Teodor Tiron (în greacă: Θεόδωρος ο Τήρων; n. secolul al III-lea d.Hr., Amasya, Turcia – d. 17 februarie 306 d.Hr., Amasya, Turcia) este un sfânt mare mucenic creștin care a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. Era militar și a fost ucis în timpul persecuției lui Maximin (aprox. 303). Prăznuirea lui se face la 17 februarie (2 martie) la ortodocși și pe 9 noiembrie la catolici. În ortodoxie, în primă sâmbătă din Postul Mare se face pomenire de minunea colivei, pe care a făcut-o la 50 de ani după moartea sa.
Viața
Fiind încorporat de curând în oastea tironilor și făcând parte din ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare și a mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe niște statui neînsuflețite și lucruri făcute de mâinile omenești. Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a săvârșit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins și mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în diferite chipuri și a fost omorât prin arderea de viu într-un cuptor aprins.
Minunea colivei, săvârșită de Sf. Teodor Tiron
La 50 de ani după moartea lui Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i batjocorească pe creștini, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor Tiron, apărându-i în vis Arhiepiscopului Constantinopolului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimeni nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere: coliva.
Sărbătorire și posteritate
În amintirea minunii săvârșite de el, Biserica Ortodoxă sărbătorește anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfințite, după rugăciunea amvonului se cântă Canonul Sf. Mare Mucenic Teodor, compus de sfântul Ioan Damaschin.
După aceasta, se sfințește coliva și se împarte credincioșilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor, din prima sâmbătă a Postului Mare, a fost rânduită pe vremea Patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397).
În Chișinău, numele său îl poartă Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, cunoscută colocvial ca Mănăstirea Ciuflea.
Teodor Tiron (†306) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfinții Chir și Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, în arabă اباكير ويوحنا) (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creștini din timpul persecuției anticreștine a lui Dioclețian (284-305).
Ei sunt venerați în mod special în Biserica Coptă și supranumiți doctori fără de arginți făcători de minuni (Anargyroi thaumatourgoi), deoarece se presupune că au săvârșit vindecări de boli fără a cere bani.
Ziua lor de prăznuire este sărbătorită de copți în a șasea zi a lui Tobi, corespunzătoare datei de 31 ianuarie, zi păstrată și de Biserica Ortodoxă Răsăriteană; ei sunt comemorați în aceeași zi în Martirologiul roman. Biserica Ortodoxă Răsăriteană sărbătorește, de asemenea, găsirea și mutarea moaștelor lor pe 28 iunie.
Viața și istoricitatea
Principala sursă de informații cu privire la viața, martiriul și minunile Sf. Chir și Ioan este encomium-ul scris de patriarhul Sofronie al Ierusalimului (d. 638).
Despre nașterea, părinții și tinerețea celor doi sfinți nu se cunosc informații. Potrivit Sinaxarului în limba arabă, alcătuit de Mihail, episcopul de Athrib și Malig, Chir și Ioan erau amândoi alexandrini; această ipoteză este contrazisă totuși de alte documente în care se spune că Chir era originar din Alexandria și Ioan din Edessa.
Chir era un medic, care practica în taină credința creștină, și avea un atelier (ergasterium) care a fost apoi transformat într-un templu (biserică) dedicat celor trei Trei Tineri menționați în Cartea lui Daniel: Shadrach, Meshach și Abednego.
El a devenit vestit atât pentru că i-a vindecat gratuit pe bolnavi, cât și pentru faptul că a lucrat, în același timp, cu toată ardoarea unui apostol al credinței creștine și i-a convertit la creștinism pe mulți adepți ai superstițiilor păgâne.
El ar fi spus: „Oricine își dorește să nu se îmbolnăvească trebuie să se abțină de la păcat, pentru că păcatul este adesea cauza bolii trupești”. Vindecările pe care le-a săvârșit au avut loc în timpul domniei împăratului Dioclețian.
În timpul persecuțiilor anticreștine, el a fost denunțat prefectului orașului că practică religia creștină, dar, înainte de a fi capturat, a reușit să fugă în Arabia unde s-a refugiat într-un oraș din apropierea mării, pe nume Tzoten.
Acolo, după ce a fost tuns în monahism, a abandonat medicina și a dus o viață de ascet.
Ioan
Ioan a fost un militar de rang înalt în Armata Romană; Sinaxarul menționat mai sus adaugă că el era unul dintre apropiații împăratului.
Auzind de virtuțile și minunile lui Chir, el și-a părăsit slujba militară și a mers la Ierusalim pentru a-și îndeplini o făgăduială.
El s-a îndreptat de acolo spre Alexandria și apoi către Arabia, unde l-a întâlnit pe Chir și a devenit ucenicul „doctorului fără de arginți” și însoțitorul lui în viața ascetică.
Cei doi au cutreierat satele și orașele, propovăduind creștinismul și vindecându-i pe bolnavi, fără a cere nicio plată pentru osteneala lor.
Martiriul lui Chir și Ioan
În timpul persecuțiilor anticreștine din vremea lui Dioclețian o femeie creștină pe nume Atanasia (Anastasia) a fost arestată de autorități în orașul Canop și transportată la Alexandria, împreună cu cele trei fiice ale ei: Teoctista (Theopista), Theodota (Theodista), în vârstă de 13 ani, și Theodossia (Theodoxia), în vârstă de 11 ani.
Chir și Ioan, temându-se ca aceste fete s-ar putea lepăda de credința creștină, din cauza chinurilor, au hotărât să meargă în temniță pentru a le mângâia și a le încuraja în cursul martiriului.
Acest fapt a devenit cunoscut, iar cei doi bărbați au fost arestați, judecați și, după ce au fost torturați, au fost decapitați în ziua de 31 ianuarie.
Martiriul lui Chir și Ioan – Miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Venerare
Trupurile celor doi martiri au fost depuse în Biserica „Sf. Evanghelist Marcu” din Alexandria.
În vremea Sfântului Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), exista în orașul egiptean Menuthis (Menouthes sau Menouthis), aflat lângă Canopus și modernul Abu Qir, un templu păgân cunoscut ca oracol și loc de vindecare, care-i atrăgea chiar și pe unii creștini simpli din apropiere.
Sfântul Chiril s-a gândit să elimine acest cult idolatru, stabilind în acel oraș cultul sfinților Chir și Ioan. În acest scop el a mutat moaștele cele doi sfinți la 28 iunie 414 și le-a depus în biserica construită de predecesorul său, Teofil, în onoarea celor patru evangheliști.
Înainte de găsirea și transferul moaștelor de către Sf. Chiril se pare că numele celor doi sfinți erau necunoscute; este sigur că nici o consemnare scrisă a vieții și martiriului lor nu era cunoscută anterior.
În secolul al V-lea, în timpul pontificatului papei Inocențiu I, moaștele lor au fost aduse la Roma de doi călugări, Grimaldus și Arnulfus – potrivit unui manuscris găsit în arhivele diaconiei Bisericii Santa Maria în Via Lata, citat de Antonio Bosio.
Cardinalul Angelo Mai, totuși, din motive istorice, atribuie mutarea moaștelor într-o perioadă ulterioară, mai precis în anul 634, în timpul papei Honoriu I și al împăratului Heraclius I (Spicilegium Rom., III, V). Relicvele au fost plasate în biserica suburbană Santa Passera (o corupție lingvistică a numelui „Abbas Cyrus”) de pe Via Portuense.
În timpul lui Bosio, icoanele pictate ale celor doi sfinți erau încă vizibile în această biserică. Pe ușa hipogeului, care mai există, se află următoarea inscripție din marmură:
Corpora sancta Cyri renitent hic atque Joannis Quæ quondam Romæ dedit Alexandria magna
Mormântul lor a devenit un altar și un loc de pelerinaj. În limba coptă numele Chir a devenit Difnar, Apakiri, Apakyri sau Apakyr, iar în arabă Abaqir sau Abuqir. Orașul Abukir, acum o suburbie a Alexandriei, a fost numit după el.
Trei biserici din Roma au fost dedicate acestor mucenici: Abbas Cyrus de Militiis, Abbas Cyrus de Valeriis și Abbas Cyrus ad Elephantum – toate aceste denumiri au fost transformate ulterior de pronunția populară în S. Passera, o corupție a numelui Abbas Cyrus.
În Biserica Ortodoxă Răsăriteană și în acele biserici catolice orientale care urmează ritul bizantin, Chir și Ioan se numără printre sfinții care sunt comemorați în timpul proscomidiei de la Sfânta Liturghie.
Sf. Cuv. Pavel Tebeul (227-341) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul Cuvios Pavel Tebeul s-a născut în Tebaida (Egipt). Părinții lui au fost creștini cu o situație materială bună. El învăţase carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă din Sfintele Scripturi. La vârsta de 15 ani a rămas orfan. În acel timp, împăratul Deciu (249-251) a început persecuția împotriva creștinilor. Pavel a început să fie urmărit chiar de cumnatul său, căruia îi era teamă să nu piardă moștenirea. Pavel a lăsat, însă, toate lucrurile materiale în urmă și s-a retras în pustie, într-o peșteră dintr-o stâncă. El a fost hrănit o vreme, precum odinioară Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi pâine.
Sf. Cuv. Pavel Tebeul (227-341) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Și-a petrecut 90 de ani de pustnicie și 114 ani de viață în rugăciune și dragoste față de Dumnezeu, când într-o zi a aflat la peștera lui pe Sfântul Antonie cel Mare. În ziua aceea și noaptea următoare, cei doi cuvioși, Pavel Tebeul și Antonie cel Mare și-au istorisit viața, ostenelile întru mântuire și darul cu care fuseseră împodobiți de Dumnezeu. Făcându-se ziuă Sfântul Pavel a spus lui Antonie: „De mult te-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am cu mine și împreună să slujim Stăpânului nostru. Dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, Domnul te-a trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup”, după care l-a rugat să-i aducă de la mănăstirea Sfântului Antonie, mantia dăruită de Episcopul Atanasie ca să îi învelească trupul.
Saint Anthony the Great and Saint Paul the Anchorite, Diego Velázquez, circa 1634 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Când s-a întors, Cuviosul Pavel se mutase deja la Domnul. Antonie l-a îngropat, cu ajutorul a doi lei veniți din pustie care au adâncit groapa cu unghiile lor. Moaștele Cuviosului Pavel Tebeul au fost aduse în vremea împăratului Manuil Comnenul (1146-1180) în Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu – Perivlepta din Constantinopol. În anul 1240, ele au fost mutate la Veneția. O parte din capul Cuviosului Pavel se află la Roma.
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Pavele. Şi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condac, glasul al 8-lea:
Ca pe o lumină neapusă a soarelui celui înțelegător, adunându-ne astăzi, cu cântări te lăudăm, că ai luminat pe toți cei ce erau întru întunericul necunoștinței, suindu-i către dumnezeiasca înălțime, podoaba Tiveilor și părinților și pustnicilor tare temelie, preacuvioase Pavele.
Din imnografia slujbei Sf. Pavel Tebeul
“Săvârșind trecerea cea secetoasă a vieții, purtătorule de Dumnezeu, ai cufundat pe vrăjmașii cei netrupești în căința lacrimilor tale, cuvioase Pavel, părintele nostru; și primind har de minuni, roagă-te neîncetat pentru noi.” (Condacul preacuviosului Pavel, glasul al 2-lea)
“Cu razele faptelor bune ai alungat în chip arătat negura patimilor, Părinte, primind în inima ta luminarea Duhului.” (stihira a doua, cântarea a 3-a, canonul cuviosului Pavel, alcătuit de Ioan Damaschinul; în: Mineiul pe ianuarie, ed. 1954)
“Cu focul dragostei lui Hristos ai ars spinii patimilor și pe tine te-ai arătat, Părinte, lăcaș Duhului.” (stihira a doua, cântarea a 4-a, canonul cuviosului Pavel Tebeul)
✝) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului
Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom (n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.
A adoptat o poziție împotriva creștinilor iudaizați cu opt predici în acest sens, având astfel un rol în dezvoltarea antisemitismului creștin.
Viața
Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus, mare dregător militar care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-o bogată familie creștină. Rămasă văduvă la numai 20 ani, ea s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. Primele elemente ale educației creștine, Ioan le-a primit de la mama sa Antusa. Educația clasică a primit-o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, primind valorile retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp.
S-a călugărit în anul 368. A trăit într-o peșteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu, probabil în jurul anului 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În scurtă vreme, a fost făcut citet. Sf. Ioan Gură de Aur a început să practice ascetismul acasă.
În 374, după moartea mamei sale Antusia, Ioan a putut să dea curs dorinței sale arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o peșteră.
În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat mici tratate. Tratatul său „Despre preoție”, scris în cei șase ani de diaconat, este o capodoperă a literaturii patristice în care Sfântul Ioan Chrysostom om scoate în evidență sublimitatea Tainei Preoției.
Sf. Ioan a fost preoțit de episcopul Flavian în 386 și a primit misiunea de predicator. Geniul și arta sa oratorică îi creează renumele. El predică nu numai în biserica mare și frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și din împrejurimi.
În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi.
La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul împărat Arcadie.
Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele, de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani.
Legăturile Sf. Ioan Gură de Aur cu curtea imperială au fost reci. Dușmanii Sf. Ioan începuseră să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Sf. Ioan i-a primit pe frații Lungi, i-a găzduit, dar nu a intrat în relații prea apropiate cu ei și a refuzat să primească o plângere împotriva lui Teofil. Aceștia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în fața episcopului Capitalei.
Teofil a luat măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifaniu, spre a-l descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina și-a dat seama, până la urmă, de cursa în care a fost atras și a plecat grăbit în țara lui. Teofil însă, venit cu cei 26 episcopi ai săi, a raliat 10 episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, l-a convocat pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se disculpa de calomnii și de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat și de aceea a fost destituit.
Patriarhul a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-și revendica pastorul și din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf.Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de Biserica unde slujea el. În Postul Paștelui din 404, Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care a Sf. Ioan a fost demis a doua oară pe motivul că nu a fost reintegrat de un sinod după prima demitere. Sf. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paște și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404.
După o oprire scurtă la Niceea, Sf.Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică.
Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia, autoritățile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un mic oraș pe malul de est al Mării Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
Osemintele sale au fost aduse la biserica Sf Apostoli din Constantinopol în anul 438 de către împăratul Teodosie II.
Învățătura
Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Chrysostom a fost preocupat de teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină. Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.
Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și Preoția.
În concepția Sfântului Ioan Chrysostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile,Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (Ef. 1, 22-23).
În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti: „34. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost străin și M-ați primit.”(Mt. 25, 34-35).
Adversus Judaeos
Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat că în predicile sale (Omiliile) ar instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor. Patrologii consideră aceste argumente nedrepte și anacronice, pe motiv că în Antichitate nu puteau exista antisemiți, termenul denotând un concept rasist modern, fără analog în Antichitate. Dar ei nu pot nega că Gură de Aur a făcut o teologie a înlocuirii de factură anti-iudaică și a folosit o retorică anti-iudaică.
Într-o serie de opt omilii, în timpul primilor doi ani ca preot în Antiohia (386-387), Sfântul Ioan Gură de Aur îi insultă și denigrează pe evrei, îi incită pe creștinii să-i urască și disprețuiască pe evrei , cu scopul de a face religia acestora mai puțin atractivă pentru „creștinii iudaizanți” din parohia lui, care luau parte la sărbătorile evreiești și care urmau regulile religioase iudaice. Predicile sale sunt formulate convențional, folosind o formă retorică intransigentă cunoscută sub denumirea grecească de „psogos”, insultându-l și urâțindu-l pe adversar.
Un scop al acestor omilii era de a-i împiedica pe creștini să participe la obiceiurile evreiești, evitând astfel erodarea perceptibilă a numărului credincioșilor păstoriți de Sf. Ioan Gură de Aur. În omiliile sale, Chrysostomul îi critică pe „creștinii iudaizanți”, care participau la sărbătorile evreiești și respectau celelalte obiceiuri evreiești precum sabatul, recurgeau la circumciziunea fiilor lor și efectuau pelerinaje la locurile sfinte evreiești.
În greaca medievală, aceste predici sunt denumite Kata Ioudaiōn (Κατά Ιουδαίων), titlu care se traduce în latină prin Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente, bazându-se pe faptul că Sf. Ioan Gură de Aur își adresează predicile membrilor propriei sale parohii, care continuau să urmeze obiceiurile evreiești, preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți.
Potrivit unor erudiți patristici, în secolul al IV-lea, opunerea unui punct de vedere deosebit era exprimat într-un mod retoric, denumit „psogos” (insultă), ale căror convenții literare constituiau în defăimarea adversarului într-un mod înverșunat; astfel, acești erudiți consideră că a-l trata pe Sf. Ioan Gură de Aur drept „antisemit”, este echivalent cu a folosi o terminologie anacronică, într-un context istoric necuviincios, această opinie părând a juca pe diferența puțin relevantă dintre antisemitismul rasial (încarnat cel mai bine de “limpieza de sangre” spaniolă și “legile rasiale” naziste) și antisemitismul religios tradițional (pe care l-a promovat atât Gură-de-Aur cât și înaintașii și succesorii lui).
Deosebirea este următoarea: anti-iudaismul este ură religioasă, în timp ce antisemitismul este rezultatul „rasismului științific” al secolului XIX; un anti-iudaist nu ar mai fi avut nimic contra unui evreu care se boteza (deci trecea de la iudaism la creștinism), în schimb pentru naziști nu conta deloc dacă un evreu era botezat sau nu.
Dar că preferăm să numim predicile lui Gură-de-Aur “anti-iudaism”, “ură religioasă contra evreilor” sau de-a dreptul “antisemitism” (religios, firește), fapt rămâne că ele au fost o sursă importantă de legitimare a antisemitismului de-a lungul secolelor care au urmat, și asta n-o poate nega și n-o neagă din fericire, nici un erudit, oricât de apologetic ar fi el, căci a explica un context istoric nu poate înseamna și a scuza incitarea la ură și insultă, astfel ca asta nu-l scuză pe Gură-de-Aur de anti-iudaismul lui extrem, cu atât mai mult cu cât astfel de încercări de a-l descărca pe Chrysostom de responsabilitatea istorică se face apelând la ideea că generațiile de antisemiți care s-au inspirat din scrierile lui pline de ură, n-au ținut cont de contextul istoric (fragila poziție a creștinismului în secolul al IV-lea) și de sensul dorit de autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație “anacronică” a reticenței evreilor de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, “într-un context istoric necuviincios”.
Opera
De la nici un alt părinte bisericesc nu s-au păstrat atâtea opere, comentarii, predici și scrisori ca de la Ioan Gură de Aur. Între predici se găsesc și o serie de comentarii la Vechiul Testament și la Noul Testament sau predici tematice. Toate cele 238 de scrisori păstrate au fost scrise în exil.
- Divi Io. Chrysostomi Homilia, De Eo Quod Dixit Apostolus, Utinam Tolerassetis Paululum Quiddam Insipientiae Meae / Fabritio Capitone Interprete. – Basileae : Apud Andream Cratandrum, 1519. Ediție digitalizată a Bibliotecii Universitare din Düsseldorf
Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde 18 volume în Ediția Migne și, de asemenea, este răspândită în aproximativ 2000 de manuscrise.
Patronaje
- Sf. Ioan Gură de Aur este protectorul persoanelor care suferă de epilepsie și care îi adresează rugăciuni să mijlocească pe lângă Dumnezeu ajutor în însănătoșirea lor.
- Sf. Ioan Gură de Aur este patron al celor care trebuie să se exprime în public (oratori, prezentatori, conferențiari etc.).
Relații
- Stevan Stojanović Mokranjac, Serghei Rahmaninov, Piotr Ilici Ceaikovski, și Arvo Pärt (Litany) între alții, au pus pe muzică Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur.
- Ivan Rebroff își începea toate recitalurile pe care le dădea în biserici printr-un cântec a cappella extras din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
- Elocvența sa, îndrăzneala sa în fața suveranilor și originalitatea numelui său au fost motive pentru care poetul Georges Brassens l-a evocat în cântecul „Mourir pour des idées ”.
- În filmul Roșu și Negru, Julien Sorel (jucat de Gérard Philipe), seminarist, îl citează pe Sf. Ioan Gură de Aur.
- Un cartier din orașul Lévis (Québec, Canada) poartă numele de Saint-Jean-Chrysostome. Acest cartier numără peste 21.000 de locuitori.
Imnografie
Tropar (Glas 8)
Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind, harul toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câștigat, înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condac (Glas 5)
Din cer ai primit dumnezeiescul har și cu buzele tale pe toți îi înveți să se închine unui Dumnezeu în Treime, Ioane Gură de Aur, preafericite cuvioase; după vrednicie te lăudăm deci pe tine, că ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.
Veselitu-s-a în taină Biserica de întoarcerea cinstitelor tale moaște; și pe acelea ascunzându-le ca pe niște aur de mult preț, dăruiește celor ce te laudă neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Ioane Gură de Aur.
Aceşti doi mucenici au trăit pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), pe când acest împărat căzuse în rătăcirea lui Arie, deşi Arie fusese osândit la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Pentru că însuşi împăratul era arian, se înmulţiseră îndrăzneala şi puterea ereticilor în împărăţie, încât se pornise o adevărată prigoană a drept-credincioşilor din partea arienilor. Creştinii adevăraţi erau urâţi, chinuiţi şi ucişi pentru că mărturiseau că Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Făcătorul lumii, şi nu un simplu om.
Şi erau la curtea împăratului arian Constanţiu doi dregători arieni, Eusebiu şi Filip, care aveau ochii aţintiţi asupra drept-credincioşilor şi supravegheau Biserica lui Hristos. Aceştia au fost pricinuitorii alungării şi morţii Patriarhului Pavel Mărturisitorul al Constantinopolului, pe care trimiţându-l în Armenia, au îndemnat pe arieni să-l sugrume, ceea ce au şi făcut şi au pus patriarh în locul lui pe Macedonie.
Tot aşa au procedat şi cu alţi dascăli şi mărturisitori ai dreptei credinţe, pe care i-au pierdut în multe feluri. Între aceştia se numără şi Sfinţii Mucenici Marcian şi Martirie, ucenici ai Patriarhului Pavel al Constantinopolului. Marcian era citeţ, iar Martirie era ipodiacon în biserica cea mare din Bizanţ. Ei scriau toate învăţăturile şi faptele patriarhului lor, prin care se întărea sfânta credinţă.
Prin scrierile şi cuvintele lor ei erau mari propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu şi ajutători ai Bisericii, pe care o apărau de săgeţile ereticilor. După moartea Patriarhului Pavel, ereticii şi-au îndreptat otrava asupra ucenicilor lui, Marcian şi Martirie, ca să-i întoarcă de la dreapta credinţă la eresul lor, cu tot felul de făgăduinţe. Însă ei au ales să rabde ocara, necinstea şi chiar moartea pentru dreapta credinţă.
Deci, cerând puţină vreme pentru rugăciune, li s-au tăiat capetele cu sabia, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur a înălţat o biserică în cinstea lor.
Tropar, glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Mucenic Orest (†304) s-a născut în cetatea Tiana din Capadocia – Asia Mică şi la maturitate a devenit doctor. Mărturisind pe Hristos, a fost prins de dregătorul Maximin, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305).
Nesupunându-se poruncii de a jertfi idolilor, ci mărturisind cu îndrăzneală pe Mântuitorul Iisus Hristos, a fost cumplit bătut cu toiege. Apoi, l-au dus înaintea idolilor, iar el suflând asupra lor, aceia au căzut şi s-au făcut ca praful. Pentru aceasta a fost întemniţat timp de şapte zile.
După aceasta, fiind scos afară şi silit din nou să jertfească idolilor, Sfântul Orest s-a opus, de aceea păgânii i-au străpuns gleznele cu piroane și l-au legat cu lanţuri de un cal sălbatic. Şi fiind târât 24 de mile departe de cetatea Tiana, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Troparul, glas 4:
Mucenicul Tău, Doamne, Orest, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Primul conciliu de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) a fost primul conciliu ecumenic. S-a desfășurat în anul 325.
În 325 împăratul Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă. Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie, dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.
Deși proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.
La acest prim conciliu (sinod) ecumenic au participat după unele mărturii 200, după altele 318 episcopi din tot ținutul creștin, mai puțin de la iudeii creștini și de la Biserica Mar Thoma. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Acesta susținea că Iisus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus și l-ar fi înfiat.
Discuția centrală a acestui sinod se poartă în jurul termenului de “homoousios” (consubstanțial, de aceeași ființă). Arius propunea formula “homiousios” (de ființă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă. De asemenea, doctrina ariană susține că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuși doar o creatură.» Exact acest lucru e lămurit de sinodul I de la Niceea: Isus Christos este «de o ființă» (homoousious) cu Tatăl». Fiul este «născut, iar nu făcut».
Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Primele opt articole ale simbolului niceno-constantinopolitan reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Din punct de vedere ecumenic “Credo”-ul (Crezul) de la Niceea a afirmat în contra ereticilor arianiști pentru prima dată la nivelul întregului Imperiu Roman necesitatea recunoașterii Sfintei Trinități (Dumnezeu, Isus Christos și Duhul/Spiritul Sfânt) ca piatră de temelie a religiei Imperiului, Orthodoxismul catolic. Arianismul, era potrivnic acestei dogme și era adoptat de triburile germanice ce intrau în contact cu civilizația romană.
El va supraviețui încă multe secole in mijlocul lor, chiar și în perioada așa ziselor “Regate Germanice”. A fost unul din motivele ce-i determinau pe unii catolici din Roma anilor 500 să-i denumească pe arianiști “barbari”. Ar mai trebui aici precizat că abia sub Theodosiu(s)-I în 380 la Tessalonic și 381 la Constantinopol se va legaliza imperial (ecumenic) Orthodoxia Catolică. Theodosius va da în acest sens, în anul 380, Edictul “De fide catholica” ca semn al sprijinului imperial pentru Orthodoxie (cath.)
Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic – foto preluat de pe doxologia.ro
Se consideră că acest conciliu (Niceea) a fost prezidat de către Alexandru, papa Alexandriei. În general este acceptat că au participat 318 episcopi, dar cifrele variază (Socrate Scolasticul, Epifanie de Salamina și Eusebiu de Cezareea vorbesc de 250; Eustațiu de Antiohia: 270; Atanasie de Alexandria, în jur de 300; Gelasiu de Cizic, peste 300). Istoricii moderni sunt de părere că numarul de 318 episcopi este amplificat simbolic, probabil în legătură cu numărul bărbaților înarmați ai lui Avraam din Geneză (14,14).
Printre participanți s-au numărat și Eustațiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum și diaconii Vit și Vicențiu, diaconi de la Roma (delegații papei Silvestru I), aceștia din urmă fiind și primii semnatari. Deși numărul de mai sus este impresionant, numărul celor invitați de împăratul Constantin a fost cu mult mai mare, 1800, adică toți episcopii bisericii creștine din acea vreme. De asemenea, fiecare episcop a avut voie să ia cu sine doi preoți și trei diaconi, situație în care numărul total al participanților a fost semnificativ mai important.
Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic – foto preluat de pe basilica.ro
Tot cu acest prilej s-au adoptat și 20 de canoane care s-au referit la (pe canoane):
1. cei care se mutilează sau cer să fie mutilați să nu fie primiți în cler;
2. cei de curând botezați să nu fie promovați de îndată la Ordul sacru (i.e. în cler);
3. viața clandestină a clericilor;
4. cerințe pentru a fi consacrat episcop;
5. situația celor excomunicați și datoria de a ține sinod de două ori pe an în fiecare dioceză;
6. precedența anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului pentru a fi consacrat episcop;
7. episcopul Ierusalimului;
8. atitudinea față de catari;
9. promovarea la preoție fără examenul recerut;
10. cei care și-au renegat credința în timpul prigoanei și apoi admiși între clerici;
11. renegarea propriei credințe de către mireni;
12. cei care au părăsit lumea pentru viața consacrată și apoi s-au întors la ea;
13. penitenții care cer Euharistia pe patul morții;
14. despre catecumenii lapși (care au cedat în timpul prigoanei);
15. despre clericii care se mută din loc în loc;
16. despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au fost aleși;
17. despre clericii cămătari;
18. locul diaconilor la celebrările liturgice și rândul lor la împărtășanie;
19. despre cei care vin în Biserica catolică de la eroarea (erezia) lui Paul din Samosata și despre diaconese;
20. în zilele de duminică și în perioada Cincizecimii nu trebuie să se facă rugăciuni în genunchi.
Data celebrării Paștilor.
Mărturisirea de credință a celor 318 Părinți prezenți în Conciliu.
Se pare că episcopii participanți ar fi elaborat și o scrisoare către egipteni.
Sinodul I ecumenic prezintă o deosebită importanță prin aceea că a fost prima adunare a episcopilor din întreaga biserică, împrejurare în care s-au dezbătut probleme doctrinale fundamentale și s-au luat decizii majore care privesc dreapta credință și unitatea bisericii. El reprezintă și o cotitură bruscă în modul în care au fost priviți creștinii: dacă înainte ei erau crunt persecutați, Constantin cel Mare s-a arătat un fervent susținător al lor, sinodul însuși fiind deschis în prezența împăratului.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Crezul de la Niceea(325)
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor.
Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu singurul născut; care este, din esența Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut atât în cer cât și pe pământ.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a intrupat și s-a făcut om.
Și a pătimit, și a înviat a treia zi, după Scripturi, și s-a suit la ceruri;
Și iarăși va să vină să judece viii și morții.
Și în Duhul Sfînt.
Dar cei care spun: “A fost un timp în care nu a existat”, și “Nu a existat înainte de a fi făcut”, și “A fost făcut din nimic”, sau “A fost din alta ființă” sau “esență”, sau “Fiul lui Dumnezeu este creat”, sau “schimbător”, sau “degradabil” — sunt condamnați de sfânta biserică catolică și apostolică.
Crezul de la Constantinopole (381)
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri și s-a intrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și s-a făcut om.
Și s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi.
Și s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru Duhul Sfînt domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, cela ce împreuna cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, care a grăit prin prooroci.
Și întru una sfânta catolică și apostolică Biserică, mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
Aștept învierea morților, și viata veacului ce va să fie. Amin
Grigore de Nyssa (n. ca. 330/335 – d. după 394) a fost un teolog creștin din secolul al IV-lea, fratele lui Vasile cel Mare, prieten cu Grigore de Nazianz. Cei trei formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să găsească răspunsuri în armonie cu credința, răspunsuri care în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane.
Sfântul Grigorie al Nissei nu a fost nici un mare administrator al Bisericii și un legislator al vieții monastice ca fratele său, Sfântul Vasile cel Mare († 1 ianuarie), nici un predicator prestigios și un poet ca Sfântul Grigorie de Nazianz († 25 ianuarie). El a luat-o totuși înaintea tuturor Părinților și scriitorilor bisericești din secolul al IV-lea ca fiind cel mai erudit teolog speculativ al timpului, ca mistic și chiar „Părinte al misticii”.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 ianuarie.
Biografie
Sfântul Grigorie al Nissei s-a născut la Cezareea (Capadocia), în anul 335, din părinți creștini. Tatăl său, pe nume Vasile, era originar din provincia Pont, iar mama, Emilia, din Cezarea Capadociei. Din cei 10 copii născuți de Emilia, 5 au îmbrăcat haina monahală, dintre care 3 au ajuns episcopi: Vasile cel Mare, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa. Bunica Macrina i-a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. 6 persoane din această familie sunt cinstite ca sfinți în Biserica Ortodoxă.
Sfântul Grigorie al Nissei a făcut parte dintr-o familie numeroasă, dar, spre deosebire de ceilalți nouă frați, el s-a dovedit a fi înclinat spre o viață lumească, voioasă, zgomotoasă: prefera vânătoarea, festivitățile, grupurile vesele în locul studiului și exercițiilor de pietate. Fiind sfătuit de fratele său, sfântul Vasile cel Mare, și de sora sa, sfânta Macrina, a renunțat la modul greșit în care și-a trăit viața.
Sf. Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că ar fi avut un băiat.
După un anumit timp, în care a predat retorica în școli particulare, a părăsit totul și s-a dus alături de fratele său, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retraseră în singurătate, pentru a se dedica netulburați studiului operelor lui Origene și ale lui Metodiu din Olimp.
A scris primul tratat despre desăvârșirea creștinească: “De virginitate” (Despre feciorie). După împărțirea Capadociei în două provincii, decisă de împăratul Valens, sfântul Vasile l-a desemnat pe fratele său Grigore pentru sediul episcopal din Nyssa.
Grigorie, episcop al Nissei
În anul 371, la vârsta de 35 de ani, Grigorie este ales episcop al Nissei, un târgușor din pustia Cappadociei ce depindea de scaunul mitropolitan al Cezareei, unde era arhiepiscop fratele său, Vasile. Nepriceput în politica și administrația bisericească – ca orice mistic autentic – sfântul devine repede victima mașinațiunilor ereticilor arieni din părțile locului.
Aceștia, profitând de naivitatea și nevinovăția lui, îi încurcă gestiunea financiară a episcopiei, apoi îi înscenează un proces de deturnare de fonduri și obțin depunerea lui din scaunul episcopal în anul 376. Dar doi ani mai târziu, în 378, la moartea împăratului arian Valens, dreptatea este restabilită și Sfântul Grigorie se reîntoarce la Nissa, unde poporul îi face o primire triumfală.
„Stâlp al Ortodoxiei”
Totuși, acești ani zbuciumați și mai apoi moartea Sfântului Vasile († 379) au avut darul să-i schimbe viziunea asupra lumii și să facă din el un luptător fervent pentru ideile reformatoare ale fratelui său, al cărui moștenitor spiritual și continuator s-a făcut.
Sf. Grigorie al Nissei s-a opus ereziei ariene și a susținut doctrina identității de substanță a Sf. Treimi la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381. Astfel, participanții la acest sfânt sinod l-au recomandat ca „stâlp al Ortodoxiei”, iar împăratul Teodosie cel Mare (379-395) l-a impus ca normă de credință adevărată pentru toată lumea creștină.
În anul 394 este prezent la un alt sinod ținut la Constantinopol. Sunt celebre predicile sale în care tălmăcește Sfânta Scriptură și discursurile funebre pentru personalitățile mai de vază din timpul său. Se crede că a murit în anul 395.
Învățătura despre îndumnezeire și epectază
Dacă monahismul răsăritean își datorează organizarea Sfântului Vasile, orientarea duhovnicească i-o datorează Sfântului Grigorie, prin scrierile despre îndumnezeire (gr. theosis) și despre epectază (gr. epektasis = întindere, urcuș) – învățături esențiale ale misticii și asceticii ortodoxe, potrivit cărora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire.
Acest urcuș (gr. anábasis) este elanul către Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl imprimă ca un element dinamic în ființa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. katharsis), o creștere spirituală spre „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este Moise, care
„nu se oprește deloc din urcușul său, nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca pe treptele acesteia și continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna, înaintând, spre una superioară” (Grigorie al Nissei – Viața lui Moise. Tratat de desăvârșire în virtute, Theorie II, 227).
Chip și asemănare
În ce constă măreția omului? se întreabă Grigore de Nyssa. Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă chipul este o însușire “naturală”, asemănarea este rodul libertății și al efortului voinței. Așadar, asemănarea este orientarea și mișcarea de bază a chipului spre perfecțiunea lui Dumnezeu.
Pentru sfântul Grigore, Moise este exemplul cel mai elocvent al voinței de asemănare cu creatorul deoarece nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite în ascensiunea sa către înălțime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să urce, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna spre o alta. Asemănarea se realizează progresiv prin intermediul stăpânirii și sublimării simțurilor, cunoașterii lui Dumnezeu, ascezei creștine și rugăciunii.
Moaștele Sf. Grigorie al Nissei
În România, Biserica „Domnița Bălașa” din București (paraclis patriarhal) păstrează fragmente din moaștele Sf. Grigorie al Nissei. Ele au fost aduse aici în secolul al XIX-lea de către Emanoil Hagi-Moscu, împreună cu Constantin Sturdza și Grigore Brâncoveanu.
Scrieri
Scrieri dogmatice
- Contra lui Eunomie
- Răspunsuri la a doua carte a lui Eunomie
- Despre Duhul Sfânt
- Despre Sfânta Treime, și despre dumnezeirea Duhului Sfânt
- Despre „Nu trei Dumnezei”
- Despre credință
Scrieri ascetice și morale
- Despre feciorie
- Despre moartea prematură a copiilor
- Despre pelerinaje
Scrieri filosofice
- Despre facerea omului
- Despre suflet și înviere
- Viața lui Moise
Scrieri apologetice
- Catehismul cel mare
Scrieri oratorice
- Cuvântare funebră despre Meletie
- Despre botezul lui Hristos
Scrisori
- Către Eusebiu
- Cetății Sebastia
- Către Ablabius
- Către Cynegius
- O mărturie
- Către Stagirius
- Unui prieten
- Unui învățăcel în cele clasice
- O invitație
- Către Libanius
- A doua scrisoare către Libanius
- Despre scrierea contra Eunomius
- Bisericii din Nicomidia
- Episcopului din Melitene
- Către avocatul Adelphius
- Către Amfilohie
- Către Eustathia, Ambrosia și Basilissa
- Către Flavian
- Către Olimpiada: Comentariu la Cântarea cântărilor
Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.
Viață
Părinții săi erau creștinii Vasile și Emilia din Cezareea Capadociei, care au fost alungați pentru credința lor în timpul domniei împăratului Galerius (305-314) și au fugit în deșerturile din Pont. Bunica sa a fost Macrina cea Bătrână, care a fost instruită de Grigore Taumaturgul. Cel mai tânăr din zece, era fratele lui St. Macrina cea Tânără și cei doi medici capadocieni, St. Vasile din Cezareea și Sf. Grigorie de Nyssa. Macrina, sora lui mai mare, a exercitat o mare influență asupra pregătirii sale religioase, acționând ca instructor și dirijându-l spre viața spirituală și ascetică.
Abandonând studiul științelor laice, s-a dedicat meditației asupra Sfintei Scrieri și cultivării vieții religioase. La scurt timp după alegerea fratelui său Vasile pe scaunul episcopal al Cezareei în 370, Petru a fost hirotonit preot. Basil pare să-și fi angajat fratele ca agent confidențial în anumite chestiuni. Ulterior, s-a retras din afacerile active și a reluat viața unui ascet solitar.
El și-a ajutat sora și mama în stabilirea comunității monahale după moartea tatălui său. Petru s-a implicat în transformarea treptată a gospodăriei mamei sale dintr-o comunitate de fecioare într-o comunitate cenobitică formată atât din femei, cât și din bărbați. El a condus mănăstirea masculină în timp ce Macrina era responsabilă pentru comunitatea feminină.
Când provinciile Pontus și Capadocia au fost vizitate de o foamete severă, el a dat o dovadă remarcabilă a carității sale, dispunând liberal de tot ce aparținea mănăstirii sale și orice ar putea ridica, pentru a aproviziona cu necesități numeroasele mulțimi la care recurgeau zilnic el, în vremea aceea de suferință.
În jurul anului 380 a fost ales ca episcop al orașului Sevastia din provincia Armenia Minor și, fără a prezenta nicio activitate literară, și-a luat poziția alături de frații săi Basil și Grigorie în lupta lor împotriva ereziei ariene. În viața sa și în administrația episcopală a prezentat aceleași caracteristici ca Vasile. Legat în cea mai apropiată manieră cu frații săi, el le-a urmat scrierile cu cel mai mare interes.
La sfatul său, Grigorie de Nyssa și-a scris marea operă, Împotriva lui Eunomius, în apărarea cărții numite în mod similar a lui Basil, care răspunde la opera polemică a lui Eunomius. De asemenea, la dorința lui, Grigorie a scris Tratatul despre munca celor șase zile, pentru a apăra tratatul similar al lui Vasile împotriva interpretărilor false și pentru a-l completa.
O altă lucrare a lui Grigorie, Despre înzestrarea omului, a fost scrisă la propunerea lui Petru și trimisă acestuia din urmă cu o prefață corespunzătoare ca dar de Paște în 397. Nu există informații detaliate cu privire la activitatea sa de episcop, cu excepția faptului că a fost prezent la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381. După moartea sa în 391 a fost venerat ca un sfânt. Sărbătoarea sa este ținută de romano-catolici la 9 ianuarie.
Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 12 decembrie.
Viața
În tinerețe, Sf. Spiridon a fost păstor de oi. A avut o soție, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior și păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.
Persecuții și mărturii ale credinței ortodoxe
În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian în anul 295 d.Hr., sfântul Spiridon a fost arestat și exilat. În anul 325, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a uimit pe mulți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reușit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toți cei prezenți la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea și diversitatea Sfintei Treimi ținând în mână o cărămidă și spunând simplu că este formată din trei elemente esențiale, și anume foc, pământ și apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.
Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348) – foto preluat de pe doxologia.ro
Din minunile Sfântului Spiridon
Viețile Sfinților abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinții taumaturgi:
- În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; și iarăși, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură.
- A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul.
- A prefăcut șarpele în aur și, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăși aurul în șarpe.
- A oprit curgerile râurilor.
- A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el și a făcut-o să-și mărturisească păcatul.
- A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea.
- O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredințase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; și aflând de la ea unde erau ascunși, i-a dat stăpânei lor.
- L-a vindecat pe împăratul Constanțiu de boala de care suferea.
- A dat din nou viață copilului unei femei.
- A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească și a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat și prețul ei, capra a stat cu cele cumpărate.
- A vindecat muțenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arșițe, iar el, pentru mărire deșartă, lungise rugăciunea și din pricina asta amuțise îndată.
Aparent ilogice și de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său și cuvântul latinesc spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea) vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală și despre cumpătare. În privința minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos în evidență cele trei elemente care o compun (pământul, apa și focul), această minune era destinată înțelegerii consubstanțialității celor Trei Persoane Treimice – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Plecarea la Domnul și Sfintele Moaște
Sf. Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde s-a și săvârșit în anul 348 d.Hr. fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda.
Când sarazinii au cotropit insula, ciprioții au deschis mormântul sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinției vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este și acum înmormântat.
Până în ziua de azi, sfintele moaște întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Lui. El este cunoscut ca „sfântul călător” deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuiți la praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11 august.
În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu aflată de 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora a II-a (prăznuită la 11 februarie):
Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele și au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul și îi vindecă.
Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă se relatează următoarele:
- clericii și credincioșii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipsește trupul său din raclă;
- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald și prăfuit;
- în fiecare an îi sunt schimbate încălțările, care sunt uzate și impregnate cu praf și iarbă; este și motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;
- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;
- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioșii cântă (icosul al 6-lea):
Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;
Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni;
Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă.
Când insula Corfu a aparținut venețienilor (catolici), aceștia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.
Într-o zi i-au schimbat hainele arhierești cu un veșmânt cusut cu fire de aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi venețienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhierești smerite.
La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea și astăzi.
Sfântului Spiridon i se fac slujbe și ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaște, în următoarele zile:
- în sâmbăta lui Lazăr, zi în care i-a scăpat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;
- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;
- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească orașul;
- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.
(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).
