Articole

Ioan Suciu, „Episcopul Tinerilor“ (1907 – 1953)

/0 Comentarii/în /de /2.507 vizite

Ioan Suciu (1907 – 1953)

foto preluat de pe www.rfi.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Suciu (1907 – 1953)

Ioan Suciu (n. 4 decembrie 1907, Blaj, Austro-Ungaria – d. 27 iunie 1953, Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat de autoritățile comuniste în anul 1948 și decedat în închisoare.

A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.

 

Originea

Ioan Suciu s-a născut în familia preotului unit Vasile Suciu și a Mariei Suciu, născută Coltor. A fost al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 9 copii, 5 băieți și 4 fete, ai familiei părintelui Vasile Suciu.

Unul din frații săi a fost academicianul Gheorghe Claudiu Suciu (1905-1990), cu merite în domeniul petrochimiei.

 

Copilăria și studiile

«Nelucu» Suciu a fost unul dintre cei mai buni fotbaliști ai Clubului Sportiv din Blaj. Era preocupat de structura materiei, despre care avea discuții însuflețite cu fratele său Gheorghe, devenit profesor universitar în domeniul chimiei. Vacanțele școlare și le petrecea frecvent făcând drumeții, contemplând frumusețile naturii. «Nelucu» a făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuș, din cauza Primului Război Mondial.

În liceu a fost prieten și coleg de clasă cu Tit Liviu Chinezu, devenit și el episcop, decedat de asemenea în închisorile comuniste. Prietenia lor a durat până la sfârșitul vieții.

A urmat studiile liceale la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Bizantin „Sf. Atanasie”, alături de Tit Liviu Chinezu, unde a obținut titlurile de doctor în filosofie și în teologie. Cu prilejul obținerii titlului de doctor în teologie, cunoscutul călugăr dominican Reginald Garrigou Lagrange l-a felicitat pe Ioan Suciu și i-a pus în deget inelul universității, lucru ce se întâmpla foarte rar și constituia un semn de apreciere deosebită. După încă alți șase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma.

Revenit în țară, a fost numit profesor de religie și limba italiană la liceul comercial de băieți, apoi la Academia de Teologie din Blaj, la catedra de Morală și Pastorală, pe care, odinioară, a onorat-o și unchiul său, Ioan Coltor, rector la Institutul Vancean (întemeiat de mitropolitul Ioan Vancea).

În timpul copilăriei și al primei tinereți, Ioan Suciu a avut de trăit două evenimente unice: mutarea forțată a familiei la Beiuș, împreună cu clerul Blajului, iar la sfârșitul anului 1918, euforia Unirii Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie.

Tânărul preot Ioan Suciu era inima și sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor și lua parte deseori la jocurile lor, luând exemplul sfântului Don Bosco. Așa i-a apărut ideea să-i ofere acestui tineret o lectură plăcută, educativă și instructivă. A înființat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoților, catiheților și profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate școlile din Ardeal.

Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicația „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studențimii. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuși, mai târziu și-a format un grup de colaboratori dintre tinerii apropiați și dotați în acest domeniu. În felul acesta, a început Apostolatul Tinerimii. În mijlocul tineretului, apostolul sporea în stăruință și har. „Din această văpaie de dragoste suprafirească sau născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor, ci și ale celor vârstnici”.

 

Episcop

La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) și auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frențiu de la Oradea, episcopi consacratori fiind Iuliu Hossu de la Cluj, Valeriu Traian Frențiu al Oradiei Mari și Ioan Bălan al Lugojului, în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.

Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al episcopului Iuliu Hossu, numit Administrator Apostolic. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a revenit la Oradea doar în 1947.

Episcopul Ioan Suciu s-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii și prieten de suflet al tinerilor. De aceea, a fost cunoscut ca episcopul tineretului.

În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupația horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat, arestat pentru câteva zile, dar a rămas activ în vizitațiile canonice și a încurajat poporul discriminat, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin. În anul 1942, a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu.

În octombrie 1944, în condițiile derutei în care se aflau trupele horthyste și hitleriste, ca urmare a avansării Armatelor Române și Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului și poporului român de sub jugul străin, un grup de ofițeri horthyști au vrut să-i împuște pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foișor, precum și pe alți preoți uniți români. Un ofițer superior a fost de părere că execuția nu se poate face fără judecată, iar probele nu-s nici concludente, nici suficiente. Pe lângă aceasta, trupa trebuia să plece pentru operații militare mai urgente, așa încât ofițerii s-au retras, iar episcopul Suciu și secretarul său s-au întors în birourile lor, necrezându-și ochilor că au scăpat.

 

Sub teroarea comunistă

În anul 1947 episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcția de mare răspundere de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, până la clarificarea numirii, recunoașterii și instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureșului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-și dea acordul.

Recunoașterea ca mitropolit a lui Alexandru Rusu nu a avut loc niciodată. Episcopul Suciu, în calitatea sa de administrator apostolic al Arhiedecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a căutat să salveze școlile și celelalte instituții ale Bisericii Române Unite „naționalizate” de autoritățile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupație.

„Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său: «astăzi și în zilele ce vor urma – spune el – există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poți răscumpăra lumea» (Eroism). El obișnuia să le spună credincioșilor: «Bisericii Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuția ne va putea oferi coroana martiriului și va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: Fii și apostoli adevărați ai Bisericii!» El a urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite.

La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 15 mai 1848 de la Blaj, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. Câmpia Libertății a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripția „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestații mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popoviciu a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autorități.

La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcție prin decret guvernamental, însă și-a continut activitatea pastorală cu și mai multă intensitate.” În toamna anului 1948 a făcut peste 600 de vizitații canonice și a predicat în satele arhidiecezei sale. A fost arestat și aruncat într-un beci fără lumină, umed și rece, fără să i se dea apă și mâncare, timp de două zile, pentru a fi intimidat. Apoi a fost eliberat și obligat să nu mai predice.

În data de 27 octombrie 1948 conducerea Ministerului de Interne, în frunte cu miniștrii Teohari Georgescu și Stanciu Stoian, au luat decizia arestării episcopilor greco-catolici numiți drept „bandiți”. În procesul verbal al ședinței este menționat nominal doar episcopul Suciu. Între „focarele de agitație” Blajul este menționat pe primul loc.

Preotul Gheorghe Radeș din Berivoi, Făgăraș, el însuși arestat și purtat prin mai multe închisori, martor al arestării episcopului Ioan Suciu a relatat:

„La 28 octombrie 1948 episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcașul bisericesc din Berivoii Mici. Anunțat de Pr. Andrei Radeș (fratele autorului relatării) că a văzut mai mulți preoți greco-catolici la Miliția din Făgăraș, Episcopul Suciu a spus:

„Aceste momente grele de persecuție, prin care trece biserica noastră, sunt cele mai fericite momente din viața noastră creștină, dacă le vom ști folosi bine pentru apărarea credinței, sunt momente care ne vor servi sigur mai ușor la mântuirea sufletului.

Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gheorghe Radeș, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopții au ieșit amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au întors în casă.

«După 1 noaptea o ceată de securiști ne-a devastat locuința. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu și părintele Govoran… Între timp alți doi securiști au intrat în camera în care se odihnea Preasfințitul. L-au ridicat și, legându-l la ochi, l-au dus într-o mașină ce se afla în stradă».

Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcărești etc., până la punctul final, temnița din Sighet.”

După arestare episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la București, unde a fost depus într-o celulă, în care se mai aflau episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu, și Alexandru Rusu. De la București a fost transportat la reședința patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani, transformată în lagăr.

Episcopul Ioan Suciu în arestul Securității din Sibiu - foto preluat de pe www.facebook.com

Episcopul Ioan Suciu în arestul Securității din Sibiu – foto preluat de pe www.facebook.com

„Pe când era la Căldărușani, a reușit să trimită câteva scrisori prin părintele Ciubotariu (călugăr ortodox convertit la greco-catolici), care a reușit să le ducă la Nunțiatură”.

În după-masa aceleiași zile – 27.X. [1948] – am ajuns la Sibiu. Acolo, după ce, conform ritualului temnițelor, mi s-au golit buzunarele de ceea ce aveam, am fost dus în beciul cel mai dinlăuntru. Era un întuneric precedat de două întunecimi, a coridorului și a altei celule prin care am intrat. Când zăvoarele au răsunat în spate-mi, am oferit Stăpânului, prin Inima Neprihănită, deținerea mea atât de umilitoare, dar am înțeles că era plină de mărire. Rămânea să cunosc topografia noului apartament.

Când am intrat, am fost izbit de atmosfera umedă, de năvala unui miros de murdărie omenească. Ce era? Supapa canalului colector da în celula mea și, din aripa clădirii de deasupra, toate W.C.-urile curgeau prin „camera” mea. De aici, umezeala și mirosul. Și mi s-a oferit această parfumerie umedă, întunecoasă, fără nici o clipire de zare luminoasă. Pământul era umed, pereții din cărămidă umedă și mucegăită… Am pipăit un dric de scânduri prăfuite, jilav. Trebuia să fie patul meu.

Avea un metru aproximativ lungime. Mi-am creat un loc de plimbare peste mușuroaie și gropi. Un capăt al celulei era boltit. Aici am petrecut două nopți și două jumătăți de zi, fără hrană, fără apă… Și fiindcă nu era deloc lumină, șobolanii, șoarecii, guzganii, treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane. Ce-i drept, nu era o dezmierdare gingașă și nici vrednică de universalizat. În această atmosferă și cu acest mobilier, mobil și imobil, am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe. E o zonă a Crucii pe care nu o cunosc decât cei din închisori sau din alte asemănătoare colivii.

[…] Deodată, zidul celulei îngădui să străbată până la mine murmurul lin și înmiresmat al unui cântec. Deslușii bine, tot mai bine, „Cuvine-se cu adevărat”, după melodia de la Blaj. Un bas frumos umplea celulele și pivnițele cu acest imn marian. Am auzit apoi sfântul rozar în doi sau trei. Am înțeles că sunt frați Preoți, poate protopopul din Ocna Mureșului. I-am unit la ruga mea și, topiți într-o iubire ispășitoare, țineam sufletele noastre și Biserica lui Isus în Neamul nostru [ca] să nu fie înghițită de iad. […]

(din scrisoarea dictată de PS Suciu părintelui Iuliu Rațiu în lagărul de la Căldărușani și care a ajuns mai târziu la Nunțiatură)

De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, și dus, de acolo, din nou la București, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor și unor groaznice torturi, iar apoi la închisoarea Văcărești și, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950, odată cu episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava, a fost transferat la penitenciarul la Sighetu-Marmației, unde a fost internat.

Acolo au fost duși și ceilalți episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldărușani. La Sighet au fost adunați demnitarii vechii Românii (câteva mii), „de unde nu au mai ieșit decât pentru a ajunge în groapa comună a închisorii”. Acolo, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 și 27 iunie 1953.

 

Sfârșitul vieții

Episcopul Ioan Suciu se afla închis, alături de alți episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet.

„S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârșitul. Mi l-a relatat monseniorul Coriolan Tămăian, ordinarius de Oradea: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, episcop Ioan Cherteș, episcop Tit Liviu Chinezu și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat. Pe la miezul nopții (…) a venit la mine la pat Chinezu și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ținut într-o mână pulsul și pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”.

Era vorba de ora 1 noaptea. „Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac și i se refuzase orice îngrijire medicală, încât murise literalmente de foame. Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu… Un “cortegiu” compus dintr-un căruțaș, un sanitar și un gardian, l-a condus pe episcopul Suciu până la groapa comună”.

A trăit și a murit ca un sfânt. Mormântul din Cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaște locul. Nici astăzi nu se cunoaște locul exact al mormântului. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

 

Procesul de beatificare

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

 

Sapte martori pentru Mica Roma from Ana Boariu on Vimeo.

 

Opera

- Eroism,

- Tinerețe,

- Mama,

- Ranele Domnului: (ediția I, Editura „Sf. Nichita”, Oradea, 1943; ediția a II-a, Editura „Sf. Vasile”, București, 1943; Rănile Domnului: ediția III-a, Editura Pan-Arcadia, București, 1992 ISBN 973-95232-8-5),

- Pier Giorgio Frassati,

- Fecioara de la Fatima,

- Viața Nouă,

- Inginerul Nicoară etc.

 

Manuale de religie

- Micul Catehism pentru clasa I a școlilor primare (1939),

- Poruncile – Catehism pentru clasa a V-a primară (1942),

- Tainele – Liturgică, pentru clasa a VI-a primară (1942),

- Credința – Istoria bisericească, pentru clasa a VII-a primară (1942),

- Morala Creștină, pentru școlile secundare (1939),

- Prima întâlnire, îndrumări și meditații pentru pregătirea copiilor la Prima Sfântă Cuminecătură (1942) etc.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Ioan Suciu si pe: www.salutsighet.ro; www.cnsas.ro; www.historia.ro; www.rfi.ro; en.wikipedia.org

Alice Voinescu (1885 – 1961) scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și prima româncă doctor în filosofie

/0 Comentarii/în /de /3.588 vizite

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.

A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral. Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub teroarea comunistă.

 

Date biografice

Se naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta de 15 ani citeşte Imitatio Christi.

A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în filozofie cu Maiorescu, iar la insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în Germania şi Franţa pentru pregătirea unui doctorat.

În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps şi J. Volkelt, familiarizându-se şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen şi se împrieteneşte cu N. Hartmann.

În 1913 obţine doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.

În 1922 devine profesor titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.

Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreţinând ulterior numeroase corespondenţe.

La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932, vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are revelaţia artelor plastice.

În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizaţie religioasă după modelul “grupului Oxford“.

Între 1932 şi 1942 realizează o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, conferinţe care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi.

În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări dramatice.

Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel).

A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti.

Conferinţele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama elisabetană (cu precădere Shakespeare).

A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială, militând penru emanciparea şi educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.

În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor.

În 25 aprilie 1951 este arestată pentru participarea la conferinţele de rezistenţă intelectuală, organizate de Petre Manoliu (o „Universitate liberă” aşa cum peste trei decenii vor organiza cehii „Charta 77”).

Ţinută nejudecată un an şi şapte luni în lagărul de la Ghencea şi închisoarea Jilava, este trimisă în domiciliu obligatoriu, fără nici un mijloc de subzistenţă, timp de şase ani, în satul Costeşti din apropierea localităţii Târgu-Frumos, din nordul Moldovei, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele. Este ajutată de prieteni, de Rarinceşti, de Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costeşti). Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse de comunişti.

La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi pierduse şi el catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile engleză şi germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin - d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913) - (Alice Voinescu, fotografie de la arestare) foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Alice Voinescu, fotografie de la arestare – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Opera

Opera şi activitatea i-au fost reapreciate postum.

La începutul anului 1983, criticul şi comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea şi îngrijirea unor volume de estetică şi istoria teatrului. După Revoluţia din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale şi Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefaţat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar şi în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formaţie se detaşa puternic de concepţiile materialiste promovate şi susţinute de noul regim din România.

Monica Lovinescu:

„Tăcerea exemplară şi suferinţa asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă nobleţe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la şcoala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca şi Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalităţile ţinând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă şi prea puţin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete”

Arşavir Acterian:

„Alice Voinescu a fost pentru mulţi oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puţine femei, plină de un anumit duh al unei anumite înţelepciuni morale şi spirituale, ea -printre lecţiile sale inspirate de filozofie şi literatură dramatică- iniţiase pe meleagurile noastre şi o mişcare aşa-zis oxfordistă. În şedinţele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice şi păsurile celor prezenţi. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu îşi spunea părerea despre cele auzite”
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, Bucureşti, 2008)

Alexandru Paleologu:

„[...] graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”

Andrei Pleşu:

„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută [...]. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decât utopia grosolană şi resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)

 

Jurnalul

Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespondenţa purtată de Alice Voinescu pe când se afla în satul Costeşti, cu o prietenă – Florica Rarincescu.

 

Volume publicate (selectiv)

- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913

- Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936

- Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941

- Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

- Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.

- Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

- Jurnal – Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu

- Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999

- Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

 

Referinţe (selectiv)

- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (881 de pagini)

- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 2009

- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 223–225

- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)

- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

cititi mai mult despre Alice Voinescu si in urmatoarele articole:

- Vă mai amintiți de…Alice Voinescu, 31 mai 2011, Simona Chițan, Adevărul

- Alice Voinescu‒ un destin exemplar, 11 februarie 2014, Mircea Morariu, Adevărul

- VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalități interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“, 13 aprilie 2014, Medeea Stan, Adevărul