Articole

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)

foto si articol preluate de pe www.marturisitorii.ro

 

S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti. A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova. În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.

Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Iov Volănescu - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Fire mistică, Volănescu îşi dorea să contribuie la reformarea ţării din perspectivă creştină, aşa cum se clama în deviza organizaţiei legionare. În 1938 este arestat, dar eliberat după 45 de zile, pentru culpa de a fi organizat o aşa-zisă şedinţă de cuib. În timpul guvernării legionare, Volănescu ajunge şef al plasei Drăgăneşti-Prahova, unde activează, despre care documentele Securităţii sunt lapidare. La rebeliune i se ordonă să participe, însă intervenţia autorităţilor militare germane preîntâmpină escaladarea conflictului în oraşul Ploieşti. Fie şi din cauza participării sale modice, prin Sentinţa nr. 773 din 11 iunie 1941 a Tribunalului Militar Bucureşti, este condamnat la 4 ani detenţie grea, pentru infracţiunea de „complicitate la crimă de răzvrătire”.

Este purtat prin închisorile de la Ploieşti (aprilie 1941), Deva (octombrie 1941), Alba Iulia (ianuarie 1942) şi Aiud. Aici cunoaşte grupul misticilor care se coagulaseră în jurul foştilor legionari Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie şi alţii. Ion Volănescu înţelege eşecul luptei politice şi abordează o vieţuire creştină, dezbrăcată de orice ideologie. La percheziţia din celulă i se confiscă „o cruciuliţă cu cap de Christ sculptat” şi şapte mărţişoare de os, cu iniţialele copiilor, confecţionate de el, dar considerate materiale legionare. La 30 mai 1944 este eliberat din Aiud. Este tot mai convins că trebuie să intre în viaţa monahicească, lăsând în urmă toate cele săvârşite până acum. După ce divorţează de comun acord cu soţia, la 1 septembrie 1944 se închinoviază la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău. La 20 ianuarie 1945 primeşte tunderea în monahism cu numele de Iov.

(…)

La 12 octombrie 1952, în timp ce se afla într-o vizită duhovnicească la Schitul Afteia, părintele Iov a fost arestat de Securitate.

A fost anchetat în condiţii dure, cu mai multe interogatorii pe zi, în privinţa trecutului său politic, în cele mai mici detalii şi mai ales despre perioada în care a vieţuit ca monah. Pentru a-l incrimina, Securitatea a considerat că vieţuirea în monahism a părintelui Iov este o continuare a activităţii politice, legionare („pentru a-şi ascunde trecutul în Mişcarea Legionară, s-a mutat în mai multe mănăstiri”). În urma anchetei, prin Decizia MAI nr. 510 din 1953 a fost trimis în colonie de muncă pe o perioadă de 60 de luni. A cunoscut Centrul de Triere Bucureşti şi Capu Midia (martie 1953). În colonia de la Canal, părintele Volănescu a fost declarat „inapt pentru muncă”, cu diagnosticul „distrofie de grad II cu edeme la membrele inferioare, reumatism”. Este mutat în colonia de la Oneşti (septembrie 1953), unde câteva luni mai târziu trece printr-o anchetă a comisiei MAI de triere.

Considerat periculos, se recomandă reanchetarea lui. În noiembrie 1954 este mutat la Arad şi trimis în ancheta Securităţii. Se reiau toate acuzaţiile din 1952, apoi se propune trimiterea lui în justiţie. Prin Sentinţa nr. 25 din 14 ianuarie 1955 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov este condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Altfel spus, „sub regimul burghezo-moşieresc a dus activitate duşmănoasă împotriva clasei muncitoare”. A trecut prin închisorile de la Timişoara (iulie 1954), Jilava şi Gherla (mai 1955).

(…)

Acţiunile provocatoare la adresa părintelui Iov se precipită, culminând cu arestarea lui la 22 aprilie 1959, împreună cu ucenicul său, Irineu Lupei. Este lipit grupului de monahii de la Mănăstirea Gai, maicile Patricia Codău şi Maria Izdrăilă. Este anchetat în condiţii dure, sub acuzaţia de activitate legionară în Mănăstirea Bodrog. În fapt, era o insinuare a Securităţii asupra activităţii duhovniceşti depuse de părintele Iov. În această perioadă de încercări nu abdică de la crezul său monahal. Relevante în acest sens sunt notele informative date de sursa Securităţii, care s-a aflat în aceeaşi celulă cu părintele Iov. În celulă, părintele Iov ar fi spus că „un regim care este lipsit de religie şi credinţă nu poate rezista şi nu se poate consolida. […] Regimul actual duce o campanie pentru distrugerea religiei şi arestează pe cei mai buni preoţi, pe care îi condamnă la câte 15-20 de ani, căutând astfel să abată poporul de la credinţă”.

(…)

A urmat condamnarea. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.

A cunoscut închisorile de la Timişoara (septembrie 1959), Arad (octombrie 1959 şi 1960) şi Aiud (februarie 1960). La Aiud a refuzat să se înregimenteze în „munca cultural-educativă”, adică reeducarea coordonată de colonelul Gheorghe Crăciun. Pentru atitudini religioase („a cântat în cameră cântece bisericeşti”), în nenumărate rânduri părintele Iov a cunoscut izolatorul.

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Părintele Iov Volănescu - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

La 28 iulie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. A fost reabilitat canonic şi la 1 octombrie 1964 numit slujitor la Parohia Agrişul Mic, judeţul Arad. Aici a reuşit să-i mobilizeze pe credincioşi să renoveze biserica parohială, cu pictură şi mobilier, apoi să finalizeze bisericile din localităţile împrejmuitoare, Botfei şi Comăneşti. Prin predică îi chema pe credincioşi să frecventeze biserica, iar copiilor le oferea cadouri, pentru a-i convinge să vină la orele de catehizare. În această perioadă, părintele Iov a trimis scrisori către Radioteleviziunea Română, prin care spunea că „Biserica este constrânsă în activitatea ei”, că „poporului român îi este siluită conştiinţa”, cerând emisiuni religioase. Din aceste motive, părintele Iov cunoaşte mai multe percheziţii şi avertizări de la Securitate. Pentru a-i diminua activitatea misionară, autorităţile comuniste îl demit din postul de preot. Se găseşte soluţia trimiterii lui ca duhovnic la azilul de călugări de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte. Aici, îşi continuă activitatea duhovnicească, dar şi pe cea protestatară, considerând că presa, radioul şi televiziunea reprezintă mijloace de contaminare ateistă, având ca ţintă mai ales tineretul. Trimite diverse scrisori de protest la „Contemporanul” şi „Scânteia”, prin care, potrivit Securităţii, „defăimează programul PCR, pe care îl caracterizează ca pe o fenomenală combinaţie haotică de idei absurde”. Din aceste motive, la 12 septembrie 1975 este arestat de Securitate. Este acuzat de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. În timpul anchetei este reluat trecutul părintelui Iov, desigur cel din monahism fiind văzut în cheie ideologică. Prin Sentinţa nr. 773 din 26 august 1975 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Iov este condamnat la 6 ani de închisoare corecţională. Cunoaşte închisoarea de la Mărgineni (16 octombrie 1975), apoi este internat în Spitalul nr. 9 din Bucureşti (27 octombrie 1975). La 19 ianuarie 1976, părintele Iov trece la cele veşnice, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular din comuna Jilava. Se pare că decesul a fost provocat printr-o împuşcare în ceafă.

cititi articolul complet pe www.marturisitorii.ro

Ion Mihalache (1882 – 1963) om politic, ministru, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, președinte al Partidului Național-Țărănesc (1933 – 1937)

Ion Mihalache (1882 – 1963)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro

 

Ion Mihalache s-a născut la 3 martie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni.

Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti care i-au ascultat discursurile şi l-au urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.

Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase. Politica economică a lui Mihalache avea în vedere de asemenea şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora. În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.

În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat de regele Ferdinand cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”.  A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. După Primul Război Mondial, la 5 decembrie 1918, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor, împroprietărirea veteranilor din Primul Război Mondial, și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920). O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Iuliu Maniu devine președintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreședinte. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache - foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Între 1928 și 1930, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de interne, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

La mijlocul anilor ’30 Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de fracţiunea formată în jurul lui Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.

Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, luptând de partea armatei române până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei. Dupa acest moment, Ion Mihalache fost eliberat din armata, din ordinul personal lui Ion Antonescu.

Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu regele Mihai la pregătirea înlăturării Mareşalului Ion Antonescu la 23 August 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.

Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale, ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste. Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ. în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile din 1946 au fost un succes pentru naţional-ţărănişti dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti. La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,

Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.

Prin prezenta Declarație,

țin să formulez în scris motivele:

Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.

La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.

Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.

Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.

În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.

Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.

Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:

Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.

Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.

Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.

Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.

Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.

Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:

Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:

cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,

să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.

26.10.947 ss/I. Mihalache

(Volum 2. p. 350)

din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.

În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni, România – d. 5 februarie 1963, Râmnicu Sărat, România) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 nov. 1933 - 23 nov. 1937) al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe www.iiccr.ro

Ion Mihalache – foto preluat de pe www.iiccr.ro

La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro
cititi mai mult despre Ion Mihalache si pe: www.iiccr.ro; en.wikipedia.org

Mihail Romniceanu (1891 – 1960) avocat, profesor, politician, victima a represiunii comuniste

Mihail Romniceanu (1891 – 1960)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Mihail Romniceanu (n. 17 februarie 1891, Bucureşti – d. 13 februarie 1960, Râmnicu-Sărat) a fost licenţiat în drept, cu studii la Paris, avocat, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, politician.

Ca om politic, a fost membru al Partidului Naţional-Liberal, Membru în Comitetul executiv al P.N.L. din anul 1932. În 1933 a fost ales senator de Hunedoara.

A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.

A fost ministru de finanţe al României în guvernele Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) şi Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

În calitatea sa de administrator al Băncii Naţionale, după venirea lui Groza la putere şi în complicitate cu el, Mihail Romniceanu a procedat în 1945 la o emisiune nespus de mare de monede de aur (“cocoşei”), ca subterfugiu ca să nu ne ia ruşii tot aurul.

Ca urmare a mult disputatelor alegeri generale la 7 ianuarie 1946, Mihail Romniceanu (PNL) a fost cooptat în guvernul Petru Groza (7 ianuarie 1946 – 29 noiembrie 1946), ca ministru de stat fără portofoliu, ca şi Emil Haţieganu (PNŢ), fapt care, deşi nu a produs nici o modificare în modul de guvernare, a liniştit puterile occidentale, astfel că, la 6 februarie 1946, ca urmare a acestui “surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României. Ca rezultat, regele Mihai a încetat greva regală.

În timpul campaniei electorale a fost agresat de comunişti. Nu a putut face nimic pentru împiedicarea abuzurilor şi falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946.

În cursul procesului mareşalului Ion Antonescu, din 1946, Mihail Romniceanu – de profesie avocat, fost administrator al Băncii Naţionale – a declarat în faţa instanţei de judecată, între altele, că acordul economic cu Germania conţinea „maximum ce se putea obţine în acele timpuri de presiune germană“. Mai declară că, în urma acestui acord, s-au adus din Germania trei vagoane de aur, iar în urma unui nou acord din decembrie 1943 s-au mai adus 14.000 kg aur. De asemenea, s-a mai adus o altă cantitate de aur, echivalentul a circa 25 milioane franci elveţieni. Mai precizează că Mareşalul a dat ordin să se limiteze penetrarea capitalului străin în industrie şi viaţa economică, iar dacă limitele stabilite s-au depăşit, să fie restituite.

Mihail Romniceanu a fost scos din învăţământul universitar. Pe 28 aprilie 1948 a fost arestat. Conform fişelor matricole, a fost internat la penitenciarul Jilava cu ordinul nr. 3856/950, venind de la penitenciarul Craiova. Patru ani mai târziu (1.10.1954) este înregistrat cu mandatul de arestare 33/C emis de către Direcţia a II-a a Procuraturii Generale pentru acţiune contra clasei muncitoare (art. 193 CP), desfăşurată „în timpul burgheziei”. Pentru acest fapt a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniţă grea, fiind încadrat la înaltă trădare. Ca deţinut politic a trecut prin penitenciarele Craiova, Jilava, Gherla, Piteşti, Dej, Sighet, Văcăreşti şi a murit în detenţie, în penitenciarul Râmnicu-Sărat, la 13 februarie 1960.

 

Scrieri

Zece luni în guvernarea lui Groza (Documente, memorii, note), editura Jurnalul Literar, 2003, ISBN 973-9365-66-3

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Mihail Romniceanu si pe: www.iiccr.ro; www.memorialsighet.ro; memorialulramnicusarat.ro

Oliviu Beldeanu (1924 – 1960) activist anticomunist român

Oliviu Beldeanu (1924 – 1960)

foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Oliviu Beldeanu (16 februarie 1924, Dej – 18 februarie 1960, Jilava) a fost un activist anticomunist român, inițiatorul și conducătorul acțiunii de ocupare a legației Republicii Populare Române din Elveția, acțiune cunoscută ca Incidentul de la Berna.

 

Tinerețea

Oliviu Beldeanu s-a născut în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.

În 1949, Beldeanu a reușit să părăsească România, traversând granița în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.

În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. A trecut în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.

 

Incidentul de la Berna

Împreună cu patru prieteni, Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină, Beldeanu a organizat în 1955 atacarea și ocuparea legației Republicii Populare Române (14 – 16 februarie) din Berna. În timpul acțiunii a fost grav rănit șoferul ambasadei, care avea să moară mai târziu la spital. Cei cinci au cerut eliberarea unor deținuți politici (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu). După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.

Oliviu Beldeanu a fost arestat, judecat și condamnat de autoritățile elvețiene la 4 ani de închisoare. Avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957.

Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea: „Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.

 

Arestarea și condamnarea

Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.

Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior. Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Oliviu Beldeanu si pe: www.memorialsighet.ro; www.historia.ro

Alice Voinescu (1885 – 1961) scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și prima româncă doctor în filosofie

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.

A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral. Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub teroarea comunistă.

 

Date biografice

Se naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta de 15 ani citeşte Imitatio Christi.

A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în filozofie cu Maiorescu, iar la insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în Germania şi Franţa pentru pregătirea unui doctorat.

În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps şi J. Volkelt, familiarizându-se şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen şi se împrieteneşte cu N. Hartmann.

În 1913 obţine doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.

În 1922 devine profesor titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.

Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreţinând ulterior numeroase corespondenţe.

La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932, vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are revelaţia artelor plastice.

În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizaţie religioasă după modelul “grupului Oxford“.

Între 1932 şi 1942 realizează o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, conferinţe care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi.

În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări dramatice.

Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel).

A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti.

Conferinţele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama elisabetană (cu precădere Shakespeare).

A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială, militând penru emanciparea şi educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.

În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor.

În 25 aprilie 1951 este arestată pentru participarea la conferinţele de rezistenţă intelectuală, organizate de Petre Manoliu (o „Universitate liberă” aşa cum peste trei decenii vor organiza cehii „Charta 77”).

Ţinută nejudecată un an şi şapte luni în lagărul de la Ghencea şi închisoarea Jilava, este trimisă în domiciliu obligatoriu, fără nici un mijloc de subzistenţă, timp de şase ani, în satul Costeşti din apropierea localităţii Târgu-Frumos, din nordul Moldovei, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele. Este ajutată de prieteni, de Rarinceşti, de Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costeşti). Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse de comunişti.

La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi pierduse şi el catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile engleză şi germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin - d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913) - (Alice Voinescu, fotografie de la arestare) foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Alice Voinescu, fotografie de la arestare – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Opera

Opera şi activitatea i-au fost reapreciate postum.

La începutul anului 1983, criticul şi comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea şi îngrijirea unor volume de estetică şi istoria teatrului. După Revoluţia din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale şi Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefaţat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar şi în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formaţie se detaşa puternic de concepţiile materialiste promovate şi susţinute de noul regim din România.

Monica Lovinescu:

Tăcerea exemplară şi suferinţa asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă nobleţe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la şcoala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca şi Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalităţile ţinând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă şi prea puţin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete

Arşavir Acterian:

Alice Voinescu a fost pentru mulţi oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puţine femei, plină de un anumit duh al unei anumite înţelepciuni morale şi spirituale, ea -printre lecţiile sale inspirate de filozofie şi literatură dramatică- iniţiase pe meleagurile noastre şi o mişcare aşa-zis oxfordistă. În şedinţele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice şi păsurile celor prezenţi. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu îşi spunea părerea despre cele auzite
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, Bucureşti, 2008)

Alexandru Paleologu:

„[...] graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”

Andrei Pleşu:

Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută [...]. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decât utopia grosolană şi resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)

 

Jurnalul

Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespondenţa purtată de Alice Voinescu pe când se afla în satul Costeşti, cu o prietenă – Florica Rarincescu.

 

Volume publicate (selectiv)

- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913

- Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936

- Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941

- Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

- Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.

- Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

- Jurnal – Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu

- Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999

- Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

 

Referinţe (selectiv)

- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (881 de pagini)

- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 2009

- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 223–225

- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)

- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

cititi mai mult despre Alice Voinescu si in urmatoarele articole:

Vă mai amintiți de…Alice Voinescu, 31 mai 2011, Simona Chițan, Adevărul

- Alice Voinescu‒ un destin exemplar, 11 februarie 2014, Mircea Morariu, Adevărul

- VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalități interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“, 13 aprilie 2014, Medeea Stan, Adevărul

Ion Gavrilă Ogoranu (1923 – 2006) luptător anticomunist din Munții Făgăraș

Ion Gavrilă Ogoranu (1923 – 2006)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

În luptă, în munți, am fost doar răniți, dar omorâți nici unul. Uciși am fost doar când am fost vânduți. O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională, care, dacă nu vom reuși să ne vindecăm, ne va ucide pe toți. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulți oameni. Unii n-au venit de frică. Și ei trebuie înțeleși. Pe alții nu-i interesează decât propriul interes. Regimurile se schimbă, profitorii nu. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiinte nu se ridică mai sus de blidul de mâncare dinaintea nasului. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând, să gândească în locul lor.
Ion Gavrilă Ogoranu

 

Ion Gavrilă Ogoranu (n. 1 ianuarie 1923, Gura Văii, comuna Recea, județul Făgăraș; d. 1 mai 2006, comuna Sântimbru, sat Galtiu, județul Alba) a fost un celebru luptător în munți, împotriva comunismului. În memoriile sale, mărturisește că aflat în anul 1976, pe când era anchetat la Securitate, la Rahova, că în acte, localitatea sa de naștere era Iași, județul Făgăraș (așa i-a spus anchetatorul și securistul Nagy). A acționat pe versantul nordic al Munților Făgăraș. Este îngropat la 4 mai 2006 in cimitirul comunei Sântimbru – sat Galtiu, județul Alba. În 2008 a fost înființată fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

 

Biografie

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie românească cu trei copii, în Țara Făgărașului. A învățat la liceul „Radu Negru” din Făgăraș. A urmat cursurile Facultății de Agronomie din Cluj.

Ion Gavrilă-Ogoranu a făcut parte din Mișcarea Legionară din România, Frăția de Cruce Negoiul, și a fost un militant al acestei organizații.

S-a angajat ca luptător anticomunist în facultate, la Cluj. S-a încadrat cu întreaga viață deplin și pentru totdeauna în Rezistența armată anticomunistă din România, conducând șapte ani Grupul Carpatin Făgărășan. Pentru activitatea sa a fost condamnat, în contumacie, la moarte. Timp de 29 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenția directă a președintelui american, Nixon.

 

Fragmente din testamentul politic al Grupului Carpatin Făgărășean:

Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat și au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistența armată anticomunistă făgărașeană și care nu au nici mormânt, nici cruce.
Am scris pentru a lăsa mărturie ca acest colț de țară nu și-a plecat capul de bunăvoie în fața comunismului. Să se știe că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat fața României, pătată de lașități și trădări. Copiilor și nepoților să nu le fie rușine să se numească români”.

Pe potecile munților acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria si conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă, visuri,doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor sa vie.”

 

Scrieri

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. I, Editura Marineasa – Timișoara, 1993

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. II, Editura Marineasa – Timișoara, 1996

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. III împreună cu Lucia Baki Nicoară – Editura Marineasa – Timișoara, 1999; (ediția a II-a, Editura Mesagerul de Făgăraș, 2011, ISBN 973-85045-8-9)

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. IV – Editura Mesagerul de Făgăraș, 2004

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. V – La pas prin Frăția de Cruce – Editura Mișcării Legionare, 2006

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. VI – Episcopul Ioan Suciu în fața furtunii, Editura Viața Creștină, Cluj 2006,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. VII – Rezistența anticomunistă din Munții Apuseni, Editura Marist, Baia Mare 2007,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu – Editura „M.C.”, 1999,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Amintiri din copilărie, Editura Marineasa – Timișoara, 2000,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Anamaria Ciur, Iuda – roman, Editura Marist, Baia Mare 2008.

 

Ion Gavrilă Ogoranu în cinematografie

- Ion Gavrilă Ogoranu a devenit erou în filmul românesc (2009), Portretul luptătorului la tinerețe (1) realizat de regizorul Constantin Popescu, producătorul filmului fiind tatăl regizorului, Titi Popescu. Filmul a ieșit pe ecranele din România în luna noiembrie 2010.

- Prezențe românești la Berlinală. Producția românească din cadrul secțiunii „Forum” a stîrnit controverse, Radio Free Europe, 15 februarie 2010.

- William Totok, „Portretul luptătorului la tinerețe (Film von Constantin Popescu, 2010)”, în: Handbuch des Antisemitismus. Judenfeindschaft in Geschichte und Gegenwart, Literatur, Film, Theater und Kunst, vol. 7, [Lexiconul antisemitismului], editat de Wolfgang Benz, Editura De Gruyter Saur, Berlin / München / Boston, 2014, pp. 390–391.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Ion Gavrilă Ogoranu si pe: ogoranu.rowww.youtube.comadevarul.ro; www.marturisitorii.ro; romanialibera.roziarullumina.ro

 

(1) Portretul luptătorului la tinerețe este o dramă istorică cinematografică românească, fiind pelicula de debut a regizorului Constantin Popescu. Filmul relatează povestea grupării de rezistență anticomunistă a lui Ioan Gavrilă Ogoranu, care a activat în Munții Făgăraș în perioada de după instaurarea dictaturii comuniste în România. Filmul „Portretul luptătorului la tinerețe” este prima parte a trilogiei „Aproape liniște”, pe care regizorul Constantin Popescu are de gând să o realizeze. Celelalte două pelicule din trilogie se vor referi la activitatea Elisabetei Rizea, respectiv la activitatea fraților Petre și Toma Arnăuțoiu din Muscel.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org