Articole

Nicolae Steinhardt (1912 – 1989)

/0 Comentarii/în /de /788 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(articol in curs de editare)

 

Nicolae Steinhardt (1912 – 1989)

 

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 12 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov, România – d. 29 martie 1989, Baia Mare, România) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român.

De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate.

Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii (1).

A fost doctor în drept constituțional.

 

Biografie

 

S-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască.

Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea.

Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.

 

Studii

Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret.

Debutează la Revista Vlăstarul.

Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a.

Deși era singurul elev de confesiune mozaică, a urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171–172) Nicu Steinhardt.

Și-a luat bacalaureatul în 1929.

După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu.

Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

 

Începutul activității literare

Antisthius este pseudonimul, – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère – sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariții editoriale:

- în 1934 – În genul … tinerilor, volum parodic, Editura Cultura Poporului, București, 1934, reeditare Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0, reeditare București, Ed. Humanitas, 1996;

- în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, editura Cultura românească din București,

- în 1937 – Illusion et réalités juives, Librairie Lipschutz din Paris.

Cartea „În genul… tinerilor” a fost volumul de debut al lui N. Steinhardt, apărut în 1934 și reeditat în 1993 și 1996.

Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati, repudiate mai târziu de autor.

Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul “Antisthius“, în “Revista burgheză“, unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe Eugen Ionescu.

Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-și asume ca experiență spirituală religia iudaică a părinților săi, sunt realizate în colaborare și sub influența prietenului său, Emanuel Neuman.

Cartea “Illusion et réalités juives” (Iluzii și realități evreiești) se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiect actual în 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip.

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de “purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima.

Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la “Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică.

Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu.

În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească.

Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate.

Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

 

Încarcerarea

Arestarea

În 1958 a fost arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a.

La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în lotul intelectualilor mistico-legionari.

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în Lotul Noica-Pillat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de “infracțiune de uneltire contra ordinii sociale“.

 

Botezul

Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza.

La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Ion Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).

După cum a scris în Jurnal, botezul s-a petrecut foarte repede.

„Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez. (…) Botezul, hotărît pentru ziua de 15 martie 1960, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală ― dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită ― părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. (…) (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)” (Jurnalul Fericirii, ed. 2008, pp. 167-169).

 

Jurnalul fericirii

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar.

Redactat la începutul anilor 1970, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este încredințată prietenului său ce fusese închis ca și el, poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972.

Lucrarea îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor.

Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate.

Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris.

Cartea circulase în samizdat (2) printre intelectualii epocii.

Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele.

Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

 

Nicolae Steinhardt și rasismul

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor în Transnistria:

„Printre țigani. Rasismul este o demență, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: “să-mi sară ochii”, “să-mi moară mama”, “să fiu nebun”.

Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă.”

 

Eliberarea

Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici.

Îndată după eliberarea din detenție, la schitul Darvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

 

Reluarea activității literare

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc.

În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: Între viață și cărți (1976), Incertitudini literare (1980, care primește Marele Premiu al criticii literare).

 

Perioada de mănăstire

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire.

În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie Ciopron refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș.

Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general.

Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile.

Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.

La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.

Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii.

La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară.

Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988).

Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

 

 

Moartea

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist.

Face drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Iustin Hodea – starețul mănăstirii – și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”.

Iar părintele Iustin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989, (capitolul Repere biobibliografice întocmit de Virgil Bulat).

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale.

Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.

La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

 

Operă

 

La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale.

Seria de autor cuprinde atât operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934,

În genul… tinerilor, și cu teza de doctorat, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare.

 

Volume proprii

- Antisthius, În genul… tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934.

- N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (teză de doctorat la Universitatea București, 1934).

- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Essai sur la conception catholique du Judaisme, 1935.

- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Illusion et réalités juives, 1937.

- N. Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Colecția Discobolul, Cluj-Napoca, 1980, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, Editura Albatros, București, 1982, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte, Editura Cartea românească, 1987, fără localitate, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, „Biblioteca Eminescu”, București, 1988.

- N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994: ISBN 973-35-0364-9).

- Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei dobîndi – Cuvinte de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.

- N. Steinhardt (pe copertă) [ediție anastatică: Antisthius, În genul… tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934], Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0.

- N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, ISBN 973-96825-3-7.

- N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995, fără localitate, ISBN 973-97030-3-8.

- N. Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade…, Editura Humanitas, București, 1996, ISBN 973-28-0655-9 (reeditare a: Antisthius, În genul…tinerilor, 1934).

- Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas (Colecția „Memorii/Jurnale/Convorbiri”), București, 1998, ISBN 973-28-0896-9 (ediția I la Editura revistei Literatorul, București, 1992) (reeditat 2003, ISBN 973-50-0662-6).

- N. Steinhardt, Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-35-1025-4.

- N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia (Colecția „Homo religiosus”), Cluj-Napoca, ediția a III-a, 2000, ISBN 973-35-0994-9 (ediția I în 1993).

- N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), ediția a doua, Cluj-Napoca, 2001 (în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale 2000), ISBN 973-35-0993-0 (ediția I în 1999).

- N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.

- N. Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2001, ISBN 973-35-1182-X. Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație, Editura Dacia (Colecția „Alternative”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1306-7.

- N. Steinhardt, Monologul polifonic – ediția întâi: Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, ISBN 973-35-0185-9 ; ediția a doua: Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1338-5.

- N. Steinhardt, Eseu romanțat asupra neizbînzii, Editura Timpul, Iași, 2003, ISBN 973-612-067-8.

- N. Steinhardt, Între lumi – Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1994, ISBN 973-9168-05-1.

- N. Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția “Alternative”), Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).

 

Alte contribuții literare

- Cuvânt înainte la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, Editura Aarhus, Olanda, 1988; Editura Științifică, București, 1994, ISBN 973-44-0125-4.

- N. Steinhardt, Autobiografie, apărută în ziarul “Ziua” (nr. 913/21-22 iunie 1997) și în “România literară”, nr. 46/19-25 noiembrie 1997.

 

Traduceri făcute de Nicolae Steinhardt

Traduceri din engleză în română

- James Barlow, Personalul de 1 și 6, (1971).

- David Storey, Viața sportivă, (1972).

- Max Oliver Lacamp, Focurile mâniei, (1972).

- Rudyard Kipling, Stalky et comp., (1977).

- Gaston Boissier, Cicero și prietenii săi, (1977).

- Robert Graves, Eu, Claudius, Zeul…, (1979).

- Sherwood Anderson, Winesburg în Ohio, Editura Romhelion, 1993, fără localitate, ISBN 973-9052-21-5.

 

Traduceri din română în franceză

- Vies des moines de Moldavie. Enseignements et apophtegmes des grands spirituels de l’Eglise Orthodoxe de Roumanie aux 19e et 20e siècles par le Père Ioanichie Bălan – Traduction du texte roumain par le Père Nicolas Steinhardt. Monastère de Chevetogne, 1986.

 

Traducerea în alte limbi a volumului Jurnalul fericirii

- italiană: Diario della felicità (traducere de Gabriella Bertini Carageani), Bologna: Il Mulino, 1995, reeditat în 2017 cu ISBN 8897908330, 9788897908333.

- franceză: Journal de la félicité (traducere de Marily Le Nir, cu o prefață de Olivier Clément), 1996, ISBN 92-3-203209-0 si ISBN 2-86829-070-1 , Arcantère Éditions / Éditions UNESCO, reeditat în 1999 cu ISBN 2-86829-072-8.

- spaniolă: El diário de la felicidad (traducere, note și studiu critic de Viorica Patea și Fernando Sánchez Miret), Ediciones Sígueme, Salamanca, 2007, ISBN 978-84-301-1658-4.

- portugheză braziliană: O Diário da Felicidade (traducere de Elípio Mário Dantas Fonseca), Editura É Realizações, São Paulo, 2009, 978-85-88062-79-5, reeditat în 2017.

- maghiară: Napló a boldogságról. Fordította: Dankuly Csaba, Dankuly Levente. Koinónia, Cluj, 2007, ISBN 978-973-7605-56-6.

- ebraică: Yoman ha’osher (traducere de Yotam Reuveny), 2007, editura Nymrod, Israel

- greacă: Νικολάι Στάινχαρτ. Το ημερολόγιο της ευτυχίας (traducere de Νεκτάριος Κουκοβίνος). Αθήνα: Μαΐστρος 2006, reeditat în 2007 cu ISBN 978-960-8252-44-8 și în 2009.

 

Traducerea în franceză a volumului Dăruind vei dobândi

Donne et tu recevras (traducere, prefată si biografie de Michel Simion) 2017, Edition Apostolia, ISBN : 979-10-97454-00-5

 

Articole și studii despre N. Steinhardt și opera sa

 

- Colectiv de autori, Nicu Steinhardt în dosarele Securității 1959-1989, Nemira, 2005.

- George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății, Editura Humanitas, București,2009

- George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Brașov.

- Monica Pillat, “Jurnalul fericirii“, în Revista de istorie și teorie literară, an XL, nr. 1-2/1992, Editura Academiei Române.

- Arhimandrit Serafim Man, “N. Steinardt, intelectualul-monah“, în revista Limba și literatura română, an XXV, nr. 1 (ianuarie-martie), București, 1996.

- Virgil Bulat, “Cuvânt înainte” la volumul Monologul polifonic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

- Olivier Clément, “Préface” la volumul Journal de la félicité, Arcantère / UNESCO, Cluj-Napoca, 1995.

- Adrian Mureșan, Hristos nu trage cu ochiul. N.Steinhardt&generația ’27, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006

- Nicolae Morar, Dimensiunea creștină a operei lui N.Steinhardt, Editura Paideia, București, 2004

- Amintiri despre N.Steinhardt, crestomație de Arșavir Acterian, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

- Marius Mihet, N. Steinhardt. Ipostaze necontradictorii, „Romania literara”, nr. 49/2016

- N. Steinhardt sau fericirea de a fi creștin. Caietele de la Rohia (I), (II), (III), (IV), ed.îngrijită și note de Florian Roatiș, Editura Helvetica, Baia Mare, 1999, 2000, 2001, 2002

- Elena Ciungan , „Nicolae Steinhardt-viata ca o poveste de dragoste”,- teza de doctorat, Editura CD Press Bucuresti, 2010

- Michel Simion, « Nicolae Steinhardt, prédicateur de la félicité » in « Nos pratiques homilétiques : enjeux liturgiques et théologiques » – 62e Semaine d’études liturgiques Saint-Serge, Münster, Aschendorff, 2017

- Constantin Jinga, Nicolae Steinhardt (1912-1989), în vol. Dumitru Tucan (ed.), Mémoire, histoire, témoignage. Essais sur la littérature du goulag est-européen, Jatepress, Szeged, 2014, pp.105-151

 

Monografie Steinhardt

 

În 2009 apare la editura Humanitas o monografie dedicată lui Nicolae Steinhardt-N.Steinhardt și paradoxurile libertății- scrisă de George Ardeleanu de la Facultatea de Litere din București. Lucrarea, la origine teză de doctorat, apreciată intens în mediul intelectual românesc, cuprinde, între altele, o serie de studii privind urmăririle lui Steinhardt de către Securitate sau felul cum a fost receptată generația 80, de exemplu, de acesta.

 

Note:

 

1 – Jurnalul fericirii este o carte de memorii și eseuri a scriitorului, criticului literar și eseistului român Nicolae Steinhardt.

Prima versiune a Jurnalului fericirii a fost încheiată la începutul anilor 1970. Această ediție, exemplar dactilografiat de 550 de pagini, a fost confiscată în data de 14 decembrie 1972 de Securitate și returnată scriitorului în 1975 la intervenția Uniunii Scriitorilor.[1] Nicolae Steinhardt a redactat o a doua variantă de aproximativ 760 de pagini.[2]

Conștient că această carte se putea să nu fie publicată în timpul vieții sale, a dat în păstrare exemplare lui Virgil Ciomoș și în străinătate Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca.

Cartea începe cu un Testament politic al lui Nicolae Steinhardt semnat cu pseudonim Nicolae Niculescu, cu trei soluții propuse pentru ieșirea din universul concentraționar. Soluția întâi inspirată de Soljenițîn – este cea a sfidării morții prin acceptare deplină, soluția a doua inspirată de Alexander Zinoviev implică libertatea adusă de nebunie și a treia soluție este inspirată de Winston Churchill și de Vladimir Bukovski și e legată de sfidarea morții prin luptă.[3]p.(6-8) [2] p.246

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

2 – Samizdat (rusă: самиздат; IPA: [səmɨzdat]) a fost una dintre principalele activități disidente din blocul sovietic [1], activitate în care diferite persoane au reprodus manual publicații sau opere literare cenzurate, transmițându-le de la cititor la cititor, în cercul de prieteni și cunoscuți. Această practică de sustragere față de cenzura impusă oficial reprezenta o activitate periculoasă pentru cei ce realizau respectivele copii, dar și pentru cei ce le răspândeau sau erau prinși în posesia materialelor cenzurate.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Nicolae Steinhardt si pe: www.radioromaniacultural.ro; doxologia.ro; fericiticeiprigoniti.net; ro.orthodoxwiki.org; en.wikipedia.org

Elisabeta Rizea (1912 – 2003)

/0 Comentarii/în , /de /9.131 vizite

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș – d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin. (ro.wikipedia.org)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe cuvantul-ortodox.ro

 

Elisabeta Rizea (1912 – 2003)

 

Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.

A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș - d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin - foto: cuvantul-ortodox.ro

Elisabeta Rizea – foto: cuvantul-ortodox.ro

Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani.

Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.

A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist.

A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.

Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii.

Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.

A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.

In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei.

“Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.

In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964.

Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta.

Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului”.

Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” - foto: facebook.com

Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” – foto: facebook.com

35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.

La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid“. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.

Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti.

Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea si au inceput sa i se ia interviuri.

Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de staff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…

Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.

In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. “Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.

Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai - foto: cuvantul-ortodox.ro

Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai – foto: cuvantul-ortodox.ro

Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.

 

O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…

 

Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.

Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș - d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin - foto: facebook.com

Elisabeta Rizea – foto: facebook.com

De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.

Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.

Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.

Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.

Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!”“Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos.

M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.

Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.

Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”

 

Despre demnitate: Liga femeilor extraordinare

 

Numărul lor nu-l cunosc cu exactitate. Sunt multe. Numai “Haiducii Muscelului” au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare, așa cum le puteți găsi pe site-ul dedicat lor, eroinelor din Nucșoara.

A fost suficient să se audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității umane, clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd.

Această mediatizare binevenită, apetisantă pentru consumul unui naționalism rămas drept o moștenire damnată a regimului comunist, a făcut ca superficialitatea să pună repede stăpânire pe imaginea rezistenței anticomuniste feminine și să ne oprim doar la “Tuța Rizea”, refuzând parcă să mai aflăm mai multe.

Chiar dacă le-aș ști pe toate (ceea ce nu e cazul, din păcate), mi-ar fi greu să le enumăr aici. Pot doar spune că, de fiecare dată când mai descopăr un nume, mă opresc să meditez asupra poveștii acelei femei. Voi aminti în continuare doar cinci nume, poate voi reuși să mai adaug și altele, în timp.

Încep, inevitabil, cu Elisabeta Rizea. Povestea ei este destul de cunoscută, deși mai degrabă sunt cunoscute încă și mai bine câteva vorbe de-ale ei.

Elisabeta a fost o țărancă din comuna Nucșoara, care i-a ajutat pe cei din grupul Arnăuțoiu cu alimente și informații timp de mai mulți ani. A fost arestată și a făcut 6 ani de pușcărie, între 1951 și 1956.

Este extraordinar faptul că, după eliberarea din închisoare, a continuat să-i ajute pe “Haiducii Muscelului” în ciuda tuturor riscurilor.

A fost bătută îngrozitor de securiști, în special de un anume căpitan Ion Cârnu, imaginea lui rămânând fixată în memoria ei, ca o rană necicatrizată. Odată cu distrugerea grupului, în 1958, a mai executat încă 6 ani de detenție (a fost condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată în urma amnistiei din 1964).

Carisma Elisabetei Rizea, imortalizată în serialul Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod întreg - Viteaza din Nucșoara, a transformat-o într-o icoană.

Chiar dacă, în condițiile date, au existat și alte femei, cum a fost Marina Chirca, de o solidaritate dusă la extrem față de frații Arnăuțoiu, când vine vorba despre acest grup, Elisabeta Rizea va fi probabil întotdeauna citată și amintită în primul rând.

Realitatea concretă, istorică poate să n-o plaseze neapărat în prim plan, de altfel nu se poate vorbi de o ierarhie a meritelor, însămărturia ei va rămâne mereu o dovadă a demnității individuale, cu atât mai admirată cu cât oricine s-ar imagina în locul ei ar avea o mare problemă de conștiință: Eu ce-aș fi făcut?

Pentru mine, devotamentul acestor femei mă duce adeseori cu gândul la singura operă a lui Beethoven - Fidelio. Dacă Leonora este capabilă să se travestească pentru a se angaja ca temnicer la pușcăria în care este închis soțul ei, în realitatea brutală a anilor ’50 din comuna Nucșoara, libertatea era o noțiune relativă.

Cine mai era liber? Cei nearestați dar asediați de trupele forțelor de represiune dislocate în regiune? Cei din munți vânați ca niște animale și ducând o viață inimaginabil de grea? Cei din pușcărie, detașați și izolați de această viață?

Este un Fidelio fără happy end. Nimeni nu este salvat în final. Există un cor al suferinței, dar care nu va cânta niciodată O welche Lust… Și cu toate astea, solidaritatea unei comunități, întinsă pe o perioadă de aproape 10 ani, în care riscul de a plăti cu viața a devenit clar încă din primul an, este demnă de muzica lui Beethoven…

Și un ultim amănunt. În ciuda notorietății Elisabetei Rizea, nu se poate găsi nicăieri o fotografie a Nemesis-ului ei, acel Ion Cârnu pe care ea îl amintește de fiecare dată. [...].

Mărturia ei a fost consemnată într-o excepțională carte, a regretatei Irina Nicolau, alături de mărturia lui Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei 4 preoți din lotul Arnăuțoiu, executați pentru că au făcut ceea ce au predicat, ajutând-și aproapele.

Cartea se numește: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, mai multe detalii despre diversele ei ediții de la editura Humanitas se găsesc aici împreună cu un preview.

Versiunea aproape completă a interviului se găsește în scenariul realizat de Rodica Mandache pentru reprezentarea pe scena teatrului a acestei mărturii. Scenariul se găsește aici.

[...]

„Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.“

cititi despre Elisabeta Rizea si pe www.eroinenucsoara.ro

 

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953)

/0 Comentarii/în /de /12.707 vizite

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949), oamenii urcă în „trenul morții” (numit astfel pentru condițiile inumane pe care le-au îndurat deportații

foto preluat de pe timpul.md
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei

Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

 

Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

Premise

De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

Generalul NKVD Sergo Goglidze (1901 - 1953) unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941 - foto: ro.wikipedia.org

Generalul NKVD Sergo Goglidze (1901 – 1953) unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941 – foto: ro.wikipedia.org

În mai 1941, Culai igor a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze.

După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România.

Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică.

Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine.

În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.

Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.

La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

 

Operațiunea de deportare

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii.

Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce.

Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte.

Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte.

A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană.

Pe vagoane scria:

Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic.

Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.

 

Destinația deportaților

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare.

În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat.

La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.

Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală.

Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză.

La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat.

Cineva era trimis după apă potabilă.

În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG.

Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești.

Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470).

În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

 

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

 

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

 

Premisele

Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept “cea mai mare deportare a populației basarabene”.

Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema.

La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.

La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”

Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia.

Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB).

Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane – conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov.

Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.

Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț – ministrul Securității RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin – împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre.

Tot aici era specificată echipa grupelor informativă, operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM.

Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor.

Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.

După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text:

Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”.

Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă.

Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.

Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii.

Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”.

La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”.

Se ordona începutul deportării și raportarea peste fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe parcurs.

Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportați – al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941

Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică.

Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.

 

Operațiunea de deportare

Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.

General-maior Iosif Mordoveţ (1899 - 1976) unul dintre organizatorii deportărilor din 5-6 iulie 1949 - foto: ro.wikipedia.org

General-maior Iosif Mordoveţ (1899 – 1976) unul dintre organizatorii deportărilor din 5-6 iulie 1949 – foto: ro.wikipedia.org

Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați.

Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.

Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.

Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 – au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 – își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.

Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați.

Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși.

Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective.

Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc.

Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.

În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările.

Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare.

Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 195167.

Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea.

Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel.

Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.

 

Estimarea numărului de victime

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni .

Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor.

Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.

Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.

 

Al treilea val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951)

Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii organizatiei religioase, mai cu seamă cei care se numeau Martorii lui Iehova

Operațiunea SEVER a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.

Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la organizatia religioasă Martorii lui Iehova.

La această operațiune au participat 546 de lucrători operativi ai Securității, 1.127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova.

Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951.

Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

 

Deportările staliniste în memoria contemporanilor

Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.

Ulterior, atât Executivul, cât și Legislativul Republicii Moldova au emis, în contextul luării măsurilor reparatorii față de cei deportați și familiile acestora, peste 20 de modificări și acte normative contradictorii.

Din această cauză, până în prezent, o mare parte dintre persoanele reabilitate încă nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscată sau naționalizată în 1940-1941 și după 1944.

Totodată, persoanele care au reușit să obțină o despagubire derizorie sunt, de asemenea, în așteptarea emiterii unor acte ce ar stabili un mecanism viabil și eficace de despagubire.

Pe de alta parte, nu există până acum vreun monument dedicat celor ce au suferit de pe urma deportărilor staliniste, cu toate ca atât autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova, cât și autoritățile municipale din Chișinău au pomenit deseori despre înălțarea unui asemenea monument.

Tot tergiversată este și construirea bisericii in memoria deportaților, care urmează să fie edificată în regiunea gării feroviare din Chișinău.

 

Deportații și descendenții lor, locuind în prezent în Siberia și Kazahstan

La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român; în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români și 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori.

Prima asociație românească din Kazahstan s-a înființat juridic pe 27 mai 2003, fiind intitulată Asociația româno-moldoveana din Kazahstan.

Bazele acesteia au fost puse de învățătorul Mihai Groza.

Tot cu ajutorul acestuia a fost înființat și ansamblul Românaș.

Pe 29 aprilie 2005 a fost creată o a doua asociație românească, Societatea Culturală DACIA, la Karaganda unde trăiește o importantă comunitate românească (peste 3.500 de persoane).

Vasile Soare, ambasadorul României în Kazahstan și Kârgâzstan, a descoperit, în vara anului 2005, în Kârgâzstan, existența unei comunități de circa o mie de persoane de origine moldovenească și 46 de români.

Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportați în 1949 și 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkutsk ș.a.), până în 1965, deși fuseseră eliberați în perioada 1956-1958.

La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații ca nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării.

Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pământul roditor, condiții asemănătoare cu cele din Moldova.

După destrămarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kârgâzstan, pentru că în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strămuta.

Așa se explică faptul că în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka – fosta Moldovanovka – și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

„De n’ar fi-n această lume / Floarea noastră românească, / N’ar putea în al meu suflet / Floarea Dorului să crească. ”
—Simion Plămădeală, “De n’ar fi în lume doine”, 5 mai 1986, Karaganda, Kazahstan

Basarabeni și bucovineni deportați sau născuți în exil

Mihai Dolgan
Anița Nandriș-Cudla
Eufrosinia Kersnovskaia
Dumitru Diacov
Zinaida Greceanîi
Vasile Ghiaur
Valentina Butnaru

 

Mărturii

„Din toate vagoanele de auzeau plânsete și tânguieli: așa de obicei se bocesc morții. Nu e de mirare: își luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?”
—Eufrosinia Kersnovskaia, Cât valorează viața unui om?, caietul 2, capitolul 6

 

Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO

Canalul Dunăre-Marea Neagră

/0 Comentarii/în /de /6.714 vizite

Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ecluza Agigea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro; www.historia.ro

 

Canalul Dunăre-Marea Neagră

 

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul este al treilea ca mărime din lume după Suez și Panama.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, în lungime de 31,2 km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri.

 

Istoric

 

Din cei 2.413 km, cât măsoară calea navigabilă de la Kelheim (Germania) la Sulina, o lungime de peste 45% (1.075 km) mărgineşte sau traversează teritoriul României.

Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului.

Ideea de a construi acest canal exista inca din 1837, când diplomatul englez David Urquhart a propus construirea unui canal „care sa lege Dunărea de Mare în locul unde cursul Dunării se apropie cel mai mult de Mare, evitandu-se in felul acesta un ocol si pericolele pe care gurile Dunării le cauzau navigaţiei”

Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, aşa cum arăta şi raportul publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.

În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ”Excursiune agricolă în Dobrogea” beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ”dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa”.

Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă. Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883) sau cel al inginerului român Basil G. Assan (Bucureşti, 1897), care concluzionează că ”acest canal va fi făcut căci el este indispensabil viitorului economic al României”.

La 2 August 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunăre publică în revista ”Analele Dobrogei” studii ample cu privire la realizarea unui astfel de proiect. Primul dintre acestea, „Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanţa”, care a indicat practic actualul traseu al canalului a aparut in 1929, la Timişoara, a fost lucrarea de diploma a lui Aurel Barglazan şi Octavian Smighelschi, studenţi ai Universitaţii Politehnica din acest oraş.

În 1939-1940, un studiu al inginerului Ovidiu Cotovu, subdirector în cadrul Regiei Autonome a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă (PCA) prezintă o extindere a portului Constanţa spre Sud, care avea în vedere ”debuşarea în port” a unui Canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră.

La 25 mai 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Roman, prin Consiliul de Miniştri, (dupa unele surse, la sugestia lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cu sprijinul sovietic la realizarea memoriului tehnico-economic), a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii.

Lucrările au început în iunie 1949. La muncă au fost aduşi zeci de mii de muncitori din toată ţara, cu calificări diferite, deportaţi, militari şi mai ales deţinuţi politici.

Peste 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului. Acestea au înghiţit intelectuali de marcă ai României, patrioţi care s-au împotrivit comunismului şi în general pe orice român care era socotit „duşman de clasă“ sau „duşman al poporului“.

Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni au îndurat cele mai grele condiţii de muncă, create special pentru a-i trimite la moarte. Pentru vina de a „sabota propăşirea economiei naţionale a Republicii Populare Române“, pedeapsa era moartea. Numele „sabotorilor şi diversioniştilor“, nu şi faptele de care erau incriminaţi, erau făcute publice în ziarul Canalul Dunăre-Marea Neagră, oficiosul Partidului Muncitoresc Român pentru acest proiect.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit şantierul pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, dar şi a tuturor oponenţilor regimului.

Cum deţinuţii trebuiau reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită.

Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei.

Neoficial însă, se urmărea nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.

Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun.

Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949).

Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal.

Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000.

Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru. Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru. În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului.

La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”).

Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi.

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră - foto preluat de pe www.activenews.ro

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră – foto preluat de pe www.activenews.ro

Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră numeroşi deţinuţi şi-au pierdut vieţile. Înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat.

La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape un şanţ , iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore.

Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.

Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat.

Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată. Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vago­nete.

În iulie 1953, (dupa unele surse, la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei, după moartea lui Stalin) după un proces răsunător al sabotorilor de la Canal (august-septembrie 1952), conducerea comunistă decide să închidă şantierul, pentru care nu mai avea resurse financiare.

cititi aici Procesul „sabotorilor” de la Canal – Radiografia unei mistificari

Torţionarul Florian Cormoş a deţinut funcţia de comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă din decembrie 1952 până în aprilie 1953.

În această perioadă, faptele sale au dus la moartea a cel puţin 115 deţinuţi politici din lagărul numit „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“, primul şantier deschis pentru lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, după cum arată reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc. 

În urma unui proces care a avut în anul 1957, la Tribunalul Militar Bucureşti, în care Cormoş era acuzat de crime împotriva umanităţii, acesta a fost condamnat la moarte, apoi amnistiat, după patru ani. Torţionarul deconspirat nu şi-a recunoscut niciodată crimele.

În continuare, numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Nu există un cimitir care să le fie dedicat.

Statistic, la şantierul la care s-a lucrat din 1949 până în 1953 au murit doar 656 persoane, ale căror decese au fost înregistrate oficial.

Ca să le dispară urma pe vecie, morţii au fost îngropaţi în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă.

Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România – filiala Constanţa a înălţat un monument care să le cinstească memoria victimelor canalului, iar Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului.

Pentru România, Canalul Dunăre-Marea Neagră a însemnat cel mai sângeros vis al regimului comunist.

Lucrările aveau să fie reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, care concentrase în Dobrogea mari obiective strategice de interes naţional, precum Centrala Atomică de la Cernavodă sau platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa.

Această a doua etapă a canalului care s-a încheiat într-o primă etapă în 1984, apoi a continuat până în 1987, pentru finalizarea ramificaţiei Poarta Albă-Midia Năvodari, a reunit specialiştii ţării, care au avut la dispoziţie tot sprijinul PCR pentru crearea unui edificiu grandios.

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” - Cota: 117/1979

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 117/1979

Povestea Magistralei Albastre poartă semnătura inginerului Chiriac Avădanei. El a fost desemnat de Nicolae Cauşescu să proiecteze măreaţa realizare comunistă.

Proiectarea a început pe data de 10 iulie 1973. Iniţial, echipa a fost formată din 185 de ingineri şi de tehnicieni de la IPTANA.

După după doi ani, erau 225 de specialişti. „Lucram la realizarea studiilor cu universităţile din Bucureşti şi Timişoara şi cu cei de la IPTANA, precum şi cu alte 37 de centre, institute de cercetare şi de proiectare din toată ţara. Le dădeam teme, examinam şi avizam studiile şi documentaţiile tehnice elaborate.Trebuia să găsim soluţiile ce mai economicoase. După aprobarea proiectului general, în 1978, timp de trei zile pe săptămână urmăream şi examinam execuţia lucrărilor“, a povestit pentru Adevărul Chiriac Avădanei.

După mai multe proiecte, a fost ales cel final: canalul se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu) şi, urmând Valea Carasu, pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja-limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanţa.

În anii 1984-1987 s-a executat şi ramura de nord a canalului principal, pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari. În acest mod, s-a realizat în Dobrogea centrală, între Dunăre şi Marea Neagră, sistemul de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime româneşti.

În aprilie 1974, au fost aprobate primele elemente ale proiectului. Pentru asta, s-au întocmit 147 de volume de studii şi de cercetări şi 358 de volume şi peste 6.000 de planşe – partea de proiectare propriu-zisă.

În total, pentru canal s-au întocmit peste 35.000 de proiecte şi devize de execuţie. În paralel cu întocmirea proiectului general, la sfârşitul anului 1975, s-a trecut la organizarea şantierelor, iar în următorul an, la lucrările propriu-zise.

cititi aici DOCUMENTAR ÎN IMAGINI: 35 de ani de la inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră

Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică,

Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Inaugurarea canalului a fost marcata şi de lansarea slagarului „Magistrala albastra”, interpretat de Mirabela Dauer si Dan Spataru.

În zorii zilei de 26 mai 1984, o mobilizare fără precedent a avut loc în judeţul Constanţa. Localnicii au fost luaţi de la toate instituţiile (şcoli, primării, şantiere, fabrici, uzine, cooperative) şi duşi pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Planul era ca toţi oamenii muncii, utecişti, pionieri, şoimi ai patriei, să fie prezenţi la inaugurarea edificiului.

Suita prezidenţială urma să treacă pe canal, precum Cleopatra pe Nil, iar aplaudacii trebuia să fie la datorie pe toată lungimea traseului.

Cale de 60 kilometri, constănţenii au fost înşiruiţi de la Cernavodă până la Constanţa, la distanţe de câţiva metri unul de celălalt.

Ore în şir au aşteptat oamenii în soare, pe taluz, într-un curent teribil. Ceauşeştii erau plimbaţi cu viteză de croazieră pentru a savura glorioasa împlinire a Epocii de Aur.

Când, în sfârşit, vaporaşul fluvial a apărut la orizont, oamenii au fost îndemnaţi să agite steguleţele, pancartele şi eşarfele tricolore cu care fuseseră dotaţi.

Uralele de „Trăiască!“ au însoţit trecerea lui Nicolae Ceauşescu, care a făcut semn cu mâna celor de pe margine.

Odată ce vaporaşul a dispărut din raza vizuală, oamenii au rupt rândurile şi s-au împrăştiat ca la comandă, tot aşa cum s-au aliniat.

Pentru că autobuzele nu aveau consemn să îmbarce pasagerii decât la ordinul activiştilor, constănţenii s-au văzut siliţi să se întoarcă acasă cum au putut.

Cei care fuseseră desemnaţi aproape de localităţile lor au fost mai norocoşi: au făcut drumul înapoi pe jos.

https://www.youtube.com/watch?v=Nw8lFKaDTzk

 

Descriere

 

Canalul principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă.

Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă.

Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.

Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani.

Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

 

cititi mai mult despre Canalul Dunăre-Marea Neagră si pe: www.cuvantul-ortodox.ro; en.wikipedia.org

14 mai – Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

/0 Comentarii/în /de /733 vizite

Galeria deținuților și deportaților politic de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (fotograf Florin Eșanu)

foto preluat de pe www.facebook.com/SighetMemorial
articole preluate de pe: www.agerpres.ro; ro.wikipedia.org

(articol in curs de editare)

 

14 mai – Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

 

La 14 mai 2024 este celebrată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Este sărbătorită în amintirea evenimentelor petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestaţi numeroşi tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist.

Această zi a fost instituită la iniţiativa unui grup de 34 de parlamentari PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi, prin Legea nr. 127/2017, care stabileşte sărbătorirea anuală a zilei de 14 mai de autorităţile centrale şi locale, dar şi de instituţiile de cultură din ţară, prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane şi manifestări specifice pentru cinstirea memoriei acestor martiri.

La 14 mai 1948, “au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (…) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea”, potrivit www.cdep.ro.

Printre cei care au pătimit în temniţe se numără personalităţi, precum

† părintele Nicolae Steinhardt,

† părintele Daniil Sandu Tudor,

† părintele Arsenie Boca,

† părintele Ioan Iovan,

† părintele Dumitru Stăniloae,

† părintele Arsenie Papacioc,

† părintele Sofian Boghiu,

† părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa,

† părintele Iustin Pârvu,

† pastorul Richard Wurmbrand,

† episcopul greco-catolic Iuliu Hosu,

† părintele greco-catolic Tertulian Langa,

† avocatul şi politicianul Aurelian Bentoiu,

† politicianul Iuliu Maniu,

† poetul Radu Gyr,

† filosoful şi economistul Mircea Vulcănescu,

† chimistul şi fizicianul George Manu,

dar şi mulţi alţi tineri pătimitori în timpul regimului opresiv comunist.

La 16 martie 2016 a fost depusă la Parlament propunerea legislativă pentru instituirea marcării acestei zile. A fost adoptată de Senat la 1 noiembrie 2016 şi de Camera Deputaţilor, for decizional, la 16 mai 2017.

În data de 30 mai 2017, preşedintele Klaus Iohannis a semnat decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste la data de 14 mai.

Legea 127/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017.

Numeroşi deţinuţi politici şi-au pierdut viaţa în închisorile comuniste de la Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat, Arad, Jilava, Văcăreşti.

Închisoarea de la Sighet reprezintă astăzi un cunoscut memorial al victimelor comunismului.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Rezistența anticomunistă din România

 

Rezistența anticomunistă din România - Parte a Insurgenţele anticomuniste din Europa de Est - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rezistența anticomunistă din România – Parte a Insurgenţele anticomuniste din Europa de Est – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(articol in curs de editare)

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989).

A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70.

În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist.

Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului.

Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe.

Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților.

Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976.

Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic.

Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005.

În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut.

Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.

 

Geneză

 

În martie 1944, Armata Roșie invadează Bucovina de Nord, care, la acel moment, era o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich.

Primul act de rezistență este oficial și este organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială a Armatei Române, este creat și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina.

Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor, pentru a se refugia în păduri.

Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane.

Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români.

Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii.

Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.

La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei naziste.

Totuși, Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul cu România, perioadă în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se jafurilor și numeroaselor violențe.

Odată ce ultimele forțe germane sunt alungate din țară, forțele sovietice dispun de o libertate totală în România.

Guvernul român nu mai are nici o autoritate asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial URSS-ului în iulie 1940.

În acest context, cea mai mare parte a trupelor de voluntari din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea menținându-se în munți unde vor rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate în Gulag.

Regăsim urmele existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 1944.

În septembrie 1945, Generalul Aurel Aldea a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale (contraamiralul Horia Macellariu în București, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaților Orientali și în Munții Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munții Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcășanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munții Sebeș etc).

În mai 1946, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa mai multe grupuri subversive.

În realitate, MNR sau „Mișcarea Națională de Rezistență” embrionară pe care încerca să o coordoneze nu reprezenta decât o slabă amenințare la adresa înființării regimului comunist.

Alegerile generale din România anului 1946, masiv viciate de fraude și de intimidări, într-o țară ocupată integral de trupele sovietice, au favorizat fuziunea forțelor anticomuniste.

Un Comitet Național Român instalat la Paris în 1948 însărcinat, în speranța unei intervenții a Vestului, cu informarea guvernelor occidentale asupra situației din România, este de asemenea în contact cu câțiva luptători anticomuniști de pe teritoriul românesc.

În același timp, nici o structură de coordonare, nici un comandament central nu va reuși să apară vreodată.

Acesta din urmă informa, la rândul său, guvernele occidentale.

 

Începutul mișcării de rezistență armată

 

La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.

Pentru marea majoritate a membrilor rezistențe, intervenția americanilor era consecința logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor era un element major al motivației de care dădeau dovadă.

Șefii grupurilor erau însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac american împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem de dure la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii ’50.

 

Factori determinanți

Aplicare brutală a politicii comuniste

Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor cetățeni de a participa la distrugerea societății existente. Poziția constituțională de jure a Partidului Comunist Român ca „partid unic și organ conducător al statului” interzice de facto constituirea de asociații, sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența masivă în societate a organelor de Securitate, activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar[nota 4]. Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al activităților culturale[23], sportive[24], controlul mass media, dispariția libertății de exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice existența oricărui spațiu de libertate.

 

Valurile masive de arestări și epurări

«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă. Imensa majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate. Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete[25]. Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă». Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de Securitate. Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile liberale[nota 6][nota 7] și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire[26]. Avem aici de a face cu cele mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele economice ale noului regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include foștii funcționari, angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și foștii membri ai claselor conducătoare: profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri, aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut. În cele din urmă, la această listă se adaugă cei care intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare iminentă. Un număr mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui 1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic de la Cluj scrie la 1 mai 1949, referitor la subiectul situației partizanilor:

“ Hainele și medicamentele lipseau și probabil că acest lucru este adevărat pentru că numărul lor crescuse cu o proporție considerabilă de femei și copii începând cu exproprierile de la 1 martie. Mi s-a comunicat valoarea de 20.000 ca număr al celor care s-au alăturat după expropriere (…) Creșterea numărului de femei și copii va crea probleme de supraviețuire în iarna următoare (…) și mi se spune din nou că la partizani ajung camioane cu provizii militare, uneori prin captură, alteori prin dezertare, dar nu pot estima anvergura acestui fenomen…. ”

 

Opoziția țăranilor la colectivizare

Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară 80% rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de supunere față de noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor[28][29], campaniile au constituit creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung. Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală[30] este un fenomen puțin cunoscut atât în Europa de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice, Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate ieșită din comun.

 

Forța mișcării legionare

În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de membri, inclusiv o forță paramilitară semnificativă. Foarte activă, organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru comuniști care le-au «uitat» atitudinea anticomunistă și acțiunile uneori violente, recrutând până în 1948 foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei opoziții masive la reformele radicale pe care urma să le implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă avea numai câteva sute de membri[nota 10], iar mișcarea legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați. Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război: comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă mai ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși să sprijine rezistența anticomunistă din România, mai ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.

 

Refuzul dictaturii comuniste

Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români recrutați în Europa de Office of Policy Coordination (OPC)[34], antrenați în Franța, în Italia și în Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte locale, care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți judecați de tribunalele militare și executați.

 

Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice

Considerate «reacționare» prin natura lor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la caz[35]: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici nu poseda o rețea școlară proprie[nota 12], Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații care au protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”[36][37]. În contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante, instituțiile religioase iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»[nota 13]: prin urmare, persecuția lor a fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise, unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte dintre proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua influența Romei în rândul catolicilor români[nota 14], regimul comunist a impus credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile comuniste din România, după modelul impus de Stalin,[nota 15] au declarat ilegală, desființând practic Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia toate bunurile[38]. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964[39][40]. Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) au fost trimiși la închisoare, unde o parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență anticomunistă.

 

Tentative de rețele susținute din exterior

Estimați la 20-50.000 de către serviciile occidentale, dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din occident[41], cei care își doreau să lupte contra regimului comunist[42] reprezentau o mană cerească pentru serviciile de informații din lumea liberă. Majoritatea acestor refugiați erau, precum Virgil Ierunca, democrați, dar această majoritate nu avea, în general, nici o antrenament sau educație militară. În schimb, printre aceștia se aflau și numeroși legionari gata de luptă[32]. CIA a văzut în asta oportunitatea de a forma o rețea de agenți infiltrați în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre ei, refugiați cel mai des în Germania, Austria și Iugoslavia[43][44] și gata să se angajeze în lupta împotriva comunismului. Decizia a fost luată împreună de președintele american Harry Truman și de președintele francez Vincent Auriol[45]. Deja organizați, solidari și beneficiind de formare militară în cea mai mare parte, legionarii au fost foarte apreciați în acest context, în care trecutul lor tumultuos și contestabil era pus între paranteze în fața nevoii de a combate comunismul. Acceptând oferta americană[nota 16], șefii legionari[nota 17] au jucat un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Iov Volănescu (1903 – 1976)

/0 Comentarii/în /de /2.622 vizite

foto si articol preluate de pe www.marturisitorii.ro

 

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)

S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti.

A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova.

În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă -foto preluat de pe ziarullumina.ro

Iov Volănescu (1903 – 1976) -foto preluat de pe ziarullumina.ro

Fire mistică, Volănescu îşi dorea să contribuie la reformarea ţării din perspectivă creştină, aşa cum se clama în deviza organizaţiei legionare.

În 1938 este arestat, dar eliberat după 45 de zile, pentru culpa de a fi organizat o aşa-zisă şedinţă de cuib.

În timpul guvernării legionare, Volănescu ajunge şef al plasei Drăgăneşti-Prahova, unde activează, despre care documentele Securităţii sunt lapidare.

La rebeliune i se ordonă să participe, însă intervenţia autorităţilor militare germane preîntâmpină escaladarea conflictului în oraşul Ploieşti.

Fie şi din cauza participării sale modice, prin Sentinţa nr. 773 din 11 iunie 1941 a Tribunalului Militar Bucureşti, este condamnat la 4 ani detenţie grea, pentru infracţiunea de „complicitate la crimă de răzvrătire”.

Este purtat prin închisorile de la Ploieşti (aprilie 1941), Deva (octombrie 1941), Alba Iulia (ianuarie 1942) şi Aiud.

Aici cunoaşte grupul misticilor care se coagulaseră în jurul foştilor legionari Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie şi alţii.

Ion Volănescu înţelege eşecul luptei politice şi abordează o vieţuire creştină, dezbrăcată de orice ideologie.

La percheziţia din celulă i se confiscă „o cruciuliţă cu cap de Christ sculptat” şi şapte mărţişoare de os, cu iniţialele copiilor, confecţionate de el, dar considerate materiale legionare.

La 30 mai 1944 este eliberat din Aiud. Este tot mai convins că trebuie să intre în viaţa monahicească, lăsând în urmă toate cele săvârşite până acum.

După ce divorţează de comun acord cu soţia, la 1 septembrie 1944 se închinoviază la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău.

La 20 ianuarie 1945 primeşte tunderea în monahism cu numele de Iov.

(…)

La 12 octombrie 1952, în timp ce se afla într-o vizită duhovnicească la Schitul Afteia, părintele Iov a fost arestat de Securitate.

A fost anchetat în condiţii dure, cu mai multe interogatorii pe zi, în privinţa trecutului său politic, în cele mai mici detalii şi mai ales despre perioada în care a vieţuit ca monah.

Pentru a-l incrimina, Securitatea a considerat că vieţuirea în monahism a părintelui Iov este o continuare a activităţii politice, legionare („pentru a-şi ascunde trecutul în Mişcarea Legionară, s-a mutat în mai multe mănăstiri”).

În urma anchetei, prin Decizia MAI nr. 510 din 1953 a fost trimis în colonie de muncă pe o perioadă de 60 de luni. A cunoscut Centrul de Triere Bucureşti şi Capu Midia (martie 1953).

În colonia de la Canal, părintele Volănescu a fost declarat „inapt pentru muncă”, cu diagnosticul „distrofie de grad II cu edeme la membrele inferioare, reumatism”.

Este mutat în colonia de la Oneşti (septembrie 1953), unde câteva luni mai târziu trece printr-o anchetă a comisiei MAI de triere.

Considerat periculos, se recomandă reanchetarea lui.

În noiembrie 1954 este mutat la Arad şi trimis în ancheta Securităţii. Se reiau toate acuzaţiile din 1952, apoi se propune trimiterea lui în justiţie.

Prin Sentinţa nr. 25 din 14 ianuarie 1955 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov este condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Altfel spus, „sub regimul burghezo-moşieresc a dus activitate duşmănoasă împotriva clasei muncitoare”.

A trecut prin închisorile de la Timişoara (iulie 1954), Jilava şi Gherla (mai 1955).

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă -foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976) -foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

(…)

Acţiunile provocatoare la adresa părintelui Iov se precipită, culminând cu arestarea lui la 22 aprilie 1959, împreună cu ucenicul său, Irineu Lupei.

Este lipit grupului de monahii de la Mănăstirea Gai, maicile Patricia Codău şi Maria Izdrăilă. Este anchetat în condiţii dure, sub acuzaţia de activitate legionară în Mănăstirea Bodrog.

În fapt, era o insinuare a Securităţii asupra activităţii duhovniceşti depuse de părintele Iov.

În această perioadă de încercări nu abdică de la crezul său monahal.

Relevante în acest sens sunt notele informative date de sursa Securităţii, care s-a aflat în aceeaşi celulă cu părintele Iov.

În celulă, părintele Iov ar fi spus că „un regim care este lipsit de religie şi credinţă nu poate rezista şi nu se poate consolida. […] Regimul actual duce o campanie pentru distrugerea religiei şi arestează pe cei mai buni preoţi, pe care îi condamnă la câte 15-20 de ani, căutând astfel să abată poporul de la credinţă”.

(…)

A urmat condamnarea. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.

A cunoscut închisorile de la Timişoara (septembrie 1959), Arad (octombrie 1959 şi 1960) şi Aiud (februarie 1960).

La Aiud a refuzat să se înregimenteze în „munca cultural-educativă”, adică reeducarea coordonată de colonelul Gheorghe Crăciun.

Pentru atitudini religioase („a cântat în cameră cântece bisericeşti”), în nenumărate rânduri părintele Iov a cunoscut izolatorul.

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă - foto preluat de pe fericiticeiprigoniti.net

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)  – foto preluat de pe fericiticeiprigoniti.net

La 28 iulie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. A fost reabilitat canonic şi la 1 octombrie 1964 numit slujitor la Parohia Agrişul Mic, judeţul Arad.

Aici a reuşit să-i mobilizeze pe credincioşi să renoveze biserica parohială, cu pictură şi mobilier, apoi să finalizeze bisericile din localităţile împrejmuitoare, Botfei şi Comăneşti.

Prin predică îi chema pe credincioşi să frecventeze biserica, iar copiilor le oferea cadouri, pentru a-i convinge să vină la orele de catehizare.

În această perioadă, părintele Iov a trimis scrisori către Radioteleviziunea Română, prin care spunea că „Biserica este constrânsă în activitatea ei”, că „poporului român îi este siluită conştiinţa”, cerând emisiuni religioase.

Din aceste motive, părintele Iov cunoaşte mai multe percheziţii şi avertizări de la Securitate.

Pentru a-i diminua activitatea misionară, autorităţile comuniste îl demit din postul de preot.

Se găseşte soluţia trimiterii lui ca duhovnic la azilul de călugări de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte.

Aici, îşi continuă activitatea duhovnicească, dar şi pe cea protestatară, considerând că presa, radioul şi televiziunea reprezintă mijloace de contaminare ateistă, având ca ţintă mai ales tineretul.

Trimite diverse scrisori de protest la „Contemporanul” şi „Scânteia”, prin care, potrivit Securităţii, „defăimează programul PCR, pe care îl caracterizează ca pe o fenomenală combinaţie haotică de idei absurde”.

Din aceste motive, la 12 septembrie 1975 este arestat de Securitate.

Este acuzat de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.

În timpul anchetei este reluat trecutul părintelui Iov, desigur cel din monahism fiind văzut în cheie ideologică.

Prin Sentinţa nr. 773 din 26 august 1975 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Iov este condamnat la 6 ani de închisoare corecţională.

Cunoaşte închisoarea de la Mărgineni (16 octombrie 1975), apoi este internat în Spitalul nr. 9 din Bucureşti (27 octombrie 1975). La 19 ianuarie 1976, părintele Iov trece la cele veşnice, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular din comuna Jilava.

Se pare că decesul a fost provocat printr-o împuşcare în ceafă.

cititi articolul complet pe www.marturisitorii.ro

Ion Mihalache (1882 – 1963)

/0 Comentarii/în /de /8.181 vizite

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro

 

Ion Mihalache

Ion Mihalache s-a născut la 3 martie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii.

Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni - d. 6 martie 1963, Râmnicu Sărat, în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deținuților politici) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti care i-au ascultat discursurile şi l-au urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.

Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase.

Politica economică a lui Mihalache avea în vedere de asemenea şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora.

În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.

În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat de regele Ferdinand cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”.  A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. După Primul Război Mondial, la 5 decembrie 1918, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor, împroprietărirea veteranilor din Primul Război Mondial, și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod.

Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920). O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Iuliu Maniu devine președintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreședinte. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură.

El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache - foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Între 1928 și 1930, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de interne, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

La mijlocul anilor ’30 Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de fracţiunea formată în jurul lui Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.

Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, luptând de partea armatei române până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei. Dupa acest moment, Ion Mihalache fost eliberat din armata, din ordinul personal lui Ion Antonescu.

Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu regele Mihai la pregătirea înlăturării Mareşalului Ion Antonescu la 23 August 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.

Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale, ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste.

Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ. în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile din 1946 au fost un succes pentru naţional-ţărănişti dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic.

Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti.

La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,

Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.

Prin prezenta Declarație,

țin să formulez în scris motivele:

Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.

La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.

Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.

Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.

În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.

Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.

Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:

Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.

Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.

Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.

Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.

Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.

Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:

Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:

cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,

să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.

26.10.947 ss/I. Mihalache

(Volum 2. p. 350)

din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul.

A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.

Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.

În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni, România – d. 5 februarie 1963, Râmnicu Sărat, România) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 nov. 1933 - 23 nov. 1937) al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe www.iiccr.ro

Ion Mihalache – foto preluat de pe www.iiccr.ro

La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.

 

cititi mai mult despre Ion Mihalache si pe: taranista.wordpress.com; www.iiccr.ro; en.wikipedia.org

Liviu Cornel Babeș (1942 – 1989)

/0 Comentarii/în /de /868 vizite

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro

 

Liviu Cornel Babeș (1942 – 1989)

Liviu Corneliu Babeș (n. 10 septembrie 1942, Brașov – d. 2 martie 1989, Brașov) a fost un electrician la Trustul de Prefabricate și un pictor amator talentat din Brașov, membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Braşov.

La 2 martie 1989, s-a autoincendiat în timp ce cobora pe pârtia “Bradul” din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul comunist şi faţă de măsurile luate la Braşov de conducerea ţării de atunci după revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987 a muncitorilor de la uzina de autocamioane, lăsând în urma lui o pancartă cu mesajul „Stop Murder! Brașov = Auschwitz.”

A fost dus la Spitalul Județean din Brașov, unde a murit după câteva ore.

Informaţia despre cele întâmplate la 2 martie 1989 a apărut atunci în publicaţii de peste hotare şi a fost difuzată la postul de radio “Europa Liberă”, aceasta fiind adusă la cunoştinţa presei de turiştii străini care se aflau în acea zi pe pârtia “Bradul“.

Liviu Corneliu Babeș (n. 10 septembrie 1942, Brașov – d. 2 martie 1989, Brașov) a fost un electrician la Trustul de Prefabricate și un pictor amator talentat din Brașov. S-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradu din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul comunist din România - lăsând în urma lui o pancartă cu mesajul „Stop Murder! Brașov = Auschwitz" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Liviu Corneliu Babeș – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“În 2 martie 1989, Poiana Braşov a devenit martora unui extraordinar gest de protest, care părea imposibil în acei ultimi ani ai descompunerii comunismului din România. (…) Acestui om îi datorăm un gest de mare demnitate: curajul de a spune lumii întregi că toată propaganda regimului comunist din România era mincinoasă. (…) Martiriul lui Liviu Babeş a avut loc simetric, între două mari momente ale adevărului asumate de braşoveni şi naţiunea noastră, Revolta de la 15 Noiembrie 1987 şi Revoluţia Română din Decembrie 1989 – a constituit elementul lor de legatură (…)“,

se menţiona într-un comunicat de presă din 2 martie 2011 al Asociaţiei Luptătorilor, Răniţilor şi Urmaşii Eroilor “Braşov Decembrie 1989″.

Prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat erou-martir.

În prezent, o stradă din Brașov poartă numele lui Liviu Cornel Babeș.

În data de 2 martie 2007, în memoria martirului a fost dezvelită o placă de bronz comemorativă pe soclu, în curtea Bisericii din Poiana Brașov.

Mihail Romniceanu (1891 – 1960)

/0 Comentarii/în /de /2.376 vizite

Mihail Romniceanu (1891 – 1960)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Mihail Romniceanu

Mihail Romniceanu (n. 17 februarie 1891, Bucureşti – d. 13 februarie 1960, Râmnicu-Sărat) a fost licenţiat în drept, cu studii la Paris, avocat, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, politician.

Ca om politic, a fost membru al Partidului Naţional-Liberal, Membru în Comitetul executiv al P.N.L. din anul 1932. În 1933 a fost ales senator de Hunedoara.

A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.

A fost ministru de finanţe al României în guvernele Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) şi Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

În calitatea sa de administrator al Băncii Naţionale, după venirea lui Groza la putere şi în complicitate cu el, Mihail Romniceanu a procedat în 1945 la o emisiune nespus de mare de monede de aur (“cocoşei”), ca subterfugiu ca să nu ne ia ruşii tot aurul.

Ca urmare a mult disputatelor alegeri generale la 7 ianuarie 1946, Mihail Romniceanu (PNL) a fost cooptat în guvernul Petru Groza (7 ianuarie 1946 – 29 noiembrie 1946), ca ministru de stat fără portofoliu, ca şi Emil Haţieganu (PNŢ), fapt care, deşi nu a produs nici o modificare în modul de guvernare, a liniştit puterile occidentale, astfel că, la 6 februarie 1946, ca urmare a acestui “surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României. Ca rezultat, regele Mihai a încetat greva regală.

În timpul campaniei electorale a fost agresat de comunişti. Nu a putut face nimic pentru împiedicarea abuzurilor şi falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946.

În cursul procesului mareşalului Ion Antonescu, din 1946, Mihail Romniceanu – de profesie avocat, fost administrator al Băncii Naţionale – a declarat în faţa instanţei de judecată, între altele, că acordul economic cu Germania conţinea „maximum ce se putea obţine în acele timpuri de presiune germană“. Mai declară că, în urma acestui acord, s-au adus din Germania trei vagoane de aur, iar în urma unui nou acord din decembrie 1943 s-au mai adus 14.000 kg aur. De asemenea, s-a mai adus o altă cantitate de aur, echivalentul a circa 25 milioane franci elveţieni. Mai precizează că Mareşalul a dat ordin să se limiteze penetrarea capitalului străin în industrie şi viaţa economică, iar dacă limitele stabilite s-au depăşit, să fie restituite.

Mihail Romniceanu a fost scos din învăţământul universitar. Pe 28 aprilie 1948 a fost arestat. Conform fişelor matricole, a fost internat la penitenciarul Jilava cu ordinul nr. 3856/950, venind de la penitenciarul Craiova. Patru ani mai târziu (1.10.1954) este înregistrat cu mandatul de arestare 33/C emis de către Direcţia a II-a a Procuraturii Generale pentru acţiune contra clasei muncitoare (art. 193 CP), desfăşurată „în timpul burgheziei”. Pentru acest fapt a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniţă grea, fiind încadrat la înaltă trădare. Ca deţinut politic a trecut prin penitenciarele Craiova, Jilava, Gherla, Piteşti, Dej, Sighet, Văcăreşti şi a murit în detenţie, în penitenciarul Râmnicu-Sărat, la 13 februarie 1960.

 

Scrieri

Zece luni în guvernarea lui Groza (Documente, memorii, note), editura Jurnalul Literar, 2003, ISBN 973-9365-66-3

 

cititi mai mult despre Mihail Romniceanu si pe: www.iiccr.ro; www.memorialsighet.ro; memorialulramnicusarat.ro

Oliviu Beldeanu (1924 – 1960)

/0 Comentarii/în /de /3.335 vizite

foto preluat de pe www.icr.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Oliviu Beldeanu 

Oliviu Beldeanu (16 februarie 1924, Dej – 18 februarie 1960, Jilava) a fost un activist anticomunist român, inițiatorul și conducătorul acțiunii de ocupare a legației Republicii Populare Române din Elveția, acțiune cunoscută ca Incidentul de la Berna.

 

Tinerețea

Oliviu Beldeanu s-a născut în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.

În 1949, Beldeanu a reușit să părăsească România, traversând granița în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.

În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. A trecut în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.

 

Incidentul de la Berna

Împreună cu patru prieteni, Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină, Beldeanu a organizat în 1955 atacarea și ocuparea legației Republicii Populare Române (14 – 16 februarie) din Berna. În timpul acțiunii a fost grav rănit șoferul ambasadei, care avea să moară mai târziu la spital. Cei cinci au cerut eliberarea unor deținuți politici (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu). După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.

Oliviu Beldeanu a fost arestat, judecat și condamnat de autoritățile elvețiene la 4 ani de închisoare. Avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957.

Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea: „Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.

 

Arestarea și condamnarea

Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.

Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI.

Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior. Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte.

Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.

 

cititi despre Oliviu Beldeanu si pe: www.memorialsighet.ro; www.historia.ro