Lotul ziariștilor fasciști reprezintă unul dintre cele mai controversate procese desfășurate în România imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Judecați în fața Tribunalului Poporului în primăvara anului 1945, mai mulți dintre cei mai cunoscuți ziariști și publiciști ai perioadei interbelice au fost acuzați că au sprijinit prin activitatea lor propagandistică fascismul, hitlerismul și politica care a condus România în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Pentru unii istorici, procesul a reprezentat o încercare legitimă de sancționare a responsabililor morali ai războiului. Pentru alții, el a constituit și un instrument prin care noua putere aflată sub influență sovietică a eliminat o parte importantă a presei incomode și a pregătit terenul pentru monopolul ideologic al regimului comunist.
România postbelică și apariția Tribunalelor Poporului
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a găsit România într-o situație politică extrem de dificilă. După actul de la 23 august 1944 și semnarea Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, autoritățile române au fost obligate să identifice și să judece persoanele considerate responsabile pentru participarea țării la războiul împotriva Națiunilor Unite.
În acest context au fost adoptate mai multe acte normative care permiteau urmărirea și sancționarea celor considerați vinovați de crime de război sau de „dezastrul țării”. Inițial au fost promulgate legile nr. 50 și nr. 51 din ianuarie 1945, iar ulterior acestea au fost înlocuite prin Legea nr. 312 din aprilie 1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării. În baza acestei legi au fost create Tribunalele Poporului, instanțe speciale însărcinate cu judecarea unor astfel de cauze.
Tribunalul Poporului era alcătuit atât din magistrați, cât și din așa-numiți „judecători ai poporului”, desemnați de formațiunile politice participante la guvernare. Deși oficial aceste instanțe urmăreau realizarea unei justiții rapide și exemplare, activitatea lor avea să rămână una dintre cele mai dezbătute teme ale istoriei postbelice românești.
De ce au fost judecați ziariștii?
Printre primele categorii vizate de noile autorități s-au aflat jurnaliștii și publiciștii asociați cu publicații considerate naționaliste, de dreapta, anticomuniste sau favorabile colaborării cu Germania în perioada războiului.
Potrivit acuzării, articolele publicate de aceștia au contribuit la susținerea unui regim autoritar și la promovarea unei politici externe care a antrenat România într-un război cu consecințe dramatice. Ziariștii erau acuzați că au sprijinit propaganda fascistă și hitleristă, că au încurajat războiul antisovietic și că au influențat opinia publică în favoarea alianței cu Germania nazistă.
În paralel, presa apropiată noii puteri a desfășurat campanii împotriva unor personalități importante ale gazetăriei românești. Publicații precum Scânteia, România Liberă, Tribuna Poporului sau Veac Nou au susținut public necesitatea eliminării celor considerați responsabili pentru propaganda din perioada războiului.
Desfășurarea procesului
La începutul anului 1945 a fost întocmit un lot de persoane considerate vinovate pentru dezastrul țării. Printre acestea se aflau nume cunoscute ale vieții publice și jurnalistice: Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Radu Demetrescu-Gyr, Ilie Rădulescu, Stelian Popescu și Grigore Manoilescu.
Procesul s-a desfășurat în perioada 30 mai – 4 iunie 1945 și a beneficiat de o atenție publică considerabilă. Pentru prima dată în istoria României moderne, publiciști de prim rang erau judecați pentru ideile și pozițiile exprimate în paginile ziarelor.
Autoritățile au susținut că activitatea lor publicistică nu reprezenta doar exprimarea unor opinii, ci un sprijin direct acordat unei politici care a favorizat fascismul și războiul.
Nichifor Crainic
Nichifor Crainic (1889–1972), teolog, poet, publicist și ministru al Propagandei în perioada regimului Antonescu – Foto: Wikimedia Commons (după fotografia originală „Nichifor Crainic”), versiune restaurată digital pentru ilustrare editorială.
Una dintre cele mai importante figuri ale procesului a fost Nichifor Crainic, teolog, poet, publicist și fondator al ziarului Calendarul. De asemenea, el ocupase funcția de ministru al Propagandei în guvernul mareșalului Ion Antonescu.
Acuzarea a susținut că prin articolele publicate în Calendarul, Apărarea Națională și Gândirea, Crainic a promovat idei favorabile fascismului și Germaniei hitleriste. În rechizitoriu a fost prezentat drept unul dintre principalii propagandiști ai regimului și un susținător activ al orientării pro-germane.
La 4 iunie 1945, Nichifor Crainic a fost condamnat în lipsă la detenție grea pe viață. După arestarea sa, în 1947, a încercat în repetate rânduri să obțină revizuirea sentinței, însă toate demersurile au fost respinse. A fost eliberat abia în anul 1962, după treisprezece ani de detenție.
Ilie Rădulescu și apărarea libertății de opinie
Directorul publicației Porunca Vremii, Ilie Rădulescu, a fost acuzat că a susținut războiul antisovietic și că a promovat idei antisemite. Potrivit acuzării, activitatea sa jurnalistică ar fi contribuit la legitimarea politicii regimului din timpul războiului.
În timpul procesului, Rădulescu a formulat una dintre cele mai interesante pledoarii. El a susținut că punerea sub acuzare a ziariștilor ridica probleme fundamentale privind libertatea de exprimare și rolul presei într-o societate. A definit gazetarul drept un „receptacol al frământărilor opiniei publice” și a argumentat că jurnalistul reflectă ideile și preocupările societății în care trăiește.
În ciuda apărării sale, Tribunalul Poporului l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Ulterior, în urma unor revizuiri juridice, a fost eliberat în anul 1956.
Pamfil Șeicaru
Pamfil Șeicaru (1894–1980), jurnalist, publicist și fondator al ziarului „Curentul”. Imagine reprodusă după marca poștală emisă de Poșta Română în anul 2021 – Foto: Poșta Română / Wikimedia Commons – marca poștală „Pamfil Șeicaru”, emisă în anul 2021.
Pamfil Șeicaru, fondatorul și directorul ziarului Curentul, era deja una dintre cele mai influente figuri ale presei românești interbelice. Acuzarea a susținut că articolele sale au servit interesele Germaniei și au contribuit la orientarea politică a României în timpul războiului.
Faptul că părăsise țara înainte de 23 august 1944 și continua să critice din exil noua orientare politică a României a fost folosit împotriva sa. Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte în lipsă la 4 iunie 1945.
După condamnare, bunurile sale au fost confiscate, iar instituțiile pe care le crease au fost preluate de noua putere. Clădirea ziarului Curentul a fost folosită inițial de Armata Roșie și ulterior de aparatul de securitate al regimului comunist.
Între justiție și epurare politică
Interpretarea istorică a procesului rămâne și astăzi controversată.
Pe de o parte, există argumentul că statul român avea obligația de a identifica și sancționa persoanele care au contribuit la promovarea ideologiilor totalitare și la susținerea războiului purtat alături de Germania nazistă.
Pe de altă parte, numeroși istorici au remarcat faptul că procesul s-a desfășurat într-un context în care România intra rapid în sfera de influență sovietică, iar presa independentă sau ostilă comunismului devenea o țintă politică.
În anii care au urmat, multe dintre publicațiile reprezentative ale perioadei interbelice au dispărut, iar locul lor a fost ocupat de o presă aflată sub controlul direct al regimului comunist. Personalitățile eliminate din spațiul public au fost înlocuite de jurnaliști și scriitori apropiați noii ideologii oficiale.
Moștenirea procesului
Lotul ziariștilor fasciști rămâne unul dintre cele mai importante episoade din istoria presei românești. Dincolo de sentințele pronunțate și de responsabilitățile individuale ale celor judecați, procesul a marcat începutul unei transformări profunde a spațiului public românesc.
În anii care au urmat, pluralismul presei a fost înlocuit treptat de monopolul ideologic al partidului comunist, iar libertatea de exprimare a devenit tot mai restrânsă. Din acest motiv, procesul este privit astăzi atât ca un moment al justiției postbelice, cât și ca una dintre etapele prin care noul regim și-a consolidat controlul asupra societății românești.
La aproape opt decenii de la desfășurarea sa, Lotul ziariștilor fasciști continuă să ridice întrebări despre limitele responsabilității publice, rolul presei în perioade de criză și raportul dintre justiție, memorie și libertatea de exprimare.
Notă editorială: Acest articol a fost realizat pe baza unor surse istorice și documentare care tratează contextul politic și juridic al României postbelice, activitatea Tribunalelor Poporului și procesul cunoscut sub denumirea de „Lotul ziariștilor fasciști”. Informațiile au fost sintetizate, verificate și reformulate într-o manieră editorială pentru a oferi o prezentare echilibrată a faptelor, a contextului istoric și a interpretărilor existente în literatura de specialitate.
Surse principale:
Historia – „Acuzați pentru opinie? Procesul ziariștilor”;
Adevărul – „Lotul ziariștilor fasciști. Condamnați la moarte, muncă silnică pe viață și confiscarea averilor”;
Sursa fotografiei reprezentative: imagine ilustrativă preluată de pe adevarul.ro, reprezentând un colaj documentar dedicat procesului „Lotului ziariștilor fasciști” și principalilor jurnaliști judecați de Tribunalul Poporului în anul 1945.
Gheorghe Arsenescu (n. 31 mai 1907, Câmpulung, județul Argeș, Regatul României – d. 29 mai 1962, închisoarea Jilava, Jilava, județul Ilfov, Republica Populară Română) a fost un ofițer român care a condus o mișcare anticomunistă în România după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Locotenent colonelul Gheorghe I. Arsenescu a fost trecut în cadrul disponibil pe baza legii nr. 433 din 1946 și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 18 august 1947.
Colonelul Arsenescu, împreună cu un coleg de armată, ofițerul Toma Arnăuțoiu, au format un grup numit Haiducii Muscelului. Grupul lui Arsenescu a operat în sudul Munților Făgăraș. El a fost capturat de Securitate în 1961 și executat în 1962 la închisoarea Jilava. Un membru notabil al mișcării de rezistență a lui Arsenescu a fost Elisabeta Rizea, care a fost capturată de Securitate odată cu Gheorghe Arsenescu
Gheorghe Arsenescu (1907 – 1962) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Discuțiile despre rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș se concentrează adesea pe mitul abstract al „haiducilor”. Însă adevărata dimensiune a acestei pagini de istorie constă în rețeaua umană și în alegerile morale radicale făcute de comunitățile din regiunea Muscelului. Pentru ca lideri militari precum colonelul Gheorghe Arsenescu să poată înfrunta regimul totalitar, o structură socio-profesională extrem de eterogenă — de la mari industriași și avocați, până la preoți, țărani și elevi — a trebuit să accepte un destin marcat de teroare, tortură și execuții. Rezistența nu a fost doar o bătălie a armelor, ci un test cumplit al loialității umane plătit cu prețul sângelui.
De la Venus Câmpulung pe Frontul de Răsărit: Profilul unui militar de carieră
Duminică, 9 septembrie 1934, pe stadionul Regimentului 30 Muscel, se disputa un meci din „Cupa României” între Venus Câmpulung și Tenis Club Târgoviște. Partida s-a încheiat 2-2, iar cei mai buni jucători ai gazdelor au fost doi fundași: Vasile Săndescu și locotenentul Gheorghe Arsenescu. Drumurile lor se despărțeau atunci, dar aveau să se intersecteze dramatic 15 ani mai târziu, în rândurile rezistenței.
Arsenescu a devenit un militar de carieră de o competență excepțională. Avansat șef de stat-major și decorat în 1942 de generalul Ion Dumitrache pentru „fapte deosebite și strălucite de arme” pe Frontul de Răsărit (în cadrul Diviziei 20 Vânători de Munte), el a înțeles rapid că regimul sprijinit de tancurile Armatei Roșii nu va tolera nicio opoziție. Eliminat din armată la doar 39 de ani, s-a înscris în 1946 în PNL-Tătărescu, devenind lider local și supraveghind alegerile fraudate din acel an. În paralel, a încercat să își construiască o viață civilă, înființând o mică fermă zootehnică pentru a alimenta Câmpulungul cu lapte. Regimul l-a condamnat însă rapid pentru „sabotaj economic”, obligându-l să aleagă calea clandestinității în munții natali.
Naționalist convins, el a respins categric etichetele politice, scriind Securității din Câmpulung în 1949: „Eu nu fac politică, nu am făcut niciodată și nu voi face. Eu sunt militar de carieră și așa voi muri”. Pentru el, lupta era una de supraviețuire a demnității: „Plecăm la luptă sub drapelul patriei. M-a făcut țara ofițer să lupt, să mor pentru țară, nu ofițer de parade”.
Haiducii Muscelului: Un front comun dincolo de doctrine
În ianuarie-februarie 1948, Arsenescu organizează o primă grupare în zona Bran–Rucăr–Câmpulung, alături de industriașii frați Purnichescu. Folosindu-și vechile contacte, colonelul creează o rețea de sprijin chiar în fostul său Regiment 30 Muscel (devenit Batalionul 27 Vânători de Munte), condus de maiorul Ioan Dumitrache. Împreună cu acesta, concepe un plan militar de anvergură: blocarea uneia dintre arterele vitale de comunicație dintre Muntenia și Ardeal pentru a transforma Muscelul în principalul nucleu de rezistență din țară.
Urmărind extinderea focarelor pe modelul răscoalelor din 1907, Arsenescu încearcă o alianță cu gruparea lui Dumitru Apostol din Valea Topologului, însă lipsa de experiență a acesteia duce la anihilarea ei timpurie în toamna anului 1948, liderul fiind executat demonstrativ în comuna Şuici. În decembrie 1948, Arsenescu demarează tratative la București cu familia locotenentului de cavalerie Toma Arnăuțoiu, punând bazele grupării „Haiducii Muscelului” la Nucșoara.
Organizația reunea elemente din toate orientările antebelice — de la țărăniști și liberali, până la legionari, neafiliați și chiar tineri dezamăgiți de comunism. Unirea lor s-a făcut sub un jurământ mistic primit pe Evanghelie și armă de către ieromonahul Pimen Bărbieru, starețul Schitului Cetățuia-Negru Vodă:
„În numele lui Dumnezeu Atotputernicul și pe Sfânta Cruce, jur să mă fac haiduc, de bună voie și nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea și eliberarea Patriei și neamului din ghearele fiarelor comuniste-bolșevice și de sub jugul greu al rușilor… În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis atât eu cât și întreaga mea familie. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Primele întâlniri au avut loc în casele lui Petre Arnăuțoiu și ale Elisabetei Rizea, reunind personalități precum maiorul Niculae Mihăilescu, învățătorii Alexandru Moldoveanu și Ion Mica, țăranii Nicolae Bășoiu și familia Jubleanu (Titu, Maria și Constantin), ciobanul Nicolae Sorescu și studentul Cornel Drăgoi.
Greșeala fatală, evadările și teroarea Securității
Tratativele de consolidare au fost întrerupte brusc în primăvara anului 1949. Organizația inițială a lui Arsenescu a fost compromisă din cauza nerespectării ordinului de a rămâne inactiv pe timp de iarnă. Tânărul țărănist Traian Marinescu-Geagu din Izvoarele (Dâmbovița) — căutat încă din 1946 pentru că incendiase urnele măsluite de comuniști — a părăsit ascunzătoarea din Dragoslavele din dor de casă. Capturat la 19 martie 1949 și torturat sălbatic de oamenii căpitanului Cârnu la Pitești, acesta a deconspirat întreaga rețea. Zdrobit psihic, Marinescu-Geagu a fost executat de Securitate la marginea șoselei Câmpulung-Târgoviște pe 4 februarie 1950, cadavrul său fiind lăsat la vedere timp de două zile ca avertisment.
Lovitura a declanșat un val masiv de arestări în Muscel între 24 și 31 martie 1949, fiind confiscate depozitele de armament. Printr-un miracol, Arsenescu a fugit din București chiar înainte de a fi prins și a ajuns la Nucșoara pe 1 aprilie 1949, activând noul grup alături de frații Arnăuțoiu.
Dinamica ulterioară a fost marcată de confruntări violente. În duminica de 19 iunie 1949, trupele Securității conduse de Ionel Iorgulescu au asaltat casa învățătorului Arnăuțoiu. Arsenescu, blocând ușa cu piciorul, a deschis focul cu ambele mâini, mânuind pistoalele uluitor de repede pentru a croi drum echipei sale. În aceeași zi, preotul Ion Drăgoi a privit neputincios de pe o măgură cum fiul său, studentul Cornel Drăgoi, era vânat prin grădini, reușind să se ascundă în apă sub o scândură de pescuit înainte de a fi capturat.
În iulie 1949, Arsenescu și frații Arnăuțoiu decid să se separe în grupuri diferite pentru a deruta urmăritorii. Când partizanii coborau la stâne după alimente, înscenau atacuri și îi puneau pe ciobani să strige lozinci anticomuniste, trăgând focuri în aer pentru a-i proteja pe localnici de suspiciunile regimului. În noiembrie 1949, trădat la o întâlnire din Bughea de Sus, Arsenescu scapă abandonându-și haina. La scurt timp, ascuns într-o groapă de sub podeaua perceptorului Iosif Marinescu din Mățău, iese curajos din încercuirea soldaților căpitanului Cârnu strigând derutant: „dă-i! trage, mă!” și dispare definitiv în noapte, adăpostindu-se la Apostol Poștoacă.
Prețul cumplit al loialității umane
În timp ce „Păunașul codrilor” devenea invizibil, satele din Muscel au fost supuse unui regim de ocupație militară și teroare, localnicii fiind obligați să hrănească detașamentele represive.
Sacrificiul rețelei a fost devastator. Soția colonelului, Maria Arsenescu-Budulucă, a fost aruncată în temniță, lăsându-și fiul singur și pierzând tot ce avea. Sora sa, Elena Cojocaru, socrul Gheorghe Budulucă și cumnatul Petre Cojocaru au primit pedepse grele. Tribunalul Militar București a emis prin sentința nr. 478/11 mai 1950 primele 37 de condamnări.
Printre cei mai loviți au fost preoții grupării. Starețul Pimen Bărbieru a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, trecând prin Jilava, Baia Sprie și Aiud până la eliberarea din 1964. Preotul Iosif Mușetescu (vărul dramaturgului Tudor Mușatescu) din Suslănești a primit 1 an de închisoare pentru că oferise pături și hrană partizanilor. Preotul-profesor Gheorghe Cotenescu din Stoenești (fost secretar al lui Nicolae Iorga și mentor al patriarhilor Iustin Moisescu și Teoctist), arestat la 63 de ani, a îndurat 14 luni de anchetă preliminară și a fost condamnat la 1 an cu suspendare, fiind ostracizat ca „chiabur”. În beciurile din Pitești și Câmpulung, acești oameni au fost martorii „depozitelor” reeducării studenților conduse de Eugen Țurcanu.
După căderea grupului Arnăuțoiu în 1958, 16 membri au fost executați în iulie 1959 la Jilava, în Valea Piersicilor (inclusiv Milea Benone, rejudecat), iar numărul total al condamnărilor din Muscel a depășit o sută.
Demnitatea dincolo de trădare
După 11 ani de căutări, colonelul Gheorghe Arsenescu a fost capturat la 1 februarie 1960, în urma trădării comise de Croitoru, un fost subaltern și vecin al gazdei sale, Apostol Poștoacă.
Deși torturat inimaginabil în anchete prelungite, Arsenescu și-a respectat cu strictețe regulile conspirativității — nu ținuse jurnale sau liste de alimente, spre deosebire de grupul Arnăuțoiu, unde oameni simpli au fost condamnați pentru că dăduseră o ţigară notată în caiet. Datorită tăcerii sale absolute, nicio altă persoană nu a mai fost arestată în 1960. Condamnat la moarte de Tribunalul Militar București, militarul care în tinerețe apăra poarta echipei Venus Câmpulung a fost executat prin împușcare la Jilava, pe 29 mai 1962. Scriptura destinului său, pe care însuși o anticipase („Pentru mine, personal, nu mă tem de moarte… Daca eu voi cădea, sunt alții hotărâți, în locul meu, să ducă socotelile la sfârșitul lor”), s-a împlinit, lăsând în urmă mărturia supremă a unei comunități care a refuzat să își predea conștiința.
Notă Editorială
Acest material a fost redactat în semn de omagiu pentru victimele regimului comunist din România și face parte dintr-o serie dedicată recuperării memoriei istorice. Articolul se bazează pe documente de arhivă, mărturii ale supraviețuitorilor din regiunea Muscelului și cercetări biografice detaliate privind mișcarea de rezistență armată condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu între anii 1948 și 1960.
Sursa portretului istoric utilizat în ilustrație: Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) / Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet.
Pentru documentare extinsă și consultarea surselor bibliografice complete, puteți accesa materialele de referință disponibile pe:
Ticu Dumitrescu și dosarele Securității rămân reperele fundamentale ale luptei pentru recuperarea memoriei represiunii comuniste în România postdecembristă. Fost deținut politic, militant civic și președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), Ticu Dumitrescu și-a dedicat viața de după 1989 unei singure mari bătălii morale: deconspirarea celor care au distrus destine în numele dictaturii.
Anii grei de detenție politică petrecuți în închisorile regimului comunist i-au marcat profund existența, dar nu i-au distrus convingerile. După căderea dictaturii, într-o perioadă în care influența fostelor structuri comuniste continua să fie puternică în instituțiile statului, el a devenit una dintre vocile cele mai puternice ale societății civile. Ticu Dumitrescu a cerut constant condamnarea morală a comunismului și dreptul legitim al cetățenilor de a cunoaște adevărul despre mecanismele terorii.
„Legea Ticu” și nașterea CNSAS
Numele său a intrat definitiv în istorie prin ceea ce opinia publică a numit „Legea Ticu” — actul normativ extrem de disputat în anii ’90, care a deschis în cele din urmă drumul către deconspirare. Prin corelarea numelui lui Ticu Dumitrescu cu dosarele Securității, România a făcut primul pas real spre înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Pentru milioane de români, această lege a reprezentat:
Accesul liber la propriile dosare de urmărire penală sau informativă.
Deconspirarea colaboratorilor și a ofițerilor de poliție politică.
O barieră morală în calea celor care doreau ca trecutul să rămână îngropat în uitare.
Notă Editorială
Acest profil biografic a fost realizat pentru a onora memoria victimelor comunismului. Pentru o documentare extinsă asupra vieții sale, puteți consulta fișa biografică de pe platforma Memorialul Sighet sau pagina dedicată pe Wikipedia România.
La doi ani de la publicarea acestui articol dedicat lui Corneliu Coposu, considerăm că reflecțiile despre demnitate, memorie, anticomunism și destinul democratic al României rămân la fel de actuale. Într-o perioadă în care valorile democratice și memoria istorică sunt tot mai des puse la încercare, republicăm acest material în forma sa integrală, ca parte a unui exercițiu necesar de memorie civică și recuperare istorică.
Corneliu Coposu (1914 – 1995)
Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, Bucureşti) a fost un politician român, liderul opoziţiei din România postcomunistă. Absolvent de drept şi ziarist, om de încredere al liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deţinut politic în condiţii foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.
După Revoluţia din 1989 a reîntemeiat oficial PNŢ sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi a fost preşedinte al PNŢCD-ului între 1990 şi 1995.
În această calitate, a fondat Convenţia Democrată Română, al cărei prim preşedinte a fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992.
După decesul său, Corneliu Coposu a fost înlocuit de senatorul Ioan Bărbuş.
Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914 în Bobota, comitatul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost preot român unit (greco-catolic) la Bobota, asesor consistorial şi arhidiacon, iar din 1929 protopop al districtului Şamşud, doctor în teologie, specialist în limba aramaică, prieten şi colaborator cu Iuliu Maniu. Valentin Coposu a fost trimis în timpul primului război mondial ca preot al armatei austro-ungare pe frontul din Galiţia. La 1 decembrie 1918 a reprezentat cercul Şimleu Silvaniei la Adunarea de la Alba Iulia.
Valentin Coposu a murit în anul 1941 ca preot la Coşlariu, lângă Blaj, unde se refugiase după Dictatul de la Viena.
„Bunicul meu dinspre tată se numea Grigore Coposu, era tot preot şi prieten bun de familie şi de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania… La alegerile din 1906, care s-au desfăşurat cu multă violenţă, atît candidatul Partidului Naţional Român din Transilvania, cît şi bunicul meu din partea tatălui, Grigore Coposu, au fost bătuţi straşnic de către oficialităţile maghiare”.
„Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iulian Anceanu, paroh şi protopop în Surduc, judeţul Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înnobilată, care purta cu mîndrie titlul de Ciolt, deci Anceanu de Ciolt…Străbunicul meu dinspre mamă era protopopul Gavril Vaida, care purta şi el titlul nobil de Glod, era văr primar cu Alexandru Vaida-Voievod şi făceau parte dintre fruntaşii Partidului Naţional din epoca aceea, fiind mare adept al pasivismului politic”.
La data de 15 septembrie 1919, la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la şcoala confesională română unită din Bobota, pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj doar după ce a urmat clasa ” a cincea în particular şi după ce a obţinut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a intrat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat, Universitatea din din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obţinut după 3 ani. În această perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În 1933 înfiinţează filiala Cluj a PNŢ iar în 1935 a fost ales preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi din Universitatea Cluj şi preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc.
Tinereţea
Una dintre dimensiunile fundamentale ale activităţii intelectuale şi politice ale lui Corneliu Coposu a fost legată de activitatea sa jurnalistică. El a fost un ziarist politic talentat; primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legaţi de cotidianul ţărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă; după cedarea Ardealului de Nord-Vest către Ungaria horthystă, tînărul ţărănist s-a refugiat la Bucureşti, fiind colaborator al ziarului refugiaţilor transilvăneni.
În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupţie în cadrul unui contract de armament, „Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia unor documente; potrivit declaraţiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat şi Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva «camarilei». Coposu a fost condamnat la trei luni şi o zi de închisoare. Pedeapsa a fost ispăşită în condiţii speciale: aşternut personal, îşi procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar uşa celulei nu era încuiată. În timpul detenţiei a cunoscut-o pe Ana Pauker, închisă ca ilegalistă a PCR:
Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere”. În 1945, aveau să se revadă în cadrul unei recepţii de la Palat. Ana Pauker i-a spus: «Atunci eraţi condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înţeleg că v-aţi schimbat convingerile?» Corneliu Coposu a răspuns: «Nu, mi-am schimbat regele…».
La 17 noiembrie 1937 este reformat medical, în evidenţa regimentului 33 Artilerie, pentru obezitate cu tulburări funcţionale. ”La o înălţime de 1,87, avea 130 kg, perimetrul toracic e 118 cm şi cel abdominal de 132 cm”.
Începutul carierei politice
Corneliu Coposu şi-a făcut ucenicia politică pe lîngă liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu: ”Iuliu Maniu m-a cunoscut de cînd m-am născut, Familiile erau prietene, se întîlneau cel puţin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin…Mi s-a întîmplat de multe ori ca, mergînd la Bădăcin, să întîlnesc diverse delegaţii, diverşi reprezentanţi mai mult sau mai puţin importanţi ai politicii româneşti din vremea aceea. Acolo i-am întîlnit pe Stere, pe Mihalache, pe Costăchescu de la Iaşi, pe Iunian, nu numai fruntaşii de atunci ai Partidului Naţional Ţărănesc, ci, în general fruntaşi ai vieţii sociale şi politice româneşti”.
Corneliu Coposu impreuna cu mentorul sau Iuliu Maniu (24-octombrie-1942, la căsătoria dintre Arlette Marcoviciu și Corneliu Coposu) – foto: facebook.com
După cum povestea ”Seniorul”, Iuliu Maniu l-a luat şef de cabinet de pe vremea cînd era student, în 1930, ”apoi am ajuns director de cabinet. Între 1937 şi pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu şi, aş putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărţit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfăşurată de el în perioada aceasta şi aş putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile”.
În 1945, tînărul Coposu a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, iar apoi a fost ales secretar general adjunct al PNŢ. Anterior, alături de Iuliu Maniu, Coposu a învăţat cum se conduce un partid în condiţii de cvasiilegalitate, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi a regimului autoritar al generalului Antonescu. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulţumirile, criticile şi întînirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în ţară a prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi vrea să afle motivele pentru care nu s-a întîmplat acest lucru.
Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greşeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prinţul sacrificat de liberali.>> Ţara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul şi cavalerismul dovedit. Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii guvernanţilor şi în primul rînd pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă”.
Regele Carol al II-lea în 1938 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Coposu explică în notele sale de ce lecţiile de politică şi istorie primite de la Iului Maniu l-au ajutat să înţeleagă una dintre cle mai complicate periode din istoria naţională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular şi participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Naţional Ţărănesc cu alte partide din opoziţie pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comunişti împotriva partidelor istorice, în particular împotriva Partidului Naţional Ţărănesc), fapt care i-a permis ulterior să dea informaţii inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greşite sau tendenţioase ale istoriei şi politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea război mondial, din perioada postbelică şi din cea comunistă.
Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului naţional legionar arată că Partidul Naţional Ţărănesc a fost una dintre ţintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povesteşte că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care la vremea respectivă era secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soţul îi fusese ridicat de acasă de către legionari.
După ce Maniu şi Coposu s-au dus la locuinţa lui Madgearu, iar preşedintele PNŢ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioşianu, care i-a explicat că autorităţile (nelegionare) nu ştiau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atît la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioşianu două pistoale şi cartuşe, precum şi instrucţiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii şi la Maniu: ”trageţi în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”.
Ulterior, Coposu a mers în audienţă la Horia Sima, care a pretins că nu ştie nimic despre acel caz. Seara pe la ora 18 s-a primit înştiinţarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu şi Coposu s-au deplasa de urgenţă la locul asasinatului, unde ”cel care a fost profesorul Virgil Madgearu, economistul de prestigiu european, dascălul atîtor generaţii de studenţi, strălucitul debater parlamentar, iscusitul ministru de Finanţe, emeritul ideolog democrat al României postbelice, zace întins pe spate, mînjit de sînge, cu fruntea spartă de gloanţe, purtînd pe corp urme de violenţă şi tortură”.
Virgil Madgearu (nume complet: Virgil Traian N. Madgearu; n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940, pădurea Snagov), economist român, sociolog, și politician de stânga, membru prominent și principal teoretician al Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ) foto: ro.wikipedia.org
În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieşea din alianţa cu Germania lui Hitler şi intra în alianţă cu puterile occidentale şi URSS, care a implicat partidele politice, grupuri din diplomaţie, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareşalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944. Coposu povesteşte circumstanţele în care şi motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici şi complicii lor comunişti.
În acest sens, ziarista Doina Alexandru a povestit cum pe vremea comunismului, în timp ce lucra la ”Radio Europa Liberă”, Coposu i-a trimis o scrisoare directorului acestui post, istoricul Vlad Georgescu, datorită faptului că în opinia acestuia, ”Iuliu Maniu ar fi făcut în cariera sa trei greşeli politice: restauraţia din 1930, pactul cu legionarii din 1937 şi refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la 23 august. Domnul Coposu a protestat în scrisoarea sa împotriva acestei interpretări tendenţioase venind cu precizările sale pentru stabilirea adevărului istoric”
Sub regimul comunist
După 1945, Corneliu Coposu a intrat în vizorul activiştilor comunişti, care mai întîi au dus împotriva lui un război propagandistic, apoi au contribuit la persecutarea sa de către autorităţile regimului totalitar. Astfel, după cum povestea liderul ţărănist mai tîrziu despre Silviu Brucan, ”nu-i păstrez nici o ranchiună, deşi, în calitate de redactor-şef adjunct la Scânteia, a cerut condamnarea mea la moarte în faţa Tribunalului militar”.
Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru “înaltă trădare a clasei muncitoare” şi pentru “crimă contra reformelor sociale“. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat. În cei peste 17 ani de detenţie a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul (arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, Bucureşti; penitenciarul Piteşti; penitenciarul Văcăreşti, din Bucureşti; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă Bucureşti; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, Bucureşti şi muncă forţată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcăreşti; penitenciarul Poarta Albă, Constanţa; penitenciarul Sighetul Marmaţiei; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat).
Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții – foto: historia.ro
A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din penitenciarul Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, judeţul Brăila (împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon). După cum arată Zarojanu, biograful lui Coposu, ”în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114 kg, iar la eliberare – 51”. De menţionat faptul că în timp ce Corneliu Coposu era întemniţat, soţia sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare, iar după eliberare a murit de cancer diseminat, pe 27 decembrie 1965.
În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică. După eliberarea din lunga detenţie, Corneliu Coposu a fost invitat la o întrevedere cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoştea din perioada interbelică şi care s-a scuzat ”pentru închisorile politice. <> În compensaţie, îi propune să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800 de lei pe lună (un inginer cîştiga cam 800 lei), cu condiţia să semneze o declaraţie. Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declaraţie. De asemenea, Dej i-a propus reabilitarea sa şi a lui Iuliu Maniu, la care a răspuns <>” . Între 1946 şi 1989 Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliţia politică comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are 38 de volume, circa 17.000-18.000 de file
Perioada postcomunistă
Încă din 1987, Corneliu Coposu a reuşit să înşele vigilenţa poliţiei politice, Securitatea, şi să informeze lideri politici occidentali, din familia partidelor creştin-democrate şi conservatoare europene, despre existenţa în ilegalitate în România comunistă a unui nucleu care îşi asuma misiunea de continuitate cu Partidul Naţional Ţărănesc, desfiinţat de comunişti.
Mai mult, pentru a marca afilierea la grupul partidelor creştin-democrate şi conservatoare, la Internaţionala Creştin-Democrată, PNŢ şi-a completat denumirea şi identitatea, devenind Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, nume asumat public şi deja recunoscut pe plan internaţional după schimbarea regimului politic.
Pe 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti a autorizat funcţionarea primului partid postcomunist, PNŢCD. Între 1990 şi 1995, Coposu a fost preşedintele partidului.
Corneliu Coposu a dovedit calităţi de strateg politic atunci cînd i-a convins pe liderii partidelor din opoziţie şi ai asociaţiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a preşedintelui Ion Iliescu şi a Frontului Salvării Naţionale era cea a opoziţiei unite (de unde şi deviza ”Nu putem reuşi decît împreună”). Pe 26 noiembrie 1991, s-a format coaliţia/alianţa electorală şi politică cunoscută sub numele Convenţia Democratică (mai tîrziu Convenţia Democrată din România/CDR), care cuprindea drept membrii fondatori paisprezece partide şi asociaţiii civice (PNŢCD, Partidul Naţional Liberal, Pardidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianţei Civice, Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat Creştină, Asociaţea Foştilor Deţinuţi Politici din România, Alianţa Civică, Sindicatul politic ”Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, ”România viitoare”). Primul preşedinte al Convenţiei Democratice a fost Corneliu Coposu.
În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti ceremonia înmînării acestei distincţii din partea Ambasadei Franţei la Bucureşti.
Corneliu Coposu la primirea Legiunii de Onoare – foto – cotidianul.ro
Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România. Deşi nu a beneficiat de funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniţi din întreaga ţară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenţiei Democrate la alegerile generale din 1996.
Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele.
În Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu (realizat de către sculptorul Mihai Buculei), monument aşezat faţă în faţă cu monumentul lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe. Anul 2014 a fost ”anul Corneliu Coposu”, anul centenarului naşterii celui socotit drept cel mai important om politic din perioada postcomunistă. ”Fundaţia Corneliu Coposu” (coordonată de surorile lui Corneliu Coposu – Flavia Bălescu, Rodica Coposu, precum şi de Cristian Fulger şi Ionuţ Gherasim) au organizat de-a lungul anului 2014 o serie de activităţi comemorative, precum şi publicarea ori republicarea mai multor volume: Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru ; Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu (editori), Seniorul Corneliu Coposu (volum care reuneşte texte despre Corneliu Coposu sau dedicate acestuia, semnate, în ordinea cuprinsului, de Cristian Fulger, T.C. Zarojanu, Regele Mihai, Claudiu Marcus, Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Doina Alexandru, Cardinalul Lucian, Vladimir Tismăneanu, Marin Pop, Dan Pavel, Doina Cornea, Matei Gheboianu şi Bogdan Murgescu, Ioan Stanomir, H.-R. Patapievici, Romulus Rusan, Paul Lăzărescu, Cicerone Ioaniţoiu, Liviu Hagea, Nicolae Noica, Nicolae M. Constantinescu, Răsvan Dobrescu, Mircea Popa-Zlatna, Ion-Andrei Gherasim, Marilena Rotaru, Christian Mititelu, George Arion, Simina Mezincescu, precum şi o nouă ediţie a volumului Viaţa lui Corneliu Coposu de T.C. Zarojanu); o nouă ediţie din Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru’.
Publicaţii
- Semnele timpului
- Mărturisiri: Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian
- Confesiuni: Dialoguri cu Doina Alexandru
- Dialoguri cu Vartan Arachelian
- Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui
- Retrospective asupra istoriei contemporane
- Ţara Sălajului
- Din cele trecute vremii
- Jurnal din vremuri de război
- Plânge Ardealul!…- Mărturii de epocă despre Dictatul de la Viena, Emil Boşca-Mălin, Corneliu Coposu, Constantin Hagea, Victor Papilian
- Calendarul Ardealului 1943, Constantin Hagea, Iustin Ilieşi, Corneliu Coposu
Testamentul Seniorului
În momentele de răscruce, care învederează scadențele inevitabile și rigoarea fără excepții a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schița intenții sau dorințe care să supraviețuiască dispariției lor.
Neavând nici o avere sunt scutit de obligația de a da destinație unor “bunuri”. Tot ce am, aproape nimic, rămâne la dispoziția surorilor mele dragi, Flavia Bălescu și Rodica Coposu, care vor ști cui și cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparținut.
Îmi reproșez că sub presiunea continuă a evenimentelor și obligațiilor, nu am reușit să exhum osemintele tatălui meu de la Coșlar și să le reînhumez lângă mama, la București. Deasemenea nu am reușit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota, unde odihnesc strămoșii familiei. Sper că surorile mele vor reuși să facă față acestei pioase obligații.
Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din București.
Conducerea Partidului Național Țărănesc trece sub jurisdicția lui Ion Diaconescu, primul vicepreședinte. Nădăjduiesc sincer ca toți prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească și să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu și al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-și valorifice veleitățile.
Generația veche, din care fac și eu parte, și-a făcut cu prisosință datoria. Ultima ei obligație este, ca prin seninătate și înțelepciune, să predea ștafeta generațiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operațiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni.
Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ. Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate (Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut.
Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.
Am încredere în viitorul României.
Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice.
Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.
24/25/VII 1994
Corneliu Coposu
* * *
Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:
Recunoștiința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc.
Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport moral, care n-au precupețit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă și fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi și Rodi.
Afecțiune deplină și prețuire pentru prietenul bun de bucurii și necazuri Nelu Diaconescu. Îi urez norocul și prestigiul cu care îl îndreptățesc calitățile și onestitatea lui.
Printre cei mai apropiați, mai sinceri și mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut plin de afecțiune și sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate momentele grele, omul de temei pe care te poți sprijini.
Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mișu Barcan, prieten sincer și devotat care mi-a făcut infinite servicii.
Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele împrejurări. Ajutorul lui este de neprețuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparațiile capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoștiință.
Nu pot să nu menționez devotamentul sincer, corectitudinea și loialitatea celor de la secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere și afecțiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor recunoștiință.
Desigur că prietenia, aprecierea și simpatia mea se îndreaptă către zeci și sute de persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr.
Leg mari speranțe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuț Muntean, Ionuț Gherasim. Le prevăd un viitor bun.
Simpatia mea pentru tânăra generație de parlamentari, a căror promovare a fost benefică pentru Partid: Lepșa, Mureșan, Dunca, Ionescu, Opriș și ceilalți. Multă încredere în rodajul și afirmarea supleanților noștri.
Cred că forțele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formației noastre. Mă gândesc la Emil Constantinescu, George Șerban, Laurențiu Ulici, Doctor Nae Constantinescu, Romulus Rusan.
Corneliu Coposu
EPILOG
S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.
Câteva concluzii finale:
Cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate.
Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe, materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaționala Creștin-Democrată (1987) într-o epocă de cumplită persecuție și supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desființat în iulie 1947 (în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache , peste un hău de patruzeci și cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice); prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut prețuirea și ajutorul moral și material al acestora.
Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizațiile noastre speciale (de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite. În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării.
Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că nu mi-am etalat, dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism.
Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului( înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor încriminați. Anume: oamenii (sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive.
Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!“)
Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat.
Cu credința în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte
Iertare, martiri ai noștri!
Pentru că am tranzacționat principii, pentru compromisurile compromițătoare,
iertare!
Pentru că cerșim pe la toate ușile un loc în Parlament,
iertare!
Pentru că ne luptăm fratricid,
iertare!
Pentru că ne-am abătut de la drumul vostru,
iertare!
Pentru că vă invocăm prea adesea numele, martiriul și curajul întru pământești țeluri,
iertare!
Pentru neputința și nepriceperea noastră,
iertare!
Pentru orbirea și sângele nostru prea devreme bătrân,
iertare!
Pentru că nu auzim tânguirea Țării,
iertare!
Pentru că nu suntem glasul Poporului,
iertare!
Pentru că nu mai știm calea cea dreaptă,
iertare!
Pentru că vă ucidem a doua oară, călcându-vă în picioare idealurile,
iertare!
Pentru că lăsăm partidul să moară,
iertare!
Notă editorială
Acest articol a fost publicat inițial pe platforma Uniți Schimbăm în anul 2024 și este republicat integral, fără modificări de conținut, în cadrul demersului nostru de readucere în atenția publicului a unor materiale relevante pentru memoria istorică, valorile democratice și cultura civică din România.
Sursă documentară: Wikipedia. Context istoric și analiză editorială realizate în colaborare cu Gemini
Când gândirea devine delict
În istoria neagră a represiunii comuniste din România, data de 24 februarie 1960 marchează apogeul unei campanii de îngenunchere a spiritului critic și a elitelor intelectuale. Într-o epocă în care regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se temea până și de ecoul revoltei maghiare din 1956, Securitatea a orchestrat ceea ce istoria va reține sub numele de ‘Procesul Noica-Pillat‘. Nu a fost doar un proces juridic, ci o execuție publică a ideilor. Într-o sală plină de ‘muncitori’ instruiți să huiduie, 25 de intelectuali de elită – filozofi, scriitori, medici și artiști – au fost puși în boxa acuzaților pentru simplul ‘delict’ de a fi citit, scris și discutat literatură considerată subversivă. Urmează radiografia detaliată a acestui capitol de o cruzime absurdă, extrasă din arhivele memoriei noastre colective.
Procesul Noica-Pillat (1946 – 1964)
Procesul Noica–Pillat și Procesul scriitorilor germani au fost cele mai odioase procese politice, dintre cele câteva mii intentate intelectualilor în România comunistă. Arestările unor intelectuali în timpul în care Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost liderul Partidului Muncitoresc Român s-au desfășurat aproape fără întrerupere timp de 18 ani (1946-1964).
Două valuri de arestări
Două „valuri” de arestări pot fi evidențiate, prin intensitatea și numele aduse în procese.
Primul „val” a fost între 1946 și 1953, de la câștigarea alegerilor de către Blocul Partidelor Democrate din 19 noiembrie 1946 până la moartea lui Stalin.
Al doilea „val” a avut loc în anii 1956-1959, ca reacție la revolta anticomunistă din Ungaria din 1956, dar mai ales ca dovadă de fidelitate a lui Dej față de Moscova, în condițiile retragerii trupelor sovietice din România în 1958.
Dej se simțea în continuare foarte nesigur pe autoritatea pe care regimul comunist o deținea asupra populației, temându-se, în plus, și de o repetare în România a recentei Revoluții anticomuniste și antisovietice din Ungaria. Liderul comunist român avea o bună cunoaștere a situației din țara vecină, cunoscând realitățile chiar la fața locului. Astfel, Gheorghiu-Dej a sesizat că revolta maghiară a pornit din cercurile intelectualității și cele ale studențimii. Identificarea formelor embrionare de societate civilă și distrugerea lor a fost scopul terorii, regimul comunist decretând că cel mai periculos lucru pentru existența sa era „grupul organizat”.
Așadar, procesul intelectualilor a fost organizat pentru a intimida și avertiza pătura intelectualilor că regimul „nu se joacă” și pentru a genera atomizarea societății, izolarea persoanelor, ruperea legăturilor firești de prietenie și încredere. Spre deosebire de procesele staliniste, procesul intelectualilor a avut loc cu ușile închise. Propaganda a funcționat diferit – nu prin dramatizarea publică a înscenărilor comuniste, ci prin „zvon” – amplificarea terorii la auzul pedepselor grele date celor acuzați. Procesul Lotului Noica – Pillat a fost instrumentat timp de 2 ani de poliția politică secretă, ce se numea oficial Departamentul Securității Statului, dar mai cunoscută în întreaga lume sub numele de Securitate.
Pe 24 februarie 1960, la București, începe procesul grupului „Noica-Pillat”, judecați pentru “uneltire împotriva ordinii de stat”; crima de uneltire împotriva ordinii sociale era prevăzută de art. 209 din Codul Penal și avea următorul conținut: „faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea formei democratice de guvernământ a Statului”, „faptul de a face propagandă pentru răsturnarea în mod violent a ordinei sociale existente în Stat”, „faptul de a constitui sau organiza asociații secrete cu scopul arătat la alineatul precedent, fie că au ori nu caracter internațional”, „faptul de a lucra prin mijloace violente, pentru a produce teroare, teamă ori desordine publică, cu scop de a schimba ordinea economică sau socială din România”, „faptul de a intra în legătură cu vreo persoană sau asociație cu caracter internațional din străinătate sau din țară, în scopul de a primi instrucțiuni sau ajutoare de orice fel pentru pregătirea unei răsturnări a ordinei democratice a statului”, „faptul de a ajuta, în orice mod, o asociațiune din străinătate sau din țară, care ar avea de scop să lupte contra ordinei economice sau sociale din România”, „faptul de a se afilia sau deveni membru al vreunei astfel de asociații”, „cei care inițiază, organizează, activează sau participă la organizațiuni de tip fascist, politice, militare sau paramilitare” și „cei care, fără a fi membri ai unor astfel de organizații, fac propagandă sau întreprind acțiuni în favoarea acelor organizațiuni, a membrilor lor sau a scopurilor urmărite de ele”.
Îi citeau pe Hegel, Cioran și Eliade
Concret, grupul (alcătuit de Securitate pe criteriul notorietății și al tinereții, membrii neformând și neactivând ca grup organizat) era acuzat de: citirea, scrierea și discutarea unor cărți considerate cu caracter dușmănos. Este vorba de cărțile lui Noica despre Goethe și Hegel, de răspunsul lui Noica dat unei scrisori către Cioran, de răspândirea și comen¬tarea cărților lui Cioran și Eliade, considerați „legionari transfugi”, de manuscrisul romanului lui Dinu Pillat „Așteptând veacul de apoi”, acuzat de idei legionare, precum și de ascultarea posturilor de radio străine precum Radio Londra sauVocea Americii, ce comentau negativ regimul comunist.
Arestări noaptea
Primul arestat a fost Constantin Noica, la 11 decembrie 1958, după ce trăise aproape un deceniu cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel, supus timp de doi ani anchetelor. În noaptea de 25 spre 26 martie 1959 a fost arestat și Dinu Pillat, iar anchetatorii au hotărât să constituie „lotul Noica-Pillat”. Ultimul arestat al lotului a fost Nicu Steinhardt, la 4 ianuarie 1960. În acest răstimp, au fost arestați și interogați următorii intelectuali: Iacob Noica, Sergiu Al-George, Anca Ionescu, Ion Mitucă, Sandu Lăzărescu, Barbu Slătineanu, Simina Mironescu (Mezincescu), Alexandru Paleologu, Nicolae Radian, Emanoil Vidrașcu, Arșavir Acterian, Vladimir Streinu, Florian Gheorghe, Theodor Enescu, Vlad Aurelian, Mihai Rădulescu, Păstorel Teodoreanu, Marietta Sadova, Dinu Ranetti, Nicolae Răileanu, Remus Niculescu și Beatrice Strelisker.
Doi dintre anchetați, Mihai Rădulescu și Barbu Slătineanu, nu au supraviețuit până la proces. Pe lângă cei 25 de arestați, numeroase alte personalități au fost anchetate cu acuzații similare, între cei care au fost condamnați aflându-se Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, Ion Negoițescu, Paul Dimitriu, iar alții, precum Mihail Șora, H. H. Stahl, Zigu Ornea, Sanda Stolojan și Șerban Cioculescu, nu au făcut închisoare. Pentru inculpații „lotului Noica-Pillat” justiția comunistă n-a avut nevoie decât de trei zile pentru a pronunța sentința, deși erau 25 de persoane.
Sentințele: Cultura în lanțuri
Procesul s-a desfășurat cu ușile închise, sentința fiind pronunțată pe 1 martie 1960, după doar trei zile de dezbateri sumare.
9 ani închisoare corecţională – Constantin Răileanu
8 ani închisoare corecţională – Beatrice Strelisker
8 ani închisoare corecţională – Marietta Sadova Acterian
8 ani închisoare corecţională – Emanoil Vidrescu
8 ani închisoare corecţională – Nicolae Radian
7 ani închisoare corecţională – Sergiu Al George
7 ani închisoare corecţională – Remus Niculescu
7 ani închisoare corecţională – Theodor Enescu
7 ani închisoare corecţională – Vladimir Streinu
7 ani închisoare corecţională – Vlad Aurelian
6 ani închisoare corecţională – Anca Ionescu
6 ani închisoare corecţională – Simina Mezincescu
6 ani închisoare corecţională – Păstorel Teodoreanu
Noica: “Cer pedeapsa maximă”
De asemenea, fiecărui inculpat i se va confisca total averea și va fi supus degradării civice. Cu prilejul ultimului cuvânt, filosoful a spus:
„Sunt vinovat, dar nu în fața legilor dvs, ci în fața celor din boxă. Iar justiția pe care o cer este una pe care nimeni nu o poate contesta, cea supremă. În ce mă privește, cer pedeapsa maximă și nu voi face recurs.”
Anul 1964
Ajunși în detenție, unii dintre cei condamnați în proces au devenit, sub presiunea torturilor fizice și psihice, informatori.
În 1964, ca urmare a amnistiei generale, cei condamnați în procesul din 1960 au fost eliberați. Cu toate acestea, condamnarea a rămas ca un stigmat pentru ei. După eliberare, Noica s-a stabilit la București, iar ulterior, după pensionare, la Păltiniș. În perioada 1965-1975, Noica a fost cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei Române. A fost tot timpul atent supravegheat de Securitatea comunistă.
“Așteptând ceasul de apoi”
Când a ieșit din închisoare, Dinu Pillat a spus că vrea să se facă paznic la o grădină publică. A vrut să evite cu orice preț să mai intre într-o situație ce ar fi putut fi compromițătoare în ochii comuniștilor. A mai trăit zece ani (până în 1974) după ce s-a întors acasă. Romanul său, „Așteptând ceasul de apoi“, pentru care a fost condamnat, a fost publicat abia în decembrie 2010, mult după Revoluția din 1989. Asta pentru că romanul a fost descoperit abia în 2010, în arhivele CNSAS. Manuscrisele sale fuseseră confiscate și i se spusese că au fost arse. A scăpat această copie care a fost descoperită cu totul întâmplător.
În anul 1996, atunci când jumătate dintre cei condamnați în procesul din 1960 nu mai erau în viață, procurorul general al României, Vasile Manea Drăgulin, a intentat recurs în anulare pentru sentința din 1960.
Lecția demnității în fața terorii
Bilanțul procesului Noica-Pillat rămâne o rană deschisă în cultura română: condamnări ce însumau sute de ani de muncă silnică, manuscrise arse și destine frânte. Însă, dincolo de zidurile Jilavei sau de suferința din lagăre, acest lot de intelectuali a oferit o lecție neașteptată de rezistență prin cultură. Nume precum Nicolae Steinhardt (care a găsit credința în celulă) sau Constantin Noica (care nu și-a abandonat sistemul filozofic) au demonstrat că gândirea liberă nu poate fi întemnițată definitiv. Astăzi, rememorând ‘uneltirea inventată’ de regimul de atunci, nu privim doar spre trecut, ci onorăm curajul de a rămâne om într-un sistem programat să te dezumanizeze. Este datoria noastră să nu lăsăm cenușa cărților arse atunci să se aștearnă peste memoria acestor mari spirite.
Valeriu Gafencu (n. 24 ianuarie 1921, Sângerei, România – d. 18 februarie 1952, Târgu-Ocna, Bacău, România) a fost „una din cele mai impresionante figuri care s-a înălțat la o admirabilă trăire duhovnicească în condiţiile vieții de temniță” [1]. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa mărturisea despre Gafencu: „nu am nicio îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălțime de neînțeles pentru noi” [1].
Gafencu a trecut mai întâi prin penitenciarul din Aiud (1942-1948), unde îi va cunoaște pe Arsenie Papacioc, Traian Trifan, și alții. Atmosfera spirituală de la Aiud va avea un rol important în formarea duhovnicească a lui Valeriu. După Aiud urmează închisoarea Pitești (1948-1949), fiind mutat înainte de începerea Experimentului Pitești mai întâi câteva luni la Văcărești și apoi în închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna (1950-1952) unde își va da sufletul.
Descrierile de mai jos folosesc ca sursă principală scrierile lui Ioan Ianolide, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Gafencu din temnițele comuniste, păstrând stilul său de scriere.
Copilăria
Conform scrierilor lui Ioan Ianolide, între studenții aduși în Aiud din toate orașele țării „se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaștri ca cerul” [2]. Acesta era Valeriu Gafencu, născut în Basarabia în 1921.
Tatăl lui, Vasile, era intelectual și luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior, însă, s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în țară. Familia lor era „un cuib de bucurie și desfătare”. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălți.
Însă, în 1940, Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, ca urmare a înțelegerii Ribbentrop-Molotov, dar și a faptului că Anglia și Franța nu garantaseră granițele României, deși se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea și Valeriu.
- Ce facem, tată? l-a întrebat.
- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.
- Tată!…
- Taci și du-te! Să nu spui nimic mamei și surorilor!
Arestarea
Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul și a sosit în 1940 la Iași, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci și al României, nu numai pentru conștiința națională, ci și pentru aceea creștină, care era amenințată de ateismul bolșevic în expansiune.
Așezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci și între ideologii. Războiul început în Occident se anunța și în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin și în Răsărit și în Apus. Comunismul amenința lumea. În aceste condiții, Valeriu aderă la organizația „Frățiile de Cruce”, care se ocupa de educația creștină și națională a elevilor și a tineretului în general. Dar organizația a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei.
Valeriu investise tot ce era sfânt și bun în el pentru a forma o conștiință creștină și națională elevilor din Iași și prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleități politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educație.
Elevii îl iubeau. Reușise să realizeze o comuniune sufletească, deși nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăției, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste și visul unei lumi ideale. În același timp îl înfiora abisul materialismului bolșevic din Rusia dar și concepția burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Educația tradițională din școli și Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viață acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare și o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcție publică. Guvernanții de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.
În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iași și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deși nu era vinovat decât exclusiv de educația morală și națională pe care o susținea. Prin urmare, el s-a simțit liber de orice vinovăție. Așa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanțuri la mâini și la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.
Înainte de Pitești
Aiud
În temniță el a continuat să se ocupe de educația tinerilor, dar își punea totodată grave și severe probleme de conștiință. La început a studiat și a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creștinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualității ortodoxe.
Printre cărțile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoșilor, Viețile Sfinților, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinții Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum și toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În același timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligența lui strălucită și sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualității ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creștinismul tradiționalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.
Tânărul visător se întorcea acum cu grijă și râvnă în sine însuși. Descoperea lumea interioară, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme pentru a se putea dedica lucrării duhovnicești. Abia acum înțelegea ce este nașterea din nou. Tot căutând, într-o zi a căzut cu fața la pământ, izbucnind în lacrimi și spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieții sale spirituale. De aici înainte va trăi pentru a se curăți lăuntric și a se desăvârși prin unire cu Hristos.
Unii l-au admirat, alții l-au acuzat dar foarte puțini l-au înțeles. Valeriu șoca prin conștiința păcatului, pe care îl mărturisea cu umilință la modul personal și colectiv, într-o vreme în care noi, deși eram creștini, nu aveam încă o adevărată viață duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei și a fost o luptă grea până când așa zisa „demnitate și onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curățirii.
Întrucât se punea accentul pe pedeapsă și pe răzbunarea în lupta politică, el a susținut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-și facă singur dreptate. Creștinul iartă, creștinul se situează pe poziția dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge și nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice și el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere și cu timpul mulți i s-au alăturat.
Viața își continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu fața la pământ și plângea cerând mila, ajutorul și luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul prin contemplație. Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului iar ziua Acatistele. Mergea regulat la biserică, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Îi plăcea să cânte rugăciuni și psalmi. Bătea multe metanii, în funcție și de starea fizică. Liniștea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiții prielnice duhovniciei.
Izolarea din zarcă
Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alții, în zarca cu regim sever, fără cărți, fără contact cu familia și cu o rație de hrană insuficientă care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Începutul bun era pus, orientarea era certă, așa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat. Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi și pocăință iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu și unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii.
Îndrumătorul care i-a stat la dispoziție a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată „Pelerinul rus”. Acum celelalte preocupări dispar pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, îi revelează în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. Și astfel, în acel regim sever de temniță căruia el îi dăduse rol spiritual, Valeriu era plin de bucurie și de cântec. Impetuozitatea tinereții sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cerești nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Iisus îi devenise prieten și de aici înainte nu se vor mai despărți niciodată.
Sosirea „criminalilor de război”
Prin 1945-1946 au sosit la Aiud „criminalii de război”. Imediat după instalarea comunismului în Răsărit, se instituise pe plan internațional un „Tribunal al Alianței”, cu împuternicirea de a judeca pe toți cei ce se făcuseră vinovați de „crime împotriva umanității”.
„Iată-l deci pe Stalin alături de Roosevelt, judecători umanitari! O ironie mai mare ca aceasta nici nu se poate imagina. Stalin a ucis zeci de milioane de oameni, aproape toți fără judecată ori cu înscenări juridice.”
(Ioan Ianolide [2])
Astfel au ajuns în închisoare generali, profesori, filosofi, avocați, și alți oameni de seamă. Valeriu a avut atunci multe discuții cu ei dar și-a dat seama că, deși creștini, oamenii aceștia nu avuseseră niciodată o preocupare reală pentru viața religioasă și cu atât mai puțin se gândiseră serios la mântuirea sufletului lor. Erau oameni de cultură, deținători de mari răspunderi, care atunci pentru prima oară au încercat să mediteze asupra rugăciunii „Tatăl Nostru” și au ajuns la cele mai caricaturale înțelegeri.
Generalii au primit cu mai multă bunăvoință dar și cu degajare distantă problematica creștină. Dar întrucât temnița a fost de lungă durată, procesul încreștinării în conținut s-a produs și în acești creștini bătrâni. Peste vreo trei ani, un general îl căuta pe Valeriu să-i mulțumească fiindcă îi dăduse Noul Testament: „Am pierdut tot în acești ani, spunea el, dar Dumnezeu m-a învrednicit să nu pierd Cartea Sfântă. Tinere, îți voi mulțumi acum și în viața viitoare!”.
„Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi și Dumnezeu pe de alta. Am alergat toți către același Arhetip-Hristos și fiecare și-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forța duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne- am încredințat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui și am trăit prin El și în El. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălășluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiți de Dumnezeu; în fine, tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiți în Hristos!
În toate aceste împrejurări și în altele asemănătoare Valeriu a fost cel care nu s-a înșelat, care a ieșit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor – și asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii.”
(Ioan Ianolide [2])
Lagărul de la Galda
Ioan Ianolide (stânga), Valeriu Gafencu, și mama lui Gafencu. Aici se aflau la Galda de Jos, o colonie de muncă cu condiții mai bune unde a stat între 1946 și 1948, înainte să fie mutat la Pitești – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Ioan Ianolide continuă: „Prin anii 1946-1947 am fost duși să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Valeriu muncea și se ruga. Muncea și cânta. Muncea și-L slăvea pe Dumnezeu. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Țara se socializa.” [2]
Valeriu se simțea legat sufletește de o fată pe care o iubise și acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită și urma să se căsătorească. Suferința lui a fost adâncă dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări. Până atunci se pregătise pentru viață, chiar dacă luase învățătură de la Sfinții Părinți. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârșit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriașă a covârșit deplin durerea despărțirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înțelegându-o, toată viața. „Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios și un monah” [2].
„Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua și noaptea îngenuncheat în bisericuță, rugându-se răpit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-și bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii și încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtășit. Îl aud vorbind cu însuflețire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Îl văd chinuindu-se să muncească și să-și facă norma. Îl aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire și era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.”
(Ioan Ianolide [2])
Încercarea de mutare în U.R.S.S.
În anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S., întrucât, fiind născut în Basarabia, era considerat cetățean al lor.
Valeriu însă a refuzat categoric.
- Acolo vei fi liber, i-a spus el.
- Libertatea mea este în sufletul meu!
- Îți vei putea face studiile.
- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!
- La noi Biserica este liberă.
- Biserica este în sufletele oamenilor!
- Dar aici vei rămâne în temniță!
- Temnița sufletului meu mă înspăimântă!
- Deci nu te recunoști ca cetățean sovietic?
- Sunt cetățean român și doresc să rămân în România.
- În curând și România va aparține Sovietelor!
- Viitorul este al lui Dumnezeu!
- Deci rămâi aici?
- Da!
Mai târziu politrucul s-a apropiat de el și i-a spus:
- Admir inteligența dumitale dar nu pot decât să te plâng. Înțelege că sunteți învinși și nu aveți scăpare. Dacă vă veți opune, veți fi zdrobiți. Și noi ne- am opus și azi jucăm în lanț ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; și eu aș vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temnița și moartea dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o șansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor dar a fost învins. Toți care s-au aliat cu comunismul – și ați făcut-o și voi, românii – sunt cu mult mai vinovați de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuți în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înțeleg și sunt și mai nefericit. Regret că nu cunosc și eu creștinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!
- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viața mea. Mi-ați dat aripi, căci dumneavoastră aveți un suflet cu o forță de credință uimitoare. Primiți de la mine această cruciuliță!
Și Valeriu a luat de la gât cruciulița și a dat-o rusului, care era vădit emoționat.
Așa se face că Valeriu a rămas în țară.
Închisoarea din Pitești
Mutarea la Pitești a studenților
În 1948 s-a comunicat că studenții vor fi duși de la Aiud la Pitești, elevii la Târgșor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galați, Râmnicu Sărat și Sighetul Marmației. De asemenea s-au deschis lagăre, culminând cu canalul morții Dunăre-Marea Neagră.
Valeriu a fost intrigat când Dumitrescu, fostul șef al Brigăzii de Siguranță anti-comunistă, i-a spus:
- Vă vor duce la Pitești și acolo au să vă transforme în teroriști comuniști. Apoi au să vă împrăștie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deținuților politici. În acest fel regimul înțelege să scape de reacțiunea noastră a tuturor și să rămână ei stăpâni necontestați. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ține de cuvânt. Ne vor pune în situația de a ne ucide între noi.
- Domnule, i-a zis Valeriu, drept cine mă luați? Ori ce vreți să spuneți? Nu sunt nici de vânzare, nici de compromisuri!
- Nu ești, dar vei fi adus în situația să fii, ori dacă nu, să mori!
- Voi muri! Dar mi se pare că uneltiți ceva. Ce urmăriți, de fapt?
- Urmăresc să vă deschid ochii. Voi nu cunoașteți pe bolșevici și nici ce metode au. Ele au fost experimentate în U.R.S.S.. Oameni turbați prin tortură au devenit criminali. Așa va fi și aici. Și va începe cu tineretul, apoi se vor întoarce la cei bătrâni.
Valeriu l-a privit gânditor și a încheiat:
- Suntem în mâna lui Dumnezeu. Facă-se voia Lui!
Încercarea de împotrivire a studenților
În penitenciarul din Pitești, dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer și de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei și au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus:
- Aici suntem deținuți și numai pe căi legale și pașnice putem să obținem niște drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât și puterea sunt în mâinile autorităților. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista.
I s-a răspuns:
- Nu pot ei să ne dea suferință atât cât putem răbda noi!
- Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta.
- Ești defetist! Ești blazat! Ești un resemnat! Ești un învins!
La toate acestea Valeriu a răspuns senin și convingător dar nu a fost ascultat.
- Port cu mine o imensă suferință, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieșit curat. Experiența trecutului mă face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credință și nădejde dar mă mișc cu înțelepciune pentru a ajunge la țintă.
Viața duhovnicească a lui Gafencu
Între tinerii de elită ai țării din Pitești, Valeriu continua să impună prin exemplu și cuvânt. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el își dăruise viața și sufletul lui Hristos, prin hotărârea de a se călugări după eliberare. Se simțea un mărturisitor al credinței într-o lume ostilă și atee.
În repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative și el a declarat senin că este creștin și că nu există mântuire fără Hristos.
- Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor, le-a spus. Omul fără Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârșește. Dumnezeu este realitate imediată pentru cei ce trăiesc viața în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic dar nu accept limitarea libertății mele sufletești. Problemele mele de conștiință le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toți oamenii și-ar face un sever și autentic proces de conștiință, stând responsabili în fața lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiția oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omenești. Întregindu-le și desăvârșindu-le pe acestea din urmă, credința nu vine deci în conflict cu ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaștere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societății cel ce iubește oamenii și se jertfește pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creștinismului și pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor.
Cu toate riscurile, Valeriu n-a încetat până la sfârșit să-L mărturisească pe Hristos. Credința lui a fost sprijinită de inteligența sa sclipitoare și amândouă s- au topit în focul dragostei ce mistuia cele mai adânci fibre ale sufletului său.
Atras în mod structural de curăție și desăvârșire, când L-a descoperit pe Hristos a tins cu totul spre El și luminat de harul dumnezeiesc, s-a dăruit fără șovăire.
Vremea căutărilor era depășită, acum ajunsese „bărbat desăvârșit”.
Cu multă înțelepciune dar și cu marea putere lăuntrică ce se degaja din el făcea apostolat. Cugetul său era smerit în fața lui Dumnezeu atunci când vorbea cu putere în fața oamenilor. Neputința sa omenească era întregită de trăirea în duh. Mintea sa ascuțită aștepta cu evlavie descoperirea luminii și cunoștinței dumnezeiești.
Ajunsese la o deplină cunoaștere și stăpânire de sine. Ordinea lui interioară se răsfrângea asupra întregii sale ființe și se exprima în ținuta și gândirea lui creștină. Trăia frumos pentru că se spovedea adesea și lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului și vieții sale. Trăia prin Hristos, gândea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt și nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu.
Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ținea, căci acolo se postea destul. Liniștea din temniță el o completa cu lepădarea de grija cea lumească. Lumea o afla căutându-L pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei perfectă. Dar în temniță ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului și satanizării.
Certuri în temniță
Exemplul turtoiului
Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuții neplăcute la alegerea turtoiului [3], iar Valeriu, știind acest lucru, înfrânându-se și smerindu-se, se așeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. În sinea lui era mulțumit că putea face acest gest de dragoste și dăruire, dar dacă unii se bucurau de înfrânarea lui, alții au socotit că se cuvine să aleagă și el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare. S-a supus rânduielii stabilite și când trebuia să aleagă înaintea celorlalți lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în față, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei și să nu-și păgubească frații de suferință. Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părțile.
Alte probleme in temniță
În viața de zi cu zi apăreau și mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum și când și cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiți de paturi. Interesele și părerile erau contrarii și adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuții.
- Dar tu ce zici? îl întrebau unii.
- Eu consider că este bine așa cum veți stabili voi. Dacă nu putem să trăim frățește în această mare suferință, cum putem aștepta ca oamenii să împartă cu dreptate și dragoste bogățiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici și liberi? Cu puțină dragoste vom simți bucuria de a face voia și plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă și adâncă înțelegere a oamenilor dacă vrem să trăim în pace și bunăvoire.
Valeriu își întărea cuvintele cu exemple din Biblie și din Sfinții Părinți, pe care le raporta adesea la experiența actuală. În general prefera să tacă și să se roage în sine însuși, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte.
De oriunde ar fi început o discuție, el o termina la unirea cu Hristos.
Influența lui Gafencu
Mulți tineri au fost șocați de comportamentul lui Valeriu, căci ei nu cunoșteau creștinismul, dar au sfârșit prin a-l lua drept exemplu de viață creștină. Alții, cu calități sufletești de o rară frumusețe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formați duhovnicește – și aceștia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu. El îi iubea și li se dăruia cu bucurie.
Fascicole scripturale in temniță
Reușise să salveze de la primele percheziții o Biblie. A desfăcut-o în fascicole și pe căi riscante a reușit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părți din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia după Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul 50 și Psalmii Utreniei.
Fascicolele au fost colportate prin toată temnița, fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreo unul într-o celulă era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziții separate, parțiale și unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub dușumele. Deci saltelele au fost golite și dușumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase.
Când au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare stil temniță: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuțit; scrisul pe pereții celulelor (care erau văruiți și din nou erau scriși de deținuți); expedierea de mesaje prin alfabetul Morse. Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în același mod rugăciuni, acatiste, poezii, cugetări, întâmplări din Viețile Sfinților ori scurte cuvinte de folos.
Din gândurile lui Gafencu
Despre negație și afirmare
Cum printre cei care-l ascultau erau și tineri care nu cunoșteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înțeles spunea:
- Umilința și pocăința nu sunt scopuri ale creștinismului, ci mijloace, nu sunt nici esența vieții creștine, căci a fi creștin înseamnă a avea însuflețirea doririlor sfinte și bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare și resemnare, ci este pasul necesar nașterii în viața cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negația, ci afirmarea. Căci viața veșnică nu se dă celor învinși, resemnați și fricoși, ci celor puternici și curajoși. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intrați deci pe poarta pocăinței cu râvnă, așteptând să se nască în voi Împărăția Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curățirea lumii. Nu vă fie frică de umilință, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeți că prin ele veți fi purtătorii adevăratei lumini. Luați seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbușit o lume și a ridicat alta, la desăvârșirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – și așa să-L urmăm!
Despre contribuția la o orânduire creștină a lumii
Gafencu mai spunea astfel:
- Conștiința păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor și stăpâniilor întunericului, care țin în beznă și robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creștine a lumii. Nu ești creștin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar viețuiești după principiile societății egoiste, imorale, materialiste în care trăiești. Trebuie să devii creștin în toate aspectele vieții tale de zi cu zi și prin aceasta să încreștinezi și lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficiența și moleșeala sufletelor și minților creștinilor, căci tocmai adormirea conștiinței creștine a dat pas liber impertinenței ateiste.
Despre relațiile internaționale
Adesea se iscau în celulă controverse privind orientările de politică internațională. Majoritatea celor tineri credeau că occidentalii ne vor salva, că vor interveni și vor zdrobi comunismul.
- E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniștii pentru a-i înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu. Este necesar un proces lung și profund de reorientare a Occidentului până va ajunge să cunoască și să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonați comunismului. Nu știm cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adâncește și mai mult. Vor trebui să apară alți oameni, cu o nouă orientare. Nemții au încercat ceva dar au fost învinși. Noi suntem alături de Occidentali dar și împotriva lor, așa cum am fost alături de germani dar și împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie să fim pregătiți pentru o suferință de lungă durată.
Atitudinea în temniță
Atitudinea lui Valeriu în fața autorităților era plină de demnitate dar înțeleaptă, încât nu putea fi acuzat de fapte „contrarevoluționare”, ci de credința lui. Tocmai credința dorea el să o apere, dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii săi, să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală în care ar fi fost strivit cu ușurință. De aceea el făcea din “legea Cezarului” arma sa de apărare.
Trebuia să folosească în mod înțelept puținele mijloace de luptă pe care le îngăduia temnița. Unii deținuți i-au reproșat aceasta zicând:
- Ție îți merge această atitudine, nouă însă nu ni se potrivește! Noi știm că suntem în război cu un dușman total, cumplit și nimicitor și vrem să câștigăm acest război. Nu noi suntem „bandiți”, așa cum ne numesc ei, ci ei sunt, și trebuie să le-o spunem. Suntem în temniță, dar nu abandonăm lupta chiar dacă vom muri luptând.
La astfel de argumente Valeriu pleca ochii triști și plini de înțelesuri și răspundea:
- Credeți voi că eu am abandonat lupta, credeți voi că eu nu vă înțeleg? Dar oare trebuie să murim ca niște proști? Nu așteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbați!? Ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele și viețile? E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante, să ne curățim pentru a fi vrednici de Hristos.
La care i se spunea:
- Nu noi, ci ei sunt necurați! Dacă ne lăsăm antrenați de lacrimile pocăinței dăm frâu liber tiranilor și păcătoșilor!
- E vremea, e vremea pocăinței! răspundea Valeriu. Aveți credință în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei și de creștini de formă. A trebuit să ne confruntăm credința și cu unii, și cu alții. Cred însă că aici se plămădește un duh evanghelic care va schimba lumea la față. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!
După trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu și-au adeverit înțelepciunea și au fost luate de mulți ca îndreptar.
Îmbolnăvirea de tuberculoză
În toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă și puternică hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi.
Un coleg i-a oferit o coajă de pâine din rația lui dar a refuzat-o, căci, zicea el, „dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăvești și tu”. Totuși, mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din rația sa, furișându-i-o în traistă ori în gamelă. În fața unei capacități atât de mari de dăruire, el se simțea ocrotit de mila lui Dumnezeu.
Hemoptiziile se perpetuau și nu era „umanitar” să fie lăsat să moară. A fost dus deci la spitalul din oraș și închis singur într-o cămăruță unde era păzit zi și noapte de temniceri. Medicii veneau să-l vadă escortați. Într-o noapte însă a pătruns la el o asistentă. O văzuse cu medicul la vizită și aflase în ochii ei lacrimi de durere. Acum îl îmbătase pe paznic și-și făcuse loc la Valeriu. S-a așezat în genunchi lângă patul lui, i-a luat mâna și i-a sărutat-o.
- Cum ați pătruns aici? a întrebat-o el.
- L-am „adormit”, a zâmbit ea.
- Ce doriți?
- Doresc să-ți fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei și voi face.
Valeriu a simțit că e sinceră și a fost adânc mișcat:
- V-ați riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteți să mă ajutați cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiți oamenilor și familiei mele dragi că am crezut până la sfârșit, că sunt împăcat, că-mi dau viața pentru Hristos și pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârșesc oamenii intră în iconomia divină. Vă mulțumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Acum duceți-vă. Nu riscați mai mult. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu.
Fata plângea înfiorată. A plecat și nu s-au mai văzut.
După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alți TBC-iști, la spitalul-penitenciar Văcărești și apoi la Târgu-Ocna. Astfel a scăpat de înfricoșătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenților din Pitești: iadul „reeducării”, unde el era cap de listă, mare „bandit”, „mistic retrograd”, dușman de moarte al comunismului și, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalți deținuți. Urma să intre printre primii în tura reeducării. Dar Dumnezeu hotărâse altfel.
Târgu-Ocna
Camera 4
Bolnavii grav, cei care nu se puteau servi pe ei înșiși, erau duși în camera 4 de la parter. Era acolo un aspect de leprozerie, atât prin mizerie, cât și prin conștiința condamnării la moarte a locatarilor ei. Toți erau îmbrăcați în zdrențe, în vechiturile ce le mai rămăseseră. Erau slabi, cu ochii adânciți în orbite, cu tuse și hemoptizii, incapabili să se ridice din pat și să se hrănească singuri.
Cei semi-valizi făceau de serviciu la camera 4, arătând multă râvnă și milă în slujirea lor. La început a fost libertate în această privință, ulterior însă s-a considerat că sprijinul dat muribunzilor este „ajutor legionar” și s-a limitat serviciul la doi oameni pe zi, prin rotație, iar noaptea câte unul, de teamă să nu se inițieze acolo o armată care să declanșeze contrarevoluția.
Starea lui Gafencu
„Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor și-i făcea miei. Și erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influența sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.”
(Dumitru Bordeianu [4])
Printre locatarii camerei 4 se afla și Valeriu. El ajunsese în acel timp la maturitatea sa duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransigent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracție – și toate acestea din patul în care zăcea țintuit de o boală grea și îndelungată. Suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie și făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii și-și pierduse pofta de mâncare. În plus simțea dureri reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite și, în fine, suferea de inimă. Din această cauză în ultimii doi ani el nu s-a mai putut așeza întins pe pat nici ziua și nici noaptea, ci ședea rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept. Dacă la început îl mai puteam transporta cu targa pe terasă, mai târziu nu-l mai puteam mișca din pat.
Tusea îl epuiza, se congestiona și adesea scuipa sânge. Atunci durerea îi fura zâmbetul curat și înțelept.
Zâmbea și prin somn. Somnul lui se contopea cu starea de veghe și adesea s-a întâmplat să ne spună că în timp ce noi aveam impresia că doarme, el de fapt se ruga. Rugăciunea lui se continua și în somn, și asta îi dădea o strălucire pe chip și răspândea o strălucire bine-plăcută în jur. Valeriu nu era însă un om fericit decât printr-un mare efort lăuntric și mai ales prin darul lui Dumnezeu, care era plin și puternic în el, întărindu-l să biruiască suferința prin trăirea în duh.
Când spasme și dureri mari îl congestionau se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depășea suferința și renăștea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume. Adesea spunea că este greu, că este chinuitor dar niciodată n-a spus că el face un efort ca să stăpânească suferința, ci că darul și mila lui Dumnezeu îl ridică dincolo de ea și îl fac fericit.
Vorbirea lui cu Dumnezeu era necurmată, și cu atât mai intensă și mai evidentă cu cât boala îl dobora și viața lui intra în veșnicie.
Mâinile – ca de altfel tot trupul – îi erau slăbite. Nu putea nici să mănânce singur, dar când ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar la moduri diferite, în funcție de ochiul lăuntric al fiecăruia. Atât temnicerii și reeducații cât și prietenii erau impresionați de „ceva” din Valeriu, dar puțini au știut că acel „ceva” era Hristos.
Din gândurile lui Gafencu
Dorința de propovăduire
A fost o vreme, spre sfârșit, când medicii și prietenii l-au îndemnat să nu mai vorbească, dar el a spus:
- Nu-mi luați această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc, și de trăiesc prin mila Lui trăiesc și fără a-mi exprima dragostea ce vi-o port, n-ar mai avea rost să trăiesc. Nu vă temeți deci. Nu vreau să ispitesc Izvorul Vieții, ci vreau să-L slujesc până la capăt! Vă mulțumesc pentru grijă dar vă rog să înțelegeți că nu pot să fac altfel!
Cunoașterea altora
Printre darurile pe care le avea era și acela de a cunoaște oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viață. Odată i-a mărturisit lui Ianolide:
- Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune și până la urmă ajung la adevăr. Alții se deschid ca niște potire de cristal și primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste și râvnă. Cu alții mă înțeleg dintr-o privire, dintr-un gest și apropierea noastră este profundă. Aici au fost adunate mărgăritarele de preț ale Împărăției lui Dumnezeu. Simt că și reeducații își pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar pândesc momentul potrivit să-mi împărtășească un gând bun. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu. Suferința aceasta va contribui la zidirea creștinătății!
Unirea cu Hristos
- Prin Botez am primit Harul curățitor iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creștini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o rușine să fii mistic, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viața, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credința, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățești lăuntric prin spovedanie și să te înnoiești prin Sfânta Împărtășanie. Conștient deci și cu toată stăruința să te unești cu Hristos, să te faci purtător al sfințeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui.
Spovedania lui Gafencu
În tot acest timp Valeriu se spovedea și se cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot obișnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.
- Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunțită a adâncurilor sufletești, o fină deosebire a duhurilor și o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă viețuire creștină. Deși nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuși se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : «Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în așa fel încât să nu vină satana și să-mi ia sufletul chiar atunci». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică știrbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă și sinceră. Hristos era viu în el.
Moartea
Ianolide își amintește astfel: „Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelați, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via și se stingea în același timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mișcat.” [2]
- Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puțin la față și apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
- S-a sfârșit!
„A ridicat ochii albaștri spre cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârșită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Și-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viață. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G. [5]. În gură i-am pus, așa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate perchezițiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toți deținuții se aflau în curte în așteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit și s-au închinat. L-au luat în primire doi deținuți de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ținut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă și a fost îngropat noaptea. O parte din lucrușoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire. La mormântul lui nu a fost pusă nicio cruce și nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viața lui a străbătut toate temnițele și mulți îl pomenesc cu evlavie. Amin.”
(Ioan Ianolide [2])
Alții despre Gafencu
Arhim. Arsenie Papacioc: „Ceea ce îl caracteriza cu orice chip că iubea fără alegere. Era o ființă iubitoare. Aici el ieșea din ființa omenească – era ființa aceea pe care Dumnezeu o dorește la noi, la toți. (..) El avea fără discuție aceste aripi nevăzute. (…) Ținea foarte mult la marele adevăr, nu se pierdea. (…) Era un îndrumător de fapte, nu de teorie” [6]
Citate
„Sufletul întreg al românilor este ortodox.”
„Acum și în viitor sunt necesare două procese creștine: unul de reîncreștinare a creștinilor și altul de încreștinare a necreștinilor.”
Note
1 – Monahul Moise. Sfântul închisorilor: mărturii despre Valeriu Gafencu. Alba Iulia: Reîntregirea. 2007
2 – Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4
3 – Pr. Nicoale Bordașiu oferă o explicație a acestui proces ce poate fi vizualizat aici: https://youtu.be/PLMf0gPq-Ag?t=585 (9:55).
4 – Dumitru Bordeianu. Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, 2022.
5 – Părintele G. este Arhim. Gherasim Iscu
6 – Arsenie Papacioc despre Valeriu Gafencu, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=k7BGRv0n7SE
Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu; n. 2 martie 1905, Câmpulung, Muscel, România – d. 29 aprilie 1975, București, România) a fost un poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere și politician de extremă dreaptă.
O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.
Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung – de unde, prin derivație, pseudonimul literar Gyr – fiul actorului craiovean Coco Demetrescu.
Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor la imnul neoficial al legionarilor, „Sfânta tinerețe legionară”, al imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor scrieri dedicate Mișcării Legionare.
Sfânta tinerete legionara,
Cu piept calit de fier si sufletul de crin
Iures ne-nfrânat de primavara
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Si dârz le tencuim cu sânge dac…
Garda, Capitanul
Ne preschimba-n soimi de fier
Tara, Capitanul
Si Arhanghelul din cer.
Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti,
Pentru sfânta cruce, pentru tara
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnita sa ne-nspaimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
De cadem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i draga moartea pentru Capitan!
Refren
Sfânta tinerete legionara,
Suim biserici, stam viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amara
Cântam si ne gândim la Nicadori,
Purtam în crivat si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Si-avem doar gloante pentru tradatori!
Cariera literară
A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost și, ca student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul „Liniști de schituri” 1924.
A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A conferențiat pentru propagarea ideologiei legionare precum, „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935.
A colaborat la revistele „Universul literar”, „Gândirea”, „Gândul românesc”, „Sfarmă-Piatră”, „Decembrie”, „Vremea”, „Revista mea”, „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic” , „Axa”, „Iconar”, etc. precum și la ziarele „Cuvântul”, „Buna Vestire”, „Cuvântul studențesc”. A scris și povești pentru copii semnând cu pseudonimul „Nenea Răducu”. A fost laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române.
Comandant legionar și director al teatrelor
În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul Statului Național-Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor.
În aceasta perioadă, a autorizat o trupă de actori evrei sa înființeze în Bucuresti teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioada, în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste.
Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?
Teatrul Barașeum a fost singurul teatru evreiesc din țările fasciste ale Europei.
Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascist a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.
Detenția în perioada a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Gyr a fost arestat și deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică.
Gyr a mai fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu – în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a ținut un discurs belicos în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare.
După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit.
Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de răsboiu (carte cenzurată).
În carte povestește că a trecut Nistrul, Odesa până în stepă – întorcându-se rănit de pe front acasă la soție.
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.
Citat din depoziția lui Gyr la procesul din 1945 la Tribunalului Poporului
„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o.
Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.
Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud.
Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”.
Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului:
Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc.
M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.
Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa – foto preluat de pe leviathan.ro
Cel care L-a adus pe Iisus în celulă
În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie Azi-noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului.
Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.
“Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine”
Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe
Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion, fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic. Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!
Nicolae Purcărea, fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti“
Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.
Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri.
La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat.
Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.
În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează.
Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
A revenit acasă în 1956.
Comuniştii l-au arestat din nou şi l-au condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.
Pentru versurile din „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, Radu Gyr a primit, iniţial, pedeapsa cu moartea.
“Tribunalul în numele poporului hotărăşte: făcînd aplicarea articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată prevăzută şi pedepsită de articolul 211 Cod Penal prin schimbarea calificării conform articolului 292 Cod Juridic Militar din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de articolul 209 punct 1 Cod Penal”,
scria în sentinţa judecătorească din 1959.
Poetul a făcut recurs în aprilie 1959, dar cererea a fost respinsă.
Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.
În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru.
Doi ani din pedeapsă i-a executat, purtând lanțuri grele la picioare.
Când s-a îmbolnăvit i s-a refuzat asistența medicală.
O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.
Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitatea comunista.
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ne vom întoarce într-o zi
De Radu Gyr
Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi… Şi cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi Cum vom pătrunde-ncet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâni, Toti cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi.
Ȋn zâmbetul ce va miji Şi-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem şi-n disperări, Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi.
Colaborarea la presa comunistă
După eliberarea din închisoare, a colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României).
Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, la 29 aprilie 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
„Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi”.
Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus:
„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre.
Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi.
Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.
„I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor!
Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa.
Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti.
Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi „viaţă fără pată?! „Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturaţi, noi credem mai mult!
E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”
Îşi aşterne toată opera pe hârtie
Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi.
Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.
Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga. Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredinţat următoarele mărturii şi amintiri personale:
„Perioada de detenţie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfăţişa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferinţa prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinţa puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ţinut în viaţă, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”.
Fiica poetului îşi aminteşte astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenţiei l-au lipsit, ca pe mulţi alţii, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârşită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, şot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutoraţi.
Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia aşternută pe hârtie, în speranţa că volumele sale vor vedea lumina tiparului.
Şi şi-a aşternut-o. Redactându-şi în acelaşi timp şi memoriile literare [Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Editura Ex Ponto, sub denumirea „Calendarul meu”.], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reuşit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.”
„De când îl ştiu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înţelept”.
Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţa Divinităţii, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu.
Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr îşi termină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea.
Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.
Îşi prevede sfârşitul
Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr îşi dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramidă.
Piramidă
Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent
Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoţelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4. 30 sună telefonul.
Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”.
La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa.
Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, „mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial.
Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă „sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.
(Biografie alcătuită de urmaşii marelui poet, apărută în două părţi în numerele 17 şi 18 ale revistei Atitudini.)
Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi.
Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o moşteneşte.
Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“, acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS.
Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte. Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică.
Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare.
Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“.
Despre Miscarea Legionara si detractorii de ieri si azi ai lui Radu Gyr
Radu Popa: Ştiţi ce au uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr.
Simona Popa: La procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“. Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe stradă.
Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.
Cum era Radu Gyr în familie?
Simona Popa: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte … (plânge). Era foarte fericit că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost fericirea lui.
Radu Popa: Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui. Vorbea în familie despre agitaţia politică din preajma războiului?
Despre navalirea rusilor
Ce ştiaţi dumneavoastră despre război?
Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi. Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.
Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie despre viitorul României de după 23 august?
Simona Popa: În ’44, la 23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din ţara asta pentru nimic în lume!“ Aşa că a fost închis cu „lotul ziariştilor“.
S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa?
Simona Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu, am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie pentru a-şi câştiga existenţa. În ’56, Radu Gyr a fost eliberat (Dupa doi ani a fost rearestat – nota Z.O.).
El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat. A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.
Despre Nichifor Crainic
L-ati cunoscut pe Nichifor Crainic?
Simona Popa: Sigur că da! A fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe stradă, se ţinea roiul de copii după el.
Dinu Popa: Venea dimineaţa la noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos. Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei.
Radu Popa: Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic (foto sus) şi Şerban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)
Despre moastele poetului aflate la Manastirea Petru Voda
Ce-a făcut după eliberare?
Simona Popa: După ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva. Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)
Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.
- Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierarhiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”
- Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbărbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)
Operă
Poezie
- Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)
- Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)
- Cerbul de lumină, București (1928)
- Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)
- Cununi uscate, București (1938)
- Corabia cu tufănici, București (1939)
- Poeme de răsboiu, București (1942)
- Balade, București (1943)
Conferințe
- Făuritorii unui ideal, București, 1932
- Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935
- Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936
Prefețe
- Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937
- George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937
- Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937
Alte scrieri
- Scufița roșie, 1937
- Corabia cu tufănici, 1939
- Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)
Volume publicate postum
- Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982
- Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993
- Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994
- Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996
- Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
- Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998
- Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999
- Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000
- Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000
- Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003
Traduceri
- Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.
- Jack London, Când și-aduce omul aminte…București, f.a.
Premii
- Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).
„Sunt supărat pe omul care spune: «Nu mă interesează politica, nu mă doare capul, îmi văd de treaba mea, de profesiunea mea, politica nu mă interesează şi facă cine ce vrea». Pe acela care vorbeşte aşa sunt foarte supărat, pentru că atitudinea aceasta înseamnă cinism şi indiferantism faţă de viitorul neamului românesc. Noi, cetăţenii acestei ţări, suntem cu toţii datori să ne ocupăm de problemele politice ale neamului şi ţării româneşti. Suntem datori să căutam cu toţii calea cea mai bună pentru înaintarea fericită a ţării româneşti şi aceasta înseamnă politica. Suntem obligaţi să arătăm ce ne dictează convingerea noastră şi nu avem dreptul să spunem că nu ne interesează ce cale trebuie să apuce neamul românesc, pentru fericirea lui.”
„Avem întâi nevoie de oameni de caracer şi oneşti, şi numai pe urmă de oameni pricepuţi în conducerea treburilor publice. Între un hoţ fără caracter, dar priceput, şi un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri (…). Cum am putea noi astăzi, în calitatea noastră de conducători, să dăm cu piciorul acestor caractere şi să aşezăm peste ei pe toţi pungaşii care i-am dat afară? Eu, cât voi fi la conducerea partidului, nu voi admite niciodată o astfel de blestemăţie”
Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Șimleu Silvaniei, Austro-Ungaria – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației, Maramureș, România) a fost un politician român, greco-catolic, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.
Este membru de onoare al Academiei Române (1919).
Originea și studiile
Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria – Primul Guvern roman al Transilvaniei si Banatului dupa decretarea Unirii Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Alexandru Vaida Voevod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Aurel Vlad. Rândul de sus: Iosif Jumanca, Romul Boilă, Valeriu Branişte, Victor Bontescu, Dionisie Florianu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Emil Haţieganu, Ion Flueraş (lipsesc Octavian Goga si Vasile Lucaciu, in misiune in strainatate) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Șimleu Silvaniei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu.
Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena.
În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău.
A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896.
Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din „Mica Romă” a Transilvaniei.
Cariera politică
În Imperiul Austro-Ungar
Regele Ferdinand cu Iuliu Maniu și generalii Constantin Prezan, Gheorghe Mărdărescu și Ștefan Panaitescu la Békéscsaba, 24 mai 1919 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania.
Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR.
În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența.
Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad.
Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.
Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania.
A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus:
„Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”.
Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.
După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit.
Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu.
Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128.
În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu-se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei.
Conferirea acestui parlament a calitatății de Adunare Națională Constituantă, ilustra intenția guvernului liberal de a forța adoptarea unei legi fundamentale cu acceptul monarhului.
Acceptând să se încoroneze sub guvernul I.I.C. Brătianu, regele Ferdinand legitima rămânerea la putere a Partidului Național-Liberal, trecând peste opinia partidelor din opoziție.
În consecință, Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia.
Aceeași atitudine au avut-o și ceilalți lideri naționali și țărăniști dar și capii bisericii greco-catolice, și romano-catolice.
Nicolae Iorga a fost prezent „din devotament față de Coroană și din iubire față de buna rânduială“, dar nu fără a remarca ironic:
„Bineînțeles însă, când se va încorona d. Ion Brătianu nu voi avea aceeași atitudine“.
De asemenea, Maniu a refuzat să participe la botezul principelui moștenitor, viitorul rege Mihai I, efectuat în rit ortodox.
Opoziția, inclusiv Iuliu Maniu, s-a mobilizat pentru a împiedica adoptarea noii Constituții.
Nicolae Iorga nota la 9 martie:
„Imens scandal al Opoziției Unite. Brătianu e împiedicat a vorbi prin necontenite huiduieli și printr-un potop de vorbe murdare“
pentru ca a doua zi să consemneze:
„Surprind pe Maniu care înăbușe un zâmbet că Sever Dan fluieră din sirenă“.
Iuliu Maniu a cerut regelui „să nu se opună voinței poporului“.
În timpul dezbaterilor din Parlament, guvernul Brătianu a reprimat violent manifestațiile opoziției folosind armata.
A doua zi Partidul Național și Partidul Țărănesc au semnat o Declarație comună care stipula:
„[...] luând act de încercarea Adunării ieșite din lovitură de stat, furt și fraudă, de a uzurpa drepturile fundamentale ale națiunii, singura chemată să-și dea pactul fundamental“, preciza: „Consideră acest act abuziv, ca o emanație a concepției absolutiste a puterii executive, fără consultarea voinței naționale.
[...] Partidul Național și Partidul Țărănesc ridică din nou glasul lor de protest în fața țării și, pătrunse de misiunea încredințată lor de țară, de a apăra cu toată hotărârea drepturile națiunii, consideră această Constituție fără putere de a lega voința cetățenilor, fără putere de lege și de drept nulă. Ceea ce s-a născut la adăpostul baionetelor nu va putea trăi decât prin baionetă“.
Paradoxal, naționalii și țărăniștii aveau să guverneze după Constituția din 1923 și, ani mai târziu, chiar să o apere în fața adepților dictaturii.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc.
Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini.
Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928,[20] din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare.
Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL și PNȚ) pe poziții opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susținătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocați carliști”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituționale a statului.
După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizând răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol.
După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al tronului:
”Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să-și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să-și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față, în mod obiectiv, sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavând vocațiunea de a o conduce. Restaurația prințului martir plutea în aer”
În acele condiții, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a ”prințului sacrificat de liberali”:
”intuind oarecum caracterul lui, am voit să-mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr-o încorsetare deliberată. I-am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici și pe Leucuția, care să trateze cu el condițiile revenirii. I-am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I-am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I-am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție. Desigur că asentimentul pe care și l-a dat pentru respectarea condițiilor mele a fost doar formal. Influențat de Lupeasca și de câțiva ciraci care-l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu și Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski și alții, s-a hotărât să revină fără știrea și concursul oficialității, pentru a nu contacta nici o obligație și nici un angajament. Și-a organizat singur și destul de eficient revenirea, cu intenția de a ne pune în fața faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în țară, și chiar în armată, despre care era bine informat, contând pe fratele său care i-a fost loial – și puțin și pe complotul minor și destul de pueril, pe care-l încropise cu câțiva militari devotați. După ce a sosit și a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m-am prezentat la el și i-am propus formula restaurației: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoștea, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, până la anularea divorțului și restabilirea conviețuirii cu Principesa și până la trecerea prin Parlament a dispozițiilor de abrogare a legilor legate de renunțarea lui la tron; până la urmă, proclamarea lui ca rege și încoronarea cu Elena.”
În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria.
Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile române de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aștepta desfășurarea evenimentelor).
În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-și va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ș.a.) și l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.
Iuliu Maniu s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român.
În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux.
Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.
După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940.
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întâlnirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator.
În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru.
Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie:
”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci Prințul sacrificat de liberali. Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rând pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență”.
Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iuliu Maniu l-au ajutat să înțeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria națională.
Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular, împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i-a permis, ulterior, să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
Corneliu Coposu impreuna cu mentorul sau Iuliu Maniu (24-octombrie-1942, la căsătoria dintre Arlette Marcoviciu și Corneliu Coposu) – foto preluat de pe facebook.com
Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar.
În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, „Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari.
După ce Maniu și Coposu s-au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i-a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz.
Maniu l-a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu: „trageți în ei, ca în câini, pe răspunderea mea!”.
Seara pe la ora 18 s-a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu și Coposu s-au deplasat de urgență la locul asasinatului.
Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului.
În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944; diplomatul Grigore Niculescu Buzești a fost unul dintre cei care făceau legătura între Iuliu Maniu și regele Mihai.
Coposu povestește și explică în mod clar circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.
Însemnatatea, relatia complexă si eforturile anglo-americane comune in condiții antagonice internaționale ale lui Iuliu Maniu sunt relatate de Regele Mihai I in cartea sa de intervuri Convorbiri Cu Regele Mihai I Al Romaniei de Mircea Ciobanu tiparită în 1992.
După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.
La 1 noiembrie 1944 Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ.
Pe 8 noiembrie însă ministrul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.
S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale.
A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.
Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață.
Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947.
În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet.
În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu.
Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947.
La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București.
Iuliu Maniu și-a lăsat prin testament întreaga avere Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, care a recuperat Casa Iuliu Maniu de la Bădăcin, unde a amenajat un spațiu memorial.
Omagieri
Numismatică
Cu prilejul Centenarului Unirii Transilvaniei cu România, la 26 noiembrie 2018, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția numismaților, un set de monede; pe aversul fiecăreia dintre monedele din set este gravată o prelucrare a unei fotografii de Samoilă Mârza, textele (în arc de cerc) ROMANIA și MAREA ADUNARE DE LA ALBA IULIA, valoarea nominală, stema României și milesimul (anul de emisiune) 2018.
Pe reversul fiecărei monede sunt gravate efigiile lui Ștefan Cicio Pop, Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș și Iuliu Hossu. Monedele de aur au valoarea nominală de 500 de lei (200 de exemplare), monedele de argint au valoarea nominală de 10 lei (200 de exemplare), iar cele de metal comun au valoarea nominală de 50 de bani (5.000 de exemplare), toate de calitate proof. Au fost emise, în același set de monede, 1.000.000 de monede de metal comun de calitate UNC (necirculate).
Banca Națională a României a pus în circulație, la 6 februarie 2023, în atenția numismaților, o monedă comemorativă de aur, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu.
Întreaga emisiune de 1.000 de exemplare este de calitate proof.
Moneda este rotundă, cu titlul de 999‰, are masa de 31,103 grame, diametrul de 35 mm, iar marginea este netedă.
Pe avers au fost gravate imaginea palatului Adunării Deputaților din București, în perioada interbelică, inscripția ROMANIA, în arc de cerc, milesimul 2023, stema României și valoarea nominală 500 LEI.
Pe revers au fost gravate portretul lui Iuliu Maniu, semnătura acestuia precum și anii între care a trăit acesta 1873 și 1953.
Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (1912 – 1951)
Arhimandritul Gherasim Iscu (n. 21 ianuarie 1912, Poduri, Bacău – d. 25 decembrie 1951, Târgu-Ocna, Bacău) a fost stareț al mănăstirilor Tismana și Arnota, propovăduitor al credinței peste Nistru, și deținut politic torturat și martirizat pentru credință.
În 1951, de Nașterea Domnului, torționarul care l-a schingiuit în închisoare s-a întors la credință datorită lui Gherasim.
În acea zi, Gherasim și-a iertat și spovedit torționarul înainte ca amândoi să se ducă la Domnul .
În 2021, Sfântul Sinod a decis pregătirea procesului de canonizare a Pr. Gherasim pentru anul 2025
Grigore Iscu se naște la 21 ianuarie 1912 în comuna Poduri din județul Bacău într-o familie de țărani credincoși, Grigore și Elena.
La numai 12 ani intră ca frate începător la Mănăstirea Bogdana, din județul Bacău, iar între anii 1925 și 1928 urmează cursurile seminarului monahal de la Mănăstirea Neamț, până ce seminarul se desființează.
„A terminat școala primară în comuna Poduri cu 10 pe linie. Am găsit în podul casei lucrări și teze de-ale sfinției sale. M-a surprins că nici una nu era corectată cu roșu. Ale mele toate aveau corecturi și tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calități intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferența dintre el și restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Același lucru mi l-a mărturisit mai târziu și un coleg de catedră. A intrat în monahism la o vârstă foarte fragedă – era în clasa a VI-a; acest lucru spune foarte mult.”
(Ioan Iscu, nepotul Pr. Gherasim)
După desființarea seminarului își continuă studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la seminarul de la mănăstirea Cernica.
Muntenia
Din anul 1932, fratele Grigore Iscu s-a închinoviat în mănăstirea Tismana, urmând să fie trimis la Academia Patriarhiei Ecumenice din insula Halki, proiect care nu s-a mai înfăptuit.
În anul 1935 termină, ca șef de promoție, cursurile seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica, iar mai târziu se va înscrie la Facultatea de Teologie din București.
În anul 1935 a fost hirotonit ca ierodiacon, apoi ieromonah la Mănăstirea Tismana.
Aici este tuns cu numele de Gherasim.
După, a fost numit stareț al mănăstirii Arnota la data de 15 aprilie 1937. Aici a lucrat la refacerea mănăstirii, distruse de un incendiu, până la 1 februarie 1939, când a demisionat.
De aici a trecut la mănăstirea Cernica, în postul de bibliotecar-contabil la seminarul Cernica, unde a rămas până în 1941, când s-a desființat pe motiv că aici se afla un „focar de legionarism”.
Termină Facultatea de Teologie din București în 1942.
„Bunica mea, mama lui, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe și apoi se apuca de treabă. Bunica mea a fost o femeie simplă, fără carte. Mi se pare extraordinar cum ea, o femeie analfabetă, a reușit să crească un asemenea om. Și de noi s-a ocupat, și s-a străduit după puterile ei să ne apropie de Dumnezeu. Ne-a învățat Rugăciunile începătoare, Crezul, Tatăl nostru. Bunica mea, după ce și-a terminat obligațiile familiale, adică și-a crescut copiii, s-a călugărit. Și pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea și-a dus viața de călugăriță în propria casă părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune și metanii.”
(Ioan Iscu)
Misionar peste Nistru
La 1 aprilie 1942 este trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în misiune în Transnistria, de unde, spune părintele Iscu în declarația din 28 septembrie 1948 dată la Siguranță,
„păstrez una din cele mai frumoase imagini din viața mea”.
Acesta slujește în comuna Păsătel II, la mănăstirea Păsătel și în orașul Balta, ca subprotoiereu, apoi ca locțiitor de protoiereu al județului Balta”.
Mai important, chiar cu puțin înainte de a pleca din Transnistria devine exarh al mănăstirilor.
Ca delegat al Misiunii, în data de 13 decembrie 1942 a sfințit biserica de la Păsătele (județul Balta), ocazie în care a primit mitra de mitrofor de la localnici și o cruce de argint, drept mulțumire.
Totodată a fost învățător și profesor de religie, pe lângă rolul de preot.
„Credincioșii de acolo mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe si surle, cântând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit și sincer nețărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni la care credința și omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calități ce izvorau din ființa lor. Am mers până acolo cu atașamentul meu față de ei încât nu cruțam nici nopțile, pentru ca să le dau o mână de ajutor.”
(Iscu Gherasim)
Stareț la Tismana
La 20 mai 1943, la porunca mitropolitului Nifon, părintele Iscu se întoarce în tară, la mănăstirea Tismana.
Aici, este numit exarh al mănăstirilor din eparhia Olteniei, din iunie 1943 până în aprilie 1945, când a demisionat.
Aflat la mănăstirea Tismana, este așezat în funcția de stareț la data de 1 septembrie 1943 (începutul Anului bisericesc), cu demnitatea de protosinghel.
În calitate de stareț, părintele Iscu reface mănăstirea Tismana (aici se afla lagărul de preoți legionari înființat de I. Antonescu), după ce fusese atinsă de flăcările incendiului din 25 martie 1943.
La această rectitorire este ajutat de Banca Națională a României, după 1 iunie 1944 când este adus tezaurul național.
În toată perioada, până în februarie 1947, cât tezaurul este ținut sub pază de batalionul, apoi compania de grăniceri, BNR se va ocupa de refacerea clădirilor și instalațiilor mănăstirii.
Părintele Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Tismanei (1912 – 1951) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Rezistența anticomunistă
În circumstanțele preluării puterii politice și chiar a fundamentării unui regim comunist în România, apare Mișcarea Națională de Rezistență, cu mai multe ramuri, printre care și cea din Oltenia (M.N.R.O.) condusă de generalul Ioan Carlaonț si Radu Ciuceanu.
Pentru contactarea statelor apusene, spre un ajutor militar mult dorit de cei organizați în grupurile de rezistență, s-au căutat diferite modalități.
Rolul starețului de la Tismana s-a concretizat după întâlnirea cu Nelu Pârvulescu (iunie 1948), atunci când trebuia să ofere găzduire și hrană tuturor celor care se prezentau la mănăstire cu parola „R 325”.
Punctul de sprijin de la Tismana trebuia să asigure, pentru cei din rezistență, și instalarea unui post de radio emisie–recepție care să facă legătura cu anglo–americanii, însă nu s–a mai realizat.
Siguranța a descoperit legătura starețului tismănean cu rezistența.
Au urmat percheziții în zilele de 2 iulie si 26 septembrie 1948, la chiliile călugărilor, în cancelaria si biblioteca mănăstirii, apoi la schitul Cioclovina, însă fără niciun rezultat, în afara unor „diverse scrisori spre consultare”.
Cu toate cele suspectate de organele de Siguranță starețul Iscu a păstrat legătura cu Rezistența.
Arestarea
În dimineața zilei de 26 septembrie 1948 starețul Gherasim Iscu este arestat, iar la 21 mai 1949 este trimis în judecată cu învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
La 14 iunie 1949, prin sentința 928, Tribunalul Militar Craiova, condamnă grupul „Carlaonț Iancu și alții”, printre care, pe părintele Gherasim Iscu la 10 ani de temniță grea, 3 ani degradare civică și obligat să achite 6.000 de lei cheltuieli de judecată.
„Din experiența mea de avocat, primul lucru pe care l-am constatat a fost că acest dosar a fost ”periat”, adică au dispărut multe aspecte din viața lui, persoane care l-au turnat, l-au torturat. Ce am reținut din dosar a fost faptul că, în vremea arestării sale, era starețul Mănăstirii Tismana și unii membri ai „Mișcării Naționale de Rezistență” i-au cerut găzduire și hrană pentru luptătorii anticomuniști – lucru pe care Părintele Gherasim l-a făcut cu toată inima.”
(Ioan Iscu)
Părintele Gherasim Iscu (1912 – 1951) – foto preluat de pe doxologia.ro
Craiova
Este închis la Craiova, unde a dat dovadă de un curaj deosebit față de încercările anchetatorilor de a-l determina să „mărturisească” fapte de care alții puteau să sufere.
„Atitudinea starețului a uimit pe toți.
A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicați, în frunte cu generalul Carlaonț.
În urma îndelungatei anchete făcute de organele de securitate, căpitanul Oancă – ce a obosit bătându-l i-a spus:
«Ești nebun, toți au recunoscut și tot 15 ani vei fi condamnat»”
(Constantin Hodoroagă)
Aiud
Apoi, a fost mutat la înspăimântătoarea închisoare de la Aiud, unde si-a încurajat frații de suferință, ridicându-le moralul prin propovăduirea credinței creștine.
„A fost arestat în ținută monahală, pe care cei de la Craiova i-au lăsat-o. Sosit la Aiud, i-au luat-o și a rămas numai în cămașă[6]. Noi, cei din grupul „Argeșului” am dat un sfert de pâine si i-am luat o geacă de la un deținut. Pentru mine și cei ce l-au cunoscut, Părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”
Ulterior a fost dus la canal, la Poarta Albă la asa-zisa „brigadă a hoților”, unde erau toți care fuseseră arestați și condamnați pentru credință.
„Arhimandritul Gherasim a fost un stâlp al rezistenței sufletești în temniță. La Canalul morții Dunăre-Marea Neagră a fost repartizat în brigada specială pentru preoți, unde tortura prin muncă, nesomn, înfometare și bătaie a cunoscut forme de maximă bestialitate. Batjocoriți, chinuiți, torturați, arhimandritul Gherasim și ceilalți preoți au suportat cu cinste calvarul. Mai târziu părintele s-a îmbolnăvit de T.B.C. și a fost adus la Târgu Ocna, unde a murit ca un înger în trup.”
(Ioan Ianolide)
Viața la Canal
Starețul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei și a maltratărilor[8].
Canalul fusese început sub presiunea rușilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele românești din țară…
Planul înghițea nesățios toate resursele României și, între 1949 și 1953, zeci de mii de deținuți politici și de drept comun au muncit pentru a-l construi.
Starețul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenție de pe traseu.
Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi.
Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub amenințarea bătăii gardienilor.
Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheța bocnă. Bolile bântuiau.
Mulți deținuți se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împușcați.
Conducerea „brigăzilor“ era încredințată celor mai brutali criminali, care erau plătiți cu hrană sau țigări în funcție de rezultatele obținute.
Cei închiși pentru credința lor fusese adunați într-o așa-zisă „brigadă a hoților“. Aici, dacă cineva își făcea semnul crucii, era bătut.
Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paște.
cititi mai mult despre Canalul Dunăre-Marea Neagră pe unitischimbam.ro
Ioan Ianolide despre Gherasim
Ioan Ianolide, întâlnindu-l pe Gherasim la Târgu-Ocna, își amintește astfel:
M-am apropiat ușor de părintele Gherasim, care ședea cu ochii închiși.
Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea șaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ.
Fusese repartizat în brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă.
La Canal părintele Gherasim își îmbărbăta prietenii, pe mulți îi ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase.
Practica rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile.
Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii și cuminecări și drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne și oase, duhul nu poate ignora legile vieții, astfel că ascetul îmbunătățit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat și, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară «umanitar».
Mutarea la Târgu-Ocna
Îmbolnăvindu-se de tuberculoză va fi mutat la spitalul-penitenciar din Târgu-Ocna.
Târgu-Ocna
„Aici va fi într-o zi pelerinaj...”
Ioan Ianolide destăinuie următoarele:
Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși
Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune, ci și ca realitate practică, era vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nicio clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma Părintelui Gherasim.
Cu sfială m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri, adânci:
«Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului…»”.
«Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui…»
S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat:
«Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea.»
«Fiți deci binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…»
Convertirea torționarului
Un deținut grec mărturisește astfel:
La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.
Era egumenul unei mănăstiri [Tismana]. Acest om în etate cam de 40 de ani fusese așa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuși avea fața liniștită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credința lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarășii săi. Să nu credeți ce spun ziarele că, comuniștii îi urăsc pe preoți, sau că îi urăsc pe evrei. Nu‐i adevărat. Ei urăsc pur și simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creștini, urăsc pe antisemiți, urăsc pe antihriști, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăște pe alt comunist. Se dușmănesc între ei. Și când un comunist dușmănește pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare și îl bate și îl chinuiește ca și pe creștin. Așa se întâmplase că, comunistul schingiuitor [torționar], care chinuise pe acest preot până aproape de moarte ‐ fusese și el bătut până aproape de moarte de către tovarășii săi, și‐și dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții.
In timpul nopții mă deșteptă zicând:
‐ Domnule, fii bun, roagă‐te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoșătoare!
Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morții chemând pe alți doi deținuți. Sprijinindu‐se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s‐a așezat pe marginea patului ucigașului său și‐l mângâia pe cap.
Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continua să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om:
‐ Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!
Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice „iubescʺ și să fie un simplu cuvânt de șase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima meaʺ.
Apoi a continuat:
‐ Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește‐ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i‐ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Iți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți‐o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să‐ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El și să te pocăiești.
In această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. Poate că viața este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată așa ceva. Victima, în pragul morții, primea spovedania ucigașului său și cel chinuit a dat dezlegare ucigașului său. S‐au rugat împreună, s‐au îmbrățișat unul cu altul. Preotul s‐a întors apoi la patul său și amândoi au murit în aceeași noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne‐am adus pur și simplu aminte că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Betleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torționar comunist.
Acestea sunt lucruri pe care le‐am văzut cu înșiși ochii mei.
Adormirea
În noaptea în care a spovedit torționarul care l-a schingiuit, Gherasim avea să se ducă la Domnul. Mai întâi este redată o întâmplare cu câteva ore înainte de adormire[9]:
Un preot călugăr bolnav, care era privegheat de către alți bolnavi, fiind pe moarte și pierzându-se, a fost trezit de cei din jur și readus la viață. Călugărul le-a spus atunci: „De ce m-ați trezit?! Mergeam pe o cale așa frumoasă, cu iarbă minunată, cu livezi de pomi înfloriți!…”.
Și a urmat călugărul zicând: „Mai bine rugați-vă pentru mine, când veți vedea că plec din nou”.
Ultimele sale cuvinte sunt redate de Victor Stoica:
A murit oare părintele Gherasim Iscu? În ultima oră a existenței lui aici i-a spus celui care îl îngrijea:
– În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit.
Apoi, privind insistent cu ochii mari un punct în spațiu, a spus răspicat:
– Auzi? Cântă îngerii!
Și a rămas așa, cu mâinile așezate pe piept ca o cruce și cu ochii deschiși spre acel dincolo unde și trecuse, ușor, ca o adiere de vânt.
Propunerea de canonizare
În 2021, Gherasim Iscu a fost propus spre canonizare pentru anul 2025, alături de Arhim. Ilie Cleopa și Pr. Dumitru Stăniloae.
În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Principalele hotărâri noi ale Sfântului Sinod sunt următoarele:
a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fi completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod. Aceşti sfinţi sunt:
(…) Părintele arhimandrit Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, cu cinstire în ziua de 26 decembrie;
Troparul Sfântului Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana
Glasul al 8-lea:
Îndreptătorule al călugărilor și podoaba cea aleasă a mărturisitorilor, Sfinte Părinte Gherasim, lauda Tismanei, cel ce ești preamărit în ceata mucenicilor și împreună te veselești în ceruri cu Sfântul Nicodim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
foto de Antoniu Dumitru (preluat de pe: adevarul.ro)
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977)
Greva minerilor din Valea Jiului care a avut loc între 1 și 3 august 1977, a fost una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă. Valea Jiului este o zonă minieră importantă a României, cu un număr mare de muncitori. Greva cea mai mare care a precedat-o pe cea din 1977 a fost Greva minerilor din Lupeni din 1929.
Antecedente și cauze
Minerii din Valea Jiului lucrau întotdeauna în condiții foarte grele.
Chiar și cu folosirea tehnologiei celei mai moderne – ceea ce nu era cazul în minele României socialiste din anii 1970 – lucrul în minele de cărbune era greu și periculos. Accidentele de mină erau destul de dese.
De exemplu, pe 2 noiembrie 1972, în urma unei explozii au murit 43 de oameni la Mina Uricani.
Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația.
În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.
La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77 inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma.
La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma.
Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne.
El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.
Pe 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani.
Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.
Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.
Pe 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache („Ispitu”) a trimis un memoriu („Spinoasa mărturisire”) la CC al PCR, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat.
A fost arestat după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.”
Derularea grevei
Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977.
În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și datorită faptului, că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur.
Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului (pe vremea aceea erau 10 mine în Valea Jiului: Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja, Livezeni, Paroșeni, Petrila, Petroșani, Uricani, Vulcan) și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative.
Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10 000 și 40 000 (chiar 90 000).
Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați, și nu iau în considerare membrii de familie și alte persoane din afară care s-au alăturat greviștilor (din simpatie sau numai din curiozitate).
Exploatarea minieră de la Aninoasa – cititi mai multe pe ro.wikipedia.org
Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă. Acesta din urmă se retrage în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.
Din București au fost trimiși să poartă tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul CC al PCR Ilie Verdeț, Gheorghe Pană, președintele Consiliului Central al UGSR și ministru al muncii, și Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului și geologiei, cărora li se alătură șefi locali ai conducerii de partid și de stat, în special Clement Negruț, primarul și primul-secretar de partid din Petroșani. Primul secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu era în concediu la Karlovy Vary (Cehoslovacia).
Gheorghe Pană (n. 9 aprilie 1927, comuna Gherghiţa, judeţul Prahova) este un fost demnitar comunist român. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al muncii, şi împreună cu Ilie Verdeţ, a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri, dar au eşuat – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Ilie Verdeț și Clement Negruț se deplasează la fața locului, dar minerii nici nu au încercat să negocieze cu ei, și au cerut să discute direct cu secretarul general. Cei doi au fost sechestrați în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni.
Conform relatărilor lui Constantin Dobre, Maniliuc i-ar fi amenințat cu moartea pe cei doi activiști superiori de partid, pe Verdeț chiar trântindu-l de perete de câteva ori.
Ilie Verdet neagă categoric episodul sechestrării: “E o prostie… Eu nu am fost bruscat, nu am fost agresat“. Ilie Verdeț a mai făcut și alte declarații importante despre începuturile grevei: “Nu a existat comitet de grevă, care să pregătească greva. Nu au fost revendicări formulate. A fost, doar, acest protest in legătură cu legea pensiilor. Comitetul de grevă s-a format în timpul desfășurarii grevei, mai ales spre sfârșit”
Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme.
La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, care se afla în concediu pe litoralul Mării Negre. Ceaușescu își întrerupe concediul, și se deplasează mai întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu și Deva, și preia comanda trupelor de Securitate și a funcționarilor de partid, care vor fi angajate în stingerea focarului protestatar.
Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul participanților la manifestație se dublează. Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțimea care la sosirea primului om al țării strigă „Ceausescu si minerii!”, dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni ’29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”.
Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții.
Ceaușescu prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceausescu!”.
El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți.
Ceausescu promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat.
Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”.
După o asemenea dezamorsare a situației, secretarul general – obosit și epuizat și el – părăsește locul în mijlocul escortei sale. Revine la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după moda vremii, cu urale și aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva din Lupeni.
Greva minerilor din Valea Jiului (Lupeni – 1977) – foto: jurnalul.ro
Reprimarea minerilor
În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii.
S-a hotărât ca până la 31 decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și salariul.
Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt îndeplinite.
După sărbătorirea Zilei Minerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților mai activi la grevă.
În prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept elemente anarhiste, declasate, „oameni de nimic”, „derbedei”, „impostori”, „infractori” etc.
Greviștii care erau membri de partid au fost sancționați sau excluși din PCR.
Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor minelor din Valea Jiului.
Organele specializate ale Securității, Miliției și procuraturii, au efectuat recunoașterea minerilor care au participat în mod activ la grevă.
Au fost chemați la sediul Securității unii ingineri și șefi de sectoare pentru a identifica cu ajutorul fotografiilor și înregistrărilor filmate făcute pe ascuns a celor cu rol important în grevă.
Cel puțin 600 de greviști au fost interogați la sediul Securității din Petroșani și maltratați de mai multe ori (lovituri la cap, strângerea degetelor la ușă etc.).
Operațiunile Securității au fost conduse de generalii Emil Macri și Nicolae Pleșiță.
Nicolae Pleşiţă (n. 16 aprilie 1929, oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş – d. 28 septembrie 2009, Bucureşti) a fost un general român de Securitate, care a condus Direcţia de Informaţii Externe (1980-1984). Torţionar al regimului comunist, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. A fost avansat la gradul de general-locotenent (9 mai 1977), conducând, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor participanţi la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Se intentează procese de drept comun, cu acuzațiile de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice, și în cazurile mai grave de lovire și vătămare corporală.
Au fost întocmite 150 de dosare, și în urma proceselor au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, au fost condamnați la închisoare între 2-5 ani 15 greviști:
- Constantin Ilie, Vasile Guzu, Gheorghe Costache, Adolf Flaman, Gheorghe Dumitrache și Gheorghe Vitez: 2 ani pentru ultraj; Petru Daragics și Ion Toderașcu: 4 ani pentru ultraj și 1,5 ani pentru vătămare corporală;
- Alexandru Dabelea: 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru vătămare corporală;
- Ioja Sortan: 3 ani pentru ultraj;
- Vasile Căilă: 2,5 ani pentru ultraj si apologia infracțiunilor;
- Gheorghe Maniliuc: 3,5 ani pentru ofensă adusa autorității și 3 ani pentru ultraj;
- Carol Nagy: 5 ani pentru ofensă adusă autorității;
- Cornel Silvester: 3,5 ani pentru ofensă adusă autorității, 3 ani pentru ultraj si 10 luni pentru lovire:
- Petru Petaca: 4 ani pentru ofensa adusa autorității, 3 ani pentru ultraj si 1 an pentru lovire.
Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională.
Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mută într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000-4000 de mineri.
După terminarea pedepsei, cei mai mulți au rămas sub stricta supraveghere a Securității, și hărțuiți ani lungi după evenimente.
Agenți ai Securității au fost angajați ca muncitori în mine, în scop de culegere de informații, supraveghere și chiar intimidare fizică. Au fost detașați sau angajați în întreprinderile miniere din zonă foști delincvenți de drept comun.
Pentru a suplimenta lipsa de forță de muncă, au fost trimiși să lucreze la exploatările miniere și militari în termeni.
Pe termen lung, organele de partid au sporit activitatea ideologică în zonă. S-au ținut lecții de ideologie comunistă obligatorii, și diverse instituții de psihologie din București, la ordinele date de conducerea centrală, au făcut mai multe teste și sondaje în Valea Jiului.
Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Consecințe politice
„Greva a avut un caracter pașnic, dar protestele au fost ferme, categorice. Deși ea a prezentat un caracter revendicativ, Ceaușescu a revenit asupra prevederilor din Legea pensiilor și a regimului de lucru, promițând elaborarea unui program social și de îmbunătățire a condițiilor de viață, program care s-a făcut și în mare parte înfăptuit… După părerea mea, ca participant direct la acest măreț eveniment, greva din 1977 a reprezentat cea mai reușită manifestare a forței minerilor, care, fără jertfe, dar printr-un ridicat grad de organizare, a obținut toate revendicările.”
—Ilie Verdeț
Ilie Verdeţ (n. 10 mai 1925, Comăneşti, judeţul Bacău – d. 20 martie 2001, Bucureşti) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri. După Revoluţia din decembrie 1989, Verdeţ a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Greva a avut repercusiuni importante și asupra aparatului de partid și de stat. Au fost schimbați din funcție mai mulți funcționari de partid și de stat, atât la nivel local, județean, cât și în București.
Cazul a fost dezbătut de ședința Consiliului de Stat din 3 septembrie, care a hotărât primele destituiri, și apoi – inclus pe ordinea de zi la cererea explicită a comunistului ilegalist Alexandru Sencovici – de Plenara CC al PCR din 26 octombrie 1977.
Potrivit lui Ilie Verdeț, Ceaușescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecință a unei propagande necorespunzătoare. „La mijloc au stat probleme de conștiință. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.” – ar fi declarat secretarul general al PCR.
Tot în ședința CC al PCR din 26-27 octombrie 1977, fostul ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei, Bujor Almășan, care fusese demis în ianuarie 1977, a primit un vot de blam pentru “starea de lucruri” lăsată în sectorul minier.
Ilie Verdeț nu a fost făcut răspunzător pentru evenimente. În ședințele de partid care au urmat el a dat vina pe conducătorii locali pentru „unele lipsuri”, și a pledat consecvent pentru întărirea ordinii și disciplinei în sectorul mineritului, conform „indicațiilor prețioase” ale secretarului general.
La 7 martie 1978, el a fost numit în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Comitetului de Stat al Planificării (după ce fostul președinte al C.S.P. Mihai Marinescu a fost epurat). La data de 29 martie 1979, Ilie Verdeț este desemnat în funcția de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste Românie.
Gheorghe Pană pană a primit un „vot de blam” la Plenara CC al PCR din 26 octombrie, și schimbat din funcția de ministru al minelor.
Pe plan județean și local a fost schimbat primul-secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu, primii secretari orășenești și de întreprindere, atât de partid cât și de UTC, și conducătorii de la sindicate.
Clement Negruț, primarul din Petroșani a rămas în funcție, probabil datorită reușitei adunării populare organizate de el la Petroșani, imediat după terminarea grevei. Ca o altă excepție, nici conducătorii orașului Vulcan nu au fost schimbați.
Informarea opiniei publice despre grevă
Opinia publică internă și internațională primea știri foarte puține despre grevă. Nu au fost informați nici măcar membrii CC al PCR.
Numărul din 5 august 1977 al ziarului Steagul Roșu nici nu pomenea de grevă, ci scria de „vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Valea Jiului”.
Pentru a împiedica scurgerea de informații, Valea Jiului a fost declarată zonă interzisă până la 1 ianuarie 1978.
Totuși, cu timpul informațiile, din păcate uneori deformate, încep să se scurgă spre lumea din exterior.
Conform propriei sale aprecieri, Buletinul de informare a românilor din exil (prescurtat: BIRE sau B.I.R.E.) a fost prima publicație care a relatat în detaliu despre greva minerilor în ediția din 16 septembrie 1977.
A doua sursă de informații a fost minerul maghiar Hosszú István, participant și el la grevă, care a subliniat lipsa oricăror tensiuni cu caracter național între minerii de diferite etnii. În 1986 el a acordat lui Neculai Constantin Munteanu un interviu, difuzat de Radio Europa Liberă și publicat de Mihnea Berindei sub titlul „La gréve des mineurs roumains en 1977. Un témoignage” (în: L’Autre Europe).
22 de mineri protestatari au reușit să trimită în numele altor 800 o scrisoare („Scrisoarea minerilor din Valea Jiului” finalizată pe 18 septembrie 1977) ziarului francez Libération, care a publicat-o în 12 octombrie 1977. O variantă prescurtată a acestei scrisori a fost publicată și în revista Lupta din 22 martie 1987.
Există și o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984 în Cuvântul românesc, semnată de „grupul de ingineri și muncitori mineri din Valea Jiului” care abordează și aspecte politice (inclusiv de politică internațională).
Liderii grevei și soarta lor ulterioară
Constantin Dobre
Imediat după grevă minerii i-au păzit locuința, ca să nu fie arestat, dar până la urmă a fost mutat forțat la Craiova, și angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Reparații Auto (IRA). Mai multe surse afirmă că a fost racolat de Securitate.
Conform relatărilor lui Ilie Verdeț, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia Ștefan Gheorghiu, trimis de Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova.
Teodor Rusu (secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru orașul Petrila și pentru minele Lonea și Petrila) afirma pe baza unei discuții purtate cu Gheorghe
Pană în vara anului 1978, la stațiunea Neptun, că Dobre ar fi avut o încercare nereușită de a-l vedea pe Ceaușescu, pentru a-i reproșa neîndeplinirea tuturor revendicărilor minerilor, dar a fost pasat la ministrul Muncii, Gheorghe Pană.
În anii 1980 a terminat la fără frecvență cursurile de economie ale Academiei Ștefan Gheorghiu (care pregătea activiști de partid), unde vine în contact cu Virgil Măgureanu, viitor șef al SRI.
În zilele revoluției din decembrie 1989 a încercat să se implice în desfășurarea evenimentelor, dar nu a reușit să ocupe nici o funcție importantă.
Pompiliu Prip – avocatul minerilor în procesul reabilitării celor condamnați în 1977 – a afirmat, că Dobre s-a întors în Valea Jiului după fuga dictatorului, dar a avut a primire rece din partea minerilor, și a plecat la București, unde a apărut pe 23 decembrie la televiziune, și „a vorbit în numele minerilor”.
În 1990 a fost numit casier al ambasadei României de la Londra.
În ianuarie 2007 intervine la Comisia Tismăneanu, care întocmise un raport în care era menționat decesul lui. În august 2007 sunt date publicității informații din dosarul de urmărire al lui Constantin Dobre (nume de cod „Dodu”).
În 5 decembrie 2007 Dobre a publicat o scrisoare deschisă în care respingea afirmațiile lui Miron Cozma, conform cărora cel din urmă ar fi fost unul dintre conducătorii grevei din 1977.
Gheorghe Maniliuc
A fost arestat și interogat de Securitate. Dosarul său enumeră și antecedentele penale, conform cărora Maniliuc mai fusese condamnat la trei luni închisoare în 1953 pentru vătămare corporală, iar în 1968, la un an și jumătate pentru furtul unei motociclete, cu care a făcut un accident, și a rămas invalid.
După grevă, a fost condamnat la trei ani și jumătate închisoare pentru ultraj contra bunelor moravuri și ofensă adusă autorității, cu executarea pedepsei la locul de muncă.
A fost despărțit de familie, care s-a întors în județul Suceava. La terminarea pedepsei a vrut și el să se întoarcă în satul natal, dar a murit în împrejurări suspecte.
Pe lângă Dobre și Maniliuc mai sunt menționați ca lideri ai grevei: inginerul Jurcă (care după primele momente ale grevei a preferat să treacă în panul doi), și o femeie – „șefa tineretului comunist din Lupeni” – care ar fi fost și ea închisă ulterior.
În aprilie 1990, Curtea Suprema de Justiție a casat sentințele de condamnare ale minerilor pronunțate de Judecătoria Petroșani la 16 și 17 septembrie 1977.
cititi despre Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977) si pe en.wikipedia.org
