Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa Maxima au viețuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum (oraș antic roman care se afla pe locul ocupat actualmente de Belgrad, capitala Serbiei), fiind de neam daco-romani [1] Prăznuirea lor se face în Biserica Ortodoxă și în Biserica Catolică pe 26 martie.
Mucenicia
Preotul Montanus și soția sa Maxima trăiau în localitatea Singidunum (Belgradul de astăzi). Ca urmare a edictelor din anii 303-304 care au declanșat noi persecuții împotriva creștinilor, printre care un edict din 27 septembrie 303 viza explicit clerul creștin, Montanus a fugit în orașul Sirmium, capitala provinciei Pannonia Secunda (azi Mitrovița), unde își avea atunci reședința cezarul Galeriu (Cezar 293-305, Augustus 305-3011), ginerele lui Dioclețian.
La Sirmium, a fost prins și dus la judecată în fața lui Probus, guvernatorul provinciei (praeses) [2]. Întrebat de guvernator, conform procedurii, dacă era creștin, preotul Montanus a confirmat că era creștin și preot din Singidunum. Când guvernatorul i-a cerut să abjure și să aducă jertfă zeilor păgâni, Montanus a refuzat. Ca urmare, a fost supus la torturi.
Pentru a-l convinge să se lepede de credința sa, guvernatorul a poruncit să fie adusă înaintea tribunalului și Maxima, soția preotului Montanus, crezând că aceasta, fiind mai slabă din fire, avea să se sperie și, pentru a-l cruța de chinuri pe soțul ei, avea sa încerce să îl convingă să aducă jertfe.
Dar, spre mirarea guvernatorului Probus și a membrilor tribunalului, Maxima a mărturisit la rândul ei că era creștină și a cerut să fie și ea supusă la chinuri, alături de soțul ei, pentru a se bucura și ea de cununa muceniciei pregătită soțului ei. Guvernatorul a poruncit să fie torturată atunci și presbitera Maxima, însă nici ea, nici soțul ei nu au acceptat să se lepede de Hristos, ci și-au mărturisit mai departe credința creștină.
Atunci guvernatorul Probus i-a condamnat la moarte prin înecarea în râul Sava. Aflând sentința, Montanus și Maxima au dat slavă lui Dumnezeu Care îi învrednicise să pătimească și apoi să moară pentru numele Său. La porunca guvernatorului, sfinților li s-a legat de gât câte o piatră mare și au fost aruncați în râu. Potrivit altor surse, li s-a tăiat capul, iar trupurile lor au fost aruncate în râu. Însă apa a dus la mal trupurile acestora, iar credincioșii creștini le-au luat în ascuns și le-au îngropat cu cinste.
Montanus și Maxima din Singidunum (†304) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfinte Moaște
Potrivit unor relatări, moaștele Sf. Montanus și ale soției sale Maxima au fost ulterior transportate la Roma și îngropate în Catacombele Sf. Priscilla de pe via Salaria, unde au rămas până la deschiderea catacombelor, în anul 1804. Printre Sfintele Moaște găsite acolo se găseau și cele ale Sf. Maxima, care se păstraseră în chip minunat.
Moaștele acesteia au fost dăruite unei familii catolice bogate, Sinibaldi, care le-a dăruit mai târziu Mănăstirii San Lorenzo (Sf. Laurențiu) din Roma, aparținând ordinului Clariselor. De acolo, moaștele Sf. Maxima au fost duse în America de Sud de un preot catolic misionar (Pr. Joseph Louro), iar apoi au fost așezate în Mănăstirea Clariselor de rit bizantin din North Royalton, Ohio (în Statele Unite ale Americii). Pretutindeni pe unde au călătorit, moaștele Sfintei Maxima s-au arătat a fi făcătoare de minuni pentru toți cei care i s-au rugat sfintei cu credință. [3]
Montanus și Maxima din Singidunum (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cinstirea
În România, Mănăstirea Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea) poartă hramul Sf. Montanus și Maxima. Biserica românească din Isacova, pe Valea Moravei, în Serbia de azi îi are și ea drept ocrotitori pe Sfinții Montanus și Maxima. Aceștia sunt și ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, cu reședința la Vârșeț (Serbia).
Tropar, Glas 4
Pe cei ce cu vrednicie au slujit Biserica mântuitoare şi n-au voit să se închine idolilor, să-i cinstim cu cuviinţă cerându-le a mijloci la Stăpânul tuturor să ne mântuiască de orice patimă idolească.
Note
1 - Teoria acceptată în Biserica Ortodoxă Română a originii daco-romane a Sf. Montanus și Maxima a fost lansată de prof. Nicolae M. Popescu, care a reconstituit actul martiric al Sf. Montanus pe baza martirologiilor latine în care se găseau informații despre viețile acestora și după modelul Actului martiric al Sf. Irineu de Sirmium, în Preoți de mir adormiți în Domnul, „Viața Sfântului Montanus presviterul din Singidunum”, București, 1942, pp. 6-10.
Acesta apreciază că Sf. Montanus și Maxima erau de origine daco-romană pe considerentul că în perioada respectivă provincia Pannonia Inferior ar fi fost locuită de o populație daco-romană, însă nu există dovezi clare în acest sens. Sf. Montanus este considerat a fi primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii Ortodoxe Române.
2 - Actele procesului au fost înregistrate într-un proces-verbal și depuse, probabil, în arhiva tribunalului. Actele s-au pierdut, însă unele informații transcrise după acestea s-au păstrat în unele martirologii latine.
Sfântul Teodor a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. El s-a născut în Siria şi a fost ostaş de seamă în armata romană în legiunea Tironilor formată din ostaşi tineri (de aici şi numele de Teodor Tiron ce-l poartă) sub conducerea generalului Vringa.
La ceva timp după aşezarea în Amasia, legiunea a primit ordin ca toţi ostaşii să aducă jertfă zeiţei Cibela. Ritualul păgân era totodată și un mod prin care se verifica credinţa ostaşilor, împăraţii voind să cunoască în ce măsură pătrunsese creştinismul în rândurile armatei.
La o mare sărbătoare a păgânismului legiunea s-a îndreptat spre templul din mijlocul cetăţii. Sfântul Tiron a mărturisit că este creştin în faţa comandantului Vringa. Acesta l-a sfătuit să renunţe la credinţa în Hristos şi să jertfească idolilor. Pentru a lua o decizie, sfântului i s-a dat un timp de gândire. În acea noapte Sfântul Teodor a incendiat templul zeiţei Cibele, a fost descoperit şi dus înaintea guvernatorului Puplie.
A rămas statornic în credinţă şi de aceea a fost ars. După trecerea sa la Domnul a fost cinstit din ce în ce mai mult prin numeroasele minuni care au avut loc la mormântul lui şi prin bisericile construite în numele lui.
Ilustra Evsevia, o credincioasă creştină din Evhaita a cumpărat moaştele Sfântului şi le-a dus în patria ei. În secolul al XII-lea, moaştele Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron au fost mutate din Evhaita la Brindisi, în Italia.
Imnografie
Tropar, glasul al II-lea:
Mari sunt faptele credinței! În izvorul văpăii ca într-o apă de odihnă Sfântul Mucenic Teodor s-a bucurat. Că în foc cu totul arzându-se, ca o pâine plăcută Treimii s-a adus. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluiește sufletele noastre.
Condac, glasul al IV-lea:
Credința lui Hristos ca pe o pavăză, înlăuntru în inima ta primind-o, puterile cele potrivnice le-ai călcat în picioare, pătimitorule, și cu cunună cerească ai fost încununat, în veci, Teodore, ca un nebiruit.
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia picturii bizantine (ed. Sophia, București, 2000, pp. 154, 197) arată că Sf. Teodor Tiron trebuie reprezentat ca militar, cu barba neagră și stufoasă, cu părul până mai sus de urechi.
După Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ.
Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu şi de Sfânta Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi şi ei. Atunci Sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat Sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt.
Atunci Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în pace.
Sfinţii Împăraţi Marcian şi Pulheria
Sfântul Împărat Marcian (17 februarie) – foto preluat de pe doxologia.ro
Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Şi era Pulheria cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tinărului Teodosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici.
Sfânta Împărăteasă Pulheria (17 februarie, 10 septembrie) – foto preluat de pe doxologia.ro
Aceasta, având o înţelegere care covârşea anii ei, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi a fost rânduita Augustă. Şi era atunci de şaisprezece ani când, luând puterea cea împărătească, nu cu cunoştinţă femeiască, ci cu înţelepciune bărbătească, a început a aşeza împărăţia grecească; de la înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăţia vieţii sale.
Troparul Sfintei Împărătese Pulheria, Glasul al 4-lea:
Sfântă Împărăteasă Pulheria, roagă pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de păcate sufletelor noastre.
Teodor Tiron (în greacă: Θεόδωρος ο Τήρων; n. secolul al III-lea d.Hr., Amasya, Turcia – d. 17 februarie 306 d.Hr., Amasya, Turcia) este un sfânt mare mucenic creștin care a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. Era militar și a fost ucis în timpul persecuției lui Maximin (aprox. 303). Prăznuirea lui se face la 17 februarie (2 martie) la ortodocși și pe 9 noiembrie la catolici. În ortodoxie, în primă sâmbătă din Postul Mare se face pomenire de minunea colivei, pe care a făcut-o la 50 de ani după moartea sa.
Viața
Fiind încorporat de curând în oastea tironilor și făcând parte din ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare și a mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe niște statui neînsuflețite și lucruri făcute de mâinile omenești. Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a săvârșit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins și mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în diferite chipuri și a fost omorât prin arderea de viu într-un cuptor aprins.
Minunea colivei, săvârșită de Sf. Teodor Tiron
La 50 de ani după moartea lui Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i batjocorească pe creștini, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor Tiron, apărându-i în vis Arhiepiscopului Constantinopolului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimeni nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere: coliva.
Sărbătorire și posteritate
În amintirea minunii săvârșite de el, Biserica Ortodoxă sărbătorește anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfințite, după rugăciunea amvonului se cântă Canonul Sf. Mare Mucenic Teodor, compus de sfântul Ioan Damaschin.
După aceasta, se sfințește coliva și se împarte credincioșilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor, din prima sâmbătă a Postului Mare, a fost rânduită pe vremea Patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397).
În Chișinău, numele său îl poartă Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, cunoscută colocvial ca Mănăstirea Ciuflea.
Teodor Tiron (†306) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul mucenic Nichifor din Antiohia a fost un creștin care și-a dat viața pentru Hristos în secolul al III-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 9 februarie.
Viața și mucenicia
Sfântul Nichifor a trăit în Antiohia Siriei pe vremea împăraților Valerian și Galien (253-260). El era un creștin simplu și avea de prieten pe Sapriciu (sau Sapricius), care era preot al Bisericii creștine. Dar prin lucrarea diavolului între ei s-a însămânțat ura. După un timp, Nichifor și-a dat seama că dragostea frățească este cel mai prețios lucru al îmvățăturii Domnului Hristos și a trimis de mai multe ori la Sapriciu mijlocitori, cerându-i iertare, dar acesta nu a voit să audă de rugăciunile lui. Atunci Nichifor s-a dus el însuși la Sapriciu și a căzut la piciorele lui cerându-i iertare. Dar inima lui Sapriciu era împietrită și nu vroia să se împace cu fratele său, ci continua să-i poarte pizmă.
Sf. Mc. Nichifor (†260) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pe când se îmtâmplau acestea, persecuția împotriva creștinilor a reînceput și Sapriciu a fost prins de slujitorii idolilor și dus în fața tribunalului proconsulului. Acolo Sapriciu a mărturisit cu tărie că el este preot creștin și că preferă să mai degrabă să fie dat la moarte decât să jertfească idolilor. Și rămânând neclintit în mărturisirea lui chiar și fiind supus la multe chinuri, a fost condamnat la moarte prin dacapitare.
În timp ce era condus la locul de mucenicie, Nichifor a alergat și a căzut la picioarele lui, cerându-i încă o dată iertare strigând:„Mucenice al lui Hristos, iartă-mi greșalele pentru care te-ai supărat pe mine!” Dar Sapriciu nici de data aceasta nu a vrut să audă de Nichifor.
Și ajungând la locul muceniciei unde urma să fie junghiat pentru Hristos, în clipa în care călăul a ridicat sabia să-i taie capul, pentru că s-a lepădat până în ultima clipă de dragostea creștină și de iertare, harului lui Dumnezeu nu a putut să stea în Sapriciu și găsindu-se lipsit de puterea și ajutorul lui Dumnezeu, dintr-o dată el s-a muiat și înfricoșându-se a zis călăilor: „Lăsați-mă, că voi aduce jertfă idolilor.”
Atunci Nichifor l-a implorat, strigând: „Nu, frate iubit, nu te lepăda de Hristos! Nu pierde cununa pe ți-ai pregătit-o cu atâtea chinuri!” Dar Sapriciu a rămas împietrit la inimă. Atunci sfântul Nichifor s-a dat pe sine călăilor și mărturisind pe față pe Hristos, i s-a tăiat capul în locul lui Sapriciu din porunca guvernatorului, luând îndată răsplata dragostei pe care se nevoia să o plinească pentru Dătătorul dragostei, Hristos.
Troparul, glas 4:
Mucenicul tău, Doamne, Nichifor, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfinții Chir și Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, în arabă اباكير ويوحنا) (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creștini din timpul persecuției anticreștine a lui Dioclețian (284-305).
Ei sunt venerați în mod special în Biserica Coptă și supranumiți doctori fără de arginți făcători de minuni (Anargyroi thaumatourgoi), deoarece se presupune că au săvârșit vindecări de boli fără a cere bani.
Ziua lor de prăznuire este sărbătorită de copți în a șasea zi a lui Tobi, corespunzătoare datei de 31 ianuarie, zi păstrată și de Biserica Ortodoxă Răsăriteană; ei sunt comemorați în aceeași zi în Martirologiul roman. Biserica Ortodoxă Răsăriteană sărbătorește, de asemenea, găsirea și mutarea moaștelor lor pe 28 iunie.
Viața și istoricitatea
Principala sursă de informații cu privire la viața, martiriul și minunile Sf. Chir și Ioan este encomium-ul scris de patriarhul Sofronie al Ierusalimului (d. 638).
Despre nașterea, părinții și tinerețea celor doi sfinți nu se cunosc informații. Potrivit Sinaxarului în limba arabă, alcătuit de Mihail, episcopul de Athrib și Malig, Chir și Ioan erau amândoi alexandrini; această ipoteză este contrazisă totuși de alte documente în care se spune că Chir era originar din Alexandria și Ioan din Edessa.
Chir era un medic, care practica în taină credința creștină, și avea un atelier (ergasterium) care a fost apoi transformat într-un templu (biserică) dedicat celor trei Trei Tineri menționați în Cartea lui Daniel: Shadrach, Meshach și Abednego.
El a devenit vestit atât pentru că i-a vindecat gratuit pe bolnavi, cât și pentru faptul că a lucrat, în același timp, cu toată ardoarea unui apostol al credinței creștine și i-a convertit la creștinism pe mulți adepți ai superstițiilor păgâne.
El ar fi spus: „Oricine își dorește să nu se îmbolnăvească trebuie să se abțină de la păcat, pentru că păcatul este adesea cauza bolii trupești”. Vindecările pe care le-a săvârșit au avut loc în timpul domniei împăratului Dioclețian.
În timpul persecuțiilor anticreștine, el a fost denunțat prefectului orașului că practică religia creștină, dar, înainte de a fi capturat, a reușit să fugă în Arabia unde s-a refugiat într-un oraș din apropierea mării, pe nume Tzoten.
Acolo, după ce a fost tuns în monahism, a abandonat medicina și a dus o viață de ascet.
Ioan
Ioan a fost un militar de rang înalt în Armata Romană; Sinaxarul menționat mai sus adaugă că el era unul dintre apropiații împăratului.
Auzind de virtuțile și minunile lui Chir, el și-a părăsit slujba militară și a mers la Ierusalim pentru a-și îndeplini o făgăduială.
El s-a îndreptat de acolo spre Alexandria și apoi către Arabia, unde l-a întâlnit pe Chir și a devenit ucenicul „doctorului fără de arginți” și însoțitorul lui în viața ascetică.
Cei doi au cutreierat satele și orașele, propovăduind creștinismul și vindecându-i pe bolnavi, fără a cere nicio plată pentru osteneala lor.
Martiriul lui Chir și Ioan
În timpul persecuțiilor anticreștine din vremea lui Dioclețian o femeie creștină pe nume Atanasia (Anastasia) a fost arestată de autorități în orașul Canop și transportată la Alexandria, împreună cu cele trei fiice ale ei: Teoctista (Theopista), Theodota (Theodista), în vârstă de 13 ani, și Theodossia (Theodoxia), în vârstă de 11 ani.
Chir și Ioan, temându-se ca aceste fete s-ar putea lepăda de credința creștină, din cauza chinurilor, au hotărât să meargă în temniță pentru a le mângâia și a le încuraja în cursul martiriului.
Acest fapt a devenit cunoscut, iar cei doi bărbați au fost arestați, judecați și, după ce au fost torturați, au fost decapitați în ziua de 31 ianuarie.
Martiriul lui Chir și Ioan – Miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Venerare
Trupurile celor doi martiri au fost depuse în Biserica „Sf. Evanghelist Marcu” din Alexandria.
În vremea Sfântului Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), exista în orașul egiptean Menuthis (Menouthes sau Menouthis), aflat lângă Canopus și modernul Abu Qir, un templu păgân cunoscut ca oracol și loc de vindecare, care-i atrăgea chiar și pe unii creștini simpli din apropiere.
Sfântul Chiril s-a gândit să elimine acest cult idolatru, stabilind în acel oraș cultul sfinților Chir și Ioan. În acest scop el a mutat moaștele cele doi sfinți la 28 iunie 414 și le-a depus în biserica construită de predecesorul său, Teofil, în onoarea celor patru evangheliști.
Înainte de găsirea și transferul moaștelor de către Sf. Chiril se pare că numele celor doi sfinți erau necunoscute; este sigur că nici o consemnare scrisă a vieții și martiriului lor nu era cunoscută anterior.
În secolul al V-lea, în timpul pontificatului papei Inocențiu I, moaștele lor au fost aduse la Roma de doi călugări, Grimaldus și Arnulfus – potrivit unui manuscris găsit în arhivele diaconiei Bisericii Santa Maria în Via Lata, citat de Antonio Bosio.
Cardinalul Angelo Mai, totuși, din motive istorice, atribuie mutarea moaștelor într-o perioadă ulterioară, mai precis în anul 634, în timpul papei Honoriu I și al împăratului Heraclius I (Spicilegium Rom., III, V). Relicvele au fost plasate în biserica suburbană Santa Passera (o corupție lingvistică a numelui „Abbas Cyrus”) de pe Via Portuense.
În timpul lui Bosio, icoanele pictate ale celor doi sfinți erau încă vizibile în această biserică. Pe ușa hipogeului, care mai există, se află următoarea inscripție din marmură:
Corpora sancta Cyri renitent hic atque Joannis Quæ quondam Romæ dedit Alexandria magna
Mormântul lor a devenit un altar și un loc de pelerinaj. În limba coptă numele Chir a devenit Difnar, Apakiri, Apakyri sau Apakyr, iar în arabă Abaqir sau Abuqir. Orașul Abukir, acum o suburbie a Alexandriei, a fost numit după el.
Trei biserici din Roma au fost dedicate acestor mucenici: Abbas Cyrus de Militiis, Abbas Cyrus de Valeriis și Abbas Cyrus ad Elephantum – toate aceste denumiri au fost transformate ulterior de pronunția populară în S. Passera, o corupție a numelui Abbas Cyrus.
În Biserica Ortodoxă Răsăriteană și în acele biserici catolice orientale care urmează ritul bizantin, Chir și Ioan se numără printre sfinții care sunt comemorați în timpul proscomidiei de la Sfânta Liturghie.
Icoană sec. XX, pictor P. Kontou, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)
foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro
Sf. Mc. Paramon şi Filumen
Sfântul Mucenic Paramon († 250) – A pătimit în timpul împăratului Deciu (249-251), din porunca lui Aquilin, conducătorul Nicomidiei. Aquilin întemnițase 370 de creștini. Aceștia au fost duși la templul zeului Poseidon și obligați să jertfească acestei zeități greco-romane.
Paramon văzând cum atâți creștini își așteptau sfârșitul mărturisind pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, s-a oprit în fața templului și a zis: “O, cât de mulți drepți și nevinovați înjunghie necuratul Aquilin, că nu vor să se închine idolilor lui“, după care și-a continuat drumul liniștit.
Oamenii lui Aquilin l-au ajuns din urmă și prinzându-l l-au supus chinurilor, în cele din urmă Sfântul Mucenic Paramon dându-și sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos. În același timp au fost martirizați și cei 370 de creștini care au refuzat să jertfească lui Poseidon.
cititi mai mult despre Sf. Mc. Paramon si pe pravila.ro
Sfântul Mucenic Filumen († 274) – Era originar din Licaonia (din provincia Capadocia, Asia Mică) și se ocupa cu negustoria. A pătimit pentru Mântuitorul Hristos în timpul împăratului Aurelian (270-275), din porunca lui Felix, conducătorul orașului Ancira (Galatia). Fiind supus supliciilor a primit cununa muceniciei, mărturisind că este creștin.
Troparul, glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii de la Tine au luat, că, având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Iacob Persul (d. 395/421) este un sfânt persan. Supranumele său, Intercisus, derivă din cuvântul latin pentru “tăiat în bucăți”, care se referă la modul în care a fost martirizat: el a fost tăiat pe rând în 28 de bucăți. I s-au tăiat mâinile și picioarele, dar a supraviețuit, și a fost în cele din urmă decapitat.
Provenea dintr-o familie creștină, el însuși fiind creștin. După tradiție, a fost un ofițer militar și a ocupat funcții înalte în administrația persană, fiind curtean al regelui persan Yazdegerd I (399-421). După ce regele a început să-i persecute pe creștini, Iacob a fost ispitit să ia parte la ritualurile mazdeene, devenind astfel apostat. Sub influența familiei sale creștine, el s-a pocăit de apostazia sa și a mers în fața regelui Bahram al V-lea (421-438), succesorul lui Yazdegerd, pentru a-și mărturisi credința creștină. A fost torturat și ucis. Persecuțiile la adresa creștinilor (printre care și moartea lui Iacob Persul) a reprezentat cauza începerii Războiului romano-sasanid (421-422).
Biserica Sfântul Iacob Persul din Cartierul Armean al Ierusalimului îi este dedicată Sf. Iacob Persul. Mănăstirea din satul Sireți, (raionul Strășeni, Republica Moldova) îl are ca patron. O parte din moaștele sale se află depuse într-o raclă de sub un baldachin aflat în pronaosul Bisericii “Pogorârea Sf. Duh” a Mănăstirii Dragomirna (județul Suceava, România).
Sf. Mare Mc. Iacob Persul (†395/421) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul
Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul (†395/421) este unul dintre martirii Bisericii lui Hristos care au impresionat o lume întreagă de-a lungul secolelor prin cutremurătoarea lor pătimire pentru dragostea de Hristos. Apostat la început, iar apoi mărturisitor fierbinte, Sfântul Iacov a luat cununa grelei sale mucenicii în jurul anului 395, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă la 27 noiembrie.
Viața și pătimirea Sfântului Iacov
Sfântul Mucenic Iacob era din țara perșilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinți creștini și crescut cu bună credință. Acesta și-a luat de soție o femeie creștină și viețuia în multă bogăție și cinste pentru că era iubit de împăratul perșilor, anume Isdegherd. Și a fost rânduit de dânsul mai mare în palatele împărătești. Dar i s-a întâmplat să se înșele cu facerile de bine cele multe și cu cinstirile împărătești și a cădea din credință, încât a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor împreună cu împăratul.
Auzind despre aceasta maica sa și femeia lui, au făcut o scrisoare către dânsul și i-au trimis-o degrabă, în care scria așa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcând după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte. Și slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsând credința în Hristos și ai primit înșelăciunea diavolească.
Supunându-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor și al morților. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu și ai căzut din nădejdea cea bună. Plângem și ne tânguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului și al gheenei. Și să știi că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar când îi va ajunge mânia lui Dumnezeu pe împărat și pe ai lui, împreună cu dânșii te va ajunge și pe tine. Atunci vei plânge cu amar, văzându-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos și te sârguiește a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră.”
Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica și de la soția sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luând-o și citind-o, s-a umilit grăindu-și în sine: „De vreme ce maica și soția mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, când va veni Dumnezeu să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui?”
Citind iarăși scrisoarea cu sârguință, a plâns foarte și se tânguia pentru păcatul său. Apoi și-a zis în sine: „Știu ce voi face, ca să nu piară până în sfârșit sufletul meu. Voi petrece bătând neîncetat în ușa milostivirii lui Dumnezeu, până când îmi va deschide; căci știu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat și Milostiv și nu voiește moartea păcătosului, ci primește cu bucurie pe cei ce se pocăiesc.”
Astfel plângând el și acestea către sine zicând, l-au văzut niște păgâni și l-au cunoscut că este creștin. Apoi mergând, au spus împăratului. Iar împăratul, chemându-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean ești?” Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sunt nazarinean!” Apoi împăratul a zis: „Dar ești fermecător?” Iacob a răspuns: „Nu sunt fermecător, ci creștin.” Împăratul a zis: „Ticălosule și nemulțumitorule, oare n-ai primit daruri și cinste de la mine și de la tatăl meu?” Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pământ, iar sufletul lui este aruncat în iad.”
Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte tare și a zis către dânsul: „Astfel de mulțumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit până acum și mie te împotrivești, iar pe tatăl meu îl grăiești de rău? Să știi dar că ești vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da.”
Sfântul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să știi că nu mă sperie cuvintele tale, care sunt asemenea vântului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimântă, pentru că nu mă tem de moarte, știind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toți oamenii la înfricoșata venire a Hristosului meu.” Iar împăratul a zis: „Să nu te înșele nazarinenii care numesc moartea somn și învață a nu se teme de dânsa, de care însă se tem și împărații“. Sfântul a răspuns: „Moartea drepților întru odihnă va fi, iar vouă necredincioșilor și păcătoșilor începere a chinului celui veșnic.”
Atunci, chemând împăratul pe sfetnicii și pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dânșii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărâre asupra sfântului ca să fie spre înfricoșarea și a altor perși necredincioși, dintre care s-a despărțit Iacob cu credința, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Și luând chinuitorii pe Sfântul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul câte unul.
În urma lui mergeau mulți din cei cunoscuți, din boieri și din ostași și din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea și sfârșitul lui. Iar el, ajungând la locul orânduit a rugat pe chinuitori să-i dea puțină vreme să se roage. Și, ridicând ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău și căutând din înălțimea cea sfântă a Ta, dă-mi tărie și putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea și să-mi răsplătesc cu sângele meu greșeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul și Stăpânul meu. Acum îmi pare rău de aceasta și mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfânt numele Tău și-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmașii Tăi și să se rușineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat și m-ai mângâiat.”
Astfel rugându-se Sfântul, s-au apropiat chinuitorii și, dezbrăcându-l, i-au întins mîinile și picioarele și i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poți avea nici o scăpare pentru că așa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăți și chiar degetele mîinilor și picioarelor și tot trupul tău de la grumaz până la glezne; iar mai pe urmă și capul îl vom tăia. Deci socotește ce-ți este mai de folos: a te pleca voii împărătești și a fi viu, întreg și sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?”
Asemenea, și unii din prietenii lui plângeau pentru el, zicând: „Pentru ce îți pierzi sufletul tău în deșert, cruță-te și nu-ți pierde frumoasele tinereți; fă voia împăratului și închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea.” Iar Sfântul, deschizând gura, a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi și pentru fiii voștri. Pentru că eu merg întru odihna cea veșnică, iar voi vă veți duce să pieriți în veșnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veți mijloci veșnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeți în veac, împreună cu dracii cărora vă închinați.”
Atunci, unii din ispravnicii împărătești au început a bate pe chinuitori, zicând: „Ce stați, uitându-vă la dânsul? Începeți a face ceea ce vi s-a poruncit.” Și îndată unul, luând mâna cea dreaptă a Sfântului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu și nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgonești dracii, primește acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci și fii mie milostiv pentru că și din vie se taie mlădițele ca să înverzească vița, ca mai mare să crească și mai mult rod să aducă.”
Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dânsul, a zis: „Cruță-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ți s-a tăiat, nu te întrista; căci sunt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ți pierde sănătatea și frumusețea tinereților tale!”
Iar fericitul a zis către dânsul: „Au nu vezi vița de vie, când i se taie mlădițele la vremea sa? Căci când începe a se încălzi pământul de soare, lângă fiecare tăietură odrăslește. Deci, dacă vița se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla și să aducă rod, cu atât mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt și unit cu viața cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sunt vița iar voi mlădițele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase și aducând rodul răsplătirii celei veșnice.”
Grăind acestea Sfântul, s-a apropiat și i-a tăiat și al doilea deget. Iar Sfântul Iacob, răbdând, a zis: „Primește, Doamne, și a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta.” Iar fața Sfântului era luminată și plină de bucurie, ca și cum s-ar fi îndulcit de veselie. Și tăindu-i și al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sunt în lume izbăvindu-mă, binecuvântez pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh și cu cei trei tineri mântuiți din foc, mă voi mărturisi Ție, Doamne și cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase.”
Apoi i-au tăiat și al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primești laudă de la patru viețuitori, primește pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfântului Tău nume.” Tăindu-i și al cincilea deget, a zis: „S-a săvârșit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înțelepte.” Chinuitorii vrând să-i taie și degetele de la mâna stângă, au început a zice către dânsul: „Cruță-ți măcar acum sufletul tău, Iacobe, și nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ți este mai bine a fi viu și întreg, decât a pătimi aceste chinuri și a muri? Iar pentru pierderea unei mîini nu te mâhni, căci mulți oameni sunt în lume numai cu o mână și se îndestulează cu multe bogății și cu cinste și se îndulcesc de tot binele pe pământ.”
Iar Sfântul a zis: „Păstorii, când tund oile, tunzând partea din dreapta, oare lasă pe cea din stânga netunsă? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mîinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeți mădularele mele ca pe o lână; acum având mâna cea dreaptă tunsă, o voi cruța pe cea stângă? Nu voi cruța nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios.”
Și privind către cer, a zis: „Mic și prost sunt în fața Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micșorat pe Tine, îmbrăcându-Te în chipul nostru și ai răbdat pentru noi răstignire și junghiere. Nu pot, Stăpâne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire și spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu și întreg.”
Zicând acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) și i-a tăiat degetul cel mare al mîinii stângi. Iar el a zis: „Mulțumesc Ție, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ți aduce al șaselea deget, Cel ce în ziua și în ceasul al șaselea Ți-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mîini.” Și i-au tăiat și al șaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecățile dreptății Tale, așa astăzi cu șapte degete care sunt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea.”
Atunci i-au tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Tu Însuți, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărțindu-mă de oamenii cei fărădelege și necurați, să mă unesc cu Tine, Mântuitorul Meu; ieșind din trup să văd Preasfânta Ta față, pe care așa dorește sufletul meu să o vadă precum dorește cerbul izvoarele apelor.”
Tăindu-i-se și al nouălea deget, Sfântul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ți-ai dat Duhul Tău, în mîinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îți aduc mulțumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfânt numele Tău.”
Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el lăudând pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cânta Ție, Dumnezeule și îți mulțumesc Ție, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amândouă mîinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table.”
Atunci unii din boierii împărătești, care stăteau de față, fiind prieteni Sfântului, plângând cu amar, au început a zice către dânsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Și să nu ai mâhnire pentru degetele tale, căci sunt doctori iscusiți, care pot să te vindece, numai cruță-te, ca să nu te lipsești de această lume dulce; pentru că ai multă avere și poți să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie și ce folos am de viața mea, nemaiputând de acum a lucra cu mîinile și a mă hrăni? Dar tu ești bogat și ai aur destul și numai singur de vei voi, poți să trăiești cât se poate de bine în dulcețile acestei lumi și să te înveselești împreună cu soția și cu maica ta și cu iubiții tăi prieteni. Pentru ce voiești să-ți pierzi sufletul în deșert, spune nouă măcar un cuvânt, prin care să te pleci voii împăratului și îndată vei fi slobod de munci.”
Iar fericitul, privind spre dânșii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, și nimeni, punând mâna pe plug, căutând înapoi, este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decât pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-și ia crucea sa și să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sunt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruțați pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, așa faceți.”
Atunci mâniindu-se gealatul, s-a apropiat și i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfântul Iacov a zis: „Slavă Ție, Hristoase, Căruia nu numai mîinile, ci și picioarele au fost străpunse, și sângele Ți-a curs. Învrednicește-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintâi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta.”
Și i-au tăiat al doilea deget al aceluiași picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpânirea și mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea și acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare și viu, care mă izbăvești pe mine de moartea veșnică.” Și i-a tăiat și al treilea deget și l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutând spre dânsul a zâmbit și a zis: „Mergi în numele Treimii și tu al treilea deget către soții tăi, ca și grăuntele de grâu care cade în pământ, și murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obște.”
I-a tăiat și al patrulea deget și a zis fericitul: „Pentru ce ești mâhnit sufletul meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește către Dumnezeu, Care te mântuiește cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii.”
Și i-a tăiat lui și al cincilea deget, iar Sfântul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părții credincioșilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulțit cei cinci talanți.”
Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stâng, i-a tăiat degetul cel mic și a zis Sfântul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al șaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întărește pe mine cu milă, care în a șasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari și, deopotrivă, cel mic ca și cel mare va învia. Și de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atât mai mult tu, deget mic, nu te vei despărți de soții tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dânșii te vei preamări, precum și deopotrivă pătimești.” Și i-a tăiat și al șaptelea deget. Iar Sfântul a zis: „Risipiți casa aceasta veche sub care se ascundea șarpele cel cu șapte capete, pentru că mie mi se gătește de Ziditorul – Cel ce în a șaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale –, altă casă nerisipită, nefăcută de mână, veșnică în cer.”
Apoi i-a tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Cel ce a mântuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mântui și pe mine, cel căruia îmi vărsați sângele cu apa. Căci tăindu-mi-se și acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întărește, așa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuși Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întărește pe mine și-mi ușurează durerile și mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămânii vieții acesteia, în viața cea viitoare preafericită și veșnică.”
Și i-a tăiat și al nouălea deget. Iar Sfântul a zis: „Întărește-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngerești, cu care mă învrednicești a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor.”
Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el, lăudând pe Domnul, a zis: „Iată că-Ți aduc Ție jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce ești desăvârșit Dumnezeu și om desăvârșit, douăzeci de degete ale mele.” Și iarăși a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, și alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioșii n-au cruțat făptura Ta, ci ca niște lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele.”
Și stătea acolo mulțime multă de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, privind la acea priveliște și mirându-se de răbdarea Sfântului. Apoi pătimitorul lui Hristos, căutând asupra prigonitorilor, a zis: „Ce stați fără de lucru? Tăiați copacul ale cărui ramuri le-ați tăiat!” Și apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfântul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăția Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate.” I-a tăiat apoi și piciorul stâng, iar Sfântul, căutând la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu ești Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine și mă izbăvește de starea cea de-a stânga.”
După aceasta i-a tăiat mâna cea dreaptă, iar el a strigat, zicând: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam și în neam voi vesti adevărul Tău, că împlinești asupra mea cuvântul Tău, care zice: De te smintește pe tine mâna ta cea dreaptă, tai-o pe ea și o aruncă de la tine.”
Și i-a tăiat lui și mâna cea stângă, iar el a zis: „Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se țin de lucrurile cele nedrepte ale stângii; ci noi cei vii, care, lepădând stânga, bine Te cuvântăm, Doamne, de acum și până-n veac.”
Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cânta-voi Domnului până ce voi fi! Căci Cel ce și-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, și-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa și își va aduce aminte și de acest umăr al meu drept și ca pe cel pierdut îl va afla și, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune.”
Și i-a tăiat lui și umărul stâng. Iar Sfântul a zis: „Vrăjmașii m-au înconjurat, ci ajutorul meu și lauda mea este mie Domnul spre mântuire, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stâng, ca să mă abat spre stânga către stăpânirile întunericului.”
Deci, a început a-i tăia pulpele până la genunchi, iar Sfântul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoiești; ci binevoiești întru cei ce se tem de Tine și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morții.” Iar chinuitorii au zis către dânsul: „Dar nu ți-am spus ție că grele chinuri și cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi.”
Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu știți pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sunt trup, căci până acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ținut seama de chinuri, ca și cum aș fi fost fără trup; iar acum, durându-mă după fire, mă arăt că sunt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri.”
Așa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetând chinuitorii a-l mai tăia, ostașul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicând:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, Atotțiitorule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ești lăudat de heruvimi și slăvit de serafimi și preamărit de toate cetele cerești, precum și de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor și al morților, și mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele și zace trupul meu o parte mort și altă parte încă puțin viu. Și nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mîini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ție, Ziditorului meu; mîinile, picioarele, umerii și pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută și ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârșit, ci scoate din temniță sufletul meu.”
Așa rugându-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuțitul, i-a tăiat sfințitul cap. Și astfel săvârșindu-și nevoința pătimirii, și-a dat sfântul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit și aruncat, a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioșii mădularele lui și le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.
Din slujba Sfântului Iacov Troparul Mucenicului, glasul al 4-lea
Cu mucenicia cea neobișnuită și înfricoșătoare, Și cu vitejiile răbdării, pre toți i-ai minunat, mult-pătimitorule. Cu tăierea fiecărei părți din trup, rugăciuni de mulțumită ai dat către Dumnezeu. Pentru aceasta, întru pătimirea ta, cunună ai luat Și te-ai suit către scaunul Împăratului Ceresc, al lui Hristos Dumnezeu, Iacove. Pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre!
Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. El a trăit cu 600/800 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului.
Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei şi Veniamin va stăpâni Galaadul.
Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la Miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Mucenic Varlaam (†304) care era din Antiohia Siriei. Fiind bătrân şi mărturisind cu mult curaj pe Domnul Hristos, a fost dus la dregătorul Antiohiei, care a poruncit să fie bătut cu vine de bou. După aceasta, l-au chinuit cumplit, smulgându-i unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, dregătorul a poruncit să i se deschidă sfântului palma dreaptă.
Şi a pus în ea cărbuni aprinşi cu tămâie, crezând că nu va putea suferi şi că va arunca tămâia peste altarul idolesc, pentru ca prin aceasta să se arate că a adus jertfe zeilor. Dar Sfântul Varlaam a stat cu bărbăţie până când focul i-a mâncat carnea palmei şi în aceste chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Sfinţii Sfinţiţi Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul şi Aitala diaconul au trăit în Persia, în vremea regelui Sapor al 2-lea (309-379), prigonitorul creştinilor, în vreme ce peste romani au stăpânit, rând pe rând, împăraţii de la Sfântul Constantin cel Mare şi până la Teodosie cel Mare.
Regii perşilor îi prigoneau pe creştini, nu pentru că aceştia ar fi săvârşit fărădelegi, ci pentru faptul că numărul lor creştea din ce în ce mai mult, încât vechea religie păgână a perşilor era pe cale să dispară. Perşii se rugau în acea vreme la doi zei, unul al binelui şi altul al răului, se închinau soarelui şi focului şi beau sânge de animale.
Deci, a dat Sapor poruncă în întreaga sa împărăţie să fie ucişi toţi aceia care se închină lui Hristos. Şi au fost ucişi fără cruţare mulţi creştini care se aflau prin sate sau prin cetăţi, chiar oameni apropiaţi regelui.
În acea vreme, episcopul cetăţii Anita, fericitul Achepsima, a fost prins, el fiind bătrân de zile şi cinstit, având vârsta de 80 de ani. Nevrând să se închine soarelui şi focului, a fost bătut cu toiege ghimpoase.
Apoi au fost prinși şi preotul Iosif şi Aitala diaconul, vestiţi pentru credinţa şi ştiinţa lor. Şi nevrând ei să se închine focului au fost bătuţi cumplit încât li se desprindea carnea de pe oase. Apoi, legându-i, i-au băgat în temniţă lângă episcopul lor, Achepsima.
Acolo au stat pătimitorii pentru Hristos trei ani de zile, fiind scoşi în fiecare lună la chinuri. După toate acestea, odată, scoţându-l iarăşi pe fericitul episcop, ostaşii l-au bătut până şi-a dat sufletul. Pe Iosif preotul şi pe Aitala diaconul, spânzurându-i cu capul în jos, i-au ucis cu pietre.
Sf. Gheorghe
Slăvitul Gheorghe, marele mărturisitor al lui Hristos, s-a născut pe vremea lui Diocleţian, din tată capadocian şi maică palestiniancă. Şi dobândind creştere minunată, având fire bună şi rădăcină cinstită şi sfânta – căci părinţii lui din vechi strămoşi erau cu ales neam şi cu bună credinţă, s-a făcut prea viteaz şi strălucit în războaie.
Pentru acest lucru a fost cinstit de Diocleţian ca tribun vestit, cu rangul de numerie, încă pe când era tânăr; după aceea, pentru bărbăţia lui cea covârşitoare, a fost înaintat comit, tăinuindu-se până atunci şi necunoscând nimeni că era creştin.
Împlinind douăzeci de ani, a rămas orfan de tată, care şi-a pierdut viaţa în luptele dreptei credinţe. Iar Sfântul, plecând cu maicasa din Capadocia, a trecut în Palestina, de unde era ea, şi unde avea multe lucruri de moştenit.
Şi fiindcă s-a întâmplat a muri şi maicasaîn acea vreme, i-a rămas multă avuţie, din care, luând avere cu sine destulă, s-a dus la Diocleţian, poftind să ia mai mare stăpânire decât cea dintâi. Dar, văzându-i pe păgâni că au atâta ură asupra creştinilor, a hotărât mai întâi să-şi împartă averile sale pe care le avea cu sine la săraci, apoi să declare înaintea lui Diocleţian şi la tot sfatul şi divanul că este creştin, care lucru l-a şi făcut degrabă.
Deci, împărţind la săraci averile ce avea şi dând libertate robilor săi şi făcând aşezământ şi rânduiala pentru averile rămase în Palestina, în ziua a treia – când se ţinea sfatul stăpânitorilor de prin toată împărăţia romanilor ca să scoată din mijlocul lor pe creştini -, a venit singur în mijlocul divanului şi al sfatului unde se afla Diocleţian.
Propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi-a dat la iveală bună credinţă. Pentru aceasta, fiind prins, a fost supus la tot felul de chinuri cumplite, căci a fost împuns cu suliţa în pântece, a fost pus pe o roată, bătut cu vine de bou de multe ori, aruncat într-o groapă plină cu var; dar fiind păzit nevătămat de toate, prin darul lui Dumnezeu, a atras către credinţa cea în Hristos pe împărăteasa Alexandra, femeia lui Diocleţian; şi, afară de dânsa, a creştinat şi pe un oarecare Glicherie şi pe altul, cu numele Atanasie.
Apoi a înviat pe un om din morţi şi nenumărată mulţime de oameni a adus la credinţa lui Hristos, făcând felurite minuni numai cu chemarea Domnului.
Deci, făcând el acestea, a fost închis în temniţă după porunca lui Diocleţian şi legat cu lanţuri de fier. Dar în acea noapte i s-a arătat în vedenie Hristos, binevestindu-i bunătăţile care-l aşteaptă pe dânsul. Şi, deşteptându-se, a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a rugat pe păzitorul temniţei să dea voie slujitorului obişnuit să vină la dânsul.
Făcând păzitorul temniţei după voia lui, a intrat robul său care stătea afară de temniţă, şi Sfântul i-a arătat scrisorile cele aducătoare aminte ale sale, adică diata (testamentul) pe care o scrisese mai înainte. Robul, văzând pe stăpânul său în legături, închinându-se lui, zăcea jos la pământ plângând.
Dar Sfântul, ridicându-l, îl îndemna să fie cu inimă bună. După aceea, i-a spus lui vedenia şi i-a poruncit cu tot dinadinsul ca, după moartea sa, să-i ia trupul şi diata pe care o făcuse mai înainte de a fi prins şi să le ducă în casa patriei sale, care era în Palestina, şi să se aibă frică de Dumnezeu. Apoi să nu îndrăznească să nu facă vreuna din câte sunt scrise în diată. Deci, fiindcă el a făgăduit şi s-a învoit a face toate câte i-a poruncit, a luat binecuvântare şi iertare şi s-a dus de la Sfântul.
A doua zi, Sfântul Gheorghe, fiind adus iarăşi la cercetare şi neplecându-se lui Apolon, ci mai vârtos zdrobind cu rugăciunea şi sfărâmând pe idolii care erau în capişte, i s-a tăiat capul. Dar robul său, luând prea cinstit trupul sfântului împreună cu diata lui, s-a dus în Palestina, unde, împreună cu alţi creştini, cu multă cinste şi evlavie au îngropat sfântul şi mucenicescul trup. Apoi a săvârşit, ca un rob recunoscător şi mulţumitor, toate câte îi poruncise Sfântul.
După aceasta, n-a trecut multă vreme şi a strălucit dreapta credinţă. Căci, luând domnia împăratul Constantin, de-a pururea pomenitul şi marele împărat întocmai cu apostolii, aceia care iubeau dreapta credinţă au dobândit libertate. Iar cei ce iubeau pe mucenicul, i-au zidit Sfântului o biserică mare şi prea frumoasă în Lida.
Apoi, ridicând mult pătimitul şi sfântul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, şi aducându-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină şi de mai multă arătare; şi, printr-însul a făcut înnoire bisericii aceleia, care era din nou zidită de dânşii, fiind atunci ziua a treia a lunii noiembrie; iar moaştele lui erau ca nişte izvoare de-a pururea curgătoare, cu daruri de minuni celor care se închină lui cu credinţă.
Aceşti doi mucenici au trăit pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), pe când acest împărat căzuse în rătăcirea lui Arie, deşi Arie fusese osândit la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Pentru că însuşi împăratul era arian, se înmulţiseră îndrăzneala şi puterea ereticilor în împărăţie, încât se pornise o adevărată prigoană a drept-credincioşilor din partea arienilor. Creştinii adevăraţi erau urâţi, chinuiţi şi ucişi pentru că mărturiseau că Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Făcătorul lumii, şi nu un simplu om.
Şi erau la curtea împăratului arian Constanţiu doi dregători arieni, Eusebiu şi Filip, care aveau ochii aţintiţi asupra drept-credincioşilor şi supravegheau Biserica lui Hristos. Aceştia au fost pricinuitorii alungării şi morţii Patriarhului Pavel Mărturisitorul al Constantinopolului, pe care trimiţându-l în Armenia, au îndemnat pe arieni să-l sugrume, ceea ce au şi făcut şi au pus patriarh în locul lui pe Macedonie.
Tot aşa au procedat şi cu alţi dascăli şi mărturisitori ai dreptei credinţe, pe care i-au pierdut în multe feluri. Între aceştia se numără şi Sfinţii Mucenici Marcian şi Martirie, ucenici ai Patriarhului Pavel al Constantinopolului. Marcian era citeţ, iar Martirie era ipodiacon în biserica cea mare din Bizanţ. Ei scriau toate învăţăturile şi faptele patriarhului lor, prin care se întărea sfânta credinţă.
Prin scrierile şi cuvintele lor ei erau mari propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu şi ajutători ai Bisericii, pe care o apărau de săgeţile ereticilor. După moartea Patriarhului Pavel, ereticii şi-au îndreptat otrava asupra ucenicilor lui, Marcian şi Martirie, ca să-i întoarcă de la dreapta credinţă la eresul lor, cu tot felul de făgăduinţe. Însă ei au ales să rabde ocara, necinstea şi chiar moartea pentru dreapta credinţă.
Deci, cerând puţină vreme pentru rugăciune, li s-au tăiat capetele cu sabia, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur a înălţat o biserică în cinstea lor.
Tropar, glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
