Articole

Sf. Ier. Tihon, Episcopul Amatundei (†424); Sf. Sfințit Mc. Marcu, Episcopul Apoloniadei (16 iunie)

/0 Comentarii/în , /de /3.620 vizite

Sfântul Tihon, Episcopul Amatundei († 424)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.ro

 

Sf. Ier. Tihon, Episcopul Amatundei

Sfântul Tihon era din Amatunda, cetate din insula Cipru, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos, fiind făgăduit de ei lui Dumnezeu. Pe când era încă tânăr, în casa părinţilor săi, l-a pus tatăl lui să vândă pâine. Iar fericitul tânăr dădea pâinea săracilor fără plată. Când a aflat aceasta, tatăl său s-a necăjit şi s-a mâniat, certându-l pe Tihon, dar el, insuflat fiind de Duhul Sfânt, i-a zis tatălui său:

„De ce te mâhneşti tată, ca şi când ai fi suferit vreo pagubă? Pâinile le-am dat împrumut lui Dumnezeu şi am cuvântul Lui, cel nemincinos, care zice în Sfintele Scripturi că acela care dă lui Dumnezeu va primi însutit. Iar dacă nu crezi acestea, mergi la hambar şi vei vedea acolo cum Dumnezeu dă datoria Sa celor ce I-au dat Lui cu împrumut”.

Astfel, tatăl s-a dus la hambar şi, când a deschis uşa, a aflat cămara, care mai îna­inte era goală, plină de grâu curat, şi mirân­du-se a căzut la pământ şi s-a închinat Domnului. Tihon, învăţând carte şi deprinzându-se cu citirea Sfintelor Scripturi, s-a numărat în clerul Bisericii şi a fost rânduit mai întâi citeţ, apoi diacon. După mutarea la Domnul a Episcopului Memnon, a fost ridicat, prin alegere, la treapta slujirii arhiereşti.

A fost hirotonit de Sfântul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului (315-403). În acea vreme, în Cipru trăiau mulţi necredincioşi care se închinau idolilor. De aceea, Sfântul Ierarh Tihon a adus pe mulţi păgâni la adevărata credinţă şi a zidit multe biserici pe care le-a împodobit cu daruri. Şi vieţuind mulţi ani, a cârmuit bine Biserica lui Hristos şi multe minuni a făcut, atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, că îi iubea pe săraci şi se străduia pentru folosul oamenilor, ca un bineplăcut al lui Dumnezeu. S-a mutat în pace la Domnul în anul 424, la 16 iunie.

 

Tot astăzi Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Sfințit Mucenic Marcu, Episcopul Apoloniadei. Sfântul Sfinţitului Mucenic Marcu, episcopul Apoloniadei, s-a săvârşit prin pietre spânzurate de mâinile lui.

 

articol preluat de pe ziarullumina.ro

cititi mai mult despre Sf. Ier. Tihon, Episcopul Amatundei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul din Durostor (255 – 304 d. Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /4.404 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Mc. Iuliu Veteranul din Durostor

Iuliu Veteranul a trăit în secolele III – IV, fiind contemporan cu mucenici Pasicrat și Valentin. A primit mucenicia în vremea marii persecuții din vremea împăraților Dioclețian și Maximian, în anul 304. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 27 mai. Iuliu Veteranul este recunoscut ca martir de biserca ortodoxă, anglicană și catolică.

 

Mucenicia

A efectuat un stagiu militar de 27 de ani, cel mai probabil în cadrul Legiunii a XI-a Claudia. În vremea marii persecuții din anii 303-304, Iuliu, un soldat veteran, a fost adus la judecată înaintea prefectului local Maxentius. Iuliu era acuzat că nu voia să jertfească zeilor păgâni.

Procuratorul roman Maxentius a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promițându-i o leafă substanțială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credința sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falși. Văzând curajul și credința lui neclintită, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Sfântul Iuliu Veteranul a primit astfel mucenicia pe 27 mai 304.

Sfântul Sfințit Mucenic Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei (26 decembrie)

/0 Comentarii/în , /de /2.143 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

26 decembrie 2020

 

Sf. Sfințit Mc. Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei

Sfântul Eftimie Mărturisitorul a trăit pe vremea împăraților Constantin și Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viața călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici.

Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc și a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alți episcopi ortodocși. De atunci și până la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu și-a mai văzut mitropolia.

Când s-au schimbat împărații și a venit pe tron Leon cel cu nume de fiară, sfântul a fost chemat din surghin. Împăratul l-a întrebat de se închină sfintelor icoane. Sfântul, fiind plin de râvnă, l-a dat anatemei pe împărat. Acesta, mâniindu-se, l-a surghiunit din nou în Ason. După ce Leon a fost ucis, noul împărat l-a chemat din Ason și i-a cerut să se lepede de sfintele icoane.

Iar Sfântul Eftimie, râvnind pentru Hristos a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!” Pentru aceasta sfântul a fost bătut, surghiunit și închis în temniță. Bătându-l cumplit cu vine de bou, a mai trăit puțin și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102)

/0 Comentarii/în , /de /4.163 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Papa Clement I

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr., Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97.

 

Scrieri

Epistola papei Clement I către Biserica din Corint (1 Clement) compusă pentru a reface armonia dintre preoţi şi credincioşi, este considerată una dintre scrisorile creştine vechi existente în afara Noului Testament. Această scrisoare este manifestul primatului Romei şi prima afirmare a autorităţii apostolice a Episcopiei Părinţilor Apostoli. După Sfântul Irineu, cea dea doua epistolă – 2 Clement – este atribuită Sfântului Clement datorită afinităţilor stilistice, însă există şi opinia că această a doua epistolă ar fi fost scrisă mai târziu.

 

Origine

Se cunosc doar câteva detalii despre viaţa papei Clement I, unele surse menţionând anul 88 când Clement devine papă şi episcop al Romei, altele anul 92. Este însă cert că Papa Clement I a murit în anul 99. Conform tradiţiei, Clement era un sclav roman eliberat de Titus Flavius Clemens, consul pe timpul împăratului Domiţian, convertit la creştinism. De asemenea se crede că l-a cunoscut personal pe Sfântul Petru, care l-ar fi uns papă, iar unele surse spun că este menţionat de Sfântul Pavel în Scrisoarea către Filipeni (4:3).

 

Martiriul

După tradiţie papa Clement I a fost prins de împăratul Traian, trimis în cetatea Cherson (Chersonesus) din Sudul Crimeii de astăzi fiind condamnat să lucreze într-o mină de piatră, a salvat prizonierii în mod miraculos în timpul unui accident, convertind o mare parte din păgânii întemniţaţi. Sfântul Clement a murit ca martir, fiind legat de o ancora şi înecat în Marea Neagră.

 

Relicve

Este probabil ca Biserica San Clemente (Sf. Clement) să fi fost construită pe locul casei sale.

Conform tradiţiei, Sfântul Chiril a adus relicvele Sfântului Clement la Roma în secolul 9, unde au fost îngropate în Basilica Sfântului Clement. Capul şi o parte de oseminte sunt revendicate de Lavra Pecerska din Kiev.

 

Sărbători

Este sărbătorit în Biserica Romano-Catolică pe 23 noiembrie.

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma îl sărbătoresc pe 24 noiembrie.

cititi mai mult despre Papa Clement I si pe en.wikipedia.org

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr.,[1] Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97 - (c. 1000 portrayal at Saint Sophia's Cathedral, Kyiv) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Clement I – (c. 1000 portrayal at Saint Sophia’s Cathedral, Kyiv) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Clement Romanul (uneori numit și Clement, episcopul Romei) a fost al treilea episcop al Romei după Apostolul Petru. Clement este cunoscut mai ales pentru Scrisoarea sa către Corinteni, scrisă în 95 sau 96 d.Hr. Este socotit un părinte apostolic. Prăznuirea lui se face la 24 noiembrie.

 

Viața

Se cunosc puține lucruri despre viața sfântului Clement. Scriitura sa pare să denote un autor provenit din iudaismul elenistic, convertit la creștinism.

Cei care au scris despre el – printre care Irineu de Lyon (130-202), Tertulian (sec. II-III), Eusebiu de Cezareea (sec. IV), Ieronim (sec. IV), Epifanie de Salamina (sec. IV) – au făcut-o după ce trecuse destul de mult timp de la moartea sa (dar urmând desigur surse sau tradiții pe care le-au avut la dispoziție).

Data nașterii Sf. Clement nu este cunoscută. El a fost un ucenic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel din ultima perioadă a șederii acestora la Roma (anii 60 d.Hr.). Se pare că a fost hirotonit chiar de către Sf. Petru.

În epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni (Fil. 4, 3) se face o referire la un anume Clement („care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine și cu Clement și cu ceilalți împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”), dar nu se poate stabili cu exactitate dacă este vorba chiar despre Clement Romanul.

Un alt Clement apare la sfârșitul viziunii a doua din scrierea apostolică Păstorul lui Herma; acesta este identificat de cei mai mulți specialiști ca fiind chiar Clement Romanul.

Clement a fost ales episcop al Romei în jurul anului 88, ocupând acest rang ierarhic până în anul 98, când a murit. Despre moartea sa, datele sunt incerte. Sursele mai vechi relatează că ar fi murit de moarte naturală, în anul 98, probabil în Grecia. O tradiție care datează din secolul al IX-lea povestește despre martirizarea sa, în Crimeea, în anul 102, prin înecare, fiind aruncat peste bordul unei nave, cu o ancoră legată de el.

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 - 102) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Scrisori

Scrisoarea (epistola) trimisă în anul 96 d.Hr. Bisericii din Corint în numele Bisericii din Roma, îi este atribuită sfântului Clement, episcopul Romei în acea perioadă. Scrisoarea a fost trimisă într-o încercare de a restabili pacea și unitatea în Biserica din Corint, unde câțiva oameni, aparent violenți, se revoltaseră împotriva conducerii comunității creștine de acolo.

O a doua scrisoare către Corinteni i-a fost, de asemenea, atribuită Sf. Clement inițial, pe baza faptului că ea a fost inclusă într-un manuscris grec vechi care conținea și prima scrisoare a lui Clement către Corinteni, cu titlul de „a doua Epistolă a lui Clement către Corinteni”. Există însă controverse asupra autorului real al acestei de a doua scrisori, deoarece atunci când partea de la sfârșit a epistolei (parte care lipsea din manuscrisul grecesc) a fost regăsită, aceasta s-a dovedit a fi o omilie a unui autor necunoscut.

 

Doctrina

Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni are puține învățături intenționat dogmatice, fiind în mare măsură un îndemn de suflet la pace și bună înțelegere creștină.

Unul din cele mai importante pasaje este cel în care Sf. Clement mărturisește adevărul trinitar: „Nu avem oare un singur Dumnezeu și un singur Hristos și un singur Duh al harului revărsat peste noi?” (cap. 58).

În contextul scrisorii sale, Sf. Clement vorbește despre succesiunea apostolică: sfinții Apostoli au prevăzut certurile și dezbinările din Biserici, și de aceea au lăsat o succesiune de episcopi și diaconi, care nu poate fi eliminată după plăcerea oricui. (cap. 42-44)

Capitolele 59-61 cuprind o rugăciune euharistică care amintește de anaforalele liturgice cele mai vechi cunoscute.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei si pe doxologia.ro

† Sfântul Mare Mucenic Mina (285 – 309)

/0 Comentarii/în , /de /5.502 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mare Mucenic Mina

Sfântul Mare Mucenic și făcător de minuni Mina (cunoscut și ca Sf. Mina Egipteanul sau Sf. Mina cel din Cotiani) a trăit între anii 285 – 309 d. Hr. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții a creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian.
Este considerat ca fiind protector al celor păgubiți.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 11 noiembrie.

 

Viața

Sf. Mina „Egipteanul” s-a născut în apropiere de Memphis, străvechea capitală a faraonilor Egiptului, în anul 285 d.Hr. A trăit pe vremea împăraților romani Dioclețian și Maximian (Egiptul devenise provincie romană cu trei secole în urmă).

Conform sinaxarului egiptean (copt), se spune că mama sa, Eufemia, nu avea nici un copil. Într-o zi, aceasta s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sărbători închinate Maicii Domnului. Acolo, văzând părinții cu copiii lângă ei, frumos îmbrăcați de sărbătoare, ea s-a întristat, a suspinat și a lăcrimat îngenunchind în fața icoanei Sfintei Fecioare Maria.

S-a rugat fierbinte să mijlocească în fața iubitului ei Fiu ca să-i dăruiască și ei un copil. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoană, spunând „Amen”. S-a bucurat nespus, înțelegând că Domnul și Maica Sa îi auziseră rugăciunile. Întorcându-se acasă, i-a povestit soțului ei Eudoxius cele întâmplate iar el a zis: „Fie voia Domnului”. Domnul, Iubitorul de oameni, le-a dăruit un copilaș, un băiat pe care l-au numit Mena (Mina), după cuvântul „Amen” pe care îl auzise mama sa în fața icoanei. Mai târziu, fericiții părinți au mai avut un fiu și o fiică.

Sf. Mina a crescut în credința creștină, beneficiind de o educație aleasă – părinții săi erau înstăriți, tatăl său, Eudoxius, având un rang înalt în armata imperială romană.

Mina a rămas însă orfan de la o vârstă fragedă. Tatăl său a murit când Mina avea doar 11 ani, iar mama sa a murit la trei ani după aceea.

Ajungând la vârsta necesară, Mina a vrut să urmeze cariera armelor, după exemplul tatălui său. Intrând în armata imperială a fost trimis să-și facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigia. Orașul în care slujea era însă păgân și dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză Mina nu se putea împăca cu viața de aici și mai ales cu camarazii săi care se închinau la idoli.

În acea perioadă, împăratul Dioclețian inițiase o originală reformă constituțională, sporind la patru numărul conducătorilor imperiului și instituind astfel tetrarhia ca sistem de guvernare al imperiului roman. Deși pe plan politic și militar Dioclețian a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reușitele lui sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor: astfel, prin cele 4 edicte (decrete) pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva creștinilor.

Mulți creștini au preferat să primească mucenicia în numele Domnului nostru Iisus Hristos, decât să aducă jertfe idolilor. Sf. Mina și-a părăsit poziția și rangul militar la care ajunsese și s-a retras în deșert unde a rămas pentru o perioadă de cinci ani, cinstindu-L și iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima sa.

Într-una din zile, a văzut cerurile deschizându-se și mucenicii purtând cununi minunate. A auzit o voce zicând: „Tot cel ce se ostenește pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”. Atunci, Sfântul s-a întors în orașul pe care îl guvernase – Cotyaeum (Cotiani, în prezent Kütahya din Turcia) – mărturisind numele Domnului Iisus Hristos.

Deși împăratul Dioclețian abdicase în anul 304, persecuțiile împotriva creștinilor au fost continuate cu și mai multă îndârjire, mai ales în părțile răsăritene ale imperiului roman, controlate de către împăratul Galerius Maximianus (305-311), ginerele lui Dioclețian.

Unii istorici pun pe seama lui Galerius, care se bucura de o mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, faptul că l-ar fi determinat pe Dioclețian să promulge seria celor patru edicte împotriva creștinilor din anii 303-304.

În acest context, întoarcerea la Cotyaeum a Sf. Mina, cunoscut ca fiind creștin, era un act de mare curaj și tărie sufletească. Ştiind că aparține unei familii nobile, concetățenii săi l-au sfătuit să se îndepărteze de credința lui, promițându-i daruri și măriri. Deoarece Sf. Mina nu s-a răzgândit și nu a renunțat la credința creștină, guvernatorul cetății a hotărât să fie arestat și torturat.

 

Mucenicia

Cele ce se cunosc despre martiriul Sf. Mina provin de la Metafrast și Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei.

În acel timp, în cetatea Cotiani (Cotyaeum) era celebrată o sărbătoare păgână; din acest motiv guvernatorul cetății, prefectul Pirrus, a ordonat ca Sf. Mina să fie închis în temniță până va trece sărbătoarea, nevoind să o tulbure și nici să stânjenească petrecerea și plăcerea poporului prin judecata și osânda lui.

Tot timpul cât a stat în temniță, Sf. Mina se ruga și cânta lui Dumnezeu imnuri de slăvire. Îndată după sărbătoare el a fost adus înaintea lui Pirrus, care i-a cerut cu tărie să se lepede de Hristos și de credința în El și să aducă jertfă zeilor țării (idolilor), făgăduindu-i nu numai punerea lui în libertate dar că îi va da și daruri scumpe.

Cu liniște și hotărâre la tot ce ar putea veni peste el, Sf. Mina a respins propunerea și făgăduința, chiar dacă mai marele orașului îl amenința cu chinuri ca cele pe care le-au îndurat atâția alți creștini, sfârșind cu moartea. „Nu mă tem nici de chinuri și nici de moarte” a răspuns curajos Sf. Mina.

La auzul acestor cuvinte, prefectul furios a dat poruncă călăilor să-l supună la chinuri fără milă, ceea ce au făcut fără întârziere. Sub ochii lui, Sfântul Mina a fost dezbrăcat și bătut cu vine de bou până la sânge, care curgea șiroaie pe trupul lui umplut de răni. Martirul însă nu scotea nici un vaiet, nici un suspin, de parcă nu trupul lui ar fi fost lovit și rănit.

Un privitor cu numele de Pegas, cutremurându-se de ceea ce vedea s-a apropiat de Sf. Mina și i-a spus: „Omule, fie-ți milă de tine și supune-te guvernatorului mai înainte ca trupul tău să fie zdrobit. Pleacă-te zeilor în fața lui, iar după ce scapi închină-te Dumnezeului tău, care pentru atâta lucru nu se va supăra pe tine, cred eu.” Mucenicul i-a răspuns însă: „Fugi dinaintea mea! Nu voi grăi minciună, chiar de ar fi să mor, iar jertfă voi aduce numai Dumnezeului meu. Numai El este nădejdea mea.”

Apoi, călăii săi l-au legat cu trupul gol de un copac. L-au scrijelat cu niște piepteni de fier și l-au frecat cu o bucată de stofă țesută din păr. Drept răspuns la aceste noi chinuri, Sf. Mina a început să cânte imnurile obișnuite din adunările creștine. La aceasta, mânia prefectului Pirrus a crescut fără măsură și a poruncit uciderea sfântului: „Pentru că Mina ostașul a căzut în nelegiuitul creștinism și nu vrea să se supună poruncii împărătești de a aduce sacrificii zeilor, poruncim să i se taie capul cu sabia iar corpul să i se ardă”.

Călăii au pus mâna pe Sf. Mina, l-au târât afară din oraș, i-au tăiat capul și i-au aruncat corpul în foc. Dar creștinii au venit în jurul focului imediat ce ostașii au plecat și au scos din foc bucăți din trupul sfântului, le-au spălat, le-au uns cu arome și le-au îngropat într-un loc știut numai de ei.

 

Moaștele Sf. Mina

După anul 318, când pe tronul imperiului roman ajunsese Constantin cel Mare (acesta promulgase în 313 Edictul de la Milano, prin care religia creștină intra în legalitate pe întreg cuprinsul imperiului), creștinii au scos moaștele sfântului din pământul Frigiei și le-au dus în locul său de naștere, în Egipt, și anume la Alexandria.

Mai târziu, pe locul unde au fost îngropate, a fost ridicată o biserică în cinstea Sf. Mina. În această biserică s-au săvârșit multe minuni, dăruindu-se creștinilor multe vindecări și mult ajutor. Aceste minuni sunt istorisite de Sf. Timotei, arhiepiscopul Alexandriei.

Moaște ale Sf. mare Mucenic Mina se află în mai multe locuri ale lumii creștine.

În România, biserica „Sfântul Mucenic Mina” din București păstrează fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse de la Muntele Athos și de la Mănăstirea „Sfântul Mina” din Egipt în anul 1874.

Credincioșii se pot închina la moaștele Sf. Mina și în Catedrala mitropolitană din Iași. În această catedrală, alături de moaștele altor 32 de sfinți, se află și un fragment din moaștele Marelui Mucenic Mina.

Şi în Biserica „Sfântul Mina” din cartierul Obcine (Suceava) se află două fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse din Grecia, în august 2001, de către Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Mare Mucenic Mina si pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava (24 iunie)

/0 Comentarii/în , /de /1.594 vizite

Alexandru cel Bun și alaiul domnesc la întâmpinarea moaștelor Sf. Ioan cel Nou (1402) – frescă de la Mănăstirea “Sf. Ioan cel Nou Suceava”

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava

Sfântul mare mucenic Ioan cel Nou (cunoscut și ca Ioan cel Nou de la Suceava) este un sfânt român din secolul al XIV-lea. Este pomenit de Biserica Ortodoxă Română la 2 iunie, precum și la 24 iunie (comemorarea aducerii moaștelor sale la Suceava).

S-a născut în jurul anului 1300, din părinți creștini greci și care i-au transmis această dragoste și lui. În viața sa, a împlinit porunca iubirii aproapelui, purtându-se cu toata cuviința față de cei din jurul său, așa cum își desăvârșise învățătura de la dascălii și preoții cetății. Localitatea sa de baștină este Trapezunt (oraș-port la Marea Neagră, întemeiat de coloniștii greci), unde se îndeletnicea cu negoțul. Călătoriile sale fiind cu precădere pe malurile Mării Negre în scopul înfăptuirii negoțului dar unde își marturisea și credința în Iisus Hristos și pe care o propovăduia și celor din jurul său.

Vorba lui Ioan mergea la sufletul multora, mai ales a celor nevoiași, dar au fost și oameni care l-au pizmuit pentru asta. Unul dintre aceștia a fost si neguțătorul apusean Reitz, care își arăta fățiș împotrivirea față de credința propovăduită de el. Se pare că această ură l-a făcut pe Reitz să caute răzbunare, dorind să-l piardă pe tânărul Ioan. Așa se face că pe când Ioan era la Cetatea Albă – ocupată atunci de tătarii nogai – negustorul Reitz l-a mințit pe eparhul cetății că Ioan dorește să treacă la religia cea străveche a tătarilor (tengriismul).

Dând crezare, dregătorul tătar l-a chemat la el pe Ioan, fiind încântat de „intenția” acestuia de a trece la credința eltaică. Înțelegând urzeala negustorului venețian Reitz, Ioan și-a dat seama de situația în care a fost pus și de ceea ce i se va putea întâmpla dacă îl refuză pe tătar. Mânat de imboldul puternicei sale credințe, Ioan a refuzat să renunțe la Hristos – “care l-a ocrotit și i-a dat deplina bucurie a credinței și a iubirii”.

Răspunsul său: “Preaputernice eparhe, vorbele care ți s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să disprețuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepad de Hristos “lumina lumii””, l-a mâniat pe eparh ce a considerat aceasta drept o insultă la credința tătărască. De aceea a poruncit ca Ioan să fie supus unor munci groaznice.

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (1300 - 1340) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (1300 – 1340) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Însă caznele la care a fost supus Ioan i-au întărit întreaga ființă, a dobândit “cununa” vieții veșnice. “Pentru aceasta i s-a luminat fața de o lumina strălucitoare mai presus de fire.” Văzând că muncile la care a fost supus nu a avut nici un efect asupra credinței sale, ighemonul l-a ispitit cu promisiunea că-i v-a vindeca rănile cu ajutorul celor mai iscusiți medici, însă Ioan i-a răspuns: “…nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. numai cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui”

Acestea l-au mâniat și mai tare pe eparh care a poruncit ca Ioan să fie supus la tortură cruntă. A fost legat de coada unui cal și târât pe caldarâm. Deși trupul îi era sfâșiat de pietrele străzilor, buzele-i șopteau rugăciuni către Atotputernicul. Asta l-a determinat pe unul dintre chinuitori să-și scoată sabia și să-i taie capul. “Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea neveștejită a slavei sfinților și vrednicia de a fi unul din “casnicii” Lui”.

Ighemonul și ceilalți dregători tătari din cetate n-au dat voie creștinilor (majoritatea români) să-i ia trupul de pe drum și să-l îngroape după rânduiala creștinească. Dar Dumnezeu, în dragostea sa nemărginită față de aleșii săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul. Un necredincios (tătar) din cetate, văzând aceasta arătare a îngerilor în vesminte strălucitoare, a crezut că sunt preoți creștini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba prohodirii lui Ioan.

A scos arcul și săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată; a fost izbăvit de pedeapsă cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă. Aceste minuni l-au înfricoșat pe conducătorul cetății, care a îngăduit creștinilor să ridice trupul lui Ioan și să-l înmormânteze după rânduiala creștină. A fost îngropat în cimitirul din Cetatea Alba.

Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de conștiință pentru uciderea lui Ioan, și-a pus în gând să mai săvârșească o nelegiuire. Văzând el însuși ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gândit să-l dezgroape în ascuns și să-l ducă în țara sa, pentru că de asemenea revărsări de daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său să se bucure concetățenii săi. Dar și de data aceasta s-a întâmplat o minune.

Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. Într-adevăr, mergând la cimitir, l-a surprins pe acesta cum încerca să ia trupul lui Ioan. De aceea, preotul a înștiințat obștea credincioșilor din Cetatea Alba care au ridicat trupul neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos și l-au dus în altarul unei biserici din oraș.

Rămășițele sale pământești, neputrezite și răspândind bună mireasmă, puteau fi considerate acum ca sfinte moaște. Ele au rămas în aceasta biserică aproximativ 70 ani, revărsând multe daruri asupra creștinilor care veneau și îngenunchiau în fața lor, cerând mijlocirile sale în fața Părintelui ceresc.

Vestea minunilor ce se săvârșesc prin moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândește în toata Țara Moldovei, al cărui ocrotitor a fost socotit atunci evlaviosul domn Alexandru cel Bun, care cu înțelepciune reușește să obțină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoașterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Mușat dorea ca această împlinire istorică și de mare importanță bisericească s-o pecetluiască cu mutarea sfintelor moaște ale Mucenicului Ioan ce Nou de la Cetatea Albă la Suceava, unde își fixase reședința și noul ierarh.

În legătură cu orașul în care a pătimit Sfântul Ioan – numit acum “cel Nou”, spre a se deosebi de Sfântul Ioan Botezătorul sau de alți sfinți cu acest nume – s-a crezut mult timp ca este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, oraș care a aparținut secole în șir Moldovei, apoi României întregite. Mai nou, unii învătați consideră că este vorba de o localitate cu același nume de lângă strâmtoarea Kerci, din Crimeea.

În anul 1402, Alexandru cel Bun a adus moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou la Suceava. Alaiul cu moaștele Sfântului Ioan au fost întâmpinat la locul numit “Poiana Vlădicăi”, în apropiere de Iași, de către domnitor și soția sa, de mitropolitul Iosif, de marii dregători, egumeni, călugări, preoți și credincioși, care l-au însoțit până la Suceava.

Acolo au fost așezate în biserica Mirăuți, care cu multe refaceri de mai târziu, dăinuiește până azi. Moaștele au rămas în biserica Mirăuți până în anul 1589, când au fost mutate în noua catedrală mitropolitană din Suceava – cu hramul Sfântului Gheorghe – ctitorită în prima jumătate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan al III-lea și fiul său Ștefăniță.

Se cunosc mai multe minuni înfăptuite de moaștele Sfântului Ioan cel nou de la Suceava, una dintre ele fiind amintită de Petru Movilă al Kievului: La 2 iunie 1622 Suceava era amenințată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părțile. Preoții slujitori la biserica în care erau adăpostite moaștele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au înțeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte și că-i va ocroti, încât au continuat să se roage ca orașul să nu cadă în mâna cotropitorilor. Într-adevăr, o ploaie torențiala a împiedicat pe tătari să mai asedieze orașul.

Moaștele au rămas în Suceava până în anul 1686, când a intrat cu oaste în Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a luat cu sine în Polonia și pe mitropolitul cărturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el, din Suceava, moaștele Sfântului Ioan cel Nou, odoarele și documentele Mitropoliei. Au fost duse și așezate la Jolkiew, unde a viețuit și mitropolitul Dosoftei până la moarte (1693).

Cinstitele moaște au rămas în pământ străin până în 1783, când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuți a reușit să le readucă acasă, fiind reașezate tot în fosta catedrală mitropolitană cu hramul Sfântului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibilă pentru că la acea dată atât partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orașul Suceava, cât și o parte din Polonia (cu orașul Jolkiew) erau încorporate în Imperiul Austriac (sau habsburgic).

O nouă strămutare a lor a avut loc în cursul primului război mondial, când, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena și adăpostite în capela ortodoxă română din acel oraș. Revenirea Bucovinei și a Basarabiei la țara-mamă, în 1918, a făcut ca Sfântul Ioan să devină iarăși ceea ce a fost veacuri de-a rândul, adică “ocrotitorul a toată țara Moldovei”.

Patimile Sfântului Ioan cel Nou au fost reprezentate în pictura multor biserici din Moldova. Chipul său apare pentru prima oară in pronaosul bisericii de la Dobrovăț, de lângă Iași, în 1529. Câțiva ani mai târziu, în 1546, a fost zugrăvită viața și pătimirea sa în 12 scene, pe peretele de sud al bisericii mănăstirii Voroneț, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Scene asemănătoare apar și în pictura catedralei episcopale din Roman. În pridvorul închis al bisericii mănăstirii Sucevița, ctitoria Movileștilor, apar 14 scene din viața și pătimirea sa.

Scene cu pătimirea Sfântului Ioan cel Nou se pot admira și în pictura interioară a bisericilor de la mănăstirile Secu și Sihăstria din județul Neamț.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

Sfântului Sfințit Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor

/0 Comentarii/în , /de /3.549 vizite

Sfântului Sfințit Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântului Sfințit Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor

Acest plăcut al lui Dumnezeu, Metodie, încredinţându-se din tinereţe lui Dumnezeu, s-a arătat vas curat şi locaş al Sfântului Duh. De aceea, prin alegerea dumnezeiască, s-a învrednicit de cinstea arhierească şi a luat păstoria oilor cuvântătoare din cetatea Patara, care este în părţile Liciei.

Acolo păştea turma sa bine şi cu iubire de Dumnezeu, luminând cu cuvinte line plinirea Bisericii. în acea vreme, se sculase eresul lui Origen, care înşela pe mulţi. Acel eres văzându-l arhiereul lui Hristos că se întăreşte, s-a ridicat împotriva lui ca un păstor ales, şi cu cuvintele sale 1-a ars pe acela, ca şi cu nişte foc dumnezeiesc, pierzând tot întunericul şi ceaţa cea ereticească cu preaînţeleptele sale învăţături şi cu darul cel dumnezeiesc.

Cuvintele lui, cele de Dumnezeu insuflate, au strălucit în toată lumea ca nişte fulgere şi vestirea lui ca un glas de trâmbiţă de gând a ieşit în tot pământul. De aceea, nesuferind vrăjmaşul cel nevăzut îndrăzneala şi ostenelile lui cele mari pentru Biserica lui Hristos şi pentru dreapta credinţă, a înarmat asupra lui pe vrăjmaşii cei văzuţi, pe slugile sale, adică pe elinii care se închinau idolilor, îndemnându-i ca prin chinuri să ucidă pe slujitorul lui Dumnezeu.

Deci, prinzând păgânii pe Metodie, arhiereul lui Hristos, i-au tăiat capul cu sabia şi sfântul s-a mutat la viaţa cea mai bună. Astfel, cel ce mai înainte slujea Mielului lui Dumnezeu, după aceea, el însuşi, ca un mieluşel junghiat, s-a adus jertfă vie lui Dumnezeu.

Pentru aceea, s-a împodobit şi cu îndoite cununi, fiind apărător viteaz al dreptei credinţe. El s-a luptat împotriva eresurilor şi înaintea elinilor a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală, până la vărsarea sângelui şi la sfârşitul său cel mucenicesc. Şi a pătimit pentru Hristos în împărăţia lui Avrilian.

 

articol preluat de pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sfântului Sfințit Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor si pe doxologia.ro

Sfântul Mare Mucenic Artemie; Sfântul Cuvios Gherasim din Chefalonia (20 octombrie)

/0 Comentarii/în , /de /3.621 vizite

Sfântul Mare Mucenic Artemie

foto si articole preluate de pe basilica.ro

 

1. Sfântul Mare Mucenic Artemie s-a născut în Egipt, la sfârşitul veacului al treilea, ca fiu al unor credincioşi de bun neam. De tânăr a intrat în rândul ostaşilor, unde a fost învrednicit de mari dregătorii, pentru vitejia sa. De aceea, Sfântul împărat Constantin cel Mare (306-337) l-a socotit unul dintre oamenii săi de încredere.

El i-a fost alături când a luptat, în anul 312, cu Maxenţiu, şi a văzut semnul crucii arătat pe cer, pentru care s-a întărit în credinţă. Sfântul Artemie l-a însoţit pe marele împărat din Roma până în Răsărit, apoi a însoţit-o pe Sfânta Elena la Ierusalim, unde a fost de faţă la aflarea Sfintei Cruci.

După moartea marelui Constantin, generalul Artemie a primit poruncă de la împăratul Constanţiu (337-361) să aducă la Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli Andrei, Luca şi Timotei, pe care le-a aflat şi le-a mutat în noua capitală.

Apoi a fost numit cârmuitor al provinciei Egiptului, purtând titlu de duce şi trimis împărătesc (dux augustalis), străduindu-se pentru dezrădăcinarea idolatriei şi creşterea Bisericii. Iar, după o vreme, murind împăratul Constanţiu, fiul Sfântului Constantin, toată stăpânirea împărăţiei, şi la apus, şi la răsărit, a luat-o Iulian (361-363), călcătorul de lege, care pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos, şi a ales să se închine idolilor.

Şi s-a pornit atunci Iulian cu luptă mare împotriva lui Hristos şi cu prigoană asupra creştinilor, preschimbând bisericile în temple idoleşti şi omorând pe creştini cu înfricoşătoare chinuri.

Deci, pe vremea când împăratul Iulian se afla în Antiohia, pregătind războiul împotriva perşilor, a fost chemat şi Artemie din Alexandria cu ostaşii lui. Şi, stând de faţă înaintea împăratului cu oastea sa, Artemie, care acum era înaintat în vârstă, privea cum erau chinuiţi creştinii pentru credinţa lor.

cititi mai mult pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

2. Sf. Cuv. Gherasim din Chefalonia – Sfântul Gherasim, Noul Pustnic al Chefaloniei, s-a născut în satul Trikkala din Peloponez. În primii ani ai maturităţii s-a călugărit pe insula Zakynthos, după care a plecat la Muntele Athos unde a devenit schimonah, studiind împreună cu pustnicii de pe Sfântul Munte.

Sfântul Gherasim din Kefalonia (16 august, 20 octombrie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Gherasim din Kefalonia (16 august, 20 octombrie) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Gherasim cel nou, sihastru cel din Peloponez, ale cărui sfinte moaşte sunt în Chefalonia, în pace s-a săvârşit.

Sfântul Gherasim, Noul Pustnic al Chefaloniei, s-a născut în satul Trikkala din Peloponez. În primii ani ai maturităţii s-a călugărit pe insula Zakynthos, după care a plecat la Muntele Athos unde a devenit schimonah, studiind împreună cu pustnicii de pe Sfântul Munte.

Primind binecuvântare de la părinţi, călugărul s-a dus la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt Dătător de Viaţă al Mântuitorului. După ce a vizitat multe din locurile sfinte din Ierusalim, Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria şi Egipt, el s-a întors la Ierusalim, devenind îngrijitor de candele la Sfântul Mormânt.

cititi mai mult pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Eupsihie din Cezareea Capadociei

/0 Comentarii/în /de /3.821 vizite

Sfântul Mucenic Eupsihie din Cezareea Capadociei († 362)

foto preluat de pe www.agioskosmas.gr
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Mucenic Eupsihie a fost născut şi crescut în Cezareea Capadochiei, din părinţi de bun neam şi cu dregătorie de patrician; şi a petrecut fără prihană anii tinereţilor lui, în întreaga înţelepciune cea creştinească. El a dus o viaţă fără prihană şi s-a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul.

Încă până a nu se sfârşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare râvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe, când mergea în Cezareea.

Iar când se săvârşea nunta lui Eupsihie, s-a întâmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzând Sfântul Eupsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s-a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mulţime de creştini, s-au dus şi au sfărâmat idolii şi capiştea idolească au dărâmat-o până în temelie. Şi îndată elinii aceia au înştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Eupsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea în vremea aceea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoinţă, petrecând în post şi în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiştei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mâniindu-se nu numai asupra lui Eupsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi îndată a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să-i prindă, şi pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să-i trimită şi averile lor să le jefuiască; ba încă şi de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar şi să-i ducă cu sila în cete.

Apoi a luat cinstitul nume al cetăţii Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăţiei lui Claudiu cetatea aceea şi a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci aşa se numea mai înainte. Şi a numărat-o pe aceea printre sate, ştergând-o din numărul cetăţilor celor cinstite, şi a pus dajdie mare asupra credincioşilor creştini, a locuitorilor de acolo; iar capiştea cea dărâmată, cu multă grabă a poruncit creştinilor să o zidească iarăşi.

Pentru că se făgăduia cu jurământ, că nu va înceta de a face rău cetăţii, nici va lăsa pe Galileeni – că aşa numea el pe creştini – fără să poarte pe grumajii şi pe capetele lor bucăţi din capişte, până ce se va ridica iarăşi capiştea cea risipită a zeilor elineşti. Şi ei s-ar fi încercat să săvârşească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urât de Dumnezeu. Iar pe Sfântul Eupsihie, a poruncit să-l muncească şi să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia.

cititi mai mult pe basilica.ro

(Vlad Cubreacov) Din nou despre recunoașterea martirilor români

/0 Comentarii/în /de /1.927 vizite

Icoana celor 100 000 de martiri georgieni, căzuți de sabie persană

foto: cubreacov.wordpress.com
articol: Vlad Cubreacov

17 octombrie 2017

Vlad Cubreacov - foto: facebook.com

Vlad Cubreacov – foto: facebook.com

 

Am asistat cum câteva minute la o polemică între prieteni pe subiectul canonizării martirilor români numiți de unii sfinții închisorilor. Discuția m-a întristat din cauza accentelor puse de prietenii mei care au încercat să se contrazică, să fie polemici, cu toate că mie mi-au părut cu toții, în intenția lor, consensuali.

Toată lumea discută despre canonizare. Termenul este de principiu corect, dar se referă la formă și proceduri, nu la fondul problemei. Iar problema trecerii martirilor români în rândul sfinților lui Dumnezeu nu este (doar și mai întâi) o problemă formală, ci tocmai una de fond. Cred că nu trebuie să vorbim despre canonizarea, ci despre recunoașterea martiriului românilor care și-au dat viața pentru Hristos. Problema nu e că nu canonizăm. Problema e că nu recunoaștem. Și nu e vorba de noi ca plinătate a Bisericii, care recunoaștem, dar nu putem canoniza, ci de Sinodul nostru Îndreptător, Sfânt și Mare, care poate canoniza, dar nu recunoaște. Nu-i putem lăsa pe neprietenii Bisericii noastre și ai Ortodoxiei în general să jubileze în fața acestei situații paradoxale, insinuând că Sinodul nostru ar fi temător și obedient față de puterea secular-politică văzută și nevăzută care, de fapt, ea nu dorește recunoașterea sfinților români atâția câți ni i-a dat Dumnezeu.

Am intervenit în discuția prietenilor mei cu un comentariu poate pripit, dar absolut sincer și de la obraz, pe car îl reproduc mai jos:

Lucrurile sunt simple, elementare chiar.

1. Când ne referim la martirii români, la canonizări și la ordonarea istoriei noastre bisericești și naționale, cred că trebuie să o luăm cronologic.

2. În acest sens, trebuie să începem prin a cerceta viața, pătimirile și sfârșitul mucenicesc al celor peste 100 de preoți români, majoritatea absolută ortodocși, dar și unii preoți greco-catolici, martirizați de maghiari într-un singur an: 1848. Evident, au fost martirizați în acel an sângeros și mulți călugări și mireni, iar aceștia nu pot fi trecuți cu vederea. Aici nu este vorba despre neomartiri. Acuș vor fi două secole de la martiriul acestor mărturisitori. Are Sinodul nostru preocupare pentru această pagină sângeroasă din istoria Bisericii noastre? Nu cunosc, dar există temeiuri să neîndoim.

3. După aceasta este firesc să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor și martiriului creștinilor (preoți, călugări și mireni) uciși pentru credința lor, de mână străină, în Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.

4. La fel, în cazul creștinilor martirizați în Ardealul de Nord.

5. Abia mai apoi trebuie să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor pentru credință și sfârșitului martiric al creștinilor din timpul dictaturii instalate în 1948.

cititi mai mult pe: cubreacov.wordpress.com