Articole

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina (†298)

/0 Comentarii/în , /de /3.820 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; pravila.ro; doxologia.ro;

 

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina

Cei 33 de Mucenici din Melitina s-au nevoit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311).

Cel dintâi dintre ei era Ieron, bărbat puternic la trup şi viteaz, dar bun şi blând la suflet.

Fiind plugar, slujitorii idoleşti l-au găsit la ogor şi vrând să-l prindă ca nişte tâlhari, nu au putut, căci plugarul scoţând fierul plugului, şi-a făcut din grindeiul aceluia armă.

Şi por­nindu-se asupra lor i-a gonit pe toţi.

Deci, a mers sfântul de bună voie la dregător, iar acela i-a tăiat mâna dreaptă din cot şi l-a întemniţat.

În închisoarea din Melitina se aflau închişi mai mulţi creştini care mărturisind credinţa lor în Hristos Iisus, împreună cu Ieron, au fost osândiţi la grele chinuri.

După ce au fost bătuţi, au fost scoşi afară din cetatea Melitinei şi tuturor li s-au tăiat capetele, luând astfel cununa mucenicilor.

Iată numele celor care împreună cu Ieron au primit moarte mucenicească la anul 298: Isihie, Nicandru, Athanasie, Mamas, Varahia, Callinic, Theoghen, Nikon, Longhin, Theodor, Valerius, Xanthius, Theodul, Callimah, Eugen, Theodoh, Ostrichius, Epifanie, Maximian, Duchitius, Claudian, Theofil, Gigantius, Dorotei, Theodot, Castrichius, Anicletus, Themilius, Eutihie, Ilarion, Diodotus si Amonitus.

Mâna cea tăiată a Sfântului Ieron a fost dusă mamei sale, așa cum a cerut însoțitorilor săi, care veniseră cu el din Capadocia în Melitina, Armenia.

 

Troparul Sfinţilor 33 de Mucenici din Melitina

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Sfinților 33 de Mucenici din Melitina (în limba greacă) preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfinţilor 33 de Mucenici din Melitina

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Ceata mucenicilor cea strălucită şi purtătoare de lumină, răsărind după înţelegere, a luminat Biserica astăzi cu razele minunilor. Pentru aceasta, prăznuind cinstită pomenirea lor, cerem cu rugăciunile lor, Mântuitorul nostru, să ne mântuieşti pe noi din nevoi, ca un Milostiv Dumnezeu şi de oameni iubitor.

 

Viața Sfinților 33 de Mucenici din Melitina

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina (7 noiembrie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina - foto preluat de pe doxologia.ro

Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia și s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărățeau păgânii împărați Dioclețian și Maximilian, care arătau către idoli multă râvnă și credință. Atunci li s-a vestit că toată Armenia și Capadocia se împotrivesc poruncii lor și nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbați vicleni plini de toată răutatea și înșelăciunea, ale căror nume erau Agricolae și Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dându-le două porunci. Cea dintâi, să piardă pe creștinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbați și tineri puternici, îndemânatici la război.

Când a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare și puternic și mai cu bărbăție decât alții. Iar Lisie îndată a trimis ostașii să-l aducă pe el. Mergând trimișii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la țarina sa, ocupându-se cu lucrul. Deci au mers ostașii acolo vrând să-l ia. Iar el, știind că vor să-l ia în rândurile ostașilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetând că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli și a ostăși cu dânșii, fiind creștin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mâniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo și a început a-i bate pe ostași, astfel încât nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toți au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dânșii ca un leu, îi bătea fără cruțare. Atunci ostașii cei izgoniți și risipiți, adunându-se la un loc, s-au rușinat de neputința lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiți de dânsul.

Temându-se a se întoarce deșerți la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: “Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor râde toți de noi că un om a biruit atâția ostași, dar vom fi și aspru pedepsiți pentru împuținarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulți ostași, chemându-i în ajutorul lor spre a porni și a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simțind năvălirea lor, a intrat cu însoțitorii săi într-o peșteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creștini binecredincioși care se războiau cu păgânii ce veniseră asupra lui.

Atunci au trimis ostași la ighemon, spunându-i că Ieron s-a închis într-o peșteră cu alți creștini și nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de ușa peșterii, temându-se de bărbăția lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergând, a sfătuit pe ostași să se depărteze de la peșteră. “Nu puteți, zise el, să-l luați cu sila, ci cu blândețe și cu bună sfătuire”.

Depărtându-se ostașii de la peșteră, a intrat Chiriac la dânsul și l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rânduiala ostășească. Astfel vorbind în pace cu dânsul, a îmblânzit mânia lui, l-a scos din peșteră și l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrână și oarbă. Iar ea aflând că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plângă foarte mult, numindu-l toiag al bătrâneților sale și lumina ochilor săi celor orbi.

Deci se tânguia că se lipsește de un fiu ca dânsul care o mângâia în necazurile văduviei și a orbirii ei. Iar ostașii, înconjurându-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luându-și rămas bun de la maica sa, care plângea și de la toți cunoscuții care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dânsul o rudenie a sa, anume Victor și s-a dus cu ostașii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el și doi frați ai rudeniei sale, Matronian și Antonie, și alți prieteni de credință. Iar apunând soarele și făcându-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au așteptat până dimineața.

În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dânsul: “Iată, Ierone, bine vestesc ție mântuire; calea pe care călătorești este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pământesc te vei nevoi, nici vei ostăși pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvârși nevoința, și degrabă vei veni la Dânsul, ca să primești de la El cinste și laudă”. Acestea zicând cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui și s-a dus. Iar el, sculându-se vesel, a zis către prietenii și către rudeniile care erau cu dânsul: “Acum am cunoscut în mine taina bunăvoinței a lui Dumnezeu și de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moștenire și o bogăție, care sunt ascunse în cer; iar bunătățile ce sunt de față, nimic nu folosesc celor ce le moștenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobândi toată lumea, iar sufletul său și-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump și mai bun decât sufletul. Mi-ajunge vremea vieții care a trecut și care în deșert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă și bătrână neputincioasă și lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute și să o sprijine pe dânsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredințez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor și al văduvelor”.

Acestea zicând, a lăcrimat pentru maica sa și apoi a plecat. Iar când a ajuns la cetatea Melitina, Sfântul Ieron a fost închis în temniță și împreună cu dânsul au fost închiși și alți treizeci și trei de creștini, către care Sfântul a început a le vorbi astfel: “Ascultați sfatul meu, prietenilor și fraților, și luați aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toți cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veșnic. Ați auzit că păgânul ighemon voiește să aducă dimineață jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili și pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui și să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu și să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultându-le, să ne dea tărie și bărbăție a suferi muncile și a dobândi fericitul sfârșit”.

Când a grăit Sfântul acestea, toți cu un suflet au răspuns: “Cuvintele tale sunt mai dulci decât fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuiești ceea ce cu adevărat este de folos și de mântuire. Și toți voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decât, închinându-ne idolilor, să viețuim în deșertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinților spuse în temniță, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineața a șezut la judecată plin de aprindere și de mânie și scoțând pe Sfinții Mucenici din temniță, i-a pus înaintea sa și a zis către dânșii: “Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfârșit, ca să vă împotriviți unei atât de mari stăpâniri, să treceți cu vederea poruncile împărătești și să nu vă închinați marilor zei?”

Răspuns-au sfinții: “Cu adevărat am fi fost nebuni și jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului și pietrei, care sunt lucruri făcute de mâini omenești. Dar noi suntem înțelepți, închinându-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvântul a făcut cerul și pământul și cu Duhul gurii Lui le-a adus din neființă în ființă”.

Acestea grăindu-le sfinții, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mâna asupra fericitului Ieron, și a zis: “Acesta este omul care s-a împotrivit ostașilor trimiși de tine, ighemoane, și toate cele ce ați auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutând la dânsul, a zis: “De unde ești tu?” După ce Sfântul a spus patria sa și cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăși: Tu ești potrivnicul poruncilor împărătești, care te lauzi cu tăria mâinilor tale și ai făcut rău ostașilor celor trimiși de noi?” Iar Ieron, cu bărbăție a răspuns fără frică: “Eu sunt. Cu adevărat am urât pe cei ce urăsc pe Domnul meu și asupra vrăjmașilor Lui m-am luptat. Cu urâciune desăvârșită i-am urât pe ei; că vrăjmași mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dânșii bătându-i și izgonindu-i ca pe niște iepuri fricoși”.

Ighemonul, auzind acestea, s-a mâniat și nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, și a grăit: “Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încât nici stăpânirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimișii noștri i-ai rănit. Pentru aceea, mâna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mâna Sfântului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalți sfinți a poruncit să-i bată fără milă și așa s-a făcut. După aceea, iarăși fiind aruncați în temniță, ei mulțumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfânt al Lui.

Însă unul dintre dânșii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfântului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte și, temându-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creștinilor celor prinși și munciți și l-a rugat cu smerenie să șteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaților ce pătimesc pentru Hristos și să-l elibereze din temniță. Și a făgăduit a-i da pentru aceasta, moșia sa. Iar acela bucurându-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorința lui Victor, căci a șters numele lui din numărul creștinilor și l-a eliberat noaptea din temniță. Deci, ieșind Victor de acolo, îndată a murit și astfel și-a pierdut și moșia și viața sa, și s-a lipsit de cununa mucenicească.

Făcându-se ziuă, Sfântul Ieron a înțeles cele ce făcuseră și, umplându-se de mâhnire, se tânguia cu amar pentru rudenia sa, zicând: “Vai ție, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cât de urâtă s-a făcut viața ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmașilor! Pentru ce ai ales fuga cea rușinoasă mai mult decât cununa slavei? Pentru ce ai cinstit ușurătatea cea vremelnică mai mult decât bucuria cea nesfârșită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sunt nimic în fața muncilor celor veșnice pe care le vei dobândi, căzând în mâinile lui Dumnezeu?”

Așa tânguindu-se Sfântul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniță pe cei doi însoțitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie și Matronian, și a zis către dânșii: “Apropiați-vă de mine și ascultați dorința mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceți la îndeplinire, când vă veți întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, având cele de trebuință spre hrană, să săvârșească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia și bătrânețile ei, căreia să-i dați și mâna mea cea tăiată și să-i ziceți ca să scrie stăpânitorului Rustic, care stăpânește în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mâna mea să fie pusă acolo.

Făcând acest legământ cu însoțitorii săi, fericitul Ieron aștepta sfârșitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a șezut la judecată și, chemând pe sfinți, îi silea să se închine idolilor, silindu-i și cu îmbunări și cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos și să se închine la idoli. Iar când a văzut că nimic nu sporește, a poruncit mai întâi să-i bată cu toiege fără cruțare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiați de sabie. Însă Sfinții Mucenici, împreună cu povățuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, când mergeau la locul de ucidere, cântau cu veselie cuvintele acestea: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.

Venind la locul cel însemnat, și-au plecat genunchii și s-au rugat, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele și sfintele lor capete. Iar Antonie și Matronian s-au apropiat de ighemon rugându-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Și a zis ighemonul: “Dacă-mi veți da atâta aur cât se va potrivi cu greutatea capului, veți putea lua capul acela”. Antonie și Matronian se mâhneau pentru că nu aveau atâta aur cât trebuia ighemonului pentru capul sfântului, deși acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump și mai cinstit.

Iar Dumnezeu a pus gând bun în inima unui bărbat slăvit și bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfântului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atâta aur, cât trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul și luându-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta și mâna sfântului cea tăiată, vrând ca și pentru ea să dobândească aur. Dar Antonie și Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducând cu ei mâna lui Ieron. Iar trupul lui și ale celorlalți Sfinți Mucenici, tăiați împreună cu dânsul, luându-le creștinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.

Deci frații cei mai sus pomeniți, luând mâna sfântului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mâinile ei și au spus cu de-amănuntul toate cele întâmplate. Ea primind mâna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta și la ochi o punea. Și, pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tânguire zicea:

“O, iubitul meu fiu, te-am născut viu și întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrânețe, povățuitor la neputințe, și mângâiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plâng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli și a mă bucura? Căci sunt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pântecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obște, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăți.

Deci, ducându-te de la mine, nu mă lăsa până în sfârșit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijlocește la Domnul, pentru care ți-ai vărsat sângele, ca și pe mine să mă slobozească degrabă din viața aceasta plină de multe osteneli și de mari nevoi”.

Astfel grăind cu plângere, a pus mâna sfântului la locul acela unde singur a binevoit să se așeze și toate cele poruncite de dânsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfântului Ieron cu mult aur, după câtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiați Sfinții Mucenici și a așezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfânta Treime în veci. Amin.

Galaction și Epistimia (sec. al III-lea)

/0 Comentarii/în , /de /4.026 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sf. Mucenici Galaction și Epistimia

Galaction a fost fiul lui Clitofont și al Levkipiei și a murit pentru Hristos la vârsta de 30 de ani. Epistimi nu avea decât 16 ani când a murit pentru credința ei.

Clitofont era un bogat din orașul Emesa Feniciei, iar Levkipia fiica unui conducător de oraș, pe nume Memnont. Fiind stearpă, Levkipia mersese la doctori și vrăjitori în speranța că va putea naște un copil, însă nu a aflat nici o rezolvare.

Într-o zi a bătut la poarta casei un bătrân pe nume Onufrie, care ascundea faptul că era preot și monah sub haine de cerșetor.

Levkipia l-a chemat înăuntru și i-a destăinuit mare ei supărare.

Atunci, bătrânul i-a făgăduit că dacă va crede în Dumnezeul creștinilor și se va boteza, rugămintea ei de a avea un copil va fi împlinită. Acceptând să fie botezată, nu la mult timp Levkipia a născut un băiat, convingând astfel și pe soțul ei Clitofont să se boteze.

Ei l-au numit pe copil Galaction și l-au crescut în credința creștină și i-au oferit o bună educație. La vârsta de 24 de ani, Galaction este logodit de către tatăl său cu tânăra Epistimia care era păgână.

Din cauza persecuției lui Deciu și a lui Secund, conducătorul orașului Emesa, împotriva creștinilor, Galaction și-a botezat logodnica în ascuns, în râul Chefis, la fel ca și pe Evtolmie, un slujitor din casa Epistimiei.

Hotărând să-și dedice viața monahismului, ei au părăsit orașul, și s-au îndreptat spre cele două mănăstiri din Muntele Publion, una pentru maici și alta pentru călugări.

După ce păgânii au aflat de existența celor două mănăstiri, au trimis armată pentru a prinde toții monahii, între care a fost prins și Galaction.

Epistimia i s-a alăturat în scurt timp, mărturisind ea însăși că este creștină. Au fost supuși supliciilor și în cele din urmă au suferit moarte martirică mărturisind credința în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

 

Troparul, Glas 4:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

cititi mai mult despre Sf. Mucenici Galaction și Epistimia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Viața Sf. Mucenici Galaction și Epistimia

Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (sec. al III-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (sec. al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit și bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, și care era stearpă. De aceea era foarte mâhnităde vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dânsul ocări și bătăi, pentru că n-avea copii. Amândoi erau necredincioși, ținându-se de credința cea elinească, fiind foarte sârguitori către templul Artemidei.

În acea vreme stăpânea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv și foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflând multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetății spre înfricoșarea creștinilor. De aceea mulți din cei credincioși, temându-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alții, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mâinile chinuitorilor și mureau pentru numele Domnului.

Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creștin, și-a acoperit chipul călugăresc cu niște haine zdrențăroase și, umblând din loc în loc și din casă în casă, ca un sărac, cerea câte o bucățică de pâine. Iar pe unde putea, învăța sfânta credință și întorcea sufletele omenești către Dumnezeu.

Așa umblând, a venit și la casa lui Clitofon și, stând la poartă, a început a cere pâine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzându-l îmbrăcat în haine zdrențăroase și cerând pâine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mânioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai așteptat puțin, după cum este obiceiul săracilor; și stând la poartă cerea. Apoi, după puțin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrânul acela în ogradă și l-a dus în casa sa dându-i cele de trebuință.

Bătrânul, luând milostenie, a văzut pe Levchipia suspinând din inimă și a zis către dânsa: „Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi așa, din toată inima?”. Iar ea a zis către dânsul: „Sunt fără de fii, bătrâne; pentru aceea sunt necăjită și prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărțit la doctori și vrăjitori, ca să-mi ajute și să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dânșii, ci în mai mare mâhnire sunt”. Iar bătrânul a întrebat-o: „Cărui Dumnezeu slujești?”. Iar ea i-a răspuns: „Slujesc zeiței celei mari, Artemida”.

Bătrânul a zis: „Pentru aceea ești stearpă, pentru că nu nădăjduiești spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pântecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: „Spre care Dumnezeu voi nădăjdui că să-mi dea acel dar și să pot fi maică de fii?”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nădăjduiește spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, și crede în El și în Părintele Lui Cel fără de început și în Sfântul Cel de o ființă și de viață făcătorul Duh”. Dar ea a zis: „Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?”. El a zis: „Despre Acela îți vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pământul, a zidit pe om și toată suflarea”.

Levchipia a zis: „Mă tem, omule, de boierul Secund, că nu cumva să fie înștiințat și să mă omoare, precum a ucis și pe mulți alții; căci pe toți cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povestești tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrânul a zis: „Dacă te temi de stăpânitor, apoi, în taină crezând, poți să slujești Sfintei Treimi. Și eu, temându-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu și nădăjduiesc că mă voi mântui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sunt creștin, monah și preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sunt socotit de toți ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sunt monah și rob al lui Hristos; așa și tu poți să-i slujești lui Hristos în taină, și nu te vei păgubi de mântuirea ta”.

Ea a zis: „Părinte, dacă voi primi eu credința aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredință, apoi nu va fi credința mea deșartă și fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?”. Răspuns-a bătrânul: „Primește numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfântul Botez, și crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat și, dacă vei petrece bine în credință, apoi te vei mântui și tu, și bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfințește bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.

Cu aceste cuvinte întărind sfântul bătrân pe femeie, ea a zis către dânsul: „Părinte, poți să-mi dai Sfântul Botez?”. Iar el a răspuns: „Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!”. Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, și așa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a învățat-o tainele creștinătății și toate poruncile. Iar când a vrut să plece bătrânul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze și să o învețe bună credință și rugăciunea.

Ducându-se bătrânul de la dânsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dânsa bărbatul ei opt zile. Și cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfântului Duh cel luat prin Sfântul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce și i se păru cum că ea cade la picioarele Lui și că aude din preacurata Lui gură niște cuvinte mângâietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea și-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, și părtaș împărăției Lui.

După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mângâiere duhovnicească și de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dânsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit și i se părea că-L vede stând înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pântece, de care lucru fiind înștiințat bărbatul ei, s-a bucurat foarte și a zis către dânsa: „Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ți-a dat rod pântecelui. Deci să mergem și să le ducem lor jertfă!”. Iar ea, oftând, a zis bărbatului său: „Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire și pe Care L-am văzut, având palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Și dacă voiești, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”.

El i-a zis: „Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulți că a fost răstignit pe lemn și face minuni mari”. Deci, a zis către dânsul femeia: „Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic și milostiv către noi? Căci a împlinit dorința inimii noastre și a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: „Au n-ai auzit de mânia voievodului care, fără de milă, chinuiește și omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?”. Iar femeia a zis: „Dar noi în taină vom crede într-Însul și vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putință pe față; și așa vom îndrepta bine viața noastră”.

Soțul Levchipiei a zis: „Este cineva să ne învețe pe noi credința aceea și să ne povățuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ți S-a arătat în vis și de la Care ai primit darul de zămislire?”. Ea, văzând pe bărbatul său plecându-se spre bună credință, i-a spus toate cele ce i s-au întâmplat și cum că este creștină și că credința a învățat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atât de mult, încât dorea și el Botezul. Iar când a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, și Clitofon a fost botezat de acel sfânt bătrân. Și viețuiau acești de curînd luminați în toată buna credință și curățenie, slujind Domnului în ascuns.

Când a venit vremea, femeia a născut un băiat și, chemând pe bătrânul cel mai sus pomenit, părintele și învățătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punându-i numele Galaction. Iar sfântul bătrân a proorocit pentru dânsul, zicând: „Acest prunc va urî viața aceasta pământească și o va dori pe cea cerească”.

Făcându-se pruncul mare, părinții l-au dat la învățătura cărții și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învățat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înțelepciunea cea filosofică și a învățat bine astronomia.

Când avea douăzeci și patru de ani, iar fericită maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Și aflând o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amânatănuntă o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obișnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mâhnit Epistimia.

Tatăl ei, văzând-o astfel și înțelegând pricina, a zis către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obișnuita închinăciune fiicei noastre și logodnicei tale sau, dacă nu o iubești pentru ce te-ai logodit cu dânsa?”. Iar Galaction, nerăspunzându-i, s-a dus la fecioară și i-a zis: „Fecioară Epistimia, oare știi pentru ce nu-ți dau închinăciune?”. Iar ea a zis: „Nu știu, domnul meu, și mă mâhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu ești creștină, ci ai credință necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăși cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voiești să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli și crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred și primește Sfântul Botez. Numai atunci îți voi da sărutare și te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soția mea și în nedespărțită dragoste vom petrece până la sfârșit”.

Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, și voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înțeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze – căci, din cauza cumplitei prigoniri a creștinilor, unii preoți și clerici au fost omorâți, iar alții au fugit prin pustie –, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă și ieși către râul Chifos prefăcându-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieși și eu din casa mea, ca și când aș vrea să mă duc la câmp, și aflându-te acolo, te voi boteza”.

Deci, a făcut așa. A ieșit Epistimia spre râu și s-a dus și Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în râul Chifos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. După aceea, învățând-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărțit, neștiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfânta credință și pe unul din robii socrului său și l-a botezat și pe el, precum și pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah și a scris viața acestuia.

Epistimia, după botez, ședea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gândirea la Dumnezeu și cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-și credința înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dânsa Galaction, i-a zis: „Voiesc a-ți spune un lucru minunat, domnul meu. De când am luat Sfântul Botez, văd în vis niște palate foarte frumoase în care cânta trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase și o a treia de oameni cu bună cuviință, având aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii și acelei dulci cântări, se veselește mult inima mea”.

Galaction, explicând vedenia, a început a-i spune așa: „Monahii sunt oamenii care și-au lăsat bogățiile lor, femeile și prietenii și au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăție și în răbdare, umblând pe calea cea strâmtă și grea; fecioarele cele frumoase sunt acelea care și-au lăsat logodnicii și pe părinții lor, cum și toată dulceața lumii acesteia, înfrumusețarea hainelor, averile și toată deșertăciunea, și au urmat lui Hristos. Iar bărbații cei cu aripi sunt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurându-se împreună, dănțuiesc în ceruri și slăvesc cu cântări pe Dumnezeu”.

Atunci Epistimia a zis: „O, de ne-ar da și nouă Dumnezeu a dănțui cu acele cete!”. Iar Galaction a zis: „Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană și dacă ne vom lepăda de lume, precum și aceia, atunci ne va învrednici și pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: „Dacă voiești, stăpânul meu, eu sunt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărți de tine; căci, dacă ne vom despărți, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?”. Iar Galaction i-a zis: „Dă-mi cuvântul în ceasul acesta că îți vei păzi fecioria și vei merge cu mine la viața monahicească, și eu nu mă voi despărți de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicând: „Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, așa îți făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine și a-ți urma, oriunde vei merge”.

Atunci Galaction a zis: „Să mulțumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire și a plecat urechea Sa către noi. El să întărească și să păzească învoiala noastră până la sfârșit!”. Apoi a zis către Sfânta Epistimia: „Iată, eu mă duc în casa mea și mă voi găti de cale, asemenea fă și tu; apoi împarte săracilor cele ce ai și voi împărți și eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieși împreună din casele noastre și vom merge unde ne va povățui Dumnezeu; și ia împreună cu tine și pe robul Eutolmie, căci este om bun și va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărțit și au împărțit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieșit din casele lor noaptea și au mers împreună, luând cu ei și pe robul Eutolmie.

Mergând ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mănăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mănăstire mică, de fecioare, având patru pustnice îmbătrânite, între care mai bătrână era o diaconiță cinstită și cu viață sfântă. Intrând Galaction cu Epistimia și cu Eutolmie în mănăstirea de bărbați și plecându-se egumenului, i-au spus gândul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzând într-înșii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit și i-a tuns în sfântul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mănăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mănăstirea sa și le-a poruncit să facă toate ascultările mănăstirii, după obiceiul călugăresc.

Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunându-se egumenului și fraților, slujind lui Dumnezeu cu toată osârdia. Iar nevoințele și ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stând, ci ori lucra ceva pentru trebuința mănăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămâna nu gusta nimic. Și atât de mult și-a păzit curățenia sa, încât în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă față femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre frați: „Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfânta diaconiță care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mântuirea sufletului, căci este pricepută și vestită cu cuvântul și cu viața. Apoi să vezi și pe sora ta, Epistimia!”. Iar el nu voia, grăind: „Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinților sfinți, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, până când va veni vremea și îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dânsa”.

Deci și sora lui, fericită Epistimia, viețuia în mănăstirea să lingă sfânta diaconiță, ca îngerul lui Dumnezeu, în așa nevoințe și osteneli, încât n-a rămas mai prejos cu viața sa decât fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Și erau amândoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzând cu dragoste către Dânsul, spre a căror viață îmbunătățită privind cei ce petreceau împreună cu dânșii în viața monahală, se foloseau și preamăreau pe Părintele Cel ceresc.

În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creștinilor și toți erau siliți să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutați pentru a fi chinuiți. În acea vreme înștiințându-se unii din păgânii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpânitor despre dânșii. Și îndată a trimis ighemonul pe ostașii săi ca să prindă pe toți monahii și să-i aducă la dânsul pentru judecată.

Dar mai înainte de năvălirea acelor ostași asupra mănăstirii, Sfânta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în niște palate împărătești împreună cu logodnicul și cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, și un împărat prea luminat îi încununa pe dânșii cu cununi. Deșteptându-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse și făcându-se ziuă a trimis la egumen, rugându-l să vină la dânsa căci are a-i spune un cuvânt duhovnicesc – căci era obicei a nu veni călugărițele în mănăstirea de bărbați. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amândouă mănăstirile, mergea la aceste pustnice, rânduindu-le cele cuvenite pentru viața lor și ascultându-le mărturisirea. Apoi, săvârșind dumnezeiasca Liturghie, le împărtășea cu dumnezeieștile Taine, și iarăși se întorcea în mănăstirea sa.

Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mănăstirea sfintelor pustnice și ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: „Palatele sunt împărăția cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor și a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum și fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veți primi în curînd. Însă mai întâi aveți mult a pătimi și a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoșezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbești în dureri. Să știi că pentru pătimirile acestea vremelnice te așteaptă bunătățile cele negrăite și veșnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoință”. Iar ea, lăcrimând, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voiește El, să rânduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”.

Întorcându-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostașii cei trimiși de ighemon asupra mănăstirii de bărbați și toți călugării, văzând năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflându-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre frați n-au putut să mai prindă, căci toți, fugind prin pustiu și prin munți, s-au ascuns bine. Asemenea și sfintele pustnice, împreună cu fericită Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, și toți au scăpat nevătămați, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins și ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată și chinuire.

Cuvioasa Epistimia, ascunzându-se în munți împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic și frate este prins de păgâni și dus la chinuri, singură văzând aceasta din înălțimea muntelui. Deci a căzut plângând la picioarele sfintei diaconițe, zicând: „Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostașii și-l duc la lemnul de tortură și nu vreau a mă despărți de dânsul, căci mă doare inima și doresc a muri împreună cu dânsul pentru Hristos, Domnul nostru!”.

Diaconița a zis: „Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dânsul, nu te da în mâinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmașului, căci ești tânără și mă tem pentru tine că nu cumva înfricoșându-te de chinuri să te lepezi de Hristos și să-ți pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoințele tale cele călugărești, și te vei păgubi de mântuirea ta”.

Sfânta Epistimia a zis: „Nu pot să rămân vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat și iubitor de oameni; el cu mâinile lui m-a spălat de necurăția mea în apa Botezului; el m-a povățuit să iau calea mântuirii și m-a îmbrăcat în chipul călugăresc și m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuințele mele; el îmi este logodnic, frate, învățător, părinte după Dumnezeu și păzitor al fecioriei mele, și nu mă pot despărți de dânsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce și voi muri împreună cu dânsul. Dacă își va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune și eu, ca să se verse și sângele meu împreună cu sângele lui pentru Ziditorul tuturor, și mă voi duce împreună cu dânsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis și Care ne-a încununat. Deci slobozește-mă, stăpâna mea, slobozește-mă și te roagă pentru mine!”.

Cuvioasa diaconiță, văzând lacrimile ei și dragostea către Dumnezeu și către logodnicul său, a zis: „Să fii binecuvântată de Domnul, fiica mea, și binecuvântată să fie calea pe care săvârșești alergarea pătimirii tale, ca și întâia muceniță Tecla! Mergi dar în calea cea fericită și mâna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!”. Și astfel, fericită Epistimia, sărutând pe maică să cea duhovnicească, pe sfânta diaconiță, și pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.

Ajungând pe ostași și văzând pe Sfântul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: „Iubitul meu domn și frate, învățătorul și povățuitorul mântuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, așteaptă-mă și nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră și roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înșelăciunea idolească și din toată deșertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoințele cele călugărești. Adu-ți aminte de făgăduința ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!”. Iar ostașii, întorcându-se, au luat-o și pe dânsa.

Văzând Cuviosul Galaction pe fericită Epistimia, s-a bucurat de nevoința ei cea cu osârdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale și a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieștii iubiri. Deci se rugă din inimă pentru dânsa să o întărească până la sfârșit în nevoința cea mucenicească, adică să nu se înfricoșeze de chinurile cele cumplite. Și legând-o ostașii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovnicești, îi duceau pe ei la ighemon. Mergând ei pe cale, Sfântul Galaction învăța pe sora sa Epistimia, zicând: „Vezi, sora mea, să nu te amăgești cu oarecare înșelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdând puțin aici, vom fi încununați veșnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”.

Sfânta Epistimia a zis: „În urma ta voi merge, domnul meu, și ceea ce te voi vedea pe tine făcând, aceea voi face și eu, și cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări și pe tine, și îmi va ajuta și mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dânsul deopotrivă cu tine, să pătimesc și să mor; apoi să mă satur și eu deopotrivă, când ni se va arăta slavă Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, și a ieșit o slugă în întâmpinarea ostașilor, zicând: „Ighemonul poruncește să fie păziți creștinii aceștia până dimineață”. Deci sfinții au fost ținuți de ostași în legături toată noaptea.

Iar dimineață a venit păgânul la judecată; și au fost aduși înaintea lui Cuviosul Galaction și fericită Epistimia. Apoi, privind la dânșii, a zis: „Cine sunteți voi, negrilor?”. Sfântul Galaction a răspuns: „Suntem creștini și călugări”. Ighemonul a zis: „Cine este Hristos?”. Sfântul a zis: „Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul și pământul și toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noștri ce sunt și ce au făcut?”. Sfântul a răspuns: „Zeii voștri sunt pietre și lemne, lucru stricăcios, și nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sunt făcuți de mâini omenești, iar voi vă închinați la lucruri făcute de mâini omenești și cinstiți niște zei pe care voi i-ați lucrat din diferite feluri de materiale”.

Atunci ighemonul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: „Dezbrăcați pe hulitorul acesta și-l bateți cu vine de bou!”. Deci, bătând pe Sfântul Galaction, Sfânta Epistimia plângea și ocăra pe ighemon, zicând: „O! chinuitorule nemilostiv, nu te rușinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu și a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?”. Iar chinuitorul a zis: „Dezbrăcați-o și pe aceasta și o bateți mai tare!”. Și când slugile cele fără de rușine o dezbrăcau pe dânsa de hainele cele călugărești și o dezgoleau până la cămașa cea de păr, sfântă a zis către ighemon: „Blestemat să fii, chinuitorule fără de rușine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu poruncești să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voștri cei necurați, ca să nu vedeți goliciunea fecioriei mele!”. Și îndată, cu cuvântul sfintei, ighemonul a orbit, precum și toți cei ce erau cu dânsul, încât căuta fiecare cu mâinile sale zidurile și povățuitori, dar nu era între dânșii nici unul care să vadă lumina.

Atunci, temându-se, toți au strigat: „Mântuiește-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, și vom crede în Dumnezeul tău!”. Iar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu și iarăși au văzut toți și au crezut cincizeci și trei de suflete. Însă tiranul, deși vedea cu ochii cei trupești, cu cei sufletești era orbit; căci, îndemnându-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deșerților săi idoli, zicând: „În mintea noastră am pierdut credința în marii noștri zei și de aceea, mâniindu-se asupra noastră, ne-au certat puțin, ca să ne înțelepțim și să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceștia, că adevărați defăimători, să nu-i cruțăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noștri”.

Deci a poruncit slugilor ca, ascuțind niște trestii, să le bage sub unghiile mâinilor și ale picioarelor. Aceasta făcându-se, sfinții răbdau cu bărbăție și strigau: „Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deșerți ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mâinile; iar ei strigau: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învață mâinile noastre spre război și degetele noastre spre oștire; mila noastră și scăparea noastră, apărătorul și izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mâinile vrăjmașilor noștri”. Apoi a poruncit să le taie și picioarele.

Făcându-se aceasta, sfinții strigau: „Scoală, Doamne, ajută-ne nouă și ne izbăvește pentru numele Tău. Știi, Stăpâne, că, cu dragostea Ta fiind răniți, Ți-am urmat Ție și am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curțile Tale cerești, unde stau înaintea Ta toți cei ce Ție Ți-au plăcut”. Și iarăși au strigat, zicând: „Blestemați să fie zeii păgânilor și toți cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: „Încă nu încetează aceștia a ne huli zeii? Tăiați-le și limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile și sfinții mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigând către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le tăie capetele. Apoi ducându-i pe amândoi afară din curtea boierească, i-au tăiat și le-au lăsat trupurile neîngropate.

Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction și care pustnicise cu el, acela, când au fost prinși Sfântul Galaction și Sfânta Epistimia, i-a urmat de departe schimbându-și hainele călugărești ca să nu fie cunoscut. Deci, văzând patimile și sfârșitul lor, a luat pe ascuns sfintele și cinstitele moaște ale stăpânului și ale stăpânei sale și, plângând mult lângă dânsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viața cea plină de fapte bune și pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi și celor ce vor asculta și spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfânta Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în veci. Amin.

Sfântul Mucenic Avtonom (†303)

/0 Comentarii/în , /de /3.192 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Avtonom

Sfântul Mucenic Avtonom (+ 303) a trăit în timpul când la Roma era împărat Diocletian (284-305). A fost episcop în Italia, dar, din pricina persecuției împotriva creștinilor declanșată de împăratul Dioclețian, a părăsit Italia și s-a dus în Bitinia (regiune istorică, apoi regat elenistic în NV Asiei Mici, între Marea Neagră și Marea Marmara), unde a fost primit de un creștin, pe nume Corneliu.

În Bitinia erau foarte mulți păgâni, iar Sfântul Avtonom, fiind un om plin de râvnă pentru credința în Hristos, a desfășurat o puternică activitate misionară, zidind aici o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Împăratul Dioclețian a ordonat arestarea sfântului, drept pentru care sfântul se retrage la Claudiopolis, la Marea Neagră.

După ce a propovăduit Evanghelia și în Lykaonia și Isauria (Asia Mică) s-a întors în Bitinia și a numit episcop în locul său pe Corneliu, iar el a mers în orașul Claudia, să propovăduiască și aici Evanghelia lui Hristos. Sfântul Avtonom se întorcea însă și slujea în Biserica din Bitinia împreună cu Corneliu.

Păgânii fiind deranjați de activitatea misionară a Sfântului Avtonom, într-una din zile, pe când slujea în biserica închinată Sfântului Mihail, a fost scos afară și ucis cu pietre, primind astfel moarte martirică. A fost îngropat de o diaconiță pe nume Maria, iar în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare a fost construită o biserică deasupra mormântului său.

În 430 biserica a fost dărmată, fără să cunoască că aceasta fusese construită deasupra mormântului sfântului, și a reconstruit-o într-un alt loc. În 490 moaștele sfântului au fost găsite nestricăcioase și s-a construit un alt lăcaș închinat sfântului ierarh martir Avtonom.

 

Tropa glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Avtonom, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Mucenic Avtonom

Sf. Mc. Avtonom (†303) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Avtonom (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro

După cum se dovedește răutate când cineva grăiește cele necuviincioase, tot așa este și când lăsăm în tăcere cele ce sunt folositoare și cinstite. Că precum se vatămă gândurile celor ce aud pe cel ce grăiește lucruri necinstite, așa este și cel ce tace faptele cele bune ale sfinților, și lipsește de folos pe cei dreptcredincioși. Pentru aceea, fericită viață a Sfântului Avtonom nu am socotit să o acoperim cu tăcerea, ci prin scris ne-am sârguit a o da în auzul dreptcredincioșilor. Acest dumnezeiesc bărbat, Avtonom, era împodobit cu cinstea episcopiei în Italia pe vremea împărăției lui Dioclețian (284-305), dar sosind prigoana cea cumplită asupra creștinilor și-a adus aminte de cuvintele lui Hristos cele scrise în Evanghelie: „Când vă vor urmări pe voi, fugiți din cetatea aceasta în cealaltă” (Matei 10, 23). Deci, lăsând Italia, a mers în Bitinia și prin dumnezeiasca voie a ajuns la un loc care se numea Soreos. Acolo a fost întâmpinat în cale de oarecare iubitor de străini Cornelie, la care a viețuit multă vreme. Și, propoveduind pe Hristos, întorcea pe păgâni la credința creștină. A dobândit acolo multe suflete lui Dumnezeu, pentru că se ducea mulțime de popor în casa lui Cornelie, spre a asculta învățătura lui Avtonom, iar el ca un apostol le grăia cuvântul lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala, fără de opreală, căci lucra într-însul același Duh Sfânt care peste sfinții apostoli, în limbi de foc s-a pogorât oarecând. Și se aprindeau, prin propovăduirea lui Avtonom, inimile omenești spre dreapta-credință și spre dragostea lui Dumnezeu.

Auzind învățătura sfântului, se umileau și cu dragoste primeau cuvintele lui și cereau botezul de la dânsul. Și a adus atâția oameni la acel loc spre sfânta credință, încât nu încăpea în casa lui Cornelie adunarea aceea de credincioși. Apoi, le-a zidit lor o biserică afierosită numelui Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești, încredințându-i lui spre pază pe oamenii cei din nou luminați ca unui păzitor al neamului creștinesc. Iar făcând pe Cornelie diacon și încredințându-i lui turma cea cuvântătoare a lui Hristos s-a dus în Licaonia și în Isauria, dorind ca și acolo să fie propovăduitor al dreptei-credințe. Deci, ostenindu-se vreme îndelungată în cuvântul bunei-vestiri, iarăși s-a întors la Cornelie, cercetând oile cele câștigate lui Hristos și făcând pe Cornelie preot, slujea împreună cu dânsul mântuirii omenești. Iar când rău-credinciosul împărat Dioclețian a mers în Nicomidia, vrând să piardă tot neamul creștinesc, atunci și sfântul Avtonom, ca cel mai vestit între creștini, a fost cercat spre chinuire de către închinătorii de idoli. Iar el, dorind ca să aducă încă mulți oameni din întunericul păgânătății la lumina cunoștinței lui Dumnezeu, nu s-a dat pe sine în mâinile chinuitorilor ci, păzindu-și viața cea de bună trebuință bisericii, s-a dus cu corabia la Claudiopol care se afla lângă Marea Eucsinului (Marea Neagră), și semăna acolo sămânța cuvântului lui Dumnezeu care, căzând pe pământul cel bun al inimilor omenești, degrabă, cu dumnezeiescul dar, a adus multe roduri duhovnicești. Și, îndreptând bine toate cele spre dreapta credință și povățuindu-i pe calea mântuirii, s-a întors iarăși la Soreos. Și văzând că se înmulțise biserica, a pus pe Cornelie episcop; iar el singur s-a abătut în părțile Asiei, dezrădăcinând spinii nedumnezeirii și sădind sfânta credință cea într-unul Dumnezeu. Și ajutându-i darul sfântului Duh, pe mulți oameni în țara aceea i-a izbăvit din rătăcire și din pierzare prin învățătura cuvintelor sale, risipind capiștele idolești și zidind în inimile omenești locașuri duhovnicești Sfântului Duh. Apoi, iarăși s-a întors ca să cerceteze pe Cornelie Episcopul și turma cea în-credințată lui. Și văzându-i pe toți învățându-se în legea Domnului și sporind în fapte bune, s-a mângâiat și mulțumea lui Dumnezeu că nu a lăsat că osteneala lui să fie în zadar, ci a înmulțit pe fiii cei bisericești pe care el i-a născut prin bunavestire.

Aproape de cetatea Soreos era un loc care se numea Limnos, ai cărui locuitori erau toți împâcliți cu întunericul slujirii idolești. Deci, mergând la dânșii Arhiereul lui Dumnezeu Avtonom, le-a propovăduit lor pe Hristos și în puțină vreme pe cei mai mulți acolo i-a dobândit și, învățându-i tainele sfintei credințe, i-a luminat cu botezul și i-a numărat cu turma cea aleasă a lui Hristos. Într-una din zile, cei ce rămăseseră în necredință făceau praznic unui spurcat idol al lor și, aducând jertfe zeilor, dănțuiau în capiștea idolească. Iar oamenii cei din nou luminați, a căror putere era atunci mai multă acolo, adunându-se, au mers cu mânie la necredincioșii cei ce prăznuiau și le-au răsturnat jertfele și pe idoli i-au sfărâmat ca praful; și au risipit capiștea lor până la temelie arătându-le lor că idolii nimic nu pot, pentru că nu se împotrivesc celor ce îi sfărâma, nici strigă când îi risipesc. Iar necredincioșii greu s-au mâniat pentru un lucru ca acela, și gândeau cum ar putea să răzbune pierzarea idolilor lor, și căutau vreme potrivită pentru aceea.

Fiind înștiințați de ziua în care slujitorul Domnului, Avtonom, avea să aducă lui Dumnezeu jertfă cea fără de sânge în biserica cea zidită de dânsul a Sfântului Arhanghel Mihail, în cetatea Soreos și a adunat pe toți ai lui, cei din cetate, dimprejur; și se făcuse mul-țimea lor nenumărată și se gătiră în taină ca să năvălească fără de veste asupra bisericii și să ucidă pe povățuitorul creștinilor, Avtonom. Acest lucru l-au și făcut în vremea Dumnezeieștii liturghii; au năvălit necredincioșii asupra bisericii, bizuindu-se pe mulțimea puterii lor și având în mâini unii arme, alții securi, iar alții pietre, au izgonit pe toți credincioșii cei ce erau atunci în biserică, iar pe Sfântul Avtonom în dumnezeiescul altar l-au ucis fără de milă și s-a stropit tot altarul cu sfântul lui sânge. Așa arhiereul, aducând lui Dumnezeu jertfă cea fără de sânge, singur jertfă sângeroasă s-a adus în jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Apoi, ucigându-l pe el, necredincioșii au aruncat asupra lui mulțime de pietre cu care îl izbeau. Unii îl împungeau pe dânsul cu arme, alții îl băteau cu lemne, iar alții cu pietre azvârleau într-însul și, făcând dănțuire că și-au răzbunat necinstea idolilor lor, s-au dus.

Sfântul Avtonom zăcea ucis și a fost atunci mare tulburare bisericii și plângere nemângâiată a credincioșilor pentru uciderea părintelui și păstorului lor cel bun. Iar oarecare diaconiță, anume Maria, luând sfântul lui trup, l-a dat cinstitei îngropări.

Trecând mulți ani după îngroparea lui, când ajunsese marele Constantin împărat (306-337), și a primit sfântul botez, atunci un boier, anume Severian, a fost trimis de împăratul Constantin în Alexandria. El, temându-se de tulburarea mării, nu a mers cu corabia, ci pe uscat, pe calea care era pe lângă mare. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, li s-a întâmplat lor să meargă pe lângă mormântul Sfântului sfințit Mucenic Avtonom, și îndată catârii au stat și nu puteau să pășească mai departe ! Zadarnic îi bătea cu bicele, nici-unul nu s-a mișcat din locul său; și i-a ușurat și de sarcinile pe care le duceau, însă nici așa nu au putut să pășească mai departe, deoa-rece cu mână nevăzută erau opriți. Și rămăsese Severian în nedumerire. Se întâmplase atunci de era lângă dânsul oarecare bărbat sfânt, care avea darul a spune tainele lui Dumnezeu. Acela a zis lui Severian: „Se cade ție ca pe acest loc să ridici o biserică sfântului mucenic al cărui mormânt este aici. Și dacă vei făgădui să faci a-ceasta, îndată vei vedea pe catârii tăi degrabă mergând”. Iar Severian cu bucurie a făgăduit și s-au pornit îndată de la locul lor catârii și s-au duș înainte. Severian atunci i-a ridicat o casă mică de rugăciune sfântului mucenic până ce s-a întors din Alexandria și întorcându-se, a zidit o Biserică prea frumoasă deasupra mor-mântului sfântului.

Iar după mulți ani, un preot, neștiind că sunt aici cinstitele moaște ale sfântului Avtonom, acoperite cu pământ în biserica aceea, a risipit-o și a zidit altă nouă, la alt loc, aproape de mare, iar în locul cel dintâi, care avea întru sine moaștele sfântului, necunoscute, a fost pustiu șaizeci de ani, până la moartea lui Zinon, împăratul grecesc († 491). Și nimeni nu știa de această comoară de mult preț, pe care sinul pământului o ascundea întru sine.

După mulți ani, un ostaș din străjerii împărătești, anume Ioan, având poruncă împărătească, păzea în acele pomenite locuri, Soreos și Limnos. Acesta, sculându-se într-una din zile, a mers la vânat și, fiind la locul unde oarecând fusese biserica de deasupra moaștelor sfântului, a văzut acolo un iepure fugind și, încordându-și arcul, a dat drumul săgeții și l-a ucis. Apoi, vânând și alte fiare, s-a întors, iar odihnindu-se el noaptea pe patul său, i s-a arătat în vis Sfântul Avtonom, poruncindu-i să zidească o biserică pe locul acela unde ieri ucisese iepurele. Iar ostașul, sculându-se din somn, s-a sârguit să împlinească porunca și în scurtă vreme a zidit o biserică prea mi-nunată în numele sfințitului mucenic Avtonom ale cărui moaște le-a aflat întregi în pământ, fără nici o stricăciune. De la ele multe minuni se săvârșeau și izvorau tămăduiri bolnavilor. Despre nestricăciunea sfintelor lui moaște, fericitul Simeon Metafrast zicea așa: „Eu văzând pe viteazul nevoitor și după moarte biruind firea, mă ridic spre prea mărirea lui Dumnezeu, pentru că, privind oarecând cu ochii în mormântul cel mucenicesc, am văzut sfintele lui moaște petrecând nebiruite de puterea morții; pentru că ceea ce se lăuda că pe toată alcătuirea de viețuitoare în trei zile o va risipi, aceea, de atâta mulțime de ani, n-a putut să strice nici măcar un fir de păr al acestui bărbat prea luminos. Am văzut capul cu perii nevătămat, fața lui întreagă, pielea tare și nici genele lui nu și-au pierdut perii, fără numai ochii erau închiși. Și privind eu la dânsul, se vedea că, numai păzind legea morții, se preface a tăcea și tot trupul lui se ține întreg pe toate alcătuirile sale de mai înainte. Nici din capul lui nu se rupsese ceva, nici din celelalte părți ale trupului nu se despărțise ceva. Așa știe Dumnezeu a preamări pe aceia care L-au proslăvit pe El în trupurile lor”. Pentru că Aceluia i se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Vavila al Antiohiei (†253)

/0 Comentarii/în , /de /3.985 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Vavila al Antiohiei (†252)

Sfântul sfințit mucenic Vavila (gr. Babylas) a fost episcop al Antiohiei între anii 237 și 253.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 septembrie.

Se știu puține lucruri despre viața Sf. Vavila.

A fost numit episcop al Antiohiei în anul 237, ca succesor al episcopului Zebinus.

Vavila este cunoscut pentru tăria cu care a apărat credința creștină înaintea împăratului Deciu, fapt pentru care a și fost martirizat. Mai multe surse prezintă mucenicia lui în mod diferit.

Potrivit celor mai multe surse, lucrurile s-au petrecut după cum urmează.

Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, împreună cu cei trei tineri: Urban, Prilidjan, Epoloniu și cu mama lor Hristodula au primit moartea mucenicească în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de pe vremea împăratului Deciu (249-251 d. Hr.)

Împăratul Deciu a poruncit să se organizeze în oraș o mare sărbătoare în cinstea zeilor păgâni.

După ce s-a închinat zeilor păgâni, curios să afle cum se desfășurau sfintele slujbe ale creștinilor, împăratul a vrut să intre în biserică, unde Sfântul Vavila slujea Sfânta Liturghie.

Întrucât păgânii nu aveau acces în biserică în vremea Sfintei Liturghii, gestul împăratului echivala cu o profanare a bisericii.

De aceea, episcopul Vavila a ieșit el însuși în întâmpinarea împăratului și l-a oprit să intre în biserică, împingându-l afară cu propriile-i mâini.

Furios, împăratul a vrut să-l pedepsească pe loc, însă, văzând mulțimea adunată, s-a temut de o răscoală.

Mai târziu, a poruncit să se dea foc bisericii, iar episcopul Vavila să fie adus înaintea lui pentru învinuirea de a fi jignit demnitatea imperială, neîngăduindu-i împăratului să intre în biserică și dându-l chiar afară.

Episcopul i-a arătat că încercarea lui de a intra în biserică după ce adusese jertfe zeilor păgâni era o pângărire a bisericii și a sfintelor slujbe, lucru nedemn de un împărat.

Pentru a ispăși jignirea adusă împăratului Deciu i-a poruncit Sfântului Vavila să aducă jertfe zeilor păgâni.

Acesta a refuzat, iar împăratul a dat poruncă să fie pus în lanțuri.

Primind cu bucurie lanțurile, Vavila i-a spus împăratului că lanțurile erau pentru el un lucru la fel de cinstit cum era coroana imperială, iar prilejul de a muri pentru Hristos era o cinste la fel de mare precum socotea împăratul rangul său.

Împreună cu episcopul Vavila fuseseră arestați și trei tineri, frați după trup, care refuzaseră să-l părăsească.

Întrebat de împărat cu privire la ei, episcopul a arătat că aceia erau fiii lui duhovnicești pe care îi povățuia în credința și dragostea pentru Hristos și l-a poftit să-i pună la încercare.

Împăratul a încercat să-i ademenească pe cei trei tineri prin intermediul mamei lor, Hristodula, care era însă și ea o creștină cucernică.

Aceasta a refuzat să-și îndemne copiii să se lepede de Hristos.

Drept aceea, împăratul a poruncit ca cei trei să primească fiecare atâtea lovituri de bici câți ani avea fiecare – unul douăsprezece, altul zece și al treilea șapte ani.

Dar copiii au răbdat fără să cârtească.

Îndepărtându-i pe cei trei și pe mama lor, împăratul l-a chemat apoi iarăși înaintea lui pe episcop, spunându-i că aceia se lepădaseră de Hristos.

Dar episcopul nu l-a crezut, iar minciuna a ieșit repede la iveală.

Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Vavila dimpreună cu Hristodula și cu cei trei copii ai ei să fie legați de un copac și fie chinuiți punându-li-se pe trup cărbuni aprinși.

Dar ei au răbdat și aceasta cu mulțumire, iar în cele din urmă împăratul a poruncit să li se taie capetele.

Ei au primit astfel cununa muceniciei.

Sf. Sfinţit Mc Vavila, episcopul Antiohiei (†252) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc Vavila, episcopul Antiohiei (†252) – foto preluat de pe doxologia.ro

Mai târziu, împăratul creștin Gallus a luat moaștele Sfântului Mucenic Vavila și le-a așezat în cetatea Dafni, unde se afla un vechi și vestit templu și oracol al zeului Apollon.

Dar venind ca împărat Iulian Apostatul, care s-a întors la rătăcirea păgânilor, a venit la oracolul lui Apollon, vrând să primească o proorocire de la el, însă răspunsul primit de la slujitorii idolești a fost că idolul nu mai răspundea de când fuseseră aduse în oraș moaștele Sfântului Vavila și ale celor trei tineri.

Furios, împăratul le-a cerut creștinilor să ia de acolo moaștele sfântului, iar aceștia le-au dus cu cinste în Antiohia. Dar la scurt timp după mutarea moaștelor sfântului, a căzut foc din cer, iar templul și statuia lui Apollon au ars cu totul.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Şi părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Vavila, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Măririle credinței în inima ta punându-le, ai păzit-o, Sfințite Mucenice Vavila, netemându-te de chinuitori, sluga lui Hristos. Pentru Acesta, păzește-ne pe noi.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 153, 183), Sf. Vavila se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba lată, îmbrăcat în veșminte arhierești.

Atunci când se zugrăvește mucenicia lui, Sf. Vavila e zugrăvit îngenuncheat, cu capul tăiat (sau imediat înainte), lângă el fiind călăul cu sabia ridicată (însângerată).

Lângă Sf. Vavila sunt îngenuncheați cei trei prunci, cu capul plecat și călăul gata să le taie capetele.

 

Viața Sfântului Mucenic Vavila, Episcopul Antiohiei

Păgânul împărat Numerian, petrecând în Antiohia cea mare, într-una din zile a făcut mare praznic zeilor și a adus atotspurcatele jertfe idolilor, amestecându-le cu sânge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc, pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată și trainică.

Căci când purtase război cu împăratul acela și nu putea unul pe altul să se biruiască, făcură pace între ei și o întăriră cu jurăminte, încheind prietenie între dânșii.

Spre adeverirea acelei păci neschimbate și a prieteniei, împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tânăr copilaș, și l-a încredințat în grija lui, ca un tată să-l crească și ca pe un fiu firesc al său să-l aibă la sine.

Numerian, luând copilul împărătesc cu înșelăciune, îndată și-a arătat cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgând în seamă jurământul și defăimând prietenia lui, și singur, cu mâna sa, a junghiat pe fiul împărătesc în capiștea urâților săi zei.

Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfântul și purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păștea bine turma lui Hristos, făcându-se exemplu credincioșilor cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția.

Când se săvârșea acel diavolesc praznic și cumplită ucidere, Sfântul Vavila, adunându-și credincioșii săi care erau în Antiohia și intrând în sfânta biserică, aducea jertfă cea fără de sânge adevăratului Dumnezeu, rugându-se pentru cuvântătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet și învățând oile sale să fie tari în credință, ca să nu cadă în vreme de ispite.

Dar necuratul împărat, întorcându-se de la spurcatele jertfe ucigașe de oameni, s-a pornit spre creștineasca biserică, vrând să vadă dumnezeieștile taine care se săvârșeau și să spurce sfințenia Domnului prin intrarea sa necurată.

Atunci râvnitorul lui Dumnezeu, Sfântul Vavila, auzind că vine împăratul cu toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar și, ieșind împotriva împăratului, a stat în ușile bisericii. Apoi văzând că se apropie, a strigat cu mare glas către dânsul:

„Nu ți se cade împărate, fiind închinător de idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu și să o necinstești cu intrarea ta”.

Și s-a împotrivit Sfântul Vavila foarte mult împăratului, mustrându-l pentru idoleasca necurăție și cu totul oprindu-l să intre în biserică.

Când s-a apropiat împăratul de ușă, Sfântul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punându-și dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit și l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu, încât s-a întors împăratul rușinat.

Că deși voia să intre cu sila, având cu el slujitori și ostași, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfântul Vavila și nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică.

Căci cuvintele lui Vavila ca și cuvintele îngerului erau, și înfricoșau pe sufletul cel îndrăzneț și fără Dumnezeu.

Afară de aceasta s-a îndoit împăratul și de popor, temându-se că nu cumva să se facă ceartă și tulburare, pentru că multă mulțime de credincioși se adunase acolo în acea vreme.

Deci răbdând mustrarea în tăcere, s-a dus cu mânie la palatele sale.

A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punându-l înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicându-i:

„O, ticălosule mai mult decât toți, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te împotrivi puterii mele și mi-ai oprit intrarea în biserică?

Nu știi câtă răutate este a mustra pe împărat și sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăznește a necinsti fața împărătească?”. Iar Sfântul Vavila, fără teamă, i-a răspuns:

„Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă rușinez de fața lui, ci privesc spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor al oilor Sale și-mi poruncește să fiu treaz când năvălește lupul și să nu las fiara să intre în turmă.

Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci știu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfințenia lui Dumnezeu și să o facă necurată.

Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulțumești că te-am oprit de un plan rău ca acesta prin care ți-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit decât orice moarte”.

Numerian a zis: „Se cădea ție ca pentru lucrul de ieri pe care ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căiești și să ceri iertare de la noi, iar tu și acum ne nesocotești pe noi”.

A răspuns Vavila:

„Nu ni se cade nouă, creștinilor, a ocărî și a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu chipul Lui, însă de îndrăznește cineva împotriva lui Dumnezeu și aduce necinste asupra sfințeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti, ci cu dreptate este a-l și urî, după cum ne grăiește dumnezeiescul David: Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât și asupra vrăjmașilor Tăi am luptat? Cu urâciune desăvârșit i-am urât pe ei, vrăjmași mi s-au făcut mie”.

Acestea grăind sfântul, i-a zis împăratul:

„Lasă aceste cuvinte multe ale tale și ascultă-ne pe noi, de voiești să scapi de pedeapsa ce ți se cuvine pentru greșala ta și să câștigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă zeilor noștri și să te închini lor”.

A răspuns sfântul:

„Pentru turma încredințată mie toate le pot pătimi și sufletul sunt gata a mi-l pune”.

Apoi, tăcând puțin, a zis:

„Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu și să slujesc zeilor mincinoși, ale căror lucruri nelegiuite este rușine a le și pomeni”.

Împăratul a grăit:

„Iar îți zic cuvântul dinainte: Lasă multa ta grăire și jertfește zeilor, iar de nu voiești, pe tine, cel rău, te va pierde stăpânirea mea”.

A răspuns Vavila:

„Dorința mea era să te mântuiesc pe tine de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfârșite, iar tu îi chemi și pe alții în aceleași chinuri, aprinzându-ți gheena cea mare.

Deci îți spun că nu vei putea să scapi de mâinile Dumnezeului celui viu!”.

Apoi chinuitorul, schimbându-și furia în blândețe, a început a întreba fără mânie pe Sfântul Vavila:

„Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?”.

A răspuns Vavila:

„Firea lui Dumnezeu, oricât de mult te-ai osteni, nu vei putea s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns și necercat de gândurile omenești.

El este începătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul și Domnul tuturor, Cel ce este deapururea și a făcut pe îngeri, pe arhangheli și toate celelalte ființe.

Apoi l-a zidit pe om și l-a umplut de nenumărate bunătăți, punându-l împărat peste făpturi, și i-a rânduit să locuiască în rai.

Apoi, ca să-și cunoască omul cinstea sa, și cu cât întrece pe celelalte vietăți, le-a adus pe toate înaintea lui și i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui și ajutoare și l-a învrednicit pe om a se îndulci de dumnezeieștile cuvinte.

Iar nemulțumitorul om, defăimând pe Ziditorul și poruncile Lui nebăgându-le în seamă, a ascultat pe vrăjmașul care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvânt înșelător, pe care, crezându-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă n-a încetat a-i face bine, arătând că, deși greșim fără număr, El nu voiește pierzarea noastră, ci ne rânduiește nouă cele spre mântuire”.

Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înțeleagă, pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtășit cu înțelegerea, nefiind bun și nicidecum pedepsit, cum putea să înțeleagă cele folositoare?

Însă, rușinîndu-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul neînțelegerea lui, se arăta că le înțelege pe toate cele grăite de Vavila și a lăudat pe sfântul ca pe un frumos grăitor.

Apoi iar a întrebat: „Ce este omul?”.

Iar el a răspuns: „Omul este făcut de Dumnezeu din țarina și este muritor, mai cinstit decât toate vietățile cele muritoare, blând, iubitor de prietenie, deși noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decât fiarele”.

Numerian, mirându-se de cuvintele lui Vavila și arătându-se pe sine înțelept, se jura pe zeii săi, mărturisind că Vavila este înțelept și nu grăiește nimic mincinos, numai dacă ar jertfi idolilor.

Că zicea: „Numai singură această îi lipsește lui Vavila, că nu cinstește pe idolii noștri; ci trebuie ca înțeleptul acesta să nu necinstească zeii și să nu-și întrarmeze așa limba sa asupra lor”.

Căutând din nou înspre Vavila, i-a zis:

„O, bătrâne prea înțelepte, să aduci jertfă zeilor noștri și îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii că nu mint și vei fi domn în stăpânirea mea și vei avea multe averi”.

Așa amăgea necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări și cu făgăduințe de bogății mari și de cinste.

Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat nemișcat în credință.

Iar împotriva înșelătoarelor cuvinte ale chinuitorului a răspuns:

„Capul tuturor bunătăților este dreaptă credință, fără de care toate bunătățile făgăduite mie de tine sunt sărăcie și cea mai de pe urmă ocară și lipsirea de cele pe care le am”.

Deci Numerian, văzând pe Sfântul Vavila neplecat spre păgânătatea lui, s-a pornit cu mânie și a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punându-i lanțuri grele de fier la grumaji și la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetății spre privirea tuturor.

Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat fiind slăvit de toți cetățenii, rușinîndu-se de o necinstire ca aceea, se va pleca la necurata lui voie. Iar lanțurile fiind puse pe sfânt, împăratul zicea batjocorindu-l:

„Așa mă jur pe zei, Vavila, că îți este podoabă ție a umbla în aceste lanțuri, că acestea se cuvin bătrânețelor tale!”.

A răspuns sfântul:

„Tu, împărate, spre râs îmi zici aceasta, iar eu îți spun adevărul că așa de cinstite îmi sunt aceste lanțuri, precum ție coroana cea împărătească, iar pătimirile cele pentru Hristos așa de iubite îmi sunt, precum ție sceptrurile.

Și moartea pentru Cel fără de moarte Împărat așa îmi este de dorită, precum ție viața”.

Din întâmplare erau acolo, lângă Vavila, trei frați tineri de ani, dar bătrâni cu înțelepciunea, pe care sfântul i-a crescut cu duhovnicească hrană și îi avea ca pe fiii săi.

Aceia, urmând învățătorului lor, chiar când era legat, nu îl părăseau.

Spre ei căutând împăratul, a zis către sfânt:

„Mi se pare, Vavila, că acești copii spre mândrie te ridică pe tine, numindu-te învățător, și pentru dânșii stăruiești întru împotrivirea ta”.

A răspuns sfântul:

„De vei voi să-i întrebi pe copiii aceștia, îi vei vedea mai înțelepți decât tine și vei cunoaște că ei sunt sămânța cuvintelor mele”.

Deci a întrebat împăratul: „Ai cui sunt copiii?”.

A răspuns sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care, prin bunavestire, eu i-am născut, prin învățătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut și sunt în aceste mici trupuri bărbați mari și creștini desăvârșiți. Întreabă-i și vei vedea”.

Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la priveliște și să-l arunce în temnița poporului, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat mai întâi de au mamă.

Iar ei ziseră:

„Și mama și tatăl și învățătorul nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decât pe o maică, pentru că mama numai ne-a născut, iar Vavila ne învață pe noi înțelegerea și dreapta credință și spre înălțimea bunătăților ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”.

Îndată împăratul a poruncit să caute și să aducă pe mama lor.

Fiind adusă maică, o întrebă împăratul cum o cheamă și de este ea mama copiilor acelora.

Iar ea a răspuns, zicând:

„Numele meu este Hristodula și acești copii sunt rodul pântecelui meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe niște începători ai durerilor mele și nădăjduiesc că înțeleptul Vavila în vistieriile cerești îi va pune pe dânșii, pentru că i-am încredințat în grija lui pe acești fii ai mei”.

Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i:

„Nu grăi înaintea împăratului cu așa îndrăzneală!”.

Iar tinerii, văzând pe maica lor așa bătută, ziceau:

„A înnebunit împăratul! Bate pe mama noastră care grăiește adevărul”.

Împăratul a întrebat pe copii de nume și de ani.

Și spuseră aceștia că cel dintâi se numește Urban, având doisprezece ani; al doilea, Prilidian, având nouă ani; al treilea, Epolonie, având șapte ani.

Apoi îi amăgi și pe ei prigonitorul cu cuvinte bune și cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau:

„Suntem creștini și nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învățați să cunoaștem pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Aceluia ne închi-năm, și nu idolilor!”.

După multe îmbunări, văzându-i prigonitorul pe ei neplecați, a poruncit să-i bată, dându-le lovituri după numărul anilor lor.

Astfel, pe cel dintâi întinzându-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea, nouă; celui de al treilea, șapte, iar ei cu bărbăție răb-dau.

Numai de aceea le era jale, că nu aveau mai mulți ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos și ziceau:

„Măcar de ne-ați și ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoșilor voștri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos”.

Ducând pe copii deosebit și pe mama lor liberând-o, iar l-au pus pe Vavila înaintea sa și i-a zis:

„Iată acum copiii tăi se închină zeilor noștri, deci se cade ție ca, nezăbovind, acelora să te închini”.

A răspuns Vavila:

„De la diavolul, tatăl minciunii, v-ați învățat a minți, pentru că știu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veți putea să-i rupeți pe ei de la Hristos, căci i-am învățat bine a cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, și a crede într-Însul”.

Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila și pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc.

Iar Vavila, ridicându-și ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu să dea de sus tăria

Să spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei chinul.

Apoi îi învăța pe dânșii să rabde cu bărbăție, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire.

Și răbdau vitejește copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu.

Prigonitorul, luându-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat cu lanțuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din nou cu îmbunări și să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun și chemându-i copii frumoși, le-a dat aur și argint.

Ei însă cu un singur glas grăiau:

„Înșelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înșelăciunii tale, vrând să ne vinzi pe noi ca pe niște vrăbii?

Să știi cu adevărat că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzește și ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărâma, iar noi vom fi izbăviți”.

Apoi, suspinând, zi-seră:

„O, dreaptă credință, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ție să ai grijă de stăpânirea ta și să te înarmezi împotriva vrăjmașilor și război să faci cu dânșii, iar nu să ne prigonești pe noi fără vină?

Dar tu, lăsând toată grija cea din afară, te-ai pornit asupra noastră și nebăgând seamă te înarmezi și ne gonești pe noi.

Iar aceasta o faci nu ca să dobândești vreun folos pământesc, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară și sălbăticiei celei firești”.

Cu aceste cuvinte aprinzându-se prigonitorul, pe Vavila și pe copii i-a judecat și i-a osândit la moarte.

Când erau duși de ostași la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David:

„Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ție!”.

Și ajungând la locul unde aveau să-și pună capetele lor pentru Hristos, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe ei mai întâi îi aduse sub sabie, temându-se că nu cumva vreunul din ei, rămânând după dânsul, să se teamă de moarte și să se depărteze de la Domnul.

Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa și îi mângâia, învățându-i să nu se înfricoșeze de tăierea sabiei pentru care vor lua de la Hristos viața cea veșnică.

După ce au fost tăiați copiii, Vavila a strigat cu veselie:

„Iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!”.

Apoi singur sub sabie și-a plecat grumazul său și a poruncit celor ce voiau să-i în-groape trupul, ca cu dânsul împreună să se pună în mormânt lanțu-rile și obezile lui,

„ca să fie acestea și după moartea mea podoaba trupului meu”.

Tăindu-i-se sfântul lui cap, s-a dus la locașurile cele de sus și a stat cu copiii săi înaintea tronului ceresc.

Iar sfântul lui trup s-a așezat și s-a îngropat împreună cu lanțurile precum singur a rânduit, alături de cei trei tineri sfinți care au fost îngropați împreună cu dânsul.

Nu după puțină vreme, când împăratul Constandie, fiul marelui împărat Constantin, a făcut părtaș împărăției sale pe Gal, fratele lui Iulian, fiul unchiului său – pentru că nu avea fii care să fi fost moștenitori ai împărăției lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, venind în Antiohia, a adus moaștele Sfântului Vavila și cu dânsul și pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se numea Dafne, care era înaintea cetății.

Iar locul acela se spune că avea numirea de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin, precum se povestește în mitologia elinească.

Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiți și cu alți înalți pomi roditori împrejmuit, și verde și larg, având izvor de apă repede curgătoare.

În mijloc era o capiște idolească, în care idolul Apollin, cel cu meșteșug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul ședea într-însul și răspundea oame-nilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească idolului și se făceau toate jucăriile și spurcatele lucruri.

De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creștin drept-credincios și vrând să întoarcă acele popoare păgâne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputând în acel loc Dafne să strice capiștea idolească ce era într-însul că se temea să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulțime nenumărată acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcații lor zei, a făcut acolo o biserică mică.

Și, precum s-a zis, a mutat acolo moaștele Sfântului Vavila, cu ale celor trei tineri și le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca adunându-se la acel loc necurații oameni să poată pe îndelete a se întoarce la Hristos, văzând puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaște.

Când Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui Gal și după moartea împăratului Constandie, și mergând asupra perșilor, fiind în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiștea lui, închinîndu-i-se cu jertfe și întrebând pe idol pentru biruință, dacă va birui pe perși.

Idolul i-a răspuns că de când se aduseseră moaștele Sfântului Vavila la locul acela a fugit oracolul și a tăcut idolul, nerăspunzându-le la nici o întrebare.

Jertfitorii lui Apollin fiind în mare mâhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că pentru moaștele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înștiințându-se Iulian, a poruncit galileenilor, căci așa numea pe creștini, să ia de acolo moaștele sfinților cu racla cea de piatră.

Deci adunându-se toți credincioșii de la mic până la mare citi puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi și cu cântări au dus în cetate pe Sfântul Vavila și pe cei trei tineri, ducând cu dânșii racla aceea de piatră legată și cântând:

„Să se rușineze toți cei ce se închină celor ciopliți, și cei ce se laudă cu idolii lor”.

După mutarea moaștelor sfinților, a căzut foc din cer peste capiștea lui Apollin și a ars-o cu idolul ei, spre rușinarea necuraților.

Iar credincioșii s-au bucurat, lăudând pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Antim al Nicomidiei (sec. III – IV)

/0 Comentarii/în , /de /3.454 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Antim al Nicomidiei

Sfântul sfințit mucenic Antim al Nicomidiei a fost episcop de Nicomidia la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, în timpul domniei împăraților Dioclețian și Maximian. A mucenicit în timpul intenselor persecuții împotriva creștinilor din această perioadă. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 3 septembrie.

Viața Sf. Antim, înainte de a deveni episcop al Nicomidiei (azi Izmit, Turcia, pe coasta răsăriteană a Asiei Mici, într-un golf al Mării Marmara), nu se cunoaște. A ajuns episcop al cetății după anul 280, când aceasta avea deja o numeroasă populație creștină. Nicomidia a fost principala reședință imperială a împăratului Dioclețian (284-305) și mai târziu în timpul urmașului său la tron, Maximin Daia (308-313). Împăratul a lansat un val de persecuții de mare amploare împotriva creștinilor după ce un incendiu a izbucnit la Curtea imperială. Păgânii i-au acuzat pe creștini că ar fi declanșat incendiul în mod eliberat, iar reacția împotriva creștinilor a fost cumplită, afectând toate comunitățile creștine din provincia Bitinia.

În piețele din orașe au început să fie ridicate altare păgâne, împăratul decretând că orice tranzacție trebuia precedată obligatoriu de o jertfă adusă zeilor păgâni și spiritului împăratului. Ca urmare a acestor măsuri, un mare număr de creștini au fost prinși și siliți să apostazieze, în caz contrar fiind torturați și uciși. La rugămintea credincioșilor, episcopul Antim s-a ascuns la Omana, un sat din apropierea Nicomidiei. De acolo a trimis creștinilor scrisori prin care îi îndemna să rămână statornici în credință și să nu se teamă de chinuri.

Una din scrisorile sale către un diacon pe nume Teofil a fost interceptată și a ajuns în mâinile împăratului Maximin. Diaconul Teofil a fost interogat brutal și a murit din cauza torturilor îndurate, fără să dezvăluie locul unde se afla episcopul Antim. În cele din urmă, împăratul a reușit însă să afle unde se ascundea episcopul Antim și a trimit un detașament de soldați ca să-l prindă și să-l aducă înaintea sa. Episcopul Antim i-a întâlnit pe aceștia pe drum, fără să le dezvăluie cine era și i-a invitat la masă. La sfârșitul acesteia, episcopul le-a dezvăluit că el era cel pe care îl căutau. Uimiți și impresionați, soldații au hotărât să se întoarcă în oraș și să raporteze împăratului că nu îl găsiseră, însă episcopul Antim nu a fost de acord ca ei să mintă din pricina lui. El le-a propovăduit atunci pe Hristos, și soldații au crezut în El și au primit Sfântul Botez.

Apoi Antim le-a cerut soldaților să își facă datoria și să-l ducă înaintea împăratului. Când a ajuns înaintea acestuia, împăratul i-a cerut să apostazieze. Primind refuzul acestuia, Maximin a poruncit să i se arate episcopului instrumentele de tortură. Antim i-a răspuns atunci că nu se temea de tortură și că primea cu bucurie să moară pentru Hristos. Atunci, Antim a fost torturat cumplit și în cele din urmă i s-a tăiat capul. Episcopul Antim a murit lăudându-L pe Hristos până la capăt și a primit astfel cununa martiriului.

 

Datare

Data muceniciei sfântului Antim al Nicomidiei nu este sigură. În mod tradițional, urmând spusele lui Eusebiu de Cezareea, aceasta este plasată în 303, în timpul Marii Persecuții a lui Dioclețian.

În Chronicon Paschale (o cronografie în limba greacă din secolul al VII-lea) se păstrează o scrisoare a unui preot pe nume Lucian din Antiohia, aflat în închisoare, unde își aștepta moartea, în timpul persecuției lui Maximin Daia, în anii 311-312 (după cum observă Philip Schaff și Henry Wace, editorii moderni ai textului). În această scrisoare este amintit Antim, episcop de Nicomidia care tocmai ar fi suferit martiriul. Dacă fragmentul de scrisoare este autentic, ar rezulta că Sf. Antim a primit mucenicia în timpul lui Maximin Daia, nu în timpul lui Dioclețian.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Antim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Între preoți strălucind cu evlavia și călătoria săvârșind, slujbele idolești le-ai stins, ajutor făcându-te turmei tale, de Dumnezeu înțelepțite. Pentru aceasta pe tine și cinstindu-te, cu taină strigăm ție: Din nevoi mântuiește-ne pe noi cu rugăciunile tale, Antime, Părintele nostru.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152,183), Sfântul Sfințit Mucenic Antim al Nicomidiei se zugrăvește tânăr, cu barbă scurtă, îmbrăcat în veșminte arhierești. Potrivit lui Dionisie, când se zugrăvește mucenicia lui, este reprezentată într-o parte o cetate (Nicomidia), iar în afara ei sfântul îngenuncheat, cu capul tăiat, lîngă el fiind reprezentat călăul cu sabia însângerată și un al doilea călău care ține în mînă capul sfântului.

 

Viața Sfântului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei

Sf. Sfințit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei (sec. III - IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cetatea Nicomidia a fost moștenirea Sfântului Antim, care din tinerețe avea obiceiurile bărbatului desăvârșit. Cu floarea tinereții sale aducea rodul cel copt al nerăutății, crescând cu trupul, împreună creștea și cu duhul și, ajungând la vârsta majoră, a covârșit pe toți cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mânia întru dânsul nici urmă nu arăta, iuțimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dânsul loc, ci înfrânare întru toate, dragoste și pace cu toți, bună înțelegere între toți, iar sârguința lui pentru slavă lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.

Viețuind el o viață așa de îmbunătățită, s-a făcut vrednic de rânduiala preoțească, în care calea cea mântuitoare săvârșea cu lucrul și cu cuvântul, învățând pe toți rugăciunea cea gânditoare de Dumnezeu și osteneala cea folositoare. Apoi Sfântul Chiril, păstorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat în scaun Antim, a cărui alegere vrednică a fost mărturisită de sus, strălucind o lumină cerească în biserică în vremea hirotonisirii și oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

Deci, primind rânduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cârmaci în mijlocul valurilor mări a păzit întreaga corabie de înecare. Căci deși mulți creștini erau înecați în mare pentru Hristos, nu s-au afundat în apele păgânătății, nu i-a înecat pe ei viforul închinării de idoli, nici nu i-a înghițit adâncul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat în limanul ceresc cel lin și neînviforat prin povățuirea și cârmuirea lui Antim, păstorul lor.

Acest bun păstor a adus lui Dumnezeu, prin cununile mucenicești, nu toată turma să, însă puțini au rămas în viață. Pentru că era mare prigoană asupra creștinilor de la închinătorii de idoli în toate părțile Răsăritului și mai ales în Nicomidia, unde viețuiau atunci păgânii împărați Dioclețian și Maximian. Dar Sfântul Antim îi învăța și îi întărea pe toți spre nevoință mucenicească, zicând: „Acum se cade să ne arătăm noi creștini. Acum este vremea nevoinței, acum să stea cu vitejie la luptă cel ce este ostaș al lui Iisus Hristos. Aici să pătimim puțin pentru Hristos Cel ce a pătimit mult pentru noi. Aici să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ca acolo

El să ne mărturisească pe noi înaintea Tatălui Său cel ceresc. Aici să-L preamărim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne preamărească pe noi înaintea îngerilor Săi. Deci să-L preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, dându-ne pe noi la bătăi. Să murim vremelnic, ca să fim veșnic vii. Să nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, că de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericită viață ne vor fi nouă pricinuitori. Capul tăiat îl încununează cu cunună nestricăcioasă dreapta Punătorului nostru de nevoință. Mădularele cele sfărâmate se vor lumina ca soarele în împărăția Lui. Bătăile pe care le luăm, veșnică răsplătire ne vor înmulți nouă, iar înroșirea prin sânge ne va duce pe noi în cămara Mirelui ceresc. Deci să răbdăm până la sânge, ca să fim priveliște îngerilor și oamenilor”.

Cu aste cuvinte și cu altele asemenea cu acestea întărindu-și turma Sfântul Antim, cât de mulți credincioși s-au dat cu îndrăzneală pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinți cu credința, râvnind după Dumnezeu, au arătat o îndrăzneală ca aceasta: Când a ieșit porunca împărătească pentru uciderea creștinilor scrisă pe hârtie și a fost citită în mijlocul cetății Nicomidia, apoi a fost pironită în zid la loc de priveliște, Sfântul Antim a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor și a rupt acea poruncă de pe zid și a sfărâmat-o, ocărind cu mare glas păgânătatea. Atunci mai întâi Antim s-a arătat mucenic în Nicomidia.

După aceasta, mai mulți din boieri și dintre marii slujitori ai casei împărătești începură a mărturisi pe Hristos pe față, spunând că ei sunt creștini. Unii ca aceștia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis și Gorgonie, cu alți mulți însoțitori ai lor, care se dădeau pe sine la chinuire pentru Hristos, și dintre care nu puțini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morți.

În aceeași vreme, spre mai grele scârbe ale creștinilor, s-a întâmplat un lucru de acest fel. Nu se știe de unde s-au aprins palatele împărătești și o mare parte a lor a ars, lucru pe care paginii l-au pus asupra creștinilor, zicând că ei le-au aprins din ură. Atunci mânia împărătească s-a aprins foarte tare și răcnea mai mult decât o fiară cumplită, înghițind pe creștini. Căci erau grămezi mari de creștini tăiați de săbii, și alții arși de foc. Dar și singuri dintre credincioși, cei mai mulți bărbați și femei, văzând moartea de neînlăturat ce se grămădea asupra altora, asemenea și asupra lor, se aruncau pe ei înșiși în foc ca într-o apă rece, aprinzându-se cu dumnezeiască dragoste; iar cealaltă mulțime de popor creștinesc era legată de chinuitori, pusă în luntre și înecată în adâncul mării.

Și nu numai trupurile celor vii, ci și trupurile mucenicilor celor morți cu cinste îngropate, împărăteasca mânie cea neîmblânzităa poruncit să le dezgroape din pământ și să le arunce în mare, că nu cumva să se cinstească de către creștinii rămași. Atât era de mare prigoana, între care Sfântul Antim era târât mai întâi decât toți, ca un mielușel spre junghiere, pentru că lupii se sârguiau să-l rupă mai întâi pe păstor, apoi să înghită turma. Dar dumnezeiasca purtare de grijă și acoperire îl păzea pe Antim într-un sat oarecare ce se numea Semăn, ca mai întâi oile sale cuvântătoare să le trimită la Dumnezeu și după aceea să meargă și el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu vărsarea sângelui credinței sale. Atunci și pe cei douăzeci de mii de sfinți i-au ars în biserică, în ziua nașterii lui Hristos, iar rămășițele turmei lui erau închise în temniță pe care sfântul îi învăța și îi întărea prin desele sale scrisori trimise lor în taină.

Măcar că nu era la ei cu trupul, căci era depărtat de dânșii pentru o vreme, după dumnezeiasca poruncă, dar cu duhul se afla prin temnițe lângă dânșii și le punea înainte masă duhovnicească prin scrisorile sale. Oile se luptau la arătare, iar păstorul se lupta în taină cu lupii. Nu se ascundea sfântul temându-se de munci, căci pe cei mai slabi îi sprijinea cu învățătura și cu rugăciunea, pe cei neputincioși îi întărea, pe cei fricoși îi făcea îndrăzneți, până ce avea să-i pună pe toți înaintea lui Hristos, apoi și pe sine urma să se dea la aceleași munci.

Prin tăinuita lui întărire, unul din cei credincioși, anume Zinon, fiind ostaș, a mustrat înaintea tuturor pentru păgânătate pe împăratul Maximian, căci era în Nicomidia, aproape de locul cel de priveliște, o capiște a zeiței păgâne, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeiță aducea multă jertfă Maximian cu oastea sa și cu tot poporul, închinându-se idolului. În acea vreme a praznicului urât de Dumnezeu, Zinon, stând la un loc înalt, a strigat cu voce tare către împărat:

„Te amăgești, împărate, închinându-te pietrei celei fără suflet și lemnului celui mut, pentru că aceasta este înșelăciune diavolească, care duce în pierzare pe închinătorii săi. Să cunoști, Maximiane, și să întorci ochii tăi spre cer și pe cei dinăuntru. Vezi și din zidirea prealuminată, ce fel este Făcătorul. Cunoaște-l din făpturi. Învață să cinstești pe acest Dumnezeu care nu binevoiește în sângele celor junghiate și în puturosul fum al necuvântătoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoiește în sufletele curate și în inimă cea curată a zidirii”.

Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon să fie prins și bătut cu pietre peste față și peste gură pentru acele cuvinte îndrăznețe către împărat. Așadar, l-au prins și l-au lovit peste dinți de i-au stricat chipul și i-au sfărâmat limbă care mărturisea pe Hristos. Apoi, fiind încă viu, l-au scos din cetate, tăindu-i sfântul cap, după porunca împăratului.

În acea vreme, Sfântul Antim a trimis pe diacon de la locul în care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei și la toți cei ce ședeau în temniță, care erau închiși cu dânsul pentru Hristos, îndemnându-i la răbdare, ca să moară veselindu-se pentru dătătorul de viață, Domnul tuturor.

Pe acest diacon l-au prins păgânii și l-au dus înaintea lui Maximian împăratul, cu scrisorile Sfântului Antim trimise la mucenici, pe care luându-le împăratul, le-a citit și a aflat scris acolo ceea ce nu era plăcut lui. Căci era scrisă acolo închinăciune iubită de la sfântul, milostivire osârdnică, sfătuire părintească, învățătură păstorească, binecuvântare arhierească pentru nevoința mucenicească și întărire spre călcarea idolilor.

De acestea toate mâniindu-se împăratul, a poruncit ca toți să fie scoși din temniță și să fie aduși înaintea judecății sale, spre care ei căutând cu ochi mândri și cu față de fiară i-a ocărit mult, apoi a poruncit să se citească scrisoarea lui Antim, spre ocară și mustrarea lor, zicând: „Voi credeți în înșelătoarele chinuri ale acestui om rău și ascultați îndărătnica lui învățătură, iar nu porunca cea împărătească?”. Auzind ei scrisoarea citită și văzând pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult și au vărsat lacrimi de bucurie urând sănătate diaconului care stătea departe cu privire luminoasă, cu față veselă și cu cap plecat, zugrăvind în inimile lor cuvintele Sfântului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

Împăratul a zis către diacon:

„Spune-ne de unde ai venit, cine ți-a dat aceste scrisori care îndărătnicesc poporul și unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?”.

Iar diaconul, deschizând gura sa plină de dar, a început a grăi așa:

„Cel ce trimite aceste scrisori este păstor”.

Dar stând departe de la turmă, o învață prin scrisori și o îndeamnă spre dreapta credință, mai ales când aude despre năvălirea lupilor celor mulți asupra turmei celei cuvântătoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie să facă și le spune de la Cel mai întâi păstor cuvintele acestea: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide”. Această scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos și o arăt, iar unde este el acum nu voi spune, pentru că mare nebunie ar fi de m-aș face vânzătorul păstorului meu de la care mult folos se primește, care și fără să mai zic eu ceva, învățătura lui degrabă va fi arătată, căci nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui.

De aceste cuvinte îndrăznețe mâniindu-se prigonitorul, a osândit pe sfântul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai întâi îi tăiară limba cea dulce grăitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre și cu săgeți rănindu-l, l-au ucis. După aceasta pe mucenicii de față punându-i la judecată, a poruncit să-i piardă în multe feluri. Sfântului Dorotei să-i taie capul, pe Mardonie cu foc să-l ardă, pe Migdonie să-l arunce de viu în groapă și să-l acopere cu pământ, iar lui Gorgonie, Indis și Petru, legându-le câte o piatră de moară la grumaji, să-i arunce în mare și pe toți ceilalți să-i omoare cu diferite morți, care prin răbdarea a felurite chinuri toți s-au înălțat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate în mare, pescarii cu mrejele le-au tras afară, pe care o fecioară, pe nume Doamnă, le-a îngropat. Fiind înștiințați păgânii de aceasta, au ucis-o și pe ea cu sabia pe când se ruga deasupra moaștelor sfinților.

În aceeași vreme și Eftimie, cel ce prin învățătura sa pe mulți i-a adus la mărturisirea lui Hristos spre mucenicească nevoință, acolo iarăși în Nicomidia, după felurite munci, prin sabie și-a luat sfârșitul. Apoi, după cei mulți, a sosit și vremea Sfântului Antim ca să pătimească pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Ascunzându-se el în satul Semăn și semănând în taină cuvântul lui Dumnezeu și credința în Hristos Domnul înmulțind-o, s-a înștiințat de dânsul Maximian și îndată a trimis douăzeci de ostași călări să-l prindă. Ajungând ei la satul acela, i-au întimpinat Sfântul Antim și pe el însuși l-au întrebat despre dânsul: „Unde se află Antim, învățătorul creștinesc?”. Iar el, luându-i pe ei, i-a dus în ca-sa sa, zicându-le: „Vă voi spune vouă de Antim și vi-l voi da pe el în mâinile voastre, numai să vă odihniți puțin de cale”. Și le-a pus înainte mâncare și le-a făcut ospăț după putere, hrănindu-i cu dragoste. Apoi s-a arătat pe sine că el este Antim. „Eu sunt, a zis el, cel pe care îl căutați. Luați-mă și mă duceți la cel ce v-a trimis!”.

Auzind ostașii aceasta, s-au mirat și se rușinau să caute la cinstitele lui căruntețe, văzând primirea cu dragoste și ospătarea făcută de dânsul.

Apoi se gândeau că nu spre binele vieții acesteia îl vor duce la împărat pe acest om bun și nevinovat, ci la cel mai de pe urmă rău și la moarte sigură în urma cumplitelor munci.

De acest lucru fiindu-le jale și rușine înaintea feței Sfântului Antim, îi ziseră:

„Nu te vom lua cu noi, ci te sfătuim să te ascunzi, iar nouă ne este destul să spunem înaintea lui Maximian că am căutat pretutindeni împrejurul Nicomidiei pe Antim și nu l-am aflat!”.

Însă Antim, care păzea cu sfințenie poruncile Domnului, îi învăța să grăiască adevărul, nevrând să spună minciună pentru dânsul.

Deci aceasta și dorind, să moară pentru Hristos, a mers pe cale cu dânșii.

Mergând împreună, le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu, învățându-i credința în Domnul nostru Iisus Hristos.

Și nu a căzut în deșert sămânța cuvântului semănată de el, ci pe pământ bun a nimerit; pentru că s-a înrădăcinat în inimile lor și a răsărit și a crescut prin desăvârșirea credinței.

Iar când au ajuns la un râu, a făcut sfântul rugăciune pentru ei și i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Apoi iar începură pe cale a vorbi cuvânt folositor de suflet până au ajuns la cetate.

Deci, intrând Sfântul Antim în cetate, au spus despre dânsul lui Maximian, iar el a poruncit ca să-l aducă legat înaintea lui.

Mucenicia Sf. Antim de Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, Constantinopol, cca. 1000 d.Hr.) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Mucenicia Sf. Antim de Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, Constantinopol, cca. 1000 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În acest fel a stat sfântul înaintea prigonitorului având mâinile legate la spate, căci așa se cădea să stea legat pentru dreptate, ca un tâlhar înaintea judecății păgânilor. Mințea însă o avea îndreptată spre cer, de acolo nădăjduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gătite spre muncire să fie aduse, vrând mai înainte să înfricoșeze pe Antim prin vederea acelora ca, văzându-le, să cu-noască ce are să pătimească și temându-se, să se plece la voia cea împărătească. Apoi a început a-l întreba, zicând: „Tu ești Antim care te rătăcești după un om prost ce se zice Hristos și duci după tine, în aceeași rătăcire, poporul cel simplu, amăgindu-i și în-dărătnicindu-i să se împotrivească poruncii noastre împărătești, iar pe zeii noștri cu nenumărate deosebiri să-i hulească și să-i ocărască?”.

Iar el, netemându-se de uneltele puse de față și de cuvintele muncitorului, a zis:

„Să știi, împărate, că la această întrebare a ta n-aș fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul Apostol, care ne învață să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvânt pentru credința noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură și înțelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi, și nu-i vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întâi am râs de idolii voștri pe care îi numiți dumnezei, iar acum râd de marea ta nebunie, că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care și pe tine, zidire a Sa nemulțumitoare, te-a cinstit cu chipul Său. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată și uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei?

Voiești cu acestea să mă înfricoșezi, ca temându-mă, să mă supun poruncii tale fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoșezi cu acestea pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor ce sunt nerăbdători și fricoși, cărora le este mare mângâiere viața aceasta vremelnică, iar pierderea vieții acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoșezi cu acestea, iar nu pe mine. Că mie acest trup de pământ și această viață vremelnică îmi sunt ca niște grele legături și temniță, căci nu lasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu; iar ale tale îngroziri, pedepsele și muncile îmi sunt mai primite decât toată dulceața, că ele au ca urmare moartea care mă va dezlega din trupeștile legături și mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea”.

Acestea zicându-le Sfântul Antim, a poruncit prigonitorului să-l bată cu pietre peste grumaz, iar el, primind această cu mul-țumire ca pe un început al pătimirii pentru Hristos și ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari bătăi, vrând să moștenească mai bună răsplătire. Pe de o parte râzând și batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de altă parte mâniindu-l, ca cu mai mari bătăi să po-runcească a-l munci, repeta acest cuvânt proorocesc: „Idolii, care nu au făcut cerul și pământul, să piară!”.

Aceste cuvinte au pătruns în inima chinuitorului și a poruncit să i se găurească picioarele cu țepuși de fier. Dar și acea muncă era veselia sfântului pentru că, bucurându-se, lăuda pe Dumnezeu Care l-a învrednicit a răbda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit să se aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și punând pe sfântul gol peste ele, a poruncit să fie bătut cu toiege, ca îndată durerea să străbată inima lui, de deasupra din bătaia toiegelor, iar de dedesubt din ascuțirea hârburilor. Dar el și atunci, nedeznădăjduindu-se de biruința sa asupra chinuitorului, cânta astfel: „Mulțumesc Ție, Doamne, Împărate al veacurilor, că m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toți cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrăjmașii mei au fugit și pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut”.

După această altă muncă a scornit chinuitorul. A pus în picioarele lui încălțăminte de aramă arsă în foc până s-a înroșit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmărit pe pătimitorul, întărindu-l în chinuri; și a auzit un glas, făcându-i cununa de grabă și făcând veselie inimii lui. Din acea dumnezeiască mângâiere, a început, la arătare, a nu băga de seamă la chinuri, ca și cum nu ar fi suferit nici o durere și zâmbea cu fața veselindu-se.

Iar chinuitorul, văzând aceasta, înnebunea mai mult și zicea că este vrăjitor și cu farmece biruiește puterea focului arzător. Apoi întreba pricina pentru care se veselește, fiind într-un chin ca acesta. Iar el a zis:

„Pentru aceasta sunt bucuros, că chinurile acestea de acum îmi sunt nădejde încredințată de bunătățile cele făgăduite. Degrabă voi birui minia ta cea deșartă și pe idolii tăi îi voi arăta mult mai neputincioși decât puterea omenească și te vei căi de bucuria ta în veci, dar fără de folos. Nu te vei duce mai întâi din viața aceasta până ce nu te vei osândi în veșnica pierzare”.

Cu aceste cuvinte mai tare aprinzându-se împăratul, a poruncit să lege pe sfântul de o roată și întorcând cu dânsul roata să ardă trupul lui cu foc.

Dar când slujitorii începură să împlinească această poruncă, legând pe Antim de roată și foc punând dedesubt, deodată au căzut ca morți, căci a stat roata și s-a repezit focul spre dânșii și i-au ars și au mărturisit înaintea chinuitorului, zicând:

„Când am început a întoarce roata și a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbați purtători de lumină, zicând: Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! Căutând el spre noi, a căzut frică pe noi și focul de sub roată în fața noastră s-a întors și ne-a vătămat”.

Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult și toate acestea le-a socotit farmece.

Apoi, scoțând de pe roată pe sfântul Antim, îl îngroziră cu tăiere de sabie de nu va jertfi idolilor.

Iar mucenicul, auzind de tăiere de sabie, s-a bucurat și s-a rugat lui Dumnezeu dinadins să-l trimită cu izbânda mai degrabă la turma să care mai înainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca să poată zice:

„Iată eu și pruncii care mi i-ai dat, Doamne!”.

Mai întâi păgânul a poruncit să-l ducă în temniță legat cu lanțuri de fier.

Ducându-l, Sfântul lăuda și binecuvânta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodată a strălucit peste el o lumină din cer și s-au sfărâmat lanțurile care îl legau.

Slujitorii care îl duceau au căzut de frică, iar el, ridicându-i, le zicea lor să-și îndeplinească porunca.

Ajungând la temniță, sfântul a intrat între făcătorii de rele și între tâlharii care ședeau acolo și, intrând, se veselea ca la un ospăț mare sau ca la o nuntă, căci punând înaintea lor duhov-nicească hrană a cuvântului lui Dumnezeu și gătindu-le băutura dreptei măriri, i-a câștigat pe toți lui Hristos și i-a împreunat cu Biserica, învățându-i credința și lucrurile bune.

Tot acolo în acea temniță i-a născut pe ei prin baia botezului și a fost temnița biserică luminată, plină de Duhul Sfânt, unde, șezând, ziua și noaptea aducea jertfă de laudă lui Dumnezeu.

Înștiințându-se de aceasta Maximian, a poruncit să-l aducă pe Sfântul Antim înaintea sa și a început a-l îndemna cu îmbunări spre închinarea la dumnezeii lor, făgăduindu-i să-l facă mai mare decât toți cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obișnuita sa îndrăzneală, a răspuns împăratului: „Mai înainte de cuvintele tale sunt și eu preot începător între dumnezeieștii preoți și preot al lui Hristos, întâiul începător al păstorilor, care S-a îmbrăcat în trupul meu și S-a pogorât la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorât și a înviat în a treia zi și la ceruri cu slavă S-a înălțat, ridicând cu Sine pe toți cei ce cred într-însul. Aceluia Îi sunt preot și Aceluia pe sine-mi mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire și jertfă și idolii voștri întuneric sunt și întru întunericul cel veșnic vor merge”.

Auzind acestea, chinuitorul l-a osândit la moarte și mergea sfântul la moarte plin de bucurie. „Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este câștigarea dorinței mele, acum mi se deschide ușa vieții veșnice, ca ieșind din trup să intru la Domnul și să mă satur când mi se va arăta slavă Lui”. Ajungând la locul în care avea, prin vremelnică moarte, să treacă la viața cea nesfârșită a cerut vreme de rugăciune și îndestulat rugându-se și-a plecat sfântul său cap pe care i l-au tăiat cu securea, după porunca împăratului. Așa a luat sfârșit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe înnoptate, mergând oarecare din credincioși în taină, au luat mult pătimitorul lui trup și l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Prea Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Mamant (259 – 275)

/0 Comentarii/în , /de /2.323 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluat e pe basilica.ro; ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Mamant (†275)

Sfântul Mucenic Mamant (†275) a fost fiul patricianului Teodot, iar mama sa a fost Rufina. În timpul persecuțiilor din secolul al III-lea, pe vremea împăratului Aurelian, aceștia au fost aduși din provincia Gangara la guvernatorul Cezareei Capadociei, Faust, unul dintre aprigii prigonitori ai creștinilor. Fiind întemnițați, Rufina a născut pe Sfântul Mamant în temniță, după care a murit fiind martirizată.

Sf. Mc. Mamant (†275) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Mamant (†275) - foto preluat de pe doxologia.ro

La porunca lui Dumnezeu o femeie de neam bun, pe nume Amina, l-a luat  în grija sa pruncul Rufinei, ca pe un fiu al ei, chiar dacă cinci ani n-a vorbit. Iar după aceea, multă vreme zicea numai „mama” în limba siriacă, de aceea l-a şi numit Mamant.

Ajungând la maturitate, Sfântul Mamant s-a remarcat ca și părinții săi în mărturisirea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiind arestat de către delegatul împăratului Aurelian (270-275), un anume Democrit, este trimis în Egeea, unde se afla împăratul, pentru a fi judecat și osândit chiar de împărat, deoarece făcea parte dintr-o familie nobiliară.

Nevrând să renunțe la credință și mărturisind pe Mântuitorul Iisus Hristos ca singurul Împărat al cerului și al pământului, el a fost supus la chinuri și a suferit moarte martirică în anul 275.

 

Tropar – Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Mamant, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Viața Sfântului Mucenic Mamant

Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia și părinți însemnați. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amândoi din neam mare de patricieni, cinstiți și bogați și străluciți prin dreapta credință. Ei, nesuferind mai mult să ascundă credința lor în Hristos și osârdnica dragoste înăuntrul lor, au arătat-o înaintea tuturor, mărturisind dreapta lor credință și spre dânsa aducând pe mulți. Pentru aceasta au fost clevetiți la Alexandru dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulțească cu toată sârguința cinstea zeilor lor, iar pe creștinii ce se aflau și nu se supuneau poruncii lor, să-i muncească și să-i dea la moarte.

Deci Alexandru, aducând înaintea judecății sale pe Teodot, îl silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru. Iar acela, deși era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam patrician să-i necinstească și să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea, l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cât era mai cald întru a sa păgânătate, cu atât mai cumplit se arăta creștinilor.

Acela, văzând pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniță, iar femeia lui, fericită Rufina, deși era însărcinată, a urmat bărbatului ei și cu dânsul împreună a intrat în temniță și sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, știindu-și neputința trupului său și gândindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osârdnica rugăciune, dorind mai bine să moară decât să greșească ceva împotriva dreptei credințe, când nu va putea suferi muncile cele grele, zicând acestea în rugăciunea sa: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez și Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temnița aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ție, Doamne, primește sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce știi neputința mea, că nu cândva să se laude vrăjmașul meu asupra mea”.

Așa se rugă el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit inimile noastre și cunoaște toate lucrurile noastre, auzind rugă-ciunea credinciosului Său rob, îndată i-a dat fericitul sfârșit și, scoțând din temniță sufletul lui, l-a sălășluit în luminatele lăcașuri cerești. Iar soția lui, fericită Rufina, răbdând nevoia și scârba temniței și cuprinzându-se de mare mâhnire pentru bărbatul ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre prunc și spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi și suspine, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om și din coasta lui ai făcut-o pe Eva, poruncește ca și eu să merg pe aceeași cale pe care a mers bărbatul meu și, dezlegându-mă din viața aceasta de scurtă vreme, primește-mă în veșnicele Tale locașuri, iar pe acest prunc născut să-l hrănești Tu precum știi. Tu să-i fii lui tată și mamă și păzitor al vieții lui”. Acea cinstită și sfânta femeie, strigând așa către Dumnezeu în mâhnirea sa, a fost auzită de El și dezlegându-se din legăturile trupești, s-a dus către veșnica mântuire, dându-și duhul în mâinile Domnului, rămânând pruncul viu între părinții săi morți.

Atunci, Domnul, Cel ce păzește pe prunci, a binevoit a descoperi această unei femei oarecare de bun neam și ortodoxă care trăia în Cezareea, al cărei nume era Amia, și i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopții, zicând către ea să ceară de la dre-gător trupurile sfinților celor săvârșiți în temniță, și să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dânsa și să-l crească, ca pe fiul ei. Sculându-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului, și a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniță trupurile celor morți legați. Iar Dumnezeu, plecând spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit să fie după voia acelei cinstite femei.

Intrând Amia în temniță, a aflat trupurile lor împreună zăcând, iar în mijloc pruncul, luminos și vesel la față. Deci, luând trupurile sfinților, le-a îngropat cu cinste în grădina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca pe o odraslă a sa, hrănindu-l creștinește pentru că văduva aceea era fără de fii și întreagă la minte. Pruncul crescând, n-a grăit cinci ani. După aceea a început a zice către Amia, care îi era a doua mamă, acest cuvânt: „mama”, care în latinește înseamnă sân sau maică. După acest cuvânt, pruncul s-a numit Mamant. După aceasta, acea mamă a dat pruncul la învățătura cărții, întrecând degrabă pe toți vârstnicii săi, încât toți se mirau de istețimea minții lui.

În acea vreme împărățea în Roma răucredinciosul Aurelian, care silea pe toți să se închine idolilor, nu numai pe bărbați și femei, ci și pe pruncii cei mici, pentru care mai mult se sârguia, căci fiind tineri de ani și mici la minte, cu ușurință puteau să se înșele și să se plece la tot lucrul rău. Încă i se părea nelegiuitului împărat că, deprinzându-se copiii la tinerețe să mănânce cele jertfite idolilor, la bătrânețe vor fi mai mari cinstitori de idoli. De aceea, cu felurite amăgiri îi atrăgea pe ei la păgânătatea sa. Dar, deși mulți din copiii cei mici și dintre tineri se amăgeau și se supuneau voii împăratului, unii din cei ce urmau la școală cu Mamant făceau împotrivă, urmând învățăturii lui. Pentru că Mamant, în anii tinereții sale, având căruntețea înțelepciunii, vârsta bătrâneții și viață neîntinată, arăta celor de-o seamă cu el deșertăciunea zeilor păgâni, fără suflet și nelucrători, învățându-i să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu pe Care numai el singur îl cunoștea, și Aceluia să-i aducă înțelegătoare jertfă, adică duh umilit și inimă curată și smerită.

Atunci a venit de la împărat în Cezareea dregătorul Democrit în locul lui Faust, fiind aprins cu îngrozire și cu ucidere asupra creștinilor, pentru că era mare râvnitor necuratei și idolatrei sale păgânătăți. La dânsul a fost clevetit Sfântul Mamant precum că nu numai el singur nu se închină idolilor, ci și pe ceilalți copii care învățau cu dânsul îi îndărătnicește și îi învață creștineasca credință. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la naștere și rămăsese sărman și de a doua sa mamă, Amia, care, lăsându-i fiului ei celui de o împărtășire multe averi pe pământ, ca unui moștenitor, s-a dus la cereștile bogății, gătite celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.

Democrit, auzind de Mamant, a trimis după dânsul și după ce l-au adus înaintea lui, îl întrebă mai întâi de este creștin. Apoi, dacă numai el singur nu se închină idolilor, sau și pe alți tineri asemenea lui îi îndărătnicește, învățându-i să nu se supună poruncii împărătești. Iar el, arătându-se bărbat desăvârșit în anii cei tineri, fără frică a răspuns, zicând: „Eu sunt cel ce nesocotesc căruntețile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă și de atâta întuneric cuprinse, încât la lumina adevărului nu puteți privi, căci, părăsind pe Dumnezeul cel viu și adevărat, v-ați apropiat de demoni, închinându-vă idolilor fără de suflet, muți și surzi. Iar eu, niciodată nu mă voi depărta de Hristos al meu și mă sârguiesc să-i aduc la El pe care îi pot”.

Mirându-se de un răspuns atât de îndrăzneț ca al lui Mamant, Democrit îndată a poruncit cu mânie celor ce stăteau înainte să-l ducă pe el în capiștea lui Serapid, spurcatul lor zeu, și acolo să-l tragă cu sila la jertfă idolească. Mamant, netemându-se de mânia dregătorului, cu limbă slobodă i-a zis: „Nu se cade să-mi faci rău, eu fiind de neam mare, pentru că sunt fiu de părinți din singlit, care au fost de neam bun”. Democrit a întrebat pe cei ce stăteau de față despre neamul lui Mamant și, aflând că este de neam din vechii boieri romani, iar Amia, femeie slăvită și bogată, l-a crescut și l-a făcut moștenitor al averilor sale celor multe, n-a voit să-l chinuiască pe el, pentru că nu avea așa putere. De aceea, punând pe el lanțuri de fier, l-a trimis la împăratul Aurelian care era atunci în cetatea Egeea și l-a înștiințat prin scrisoare de toate cele pentru Mamant.

Împăratul, luând scrisoarea lui Democrit și citind-o, a poruncit să fie adus îndată înaintea sa copilul Mamant. Văzându-l pe el, împăratul a început în tot felul să-l atragă la credința sa cea rea, când prin îngrozire înfricoșându-l, când prin îmbunare amăgindu-l. Că făgăduindu-i daruri de cinste, îi zicea: „De te vei apropia de marele Serapid și de îi vei jertfi lui, o, frumosule copil, vei fi cu noi în palate și te vei hrăni împărătește și toți te vor cinsti și te vor lăuda și vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, rău vei pieri!”.

Copilul Mamant i-a răspuns bărbătește, zicând: „Să nu fie una ca aceea, o, împărate, să mă închin idolilor fără suflet, pe care voi ca pe niște zei îi cinstiți; cât de fără minte sunteți, închinându-vă lemnului și pietrei nesimțitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, încetează a mă amăgi cu cuvintele tale înșelătoare, căci tu când faci bine chinuiești, iar când chinuiești faci bine. Să știi că facerile tale de bine făgăduite mie, darurile și cinstea, mi-ar fi mie grele chinuri, dacă le-aș iubi pe ele în locul lui Hristos. Iar chinurile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le făgăduiești, îmi vor fi mie mari faceri de bine, căci mai bine îmi este a muri pentru Hristosul meu decât toată cinstea și averea”.

Așa a grăit Sfântul Mamant înaintea împăratului și nu s-a rușinat, care, deși era tinerel, avea inimă netemătoare și înțelegerea bărbatului desăvârșit. Căci puterea lui Dumnezeu a știut și pe cel mic și tânăr David a-l arăta nebiruit de Goliat, și din gura pruncilor a-și aduce laudă, și pe copilul cel mic de ani a-l înțelepți, ca mai mult decât bătrânii să înțeleagă. Pe toate acestea puteai să le vezi la tânărul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele împăratului celui fărădelege, nu l-au amăgit darurile, nu l-au înfricoșat muncile pe care le-a primit cu osârdie, mai bine decât darurile cele mari. Deci, mâniindu-se chinuitorul, îndată a poruncit să-l întindă la pământ și să-l bată fără cruțare. Dar fiind bătut trupul lui cel frumos, el răbda ca și cum nu simțea nici un fel de durere.

Împăratul a zis către el: „Spune numai cu gura că vei jertfi idolilor și îndată vei fi scăpat din munci”. Mamant a răspuns: „Nici cu inima, nici cu gura nu mă voi lepăda de Dumnezeu și Împăratul meu Iisus Hristos, măcar de mi-ai da mie și alte munci mai mari decât aceste bătăi, pentru că acelea mă vor împreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc să nu obosească mâinile celor ce mă bat, căci cu cât aceia mă bat, cu atât mai mari bunătăți îmi pricinuiesc de la primitorul de nevoință Hristos!”. Aurelian, văzând pe Mamant nebăgând seamă de bătăi, a poruncit să-i ardă trupul cu lumânări. Făcându-se aceasta, focul, rușinîndu-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a îndreptat spre fața chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mânia și s-a ars cu iuțimea, decât muce-nicul lui Hristos cu focul cel materialnic; că pe cât mucenicul nu băga seama de foc, pe atât inima chinuitorului se ardea. Apoi a poruncit ca să ucidă cu pietre pe Sfântul Mamant. Însă acea bătaie cu pietre îi era bine primită, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca și cum l-ar fi presărat cu flori bine mirositoare.

Văzând împăratul că nimic nu sporește, l-a osândit pe mucenic la moarte, să fie aruncat în mare. Deci, legând slujitorii un plumb mare de grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lăsat Domnul pe robul Său, că a poruncit îngerilor Săi să-l păzească. Și iată s-a arătat îngerul Domnului pe cale strălucind ca un fulger, pe care văzându-l cei ce îl duceau, au fugit înapoi de frică, lăsând pe Sfântul Mamant. Luând îngerul pe mucenic, i-a dezlegat plumbul și ducându-l pe un munte înalt în pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit să viețuiască acolo. Acea viață din pustie a început-o Mamant cu post, căci a postit în muntele acela patruzeci de zile și patruzeci de nopți și s-a făcut că alt Moise căruia i s-a dat în mâini Legea nouă. Căci s-a pogorât la dânsul din cer și glas și toiag. Iar când a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a lovit cu acel toiag în pământ și îndată a primit o Evanghelie care a ieșit din sinurile pământului și a zidit acolo o mică biserică, în care rugându-se, citea Sfânta Evanghelie.

Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfântul Mamant în pustia aceea fiarele, ca oile la păstor și ca niște pricepute își plecau urechile lor la cuvintele Sfântului și i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale sălbatice pe care, mulgându-le, făcea brânză de mâncare nu numai pentru el, ci și pentru săraci. Străbătând vestea despre dânsul în cetatea aceea, un oarecare Alexandru, nu cel ce s-a pomenit mai întâi, ci altul, era pus în acea vreme ighemon în Capadochia. Acela, fiind om iute și foarte rău, înștiințându-se de toate cele pentru Mamant, îl socotea fermecător și a trimis niște ostași călări în pustie să-l caute și, aflându-l, să-l aducă la dânsul.

Căutând ei pe sfântul în pustie, el se pogora singur din munte și, întâmpinându-i, i-a întrebat: „Pe cine căutați?”. Iar ei, socotind că este păstor și își paște oile în muntele acela, îi spuseră: „Căutăm pe Mamant care petrece undeva în pustia aceasta. Oare nu știi unde este?”. Mamant i-a întrebat: „Pentru ce îl căutați?”. Iar ei au zis: „Este clevetit la ighemon că este fermecător și ne-a trimis să-l ducem la chinuit”. Mamant le-a zis: „Eu vă voi spune despre dânsul, prietenilor, numai să veniți în coliba mea și, odihnindu-vă puțin de osteneală, să vă întăriți cu hrană”. Deci au mers ostașii în locuința lui, iar el le-a pus înainte să mănânce brânza.

Mâncând ei, iată, veniră, după obiceiul lor, cerboaicele și caprele sălbatice cu lapte să fie mulse. Iar el a muls lapte și a pus înaintea ostașilor să bea, apoi s-a întors la rugăciune. Și începură a veni mai multe fiare pe care, văzându-le ostașii, se temură și, lăsând hrana, au fugit. Mamant le-a poruncit să nu se teamă, apoi le-a spus că el este cel căutat. Iar ei îi ziseră: „De voiești să mergi la dregătorul, vino cu noi; iar de nu, dă-ne voie să mergem singuri, că noi nu îndrăznim să te ducem. Însă ne rugăm ție să nu ne vatăme fiarele”. Iar el, mângâindu-i, le-a poruncit să meargă, zicându-le: „Mergeți voi înainte, iar eu voi merge singur în urma voastră”.

Ducându-se ostașii, așteptau venirea lui la porțile cetății, căci credeau în cuvintele unui bărbat ca acela și nu puteau nici a gândi ceva nedrept împotriva lui. Mamant, luând cu sine un leu, a mers după dânșii în cetate și, intrând el, leul a rămas afară, iar ostașii, luând pe Mamant, l-au pus înaintea ighemonului Alexandru.

Ighemonul, văzând pe Sfântul Mamant, îndată a început a-l întreba: „Tu ești acel vestit fermecător de care am auzit?”. Sfântul a răspuns: „Eu sunt robul lui Iisus Hristos, al Celui ce dă mântuire tuturor celor ce cred în El și fac voia Lui, iar pe vrăjitori, pe fermecători și pe cei ce se închină idolilor îi va da focului veșnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?”. A zis ighemonul: „Pentru aceea te-am chemat, că nu știu cu ce fel de vrăji și farmece ai îmblânzit fiarele sălbatice și cumplite, căci te sălășluiești cu dânsele, petreci în mijlocul lor și le poruncești ca unor pricepute, precum am auzit de tine”. A răspuns Sfântul Mamant: „Cel ce slujește lui Dumnezeu Celui viu și adevărat, acela nu îngăduie deloc să trăiască cu închinătorii de idoli și cu făcătorii de rău. Pentru aceasta și eu am voit mai bine a trăi cu fiarele în pustie, decât cu voi în locașurile păcătoșilor. Căci fiarele, precum ți se pare, cu nici un fel de farmece nu se îmblânzesc și nu se supun, pentru că nici eu nu știu ce sunt farmecele. Ele, măcar că sunt nepricepute, însă știu a se teme de Dumnezeu și a cinsti pe robii Lui. Iar voi sunteți cu mult mai nepricepuți decât fiarele că nu cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu și necinstiți pe robii Lui, chinuindu-i și ucigându-i cu nemilostivire”.

Umplându-se de mânie, ighemonul îndată a poruncit ca să-l spânzure pe sfântul mucenic, să-l bată și să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar Mamant, deși era foarte rănit, răbda cu bărbăție ca și cum nu ar fi simțit nici o durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicându-și ochii cu umilință, aștepta ajutor de sus, de care n-a fost lipsit. Căci îndată s-a făcut către dânsul glas din cer, zicându-i: „Întărește-te și te îmbărbătează, Mamante!”. Acest glas l-au auzit mulți din credincioșii ce stăteau acolo și s-au întărit în dreapta credință. Iar Sfântul Mamant, îmbărbătându-se mult prin glasul acela, nu băga seama deloc de chinuri.

După multă strunjire, dezlegându-l pe sfânt, l-au aruncat în temniță până se va găti cuptorul cel înfocat în care gândise ighemonul să-l ardă. Erau legați și alții în temnița aceea ca la patruzeci de oameni, care, fiind slăbiți de foame și de sete, s-a rugat sfântul pentru ajutorul lor și îndată a zburat un porumb prin fereastră în temniță, aducând în gură hrană ca mărgăritarul de luminoasă și mai dulce decât mierea, pe care punând-o înaintea Sfântului Mamant, a zburat afară. Iar hrana aceea s-a înmulțit la toți cei legați, precum oarecând cele cinci pâini la acel popor mult din pustie, și, mâncând ei, s-au întărit. Apoi, iarăși rugându-se sfântul în miezul nopții, s-au deschis ușile temniței și au ieșit toți cei legați, numai singur Sfântul Mamant a rămas.

Înfierbântând cuptorul tare, au scos din temniță pe mucenic și l-au aruncat în cuptorul cel înfocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a răcorit oarecând cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a răcorit și lui Mamant focul și în mijlocul cuptorului ce ardea a făcut vânt rece robului Său. Iar mucenicul a petrecut trei zile în cuptorul acela, cântând și slăvind pe Dumnezeu până ce cuptorul s-a răcit și cărbunii din foc s-au prefăcut în cenușă. După acele trei zile, înștiințându-se ighemonul că Mamant este viu în cuptor s-a mirat mult de aceasta și a zis: „Cât de mare este fermecătorul acela că nici focul nu se poate atinge de el!”. Iar mulți din popor, văzând că focul nu s-a atins de sfânt, nevătămîndu-l în nici un fel, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu și Lui Unuia socotind acea mare minune, preamăreau puterea Lui.

Nebunul ighemon n-a voit nici acum să cunoască pe Atotputernicul Dumnezeu, ci, scoțând pe mucenic din cuptor și văzând nevătămarea lui de foc, a numit această vrajă și a grăit multe minciuni asupra adevărului, apoi l-a osândit spre mâncarea fiarelor. Ducând pe sfântul la priveliște, a dat drumul asupra lui unei ursoaice flămânde care, alergând, s-a închinat sfântului și s-a culcat la picioarele lui, cuprinzându-i pulpele. Apoi a dat drumul unui pardos, dar și acela l-a apucat cu blândețe de grumaz, sărutându-i fața și lingând sudoarea de pe fruntea lui. Făcându-se aceasta așa, îndată a alergat leul acela care venise cu sfântul din pustie și, sărind în priveliște, a grăit cu glas omenesc către sfântul, pentru că Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecând a asinului lui Varlaam, spre arătarea tăriei Sale atotputernice. Iar cuvintele ce le grăia leul erau acestea: „Tu ești păstorul meu care m-ai păscut în munte”.

Acestea grăind, leul îndată s-a repezit la oamenii care erau acolo, mulțime multă de elini, evrei și copii fără de număr, și, închizându-se ușile de la ograda priveliștei, Dumnezeu așa voind, a ucis acolo foarte mulți oameni. Numai ighemonul și puțini din cei ce erau cu dânsul acolo în ograda priveliștei au scăpat cu greu de mânia leului, care cu vitejie apuca și rupea. Apoi sfântul a îmblânzit leul și l-a trimis în pustie.

Ighemonul, prinzind pe sfânt, l-a ținut în legături și, scoțându-l la priveliște, a slobozit asupra lui un leu al său foarte cumplit, dar și acela făcându-se blând, se culcă la picioarele sfântului. Văzând acest lucru, poporul păgân scrâșnea din dinți de mânie și striga către ighemon: „Depărtează leul ca să ucidem pe vrăjitorul acesta cu pietre”. Și aruncară pietre asupra mucenicului. Iar un jertfitor idolesc, după porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oiște în pântecele Sfântului Mamant și l-a pătruns cu ea, încât au ieșit dintr-însul toate cele dinlăuntrul lui, pe care singur, luându-le cu mâinile, s-a dus după cetate purtându-și măruntaiele sale. Iar sângele lui vărsându-se ca apa, oarecare femei credincioase îl adunară într-un vas de apă. Ducându-se sfântul ca la două stadii, a aflat o peșteră de piatră și s-a odihnit într-însa. Deci s-a făcut către dânsul glas din cer, chemându-l la cele de sus, și și-a dat cu bucurie duhul său în mâinile Domnului, pentru care a pătimit cu osârdie.

Așa a luat cununa muceniciei Sfântul Mamant, iar sfintele lui moaște s-au îngropat de cei credincioși în același loc unde se săvârșeau multe minuni, precum se arată în cuvântul Sfântului Marelui Vasile, care scrie așa la pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, propovăduirea sa către norod: „Aduceți-vă aminte de Sfântul Mucenic, citi l-ați văzut cu ochii, citi la locul acesta, adunându-vă, l-ați avut ajutător; la câți, chemându-i numele, cu singur lucrul a venit, pe câți rătăciți în viață i-a povățuit, pe câți de neputințe i-a tămăduit, la câți, murindu-le fiii, iarăși la viață i-a întors, la câți a lungit viața; toți adunându-vă împreună, să aduceți laudă mucenicului”.

Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arată cât de multe tămăduiri și minuni se săvârșeau la mormântul Sfântului Mucenic Mamant. Se cuvine încă a spune și această minune. Iulian Paravatul, încă tânăr fiind și vrând să arate dreapta credință, deși era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra mormântului Sfântului Mucenic Mamant o biserică prea minunată, cu mare cheltuială. Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deșartă și fățărnicie. Atunci puteai să vezi cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stâlpii, punându-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele nici una nu putea să vină cum se cade în zid, căci una era vârtoasa, încât nu putea fi tăiată, iar altă se risipea ca praful, iar varul și cărămizile în toate diminețile se aflau spulberate ca de vânt și aruncate de la locurile lor. Și aceasta era zidirea păgânătății lor și semnul prigoanei ce era să fie asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvârșea deasupra mormântului sfântului, pentru că el nu a voit să-i zidească biserica sa acel împărat apostat, care avea degrab să strice credința cea dreaptă.

Doamne, cu rugăciunile Mucenicului Tău Mamant, fă cu noi semn spre bine și izbăvește-ne de cei ce ne prigonesc, ca să Te slăvim pe Ține împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Mamant si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Sfințit Mucenic Eutihie (Secolul I)

/0 Comentarii/în , /de /2.350 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Eutihie

Sfântul Eutihie provenea, conform tradiţiei bisericeşti, din Sevas­tia Palestinei.

Auzind el de propovăduirea Evangheliei lui Hristos, şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de ucenicul cel iubit al lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul.

Sfântul Sfinţit Mucenic Eutihie urma cu multă râvnă obiceiurile Evanghelistului Ioan Teologul, învăţând de la el cereasca înţelepciune.

Drept aceea, dezrădăcinând din temelie înşelăciunea idolească şi scoţând darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor, Eutihie s-a umplut de râvnă apostolească şi de har, propovăduind cuvântul Domnului Iisus Hristos şi alături de Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, Sfântul Eutihie este numit ucenic al celor doi Apostoli, deşi nu se află în numărul celor 70.

S-a cinstit, deci, cu numele de Apostol, ca unul care s-a ostenit în toată vremea cu cei mai mari Apostoli la propovăduirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos şi ca unul ce a fost hirotonit de ei episcop, la slujirea cuvântului şi la aducerea Sfintei Jertfe.

După ce a fost sfinţit episcop, Eutihie a continuat să propovăduiască Evanghelia Mântuitorului Hristos cu şi mai multă râvnă, aducând pe mulţi necredincioşi la adevărata credinţă.

Se spune că un înger al Domnului îl însoţea pretutindeni pe unde mergea şi-l întărea pe el, zicându-i mai dinainte cele ce aveau să se întâmple.

A suferit pretutindeni legături şi bătăi, pătimind cu bărbăţie.

A îndurat chinuri pentru credinţa în Hristos şi a fost chiar dat fiarelor spre mâncare, dar a rămas teafăr.

Odată, fiind chinuit de foame în temniţă, o mână nevăzută i-a adus pâine şi l-a întărit atât de mult, încât socotea toate chinurile ca pe un nimic.

La sfârşit, a fost dus legat de la Efes în patria sa, Sevastia din Palestina.

Slujba din Minei aminteşte că sfântului i-a fost tăiat capul cu sabia, luând astfel cununa muceniciei de la Hristos.

 

Troparul, glas 4:

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Eutihie

Sf. Sfințit Mc. Eutihie (Secolul I) - foto preluat de pe crestinortodox.ro

Sf. Sfințit Mc. Eutihie (Secolul I) – foto preluat de pe crestinortodox.ro

Sfântul Eutihie avea ca patrie Sevastopolul. El, auzind de buna vestire a lui Hristos, și-a lăsat părinții și rudele și s-a apropiat de iubitul ucenic al lui Hristos, de Apostolul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Deci, urmând obiceiurilor lui și fiind următor vieții aceluia, învățase de la dânsul cereasca înțelepciune, și scosese darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor.

Umplându-se el de râvna apostolească, a dezrădăcinat din temelie înșelăciunea idolească. Asemenea și pe Sfântul Apostol Pavel aflându-l, că steaua pe soare, i-a urmat lui, ostenindu-se împreună cu dânsul în propovăduirea cuvântului și răbdând bărbătește toate primejdiile. Pentru aceea este numit ucenic al amândurora, al Sfântului Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu și al Sfântului Apostol Pavel. Numindu-se el apostol – între cei mai mici apostoli -, deși nu se află în numărul celor șaptezeci de apostoli, însă s-a cinstit cu numire apostolească, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari apostoli întru bună vestire a lui Hristos și ca unul ce a fost sfințit de dânșii episcop la slujirea cuvântului și la jertfe. Eutihie a străbătut multe țări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dânșii, ci și singur. El nu umblă singur, ci avea călător împreună pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea și îi spunea mai înainte cele ce avea să i se întâmple. El suferea pretutindeni legături și bătăi, și pătimea cu bărbăție pentru Domnul său.

Odată, fiind chinuit de foame în temniță, i s-a adus pâine de o mână nevăzută, cu care se întărise atât, încât socotea muncile întru nimic. Iar când l-a dezbrăcat ca să-l chinuiască, și când i-a strujit trupul cu unghii de fier, a curs din cinstitul lui trup, mir de bună mireasmă și a umplut văzduhul de bună mirosire. După aceea, fiind aruncat în văpaia focului, s-a auzit tunet din cer și s-a pogorât o ploaie mare, încât a stins focul; iar sfântul a rămas viu și nevătămat, slăvind pe Dumnezeu. Altădată a fost dat spre mâncare fiarelor; dar și acelea s-au îmblânzit înaintea feței lui, și s-au făcut ca niște miei.

Ceea ce este mai de mirare, este faptul că unui leu, dându-i drumul asupra lui, acela a grăit cu glas omenesc, propovăduind măririle Mântuitorului Hristos. Atunci s-au mirat și s-au spăimântat toți, care se uitau la acea priveliște. Dar ce minune este pentru că Cel ce a putut de demult să deschidă gura măgarului lui Valaam, să vorbească ca oamenii, oare nu putea să rânduiască gura leului ca să grăiască omenește, spre mustrarea și rușinarea păgînilor, și spre mărirea atotputerniciei Sale? Deci și aici tot Domnul este, cum a fost și acolo, făcând minuni. Însă cum Sfântul Apostol Eutihie și-a săvârșit nevoința alergării sale, despre aceasta se povestește în Prolog că s-a sfârșit fiind adus legat de la Efes în patria sa, Sevastopol. Slujba din Minei pomenește în ce chip s-a sfârșit, zicând că i s-a tăiat capul cu sabia, fiind încununat de Iisus cu coroana biruinței.

Notă – Unii povestesc despre Sfântul Eutihie că ar fi fost tot acela care se pomenește în Faptele Sfinților Apostoli la cap.3. Era un tânăr oarecare, anume Eutihie, care, șezând la fereastră, amețit de somn, a căzut jos din acea casă, de la rândul al treilea și, murind, l-a înviat Sfântul Apostol Pavel. Dar de această înștiințare vrednică de credință n-am aflat încă, și nu se pare să fi fost tot acel Eutihie care a căzut, căci era din Troada, precum se arată tot în cap. 3 al Faptelor Apostolilor, care zice: Am venit în Troada… Patria acestui apostol Eutihie care se cinstește acum era Sevastopolul.

Deci, cetatea Troada este în Frigia, iar Sevastopolul în Palestina. Deși zic cei ce socotesc că Eutihie este unul și același cu tânărul din Troada, care a căzut din casă de la rândul al treilea, fiind ucenic al Sfântului Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, însă nu se potrivește cu sfârșitul. Aceia spun de Eutihie, care este în Faptele Apostolilor, că a propovăduit în Spania, și acolo s-a dus la Domnul. Iar acest Eutihie care se cinstește acum, aducându-se de la Efes în Sevastopol, patria sa, s-a sfârșit prin tăiere cu sabia.

 

cititi despre Sf. Sfințit Mc. Eutihie si pe: doxologia.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei (secolul I d.Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /9.886 vizite

foto si articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie,  s-a născut în Antiohia şi la vârsta bărbăţiei a mers cu tatăl său la Ierusalim. Călătoria lor a avut loc la scurtă vreme după Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi după Pogorârea Duhului Sfânt.

Sf. Sfințit Mc. Pangratie, episcopul Taorminei.(secolul I d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Pangratie, episcopul Taorminei.(secolul I d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

La Ierusalim, Sfântul Pangratie i-a cunoscut pe Sfinţii Apostoli, mai ales pe Sfântul Apostol Petru, de la care a primit Botezul creştin. Văzând râvna sa pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos, Sfântul Petru l-a hirotonit pe fericitul Pangratie Episcop al Tavromeniei din Sicilia (astăzi oraşul Taormina).

Iar după Inălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului.

Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu toţi ai casei lui.

Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin.

Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând:

„Iată, vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.

Acestea aşezându-le bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al lui Hristos”.

Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia cerului.

Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă.

Iar Petru i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie:

„Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi”. Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare.

Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând, s-au botezat cu toţii.

Prin acest har, Pangratie ardea şi mai mult de râvna pentru răspândirea credinţei creştine. Propovăduirea sa a adus multă roadă: prin el, însuşi dregătorul împărătesc Bonifatie s-a botezat şi apoi a ridicat o biserică.

Dar, cu toată râvna Sfântului Pangratie, mulţi dintre locuitori nu au renunţat la păgânism.  Întâmplându-se ca Bonifatie să plece pentru o vreme din oraş, păgânii s-au folosit de această lipsă a dregătorului, şi prinzând pe Sfântul Pangratie, l-au ucis. Şi aşa, ca mucenic, şi-a încheiat Sfântul Pangratie viaţa lui îna­intea Domnului.

 

Tropar

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Pangratie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Pangratie pe: doxologia.ro; pravila.ro

Sfântul Mare Mucenic Procopie (†303)

/0 Comentarii/în , /de /1.024 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mare Mucenic Procopie

Sfântul Mare Mucenic Procopie a trăit la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV, în cetatea Schitopolis (actuala localitate Beit She’an din Israel) din provincia romană Asia Minor (Asia Mică), dar se născuse la Ierusalim.

A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții împotriva creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian, fiind executat în Cezareea Palestinei la 8 iulie 303.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 8 iulie.

Sf. Mare Mc. Procopie (sec. III - IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Procopie (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Sf. Procopie s-a născut în cetatea Elia (Ierusalim)* Tatăl său era un binecredincios, care mărturisea pe Hristos, numele său de creștin fiind Hristofor. Mama sa, Teodosia, nu era însă credincioasă, ea fiind slujitoare a idolilor. Părinții Sf. Procopie i-au pus inițial numele Neania.

La puțin timp după nașterea lui Neania, tatăl său, Hristofor, s-a dus către Domnul cu sfârşit mucenicesc. Teodosia, rămânând văduvă, l-a crescut pe Neania în păgânătatea elinească şi l-a învăţat închinarea către idoli, a căror slujitoare era și ea. Mai mult, copilul dovedindu-se a fi isteț la minte, a fost dat de mama sa la învățătura cărţii elinești, acesta însușindu-și repede învățătura şi filozofia elenistică din acea vreme.

Ajungând Neania la vârsta maturității, mama sa a vrut ca acesta să intre în oastea imperială. Auzind că împăratul Dioclețian, a sosit în orient, la Antiohia Siriei, Teodosia l-a luat pe fiul ei la Antiohia și l-a dat în slujba împărătească. Împăratul Dioclețian l-a remarcat pe acest tânăr frumos la chip şi la stat, dotat cu multă înțelepciune și bine educat și l-a avansat în rang, făcându-l căpetenie.

L-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, dându-i ca misiune, printre altele, „să prigonească, să muncească și să ucidă pe toţi creștinii, iar averile lor să le ia și să le pună în vistieriile împărătești”.

Pe drumul spre Alexandria, într-o noapte s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare și tunete înfricoșătoare. Toți soldații de frică s-au făcut ca nişte morţi. Iar căpetenia lor a auzit un glas din cer, grăind către dânsul: „Unde mergi, Neania, și asupra cui te scoli?” Iar el, cu frică, a răspuns: „Sunt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toţi cei ce cred în Cel răstignit”.

Apoi iarăși a auzit glasul din cer: „O, Neania, oare și tu vii asupra Mea?” Neania a spus: ”Cine eşti Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?” Zicând aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce luminoasă și din acea cruce s-a auzit un glas: „Eu sunt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!”

După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer și îndată s-a auzit un glas din înălțimea cerului: „Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmașii tăi și pacea Mea va fi cu tine!” Astfel Neania, ca și Sf. Apostol Pavel mai demult, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos.

Deci, din acea vedenie minunată și din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie și de veselie duhovnicească.

După ce a învățat el toată taina orânduielii credinței creștine, s-a întors la Schitopolis și a poruncit să i se facă o cruce din aur și argint, după asemănarea celei ce i se arătase. Îndată ce s-a făurit crucea, s-au arătat pe ea trei icoane, având scriere evreiască, care arăta ale cui sunt icoanele: deasupra scria „Emanuel”, iar de o parte scria „Mihail” și de altă parte, „Gavriil”. Închinându-se și sărutând crucea și icoanele, Procopie s-a întors în Ierusalim.

În anul 293 a început un nou război între Imperiul Roman și Imperiul Persan Sasanid. Procopie și-a îndeplinit cu destoinicie îndatoririle de ostaș, trupele de sub comanda sa obținând victorii asupra perșilor sasanizi și contribuind astfel la câștigarea războiului de către Roma, împăratul Dioclețian fixând granița romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii Imperiului Roman în orient.

După acest război, Procopie s-a întors la Schitopolis, acolo unde mama sa, Teodosia, i-a cerut să aducă jertfă de mulțumire idolilor păgânești pentru victoria obținută. Refuzând, el a vădit în cine crede – în adevăratul Dumnezeu. Pentru aceasta, a fost însă pârât de propria sa mamă ca fiind creștin.

Aflând acest lucru, împăratul Dioclețian s-a mâniat și i-a scris ighemonului Cezareei Palestinei, pe nume Iust (sau Ulchie, după alte surse), originar din Italia, să îl prindă pe căpetenia Neania, fiul Teodosiei, care a trecut la credința creștină, și să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune și prietenești, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit.

Ighemonul Iust, luând porunca împărătească, s-a dus în Elia (Ierusalim), unde se afla atunci Neania, și i-a înmânat acestuia scrisoarea lui Dioclețian. Neania, citind scrisoarea și nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt-o în bucăți, zicând: „Eu sunt creștin, iar tu fă ceea ce ți s-a poruncit!”

Ighemonul a zis: „Mă tem și de împărat și mă rușinez și de tine ca de un prieten. Şi-mi este jale de tine, și nu știu ce voi face. Deci ascultă-mă pe mine și adu jertfă zeilor înaintea noastră; iar de nu vei face aceasta, apoi chiar nevrând eu, mă vei sili să fac cele poruncite”.

Neania a zis către ighemon: „Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Hristos, Dumnezeul meu”. Zicând aceasta, și-a dat jos insemnele militare și și-a dezlegat brâul dregătoriei sale și l-a aruncat în fața ighemonului, lepădându-se astfel de slujba împărătească.

Apoi, voind să fie ostaș al Împăratului Cel Ceresc, a ocărăt închinarea la idolii păgâni. Iar ighemonul și bărbații care veniseră cu dânsul, mâniindu-se, l-au arestat și l-au dus în Cezareea, capitala de atunci a provinciei romane Palestina.

 

Mucenicia

Neania a fost adus în fața tribunalului roman din Cezareea Palestinei și somat să se lepede de credința sa creștină și să aducă jertfă idolilor păgâni. Deoarece a refuzat, stăruind în a-L mărturisi pe Domnul Iisus Hristos, ighemonul a ordonat să fie supus la cazne cumplite.

Unii oameni din popor, văzând o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinerețea sa și plângeau pentru dânsul. Iar mucenicul, văzându-i plângând, le-a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci pentru pierzarea sufletelor voastre, pentru că acela este vrednic de plâns, care se va munci în iad fără de sfârșit”.

Apoi, ridicându-și ochii spre cer, se ruga, zicând: „Dumnezeule, întărește-mă pe mine, robul Tău, spre înfruntarea vrăjmașului și spre preaslăvirea Preasfântului Tău nume!”

Ighemonul a poruncit să fie luat mucenicul și să fie aruncat în temniță. Acolo, unul dintre paznici, numit Terentie, aducându-și aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dânsul și i-a așternut fân și pânză curată. Deci mucenicul zăcea în temniță, abia viu, dar la miezul nopții, s-a făcut un cutremur mare în cetate, pentru că a venit Domnul cu îngerii Săi, ca să cerceteze pe robul Său.

Atunci a strălucit în temniță o lumină mare, ușile temniței s-au deschis, legăturile tuturor legaților care erau acolo s-au dezlegat și doi îngeri s-au arătat zicând către mucenic: „Caută spre noi și vezi!”

Apoi, mucenicului i s-a arătat în slavă Însuși Domnul Iisus Hristos, care i-a tămăduit rănile și l-a făcut sănătos. Botezându-l cu apă, i-a zis: „De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te și te întărește, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă”.

Iar Procopie, bucurându-se și înspăimântându-se, a căzut la pământ și s-a închinat Domnului, rugându-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Iar Domnul i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!” Aceasta zicând Domnul, s-a înălțat la cer.

Auzind despre această minune, toți s-au înspăimântat foarte și mulți au strigat, zicând: „Dumnezeul creștinilor, ajută-ne nouă!” Iar ighemonul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă.

Mai târziu, au mers în temniță la Procopie două cete de ostași cu doi tribuni ai lor, Nicostrat și Antioh, și l-au rugat pe sfânt să-i facă pe ei ostași ai lui Hristos Dumnezeu, împăratul ceresc.

Iar Sf. Procopie l-a rugat pe Terentie, străjerul temniței, să îl lase să iasă pentru puțin timp din temniță. Străjerul nu l-a oprit, știind că nu va fugi cel care el singur dorește să pătimească pentru Hristos.

Iar sfântul, ieșind, i-a dus pe ostași la Leontie, episcopul Cezareei Palestinei, care stătea ascuns din cauza persecuțiilor ce se făceau asupra creștinilor, și găsindu-l, i-a cerut să-i boteze pe acei ostași, iar el s-a întors singur la temniță.

Deci episcopul, într-acea noapte, învățând pe ostașii aceia, i-a botezat și i-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, iar ei, întorcându-se, au venit la temniță.

Acolo, mucenicul lui Hristos i-a învățat și i-a întărit în sfânta credință și pentru mărturisirea numelui lui Hristos.

Tot în timpul în care se afla în temniță, au venit la Procopie douăsprezece femei de neam bun și au grăit către el: „Și noi suntem roabe ale lui Hristos”.

De acest lucru fiind vestit ighemonul, îndată a poruncit să le bage și pe ele în temniță. Acestea, intrând cu bucurie, au zis: „Primește-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!”

După puțin timp, ighemonul șezând la obișnuita judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoțându-le din temniță, să le aducă înaintea sa la judecată.

Iar Teodosia, mama Sf. Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers să vadă nevoința lor.

Ighemonul le-a zis acestor douăsprezece femei: „Oare veți asculta, să aduceți jertfe zeilor, ca să vă învredniciți de cinste de la noi? Sau petrecând în împotrivire voiți să pieriți rău prin a voastră alegere?”

Sfintele femei au răspuns: „Cinstea ta să-ți fie ție spre pierzarea ta! Noi suntem roabele lui Hristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea și slava noastră!”

Mâniindu-se, ighemonul, a poruncit ca toate cele douăsprezece femei să fie chinuite groaznic, până la moarte. Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfântului Procopie, stând și privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plângea cu amar.

Apoi, răsărind în inima ei lumina cunoștinței adevărului, s-a umplut de râvnă și, venind înaintea ighemonului, a strigat: „Şi eu sunt roaba Celui răstignit, Hristos Dumnezeu”.

Dar această luminare a ei s-a făcut și datorită rugăciunilor fiului ei, Sf. Procopie, care se ruga totdeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu.

Ighemonul a ordonat întemnițarea Teodosiei, iar Sf. Procopie a zis către dânsa: „Fericită ești, doamnă și maica mea, că te-ai învrednicit de o luminare ca aceasta de la Dumnezeu și ai venit în această închisoare pentru El!”

Într-o noapte, Procopie a dus-o la episcopul Leontie și a botezat-o în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și iarăși s-a întors cu dânsa în temniță, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.

Apoi, ighemonul a poruncit ca cele douăsprezece mucenițe, împreună cu Sfânta Teodosia, să fie scoase afară din cetate și să le fie tăiate capetele cu sabia.

După aceea sfântul Procopie a mai fost supus la grele și nenumărate chinuri, în timpul cărora a săvârșit multe minuni.

Apoi și-a găsit sfârșitul prin sabie, și s-a suit încununat la cer.

Praznicul lui se săvârșește în Biserica sa mucenicească, ce se află aproape de Helona, și se numește Condilion.

 

Tropar – Glasul 8

Nu de la oameni, ci de la Dumnezeu primind chemare, sfinte, ai lăsat credinţa părintească cea rea şi slujbele cele orânduite; şi râvnind după Hristos, ca un al doilea Pavel, ai suferit multe osteneli şi răni. Şi primind acum cununa cea făgăduită, Mare Mucenice Procopie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Procopie (8 Iulie)

 

* Ierusalimul fusese distrus de romani, prima oară în anul 70 d.Hr. și a doua oară în anul 135 d.Hr. Împăratul Hadrian a construit o nouă cetate, în stil roman, pe locul vechiului Ierusalim, numită Aelia Capitolina.

Epictet și Astion din Halmyris (†290)

/0 Comentarii/în , /de /4.544 vizite

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Epictet și Astion din Halmyris

Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul au viețuit și au pătimit pentru Hristos în secolul al III-lea, o parte din viața lor trăind-o pe teritoriul Dobrogei de azi, ei fiind originari din Asia Mică.

Prima mențiune scrisă, privind martiriul unor creștini pe teritoriul României de azi, se referă la moartea lor din anul 290.

Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește pe data de 8 iulie.

Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul (†290) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul (†290) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Viața

Sfântul Mucenic Epictet s-a născut din părinți creștini, arătând de mic o mare râvnă pentru Sfintele Evanghelii, iar mai apoi, dorind să slujească lui Hristos pentru totdeauna, și-a părăsit casa și părinții și s-a făcut monah într-una din mănăstirile provinciei romane Frigia (din Asia Mică), învrednicindu-se de darul preoției, devenind un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos.

În calitatea sa de preot, Epictet a convertit la creștinism mulți frigieni, printre aceștia botezându-l în credința lui Hristos și pe Astion. Acesta era un tânăr chipeș, nepot al unui senatorul roman, Iulian. Astion fusese păgân, ca și părinții săi, dar întâlnindu-se cu preotul Epictet și ascultându-i cuvintele pline de înțelepciune, a trecut la creștinism. Urmându-i “botezătorului” său, Astion a lăsat cele lumești, luând calea spre Hristos, călugărindu-se și el asemeni părintelui său duhovnicesc, Epictet.

Ducând o viața curată și evlavioasă, Dumnezeu l-a răsplătit pe preotul Epictet cu darul facerii de minuni. Astfel, nu de puține ori, prin puterea rugăciunilor, preotul Epictet putea deschide ochii orbilor, vindeca leproșii și ologii și scotea duhurile necurate din cei îndrăciți.

Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul (†290) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul (†290) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Martiriul

În jurul anului 290, cei doi ai venit în provincia romană Sciția Minor, propovăduind cu mult curaj Evanghelia lui Hristos în cetatea Halmyris și convertind la credința creștinească un mare număr de păgâni. Cetatea Halmyris se afla în Dobrogea, pe teritoriul actualului sat Dunavățul de Jos, comuna Murighiol, județul Tulcea. Ruinele sale se mai pot vedea și astăzi, pe malul lacului Reazelm, nu departe de brațul Sf. Gheorghe al Dunării.

După ca s-au stabilit aici, și ducând o viață curată în slujba lui Dumnezeu, preotul Epictet și fiul său duhovnicesc Astion au fost învredniciți cu același dar al facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului. Auzind despre faptele celor doi, guvernatorul provinciei, Latronianus, a poruncit ca Epictet și Astion să fie întemnițați, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos.

Deși nu începuse încă Marea Persecuție împotriva creștinilor, Latronianus dorea, prin aceste fapte, să se remarce în fața împăratului Dioclețian. Cei doi sfinți s-au hotărât ca să nu spună nimic despre familiile și țara lor de unde veneau (pentru a nu suferi represalii și rudele lor), ci numai să mărturisească faptul că ei sunt creștini, acesta fiind numele, neamul și patria lor.

A doua zi, cei doi au fost aduși în mijlocul orașului la judecată, dar Latronianus abia putea să-i privească, fețele lor strălucind ca soarele. În cursul audierii, cei doi sfinți mărturiseau credința lor în Iisus Hristos, cu puterea Căruia săvârșeau toate minunile de care erau acuzați, și că ei nu se pot lepăda de Acesta, închinându-se zeilor. Auzind toate acestea, Latronianus s-a înfuriat și mai tare și a poruncit ca cei doi sfinți să fie legați, iar carnea de pe corp să le fie jupuită cu ghiare de fier.

Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind cum cei doi sfinți mărturiseau într-una pe Hristos în timpul torturilor, nu i-au mai putut ieși din minte cuvintele lor, așa că în a patra zi de tortură a sfinților, a mărturisit și el că este creștin. Apoi s-a dus la cei doi sfinți în închisoare, pentru a primi însemnul vieții veșnice, devenind și el unul dintre ucenicii Domnului.

În a cincea zi de judecată, Epictet a rostit o cuvântare care s-a terminat cu cuvintele „Noi suntem creștini”, ceea ce l-a înfuriat extrem de tare pe Latronianus, care a poruncit ca să fie frecate rănile celor doi cu sare și oțet, după care să fie aruncați într-un cazan cu smoală clocotită. Însă, prin puterea lui Hristos, cei doi sfinți au rămas nevătămați; după aceasta au fost condamnați ca timp de 30 de zile să nu primească nimic de mâncat și de băut.

Pe când cei doi răbdau toate aceste chinuri, la Halmyris a sosit un străin, care l-a recunoscut pe Astion, și s-a întors la părinții acestuia, care nu știau nimic despre soarta lui, povestindu-le tot ceea ce văzuse. Auzind acele minunate lucruri, mama lui Astion a spus că vrea numaidecât să devină și ea creștină și, că dacă va fi nevoie, va înfrunta și martiriul pentru aceasta. Apoi, părinții lui Astion s-au îmbarcat în grabă pe o corabie și au venit la locul în care pătimea fiul lor cel sfânt.

După trecerea celor 30 de zile de înfometare, cei doi sfinți au fost aduși iarăși la judecată, unde au mărturisit din nou pe Hristos, în numele căruia făceau ei toate acele minuni despre care se spuneau că sunt „vrăjitorii”. Văzând că cei doi nu renunță la credința lor în Hristos, guvernatorul a ordonat să li se taie capetele, cei doi primind martiriul în orașul Halmyris, la data de 8 iulie 290, când este și ziua lor de pomenire. Ei sunt cei mai vechi martiri de pe teritoriul României de azi, despre care există informații scrise amănunțite.

Vigilantius, cel care trecuse la creștinism impresionat de tăria sufletească a celor doi sfinți, a venit împreună cu toată casa sa și cu alți creștini, și au luat trupurile celor doi sfinți martiri, pe care le-au înmormântat într-un loc potrivit. În a treia zi de la înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius, căruia i-a spus despre sosirea celor doi părinți ai săi în cetate. Întâmpinându-i și găzduindu-i, Vigilantius le-a povestit acestora despre moartea martirică a fiului lor; în urma acestor relatări, cei doi părinți ai lui Astion s-au convertit și ei la creștinism.

În actul martiric al Sfinților Mucenici Epictet și Astion (păstrat astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea, aflată în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht, Olanda) se spune că după decapitare trupurile celor doi erau albe ca zăpada și că cei bolnavi, suferinzi sau plini de griji, dacă le sărutau cu credință și cu evlavie se atingeau de ele, primeau ajutor și vindecare. Tot în legătură cu martiriul lor, în actul martiric respectiv se face referire la primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, care a venit la Halmyris în acea perioadă.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Pe cei de o cinste cu Ermolae și cu Pantelimon, pe Epictet – dascălul cel înțelept și pe Astion – ucenicul cel mult râvnitor, veniți toți credincioșii să-i lăudăm, pe mucenicii lui Hristos și podoaba Dobrogei, zicând: bucurați-vă, cei ce de-a pururi mijlociți pentru sufletele noastre.

Condac (din Canonul Sf. Epictet și Astion):

Din cer ați luat dumnezeiescul dar și tuturor v-ați făcut izvor de tămăduiri și sfeșnice prealuminate în calea mântuirii. În dar ați luat, în dar dați-ne nouă, sfinților mucenici și doctori fără de arginți, tămăduind rănile cele trupești și sufletești ale celor ce săvârșesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul si pe: basilica.ro; doxologia.ro