Sfântul mucenic Iulian din Cilicia (+305) este un mucenic de la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 21 iunie (data principală de prăznuire, la care în minei are și un canon compus de Ioan Monahul) și la 16 martie.
Sf. Mucenic Iulian s-a născut în Anazarbe în Asia Mică, în provincia Cilicia Secunda. El era fiul unui senator păgân și al unei mame creștine. După moartea soțului, femeia s-a mutat la Tars, unde și-a botezat fiul, crescându-l mai departe cu evlavie.
Pe când Iulian a împlinit 18 ani, împăratul Dioclețian (284-305) a inițiat prigoana împotriva creștinilor, arestându-l printre alții și pe tânărul Iulian.
Ei l-au adus pe Iulian în fața guvernatorului Marcian pentru a fi judecat, încercând să-l convingă să renunțe la Hristos. Nici torturile, nici amenințările, nici promisiunile de cadouri și onoruri nu l-au putut convinge pe piosul Iulian să jertfească la idoli și să-l părăsească pe Hristos, rămânând ferm în credința sa.
Timp de un an de zile mucenicul a fost plimbat prin orașele Ciliciei, fiind supus la interogări și torturi, după care l-au aruncat în închisoare. Mama Sf. Iulian l-a urmat pe fiul ei, rugându-se la Dumnezeu să-l întărească.
Mama sa a plecat în audiență la guvernator în orașul Aegea (Aigai sau Ayas, în golful Issikos, celebru pentru un templu al lui Asclepios, dar unde cu câțiva ani mai devreme făceau o importantă lucrare sfinții mucenici ductori fără de arginți Cosma și Damian), ca să ceară permisiunea de a-l vizita pe fiul ei în închisoare, mințind că ar vrea să-l convingă să jertfească la idoli.
Ea a stat trei zile în închisoare cu Sf. Iulian sfătuindu-l să fie tare și să rabde până la sfârșit.
Sf. Iulian a fost adus din nou în fața guvernatorului. Crezând că mama lui l-a convins să renunțe la Hristos conform decretului imperial, guvernatorul a lăudat-o pentru fapta sa până în momentul în care ea l-a mărturisit cu hotărâre pe Iisus Hristos, denunțând cu curaj politeismul.
Auzind acestea, guvernatorul a dat ordin să i se taie tălpile cu care l-a însoțit pe fiul ei din Tarsis. Iulian a fost legat într-un sac plin cu nisip și șerpi veninoși și a fost aruncat în mare.
Trupul mucenicului a fost purtat de valuri până pe țărmuri și a fost găsit și îngropat cu cinste de un creștin. Mucenicul Iulian s-a săvârșit în anul 305.
Moaștele și posteritatea
În cursul secolului al IV-lea moaștele sale au fost transferate de la Aegea aproape de Antiohia, la trei mile de cetate, pe drumul către Daphni, unde s-a zidit o biserică în cinstea lui, unde se făceau vindecări fără de număr, mai ales de posedați și demenți.
Poate chiar în această biserică Sfântul Ioan Gură de Aur o pronunțat un elogiu în cinstea Sfântului Mucenic, care ni s-a păstrat până astăzi în PG 50, 665. Această biserică a fost incendiată de perși cu ocazia invaziei din anul 537.
Imnografie
Tropar, glasul 4
Mucenicul Tău, Doamne Iulian, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la tine, Dumnezeul nostru; că, având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputinciose îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condac, glas 2
Pe ostașul cel nebiruit al bunei credințe, pre Iulian, toți cu credință să-l lăudăm astăzi, și să strigăm către dânsul: Roagă-te lui Hristos pentru noi toți.
Icos:
Din pruncie mergând pe calea Domnului, de trei ori fericite, și cu bună credință dorind a vedea pre Acesta, cu osârdie ai luat pe umeri crucea, Iuliane de Dunmezeu înțelepțite, și ai surpat înșelăciunea cea cumplită a închinăciunii idolilor, sfărâmând capiștile, și cursele și lătrăturile vrăjmașilor. Pentru aceasta cu credință alergând către acoperământul tău, prea bogate, strigăm: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.
Sfinții Alexandru și Antonina sunt doi mucenici creștini de la începutul secolului al IV-lea în Asia Mică, care au suferit mucenicia la 3 mai 313. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 10 iunie.
Sfânta Antonina era o fecioară creștină din satul Codramon, unde își petrecea viața închinată lui Dumnezeu cu curăție și cu cinste. Ea a fost arestată pentru că era creștină de către prefectul Festus, care i-a propus să se lepede de Hristos și să devină preoteasă a zeiței Artemis. Dar sfânta refuzat propunerea prefectului și a continuat să-L mărturisească pe Hristos.
Atunci a fost bătută și aruncată în închisoare fără apă și fără mâncare. După trei zile un tunet mare a zguduit închisoarea și un glas ceresc s-a făcut auzit într-o lumină dumnezeiască ca să o întărească pe Antonina și să o îndemne să guste puțin din pâinea și apa care i-au apărut înainte. Dimineața a fost adusă din nou în fața prefectului, dar ea râzând de neputința lui i-a profețit că va fi destituit.
Atunci, plin de furie, Festus a dat-o pe mâna soldaților, care au bătut-o la latul săbiilor. Dar sfânta nu s-a oprit din rugăciune decât ca să-i înnoiască prefectului profeția despre destituirea lui. Atunci prefectul a condamnat-o să fie dusă într-o casă de desfrânare.
Sfânta Muceniță Antonina - foto preluat de pe doxologia.ro
Tot atunci, Alexandru, un tânăr soldar creștin de 23 de ani a primit o viziunea îngerească care l-a îndemnat să meargă la casa de desfrânare ca și cum ar vrea să săvârșească păcatul cu Antonina.
Când a ajuns acolo, Alexandru i-a descoperit Antoninei că a fost trimis de Dumnezeu ca să o elibereze, a acoperit-o cu haina lui și așa sfânta a putut să fugă din închisoare fără să fie pângărită de păgâni.
Când soldații trimiși de Festus ca să o abuzeze pe Antonina au intrat în camera unde aceasta trebuia să fie, spre stupoarea lor l-au găsit în locul ei pe Alexandru. Adus în fața prefectului Festus, Alexandru a mărturisit că este creștin și gata a muri pentru Hristos.
Sfântul Mucenic Alexandru - foto preluat de pe doxologia.ro
Și pe când îl chinuiau pe Alexandru, Antonina a venit și ea fără frică la tribunal, unde a fost imediat arestată și legată lângă Alexandru. Și după ce li s-au tăiat degetele mâinilor și ale picioarelor și, ungându-le trupurile cu catran, le-au dat brânci într-o groapă cu foc, și acolo și-au luat fericitul sfârșit, în ziua de 3 mai a anului 313.
Posteritatea
Mai târziu, moaștele lor au fost mutate la Constantinopol, în mănăstirea ce se zice a lui Maximin (Maximov), din ele izvorând multe minuni și tămăduiri.
A fost chiriarh în orașul Prusia (azi Brussa, Turcia). Pentru activitatea sa pastorală și misionară deosebită Dumnezeu l-a învrednicit, încă din viață, cu darul facerii de minuni.
Urcat pe tron în anul 361, împăratul Iulian Apostatul (361 – 363) a declanșat o puternică persecuție împotriva creștinilor, supunând supliciilor pe cei care nu aduceau jertfă idolilor.
În această perioadă Sfântul Timotei a apărat dreapta credință și a refuzat să se supună poruncii împăratului, fapt pentru care a fost întemnițat.
La scurt timp, pentru că era vizitat de creștini pe care îi întărea în credință, a fost decapitat din porunca împăratului Iulian Apostatul, suferind astfel moarte martirică.
Sf. Sfinţit Mc. Timotei, episcopul Prusei (†362) – foto preluat de pe doxologia.ro
Din minunile sale amintim:
A ucis un balaur care ii omora pe calatorii de pe un drum ce ducea la Prusa. I-a aruncat balaurului in gura un acoperamant cu care se acoperea Euharistia din Sfantul Altar. A inviat pe un imparat cu numele Areta.
A intors de la moarte la viata pe o imparateasa care slujea idolilor. In urma acestei minuni, imparateasa a devenit crestina.
Troparul, glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule
cititi mai mult despre Sfântul Timotei Episcopul Prusei si pe: doxologia.ro
Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim
Astăzi Biserica Ortodoxă pomeneşte arătarea semnului Sfintei Cruci în Ierusalim, eveniment ce s-a întâmplat după moartea drept-credinciosului împărat Constantin cel Mare (praznuit in 21 mai), când fiul său, Constanţiu, luând împărăţia, a primit învăţătura greşită a lui Arie.
Spre ruşinarea ereticilor care-L defăimau pe Hristos şi spre încredinţarea şi întărirea celor care mărturiseau dreapta credinţă s-a făcut în anul 351 acest semn minunat în sfânta cetate a Ierusalimului, în Duminica Cincizecimii, care căzuse în acel an la 7 mai.
In acea vreme, erezia arianismului conform careia Hristos a fost un simplu om si nu Dumnezeu, era cauza multor dispute si scindari in interiorul imperiului. Chiar si dupa primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325, multi au fost atrasi de falsele invataturi iar ortodocsii s-au trezit in multe locuri in minoritate.
Constantiu, conducatorul partii estice a imperiului era adept convins al arianismului. Fratii sai, Constantin al II-lea si Constans, crestini ortodocsi evlaviosi, erau conducatorii partii de vest. Ambii au fost ucisi in doua batalii diferite prin anul 350, lasandu-l pe Constantiu sa domneasca singur. Tot in acel an, 350, Sfântul Chiril (praznuit in 18 martie) a devenit Patriarh al Ierusalimului si a inceput lupta acerba impotriva arianismului.
In luna mai a anului 351 a aparut deasupra Ierusalimului o cruce luminoasa, stralucind mai tare decat soarele. Semnul Sfintei Cruci, ale cărui lăţime şi lungime erau la fel, pe o distanta de aprox. 9 km, a stat deasupra sfântului munte al Golgotei, pe care Domnul Iisus Hristos a fost răstignit, şi apoi s-a lungit până la Muntele Măslinilor.
Şi s-a întâmplat atunci de era duminica aceea în şapte zile ale lunii mai şi în ceasul al treilea s-a arătat pe cer închipuirea cinstitei Cruci a Domnului, care strălucea cu o lumină negrăită, mai mult decât razele soarelui, la care privind tot poporul, se minuna cu spaimă mare. Acel semn al Sfintei Cruci a stat deasupra sfântului munte al Golgotei – pe care Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit.
Frumuseţea Sfintei Cruci era atât de mare, încât se asemăna cu un curcubeu, atrăgând privirile tuturor oamenilor, căci toţi lăsând toate ieşeau din case şi priveau acest semn minunat.
Fiind cuprinşi de frică, dar şi de bucurie, mulţime multă de popor a alergat la biserică, bătrâni şi tineri, femei, copii şi fecioare, străini şi localnici, creştini şi păgâni şi toţi, într-un glas, cu mare umilinţă preamăreau pe Hristos Domnul, Mântuitorul lumii.
Sfanta Cruce a ramas pe cer timp de 7 zile.
Sozomen istoricul a scris că, datorită arătării pe cer a Sfintei Cruci, mulţi păgâni s-au botezat în numele Preasfintei Treimi.
Văzând acestea, toţi creştinii într-un glas Îl preamăreau pe Dumnezeu, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului i-a trimis o scrisoare împăratului, in care ii descria fenomenul miraculos, mustrandu-l sa se alature credintei crestine.
Minunea dumnezeiasca a Crucii deasupra Ierusalimului a intarit pe ortodcsi in credinta lor si a contribuit la intoarcerea multor arieni in sanul bisericii. Aceasta este si o reamintire a celei de-a doua veniri a Mantuitorului pe pamant cand “semnul Fiului se va arata pe cer” (Matei 24:30).
Tropar Glasul 8
Chipul Crucii Tale acum mai mult decât soarele a strălucit, care de la Sfântul Munte până la locul Căpăţânii o ai întins, şi într-însa a Ta putere, Mântuitorule, ai luminat, printr-însa întărind şi pe bine credincioşii împăraţi, pe care îi şi mântuieşte totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Hristoase Mântuitorule, mântuieşte-ne şi pe noi.
cititi mai mult despre Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim si pe doxologia.ro
Sfântul Mare Mucenic Acachie, sutaşul plin de blândeţe
Sfântul Mare Mucenic Acachie s-a născut şi a locuit în Capadocia. Locul şi data exactă a naşterii sunt necunoscute. Se ştie că provine dintr-o familie preoţească şi cunoaştem că avea aproape 25 de ani la momentul mărturisirii. Tot ceea ce mai ştim despre el se rezumă la funcţia ocupată în armata romană: sutaş.
Acachie era conducător peste o sută de oameni. Asemenea sutaşului din Sfânta Scriptură, era plin de smerenie şi bunătate, purtând de grijă fiecărei persoane aflate în subordinea sa. Prigonirea sa a început în timpul celei de-a treia reprimări a creştinilor, în zilele împăratului Maximian (284-305).
Tribunul Firm fusese însărcinat cu cercetarea credinţei ostaşilor. Împăratul voia să afle dacă printre ei se află creştini. Teama cea mai mare a unui împărat în acea perioadă era legată de oaste. Dacă armata se răscula împotriva lui, şansele sale de a mai conduce imperiul erau nule. Cum prigoanele împotriva creştinilor erau numeroase, conducătorii păgâni se temeau de o răscoală. În special de o răscoală a armatei împotriva lor.
Tribunul Firm a început să întrebe fiecare soldat dacă este creştin. Mulţi dintre ei au recunoscut acest lucru. În faţa chinurilor trupeşti şi a promisiunilor legate de răsplată şi de avansare în grad, credinţa multora a început să se clatine. Câţiva s-au lepădat de Hristos, fie de teama torturilor, fie dorind răsplată lumească.
Sutaşul Acachie a refuzat să se lepede. A fost imediat capturat, pus în lanţuri şi dus la un conducător superior al lui Firm: Vivian.
Acesta a încercat să-l ademenească pe Acachie cu diverse promisiuni. Întrebându-l care îi este numele şi primind răspunsul, Vivian i-a spus:
„După nume este şi obiceiul tău, pentru că rău eşti, nesupunându-te poruncii împărăteşti“.
Sfântul Acachie nu s-a lăsat intimidat şi i-a răspuns plin de curaj:
„Cu meşteşugire vorbeşti către mine, voievodule, şi nu tâlcuieşti bine numele meu, pentru că Acachie înseamnă «fără de răutate»; şi bine şi cu dreptate sunt numit cu acel nume, pentru că nu voiesc să fiu părtaş răutăţii diavolului, care bea sângele“.
Sfântul Mucenic Acachie (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pronia lui Dumnezeu
Vivian, observând tăria mucenicului, a încercat să îl prindă în cuvânt. Luând în derâdere patimile Mântuitorului, pe care îl considera un simplu om, l-a întrebat pe Acachie de ce nu îi pedepseşte Dumnezeul creştinilor pe împăraţi dacă este atât de puternic.
Acachie, privindu-l cu milă, i-a zis:
„După aceasta poţi să cunoşti puterea şi milostivirea Lui că, necinstindu-Se de voi, nu vă pedepseşte îndată, ci îndelung rabdă, aşteptând ca voi, elinii, cei ce nu aduceţi cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu, ci diavolilor, să vă pocăiţi şi să încetaţi de la un lucru rău ca acesta.
Însă şi pentru aceasta îndelung rabdă, nepierzându-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleşi şi iubiţi să fie arătaţi în lume şi să-şi săvârşească nevoinţa lor cea bună. Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, apoi şi voi aţi fi pierit în veci şi robii Lui n-ar fi fost arătaţi; şi încă şi puterea darului ar fi fost în deşert.
Cum ar fi putut Stăpânul nostru să Se preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung-răbdător spre pedepsirea păcatelor voastre?“.
Răspunsul Sfântului Acachie ne dezvăluie trei caracteristici ale Proniei dumnezeieşti. Prima dintre ele este că Dumnezeu aşteaptă întotdeauna întoarcerea păcătosului, oricâte greşeli ar face acesta.
A doua că mucenicii sunt lăsaţi să fie jertfiţi pentru ca toţi ceilalţi luând aminte la chinurile lor să înveţe pilda adevăratei iubiri. A treia caracteristică este arătarea slavei lui Dumnezeu, ca urmare a vitejiei mucenicilor. Prin toate acestea Dumnezeu cheamă, cu răbdare şi dragoste, fiecare suflet pierdut.
Răspunsul frumos al Sfântului Acachie l-a uimit pe Vivian. Nu se aştepta la un discurs atât de bine închegat. Obişnuit să îi considere pe soldaţi oameni lipsiţi de orice învăţătură, uita un lucru important. Oamenii dăruiţi de Dumnezeu pot avea învăţătura filosofiei din darul Lui, fără mijlocirea altor oameni.
Vivian l-a întrebat dacă ştia carte. Acachie a răspuns:
„Poţi să cunoşti din aceasta puterea şi darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpâneşte, că eu, neînvăţând înţelepciunea cărţii, fără numai puţin prin citirea rugăciunilor, aşa îţi răspund ţie. Dumnezeu grăieşte prin gura robilor Săi, de care lucru, voi fiind înţelepţi, vă minunaţi şi ne lăudaţi pe noi.
Că din început, când a voit Domnul nostru Iisus Hristos să arate împărăţia Sa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceasta n-a ales oameni de neam bun, bogaţi, filosofi preaînţelepţi şi cititori iscusiţi, ci pescari şi vameşi simpli şi neînvăţaţi.
Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea neajunsă şi înţelepciunea Lui, care covârşeşte toată mintea, să fie cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învăţat şi înţelepţit Duhul Sfânt“.
Sfântul Acachie era un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Cuvântul lui Dumnezeu îi străbătuse inima şi iubea învăţătura dumnezeiască. Ştia că nu învăţătura lumească urma să arate lumii dragostea lui Dumnezeu, ci jertfele depline ale mucenicilor.
Glasul lui Dumnezeu şi îngerii
După acest discurs, Acachie a fost bătut cumplit şi aruncat în temniţă. Peste câteva zile a fost luat împreună cu alţi condamnaţi şi dus la Bizanţ. Pe drum, mulţi dintre ei au murit. Foametea, bătăile cumplite şi fiarele sălbatice i-au nimicit.
Sfântul Acachie a cerut la un moment dat să se roage, dar cererea i-a fost refuzată. Prinzând un moment prielnic s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită un înger care să-l vindece sau, dacă voieşte, să-i scurteze viaţa şi să moară acolo.
Chinurile deveniseră insuportabile. Brusc, cerul s-a înnorat şi s-a auzit un glas puternic:
„Îmbărbătează-te, Acachie, şi te întăreşte“.
Ostaşii care îl păzeau au fost cuprinşi de spaimă. Mulţi dintre ei au căzut la picioarele Sfântului Acachie rugându-l să fie creştinaţi.
De asemenea, un număr mare dintre cei legaţi împreună cu el a crezut în Hristos. Trecând printr-un oraş, noaptea, întemniţaţii au văzut îngerii vorbind cu Sfântul Acachie. Aceştia îi spălau rănile şi le sărutau. În câteva zile, rănile i s-au vindecat miraculos şi nici o urmă de chin nu a mai rămas pe trupul său curat.
Moartea mucenicului
Ajungând în Bizanţ, Acachie a fost întâmpinat de Vivian. Acesta s-a mirat văzându-l sănătos. A început o adevărată anchetă printre slujitori pentru a afla cine l-a ajutat pe Acachie. Auzind istorisirea legată de îngeri nu a vrut să creadă.
Prin urmare, a hotărât să-l bată pe străjerul temniţei căruia Acachie îi fusese dat în pază. Văzând aceasta, Acachie a început să râdă. Vivian s-a înfuriat teribil şi a poruncit să fie bătut şi Acachie cu beţe de stejar.
Mâinile soldaţilor nu s-au mişcat din loc. Dumnezeu n-a mai îngăduit ca slujitorul său credincios să fie chinuit. Vivian a hotărât să încheie chinurile şi, întocmind o scrisoare, l-a trimis pe Acachie ighemonului Flachin.
Ceea ce nu ştia nimeni era că Flachian avea o soţie creştină. Aceasta îl îndemna să nu-i chinuie niciodată pe creştini şi, dacă nu-i poate salva, să-i osândească la o moarte uşoară. Cel mai simplu mod în care puteai muri era prin decapitare.
Orice cetăţean roman nu era niciodată chinuit, ci, dacă se făcea vinovat de o crimă de moarte, era decapitat. Cunoaştem un exemplu în această direcţie: Sfântul Apostol Pavel. Ighemonul Flachian, citind scrisoarea lui Vivian, a fost cuprins de o puternică şi îndreptăţită mânie.
Acachie era sutaş. Nimeni nu avea dreptul să chinuie un sutaş cu atâta cruzime şi sălbăticie cum o făcuse Vivian. Flachian, urmând sfatul soţiei, l-a condamnat pe Acachie la moarte, fără a-l mai chinui.
Înainte de a fi ucis, i s-a îngăduit să rostească o rugăciune, iar Acachie, înălţându-şi ochii spre cer a spus:
„Slavă Ţie, Dumnezeule! Laudă se cuvine măririi Tale celei nemăsurate, că Te-ai preamărit întru noi, cei îngreunaţi cu păcatele! Pentru că, pe cât ne arăţi mai multe faceri de bine şi pe cât mai mult ne ierţi păcatele noastre, pe atât străluceşte mai luminat şi se preaslăveşte slava milostivirii Tale.
Fie binecuvântat numele slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sunt nevrednic facerilor Tale de bine, m-ai învrednicit de atâta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui Hristos, şi această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri ale mele, ci din însăşi bunătatea şi iubirea Ta de oameni cea negrăită.
Deci, Te binecuvintez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfântul lui Israel, împreună cu Unul Născut Fiul Tău şi cu Sfântul Duh; căci a ta este slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“.
După ce a rostit aceste cuvinte a fost decapitat. Câţiva creştini cucernici i-au îngropat trupul cu cinste, într-un loc numit Stavrion.
Tropar Glasul 4
Mucenicul Tău, Doamne, Acachie, întru nevoinţa sa, cununa nesctricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
cititi mai mult despre Sf. Mc. Acachie si pe doxologia.ro
Cel întru sfinți părintele nostru Celestin al Romei a fost Episcop al Romei (Papă) între anii 422 și 432 (Precedat de Sf. Bonifaciu I, Urmat de Sf. Sixt al III-lea). În timpul păstoririi sale, papa Celestin a fost un important și puternic apărător al credinței ortodoxe în fața ereziei nestoriene.
Pomenirea lui în Bisericile răsăritene se face la 8 aprilie, iar în Bisericile apusene la 6 aprilie.
Sf. Ier. Celestin, episcopul Romei (376 – 432) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Celestin s-a născut la Roma (sau, după alte surse, în provincia Campania din sudul Italiei de astăzi), dar nu se cunoaște nimic din istoria tinereții sale, excepție făcând numele tatălui său: Priscus. Se spune că ar fi trăit un timp la Milano, pe lângă Sf. Ambrozie, unde a primit o foarte bună educație și s-a făcut cunoscut printr-o bună cunoaștere a Sfintei Scripturi și a chestiunilor teologice.
Prima relatare certă despre el este menționarea sa într-un document al Papei Inocențiu I, în anul 416, în care se vorbește despre diaconul Celestin. S-a păstrat și o scrisoare pe care i-a trimis-o în 418 Sf. Augustin, scrisă într-un limbaj foarte respectuos.
Viața sa virtuoasă și autoritatea sa ca teolog i-au adus stima și dragostea clerului și a poporului credincios. După moartea Sfântului Bonifaciu, Celestin a fost ales episcop al Romei, succedându-i acestuia la 10 septembrie 422.
Datorită faptului că era prieten cu Sf. Augustin, episcopul Hiponei, i-a fost mai ușor decât predecesorului său să rezolve problemele spinoase care apăruseră între Biserica Romei și Biserica din Africa (provincia romană din nordul Africii).
Aceste probleme proveneau din faptul că unii preoți adepți ai ereziei pelagiene, destituiți de episcopii din Africa, făcuseră apel la Roma, mai exact la predecesorii Sf. Celestin: Zosimus (417-418) și Bonifaciu I (418-422), și avuseseră câștig de cauză.
Prin aceasta se încălca jurisdicția Bisericii din Africa. Celestin a reafirmat autonomia Bisericii din Africa în chestiuni disciplinare, dar a menținut primatul Romei în chestiuni de dogmă.
Sf. Celestin a rămas în Istoria Bisericii în principal pentru combaterea ereziei nestoriene, care a fost condamnată definitiv la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431).
De asemenea, el a luptat și împotriva pelagianismului care se răspândise în apusul Europei. Astfel, în anul 429 Sf. Celestin i-a trimis pe episcopii Gherman de Auxerre și Lup de Troyes în Britania şi pe Sf. Paladie în Irlanda ca episcopi misionari şi pentru combaterea ereziei pelagiene.
În timp ce se afla în Britania, Gherman de Auxerre, un fost ofiţer de carieră, după ce şi-a botezat trupele, le-a condus spre victoria obținută împotriva armatei picţilor şi saxonilor cântând „Aleluia”. Un an mai târziu (în 432). Sf. Patrichie s-a întors în Irlanda unde și-a început munca de misionar.
După ce a aflat de moartea prietenului său, Sf. Augustin episcopul Hiponei (în anul 430), Celestin a trimis o amplă scrisoare către toți episcopii din Galia în care reamintea sfințenia, înțelepciunea și zelul sfântului Augustin, în același timp interzicând atacurile împotriva acestuia, atacuri care începuseră să apară din partea „semipelagienilor” încurajați de atitudinea Sf. Ioan Casian în această problemă.
Până la sfârșitul vieții sale Sf. Celestin a continuat să proclame credința cea adevărată despre Iisus Hristos – Dumnezeu și Om. A murit la 26 iulie/1 august 432 și a fost înmormântat în cimitirul Priscilla din Roma.
Sf. Celestin și Sinodul III Ecumenic
În timpul episcopatului său, în Orient s-a dezvoltat nestorianismul – o erezie hristologică apărută ca o încercare de a explica raţional şi de a înţelege încarnarea Logosului divin, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, Omul Iisus Hristos.
Nestorianismul susținea că cele două firi ale Mântuitorului (divină şi umană) sunt separate şi sunt două persoane: omul Iisus Hristos şi Logosul divin. De aceea, nestorienii respingeau terminologia „Dumnezeu a suferit” sau „Dumnezeu a fost răstignit”, pentru că ei credeau că doar omul Iisus Hristos a suferit.
Mai mult, ei respingeau termenul Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”) dat Fecioarei Maria, utilizând în schimb termenul Christotokos („Născătoare de Hristos”).
În anul 428, Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului, a luat poziție împotriva titulaturii de „Născătoare de Dumnezeu” acordată Fecioarei Maria, preferând-o pe ce de „Mamă a lui Hristos”. Oponentul său principal în timpul dezbaterile hristologice a fost Sf. Chiril al Alexandriei, Patriarhul Alexandriei.
Sf. Chiril i-a semnalat acest fapt lui Celestin, care, la un sinod local ținut la Roma în anul 430, a denunțat erezia nestoriană și l-a condamnat pe Nestorie ca eretic.
După acest sinod, sfântul Celestin i-a scris o scrisoare sfântului Chiril al Alexandriei (prăznuit la 18 ianuarie), spunând că dacă Nestorie nu renunță la învățătura sa în maximum zece zile, atunci el ar trebui depus și excomunicat. De asemenea, Sf. Celestin a trimis scrisori și altor Biserici, la Constantinopol și la Antiohia, în care a demascat și denunțat erezia nestoriană.
Dar împăratul bizantin de atunci, Teodosie al II-lea, a declarat că și el gândea la fel ca Nestorie, fiind susținut și de patriarhul Ioan I al Antiohiei. Poziția sa era însă ponderată de sora sa, Sf. Pulcheria, care era o creştină pioasă și care s-a opus cu hotărâre învăţăturilor eretice ale lui Nestorie.
Cu orice ocazie în care Teodosie înclina să îl sprijine pe Nestorie, Pulcheria, care îl sprijinea pe Chiril al Alexandriei, îşi reafirma influenţa asupra fratelui ei ţinându-l departe de nestorianism. Aceste controverse au dus în cele din urmă la convocarea celui de-al III-lea Sinodul Ecumenic, care s-a ţinut la Efes, în Asia Mică, în anul 431.
La acest sinod au fost prezenți aproximativ 200 de episcopi; lucrările sale au început însă în grabă, înainte ca episcopii din Apus să poată ajunge. Atmosfera sinodului a fost tensionată, cu multe conflicte interne, intrigi și acuze reciproce.
În această dispută dintre şcoala antiohiană (reprezentată de Nestorie și de Ioan I al Antiohiei) şi cea alexandrină (reprezentată de Sf. Chiril al Alexandriei) trimișii papei Celestin l-au susţinut pe Sf. Chiril (conform tradiției, Episcopii Romei nu luau parte în persoană la lucrările Sinoadelor Ecumenice, ci prin intermediul unor episcopi reprezentanți).
În final, Sinodul a denunțat învățăturile Patriarhului Nestorie ca fiind greșite. Sinodul a stabilit că Hristos era o singură Persoană (şi nu două persoane): Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având un singur trup și un suflet rațional.
Astfel, Maica Domnului trebuie numită Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”), pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat.
Sinodul a declarat că textul Crezului niceo-constantinopolitan era complet și a interzis orice modificare ulterioară a acesteia. În plus, a mai condamnat și pelagianismul. Nestorie a fost îndepărtat din scaunul patriarhal la data de 22 iunie 431 şi catalogat drept eretic.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Celestin, episcopul Romei si pe en.wikipedia.org
Cel întru sfinți părintele nostru Zosima a fost un călugăr cu viață sfântă care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și în prima jumătate a secolului al V-lea. Zosima este cel care a întâlnit-o pe sfânta Maria Egipteanca, și a transmis povestea ei, pusă mai apoi în scris de patriarhul sfânt Sofronie I al Ierusalimului în prima jumătate a secolului al VII-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 4 aprilie.
Viața
Potrivit relatării Sfântului Sofronie al Ierusalimului, cuviosul Zosima a intrat încă din copilărie într-una dintre mănăstirile din Palestina, unde s-a nevoit vreme de 53 de ani. A fost hirotonit și preot la un moment neprecizat. Fiind iubitor de post, rugăciune și viață pustnicească, ajungând la o viață foarte îmbunătățită și devenind un faimos povățuitor duhovnicesc, la care veneau foarte mulți frați.
Ajuns la bătrânețe, a fost însă ispitit de gânduri de slavă deșartă. Într-o zi, pe când își punea întrebarea dacă mai era cineva la măsura desăvârșirii lui, sau dacă mai exista cineva de la care să ia povățuire duhovnicească, i se arată un înger care îl mustră pentru gândul nesocotit, arătându-i că nimeni nu este desăvârșit, și îl trimite la o mănăstire de pe lângă râul Iordan.
Ascultând porunca îngerului, cuviosul se duce la mănăstirea arătată de îngeri, așezată într-un loc pustiu, nefrecventat de mireni, și, fără să-și dezvăluie identitatea, rămâne o vreme acolo. Cunoaște mulți monahi cu viață foarte îmbunătățită, cu o viață foarte aspră.
Fiind iubitor de nevoință, urmează și el rânduiala acestei mănăstiri. Pe lângă asprimea vieții în obște, aici exista obiceiul ca, după Sfânta Liturghie din prima duminică a Postului Mare, când se împărtășeau toți, și după o masă frugală în comun, fiecare frate să plece singur în pustia de dincolo de Iordan până în Duminica Floriilor, luând cu sine doar puține provizii pe care și le alegea singur după puterile sale de nevoință.
Cuviosul Zosima, urmând rânduiala, pleacă și el în pustie, purtând cu sine doar un cojoc și puținele bucate pe care și le luase. Petrece astfel în singurătate desăvârșită douăsprezece zile, fără să întâlnească pe nimeni. A douăsprezecea zi, spre amiază (în vreme ce cânta rugăciunile Ceasului al 6-lea, vede ceva ca o umbră omenească.
Inițial se sperie, crezând că era vorba de o nălucire diavolească. Înțelegând însă că era vorba de un om – gol, ars și albit de soare și, suferind sub apăsarea singurătății, caută să se apropie de acesta, care însă fuge de el multă vreme. Ajungând omul din urmă la vadul unui pârâu secat, îl roagă, de la distanță, să îl aștepte și să-i descopere viața sa.
Atunci aude glasul unei femei, cuvioasa Maria Egipteanca, care îi spune pe nume și îi cere să îi dea o haină ca să se acopere, pentru că veșmintele ei se rupseseră cu totul. Acesta îi dă una din hainele sale, și cei doi își cer unul altuia binecuvântarea. Ascultând cuvintele sfintei, el înțelege că aceasta avea darul înainte-vederii și o maică duhovnicească. Se roagă, pe rând, unul pentru celălalt, după obicei, iar Zosima vede cum în timpul rugăciunii cuvioasa se înălța de la pământ câteva zeci de centimetri.
Pricepe atunci că primise răspunsul la cercetarea lui și că femeia dinaintea lui era cu mult mai îmbunătățită decât el și, căzând la picioarele ei, stăruie ca sfânta să îi descopere viața și nevoința ei. La stăruința îndelungată a bătrânului, cuvioasa îi descoperă viața sa, începând de la viața sa pătimașă din Alexandria, plecarea la Ierusalim, pocăința sa, plecarea, viața și nevoința în pustia de dincolo de Iordan, dar fără să-și spună numele.
Îi trimite egumenului mănăstirii în care se nevoia Zosima sfaturi de îndreptare a unor neorânduieli din mănăstire, și îi cere să vină în anul următor, în Joia Mare, să îi aducă Sfintele Taine ca s-o împărtășească, undeva pe partea râului Iordan unde se găsea mănăstirea.
Cuviosul Zosima se întoarce, la vremea potrivită, la mănăstire și mai petrece acolo un an, după cum îi spusese sfânta, dar, îmbolnăvindu-se, nu poate pleca în pustie până spre sfârșitul Postului Mare. În Joia Mare, reușește să plece spre locul indicat cu Sfintele Taine și cu câteva provizii.
Ajungând la malul râului, o așteaptă pe cuvioasa îndoindu-se, căci pe mal nu se găsea nicio barcă. Aceasta vine însă la el mergând pe apă. Sfânta se împărtășește, gustă puțin din cele aduse de părintele Zosima, apoi, rugându-se împreună, se despart, urmând a se vedea în același loc în anul următor.
Însă, venind după un an, nu o mai găsește. Trece Iordanul și o caută în pustie, găsind-o în cele din urmă în locul unde se întâlniseră prima dată, trecută la Domnul, cu un bilet pe care era trecut numele sfintei și rugămintea de a îngropa în locul unde se găsea. Zosima încearcă să o îngroape singur, dar nu reușește. Un leu îl ajută să sape groapa sfintei. Se întoarce în mănăstire și dezvăluie toate cele văzute, ca și sfaturile sfintei pentru egumen, toate acestea supraviețuind sub formă de tradiție orală.
Cuviosul Zosima rămâne să se nevoiască în aceeași mănăstire de la Iordan, unde trece la Domnul în pace aproape de vârsta de 100 de ani. Pomenirea Sfântului se face pe 4 aprilie, la trei zile distanță de cea a Sfintei Maria Egipteanca.
Sf. Cuv. Maria Egipteanca şi Sf. Cuv. Zosima din Palestina – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Imnografie
Tropar (Glas 1)
Să-l lăudăm pe Zosima cel plin de credință, vlăstarul pustiei, îngerul întrupat și mândria călugărilor. Și împreună cu el să o lăudăm pe sfânta Maria Egipteanca a cărei viață a depășit limitările firi omenești; și să strigăm către ei: “Slavă Celui ce v-a întărit; Slavă Celui ce v-a sfințit; Slavă Celui ce aduce vindecare tuturor prin voi.”
Condac (Glas 3)
Să-l lăudăm pe dreptul Zosima, mândria călugărilor, Și împreună cu el, pe Maria care a dus viață îngerească în pustie. Să strigăm către ei cu credință: Izbăvește din stricăciune și patimi stricătoare, Pe cei care prăznuiesc amintirea voastră plină de lumină!
Tropar (Glas 8)
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor Și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; Și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Zosima, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Mucenic Amfian, Sfântul Cuvios Tit, făcătorul de minuni și Sfântul Mucenic Edesie Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)
Sfinții Amfian și Edesie sunt doi frați mucenici în timpul persecuției lui Maximian (305-313). Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 2 aprilie.
Sfântul Mucenic Amfian, Sfântul Cuvios Tit, făcătorul de minuni și Sfântul Mucenic Edesie Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Acești sfinți au trăit pe vremea împăratului Maximian (305-313). Erau frați din maică, și trăiau în cetatea Patara din provincia Lichia, în casa guvernatorului păgân al cetății. Mergând ei la Berit (azi Beirut, capitala Libanului) pentru studiul științelor, au aflat dreapta credință creștină și s-au făcut următori ai lui Hristos.
Mai apoi s-au lepădat de lume, de țară și de familie și au plecat la Cezareea Palestinei, unde l-au întâlnit pe mucenicul Pamfil din Cezareea (prăznuit la 16 februarie), preot și teolog, sub îndrumarea căruia au progresat în viața duhovnicească, petrecând în rugăciune și citirea Sfintelor Scripturi.
Când creștinii din Cezareea au fost obligați prin decretul împăratului Maximian (305-313) și jertfească idolilor, mulți creștini, printre care și Amfian și Edesie, au refuzat să jertfească și atunci au fost aduși înaintea stăpânitorului Urban. Și propovăduind Amfian, în priveliște, pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat, a fost bătut peste obraz și călcat de picioarele ostașilor, apoi ungându-i picioarele cu untdelemn le ardeau cu foc, și mai în urmă l-au spânzurat; așa încât se vedea sfântul cu totul umflat, coastele fiindu-i zdrobite de multele lovituri ale picioarelor ostașilor, iar carnea de pe picioare arsă de foc. Dar rămânând în credința și mărturisirea lui Hristos, a fost aruncat în adâncurile mării și acolo s-a săvârșit.
Iar Edesie a fost și el prins și torturat, iar apoi trimis la muncă forțată în minele de cupru din Palestina. După ce a fost eliberat, Edesia s-a dus la Alexandria cea din Egipt. Iar acolo, văzând pe guvernatorul Ieroclis cum chinuiește pe creștini, necruțându-se pe sine, cu însăși mâna sa a pălmuit pe acel stăpânitor, și pentru aceasta la multe chinuri a fost dat. Şi fiind aruncat în mare, s-a săvârșit și a luat cununa muceniciei.
Sfântă Maica Noastră Maria Egipteanca (344-422) a fost o pustnică din deșert care s-a pocăit după o viață de prostituată. Ea a devenit un exemplu de pocăință, asemenea lui Manase, Zaheu, David, răufăcătorul de pe cruce sau fiul risipitor. Maria Egipteanca a adormit în anul 422 într-un mod vrednic de remarcat. Biserica o prăznuiește în ziua adormirii, adică pe 1 aprilie; pe lângă aceasta, ea este pomenită în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, adică în a cincea duminică din Postul Mare.
Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (344-422) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
La vărsta de 12 ani, urmându-și pasiunile trupești, a fugit la Alexandria, departe de părinții ei. Acolo a trăit o viață de prostituată timp de 17 ani. Adesea, refuza banii bărbaților cu care mergea, trăind mai degrabă din cerșit și din torsul inului.
Într-o zi, a întâlnit un grup de bărbați care voiau să călătorească pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. Maria a mers cu ei în această călătorie, seducându-i, pe rând, de dragul distracției. Dar când grupul a ajuns la Ierusalim și au mers la biserică, Maria a fost oprită la intrare de o forță nevăzută. După trei încercări nereușite, rămasă afară, în curtea bisericii, a văzut o icoană a Maici Domnului. A început să plângă și să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce, promițând ea că va renunța la dorințele lumești și că va merge oriunde îi va spune Maica Domnului.
După această convertire din inimă la porțile bisericii, Maria Egipteanca a mers în deșertul de lângă Iordan unde a început o viață de pustnică. A trăit mulți ani doar cu trei pâini și mai apoi cu rarele verdețuri ale pământului. Timp de 17 ani a fost chinuită de „fiare sălbatice” – pasiuni și dorințe nebunești. După toți acești ani de tentații, și pe toate depășindu-le, a devenit ucenica Maicii Domnului.
După 47 de ani de pustnicie în singurătate, l-a întâlnit pe preotul Sfântul Zosima în deșert, care a convins-o să-i povestească viața sa. Ea i-a povestit cu multă smerenie povestea ei, în timpul acesta arătându-i preotului că are darul înainte vederii: ea știind cine a fost și cine era Zosima, cu toate că niciodată nu se mai întâlniseră. La sfârșit, ea i-a cerut lui Zosima să se întâlnească iarăși, anul următor, la apusul soarelui, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, pe malurile Iordanului, pentru a se împărtăși.
Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (344-422) icoană rusească din sec. XVII – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Zosima a făcut așa cum i s-a propus, cu toate că avea dubii legate de această experiență – mai ales că soarele apusese deja. În fapt, Maria a apărut pe malul opus al Iordanului și, trecând singură, a mers pe apă în mod miraculos pentru a-l întâlni pe Zosima. Când el a încercat să-i facă o metanie, ea s-a tras înapoi spunându-i că un preot este mult superior și că, pe lângă aceasta, el are cu el Sfintele Taine.
Așadar Maria a primit Sfânta Împărtășanie și a trecut înapoi Iordanul, după ce l-a instruit pe Zosima cu privire la mănăstirea acestuia și i-a dat întâlnire iarăși după un an, în locul în care se văzuseră întâia oară. Când el a ajuns acolo, a găsit trupul neînsuflețit al Mariei împreună cu un mesaj scris pe nisip care îi cerea să o înmormânteze și îi spunea că murise imediat după Împărtășanie în anul anterior (iar trupul îi fusese adus în mod miraculos acolo unde era așezat).
Astfel Zosima, uimit, a început să sape, dar a obosit curând. Atunci s-a apropiat un leu care a început să îl ajute după ce lui Zosima i-a trecut frica de această creatură. Astfel, Sfânta Maria Egipteanca a fost înmormântată. Zosima s-a reîntors la mănăstire, le-a povestit tuturor ceea ce văzuse și le-a dat multe sfaturi bune călugărilor și starețului de acolo. El a murit la aproape o sută de ani în aceeași mănăstire.
Viața Sfintei Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.
Imnografie
Tropar (Glasul 8)
Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat sa nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă maică Marie, duhul tău.
Condac (Glasul 3)
De toate felurile de întinări fiind mai înainte plină, astăzi te-ai arătat mireasă lui Hristos prin pocăință, urmând vieții îngerești, și cu arma Crucii pierzi pe draci. Pentru aceasta te-ai arătat mireasă Împărăției Ceriurilor, Marie preamărită.
Chiril al Ierusalimului (în greacă Κύριλλος Α΄ Ἱεροσολύμων, Kýrillos A Ierosolýmon; în latină Cyrillus Hierosolymitanus) (n. 313 d.Hr., Ierusalim, Israel – d. 386 d.Hr., Ierusalim, Israel) a fost un important teolog din perioada de început a Bisericii Creștine, autor al mai multor cateheze (scrieri de învățătură ortodoxă).
La sfârșitul anului 350 i-a succedat lui Maxim ca episcop al Ierusalimului, dar a fost exilat de mai multe ori din cauza dușmăniei episcopului Acachie al Cezareei și a politicii diferiților împărați romani. Chiril a lăsat în urma sa scrieri importante cu privire la pregătirea religioasă a catehumenilor și la regulile liturgice ale vremii sale.
El este venerat ca sfânt de Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă, Bisericile vechi orientale și de Biserica Anglicană. În anul 1883 Chiril a fost declarat doctor al Bisericii de papa Leon al XIII-lea. El este, de asemenea, foarte respectat de comunitatea creștinilor palestinieni.
Activitatea sa inițială
Chiril s-a născut la Ierusalim, în jurul anului 313, în vremea domniei împăratului Constantin cel Mare. Se cunosc puține informații despre viața lui Chiril înainte de a deveni episcop, iar atribuirea anului 315 ca an al nașterii sale este o presupunere. Potrivit hagiografului Alban Butler, Chiril s-a născut în sau în apropierea orașului Ierusalim și aparent a fost cunoscător atât al scrierilor Părinților Bisericii, cât și al scrierilor filozofilor păgâni. A intrat de timpuriu în monahism.
Chiril a fost hirotonit diacon de către episcopul Macarie al Ierusalimului în jurul anului 335 și preot de către episcopul Maxim opt ani mai târziu, cândva în jurul anului 343. Episcopul Maxim l-a însărcinat cu cateheza celor care urmau a fi botezați în fiecare Paște.
În ziua de 7 mai 348, potrivit tradiției, s-a văzut pe cerul Ierusalimului un fenomen luminos care avea forma unei cruci, fiind înștiințat de aceasta chiar și împăratul Constanțiu. După moartea lui Maxim, Chiril i-a succedat lui Maxim în scaunul episcopal al Ierusalimului la sfârșitul anului 350.
Episcop al Ierusalimului
Relațiile dintre episcopii Acachie al Cezareei și Chiril al Ierusalimului au devenit încordate în urma unui conflict dogmatico-canonic. Acachie este considerat de istoricii ortodocși ca un ierarh arian, iar opoziția lui față de Chiril în anii 350 este atribuită de acești autori conflictului dogmatic.
Sozomen sugerează, de asemenea, că Acachie ar fi fost nemulțumit de atribuirea unei importanțe sporite scaunului episcopal al Ierusalimului la Sinodul Ecumenic de la Niceea, precum și de creșterea importanței Ierusalimului ca loc sfânt principal și centru de pelerinaj al creștinismului.
Acachie l-a acuzat pe Chiril de vânzarea bunurilor aflate în proprietatea bisericii. Orașul Ierusalim trecea în acea vreme prin lipsuri grele de alimente, ceea ce i-a făcut pe istoricii bisericești Sozomen și Theodoret să scrie că „Chiril a vândut în secret obiecte sacramentale ale bisericii și un veșmânt bisericesc valoros, realizat cu fir de aur, pe care împăratul Constantin l-a dăruit cândva episcopului pentru a-l purta atunci când săvârșea ritualul Botezului”. S-a crezut că Chiril a vândut o parte din bunurile și darurile imperiale ale bisericii pentru a-i împiedica pe enoriașii săi să moară de foame.
Timp de doi ani, Chiril a făcut față acuzațiilor lui Acachie de vânzare a bunurilor bisericii, dar un sinod organizat în anul 357 la solicitarea lui Acachie l-a destituit în absență (Chiril a fost acuzat oficial că a vândut bunurile bisericii pentru a-i ajuta pe săraci) și Chiril a plecat în exil, alături de Silvan, episcopul Tarsului.
În anul următor, 359, Sinodul de la Seleucia, organizat într-o atmosferă ostilă lui Acachie, l-a repus pe tron pe Chiril și l-a destituit pe Acachie. În anul 360 împăratul Constanțiu a anulat această decizie printr-un sinod din Constantinopol, iar Chiril a plecat din nou în exil pentru un an, când împăratul păgân Iulian Apostatul (361-363) i-a permis să se întoarcă.
Chiril a fost din nou alungat din Ierusalim de către împăratul arian Valens (364-378) în 367. S-a aflat în exil 11 ani și a revenit iarăși după moartea lui Valens și ascensiunea pe tron a împăratului Grațian (378-379) în 378, după care a rămas nederanjat pe tron până la moartea sa în 386.
În anul 380 Grigorie de Nyssa a venit la Ierusalim la recomandarea unui sinod ținut la Antiohia în anul precedent și a găsit credința într-o stare bună, dar era îngrijorat că orașul căzuse pradă proastelor moravuri.
Chiril a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381, unde a combătut erezia lui Macedonie și i s-a confirmat jurisdicția asupra Ierusalimului. La acel sinod a votat pentru acceptarea termenului homoousia, fiind convins în cele din urmă că nu există o alternativă mai bună.
Situația lui este reprezentativă poate pentru acei episcopi răsăriteni (aflați probabil în majoritate), care, deși erau inițial neîncrezători față de hotărârile Sinodului de la Niceea, au ajuns să accepte Crezul niceo-constantinopolitan și doctrina homoomousia. Chiril a murit în anul 386, după o păstorire de 35 de ani în fruntea Bisericii Ierusalimului și 15 ani petrecuți în exil.
A păstrat curat tezaurul credinței și a dus o viață morală de o rară frumusețe. Se pare că pe vremea lui s-a construit Biserica Învierii din Ierusalim, unde și-a rostit o parte din catehezele sale. A lăsat în urma sa un număr de 24 de cateheze de învățătură ortodoxă.
Sfântul Chiril al Ierusalimului este sărbătorit în Biserica Ortodoxă și în Biserica Catolică la 18 martie.
Citate din scrierile Sf. Chiril din Ierusalim
Despre Tainele creștine
„Oh, lucru straniu și de neînchipuit! Nu am murit cu adevărat, nu am fost îngropați cu adevărat, nu am fost răstigniți cu adevărat și nu am înviat, căci ceea ce noi am închipuit nu a fost altceva decât asemănare, pe când mântuirea noastră este realitate. Cu adevărat Hristos a fost pironit pe cruce, îngropat și a înviat; și toate acestea ne-au fost date nouă prin milostivirea Sa, ca noi, urmând calea patimilor Sale să ne putem câștiga mântuirea cu adevărat. Oh, neîntrecută și iubitoare milostivire! Hristos a primit cuie în mâinile și picioarele Sale fără prihană și a îndurat suferință mare; pe când mie, fără suferință sau durere, mi-a dăruit mântuire prin unirea cu pătimirea Sa”.
Despre Crez
„Simbolul credinței n-a fost alcătuit după părerile oamenilor, ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important, pentru a da o singură învățătură completă de credință. Și, după cum sămânța de muștar închide într-un grăunte foarte mic mulțime de ramuri, tot astfel acest compendiu al credinței închide în câteva cuvinte toată cunoașterea adevăratei pietăți cuprinsă în Vechiul și Noul Testament” (Catecheses illuminandorum, 5, 12; PG 33, 521-524).
Despre viața veșnică
„Viața subzistentă și adevărată, pe care Tatăl o dăruiește prin Fiul și în Duhul Sfânt, revarsă asupra tuturor fără excepție darurile cerești. Datorită milostivirii sale, și noi, oamenii, am primit făgăduința neclintită a vieții veșnice” (Catecheses illuminandorum, 18, 29; PG 33, 1049).
Despre îndumnezeirea creștinilor
„Dumnezeu, care ne-a predestinat la înfiere, ne-a făcut asemenea Trupului glorios al lui Cristos. De acum înainte, devenind părtași la Christos, sunteți pe bună dreptate numiți christoși” (Catecheses mystagogicae, 3, 1; PG 33, 1088 A).
Despre rugăciunea pentru morți la Liturghie
„[În anaforă,] ne rugăm pentru Sfinții Părinți și episcopi adormiți, și în general pentru toți cei care au adormit înaintea noastră, crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă și înfricoșătoare. (…) Înfățișând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit, chiar dacă au fost păcătoși, (…) îl înfățișăm pe Christos cel jertfit pentru păcatele noastre, ca să dobândim, pentru ei și pentru noi, bunăvoința Dumnezeului iubitor de oameni” (Catecheses mystagogicae, 5, 9. 10; PG 33, 1116 B – 1117 A).
Despre ultima cerere din Tatăl nostru
„Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: «Vie Împărăția ta». Trebuie să fi fost la școala lui Pavel pentru a spune: «Să nu mai domnească așadar păcatul în trupul nostru muritor!» (Rom 6, 12). Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri și în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: «Vie Împărăția ta!»”. (Catecheses mystagogicae, 5, 13; PG 33, 1120 A)
Imnografie
Tropar (glasul al 8-lea)
Ai fost văzut în Sion înveșmântat în straie cuvioase Precum un strălucit stâlp al credinței apostolești. Te-ai făcut moștenitor al harului lor, Ai adus lumii la cunoștință învățăturile lor cucernice Și ai răspândit înțelepciunea lor. O, Sfinte Chiril, părinte și ierarhe, roagă-te pentru noi.
Condac (glasul 1)
Cu buzele tale, o, înțeleptule Chiril, Și insuflat fiind de Duhul Ai luminat poporul tău Ca să slăvească una Treime, Nedespărțită în ființă dar despărțită în ipostasuri. Pentru care ne bucurăm și prăznuim sfânta ta pomenire, Avându-te pe tine mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.
Tropar (glasul al 4-lea):
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Chiril, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac (glasul al 2-lea):
Tunet dumnezeiesc, trâmbiță duhovnicească, săditorule al dreptei credințe și stârpitorule al eresurilor, plăcutule al Treimii, arhiereule mare, Chiril, cu îngerii împreună stând înainte, neîncetat roagă-te pentru noi toți.
Iconografie
Dionisie din Furna arată Sf. Sfințit Chiril al Ierusalimului se zugrăvește ca un om nu prea bătrân (Dionisie spune când „bătrân”, când „de vârstă mijlocie”), palid la față, cu părul lung, nas coroiat, figura lată, rotundă, cu sprâncene drepte și dese, având barba albă, deasă, rotundă, împărțită în două, „și întru toate la fire asemenea unui țăran”.
