Articole

Regulamentul organic (1831 – 1832)

articol (în curs de editare) preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Regulamentul organic

Regulamentul organic (în rusă Органический регламент, transliterat: Organiceski reglament) a fost prima lege organică cvasiconstituţională în Principatele Dunărene, deci în Ţara Românească şi Moldova.

A fost promulgată în 1831-1832 de către autorităţile imperiale ruseşti şi a rămas valabilă până în anul 1856. Conservator în esenţă, documentul a iniţiat totuşi o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societăţii locale.

Regulamentul a confirmat parţial guvernarea tradiţională (inclusiv conducerea de către hospodari). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: ro preluat de pe rowikipedia.org


 

Situaţia existentă

Cele două state, aflate sub suzeranitate otomană din secolul al XV-lea, au fost subiectul mai multor intervenţii ruse începând cu războiul ruso-turc (1710 – 1711), când o armată rusească a pătruns în Moldova.

Armata condusă de împăratul Petru cel Mare a făcut legătura cu militarii din Ţara Românească.

Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianţe, ca şi fragilitatea regulilor otomane puse în faţa unui imperiu ortodox, ce se pretindea a fi moştenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să îşi întărească controlul deţinut în zonă, în special prin conducătorii fanarioţi (numiţi direct de către Poarta Otomană).

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în 1774 între otomani şi ruşi, dădea Rusiei dreptul de a interveni în cazul unor subiecte ţinând de Biserica Ortodoxă, chestiune ce se dorea a fi folosită pentru a sancţiona intervenţiile nedorite ale Imperiului Otoman în principate.

Astfel, Rusia intenţiona să sprijine păstrarea domnitorilor locali care pierduseră sprijinul Porţii în contextul războaielor napoleoniene (casus belli din războiului ruso-turc 1806 – 1812).

Rusia dorea astfel şi să rămână influentă în principatele danubiene, în încercarea de a contracara influenţa Imperiului Austriac, tot mai puternică din secolul XIX, mai ales după anexarea Basarabiei din 1812.

Totodată Poarta a oferit concesii importante conducătorilor principatelor Moldova şi Ţara Românească.

În ciuda afluxului de greci, sosiţi în principate ca o nouă birocraţie favorizată de conducătorii locali, conducerea tradiţională (Divanul) a rămas mai departe controlată de câteva familii boiereşti, care se opuneau încercărilor de reformă, menţinându-şi privilegiile prin defăimarea competitorilor lor atât la Istanbul cât şi la Sankt Petersburg.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, creşterea statutului strategic a regiunii s-a observat şi prin deschiderea a tot mai multe consulate reprezentînd puterile europene direct interesate în observarea evoluţiei situaţiei locale (Rusia, Imperiul Austriac şi Franţa; ulterior, britanicii şi prusacii). În plus consulii au acordat privilegii speciale mai multor persoane, cunoscute drept sudiţi (“subiecţi”, în limbajul timpului).

O serie de evenimente importante au avut loc începând cu 1821, când ridicarea naţionalismului grec în Balcani, în aceeaşi perioadă cu războiul grec de independenţă au dus la preluarea controlului asupra celor două state de către Filiki Eteria, o societate secretă greacă care a solicitat, şi obţinut în faza iniţială, sprijinul rusesc. Spre deosebire de Moldova, eteriştii au găsit o situaţie mai complexă în Ţara Românească, unde o regenţă boierească au solicitat acestora să obţină alungarea instituţiilor fanariote.

S-a obţinut un compromis prin sprijinul acordat de aceştia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiţi, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influenţa ei în regiune).

Rusia, însă, şi-a retras sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obţină sprijinul Porţii, ceea ce a dus în final la execuţia sa de către o alianţă a eteriştilor şi a unor boieri locali. Otomanii au invadat regiunea şi au zdrobit Eteria.

După înfrângerea revoluţiei lui Vladimirescu şi a Eteriei, susţinută de boierii străini (greci, sârbi, albanezi), boierii fanarioţi revendicau în continuare conducerea ţării pentru ei, făceau abuzuri şi erau încă favorizaţi de legislaţie[4].

Din acest motiv, în primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi a fost trimisă o solie de 13 boieri munteni şi moldoveni pentru a cere Porţii otomane domni pământeni şi limitarea drepturilor care îi favorizau pe boierii străini.

Printre cei trimişi se aflau logofătul Ioniţă Sturdza, vornicul Gheorge Cuza, vornicul Iordache Râşcanu, banul Grigore Ghica, banul Brâncoveanu şi vornicul Neculai Golescu.

Această acţiune a adus în Principate după lunga perioadă fanariotă, din nou domni pământeni şi a limitat drepturile boierilor străini. Ioniţă Sturdza a fost numit domn în Moldova iar Grigore Ghica în Muntenia.

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman,Austriac şi Rus (1775-1812) - foto: istoria.md

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman,Austriac şi Rus (1775-1812) – foto preluat de pe istoria.md


 

Convenţia de la Cetatea Albă şi Tratatul de la Adrianopol

Primele domnii sub Ioniţă Sandu Sturdza ca Domn al Moldovei şi Grigore al IV-lea Ghica ca Domn al Ţării Româneşti – au fost de scurtă durată: deşi relaţia de clientelism dintre domnitorii fanarioţi şi conducători externi nu a mai existat, Sturdza şi Ghica au fost detronaţi în urma intervenţiei militare din timpul războiului ruso-turc, din 1828-1829.

Perioada domniei lui Sturdza a fost marcată de un conflict acut între boierii care formau pătura medie şi familiile nobiliare care aveau un cuvânt greu de spus în privinţa politicii.

Pe 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenţia Rusiei în războiul grec de independenţă, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetăţii Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor:

Convenţia de la Akkerman a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de şapte ani pentru principii aleşi de Divane şi, totodată, dădea celor două state dreptul de a efectua, în mod liber, comerţ internaţional (spre deosebire de tradiţia limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorităţi în privinţa comerţului cu grâu).

Prezenţa militară rusă pe pământul Principatelor a fost inaugurată în primele zile ale războiului: la sfârşitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie).

Campania, prelungită în cursul anului următor şi coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică şi holeră (care, împreună, au ucis aproximativ 1,6% din populaţia celor două ţări), a devenit repede o povară pentru economiile locale:

potrivit unor observatori britanici, Ţara Românească a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaştri, pentru a face faţă cerinţelor armatei ruse.

Acuzaţii de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830;

Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor şi că ofiţerii ruşi au insultat clasa politică, afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugaţi la care în locul acestora; această acuzaţie a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale.

El a amintit şi despre insatisfacţia crescândă faţă de noua stăpânire şi că ţăranii erau în mod special supăraţi din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră. În ciuda confiscărilor, statisticile vremii arată că ritmul de creştere a şeptelului a rămas constant (o creştere de 50% pare să fi avut loc între anii 1831 şi 1837).

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă), amendate în parte, pentru a reflecta ascendenţa politică a Rusiei în regiune.

Mai mult, sudul Ţării Româneşti a fost stabilit pe talvegul Dunării, Ţara Românească obţinând astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.

Libertatea comerţului (care consta în principal în exporturi de cereale) şi libertatea de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permiţând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum şi un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei şi stipulate pentru prima dată la Akkerman (odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci şi piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Ţara Românească în 1830).

Ocupaţia rusă asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, (precum şi asupra oraşului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparaţiilor de război de către otomani.

Împăratul Nicolae I l-a numit pe Feodor Pahlen⁠ ca guvernator al celor două ţări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o succesiune de trei „preşedinţi plenipotenţiari ai Divanelor din Moldova şi Ţara Românească”, şi supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”.

Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachi în Moldova şi Barbu Dimitrie Ştirbei în Ţara Românească şi-au reluat lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii şi au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu Piotr Jeltuhin⁠ în februarie 1829.

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) pe unitischimbam.ro

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto: ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto preluat de pe  ro.wikipedia.org


 

Adoptarea

Situaţia de după Adrianopol a fost percepută în Ţara Românească şi Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezprerii, iar Jeltuhin îşi folosise poziţia pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri şi redusese la tăcere toată opoziţia exilând toţi boierii anti-ruşi din principate (incluzând chiar şi pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului al Ţării Româneşti care a combătut metodele sale de guvernare). Istoricul Ghica consemna: „Generalul Jeltuhin şi subordonaţii săi au apărat toate abuzurile şi nedreptăţile ruseşti.

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie) - foto preluat de pe istoria.md

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie) – foto preluat de pe istoria.md

Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă şi a face reclamantul să se retragă de teamă să nu păţească ceva şi mai rău decât ceea ce păţise iniţial”.

Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situaţie mai complexă: „Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine [...] spuneau că este o persoană cinstită, onestă şi corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulţi dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfăţişa starea deplorabilă în care se aflau principatele”.

Regulamentele moldoveneşti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regulamentele moldoveneşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pavel Kiseleff

Al treilea şi ultimul guvernator rus, Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829 şi s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă şi holeră, pe care le-a rezolvat impunând carantina şi importând grâu din Odessa.

Administraţia sa a durat până la 1 aprilie 1834 şi a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.

Regulamentul organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferenţele erau legate doar de buget şi restricţiile privind forţele militare) în mai 1831 (cu intrare în vigoare la 1 iulie 1831) în Ţara Românească şi în octombrie 1831 (cu intrare în vigoare la 1 ianuarie 1832) în Moldova.

Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a mai fost aşteptată de către Kiseleff, care cunoşatea tactica tergiversărilor folosită de otomani, acesta procedând la aplicarea lor imediată.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov (1), portret de Franz Krüger, 1851 – foto preluat de pe  ro.wikipedia.org


 

Conjunctura economică

Oraşe şi localităţi

Începând cu administraţia reformistă a lui Kiseleff, cele două state au intrat într-o serie de schimbări profunde de ordin social, politic şi cultural.

În ciuda sub-reprezentării pe plan politic, clasa de mijloc a profitat de pe urma dezvoltării comerţului. Sub o continuă competiţie din partea sudiţilor, asocierile tradiţionale (bresle sau isnafuri) au decăzut, ducând la un mediu mai competitiv, mai apropiat de capitalism.

Deşi competiţia tradiţională venită din partea grecilor faţă de comercianţii şi fabricanţii români a scăzut, ei s-au confruntat în continuare cu o concurenţă austro-ungară de diverse naţionalităţi, apărând şi o mai crescută imigrare a evreilor.

Evreii veneau în principal din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei, respectiv Rusia, de obicei ei devenind proprietari de hanuri, birturi şi taverne, iar ulterior bancheri şi proprietari de terenuri (vezi Istoria evreilor în România).

În acest context a început să se dezvolte un sentiment anticatolic, bazat, conform lui Keith Hitchins, pe presupunerea că influenţa austriacă şi catolicismul erau strâns legate între ele şi pe preferinţa tot mai răspândită pentru secularism.

Clasa de mijloc românească forma baza a ceea ce va deveni mai apoi electoratul liberal şi provoca discursul xenofob al Partidul Naţional Liberal în perioada de la 1875 până la primul război mondial).

Dezvoltarea urbană a avut loc foarte repede: per total populaţia urbană s-a dublat până în 1850. Unele estimări pentru Bucureşti, capitala Ţării Româneşti, arată o creştere a populaţiei de la 70.000 în 1831 la aprox. 120.000 în 1859, în timp ce alte surse arată o descreştere, în 1851, la 60.000 locuitori.

Pentru Iaşi, capitala Moldovei, estimările arată o creştere de la 60.000 locuitori, în 1831, la 70.000 locuitori, în 1851, în timp ce altele arată apoi o descreştere la aprox. 65.000 locuitori, în 1859.

Brăila şi Giurgiu, porturi dunărene revenite sub stăpânirea Ţării Româneşti (de la otomani), ca şi portul moldovean Galaţi, s-au dezvoltat din comerţul cu grâu, devenind oraşe tot mai prospere.

Kisellef, care îşi centralizase aparatul administrativ la Bucureşti, a acordat o mare atenţie dezvoltării oraşului, îmbunătăţindu-i infrastructura şi serviciile şi creându-i, la fel şi altor oraşe, o administraţie locală.

Sfatul boieresc ("Obşteasca Adunare") al Valahiei (Munteniei) în 1837 - foto: ro.wikipedia.org

Sfatul boieresc (“Obşteasca Adunare”) al Valahiei (Munteniei) în 1837 – foto prekuat de pe ro.wikipedia.org

 

Mediul rural

Succesul comerţului cu grâne a fost asigurat de o abordare conservatoare a proprietăţii private, care a restricţionat drepturile ţăranilor de a exploata în folos propriu loturile de pământ închiriate pe moşiile boiereşti (Regulamentul le permitea să consume aproximativ 70% din recolta totală, iar boierii aveau dreptul să îşi folosească o treime din proprietate în orice mod doreau);, în timp ce micile proprietăţi, create după ce Constantin Mavrocordat abolise iobăgia în anii 1740 s-au dovedit a fi mai puţin productive în faţa competiţiei marilor proprietari de pământuri; boierii au profitat de pe urma situaţiei, întrucât tot mai mulţi ţărani proprietari de pământ au fost obligaţi să recurgă la arendarea pământului, ei datorând în continuare zile de muncă stăpânilor lor.

Reglată de Regulament ca fiind de până la 12 zile pe an, prestarea de muncă în folosul boierilor era totuşi mai redusă ca importanţă faţă de alte regiuni ale Europei; însă cum ţăranii se bazau pe vite pentru a-şi suplimenta veniturile şi a avea o resursă de alimente în plus, iar păşunile rămâneau proprietatea exclusivă a boierilor, ei erau obligaţi să accepte mai multe zile de lucru în folosul boierului respectiv, pentru dreptul de a folosi păşunile (ajungând astfel la nivelul Europei Centrale din acest punct de vedere, fără a fi însă reglementate de lege).

Mai multe legi din acea perioadă reflectă o preocupare pentru limitarea dreptului ţăranilor de a evita prestarea zilelor de muncă în folosul boierilor prin achitarea unei sume de bani în schimb, lucru ce a oferit boierilor o forţă de muncă pentru a face faţă cererii tot mai mari pentru cereale pe pieţele străine.

Din punct de vedere al accesului la păşuni, Regulamentul împărţea ţăranii în trei categorii, în funcţie de avere: fruntaşii, care, prin definiţie, aveau 4 animale mari şi una sau mai multe vaci (puteau folosi aproximativ 4 hectare de păşune); mijlocaşii — două animale mari şi o vacă (aproximativ 2 hectare) şi codaşii — oameni ce nu aveau avere, şi nu puteau folosi păşunile.

În acelaşi timp, importantele schimbări demografice şi-au pus amprenta asupra situaţiei de la ţară. Pentru prima oară proviziile alimentare nu mai erau abundente în faţa unei creşteri a populaţiei cauzată, între altele, de măsurile luate împotriva epidemiilor; migraţia din mediul rural spre cel urban a devenit un fenomen de amploare, după cum a devenit relativa creştere a urbanizării zonelor rurale tradiţionale, cu o explozie a aşezărilor în jurul târgurilor existente.

Aceste procese au dus la o industrializare minimă (deşi manufacturile au fost pentru prima oară construite în perioada fanariotă): cea mai mare parte a veniturilor proveneau de la o agricultură foarte productivă bazată pe munca ţăranilor, iar ele erau apoi reinvestite tot în producţia agricolă.

În paralel, s-au intensificat conflictele între cei care lucrau pământul şi proprietari: după o creştere în numărul de procese implicând arendaşii şi o scădere a calităţii lucrărilor efectuate ca zile de muncă obligatorii, rezistenţa, inspirată de exemplele lui Tudor Vladimirescu şi a altor diferiţi haiduci, s-a transformat în sabotaj şi uneori în violenţă.

Un incident mai important a avut loc în 1831, când aproximativ 60.000 de ţărani au protestat împotriva criteriilor de recrutare planificate; trupele ruseşti trimise pentru a potoli revolta au ucis aproximativ 300 de oameni.


 

Evoluţii politice şi culturale

Cea mai importantă dezvoltare culturală din perioada Regulamentului a fost naţionalismul romantic românesc, în strânsă legătură cu francofilia. Modernizarea instituţională a dus la o renaştere a mişcării intelligentia.

În plus, conceptul de “naţiune” a fost extins pentru prima oară dincolo de clasă, şi mai mulţi membri ai claselor privilegiate au început să se preocupe de rezolvarea problemelor ţărănimii, interes împărtăşit de multe figuri politice ale anilor 1840.

Temele naţionaliste includeau acum şi preocuparea pentru originile latine ale românilor şi referirea tot mai deasă la provincia romană Dacia (găsită începând cu Dacia Literară a lui Mihail Kogălniceanu).

Educaţia, accesibilă încă doar persoanelor cu o stare materială ridicată, a fost mai întâi eliberată de dominaţia limbii greceşti, după eliminarea fanarioţilor; încercările lui Gheorghe Lazăr (la Colegiul Sfântul Sava) şi Gheorghe Asachi de a iniţia o tranziţie către predarea în limba română au avut succese slabe, dar Ţara Românească a devenit scena unei astfel de mişcări după ce Ion Heliade Rădulescu şi-a început cariera de profesor şi a apărut Curierul Românesc.

Moldova a urmat la scurt tip, după ce Asachi a început tipărirea revistei sale Albina Românească.

Regulamentul a dus la crearea de şcoli noi, dominate de figuri ale românilor transilvăneni exilaţi după ce îşi exprimaseră dezacordul legat de condiţiile din Imperiul Austriac; aceşti profesori, care nu agreau modelele culturale franceze adoptate de societate (considerându-le nenaturale), s-au alăturat lui Ioan Maiorescu şi August Treboniu Laurian.

Naţionalismul a fost impulsionat şi de crearea unor mici armate, supervizate de Rusia (denumite ocazional şi “miliţii”; vezi forţele militare moldoveneşti şi forţele militare muntene).

Prima astfel de trupă muntenească a început să existe din toamna anului 1831, fiind condusă de Kiseleff însuşi.

Conform lui Ion Ghica, prestigiul carierelor militare avea deja o tradiţie locală: “Doar sosirea moscoviţilor în 1828 a pus capăt stilului de viaţă uşuratic al tinerilor copii de boieri, ei devenind de multe ori comisionari (mehmendari) în serviciul generalilor ruşi, pentru a asigura aprovizionarea trupelor. În 1831 majoritatea lor s-au înrolat în miliţiile naţionale.”

Occidentalizarea societăţii româneşti s-a intensificat ducând la crearea unei noi generaţii în societatea românească. Modelul cultural urmat era cel francez, ca urmare a contactelor tot mai intense stabilite între regiune şi Consulatul Francez şi Primul Imperiu Francez (a existat, printre altele şi planul de a petiţiona pe Napoleon Bonaparte, considerat descendent al împăraţilor bizantini, cu o plângere împotriva fanarioţilor).

Acest trend a fost consolidat de către modelul cultural francez adoptat în parte de ruşi, o simpatie reciprocă crescândă între Principate şi Franţa, în special sub Monarhia de Iulie franceză, şi înscrierea tinerilor boieri la începutul anilor 1820 în diverse instituţii educaţionale pariziene (urmată de deschiderea în 1830 a şcolii franceze din Bucureşti).


 

Regulile statutare şi opoziţia naţionalistă

În 1834, în pofida condiţiilor redactate în actele fondatoare, Imperiul Ţarist şi cel Otoman au căzut de acord să numească primii doi hospodari (şi nu să organizeze alegeri, aşa cum se stabilise în prealabil). În felul acesta cele două puteri sperau că viitorii domnitori vor implementa reformele într-un ritm moderat şi că vor câştiga loialitatea acestora împotriva opoziţiei boierilor conservatori.

Cei aleşi au fost Alexandru al II-lea Ghica (fratele vitreg al domnului precedent, Grigore al IV-lea) ca domnitor al Ţării Româneşti şi Mihail Sturdza (văr îndepărtat al lui Ioniţă Sandu Sturdza) ca domnitor al Moldovei.

Cele două domnii (numite în general domnii regulamentare), supravegheate atent de consulul rus şi de o seamă de consilieri pe probleme tehnice, s-au confruntat foarte curând cu o opoziţie unită şi foarte activă în cadrul Adunărilor Naţionale din cele două principate.

Imediat după confirmarea Regulamentului, Rusia a început să reclame celor doua Adunări aprobarea câte unui nou articol care să stipuleze că textul Regulamentului nu poate fi modificat fără acordul comun al curţilor de la Istanbul şi Sankt Petersburg.

În Ţara Românească, datorită presiunii crescânde a ruşilor pe acest subiect, în 1834 a izbucnit un scandal care a dus ulterior la o îngheţare a negocierilor pentru următorii patru ani.

Un grup naţionalist din corpul legislativ începe în această perioadă de stagnare să lucreze la un proiect propriu de constituţie, proclamând sfârşitul protectoratului rus şi al suzeranităţii otomane, cu garanţii ale auto-determinării din partea puterilor europene ale vremii.

Conducătorul radical al acestei mişcări, Ioan Câmpineanu, întreţinea legături puternice cu gruparea poloneză Związek Jedności Narodowej (Asociaţia Uniunii Naţionale) condusă de aristocratul Adam Jerzy Czartoryski şi cu alte grupări naţionaliste romantice din Europa;.

După votarea în sfârşit a articolului adiţional, pe fondul protestele boierilor datorită intervenţiei lui Ghica, Câmpineanu a fost forţat să-şi abandoneze funcţia şi să se refugieze în Europa Centrală (până când a fost arestat şi trimis înapoi în ţară de austrieci pentru a fi întemniţat la Bucureşti).

Începând din acest moment, opoziţia s-a organizat după modelul francmasoneriei, având ca nucleu de bază nume ca Mitică Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Ion Ghica, Christian Tell, Dimitrie Macedonski şi Cezar Bolliac (cu toţii împărtăşeau idealurile lui Câmpineanu) — în 1840, Filipescu şi mulţi alţii din grupul său au fost arestaţi şi întemniţaţi, după ce încercaseră în zadar să profite de criza din Imperiul Otoman creată de revolta lui Muhammad Ali al Egiptului.

Abuzurile repetate la adresa statului de drept şi ameninţarea constantă a revoltelor le-a făcut pe cele două imperii să-şi retragă susţinerea pentru Ghica în 1842.

Succesorul său, Gheorghe Bibescu, a fost primul şi singurul domnitor votat în vreuna dintre cele două Adunări Naţionale. Situaţia în Moldova era mai puţin tensionată, în principal datorită lui Sturdza, care a reuşit cu abilitate să calmeze şi să manipuleze opoziţia anti-rusească şi să-şi pună reformele în aplicare.

Anul 1848 aduce o nouă consolidare a opoziţiei liberale în contextul efervescenţei revoluţionare din acel an din Europa (Primăvara popoarelor). Tentativa revoluţionară din Moldova de la sfârşitul lui martie a fost ucisă din faşă şi a dus la revenirea trupelor ţariste.

Însă revoluţia din Ţara Românească a avut succes: după Proclamaţia de la Islaz din 21 iunie, în care se schiţa un nou cadru legal şi o reformă funciară care punea capăt tuturor corvezilor (zilelor de muncă obligatorii), conspiratorii au reuşit să-l detroneze pe Bibescu fără prea multă violenţă (între timp acesta dizolvase Adunarea Naţională) şi au constituit un guvern provizoriu la Bucureşti.

Noul executiv, care organizează în septembrie arderea în public a Regulamentului Organic, a încercat să pună în conflict interesele otomane cu cele ruseşti şi încercând să obţină susţinerea Înaltei Porţi.

Succesul iniţial a fost însă anihilat curând după ce diplomaţii ruşi au reuşit să-l convingă pe sultanul Abdu’l-Mijid I să intervină în locul Rusiei (evitând astfel să dea Porţii impresia greşită printr-o prezenţa militară importantă în regiune).

Ruşii ocupă totuşi Ţara Românească alături de otomani (care erau prezenţi încă din 18 septembrie, ambele ocupaţii durând până în aprilie 1851; în 1849, cele doua puteri semnează Tratatul de la Balta Liman, care acorda Porţii dreptul de a numi hospodari pe perioade de şapte ani.


 

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Războiul Crimeii a adus din nou cele două state sub administraţie militară rusească, inaugurată în 1853.

Domnitorii perioadei, Principele Grigore Alexandru Ghica din Moldova şi Principele Barbu Dimitrie Ştirbei din Ţara Românească, şi-au pierdut tronul, iar regiunea a intrat sub guvernarea generalului rus Aleksandr Ivanovici Budberg.

Întrucât Balcanii rămâneau un teatru secundar de luptă, cele două principate au fost preluate sub o administrare neutră austriacă în septembrie 1854 – ca parte a înţelegerii dintre Poartă şi Rusia (austriecii au rămas până în 1857).

Grigore Ghica şi Ştirbei şi-au ocupat tronurile din nou în acelaşi an şi au efectuat ultima parte a reformelor conforme Regulamentului. Cea mai importantă dintre acestea era cea privitoarea la sclavia ţiganilor.

În Moldova, ţiganii au fost eliberaţi, fără o perioadă de tranziţie, pe 22 decembrie, 1855; schimbarea a fost însă mai graduală în Ţara Românească, unde măsuri de scădere a comerţului cu sclavi fuseseră luate în prealabil, iar decizia de a interzice sclavagismul fusese luată de către Ştirbei pe 20 februarie, 1856.

Îngrijorat de o posibilă înrăutăţire a relaţiilor boieri-ţărani, Ştirbei, care guverna fără un Sfat (numind în schimb propriul său Divan), decisese măsuri pentru a îmbunătăţi situaţia la ţară, în final stabilind ca obligatorie munca pe bază de contract.

În această perioadă începe să se facă tot mai auzită vocea celor ce doreau unirea Principatelor, iar cei doi monarhi au început să accepte ideile grupării unioniste Partida Naţională (create în 1848 de către revoluţionarii întorşi din exil).

Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie, 1856), care a plasat statele în continuare sub suzeranitate otomană, dar sub protectoratul tuturor puterilor europene (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Prusia, Austria şi Rusia).

Statele protectoare trebuiau să hotărească o formulă de compromis pentru uniunea proiectată. Otomanii au cerut, însă, şi au obţinut, în contradicţie cu Regulamentul, detronarea ambilor domni şi organizarea de alegeri pentru Divane. Rezultatele au fost disputate până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, care a domnit ca primul Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, baza României moderne.

cititi mai mult despre Războiul Crimeii pe unitischimbam.ro

 

Note:

(1) Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei;

Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
aericole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate (cititi mai mult pe unitischimbam.ro).

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Duminică, 8 februarie 1859, a avut loc primirea triumfală la Bucureşti a domnitorului Principatului Moldovei, ales de curând domnitor şi al Principatului Valahiei, Alexandru Ioan Cuza. Domnul Unirii a intrat în Bucureşti pe la Băneasa, fiind aşteptat cu pâine şi sare de oficialităţile locale şi de 100.000 de oameni, aproape întreaga populaţie a Capitalei, cu aclamaţii şi urale.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Încă din ajun, pe 7 februarie, Kogălniceanu, viitorul său prim ministru, care se afla în Bucureşti în așteptarea domnului, îi scria acestuia: ”Situația este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi orașul e în sărbătoare. Toată lumea a ieșit în stradă. Veți primi o ovație cum n-a mai primit un domn în Principate, ce spun eu, cum n-au mai avut nici suveranii marilor state”. Câteva rânduri mai jos menționează: ”Nu vă puteți închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn”.

Până dincolo de pădurea Băneasa, se înșiraseră de ambele părți ale drumului, zeci de mii de bărbați, femei și copii. Un grup numeros de călăreți cu lente (panglici late din mătase) tricolore și purtând în frunte un frumos stindard, i-a ieșit în cale cu buchete de flori, ”la trei sferturi de poștă”, adică la 15 kilemetri de oraș(poșta= unitate de măsură care avea 20 de km.), tocmai dincolo de Otopeni. Cuza, al cărui drum prin Muntenia, de la Focșani, unde îl așteptase o delegație de notabilități trimisă din București și până în Capitală, a însemnat un adevărat triumf, a văzut ieșindu-i în cale literalmente tot poporul.

Un arc de triumf fusese ridicat la intrarea în oraș iar altele jalonoau parcursul din loc în loc. Podul Mogoșoaiei era înțesat de lume. Toate casele era împodobite cu steaguri și multă verdeață pe la ferestre și balcoane. Oamenii stăteau și pe acoperișuri.

Toate corporațiile de meșteșugari erau de față, iar fiecare staroste (șef de corporație) avea steagul în mână și era încins cu eșarfa tricoloră. Cele 130 de biserici din București își sunau clopotele în timp ce alaiul lui Vodă trecea spre Mitropolie, petrecut de uralele necontenite ale mulțimii. Avusese dreptate Kogălniceanu: niciodată nu fusese primit vreun domn român atât de frumos, cu atâta căldură, cum a fost primit Cuza în vechiul oraș al lui Bucur, în acea neuitată după-amiază de 8 februarie 1859.

Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) l-a întîmpinat pe Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mâna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:

Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedite al Adunării Deputaţilor, a rostit un discurs în carea spus printre altele :

„… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Presa vremii relata despre eveniment:

Ziarul „Naţionalul” scria: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.

Ziarul ”Dâmbovița” arăta că ”populația Capitalei eșise mai toată în calea domnului. Din toate părțile ploua cu valuri de flori”. Cu acest prilej ”cu ocazia intrări(i) în București a Mării Sale Prințului Alecsandru Ioan I, Alesul tuturor Românilor”, cum se spune în titlu, s-a alcătuit și tipărit ”Hora lui Cuza Vodă” pentru voce și ”piano”, cu versuri de Dimitrie Bolintineanu și muzică de D.D. Florescu. Tot acum au fost compuse și ”Marșu ceremonialu”, ”Marșul Unirei” și ”Marșul lui Cuza Vodă din 1859”.

La rândul său, marele pictor român Nicolae Grigorescu (muntean), îi scria scriitorului moldovean Alexandru Vlahuţă:

Ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg.
Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri, atmosfera prilejuita de sosirea domnitorului Cuza la București era descrisă astfel:

Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.”

Aveau să mai treacă doi ani până când, la Conferința internațională, deschisă la Paris între 26 mart./7 apr. — 25 aug./6 sept.1861, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur sceptru. Imperiile austriac și otoman inițial nemulțumite, au acceptat până la urmă şi ele voinţa poporului român.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate. O rezervă asupra noului statut a venit tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului Cuza.

După aceste evenimente, evoluţia ţării noastre pe calea independenţei şi modernizarii instituţiilor sale a urmat un curs accelerat. În anul 1880, tot într-o zi de 8 februarie, marile puteri europene Germania, Anglia şi Franţa au recunoscut independenţa de stat a României, cucerită pe câmpul de luptă în 1877.

Adunările Ad-Hoc (7 – 8 octombrie 1857)

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluat de pe ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Adunările Ad-Hoc (7 – 8 octombrie 1857)

Adunările Ad-Hoc, mai cunoscute sub numele neoficial de Divanuri Ad-Hoc, au fost adunări consultative convocate în 7 octombrie 1857 în Moldova și în 8 octombrie 1857 în Valahia, cu scopul de a exprima voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor. Ele erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei si ai țărănimii clăcașe.

 

Contextul istoric

Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856) care pune capăt Războiului Crimeii, pe lângă alte clauze referitoare la Principatele Române, prevedea:

Art. 24 Majestatea Sa Sultanul promite să convoace imediat, în fiecare din cele două principate, un Divan ad hoc compus de așa manieră încât să constituie reprezentarea cât mai exactă a intereselor tuturor claselor societății. Aceste Divane sunt chemate să exprime voința populației referitoare la organizarea definitivă a Principatelor. O instrucțiune a Congresului va regla raporturile Comisiei cu aceste Divane.”

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856), care punea capăt războiului Crimeii după înfrângerea Rusiei de către o alianţă a marilor puteri europene din care făceau parte Anglia, Franţa, Turcia şi Regatul Sardiniei, a luat o serie de hotărâri importante pentru viitorul Principatelor Române şi al poporului român.

Principatele Române Moldova şi Ţara Românească (Valahia) intrau sub garanția colectivă a puterilor europene. Se avea în vedere revizuirea legilor lor fundamentale, alegerea unor Adunări ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința Unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.

Ad hoc este o expresie latină cu sensul de „pentru aceasta” („anume pentru acest scop”), folosită printre altele pentru a caracteriza un organ înfiinţat spre a exercita o misiune cu caracter temporar, de circumstanţă. Într-un sens foarte general, ad hoc semnifică o soluţie adoptată pentru un scop precis, spre deosebire de o soluţie permanentă sau îndelung elaborată.

Situaţia s-a schimbat fundamental în cele două ţări române, după înlocuirea domnitorilor de până atunci cu locţiitorii de domn, caimacami, în Moldova, Teodor Balş (iulie 1856-1 martie 1857), după moartea acestuia fiind numit Nicolae Conache-Vogoridi (martie 1857-toamna lui 1858), ambii antiunionişti, şi în Ţara Românească Alexandru Ghica (iulie 1856-toamna lui 1858) favorabil Unirii, ce au avut drept scop principal organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.

Turcia, Rusia şi Austria, au pus în aplicare planuri de sprijinire şi finanţare a unor acţiuni de blocare a Partidei Unioniste din cele două ţări române şi de împiedicare a Unirii, inclusiv prin falsificarea alegerilor, coruperea decidenţilor politici şi lovituri de stat.

 

Adunarea Ad-Hoc a Moldovei

Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.)., care doreau menținerea separării, motivîndu-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București.

Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reacţiunea separatistă din Moldova a organizat alegerile la 7/19 iulie, dar le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare de tensiune care i-a determinat până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului Vogoride să renunţe la mandatele pe care le obţinuseră în mod fraudulos. Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei falsificase alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele antiunioniste; scoaterea unioniştilor din cursă fusese pusă în aplicare prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.

După ce Vogoride, caimacanul Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă soţia sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi a descoperit corespondenţa acestuia cu Poarta Otomană, şi a înmânat-o fratelui său vitreg, Costache Negri care a dat în vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.

Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab de Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai după celebra „întâlnire de la Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi, bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.

Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei (din cei 85 de deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva unirii). După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din Moldova şi cele din Valahia, au fost aleşi reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, care au făcut propuneri referitoare la înfăptuirea unirii Principatelor Române. Prin documentele aprobate de aceste adunări, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane - foto: ro.wikipedia.org

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) – foto: ro.wikipedia.org

Lista membrilor Divanului Ad-hoc al Moldovei

Divanul ad-hoc al Moldovei a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane.

 

Adunarea Ad-Hoc a Valahiei

Lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei, s-au desfăşurat în perioada 30 septembrie – 10 decembrie sub preşedenţia formală a mitropolitului şi cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu.

Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel - d. 10 decembrie 1877, București) a fost un om politic și prim-ministru al României în 1868 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) a fost un om politic și prim-ministru al României în 1868 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Cler

- Mitropolitul Nifon

- Episcopul Filoteiu de Buzău

- Episcopul Clement de Argeș

- Episcopul Calinic de Râmnic

- Arhimandritul Ieronim, egumenul Mănăstirii Bistrița

- Arhimandritul Atanasie, egumenul Mănăstirii Sadova

- Protopopul Ioan, deputatul clerului din București

- Protopopul Constantin, deputatul clerului din Argeș

- Protopopul Vasile, deputatul clerului din Buzău

- Protopopul Constantin, deputatul clerului din Râmnic

În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat natural, spre Unire, conform dorinţei populaţiei, istoria consemnând inexistenţa unei stări conflictuale între autorităţi şi populaţie, în timpul căimăcămiei unioniste. Lucrările Divanului ad-hoc din Ţara Românească s-au deschis la 30 septembrie 1857, fiind precedate de un Te Deum săvârşit de mitropolitul Mitropolitul Nifon în Catedrala mitropolitană.

Înainte de începerea lucrărilor, mitropolitul Ungrovlahiei a ţinut o scurtă predică, în care îi îndemna pe ascultători să conştientizeze importanţa istorică a adunării: „Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români; aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte, să avem un cuget şi un scop“.

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evoluția evenimentelor

În zilele de 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile celor două Adunări ad-hoc. Hotărârile celor două adunări aveau, cu redactări ușor diferite, solicitări comune, prin care se cereau::

- respectarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate și independente;

- unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România;

- prinț străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării;

- neutralitatea pământului Principatelor (Adunarea Ad-Hoc a Moldovei);

- o Adunare obștească pe bază electorală cât mai largă (ambele adunări) „după datinele cele mai vechi ale țării” (Adunarea Ad-Hoc a Valahiei)

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

.”Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care împlinită va face fericirea generațiilor viitoare este Unirea Principatelor într-un singur stat…”, spunea cu acest prilej Mihail Kogălniceanu.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

Articolul 1 - prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția celor șapte puteri;

Articolul 2 - garanta autonomia Principatelor.

Articolul 3 - prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.

Articolele 4, 5 și 6 - explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.

Articolul 8 - stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.

Articolele 10 – 14 - stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.

Articolul 27 - stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.

Articolul 38 - stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.

Articolele 42 – 44 - stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

– Dreptul de vot ramânea cenzitar.

 

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

În istoria modernă a României, funcționând efectiv între anii 1857- 1859, adunările ad-hoc ale celor două state românești, Țara Românească și Moldova, care au fost mandatate conform actelor normative ale Congresului de pace de la Paris din 1856, au devenit celebre prin folosirea cu eleganță a ceea ce nu fusese stipulat în condițiile inițiale ale Unirii Principatelor, impuse de către Marile Puteri de atunci. Profitând ingenios de o greșeală generată de frazeologia juridică a timpului, (era impusă alegerea a doi domni, dar nu împiedica o persoană să candideze simultan în ambele țări), adunările ad-hoc au ales în loc de doi domni, pe același, Alexandru Ioan Cuza, dar de două ori, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.

Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.

Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire).

La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă.

S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate.

În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Lupte politice, influenţe străine şi corupţie existau si atunci. Şi totuşi ei au reuşit…

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Mavrogheni (1735 -1790)

Nicolae Mavrogheni (1735-1790)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; www.historia.ro

 

Nicolae Mavrogheni (n. 1935 – d. 30 septembrie 1790) a fost un domnitor fanariot din Ţara Românească. Domnia sa a început la 26 martie/6 aprilie 1786 şi a durat până în septembrie 1790. Originar din insula Paros, Mavrogheni a ajuns domn cu ajutorul lui Gazi Hasan paşa, comandantul flotei otomane al cărei dragoman era. Numirea acestui „galiongiu“ (galion = corabie mare, galeră) n-a fost deloc bine văzută nici de boieri, nici de norod, şi de aici un şir întreg de pamflete, piese de teatru sau versuri menite a ridiculiza politica şi măsurile acestuia.

Îi plăcea să facă inspecții deghizat, ca să vadă cum trăiește poporul. Tot pentru a lua „pulsul” poporului, a pus să fie ridicat un foișor la Oborul Nou, unde mergea în fiecare duminică. La fiecare răspântie a ordonat să se înalțe țepe, ca să știe hoții și criminalii că nu-i de glumit cu vodă Mavrogheni. Se îmbrăca în costum de marinar turc, cu genunchii goi și cu turban pe cap și mergea prin oraș cu o trăsură trasă de doi cerbi, cu coarnele poleite cu aur.

O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ca să-și bată joc de boieri, a dat calului său demnitatea de clucer (dregător ce se ocupa cu aprovizionarea curții domnești). Nu scrie nicăieri dacă a fost inspirat de Caligula, care-și făcuse calul senator.  Un autor necunoscut (Vîrtejul nebuniei, 1786) pune pe seama lui vodă următorul discurs: “Boieri, să vă spun, cînd un căpitan comandă o corabie şi galiongiii lui îl ascultă, nu trag unul într-o parte şi altul în alta, ci toţi într-un suflet caută selametul, salvarea corabiei”.

Mavrogheni, în afara faptului că este taxat drept “ciracul” căpitanului otoman sau “galiongiu”, avea obiceiul de a se amesteca mai în toate: măturatul străzilor, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, hoţiile de la drumul mare, furtişagurile, preţurile, pieţele, boieriile, dregătoriile, judecăţile, organizarea militară, certurile casnice etc. În fapt, domnul se afla mai peste tot, căci umblă deghizat prin Bucureşti pentru a verifica astfel dacă poruncile îi sînt respectate.

Dionisie Eclisiarhul povesteşte: “şi au început a umbla zioa şi noaptea pre uliţe şi prin curţile boereşti, uneori diptil, alteori de faţă, cînd călare, cînd pe jos, cu doi trei arnăuţi după el, şi cercînd care cum să află pe la casele lor” sau “să înbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popeşti, alteori să îmbrăca cu rasă şi podcapet, călugăreşte, şi mergea pe la beserici de cerca cum slujesc preoţii şi pe ce vreame săvîrşescu slujba”.

Mavrogenes and the Boyar Council - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mavrogenes and the Boyar Council – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vodă Mavrogheni încerca să pună ordine mai în toate, s-a amestecat în actul de justiţie, fără a mai ţine cont de existenţa departamentelor de judecată, de părerile “judecătorilor”, de reformele precedesorului său Ipsilanti: “însă el judeca, el hotăra şi însuşi el purunciia de pedepsiia pre cel ce i să părea a fi vinovat”.

Verifica el însuşi dacă mărfurile se vînd bine prin pieţe şi tîrguri, “făcea cercări şi la cei ce vindea pîine şi alte bucate, şi pe la băcănii”, pe cei găsiţi cu “vînzarea rea” “îi rîdica şi-i pedepsiia foarte rău şi le lua gloabă (amendă)”; dacă copiii îşi respectă părinţii, dacă creştinii merg la biserică, dacă sătenii “se gîlcevesc”, dacă drumurile sînt sigure sau dacă se ia mită sau dacă se vorbeşte urît. Pedeapsa este atît de aspră, punea “să-i înţape fără nici o judecată”, că, “fără de voie”, norodul se conformează: “pe atunci nu era a vedea sau a auzi gîlcevindu-se oamenii în sat, sau a să ucide, şi nu să auziia nume de hoţi undeva, şi călătoriia oamenii şi neguţătorii oriunde fără frică”. Pînă şi preoţii primesc “straşnică poruncă” de a fi în slujba enoriaşului.

La capătul Podului Mogoşoaiei (lângă Muzeul Ţăranului Român) a construit o biserică ce a dăinuit până astăzi. Este de asemenea unul dintre cei care a constribuit la dezvoltarea (modestă şi primitivă totuşi şi doar pentru câţiva boieri ai vremii) alimentării cu apă printr-un sistem de conducte. Tot acest domnitor a fost primul fanariot care a organizat o oaste – e drept, pentru a-i ajuta pe turci. Aceasta era formată din 10.350 de oameni (împărțiți în 110 steaguri), înțoliți după moda occidentală, inclusiv cu peruci pe cap.

Totusi, excesele sale, plimbările pe uliţele Bucureştilor într-o sanie trasă de cerbi cu coarnele poleite cu aur, fanatismul religios, acordarea de boierii oricui plătea bine, au anulat faptele sale bune.

În timpul războiului ruso-turc din 1787-1792, el s-a confruntat cu armatele austriece și a obținut un oarecare succes în primul an. După înfrângerea trupelor otomane în 1789, armata austriacă a ocupat o parte din teritoriul Țării Românești, inclusiv capitala București.

Coburg's troops being welcomed in Bucharest - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Coburg’s troops being welcomed in Bucharest – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Voda Mavrogheni a pierdut protecția lui Hassan Pasha, care a murit, si a fost bătut în iunie 1790 de către austrieci. Nicolae Mavrogheni a fost convocat de către Marele Vizir Yusuf Pașa la sediul armatei otomane și pe 30 septembrie 1790 a fost spânzurat/decapitat, în satul Byala 30 km sud de Vidin, din ordinul sultanului Selim al III – lea, pentru insubordonarea faţă de Imperiul Otoman.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org; www.historia.ro
cititi mai mult despre si Nicolae Mavrogheni pe en.wikipedia.org

(Vlad Cubreacov) Valahia Moravă (VALAŠSKO) – O Românie populară veche de aproape 1000 de ani

foto – cubreacov.wordpress.com
articol – Vlad Cubreacov – cubreacov.wordpress.com

Vlad Cubreacov - foto - facebook.com/cubreacov

Vlad Cubreacov – foto – facebook.com/cubreacov

12 iunie 2015

Peisaj valah din Carpati - foto - cubreacov.wordpress.com

Peisaj valah din Carpati – foto – cubreacov.wordpress.com

Valahia moravă este o regiune autonomă din răsăritul Republicii Cehe, o ”Românie populară” întemeiată posibil între secolele X și XVII de către păstorii români stabiliți atunci la granița dintre Moravia și regatul Ungariei.

Casă țărănească din Valahia moravă. - foto - cubreacov.wordpress.com

Casă țărănească din Valahia moravă. – foto – cubreacov.wordpress.com

Regiunea autonomă are reputația de zonă etnofolclorică distinctă. Pornind de la identitatea culturală și istorică distinctă a regiunii, un grup de entuziaști a proclamat statul fictiv Regatul Valahiei – Valašské Království.

Blazonul ”Ambasadei” Valahiei morave la Karlovy Vary - foto - cubreacov.wordpress.com

Blazonul ”Ambasadei” Valahiei morave la Karlovy Vary – foto – cubreacov.wordpress.com

Districtele din Republica Cehă care corespund în întregime (roșu) sau parțial (portocaliu) cu Valahia moravă - foto - cubreacov.wordpress.com

Districtele din Republica Cehă care corespund în întregime (roșu) sau parțial (portocaliu) cu Valahia moravă – foto – cubreacov.wordpress.com

Valahia moravă - foto - cubreacov.wordpress.com

Valahia moravă – foto – cubreacov.wordpress.com

Dialectul astăzi slav al vlahilor moravi, deopotrivă influențat de cehă și de slovacă, cuprinde cuvinte românești provenite din dacoromână precum bača „baci”, brynza „brânză” (care a trecut și în limbile cehă și slovacă), cap „țap”, domikát „mâncare din produse lactate” (vezi „dumicat”), galeta/geleta „găleată” (de lemn folosită la mulsul oilor), pirt’a „cărare” (a oilor) (vezi „pârtie”), kurnota „oaie cu coarne” (vezi „cornută”), košár „coșar”, murgaňa/murgaša „oaie cu lână de culoare închisă” (vezi „murg”), putira/putyra „putină” (cu rotacismul „n” > „r”), strunga/strunka „strungă” sau žinčica „jintiță”.

DANS VALAH DIN MORAVIA

Valašský odzemek (krojový ples 2010)

CÂNTEC VALAH DE DANS

Po valašsky od zeme

Muzeul Valah de la Roznov - foto - cubreacov.wordpress.com

Muzeul Valah de la Roznov – foto – cubreacov.wordpress.com

NOI SUNTEM VALAHI! / MY JSME VALAŠI!

Kotáranka – My jsme Valaši

DANS VALAH DIN MORAVIA / VALAŠSKÝ ODZEMEK

Valašský odzemek na oslavách 350.let výročí založení obce Horní Bečva 27.6.2009

IMNUL VALAHILOR / VALAŠSKA HYMNA

valasska hymna

VALAHIA NOASTRĂ / NAŠE VALAŠSKO

Naše Valašsko

VALAHIA MORAVĂ / VALAŠSKO

Východní Morava – Valašsko

DOCUMENTAR DESPRE VECHILE OCUPAȚII ALE VALAHILOR MORAVI

Staré Valašsko

DANS VALAH DIN MORAVIA

LÚČNICA – Po valasky od zeme (1980)_Rip copy VHS

IARMAROCUL VALAH DE SFÂNTUL NICOLAE 2014 / VALAŠSKÝ MIKULÁŠSKÝ JARMEK 2014

Valašský mikulášský jarmek 2014

STATUL FICTIV REGATUL VALAHIEI

Valahii moravi au un simț al umorului bine dezvoltat. În mai 1997 un grup de entuziaști valahi moravi (Pavel Kosik, Tomaš Harabiš, Boleslav Polívka și alții) a proclamat statul fictiv Regatul Valahiei (Valašské Království, Wallachian Kindom), care dispune stemă, drapel, cetățenie, imn, monedă proprie (iurovalsarul), ambasade și consulate, o Cartă a drepturilor și libertăților, o Universitate, un Ordin cavaleresc, o fabrică de țuică de prune, emite pașapoarte (peste 90 000, care sunt folosite în regim de cartele de reducere în diverse localuri și instituții turistice sau de agrement din regiune), revendicând un teritoriu (după modelul statelor fictive Teritoriul Independent al Costei de West sau Vechea Scoție). Inițiatorii Regatului Valahiei l-au înregistrat cu statut de SRL, acesta dobândind personalitate juridică cehă.

Primul rege care a urcat pe tronul Valahiei este Boleslav I (Bolek) Polívka (actor de comedie), iar Tomaš Harabiš exercită funcția de ministru de Externe. În prezent tronul Valahiei este ocupat de regele Vladimir al II-lea Zhanel.

Astfel, proiectul turistic al statului fictiv Regatul Valahiei a dinamizat substanțial activitatea turistică din regiunea autonomă a Valahiei morave.

Drapelul Regatului Valahiei - foto - cubreacov.wordpress.com

Drapelul Regatului Valahiei – foto – cubreacov.wordpress.com

Harta Regatului Valah -  foto - cubreacov.wordpress.com

Harta Regatului Valah – foto – cubreacov.wordpress.com

Pasaportul cetateanului Regatului Valah - foto - cubreacov.wordpress.com

Pasaportul cetateanului Regatului Valah – foto – cubreacov.wordpress.com

Pasaportul cetateanului Regatului Valah - foto - cubreacov.wordpress.com

Pasaportul cetateanului Regatului Valah – foto – cubreacov.wordpress.com

articol preluat de pe https://cubreacov.wordpress.com/