Articole

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776)

Pictură faimoasă a lui John Trumbull, adesea identificată ca o reprezentare a semnării Declarației, dar arată, de fapt, comitetul de redactare care prezintă lucrările sale Congresului

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii este un document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente de Regatul Unit al Marii Britanii explicând totodată clar motivul pentru care au făcut-o.

Documentul a fost ratificat de Congresul Continental în ziua de 4 iulie 1776. Originalul semnat olograf de delegații Congress-ului se găsește expus permanent în clădirea Arhivelor Naționale (National Archives) din capitala Statelor Unite, Washington, D.C..

 

Istorie

Istoria conflictului Marea Britanie – Cele treisprezece colonii americane

Thomas Jefferson (n. 13 aprilie 1743 - d. 4 iulie 1826) al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declarației de Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite - foto - ro.wikipedia.org

Thomas Jefferson (n. 13 aprilie 1743 – d. 4 iulie 1826) al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 – 1809), autor al Declarației de Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre “părinții fondatori” ai Statelor Unite – foto – ro.wikipedia.org

Thomas Jefferson este autorul primei schițe a Declarației de independență, făcând apoi corecțiile și schimbările cerute cu ajutorul lui Benjamin Franklin, John Adams și mai apoi cu întregul Congres Continental.

De-a lungul decadelor 1750 și 1760, relațiile dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale în America de Nord au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, în ziua de 19 aprilie 1775, precedând cu peste un an Declarația de independență, războiul a izbucnit cu adevărat prin confruntarea militară cunoscută sub numele de Bătăliile de la Lexington și Concord (conform, Battles of Lexington and Concord).

Aceste bătalii, care au fost de fapt conflicte armate multiple la diferite scale, s-au desfășurat în aceeași zi, de 19 aprilie, în apropiere de Boston, cuprinzând o suprafață delimitată de localitățile Lexington, Concord, Lincoln, Menotomy (Arlington) și Cambridge, toate din același comitat, Middlesex County, Province of Massachusetts Bay. Aceste confruntări militare, ale căror efective participante de ambele părți au putut fi doar estimate, au produs următoarele victime exact numărate: 73 de morți, 26 de dispăruți și 174 de răniți de partea britanică, respectiv 50 de morți, 5 dispăruți și 39 de răniți de partea americană. Simultan, aceste bătălii multiple sunt considerate de către toți istoricii ca fiind începerea efectivă a Războiului Revoluționar American (1775 – 1783).

Deși inițial fusese prea puțină dorință de independență de partea americană și mult mai mult o puternică convingere că “jugul colonial” va fi “îmbunătățit,” dacă americanii vor arăta că sunt gata să lupte pe viață și pe moarte, totuși în doar câteva luni, se va manifesta o creșterea exponențială a dorinței de a scăpa pentru întotdeauna de “tutela” Marii Britanii și, în același timp, o puternică manifestare a sentimentului de patriotism național.

Cel puțin două documente pot fi menționate aici de a fi contribuit decisiv la transformarea unor colonii de agricultori, meșteșugari și comercianți, care au avut prea puține legături puternice între ele, într-o viitoare națiune, având o clară conștiință colectivă și o dorință intensă de a fi independentă.

Primul este actul britanic puternic restrictiv, perceput de coloniști ca un act de opresiune, cunoscut sub numele de Intolerable Acts și care aproape a sugrumat auto-guvernarea coloniilor americane ale Angliei. Cel de-al doilea este minunatul pamflet a lui Thomas Paine, intitulat Common Sense, publicat în ziua de 10 ianuarie 1776, care a avut un puternic rol de galvanizare a minților, sufletelor și mândriei coloniștilor, dându-le tuturora impulsul esențial de a trece de la cântărirea pragmatică a șanselor și a avantajelor și/sau dezavantajelor la radicala atitudine exprimată hiper-sintetic de Patrick Henry, “Give me Liberty or give me Death”, “Dați-mi Libertate(a) sau dați-mi Moarte(a)”.

Această reprezentare idealizată a lui Franklin, Adams și Jefferson care lucrau la Declarație (de la stânga la dreapta) a fost reprodusă pe larg (de Jean Leon Gerome Ferris, 1900) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Această reprezentare idealizată a lui Franklin, Adams și Jefferson care lucrau la Declarație (de la stânga la dreapta) a fost reprodusă pe larg (de Jean Leon Gerome Ferris, 1900) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Text

Prima frază a Declarației afirmă ca o chestiune de lege naturală abilitatea unui popor de a-și asuma independența politică și recunoaște că motivele unei asemenea independențe trebuie să fie rezonabile și, prin urmare, explicabile, de aceea trebuiau să fie explicate.

Următoarea secțiune, faimosul preambul, include ideile și idealurile care au stat la baza Declarației. Este deasemenea o afirmație a ceea ce este cunoscut ca „dreptul la revoluție” :

« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. »

United States Declaration of Independence - 1823 facsimile of the engrossed copy - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

United States Declaration of Independence – 1823 facsimile of the engrossed copy – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii

Următorii sunt cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență, pe care toți au semnat-o în calitatea lor de delegați ai Congresului Continental din partea celor treisprezece colonii originare, care au devenit cele 13 state originare ale Statelor Unite ale Americii. Este demn de remarcat că toți erau oameni educați și avuți (printre ei se găseau 24 de juriști și avocați, 11 erau comercianți, iar 9 erau fermieri și deținători de plantații), absolut toți fiind cetățeni britanici. Când au afirmat solemn că “jurau cu viața, averea și onoarea lor”, acești oameni erau pe deplin conștienți că riscau arestarea, confiscarea totală a averii și executarea prin spânzurătoare, care era în acele timpuri pedeapsa comună pentru orice act ce era considerat trădare de către coroana britanică.

Prima semnătură, cea mai mare și cea care a devenit de-a lungul timpului cea mai cunoscută a fost a lui John Hancock, președintele Congresului Continental. Doi viitori președinți ai Statelor Unite au semnat Declarația, John Adams, al doilea președinte și Thomas Jefferson, al treilea președinte. Cel mai în vârstă semnatar a fost Benjamin Franklin, la 70 de ani, în timp ce Edward Rutledge, la 26 de ani, a fost cel mai tânăr.

-  Delaware (3 semnatari) • Thomas McKean • George Read • Caesar Rodney
-  Pennsylvania (9 semnatari) • George Clymer • Benjamin Franklin • Robert Morris • John Morton • Benjamin Rush • George Ross • George Taylor • James Smith • James Wilson
- Massachusetts (5 semnatari) • John Adams • Samuel Adams • John Hancock • Robert Treat Paine • Elbridge Gerry
- New Hampshire (3 semnatari) • Josiah Bartlett • Matthew Thornton • William Whipple
- Rhode Island (2 semnatari) • William Ellery • Stephen Hopkins
- New York (4 semnatari) • William Floyd • Francis Lewis • Philip Livingston • Lewis Morris
- Georgia (3 semnatari) • Button Gwinnett • Lyman Hall • George Walton
- Virginia (7 semnatari) • Carter Braxton • Benjamin Harrison V • Thomas Jefferson • Richard Henry Lee • Francis Lightfoot Lee • Thomas Nelson, Jr. • George Wythe
- Carolina de Nord (3 semnatari) • Joseph Hewes • William Hooper • John Penn
- Carolina de Sud (4 semnatari) • Thomas Heyward, Jr. • Thomas Lynch, Jr. • Arthur Middleton • Edward Rutledge
- New Jersey (5 semnatari) • Abraham Clark • John Hart • Francis Hopkinson • Richard Stockton • John Witherspoon
- Connecticut (4 semnatari) • Samuel Huntington • Roger Sherman • William Williams • Oliver Wolcott
- Maryland (4 semnatari) • Charles Carroll • Samuel Chase • William Paca • Thomas Stone

Lista statelor (mai exact a numelor coloniilor britanice din America de Nord care s-au declarat independente) este cea din documentul original (de la stânga la dreapta și apoi de sus în jos), dar în prezenta listă semnatarii au fost aranjați alfabetic în cadrul fiecărui stat.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951)

Planul Marshall (1948 – 1951)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Planul Marshall, în engleză: The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent..

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall (1) a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman (2).

 

Țări implicate

Inițial, acest plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat, așadar, într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16 state din Vestul Europei. Pentru administrarea acestuia a fost înființată OCED(Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare). Tabelul de mai jos prezintă ajutorul acordat fiecărei țări în parte pe an.

Țara 1948/49
(milioane $)
1949/50
(milioane $)
1950/51
(milioane $)
Cumulativ
(milioane $)
Austria Austria 232 166 70 468
Belgia Belgia și Luxemburg Luxemburg 195 222 360 777
Danemarca Danemarca 103 87 195 385
Franţa Franța 1085 691 520 2296
 Germania de Vest 510 438 500 1448
Grecia Grecia 175 156 45 376
Islanda Islanda 6 22 15 43
Irlanda Irlanda 88 45 0 133
Italia Italia 594 405 205 1204
Olanda Olanda 471 302 355 1128
Norvegia Norvegia 82 90 200 372
Portugalia Portugalia 0 0 70 70
Suedia Suedia 39 48 260 347
Elveţia Elveția 0 0 250 250
Turcia Turcia 28 59 50 137
Regatul Unit Regatul Unit 1316 921 1060 3297
Total 4,924 3,652 4,155 12,731

 

Anii de glorie

Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.

Planul Marshall (1948 - 1951) - Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: "Emergency Program Berlin - with the help of the Marshall Plan" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951) – Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: “Emergency Program Berlin – with the help of the Marshall Plan” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 – d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.
A încetat din viață în 1959 la Washington.


(2) Doctrina Truman

La 11 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un program al politicii externe americane pentru combaterea “pericolului comunist” în lume.

În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei.

Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.

Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.

Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice.

Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Planul Marshall (1948 – 1951) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863)

Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863) – litografie de Kurz și Allison, 1890

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de pe Chickamauga, ce a avut loc în zilele de 19–20 septembrie 1863, a marcat sfârșitul unei ofensive unioniste în sud-estul statului Tennessee și în nord-vestul statului Georgia, denumită Campania Chickamauga. Bătălia a reprezentat cea mai semnificativă înfrângere a Uniunii pe teatrul vestic de operațiuni al Războiului Civil American și s-a clasat a doua în clasamentul bătăliilor cu cele mai numeroase victime în această conflagrație, după Bătălia de la Gettysburg.

Lupta s-a dat între Armata Cumberlandului condusă de general-maiorul unionist William Rosecrans și Armata Tennessee-ului condusă de generalul confederat Braxton Bragg, și își trage numele de la pârâul Chickamauga de Vest, care face meandre în nord-vestul Georgiei înainte de a se vărsa în râul Tennessee la circa 5,6 km nord-est de centrul orașului Chattanooga).

După succesul din Campania Tullahoma, Rosecrans și-a reluat ofensiva, cu scopul de a-i înlătura pe confederați din Chattanooga. La începutul lui septembrie, Rosecrans și-a strâns forțele împrăștiate prin Tennessee și Georgia și a împins armata lui Bragg din Chattanooga, către sud. Armatele unioniste i-au urmărit și s-au ciocnit scurt cu acestea la Răscrucea lui Davis. Bragg era hotărât să reocupe Chattanooga și a luat decizia de a întâmpina o parte din armata lui Rosecrans, de a o învinge, și apoi de a recuceri orașul. La 17 septembrie, el s-a îndreptat spre nord, cu intenția de a ataca Corpul XXI, care era izolat. În timp ce Bragg mărșăluia spre nord la 18 septembrie, cavaleria și infanteria armatei sale s-au ciocnit cu trupe de cavalerie și infanteriști călare unioniști, înarmați cu carabine Spencer cu repetiție.

Luptele cele mai grele au început în dimineața de 19 septembrie. Oamenii lui Bragg au atacat în forță, dar nu au putut rupe liniile unioniste. A doua zi, Bragg și-a reluat asalturile. Spre sfârșitul dimineții, Rosecrans a fost informat greșit că ar exista o breșă în linia sa. Deplasând unități pentru a acoperi presupusa breșă, Rosecrans a creat accidental una adevărată, direct în calea unui asalt de opt brigăzi pe un front îngust, condus de general-locotenentul confederat James Longstreet. Atacul lui Longstreet a scos din luptă o treime din armata unionistă, inclusiv pe Rosecrans însuși. Unitățile unioniste s-au regrupat spontan pentru a crea o linie defensivă pe creasta Horseshoe, formând un nou flanc drept pentru linia general-maiorului George H. Thomas, care a preluat comanda restului de trupe. Deși confederații au lansat alte asalturi masive și hotărâte, Thomas și oamenii săi au rezistat până seara. Forțele unioniste s-au retras apoi în Chattanooga, în vreme ce confederații au ocupat înălțimile din jur, asediind orașul.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia de pe Chickamauga (19–20 septembrie 1863) pe en.wikipedia.org

Atentatele din 11 septembrie 2001

Atentatele din 11 septembrie 2001 – The north face of Two World Trade Center (south tower) immediately after being struck by United Airlines Flight 175

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Atentatele din 11 septembrie 2001 au fost o serie de atacuri sinucigașe coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut loc la 11 septembrie 2001. În dimineața acelei zile, 19 teroriști Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri. Teroriștii au preluat controlul avioanelor, prăbușind două dintre ele în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York, omorând toate persoanele de la bord și mulți alți oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbușit în decurs de două ore, distrugând și avariind și alte clădiri din jur. Teroriștii au prăbușit un al treilea avion în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, lângă Washington, D.C. Al patrulea avion s-a prăbușit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce unii dintre pasageri și membrii echipajului au încercat să recâștige controlul avionului, pe care teroriștii îl îndreptaseră spre Washington, D.C. Nu au existat supraviețuitori ai zborurilor.

În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriștii. Majoritatea covârșitoare ale celor morți erau civili, inclusiv cetățeni din 90 de țări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel puțin a unei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de expunerea la praful ridicat în urma prăbușirii World Trade Center. Unele burse americane de acțiuni au rămas închise în toată săptămâna atacurilor, și au anunțat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în industriile transporturilor aeriene și de asigurări. Distrugerea spațiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube serioase economiei districtului Lower Manhattan. Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a înlătura de la putere regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea teroriști al-Qaeda, și adoptând legea USA PATRIOT Act. Multe alte țări și-au întărit și ele legislația antiteroristă și au extins puterile forțelor de aplicare a legii.

La 18 noiembrie 2006, au început lucrările de construcție⁠ la One World Trade Center pe locul fostului World Trade Center. Clădirea a fost deschisă oficial la 3 noiembrie 2014. S-au construit numeroase monumente și memoriale, între care Memorialul și Muzeul Național 11 Septembrie⁠ din New York City, Memorialul Pentagon⁠ din comitatul Arlington, Virginia, și Memorialul Național al Zborului 93⁠ pe un câmp de lângă Shanksville, Pennsylvania.

 

Atacurile

În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, nouăsprezece teroriști au deturnat patru avioane comerciale care se deplasau către San Francisco și Los Angeles de la Boston, Newark, și Washington, D.C. (Aeroportul Internațional Dulles Washington). La 8:46 a.m., zborul American Airlines numărul 11 s-a prăbușit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat de zborul United Airlines numărul 175 care a lovit Turnul de Sud la ora 9:03 a.m. Un alt grup de teroriști a condus zborul American Airlines numărul 77 în Pentagon la ora 9:37 a.m. Un al patrulea zbor, zborul United Airlines numărul 93, a cărui țintă finală se presupune a fi fost fie Capitoliul Statelor Unite fie Casa Albă, s-a prăbușit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m, după ce pasagerii de la bord au intrat în luptă cu teroriștii.

În timpul deturnării avioanelor, teroriștii au folosit armele pentru a înjunghia și/sau ucide piloții de avion, stewarzi și pasageri. De la pasageri care au telefonat din avioane, s-a aflat că s-au folosit cuțite pentru a înjunghia stewarzi și, în cel puțin un caz, un pasager, în timpul a două dintre deturnări. Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul aerian de radiotelefonie și unele telefoane mobile, și au dat detalii, inclusiv că mai mulți teroriști erau în fiecare avion, că s-au utilizat gaze lacrimogene, și că unii oameni de la bord au fost înjunghiați. Comisia 9/11 a stabilit că doi dintre teroriști cumpăraseră unelte multifuncționale de mână Leatherman. Un steward din zborul 11, un pasager din zborul 175 și pasageri din zborul 93 au spus că teroriștii au bombe, dar unul dintre pasageri a spus că el credea că sunt false. Nu s-au găsit urme de explozivi la locul prăbușirii, iar Comisia 9/11 a concluzionat că cel mai probabil bombele erau false.

În zborul 93 United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul și pasagerii au încercat să preia controlul avionului de la teroriști după ce au aflat prin telefon că alte avioane deturnate similar se prăbușiseră în clădiri în aceeași dimineață. Conform stenogramei discuțiilor din zborul 93, unul dintre teroriști a ordonat ca avionul să fie întors după ce a devenit clar că aveau să piardă controlul avionului în fața pasagerilor. La scurt timp după aceea, avionul s-a prăbușit pe un câmp de lângă satul Shanksville din orașul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m. ora locală (14:03:11 UTC). Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul atacurilor, a declarat într-un interviu din 2002 acordat lui Yosri Fouda, un jurnalist de la al Jazeera, că ținta zborului 93 era Capitoliul Statelor Unite, care primise numele de cod „Facultatea de Drept”.

Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbușit în urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor. Turnul de sud (WTC 2) s-a prăbușit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul ce efectua zborul United Airlines 175. Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbușit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102 minute. La prăbușirea turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7. Integritatea sa structurală a fost compromisă și mai mult de incendii, și clădirea s-a prăbușit mai târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m.

Atacurile au creat confuzie pe scară largă printre organizațiile de presă și printre controlorii de trafic aerian din toate Statele Unite. Tot traficul aerian internațional civil a fost oprit și nu s-a mai permis aterizarea pe pământ american timp de trei zile. Avioanele deja în zbor au fost fie întoarse din drum, fie redirecționate spre aeroporturi din Canada sau din Mexic. Sursele media au transmis știri neconfirmate și adesea contradictorii pe parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de zvonuri a fost acela că o mașină-capcană fusese detonată la sediul Departamentului de Stat al SUA din Washington, D.C. La scurt timp după prima relatare a prăbușirii de la Pentagon, CNN și alte instituții media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall. O altă relatare care a ajuns pe liniile AP era cea că un avion Delta Air Lines—zborul 1989—fusese deturnat. Această relatare s-a dovedit și ea a fi falsă; se crezuse pentru scurt timp că avionul ar fi prezentat riscul de a fi deturnat, dar a răspuns la apelul controlorilor și a aterizat în siguranță în Cleveland, Ohio.

 

Victime

2.993 de oameni și-au pierdut viața, inclusiv cei 19 teroriști: 246 în cele patru avioane (din care nu a supraviețuit nimeni), 2.603 în New York în clădiri și la sol, și 125 la Pentagon. Încă 24 de persoane rămân încă date dispărute. Toți cei morți erau civili, cu excepția 343 de pompieri, 72 de ofițeri de aplicare a legii, 55 de militari, iar cei 19 teroriști care au pierit în atacuri. Peste 90 de țări și-au pierdut cetățeni în atacurile de la World Trade Center. În 2007, instituția de medicină legală din New York a adăugat-o pe Felicia Dunn-Jones la lista victimelor atacurilor din 11 septembrie. Dunn-Jones a murit la cinci luni după 9/11 în urma unei boli de plămâni legată de expunerea la praf în timpul prăbușirii World Trade Center.

NIST a estimat că se aflau aproximativ 17.400 de civili în complexul World Trade Center în momentul atacurilor, iar statisticile autorității portuare din New York și New Jersey arată că 14.154 de persoane erau de regulă în Turnurile Gemene înainte de 8:45 a.m. Marea majoritate a celor de sub zona de impact au fost evacuați în siguranță, împreună cu 18 persoane aflate în zona de impact din Turnul de Sud. 1.366 de oameni aflați la etajele de impact sau deasupra acestora au murit în Turnul de Nord. Conform raportului comisiei, sute de oameni au murit pe loc în urma impactului, iar restul au rămas în clădire și au murit după ce s-a prăbușit turnul.600 de oameni au murit imediat sau au fost prinși sub dărâmăturile Turnului de Sud.

Cel puțin 200 de oameni au murit după ce au sărit din turnurile în flăcări (cum arată și fotografia „The Falling Man”), căzând pe străzi și pe acoperișurile clădirilor din apropiere la sute de metri dedesubt. Unii din cei care se aflau în fiecare turn deasupra punctului de impact s-au dus spre acoperiș în speranța de a fi salvați cu elicopterul, dar ușile de acces pe acoperiș erau încuiate. Nu a existat niciun plan pentru salvarea cu elicopterul, și la 11 septembrie, fumul gros și căldura intensă ar fi împiedicat orice elicopter să efectueze operațiuni de salvare.

În total, 411 lucrători ai serviciilor de urgență care au fost prezenți la locul dezastrului au murit în timp ce încercau să salveze oameni și să stingă incendii. New York City Fire Department (FDNY) a pierdut 341 pompieri și 2 paramedici. Poliția New York City a pierdut 23 de lucrători. Poliția Autorității Portuare a pierdut 37 de oameni, și au murit și alți 8 tehnicieni medicali și paramedici de la unități de urgență private.

Cantor Fitzgerald L.P., o bancă de investiții cu sediul în etajele 101–105 ale World Trade Center 1, a pierdut 658 de angajați, considerabil mai mulți decât orice altă companie. Marsh Inc., aflată imediat sub Cantor Fitzgerald la etajele 93–101 (locul de impact al zborului 11), a pierdut 295 angajați, iar Aon Corporation 175 de angajați. După New York, New Jersey a fost statul cel mai puternic lovit, orașul Hoboken suferind cele mai multe morți.

La câteva săptămâni după atacuri, numărul estimat al morților era de peste 6.000. Municipalitatea a putut identifica rămășițele doar a aproximativ 1.600 dintre victimele de la World Trade Center. Medicii legiști au colectat „aproximativ 10.000 de fragmente neidentificate de os și țesut care nu au putut fi legate de niciuna din persoanele de pe lista morților”. În 2006 încă se mai găseau fragmente de oase în timpul pregătirilor pentru demolarea clădirii Deutsche Bank.

Atentatele din 11 septembrie 2001 - Statuia libertăţii, WTC -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atentatele din 11 septembrie 2001 – Statuia libertăţii, WTC – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Distrugeri

Pe lângă Turnurile Gemene de câte 110 etaje din World Trade Center, numeroase alte clădiri din zona World Trade Center au fost distruse sau grav avariate, inclusiv World Trade Center 7, World Trade Center 6, World Trade Center 5, World Trade Center 4, Marriott World Trade Center (WTC 3), și complexul World Financial Center și biserica ortodoxă greacă Sfântul Nicolae.

Clădirea Deutsche Bank de vis-a-vis de complexul World Trade Center peste strada Liberty a fost demolată ulterior din cauza condițiilor toxice din interiorul turnului de birouri. Sala Fiterman a Colegiului Comunitar Manhattan de la West Broadway nr. 30 urmează și ea să fie demolată din cauza avariilor. Alte clădiri învecinate, printre care West Street nr. 90 și clădirea Verizon au suferit avarii majore, dar au fost restaurate. Clădirile World Financial Center, One Liberty Plaza, Millenium Hilton, și Church Street nr. 90 au suferit avarii moderate. Echipamentul de comunicații de pe Turnul de Nord inclusiv antenele radio și de televiziune au fost distruse, dar stațiile media au rerutat rapid semnalele și au reluat emisia. În comitatul Arlington, o parte din Pentagon a fost grav avariat de incendiu și o secțiune a clădirii s-a prăbușit.

Atentatele din 11 septembrie 2001 -Rămăşiţele World Trade Center (The Pile) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atentatele din 11 septembrie 2001 -Rămăşiţele World Trade Center (The Pile) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Salvarea și recuperarea

Departamentul de Pompieri New York (FDNY) a intervenit rapid la fața locului cu 200 de unități (jumătate din departament), la ale căror eforturi s-au alăturat numeroși pompieri aflați în timpul liber și tehnicieni medicali ai serviciilor de urgență. Poliția New York (NYPD) a trimis unitățile de urgență (ESU) și alt personal de poliție și și-a pus în acțiune unitățile aeriene. Ajunși la fața locului, pompierii, polițiștii municipali și polițiștii Autorității Portuare nu și-au coordonat eforturile și au ajuns să efectueze căutări redundante ale civililor. Pe măsură ce condițiile s-au deteriorat, unitatea aeriană a poliției a transmis informații comandanților poliției, care au dat ordine personalului din subordine să evacueze turnurile; majoritatea polițiștilor au părăsit clădirile înainte de prăbușirea lor. Din cauza posturilor de comandă separate și a comunicațiilor radio incompatibile între agenții, comandanții pompierilor nu au primit aceste ordine. După prăbușirea primului turn, comandanții pompierilor au dat avertismente de evacuare, dar, din cauza dificultăților tehnice la sistemele de retransmisie radio, mulți pompieri nu au auzit ordinul de evacuare. Dispecerii serviciului de urgență 9-1-1 au primit și ei informații care nu au fost transmise și comandanților de la fața locului. La câteva ore după atac, s-a lansat o operațiune substanțială de căutare și salvare. După mai multe luni de operațiuni permanente, zona World Trade Center a fost eliberată până spre sfârșitul lui mai 2002.

Atentatele din 11 septembrie 2001 -Pentagonul avariat de incendiu și parțial prăbușit - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atentatele din 11 septembrie 2001 -Pentagonul avariat de incendiu și parțial prăbușit – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Atacatorii și motivațiile lor

La câteva ore după atac, FBI a reușit să afle numele și, în majoritatea cazurilor, datele personale ale piloților și teroriștilor suspecți. Bagajele lui Mohamed Atta, care nu au prins legătura de la zborul dinspre Portland la zborul 11, conțineau documente ce au relevat identitățile tuturor celor 19 teroriști, și alte indicii importante cu privire la planurile, motivele și situația lor. În ziua atacurilor, NSA și agențiile germane de informații au interceptat comunicații care făceau referire la Osama bin Laden. La 27 septembrie 2001, FBI a publicat fotografii ale celor 19 teroriști, împreună cu informații despre posibilele lor naționalități și nume false. Cincisprezece dintre teroriști erau din Arabia Saudită, doi din Emiratele Arabe Unite, unul din Egipt, și unul din Liban. Mohamed Atta era liderul celor 19 teroriști. Aceștia erau adulți bine educați, ale căror mentalități erau complet formate.

Ancheta FBI, denumită operațiunea PENTTBOM, a fost cea mai mare și mai complexă anchetă din istoria FBI, și a implicat munca a peste 7.000 de agenți speciali. Prin interogarea suspecților în cazul atacului USS Cole din Yemen, FBI a reușit să facă legătura între teroriști și al-Qaeda. Guvernul american a concluzionat că al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că „dovezile care leagă al-Qaeda și pe bin Laden de atacurile de la 11 septembrie sunt clare și irefutabile”. Guvernul Regatului Unit a ajuns la aceeași concluzie în ce privește vinovăția al-Qaeda și a lui Osama bin Laden pentru atacurile de la 11 septembrie.

 

Al-Qaeda

Originile al-Qaeda pot fi găsite în 1979 când URSS a invadat Afganistanul. La scurt timp după invazie, Osama bin Laden a călătorit în Afganistan unde, cu ajutor din partea guvernului american, a ajutat la organizarea mujahedinilor arabi și a înființat organizația Maktab al-Khidamat (MAK) de rezistență antisovietică. În 1989, când armata sovietică s-a retras, MAK s-a transformat într-o „forță de reacție rapidă” într-un jihad împotriva tuturor guvernelor din lumea musulmană. Sub conducerea lui Ayman al-Zawahiri, Osama bin Laden s-a radicalizat. În 1996, bin Laden a publicat primul fatwā, prin care cerea soldaților americani să părăsească Arabia Saudită.

Într-un al doilea fatwā din 1998, bin Laden și-a anunțat obiecțiile față de politica externă a Statelor Unite față de Israel, precum și față de prezența continuată a trupelor americane în Arabia Saudită după Războiul din Golf. Bin Laden s-a folosit de texte islamice pentru a instiga la violență împotriva armatei și cetățenilor SUA până la satisfacerea cerințelor lor, spunând că „ulema au fost de acord întotdeauna de-a lungul istoriei islamice că jihad este o datorie individuală dacă dușmanul distruge țările musulmane.”
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si pe en.wikipedia.org

 

Plănuirea atacurilor

Ideea atacurilor de la 11 septembrie i-a venit lui Khalid Sheikh Mohammed, care i-a prezentat ideea lui Osama bin Laden în 1996. La acel moment, Bin Laden și al-Qaeda erau într-o perioadă de tranziție, mutându-se înapoi din Sudan în Afganistan. Atentatul cu bombă de la ambasada SUA din Sudan și fatwā din 1998 a lui bin Laden au marcat un punct de cotitură, bin Laden intenționând acum să atace Statele Unite. La sfârșitul lui 1998 sau la începutul lui 1999, bin Laden i-a dat lui Mohammed aprobarea de a începe organizarea atacului. În primăvara lui 1999 au avut loc o serie de întâlniri între Khalid Sheikh Mohammed, Osama bin Laden, și secundul său Mohammed Atef. Mohammed a furnizat suportul operațional al atacului, inclusiv la selecția țintelor și cu aranjamentele de călătorie ale teroriștilor. Bin Laden a obiectat la unele idei ale lui Mohammed, respingând unele ținte potențiale cum ar fi Turnul US Bank din Los Angeles deoarece „nu era destul timp de pregătire pentru o asemenea operațiune”.

Bin Laden a fost liderul operațiunii, aducând și ajutor financiar, și a fost implicat în alegerea participanților la atacuri. Bin Laden îi alesese inițial pe Nawaf al-Hazmi și pe Khalid al-Mihdhar, ambii jihadiști cu experiență, care luptaseră în Bosnia. Hazmi și Mihdhar au sosit în SUA la jumătatea lui ianuarie 2000, după ce au călătorit în Malaezia să participe la summitul al-Qaeda de la Kuala Lumpur. În primăvara lui 2000, Hazmi și Mihdhar au luat lecții de zbor în San Diego, California, dar ambii nu prea vorbeau engleză și nu au învățat bine să zboare și în cele din urmă au folosit doar ca teroriști de „forță” și nu ca piloți. Spre sfârșitul lui 1999, un grup de oameni din Hamburg, Germania, printre care Mohamed Atta, Marwan al-Shehhi, Ziad Jarrah și Ramzi Binalshibh au sosit în Afganistan. Bin Laden a ales acești oameni pentru atacuri deoarece erau educați, vorbeau engleză și aveau experiență cu traiul în Occident. Noii recruți au fost căutați după capacități speciale, ceea ce a permis liderilor al-Qaeda să-l identifice și pe Hani Hanjour, care avea deja licență de pilot comercial.

Hanjour a sosit la San Diego în ziua de 8 decembrie 2000, și i s-a alăturat lui Hazmi. Curând după aceea, ei au plecat în Arizona, unde Hanjour s-a mai reantrenat. Marwan al-Shehhi a sosit la sfârșitul lui mai 2000, Atta a sosit la 3 iunie 2000, iar Jarrah la 27 iunie 2000. Binalshibh a cerut de mai multe ori viză pentru Statele Unite, dar, fiind yemenit, viza i-a fost respinsă pe motiv că ar fi putut depăși perioada de ședere și ar fi rămas ca imigrant ilegal. Binalshibh a rămas la Hamburg, ocupându-se de coordonare dintre Atta și Khalid Sheikh Mohammed. Cei trei membri ai celulei de la Hamburg au învățat să piloteze în Florida de sud. În primăvara lui 2001, au început să sosească în Statele Unite și teroriștii de forță. În iulie 2001, Atta s-a întâlnit cu Binalshibh în Spania, unde și-au coordonat detaliile atacurilor, inclusiv alegerea finală a țintelor. Binalshibh a transmis și dorința lui Bin Laden ca atacurile să aibă loc cât mai curând cu putință.

 

Osama bin Laden

Declararea de către Osama bin Laden a unui război sfânt împotriva Statelor Unite, și fatwā semnat de bin Laden și apelurile altora din 1998 pentru uciderea de civili americani au fost văzute de anchetatori ca dovezi ale motivației sale de a comite asemenea acte.

Bin Laden a negat inițial, dar a recunoscut ulterior, implicarea în incident. La 16 septembrie 2001, bin Laden a negat orice implicare în atacuri citind o declarație difuzată de postul de televiziune Al Jazeera din Qatar: „Repet că nu am efectuat acest act, care pare să fi fost comis de indivizi cu propriile lor motivații.” Această negare a fost preluată apoi și de televiziunile americane și din toată lumea.

În noiembrie 2001, forțele americane au recuperat o casetă video dintr-o casă distrusă din Jalalabad, Afganistan, în care Osama bin Laden vorbește cu Khaled al-Harbi. Pe casetă, bin Laden recunoaște că știa de atacuri dinainte. Caseta a fost difuzată la mai multe televiziuni de știri după 13 decembrie 2001. Apariția sa distorsionată pe casetă a fost atribuită erorilor de transfer.

La 27 decembrie 2001, a fost publicată o a doua casetă cu bin Laden. În aceasta, el spunea: „Terorismul împotriva Americii merită laude deoarece este un răspuns la nedreptate, cu scopul de a forța America să nu mai susțină Israelul, care ne omoară oamenii”, dar nu a recunoscut pe aceasta responsabilitatea pentru atacuri.

La scurt timp după alegerile prezidențiale din SUA din 2004, într-o declarație înregistrată pe casetă, bin Laden a recunoscut public implicarea al-Qaeda în atacurile asupra SUA și a recunoscut legătura directă dintre el și atacuri. El a spus că acestea au fost efectuate deoarece „noi suntem liberi…și vrem să recâștigăm libertatea națiunii noastre. Fiindcă voi ne subminați securitatea noastră, și noi v-o subminăm pe a voastră.” Osama bin Laden spune că el personal i-a condus pe cei 19 teroriști. Pe casetă, el mai spune: „Am căzut de acord cu comandantul general Muhammad Atta, Allah să-l miluiască, ca toate operațiunile să se desfășoare în 20 de minute, înainte ca Bush și administrația lui să poată afla.” O altă casetă obținută de Al Jazeera în septembrie 2006 îl prezintă pe Osama bin Laden împreună cu Ramzi Binalshibh, și cu doi dintre teroriști, Hamza al-Ghamdi și Wail al-Shehri, făcând pregătiri pentru atacuri.

Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin (n. 10 martie 1957, Riyadh, Arabia Saudită - d. 2 mai 2011, Abbottabad, Pakistan), cunoscut în mod uzual ca Osama bin Laden, a fost liderul și capul al-Qaidei, recunoscută la nivel mondial ca cea mai mare organizație teroristă din lume. Guvernul Statelor Unite l-a numit pe Osama bin Laden ca prim suspect al atentatelor din 11 septembrie 2001 de la New York - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin (n. 10 martie 1957, Riyadh, Arabia Saudită – d. 2 mai 2011, Abbottabad, Pakistan), cunoscut în mod uzual ca Osama bin Laden, a fost liderul și capul al-Qaidei, recunoscută la nivel mondial ca cea mai mare organizație teroristă din lume. Guvernul Statelor Unite l-a numit pe Osama bin Laden ca prim suspect al atentatelor din 11 septembrie 2001 de la New York – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Khalid Sheikh Mohammed

Jurnalistul Yosri Fouda de la Al Jazeera a relatat că în aprilie 2002, Khalid Sheikh Mohammed a recunoscut implicarea sa, împreună cu Ramzi Binalshibh, în „Operațiunea din Marțea Sfântă”. Raportul Comisiei 9/11 a arătat că animozitatea față de Statele Unite simțită de Khalid Sheikh Mohammed, „principalul arhitect” al atacurilor 9/11, provenea „nu din experiența sa de student în acea țară, ci din dezacordul violent cu politica SUA de favorizare a Israelului”. Mohamed Atta avea aceleași motivații. Ralph Bodenstein, un fost coleg al lui Atta l-a descris pe acesta ca „foarte interesat de… protecția SUA față de aceste politici israeliene în regiune”. Abdulaziz al-Omari, un terorist de pe zborul 11 cu Mohamed Atta, a spus în testamentul său video, „lucrarea mea e un mesaj adresat celor ce m-au auzit și celor ce m-au văzut și în același timp este un mesaj adresat necredincioșilor să părăsească peninsula Arabă învinși și să înceteze să-i mai ajute pe lașii evrei în Palestina.”

Khalid Sheikh Mohammed a consiliat și a susținut financiar atentatul din 1993 de la World Trade Center. El este și unchiul lui Ramzi Yousef, principalul terorist al atacurilor.

Khalid Sheikh Mohammed a fost arestat la 1 martie 2003 în Rawalpindi, Pakistan de oficiali ai fortelor de securitate pakistaneze în colaborare cu CIA, și este deținut la Guantanamo. În timpul audierilor din martie 2007, care au fost „criticate de avocați și de grupurile de susținere a drepturilor omului ca fiind tribunale aranjate”, Sheikh Mohammed a recunoscut responsabilitatea pentru atacuri, spunând că „am fost responsabil de operațiunea 9/11, de la A la Z.

Khalid Sheikh Mohammed in 2001 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Khalid Sheikh Mohammed in 2001 – cititi mai multe pe en.wikipedia.org

 

Alți membri al-Qaeda

În „Substitution for Testimony of Khalid Sheikh Mohammed” din procesul lui Zacarias Moussaoui, sunt identificate cinci persoane care cunoșteau în întregime detaliile operațiunii. Acestea sunt Osama bin Laden, Khalid Sheikh Mohammed, Ramzi Binalshibh, Abu Turab al-Urduni și Mohammed Atef. Până astăzi, doar unele figuri periferice au fost judecat sau condamnate în legătură cu atacurile. Bin Laden nu a fost încă pus sub acuzare pentru atentat.

La 26 septembrie 2005, instanța supremă spaniolă condusă de judecătorul Baltasar Garzón l-a condamnat pe Abu Dahdah la 27 de ani de închisoare pentru conspirație în cazul atentatelor de la 9/11 și pentru apartenența la organizația teroristă al-Qaeda. În același timp, alți 17 membri al-Qaeda members au fost condamnați la pedepse între șase și unsprezece ani de închisoare. La 16 februarie 2006, curtea supremă spaniolă i-a redus lui Abu Dahdah pedeapsa la 12 ani deoarece a considerat că participarea sa la conspirația nu a fost demonstrată.

 

Motive

Atentatele din 11 septembrie 2001 au fost consistente cu misiunea al-Qaeda, descrisă în fatwā din 1998 a lui Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, Ahmed Refai Taha, Mir Hamzah, și Fazlur Rahman. Această declarație începe cu un citat din Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi” și extrapolează de aici pentru a concluziona că este „de datoria fiecărui musulman” să „ucidă americanii pretutindeni”. Bin Laden a elaborat această temă în „Scrisoare către America” din octombrie 2002: „sunteți cea mai rea civilizație văzută vreodată în istoria lumii: sunteți națiunea care, în loc să conducă după Sharia lui Allah în Constituția și în Legile sale, a ales să-și inventeze propriile legi după cum dorește. Separați religia de politici, în contradicție cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului și Creatorului vostru.”

Multe din concluziile Comisiei 9/11 în raport cu motivele atentatorilor au fost susținute și de alți experți. Expertul în antiterorism Richard A. Clarke explică în cartea sa din 2004, Against All Enemies, că deciziile de politică externă a SUA, inclusiv „împotrivirea față de Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful Persic”, și „întărirea Israelului ca bază pentru un flanc sudic împotriva URSS” au contribuit la motivațiile al-Qaeda. Alții, cum ar fi Jason Burke, corespondent de politică externă pentru The Observer, se concentrează pe un aspect mai politic al motivațiilor, spunând că „bin Laden este un activist cu un simț foarte clar al ceea ce vrea și al felului în care speră să-l obțină. Mijloacele sale sunt mult în afara normelor de activism politic [...] dar agenda sa este în esență una politică.”

Diverși cercetători și-au îndreptat atenția și spre strategia de ansamblu a lui bin Laden ca motivație pentru atacuri. De exemplu, corespondentul Peter Bergen afirmă că atacurile făceau parte dintr-un plan de a determina creșterea prezenței militare și culturale a Statelor Unite în Orientul Mijlociu, forțându-i pe musulmani să se confrunte cu „relele” unui guvern nemusulman și să aducă la putere guverne islamice conservatoare în regiune. Michael Scott Doran, corespondent pentru Foreign Affairs, accentuează și mai mult utilizarea „mitică” a termenului „spectaculos” în răspunsul lui bin Laden la atentate, explicând că el încearcă să provoace o reacție viscerală în Orientul Mijlociu și să se asigure că cetățenii musulmani vor reacționa cât se poate de violent la o creștere a implicării americane în regiunea lor.

 

Urmări

Răspunsul imediat

Atentatele de la 11 septembrie au avut efecte majore imediate asupra americanilor. Numeroși polițiști și lucrători ai serviciilor de urgență din toată țara au venit la New York City pentru a ajuta la recuperarea cadavrelor dintre resturile contorsionate ale Turnurilor Gemene. Donațiile de sânge din toată țara au avut o creștere în săptămânile de după 9/11. Pentru prima dată în istorie, toate avioanele civile care nu fac zboruri de urgență din SUA și din mai multe state, inclusiv Canada au fost oprite imediat, ținând în loc zeci de mii de pasageri din toată lumea. Toate zborurile internaționale din spațiul american au fost oprite de Administrația Federală a Aviației, aproape cinci sute de zboruri fiind întroarse din drum sau direcționate spre alte țări. Canada a primit 226 dintre aceste zboruri și a lansat Operațiunea Panglica Galbenă pentru a trata numărul mare de avioane aflate la sol și de pasageri opriți din drum.

 

Operațiunile militare de după atac

Consiliul NATO a declarat că atentatele asupra Statelor Unite vor fi considerate un atac asupra tuturor statelor NATO și, ca atare, satisfac condițiile articolului 5 al cartei NATO. După întoarcerea în Australia dintr-o vizită oficială în SUA efectuată chiar în momentul atacurilor, Primul Ministru al Australiei John Howard a invocat articolul IV din tratatul ANZUS. Imediat după atacuri, administrația Bush a anunțat un război împotriva terorismului, cu scopul declarat de a aduce pe Osama bin Laden și organizația al-Qaeda în fața justiției și de a preveni apariția altor rețele teroriste. Aceste scopuri urmau să fie îndeplinite prin diverse metode, inclusiv sancțiuni economice și militare împotriva statelor suspecte de adăpostirea teroriștilor și prin creșterea colaborării între serviciile de informații și supraveghere. A doua cea mai mare operațiune a războiului global american împotriva terorismului în afara Statelor Unite, și cel mai mare legat direct de terorism, a fost răsturnarea regimului dictatorial taliban din Afganistan de o coaliție sub conducere americană. Statele Unite nu au fost singura țară care a crescut nivelul de pregătire militară, alte exemple notabile fiind Filipine și Indonezia, țări cu propriile lor conflicte interne și cu terorismul islamic. Oficialii americani au speculat imediat după aceea și posibila implicare a lui Saddam Hussein. Deși aceste suspiciuni au fost nefondate, asocierea aceasta a contribuit la acceptarea de către public a invadării Irakului în 2003.

 

Reacția pe plan intern

După Atentatele din 11 septembrie 2001, nivelul de aprobare al politicilor președintelui Bush a sărit la 90%. La 20 septembrie 2001, președintele a vorbit în fața națiunii într-o ședință comună a celor două camere ale Congresului despre evenimentele acelei zile, cele nouă zile de eforturi de salvare și recuperare, și despre răspunsul pe care intenționa să-l dea. Rolul extrem de vizibil jucat de primarul orașului New York City Rudy Giuliani i-a adus acestuia laude atât în New York cât și în restul țării. S-au înființat numeroase fonduri de ajutorare a victimelor atacurilor, cu scopul de a oferi asistență financiară supraviețuitorilor și familiilor victimelor. Un astfel de fond a fost Coalition of 9/11 Families. Până la termenul limită al cererilor de compensare 11 septembrie 2003, se primiseră 2.833 de cereri din partea familiilor celor morți.

Planurile de siguranță pentru continuitatea guvernării și evacuarea liderilor au fost și ele implementate aproape imediat după atentate. Congresul, însă, nu a știut că Statele Unite sunt în regim de continuitate a guvernului decât în februarie 2002. În Statele Unite, Congresul a adoptat și Președintele Bush a promulgat legea Homeland Security Act din 2002, prin care se înființa Departmentul Securității Interne, care reprezintă cea mai mare restructurare a guvernului american din istoria contemporană. Congresul a adoptat și legea USA PATRIOT Act, cu scopul de a ajuta la descoperirea și instrumentarea cazurilor de terorism și a altor crime. Grupările pentru apărarea drepturilor civile au criticat legea PATRIOT, afirmând că ea permite poliției să invadeze viața intimă a cetățenilor și elimină supravegherea juridică a procesului de adunare de informații. Administrația Bush a invocat evenimentele 9/11 ca motiv pentru a iniția o operațiune secretă a NSA, „pentru a intercepta comunicațiile telefonice și prin e-mail între Statele Unite și străinătate fără mandat

 

Discursul lui Bush din ziua în care au avut loc Atentatele din 11 septembrie 2001

 

Crime violente

Au fost raportate numeroase incidente de crime violente și hărțuire împotriva persoanelor din Orientul Mijlociu și a altor persoane „cu aspect oriental” în zilele de după atacurile 9/11. Etnicii sikh au fost și ei ținta acestor acte, deoarece bărbații sikh poartă adesea turbane, asociate stereotipic în Statele Unite cu musulmanii. S-au reclamat abuzuri verbale, atacurii asupra moscheilor și a altor clădiri religioase (inclusiv asupra unui templu hindu) și agresiuni împotriva oamenilor, inclusiv un omor: Balbir Singh Sodhi a fost împușcat la 15 septembrie 2001. El, ca și alții, era un sikh confundat cu un musulman.

Conform unui studiu efectuat la Universitatea de Stat Ball, persoane percepute ca fiind originare din Orientul Mijlociu aveau aceleași șanse să devină victime ca și musulmanii în acea perioadă. Studiul a relevat și o creștere similară a crimelor violente împotriva persoanelor musulmane, arabilor și a altor persoane percepute ca fiind de origine din Orientul Mijlociu.


Bush making remarks from Ground Zero on September 14, 2001

 

Reacția musulmanilor americani

Principalele organizații musulmane din Statele Unite au condamnat imediat atacurile de la 11 septembrie și au cerut „musulmanilor americani să vină fiecare cu priceperea și cu resursele sale să ajute la alinarea suferințelor celor afectați și familiilor acestora”. Printre aceste organizații se numără: Societatea Islamică din America de Nord, Alianța Musulmană Americană, Consiliul Musulman American, Consiliul pentru Relații Americano-Islamice, Cercul Islamic al Americii de Nord, și Asociația Cercetătorilor Shari‘a din America de Nord. Pe lângă donații bănești masive, numeroase organizații musulmane au lansat campanii de donare de sânge și au oferit asistență medicală, hrană și locuință pentru victime.

 

Reacția internațională

Atentatele din 11 septembrie 2001 au fost denunțate de principalele organizații mass-media și de guvernele din toată lumea. Numeroase țări au oferit solidaritate și susținere americanilor. Liderii din majoritatea țărilor din Orientul Mijlociu și din Afganistan, au condamnat atacurile. Irakul a făcut excepție, cu o declarație oficială: „cowboy-ii americani culeg roadele crimelor lor împotriva umanității”. O altă excepție mediatizată au constituit-o sărbătoririle unor palestinieni.

Zeci de mii de oameni au încercat să fugă din Afganistan după atacuri, de teama reacției guvernului american. Pakistan, deja gazda a numeroși refugiați afgani din conflictele anterioare din acea țară, și-a închis granița cu Afganistan la 17 septembrie. După aproximativ o lună de la atacuri, Statele Unite au condus o largă coaliție de forțe internaționale într-o acțiune de îndepărtare a regimului taliban acuzat de adăpostirea organizației al-Qaeda. Autoritățile pakistaneze au acționat decisiv, aliindu-se cu Statele Unite într-un război împotriva talibanilor și împotriva al-Qaeda. Pakistanul a furnizat Statelor Unite mai multe aeroporturi militare și baze pentru atacul împotriva regimului taliban și a arestate peste 600 de presupuși membri al-Qaeda, pe care i-a predat Statelor Unite.

Numeroase alte țări, printre care Regatul Unit, India, Australia, Franța, Germania, Indonezia, China, Canada, Rusia, Pakistan, Iordania, Mauritius, Uganda și Zimbabwe au introdus legi „antiterorism” și au înghețat conturile bancare ale indivizilor și organizațiilor suspecte de legături cu al-Qaeda. Agențiile de informații și forțele polițienești din mai multe țări, printre care Italia, Malaezia, Indonezia și Filipine au arestat persoane etichetate drept suspecți de terorism în scopul de a destrăma celulele de militanți din toată lumea. În SUA, aceasta a stârnit controverse, unii critici, cum ar fi Bill of Rights Defense Committee au susținut că restricțiile tradiționale asupra supravegherii federale (de exemplu, monitorizarea de către COINTELPRO a întrunirilor publice) au fost „înlăturate” de legea USA PATRIOT. Unele organizații, cum ar fi American Civil Liberties Union și Liberty au susținut că unele protecții ale drepturilor civile erau acum ocolite.

Statele Unite au înființat un centru de detenție la baza militară din Golful Guantánamo, Cuba, pentru a-i încarcera acolo pe combatanții ilegali inamici. Legitimitatea acestor încarcerări a fost pusă în discuție, printre alții, de Parlamentul European, Organizația Statelor Americane și de Amnesty International.

Evenimentele și reacțiile internaționale de imediat după atacuri a avut impact asupra Conferinței Mondiale împotriva Rasismului din 2001, care se încheiase cu conflicte și tensiuni internaționale cu doar trei zile înainte.

Ca și în Statele Unite, după atacuri au apărut tensiuni rasiale și în alte țări între musulmani și nemusulmani. Cel mai notabil exemplu de astfel de eveniment a avut loc în Regatul Unit, unde la 21 septembrie, tânărul Ross Parker a fost ucis de un grup de musulmani într-un atac rasist.

 

Teorii ale conspirației

Promotorii teoriilor conspirației au sugerat că persoane din Statele Unite dețineau informații detaliate despre atentate și au ales în mod deliberat să nu le oprească, sau că indivizi din afara al-Qaeda au planificat, efectuat, sau ajutat teroriștii. Unii dintre ei susțin că World Trade Center nu s-a prăbușit din cauza avioanelor, ci că au fost demolate cu ajutorul explozibililor. Ipoteza demolării controlate este respinsă de National Institute of Standards and Technology și de Societatea Inginerilor Civili Americani, care, după cercetări, au concluzionat că impactul avioanelor la viteze mari în combinație cu incendiile rezultate au provocat prăbușirea ambelor Turnuri Gemene.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Schimbări în politica externă și în relațiile internaționale ale SUA

Ca rezultat la Atentatele din 11 septembrie 2001, politica externă americană a suferit schimbări abrupte dramatice. După cum s-a arătat mai sus, atentatele au avut ca rezultat direct declararea de SUA a războiului din Afganistan încă din 2001, și a facilitat indirect declararea războiului americano-irakian din 2003. Atentatele au dat aripi planurilor militare cum ar fi cele ale autorilor „Doctrinei atacului militar preventiv”, și această strategie militară a condus la declanșarea războiului din Irak. Atentatele de la 11 septembrie au determinat administrația Bush să relaxeze semnificativ nivelul de respectare de către SUA a Convenției de la Geneva, având ca rezultat autorizarea unor „tehnici de interogare avansate”, metode pe care administrația Obama le-a interzis ulterior ca fiind un tip de tortură.

În primii ani de după Atentatele din 11 septembrie 2001, susținerea internațională a unui răspuns agresiv al SUA a fost mare, dar, pe măsură ce au trecut anii și administrația Bush nu a adus rezultatele promise, respectiv prinderea lui Bin Laden sau reducerea terorismului islamic extremist, susținerea internațională a politicilor administrației Bush a început să slăbească. În cele din urmă, mandatul lui Bush s-a încheiat cu un nivel de aprobare internațională a politicilor sale externe de mai puțin de 20%. După ce alegerile din SUA din 2008 au arătat că americanii nu au mai dorit politici militare agresive ca reacție la atentatele din 11 septembrie, și după ce a fost ales un guvern care s-a angajat să schimbe acele politici, suportul internațional pentru America a început să crească din nou.

U.S. soldiers in Afghanistan - foto preluat de pe en.wikipedia.org

U.S. soldiers in Afghanistan – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Efecte pe termen lung

Urmări în plan economic

Atentatele din 11 septembrie 2001 au avut un impact economic semnificativ asupra piețelor americane și din toată lumea. Bursa de acțiuni New York (NYSE), Bursa Americană de Acțiuni (AMEX) și NASDAQ nu s-au mai deschis la 11 septembrie și au rămas închise până la 17 septembrie. Când s-au deschis bursele de acțiuni, indicele Dow Jones a scăzut cu 684 de puncte, sau 7,1%, până la 8921, o scădere record pentru o singură zi. Până la finele săptămânii, DJIA a căzut cu 1.369,7 puncte (14,3%), cea mai mare scădere a sa pe o perioadă de o săptămână din istorie la acea vreme, depășită doar în 2008 în timpul crizei financiare mondiale. U.S. stocks lost $1.4 trillion in value for the week.

Economistul și consultantul Randall Bell a fost angajat de statul și de orașul New York să evalueze pagubele economice de la World Trade Center. El a scris în cartea sa, Strategy 360, „Daunele suferite de World Trade Center, estimate de Primăria New York City, erau uluitoare: Curățarea și stabilizarea zonei WTC – 9,0 miliarde de dolari; Repararea și înlocuirea infrastructurii distruse – 9,0 miliarde de dolari; Reconstruirea World Trade Center în clădiri mai mici – 6,7 miliarde de dolari; Repararea și restaurarea altor clădiri avariate – 5,3 miliarde de dolari; Pierderea chiriilor pe clădirile distruse – 1,75 miliarde de dolari.

În New York City, s-au pierdut 430.000 de locuri de muncă-luni și 2,8 miliarde de dolari în cele trei luni de după atentatele de la 11 septembrie. Efectele economice au fost concentrate mai ales în sectoarele economice de export. Produsul Intern Brut al orașului se estimează că ar fi scăzut cu 27,3 miliarde de dolari în ultimele trei luni ale lui 2001 și în tot anul 2002. Guvernul federal a furnizat 11,2 miliarde de dolari fonduri de asistență pentru administrația locală din New York City în septembrie 2001, și 10,5 miliarde de dolari la începutul lui 2002 pentru dezvoltare economică și refacerea infrastructurii.

Atentatele de la 11 septembrie au afectat micile afaceri din Lower Manhattan din preajma World Trade Center, distrugând sau ducând la mutarea a 18.000 dintre acestea. Small Business Administration a oferit ajutoare în împrumuturi. Aproximativ 2.87 milioane de metri pătrați de spații de birouri din Lower Manhattan au fost avariate sau distruse. Mulți s-au întrebat dacă aceste locuri de muncă vor reapărea și dacă se va mai reface baza de impozitare. Studiile asupra efectelor economice ale atentatelor 9/11 arată că piața imobiliară a spațiilor de birouri din Manhattan și locurile de muncă din birouri au fost mai puțin afectate decât se credea inițial din cauza nevoii industriei serviciilor financiare de interacțiune față în față.

Spațiul aerian nord-american a fost închis timp de câteva zile după atacuri și numărul de călătorii aeriene a scăzut după deschidere, ceea ce a dus la o scădere de aproape 20% a capacității de transport aerian, și la exacerbarea problemelor financiare din industria aeriană americană.

 

Efecte asupra sănătății

Miile de tone de resturi toxice rezultate în urma prăbușirii Turnurilor Gemene au constat din peste 2.500 de contaminanți, inclusiv substanțe cancerigene cunoscute. Aceasta a condus la îmbolnăviri grave în rândul angajaților serviciilor de salvare și recuperare, pe care mulți le leagă direct de expunerea la dărâmături. De exemplu, ofițerul NYPD Frank Macri a murit de cancer la plămâni cu metastaze în tot corpul la 3 septembrie 2007; familia sa consideră cancerul ca fiind rezultatul orelor petrecute la locul atentatelor și au cerut compensații pentru moartea la datorie, ceea ce municipalitatea nu a decis încă. Efectele asupra sănătății s-au extins și asupra unor locuitori, studenți și persoane care lucrau în zona Lower Manhattan și în zona Chinatown. Câteva morți au fost legate de praful toxic cauzat de prăbușirea World Trade Center și numele victimelor vor fi incluse pe monumentul World Trade Center. Există speculații științifice cum ca expunerea la diverși produși toxici din aer ar putea avea efecte negative asupra dezvoltării fetale. Din cauza acestui potențial pericol, un centru de sănătate pentru copii cercetează copiii ale căror mame au fost gravide în timpul prăbușirii WTC, și locuiau sau lucrau în apropierea turnurilor World Trade Center.

În tribunale încă se mai dispută chestiuni legale privind costurile bolilor. La 17 octombrie 2006, judecătorul federal Alvin Hellerstein a respins refuzul primăriei New York City de a suporta costurile tratamentelor angajaților serviciilor de salvare, permițând declanșarea a numeroase alte procese împotriva municipalității. Ofecialii guvernamentali au fost acuzați că au cerut publicului să se întoarcă în zona Lower Manhattan în săptămânile imediat de după atentate. În perioada imediat următoare, Christine Todd Whitman, administrator al Agenției Americane pentru Protecția Mediului a fost criticată pentru că a declarat incorect că zona este sigură din punct de vedere ecologic. Președintele Bush a fost criticat pentru că s-a amestecat în interpretările și deciziile EPA privind calitatea aerului. Primarul Giuliani a fost și el criticat pentru că a cerut personalului din domeniul financiar să se întoarcă rapid în zona Wall Street.

 

Investigarea

Comisia 9/11

Comisia Națională de Anchetă a Atentatelor Teroriste împotriva Statelor Unite (Comisia 9/11), prezidată de fostul guvernator al statului New Jersey Thomas Kean, s-a înființat spre sfârșitul anului 2002 pentru a pregăti o descriere completă a circumstanțelor din jurul atacurilor, inclusiv gradul de pregătire pentru eventualitatea lor și răspunsul imediat. La 22 iulie 2004, Comisia 9/11 a publicat un raport final. Comisia și raportul ei au fost supuse unor critici diverse.

 

Prăbușirea World Trade Center

National Institute of Standards and Technology a efectuat o anchetă asupra prăbușirii Turnurilor Gemene și a clădirii WTC 7. Scopurile acestei anchete au fost determinarea motivului prăbușirii lor, numărul victimelor și procedurile de proiectare și gestiune a World Trade Center. Investigația prăbușirii WTC 1 și WTC 2 s-a încheiat în octombrie 2005, iar ancheta prăbușirii clădirii WTC 7 s-a încheiat în august 2008. Raportul a concluzionat că izolația antiincendiu a structurilor de oțel ale Turnurilor Gemene a fost îndepărtată de impactul inițial cu avioanele și că dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, probabil că turnurile ar fi rămas în picioare. Această concluzie a fost confirmată și de un studiu independent efectuat de Universitatea Purdue.

W. Gene Corley, directorul primei anchete, a comentat că „turnurile au rezistat chiar surprinzător de bine. Avionul teroriștilor nu a dus la prăbușirea turnurilor; vinovat a fost incendiul ce a urmat. S-a dovedit că se pot rupe și două treimi din coloanele de rezistență a unui turn și clădirea tot rămâne în picioare.” Incendiile au slăbit structurile care susțineau podelele, ceea ce a dus la îndoirea acestora. Podelele îndoite au tras de coloanele exterioare de oțel până când acestea s-au îndoit înspre interior. Cu avariile coloanelor din centru, cele exterioare n-au mai putut susține clădirile, ceea ce a dus la prăbușirea acestora. În plus, raportul susține că scările interioare ale turnurilor nu au fost întărite adecvat pentru a furniza căi de ieșire în caz de incendiu pentru persoanele din zonele de impact. NIST a concluzionat că incendiile necontrolate din clădirea WTC 7 au determinat încălzirea grinzilor și apoi „au cauzat distrugerea unei coloane critice de susținere, care a dus mai departe la o prăbușire progresivă a etajelor”.

 

Ancheta internă a CIA

Inspectorul General al CIA a efectuat o analiză internă a acțiunilor CIA dinainte de 9/11, și a fost extrem de critic la adresa oficialilor superiori ai CIA pentru că nu au făcut tot posibilul pentru a combate terorismul, pentru că nu au reușit să-i oprească pe teroriștii de la 11 septembrie, Nawaf al-Hazmi și Khalid al-Mihdhar, când aceștia au intrat în Statele United States și pentru că nu au dat informații despre cei doi la FBI.

În mai 2007, senatori democrați și republican au emis legi care au cerut CIA să publice rapoarte interne investigative. Unul dintre inițiatorii legilor, senatorul Ron Wyden a declarat că „poporul american are dreptul să știe ce făcea CIA în acele luni critice dinainte de 9/11…. voi susține asta până când publicul primește informațiile.” Raportul investighează responsabilitățile individuale ale personalului CIA dinainte și de după atentatele de la 11 septembrie. Raportul a fost terminat în 2005, dar detaliile sale nu au fost date publicității.

 

Reconstrucția

În ziua în care au avut loc Atentatele din 11 septembrie 2001, primarul orașului New York Rudy Giuliani a declarat: „Vom reconstrui. Vom reveni mai puternici decât înainte, din punct de vedere politic, din punct de vedere economic. Conturul orașului va fi reîntregit.” Lower Manhattan Development Corporation, având misiunea de a coordona eforturile de reconstrucție de la World Trade Center, a fost criticată pentru că a făcut prea puțin cu fondurile uriașe destinate reconstrucției. Pe locul uneia dintre clădirile distruse total, World Trade Center 7, se află astăzi un nou zgârie-nori, terminat în 2006. World Trade Center 1 este în reconstrucție și va avea 541 m la terminarea sa în 2011, urmând să devină una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord, după Chicago Spire și după Turnul CN din Toronto. Încă trei turnuri urmează a fi construite între 2007 și 2012 pe acel loc, și vor fi amplasate la o stradă spre est de unde se aflau turnurile inițiale. După recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, proprietarii terenurilor au declarat că lucrările ar putea fi întârziate până în 2036. Secțiunea avariată din Pentagon a fost reconstruită și reocupată în mai puțin de un an după atentate.

Rebuilt One World Trade Center nearing completion in July 2013 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Rebuilt One World Trade Center nearing completion in July 2013 - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Comemorări

În zilele ce au urmat imediat după Atentatele din 11 septembrie 2001, s-au ținut numeroase comemorări ale victimelor în toată lumea. Au fost puse numeroase fotografii la Ground Zero. Un martor a declarat că nu poate să uite „chipurile victimelor nevinovate care au fost ucise. Fotografiile lor sunt peste tot, pe cabinele telefonice, stâlpii de iluminat, pereții stațiilor de metrou. Totul îmi amintea de o uriașă înmormântare, oamenii tăcuți și triști, dar și foarte drăguți. Înainte, New York îmi dădea o senzație rece; acum oamenii își întind mâinile să se ajute unii pe alții.”

Unul dintre primele monumente dedicate victimelor a fost Tribute in Light, o instalație de 88 de reflectoare pusă la picioarele turnurilor World Trade Center care proiectau pe cer două coloane verticale de lumină. În New York, s-a ținut un concurs pentru proiectarea unui monument potrivit la locul atentatelor. Proiectul câștigător, Reflecting Absence, a fost ales în august 2006, și constă din două bazine la picioarele turnurilor împreună cu o listă a numelor victimelor într-un spațiu memorial subteran. Planurile pentru construirea unui muzeu au fost puse în așteptare din cauza abandonării proiectului International Freedom Center în urma plângerilor familiilor multora dintre victime.

The Tribute in Light on September 11, 2014, on the thirteenth anniversary of the attacks, seen from Bayonne, New Jersey. The tallest building in the picture is the new One World Trade Center - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Tribute in Light on September 11, 2014, on the thirteenth anniversary of the attacks, seen from Bayonne, New Jersey. The tallest building in the picture is the new One World Trade Center – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Monumentul de la Pentagon a fost terminat și s-a deschis publicului la 11 septembrie 2008, la 7 ani după atacuri. El constă dintr-un parc cu 184 de bănci așezate cu fața spre Pentagon. Când Pentagonul a fost restaurat în 2001–2002, s-au construit o capelă și un monument interior, în locul în care zborul 77 a căzut în clădire.

La Shanksville, se va construi un monument permanent cu niște copaci sculptați formând un cerc în jurul locului prăbușirii, tăiat de calea avionului, iar numele victimelor vor fi scrise pe clopote de vânt. Un monument temporar se află la 450 m de locul prăbușirii. Pompierii din New York City au donat un monument pompierilor voluntari din Shanksville. Este o cruce din oțel din World Trade Center montată pe o platformă în formă de pentagon. A fost instalat lângă sediul pompierilor la 25 august 2008.

În alte locuri, se construiesc numeroase alte monumente, și familiile victimelor au înființat societăți de caritate și burse împreună cu numeroase alte organizații și persoane.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Atentatele din 11 septembrie 2001 si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Paris (3 septembrie 1783)

Pictură de Benjamin West înfăţişând delegaţia americană a semnării Tratatului de la Paris din 1783, John Jay, John Adams, Benjamin Franklin, Henry Laurens şi William Temple Franklin. Pictura nu a fost niciodată terminată pentru că, deloc surprinzător, reprezentanţii britanici au refuzat să fie înregistraţi

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Paris din 1783, semnat în ziua de 3 septembrie 1783 şi ratificat de Congresul Statelor Unite ale Americii în ziua de 14 ianuarie 1784, a încheiat formal Războiul Revoluţionar American între Regatul Unit al Marii Britanii şi Cele 13 foste colonii ale Regatului din America de Nord care s-au răsculat împotriva conducerii britanice în 1776.

Destul de frecvent, în special în literatura istorică de limbă engleză, Tratatul de la Paris din 1783 este cunoscut sub numele de Al Doilea Tratat de la Paris pentru a crea o distincţie între acesta şi Tratatul de la Paris din 1763, care a fost evident anterior acestuia cu 20 de ani.

 

Tratatele de la Versailles

Ca o parte separată a acestui Tratat, Marea Britaniei a încheiat tratate separate cu Franţa şi Spania, cunoscute sub numele de Tratatele de la Versailles.

 

Termenii tratatului

Termenii generali ai Tratatului erau următorii:

- Recunoaşterea celor treisprezece colonii ca treisprezece state independente şi suverane [Articolul 1];

- Stabilirea graniţelor între Statele Unite şi British North America [Articolul 2];

- Există două anomalii stranii rezultate din această parte a Tratatului, vedeţi Northwest Angle şi [the] Republic of Indian Stream.

- Acordarea drepturilor de pescuit a pescarilor Statelor Unite în zona cunoscută sub numele de Grand Banks, situată în largul coastei insulei şi în zona Golfului fluviului Saint Lawrence [Articolul 3];

- Recunoaşterea tuturor datoriilor legal contractate de ambele părţi care urmau să fie plătite conform termenilor existenţi la data semnării Tratatului [Articolul 4];

- Congresul Statelor Unite “va recomanda cu toată onestitatea” (în original “will earnestly recommend”) tuturor legislaturilor celor 13 state “să recunoască şi să aplice restituirea tuturor drepturilor, bunurilor şi proprietăţilor confiscate ale subiecţilor britanici reali” (în original, “provide for the restitution of all estates, rights, and properties, which have been confiscated belonging to real British subjects”). [Niciodată aplicat Articolul 5];

- Statele Unite nu vor mai permite alte consfiscări în viitor [Articolul 6];

- Prizonierii de război de ambele părţi vor fi eliberaţi, iar proprietăţile lăsate de Armata britanică pe teritoriul american nu vor fi subiect de confiscare (incluzând Negroes) [Articolul 7];

- Atât Marea Britanie, cât şi Statele Unite vor avea acces perpetuu la fluviul Mississippi [Articolul 8];

- Teritoriile Marii Britanii care au fost ocupate de către americani vor fi returnate fără nici o compensaţie [Articolul 9];

- Ratificarea tratatului urma să se realizeze în decurs de 6 luni de la semnarea sa [Articolul 10].

Tratatul de la Paris (3 septembrie 1783) - Ultima pagina a tratatului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Paris (3 septembrie 1783) – Ultima pagina a tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Vermont

Deşi Vermont a fost, de fapt, un stat independent, începând cu declaraţia sa de independenţă de la 18 ianuarie 1777, negociind atât cu Congresul Continental, entitatea executiv-legislativă a Statelor Unite între 1776 şi 1790, (în original, Continental Congress), cât şi cu guvernul britanic, independenţa sa nu fusese recunoscută de nici unul dintre acestea.

Corespunzător, Tratatul definea graniţele Statelor Unite ale Americii incluzând teritoriul Republicii Vermont, care nu era nici tehnic şi nici legal (încă) parte a Uniunii. Delimitarea graniţelor Statelor Unite ale Americii prin includerea Vermont-ului a fost o dovadă indirectă de tratare absolut similară a tuturor celor 14 entităţi statale. Oricum Vermont Republic a continuat să existe paşnic până în 1788, pentru ca în 1791 să fie admisă în Statele Unite ca cel de-al patrusprezecelea stat al acestora.

Harta Statelor Unite și teritoriilor după Tratatul de la Paris (3 septembrie 1783) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Harta Statelor Unite și teritoriilor după Tratatul de la Paris (3 septembrie 1783) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Tratatul de la Paris (3 septembrie 1783) si pe en.wikipedia.org

Legea drepturilor civile din 1964

Președintele John F. Kennedy (1917 – 1963) se adresează națiunii prin intermediul televiziunii din Biroul Oval în legătură cu problema drepturilor civile în ziua de 11 iunie 1963

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

[The] Civil Rights Act of 1964, în limba română, Legea drepturilor civile din 1964, a fost un act legislativ de o importanță deosebită în istoria modernă a Statelor Unite ale Americii, care a eliminat majoritatea formelor de discriminare împotriva afro-americanilor și femeilor, incluzând segregarea rasială. Legea a stopat, de asemenea, și aplicarea inegală a cerințelor de calificare pentru drepturile de a vota și a fi votat. Segregarea rasială, care fusese aplicată anterior în locurile de muncă, în școli și în general în locurile publice (numite cvasi-eufimistic, “public accommodations“) a fost îndepărtată.

Inițial, puterile de a aplica legea fuseseră destul de reduse, dar în anii care au urmat anului 1964 acestea au fost crescute în mod constant. Congresul american și-a afirmat dreptul de a adăuga legislație suplimentară bazată pe diferite părți ale Constituției Uniunii, și în special datorită puterii sale de a reglementa comerțul dintre statele componente ale Uniunii conform Articolului Întâi (Article One) (secțiunea a 8-a), prin garantarea dreptului tuturor cetățenilor la protejare egală în fața legilor, conform celui de-al Patrusprezecelea Amendament (Fourteenth Amendment), respectiv a drepturilor sale ca entitate legislativă federală de a proteja drepturile de a vota, conform celui de-al Cincisprezecelea Amendament (Fifteenth Amendment).

 

Origini

 

Civilrightsact1964.jpg
Prima pagină a Civil Rights Act of 1964

 

O astfel de lege a fost cerută de președintele american John F. Kennedy în discursul său televizat adresat națiunii din Biroul Oval al Casei Albe în ziua de 11 iunie 1963. Discursul trata problema drepturilor civile în Statele Unite, iar președintele Kennedy a cerut explicit Congresului să adopte o legislație corespunzătoare în care să fie menționat explicit „dreptul tuturor americanilor de a fi serviți în mod egal în orice locuri publice, precum hoteluri, restaurante, teatre, magazine și alte locuri similare”, respectiv „o protecție mai mare a dreptului de a vota”.

Lyndon B. Johnson promulgă legea drepturilor civile din 1964. Printre invitații aflați în spatele său se numără și Martin Luther King, Jr. - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Lyndon B. Johnson promulgă legea drepturilor civile din 1964. Printre invitații aflați în spatele său se numără și Martin Luther King, Jr. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Fiind inspirată de Legea drepturilor civile din 1875 (conform, Civil Rights Act of 1875), Legea drepturilor civile a președintelui Kennedy includea și mențiunea (prevederea) explicită de a interzice discriminarea existentă anterior în locurile publice (conform, public accommodations), precum și garantarea puterii Procurorului General al Statelor Unite de a se autosesiza, de a iniția și de a se alătura oricăror procese împotriva guvernelor statelor care aveau sisteme școlare segregate. Oricum, proiectul de lege, precum și legea propriu-zisă nu includeau clauze considerate esențiale de către liderii mișcării drepturilor civile, precum protejarea împotriva brutaliății poliției, terminarea discriminării în cazul companiilor private ori garantarea dreptului Departamentului Justiției de a iniția procese de discriminare, respectiv de a aplica terminarea efectivă a discriminărilor.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(Liviu Mihaiu) Clientul nostru, stăpânul nostru. Blow job description

Richard Nixon si Nicolae Ceauşescu

foto: historia.ro
articol: Liviu Mihaiu

Liviu Mihaiu - foto: facebook.com

Liviu Mihaiu – foto: facebook.com

14 septembrie 2017

 

 Clientul nostru, stăpânul nostru. Blow job description

 

După albanezi suntem al doilea popor filoamerican din lume. Avem America în ADN şi-n DNA.

America este în privirea pierdută pe cer a bunicilor noştri după venirea pe tancuri a comunismului stalinist; în eliberarea, după 23 august, a prizonierilor americani care ne-au bombardat rafinăriile de la Ploieşti; iî pachetele cu armament şi mâncare paraşutate partizanilor anticomunişti; în vizitele oficiale ale lui Ceauşescu în SUA unde s-a tras primul in poză cu Mickey Mouse; în cel mai influent serial pentru întreg capitalismul românesc, “Dallas”(suntem singura ţară din lume unde JR a fost perceput ca personaj pozitiv); în cele mai multe filme cu cowboy rulate în vremea dictaturii comuniste dintre toate dictaturile comuniste; în stricarea relaţiilor de camaraderie cu sârbii pentru un război care s-a dovedit mai târziu fabricat de o mare firmă de PR specializată război; în decoraţiile din pieptul Securităţii române subcontractate în numele idealurilor de pace şi prosperitate euroatlantincă; în scutul anti-rachetă de la Deveselu; în Irak şi Afganistan, unde am fost singura ţară din lume care a deţinut comanda asupra unor batalioane americane; în nesfârşita bucurie, încununată de curcubeu pe cer bucureştean, în 2002, a primirii pe pâmânt românesc a trei preşedinţi americani de către trei preşedinţi români (Nixon-Ceuşescu; Clinton-Constantinescu; George W Bush-Iliescu); în cohortele de politicieni, ziarişti, procurori, ongişti şi intelectuali care trec ritualic pe la ambasada americană, ce azi ţine locul Legaţiei germane de dinainte de 23 august ’44 sau al Comisariatului sovietic de după ’47.

Aşa cum spunea şi Şeful legaţiei germane la Bucureşti, Killinger, înainte de întoarcerea armelor, aşa poate spune azi orice ambasador american:

Orice frunză pică la Bucureşti, noi aflăm imediat!

Logica şi dialectica întregii societăţi româneşti este imuabil favorabilă oricărui tip de retorică pro-americană. Orice gest, orice fel de influenţă yankee este la fel de hipnotizantă pentru noi pe cât de populară este în mentalul românesc filmografia americană.

Republicanismul intelectualităţii noastre este durabil de 27 de ani şi incumbă toate formele de recunoştinţă pe care România le are faţă de singurul preşedinte american ce are statuie in România: Ronald Reagan, adevăratul eliberator al ţării de comunism.

Primul post privat care a crescut o generaţie in valorile proamericane, ProTv, este pe primul loc de la apariţia sa, 1 decembrie 1995, şi până astăzi.

Orice critică la adresa politicilor americane este brutal desfiinţată şi categorisită ca fiind de sorginte pro-rusă.

Nu există ceva sau cumva pe care vreun fel de guvern, fie de stânga, sau de dreapta, să-l fi refuzat vreodată oricărei entităţi ce aparţine Statului sau Corporaţiei americane.

Ambasadorul american este realmente Pilatul din Pont al ţării, oriunde s-ar duce pe teritoriul ei: la Guvern, la Cameră, la Serviciile secrete, la Camerele de comerţ, la Preşedinte, in Ţinutul Secuiesc.

Visul oricărui demnitar român este să fie primit sau decorat de americani, într-o “sfântă zi”.

Faima oricărui jurnalist român este la zenit, şi “apoi pot să şi mor”, când îl va putea intreba ceva, cândva, pe Preşedintele american. Sau să fie intern măcar o zi la “Washington Post” sau la “CNN”.

Toţi comenatorii şi moderatorii care vor să fie implacabili încep cu : “Haideţi să vă spun cum e la americani…”

Visul oricărui cineast român este să ia Oscarul. Şi lista este departe de a fi definitivă in ceea ce priveşte visul subconştient românesc de a fi al 51 lea stat american.

Dacă în SUA se spune: “America nu este o ţară, ci o afacere”, în România este o religie nucleară.

Propaganda pro-americană a unităţilor militare din presa română şi submisivitatea administraţiei române am găsit-o chiar şi in ultimul taxi pe care l-am luat: “Dacă nu cu americanii, atunci cu ruşii!?”, mi-a spus mândru şoferul cu facultate. Şi este cea mai “oficială” afirmaţie a dependenţei româneşti faţă de Big Brother.

Orice fel de lobby sau trafic de influenţă, de ordin comercial sau militar, este considerat de toată lumea o ofrandă adusă Aliatului Suprem. Sau o binecuvântare a lui.

Iată două exemple din miile intâmplate:

Am intervenit pentru ca Guvernul României să concesioneze zăcăminte de gaze de şist către Chevron!” -Mark Gitenstein, in calitate de fost ambasador SUA.

Eric Stewart, preşedintele Consliului de Afaceri Americano-Român(AMRO), i-a înmânat premierului Sorin Grindeanu o “foaie de parcurs” privind statul de drept (atenţie: statul de drept. n.a), din partea marilor companii americane prezente in România, pentru a o lua in considerare in activitatea sa

Dacă Rusia (circulă această legendă geopolitică in mediile discrete) ne-ar oferi Basarabia în schimbul Deveselului şi al recunoşterii Crimeeii (Basarabia lor), cu certitudine, noi am refuza-o cu sfântă indignare, înjurându-i pe toţi unioniştii ca fiind plătiţi de ruşi.

Explicaţia psihanalitică şi antroplogică stă ca un oximoron profetic într-o povestire cât se poate de reală, dintr-o bătălie pe viaţă şi pe moarte intre Securitate şi Partizanii anticomunişţi care primeau sprijin material de la americani:

În urmă cu fo 65 de ani, şedinţă de Partid şi Securitate ad-hoc într-o casă în care, sus în pod, se ascundeau partizanii. Comuniştii şi securiştii înarmaţi o scaldă în multe ţuici şi până la urmă încep să cânte din toţii rărunchii: “Ţine Doamne partizanii/ Până vin americanii!”.

God Bless Romania!

articol preluat de pe: gandul.info

(Cristina Andrei) Despre “gospodăria fiscală” şi “sistemul fiscal american”

Despre “gospodăria fiscală” şi “sistemul fiscal american”

foto: pixabay.com
articol: Cristina Andrei

14 aprilie 2017

 

N-am reuşit să înţeleg prea multe din bâlbâielile pesediştilor privind preconizatul “impozit pe gospodărie”. Nici de la (b)analiştii economici nu am aflat mare lucru (e adevărat că nici nu prea aveau ce analiza, de vreme ce vorbim despre un proiect care nu e public încă).

 Am reţinut, totuşi, referirea repetată la “sistemul american de impozitare” şi bla-bla-ul cu “deducerile”, precum şi cota unică de 10% impozit pe venit.

 Nu mă pricep deloc la economie (liceul economic pe care l-am absolvit nu se pune, căci l-am făcut jumătate pe vremea lu’ împuşcatu’, deci pe sistem comunist  şi jumătate după revoluţie, fără manuale “capitaliste”, cu lecţii încropite ad-hoc de profesori, din amintiri de pe la cursurile din facultate); dar câte ceva sunt nevoită să ştiu, ca tot omul, iar ce nu ştiu purced să caut, să mă lămuresc.

 Aşadar, ce voi scrie în continuare reprezintă, pe de o parte, informaţii culese fie din experienţă directă sau indirectă, fie de pe Internet, iar pe de altă parte nişte observaţii / nelămuriri ale unui român de rând, care vrea să fie corect, să fie cu taxele la zi şi să înţeleagă câte ceva din chestiile pe care i le impune statul încasator de taxe şi impozite.

 Deducerile şi cota unică de 10%

 În primul rând, “deducerile” astea de le tot trâmbiţează guvernanţii ca pe nişte lucruri minunate sunt valabile şi se aplică şi actualmente, nu sunt un concept nou.

La nivel de salariat, se aplică un “impozit pe venit” (=salariu) de 16%, care este, de fapt, un fel de impozit pe “profit” (se plăteşte pe suma rămasă din salariul brut după scăderea CAS, CASS, şomaj, plus o “deducere personală” – 300 lei la un salariu de 1500 lei, de ex. – puteţi face calculul aici)

Întreprinzătorii, în general, plătesc un impozit pe profit (venit minus cheltuieli) de 16%. Deci, beneficiază, fireşte, de deduceri (=cheltuielile efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice).

Pe de altă parte, cei care deţin microîntreprinderi plătesc un impozit pe venit (nu pe profit), în cotă de 1-3%. Deci, nu beneficiază de nici o deducere.

De asemenea, dividendele, de exemplu, sunt şi ele o formă de venit. Actualmente ele sunt impozitate cu 5%.

 ÎNTREBARE: În condiţiile în care ministrul de Finanţe a declarat că acea cotă unică de 10% urmează “să se aplice la veniturile globalizate, să se aplice la toate veniturile indiferent de sursa lor provenienţă” (cum zice Viorel Ştefan aici), trebuie să înţelegem că impozitul pe venit se va majora în cele două cazuri de mai sus (microîntreprinderi şi dividende)? Dar în alte cazuri – de exemplu pensii, care sunt şi ele o formă de venit?

 “Gospodăria fiscală” şi “sistemul fiscal american”

 Nu am dispus de suficient timp pentru o informare amănunţită, dar, din câte mi-am putut da seama, acest concept nu există. Mă rog, noţiunea este folosită, cumva colocvial, ici-colo, dar în terminologia financiară nu am găsit acest termen nicăieri.

Ce am găsit însă este o informaţie privitoare la modul în care americanii pot alege să-şi calculeze veniturile (şi să-şi plătească taxele), şi anume: individual sau împreună cu soţul/soţia (vezi aici) . În acest sens, deci, putem vorbi de o “gospodărie fiscală”, care este, însă, departe de conceptul propus de PSD. Ce înseamnă această gospodărie aflăm tot din gura ministrului de Finanţe (aici):

 “Ce înseamnă? Că dacă un grup de persoane, câteva persoane, indiferent că-i leagă o relaţie de rudenie sau nu, gospodăresc împreună, deci îşi constituie un patrimoniu comun, atunci se înregistrează ca atare la Fisc, Fiscul are evidenţa gospodăriilor şi atunci când se face calculul de impozit pe venitul global se are în vedere ca subiect de impunere gospodăria administrată fiscal. Altminteri, se poate întâmpla, într-o familie, într-o astfel de gospodărie să existe cineva cu venit foarte mare, cineva fără venituri sau venituri foarte mici. Şi atunci echitabil este ca judecata să se facă pe media veniturilor realizate de membrii unei astfel de gospodării

Aţi înţeles? Dacă eşti, de exemplu, student şi stai cu chirie, pe care o împarţi cu un coleg, deci “gospodăriţi” împreună, trebuie să-ţi înregistrezi “gospodăria fiscală” la Fisc. Acuma: dacă amândoi munciţi şi câştigaţi un bănuţ, în loc să-şi deducă fiecare ce are de dedus şi să plătească fiecare impozitul ce-i revine, calculul se va face “în devălmăşie”, că aşa e “echitabil”. Echitabil pentru cine?

 Recunosc, mie îmi scapă multe lucruri (vezi fraza de mai sus care începe cu “Altminteri”) şi nu înţeleg, de exemplu, de ce ar trebui o persoană să împartă o “gospodărie fiscală” cu cineva care nu îi este rudă. Şi, mă rog, poate să-i fie chiar şi rudă, dar să se “gospodărească” separat, chiar dacă stau împreună (cum, de altfel, se şi întâmplă, în România gospodăriile “multi-familiale” sau “multi-generaţionale” fiind extrem de frecvente).

 Închei cu nişte informaţii interesante pe care le-am aflat în cursul scurtei mele documentări, referitoare la sistemul american:

 1. În SUA, contribuţia la pensie (“social security tax”) se ridică la 12,4%, iar contribuţia la sănătate (“Medicare tax”) – la 2,9% din salariu. Adică 15,3% însumate (şi plătite fifty-fifty de către angajat şi angajator). La noi numai CAS-ul este de 26,3%. La care se adaugă CASS – 10,7%. Adică în total 37% (treizeci şi şapte la sută) din salariul brut (contribuţii plătite tot jumi-juma de către angajat şi angajator).

 2. Cetăţeanul american care lucrează pe cont propriu (nu este angajat la vreo firmă, ci prestează vreo muncă liberală etc.) plăteşte şi el 15,3% contribuţii – aplicate la venitul său. Jumătate din acest procent (adică partea care ar fi plătită de angajator) este deductibilă în calculul impozitului (ceea ce nu este valabil şi în România). În plus, contribuabilul care lucrează pe cont propriu poate să contribuie la un plan personal de pensii – în cotă de până la 25% din venit şi nu mai mult de 51.000 dolari pe an (în condiţiile în care în SUA salariul minim anual pe economie este de vreo 15.000 dolari), sumă care este deductibilă în calculul impozitului pe venit.

 3. Impozitul pe venit în SUA se calculează destul de complicat. Pe scurt: până la o anumită sumă a venitului (9.325 USD anual), impozitul este de 10%, după care creşte progresiv şi variază între 10 şi 39,6% + o sumă forfetară (10% din pragul minim de calcul). Adică: dacă am, de exemplu, un venit de 18.150 USD pe an, voi plăti impozit pe acest venit 1.815 USD + 15% (adică 2722,5 USD) = 4537,5 dolari pe an (adică 25% din cât am câştigat, fără să deduc nimic; evident, având posibilitatea deducerii, sumele datorate statului vor scădea proporţional). Dacă adaug la această sumă şi pe cea datorată pentru pensie şi sănătate (15,3% în total, adică 2776,95 dolari), voi avea de plătit în total 7314,45 USD, adică un total de 40,3% din salariul / venitul meu (brut) anual, fără să deduc nici o cheltuială. Dacă mai şi deduc, de exemplu, un 25% pentru pensie, plus alte mici sau mari cheltuieli, toate taxele se reduc semnificativ. De aceea vedem prin filme americani disperaţi să-şi facă socotelile la sfârşitul anului.

 Una peste alta, parcă să zic că ar putea fi destul de captivant acest sistem, comparativ cu 37% contribuţii + 16% impozit – adică 53% pe care îi plăteşte acum statului un contribuabil român din venitul său (şi cu o eventuală deducere, de exemplu, de numai 400 euro pe an, maximum, pentru o pensie privată, dacă eşti PFA). Iar dacă s-ar aplica impozitul de 10% şi banii care ajung la stat ar atinge un total de 47%, tot ar fi mai mult decât plăteşte americanul de rând.

 Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că, foarte probabil, un român care este PFA/freelancer/liber profesionist ar prefera să treacă şi mâine la un sistem de impozitare totalmente calchiat după cel american: l-ar despovăra de obligaţia de a-i da statului peste jumătate din venitul său, i-ar permite să-şi facă un plan de pensie convenabil, plătind lunar o sumă de până la 25% din venitul său, deductibilă la calculul impozitului pe care-l datorează statului.

 Şi bănuiesc că nici angajatului român nu i-ar cădea prea rău, dacă ar avea un salariu minim de vreo 1.250 USD pe lună şi contribuţii totale de pensie+sănătate de numai 15,3%, la care s-ar adăuga un impozit pe venit de 10%, cum preconizează pentru noi ministrul român de Finanţe (şi cum plăteşte americanul cu salariu minim), adică cca 25% total din salariul brut.

Mai e mult până departe, nu-i aşa?

___________

SURSE:

 https://en.wikipedia.org/wiki/Taxation_in_the_United_States

https://en.wikipedia.org/wiki/Self-employment#Taxation

https://en.wikipedia.org/wiki/Solo_401(k)

https://en.wikipedia.org/wiki/SEP-IRA

https://en.wikipedia.org/wiki/Medicare_(United_States)

https://en.wikipedia.org/wiki/Tax_exemption

https://en.wikipedia.org/wiki/Rate_schedule_(federal_income_tax)

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_44649/PFA-2017-Ce-cheltuieli-poţi-deduce-anul-acesta-ca-persoană-fizică-autorizată.html

http://poverty.ucdavis.edu/faq/what-are-annual-earnings-full-time-minimum-wage-worker

(Alexandru Cristian Surcel) Fenomenul DJ Trump

Donald J. Trump

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

 

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel*- foto: facebook.com

 

9 noiembrie 2016

La ora când scriu acest text se confirmă victoria lui Donald J. Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Nu-mi pică bine, chiar dacă sunt departe de a fi un fan al Hillary-ei Clinton şi, mai ales, al establishment-ului autosuficient şi înstrăinat de cetăţean pe care aceasta îl reprezintă. Apropo de victoria lui Trump, nu-mi rămâne decât să sper că acesta se va trezi la realitatea geopoliticii înainte să se apuce să negocieze cu Vladimir Vladimirovici Putin o nouă Yalta.

Emoţiile din această dimineaţă îmi aduc însă aminte de ce nu mi-a plăcut “corectitudinea politică” încă de când am auzit prima dată de ea prin anii ’90. Nu pentru că mi-ar plăcea discursurile rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe şi aş fi de acord cu ele, Doamne fereşte! Dar corectitudinea politică înseamnă mult mai mult decât a exclude din spaţiul public aşa-numitul hate speech, discursul urii.

Corectitudinea politică înseamnă genul de cenzură prin presiunea unor grupuri agresive mai mult sau mai puţin informale în care dacă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi înainte de alegerile locale, Nicuşor Dan scrie pe Facebook că nişte gealaţi romi din piaţa Obor, în numele fostului primar Onţanu, au ameninţat şi agresat voluntarii USB care strângeau semnături pentru înregistrarea partidului în alegeri, o mulţime politically correct va sări ca arsă la modul cel mai agresiv sa-i reproşeze lui Nicuşor Dan că ar fi rasist pentru că a menţionat etnia respectivilor agresori, fără însă să ridice măcar o sprânceană vizavi de agresarea fizică şi psihică a unor oameni care îşi exercitau un drept democratic şi consacrat prin lege.

Corectitudinea politică înseamnă că ne răţoim la rasist, misogin sau xenofob, dar altfel avem libertate deplină să ne exprimăm în termenii cei discriminatorii şi plini de ură posibil faţă de religie şi de adepţii acesteia, faţă de categoria “bărbaţi albi heterosexuali protestanţi/catolici/ortodocşi” (în funcţie de societate), pe care-i declarăm otova vinovaţi de toate nenorocirile istoriei (chiar dacă nici măcar nu erau născuţi când nenorocirile alea se întâmplau), eventual faţă de cultura majoritară în numele unor minorităţi reale sau inventate (a se vedea metamorfoza pe care o încearcă unii de la LGBT la LGBTIQ, în care I reprezintă o patologie anatomică, iar Q cam pe oricine are în intimitate diferite fantezii).

Hate speech-ul corect politic se întrevede în târârea prin noroi a unor repere culturale (nu mai departe de ieri citeam pe blogul Adevărul al unui domn pe care altfel îl cunosc personal şi-l respect un text în care acesta cita maliţios două versuri din “Doina” de Eminescu – “Cine a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii“- evident scoase complet din context, nemenţionând că “Mihăiţă, tată” a murit în 1889, când Hitler de-abia se năştea, şi nu avea de unde să ştie la ce orori avea să ducă peste ani o anumită xenofobie la care nu era nici el insensibil, şi uitând convenabil că Eminescu însuşi fusese un om cât de cât plimbat prin Europa, iar genul ăsta de imprecaţii nu vizau simpla simpatie sau admiraţie faţă de străini, ci atitudinea acelor români cărora tot ce e românesc le pute, gen de români din care, din păcate, avem şi acum destui, precum şi mancurţii asemenea celor care azi îl votează pe Igor Dodon). De asemenea, hate speech-ul corect politic se mai vădeşte în tratarea cu totală insensibilitate, în stilul elefantului scăpat într-un magazin de porţelanuri, a unor teme delicate precum căsătoria, care pentru mulţi nu este pur şi simplu un contract civil între două persoane, ci o legătură solemnă în faţa unei divinităţi în care putem crede sau nu, dar nu prea ar trebui să avem voie să-i agresăm pe cei care cred. Uite de aia sunt eu mai degrabă pentru parteneriatele civile şi nu le văd ca pe o simplă etapă intermediară, ci ca pe soluţia care, până în final, să împace şi capra, şi varza.

Şi, din păcate, nu numai libertatea de exprimare este sacrificată pe altarul construit de “corectitudinea politică” în numele drepturilor omului. Avem o problemă şi cu ceea ce Constituţia americană numeşte pursuit of happiness, dreptul la căutarea fericirii. Pentru ca oricine să aibă cât de cât şanse de a o realiza, căutarea fericirii presupune egalitatea tuturor în faţa legii (măcar aşa, căci social, economic şi cultural nu suntem şi nu vom fi egali). Până în anii ’60 în America a fost o problemă în această privinţă cu discriminarea negativă a minorităţilor rasiale şi a femeilor. Din anii ’90 este o problemă cu discriminarea pozitivă impusă în numele “corectitudinii politice”; şi nu discut de bursele de studii dedicate tinerilor proveniţi din comunităţi etno-rasiale care din diverse cauze istorice sunt marginalizate şi sărace, ci de cotele obligatorii de angajaţi proveniţi din minorităţi sau femei. Ideea în sine este de înţeles: prin aceste cote se împiedică discriminarea negativă a femeilor şi a minoritarilor şi se formează o nouă mentalitate nediscriminatorie. Dar, suntem deja la peste două decenii de la introducerea acestor măsuri şi nu există niciun semn de îmblânzire a lor, deşi mentalităţile categoric au suferit mutaţii. Şi mulţi oameni se trezesc refuzaţi sau concediaţi pentru că au ghinionul să nu fie femei, oameni de culoare sau homosexuali, chiar şi când sunt mai bine pregătiţi decât competitorii lor. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă discriminarea negativă a altora, care poate nu s-au exprimat public cu anii, dar azi noapte au votat.

În fine, o altă victimă a “corectitudinii politice” este însuşi statul de drept. Un stat de drept începe să se prăbuşească atunci când legile sale devin din obligatorii, facultative. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală cu emigraţia. Avem nişte legi, impunem vize unora care ne pun probleme mult mai mici, dar când nişte mase de migranţi dau năvală, uităm cu totul de aceste legi, îi lăsăm să se ducă unde au ei chef, nu-i verificăm nici măcar câţi dintre ei sunt cu adevărat refugiaţi şi câţi migranţi economici, câţi cetăţeni oneşti şi câţi erau şi prin ţările de origine infractori, în numele unei false generozităţi, iar apoi suntem şocaţi că avem ceva de genul “jihadului sexual” de la Koln şi nu ştim cum să suprimăm creşterea sentimentului islamofob şi xenofob al populaţiei majoritare.

În anii ’90, când auzeam de “corectitudinea politică” şi constatam că nu-mi place, pentru că nu muriseră mai bine de o mie de oameni cu puţin timp înainte în România ca să înlocuim cenzura statului totalitar cu cenzura politically correct (că veni vorba, amândouă cu rădăcini marxiste), era în plină desfăşurare sângerosul război din fosta Iugoslavie. Atunci nişte tensiuni interetnice şi interconfesionale a căror fâsâire fusese blocată sub capacul gros al cenzurii statului comunist se acumulaseră timp de zeci de ani şi izbucniseră exploziv în momentul în care forţa dictaturii a slăbit. Acum, anii de supresiune ai “corectitudinii politice” americane l-au produs pe Trump. Şi, din păcate pentru toată lumea, nu discutăm aici de Grecia, Ungaria, Polonia sau Turcia…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

* Alexandru Cristian Surcel

Avocat, activist civic, fost jurnalist.

Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.

(Vlad Cubreacov) Scrisoare deschisă domnului James Petttit, ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al SUA la Chișinău

James Pettit

foto; facebook.com
articol: Vlad Cubreacov

 

Scrisoare deschisă domnului James Petttit, ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al SUA la Chișinău

 

Vlad Cubreacov - foto: facebook.com

Vlad Cubreacov – foto: facebook.com

28 august 2016

 

Excelență,

Ați declarat textual, într-un interviu acordat recent (26 august 2016) postului public de televiziune, că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul R. Moldova”.

foto: facebook.com

Am dori să considerăm că prin această declarație ați exprimat puncte de vedere strict personale, nu unele oficiale ale guvernului Statelor Unite ale Americii.

Declarația dumneavoastră abordează subiecte delicate, de mare sensibilitate culturală, istorică și politică pentru noi.

În opinia noastră aceste puncte de vedere sunt greșite, contrare evidențelor și adevărului.

În plus, considerăm asemenea puncte de vedere, exprimate fără acuratețea necesară, contrare intereselor Statelor Unite ale Americii în regiune. Ele sunt contrare și literei și spiritului Declarației de independență a Republicii Moldova, pe care, indiscutabil, le cunoașteți.

De asemenea, prin extrapolare, considerăm că, lansând declarația publică citată mai sus, ați reușit să aduceți atingere, prin ricoșeu, și intereselor legitime de unitate teritorială și suveranitate ale celor doi buni vecini ai Republicii Moldova – Ucraina și România.

foto: facebook.com

Federația Rusă a anexat Crimeea și ocupă teritorii vaste din estul Ucrainei prevalându-se tocmai de comunitatea istorică, etnolingvistică și culturală cu minoritarii ruși din aceste regiuni ale statului vecin. Comunitatea de limbă, cultură și istorie, de una singură, nu poate fi suficientă pentru dezmembrarea statelor și anexiunea lor teritorială, chiar dacă ea este fundamentală în cazul refacerii unității distruse a unor popoare multistatale, cum este și poporul român în ziua de astăzi, dacă modul de realizare a acestei unități este conform dreptului international și expresie a voinței populare, formulate într-un cadru liber și autentic democratic.

Folosind termenii istorici și geografici de ”Moldova” și ”moldoveni” și afirmând univoc că ”Moldova nu este România”, fără precizarea obligatorie că ar fi vorba despre ”Republica Moldova” și ”cetățenii Republicii Moldova”, dumneavoastră admiteți teoretic o posibilă dezmembrare a României, prin extragerea Moldovei istorice de vest din ansamblul statului român. Moldova, în sensul deplin, istoric și geografic, al termenului, este cu mult mai mare decât noul stat post-sovietic Republica Moldova, iar confuzia pe care ați admis-o voit într-o declarație publică sugerează o posibilă suprapunere a Republicii Moldova cu întreaga Moldovă istorică și geografică. Spre deosebire de noul stat post-sovietic Republica Moldova, România este succesor istoric și juridic direct al Principatului Moldova. România este un stat membru NATO și un aliat strategic al SUA în regiune, iar termenul ”Moldova” și infranimul românesc ”moldoveni” fac parte inseparabilă din patrimoniul istoric și cultural al României și al poporului român astăzi bistatal. După cum și termenul ”român” face parte inseparabilă din patrimonial istoric și cultural al Republicii Moldova. Denumirea corectă și oficială a statului în care sunteți acreditat începe cu litera R, nu cu litera M. Așa spune Declarația noastră de independență, așa spune Constituția și legislația noastră, așa este înregistrat statul la ONU. Moldova și Republica Moldova nu sunt unul și același lucru, iar confundarea lor voită ori, poate, dintr-o vinovată neglijență, generează întemeiat percepții și temeri pe care, suntem convinși, Statele Unite ale Americii nu și le doresc.

cititi continuarea pe: cubreacov.wordpress.com