Sfântul Prooroc Sofonie este al nouălea din cei doisprezece Profeți Mici din Vechiul Testament.
A trăit în secolul al VII-lea î.Hr. în regatul lui Iuda și a fost contemporan cu Proorocul Ieremia.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 3 decembrie
Sofonie, fiul lui Cuși din seminția (sau tribul) lui Simeon, a trăit la Ierusalim la începutul domniei regelui Iosia (640-609 î.Hr.), înainte ca acesta să înceapă restaurarea Legii lui Moise în regatul lui Iuda.
Într-adevăr, amputat de o parte a teritoriului său de invazia asiriană a lui Sanherib (700) și profund perturbat de domniile care au făcut cele rele înaintea Domnului ale regilor Manase și Amon, regatul lui Iuda trecea printr-o perioadă de idolatrie și de necredință.
Trimis de Dumnezeu, proorocul Sofonie, al cărui nume înseamnă „cel pe care Dumnezeu îl apără”, anunță apropierea Zilei Domnului, o Zi înfricoșătoare a mâniei lui Dumnezeu față de popoarele idolatre și față de Ierusalim, dacă el întârzie să se întoarcă către Dumnezeu prin pocăință adevărată.
Toți necredincioșii vor fi șterși de pe fața pământului de focul arătării Domnului și pe Muntele Sfânt rămășița lui Israel – adică cei blânzi și smeriți cu inima care și-au pus încrederea în Numele Domnului ― va fi restaurată și vor sălta de bucurie cu toți cei care, veniți dintre neamurile păgâne, vor crede în Mesia Hristos și vor ruga Numele Domnului.
Atunci Domnul va locui în noul Sion, Biserica, fiica Ierusalimului.
El îi va aduna pe cei aleși ai Săi în iubire și bucurie, și toți vor fi părtași unei sărbători veșnice.
Sf. Proroc Sofonie (Secolul al VII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Profeția
Scrisă în Iudeea (Regatul Iuda), Cartea lui Sofonie este probabil anterioară reformei inițiate de Iosia în anul 622 î.Hr.
Mesajul său îi cheamă pe iudei să se întoarcă către Dumnezeul lor pentru a nu avea aceeași soartă ca regatul vecin din nord (Regatul Israel), invadat cu un secol mai devreme de cître asirieni.
În Cartea sa, Sofonie a proorocit Ziua Judecății.
Ca reacție împotriva stăpânirii asiriene care pervertise regatul lui Iuda, el a anunțat „Ziua Domnului”, un cataclism universal (apocalipsă) care urma să marcheze sfârșitul unei epoci a păcatului și restaurarea poporului lui Dumnezeu dintr-o „mică rămășiță”.
Atributul lui Sofonie este făclia, având ca explicație pasajul din profețiile sale în care Domnul amenință cetatea Ierusalimului cu o distrugere iminentă:
„Și în ziua aceea, voi scormoni Ierusalimul cu făclii și voi pedepsi pe toţi cei care zac pe drojdia lor şi zic în inima lor: «Dumnezeu nu face nici bine, nici rău!»” (Sofonie, 1, 12).
Arătatu-te-ai rază luminoasă prin dumnezeiescul Duh, prooroace Sofonie, glăsuind prin dumnezeească arătare: Bucură-te foarte fata Sionului, vestește fata Ierusalimului, iată împăratul tău vine, cel ce mântuiește!
Viața Sfântului Proroc Sofonie
Sfântul proroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminția lui Simeon; tatăl său se chema Husia, unchiul său Godolia, iar strămoșii săi au fost Amoria și Ezechia. El a fost, după numele lui, văzător și cunoscător al tainelor lui Dumnezeu (precum numele lui se tâlcuiește); pentru că, având mintea sa totdeauna curată și îndeletnicindu-se cu gândire către Dumnezeu, s-a învrednicit dumnezeieștilor descoperiri, cunoscând multe taine ale lui Dumnezeu, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă, pentru care a grăit mai înainte împlinirea lor. El a prorocit despre dărâmarea și pustiirea Ierusalimului, despre împrăștierea iudeilor și despre venirea lui Hristos, iar după aceea, despre întoarcerea neamurilor către Hristos; apoi a murit și a fost îngropat în casa sa, așteptând învierea cea de obște a tuturor. El avea chipul asemenea cu al Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, având barbă mică și era rotund la față.
Sfântul Prooroc Avacum, al optulea din cei Doisprezece Profeți Mici și a profețit în jurul anilor 600 î.Hr.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 2 decembrie.
Sfântul Proroc Avacum era fiul lui Safat din seminţia lui Simeon şi s-a născut în Bet-Zohar, în părţile Iudeei.
Pentru că era curat la suflet, ducând o viaţă sfântă, plină de fapte bune, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul prorociei.
Sfântul prooroc Avacum a profețit distrugerea Templului din Ierusalim, robia babiloniană (587) și mai apoi întoarcerea celor robiți din nou la pământurile natale.
Cartea Prorocului Avacum se află în Sfânta Scriptură, are trei capitole şi o găsim aşezată între scrierile Prorocilor Naum şi Sofonie.
Primul capitol vorbeşte despre plângerea prorocului pentru fărădelegile lui Iuda şi pedeapsa lui Dumnezeu prin caldeii năvălitori.
Al doilea capitol se referă la vedenia prorocului despre relele viitoare şi pedeapsa caldeilor pentru rătăcirile lor, iar din capitolul al treilea aflăm despre rugăciunea şi cântarea Prorocului Avacum pentru izbăvirea poporului.
Când Nabucodonosor, regele caldeilor, a cucerit Ierusalimul în 586 (î.Hr.), Sfântul Proroc Avacum a fugit în pământul lui Ismael, în Nabateea, pribegind mai mulţi ani în ţară străină.
După robia Ierusalimului, întorcându-se Nabucodonosor în Babilon, şi Prorocul Avacum s-a întors în patria sa, ocupându-se cu agricultura.
Pe timpul războiului cu babilonienii, profetul Avacum s-a retras în Arabia, unde a avut loc următoarea minune.
Într-una din zile, Avacum a făcut fiertură şi, punând şi pâine într-o scafă, le ducea mâncare secerătorilor de la câmp.
Însă îngerul Domnului i-a zis lui Avacum:
Du prânzul pe care-l ai în Babilon, lui Daniel, în groapa leilor.
Şi a zis Avacum:
Doamne! Babilonul nu l-am văzut şi groapa n-o ştiu unde este!
Şi l-a luat îngerul Domnului de creştet şi, ţinându-l de părul capului său, l-a pus în Babilon deasupra gropii, întru repeziciunea duhului său (Balaurul şi Bel vv. 41-43).
Atunci, Avacum a strigat:
Daniele! Daniele! Ia mâncarea pe care ţi-a trimis-o Dumnezeu.
Şi a zis Daniel:
O, Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai părăsit pe cei care Te caută şi Te iubesc pe Tine!
Şi s-a sculat Daniel şi a mâncat; iar îngerul Domnului îndată a dus pe Avacum la locul său (Balaurul şi Bel vv. 44-46).
Învăţătura Prorocului Avacum este că pronia lui Dumnezeu cârmuieşte toate popoarele.
Prorocul Avacum a murit cu doi ani înainte de întoarcerea evreilor din robie, fiind îngropat în satul său.
La sfârșitul războiului cu babilonienii, proorocul Avacum s-a întors în ținutul său natal unde a și murit la adânci bătrâneți, cu doi ani înainte de întoarcerea evreilor din robie, fiind îngropat în satul său.
Sf. Proroc Avacum (Secolul al VI-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Moaștele și posteritatea
Atât moaștele sale cât și cele ale proorocului Miheia (prăznuit la 14 august) au fost găsite pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395, prăznuit la 17 ianuarie), în localitatea Kela (Keila), la puțină depărtare la est de Elefteropolis (Beit-Djibrin), în Palestina.
Pe locul acela s-a construit o biserică și o mănăstire, în care a trăit un timp și sfântul Epifanie de Salamina (prăznuit la 12 mai).
A patra odă din Canonul cel Mare („Auzit-am, Doamne, auzul [glasul] Tău și m-am temut”) își are originea în cartea proorocului Avacum 3, 2-19.
Cartea proorocului Avacum
Conținutul cărții lui Avacum, alcătuită din 3 capitole, este următorul:
1:1: Titlu: „Vedenia pe care a văzut-o Avacum proorocul”.
1:2-4: Rugăciunea profetului către Dumnezeu cu privire la nedreptatea care predomină în lume.
1:5-11: Răspunsul lui Dumnezeu referindu-se la pedeapsa lui Iuda de către caldeeni.
1:12-17: Pedepsirea lui Iuda de către un popor nelegiuit este incompatibilă cu dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu.
2:1-20: Asigurarea lui Dumnezeu către profet despre distrugerea vrăjmașilor și anunțul profetului despre aceasta.
3:1-19: Rugăciunea de final a profetului: „Rugăciunea proorocului Avacum cântată din harpe”.
Cel ce ai strigat lumii de la amiază venirea lui Dumnezeu din Fecioară, Avacume de Dumnezeu grăitorule, și auzirea străjii celei dumnezeiești cu starea de față, de la îngerul purtător de lumină, învierea lui Hristos lumii ai vestit. Pentru aceasta cu veselie strigăm ție: Bucură-te, frumusețea cea luminată a proorocilor!
Iconografie
Potrivit lui Dionisie din Furna (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 84, 92, 145, 192), Sf. Prooroc Avacum se zugrăvește ca un tânăr fără barbă, purtând în mână un înscris care spune: „Doamne, auzit-am de faima Ta și m-am temut de punerile Tale la cale…” (Avacum 3,2); sau, pentru proorocirea Nașterii Domnului, spune: „Dumnezeu vine din Teman [miazăzi] și Cel Preaînalt din muntele Paran! [cel cu umbra deasă]” (Avacum 3,3).
Sfântul prooroc Naum a fost unul din proorocii numiți „mici” din Vechiul Testament, care a profețit în secolul al VII-lea î.Hr.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 1 decembrie.
Numele lui se tâlcuiește: “odihnă” ori “mângâiere”, sau “minte” ori “pricepere”.
Sf. Proroc Naum (Secolul al VII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Proroc Naum era din Elcheseea, de cea parte de Iordan, în dreptul Vegavariei, din seminția lui Simeon.
Acesta, după Sfântul Proroc Iona, a prorocit ninivitenilor, cum că cetatea lor se va pierde cu apă și cu foc; lucru care s-a și făcut.
Pentru că ninivitenii care se pocăiseră puțină vreme prin propovăduirea lui Iona, văzând că nu s-a împlinit asupra lor prorocirea acestuia, iarăși s-au întors la faptele lor cele rele dintâi și iarăși au pornit spre mânie îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.
Deci i-au ajuns pe ei această pierdere în chipul următor: era lângă Ninive un iezer mare de apă, care înconjura cetatea, și, făcându-se cutremur mare de pământ, s-a scufundat cetatea în iezerul acela; iar o parte a cetății, care rămăsese pe munte, ieșind foc din pustie a ars-o.
Așa s-a împlinit prorocirea lui Naum, pedepsind Dumnezeu pe poporul cel păcătos, cu judecată Sa cea dreaptă.
Căci pe cei ce îi miluise în zilele lui Iona Prorocul pentru pocăința lor, pe aceia iarăși, după ce s-au răzvrătit, i-a pierdut mai pe urmă.
De la Proorocul Naum a rămas o carte în trei capitole cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament din care se vede că regatul Israel fusese cucerit de Asirieni.
Naum încredințează pe iudei de puterea lui Dumnezeu și le vestește căderea cetății Ninive, capitala Asiriei și timpuri de pace și propășire pentru Ierusalim.
Sfântul Proroc Naum a mai prorocit și altele din cele ce aveau să fie și a adormit cu pace la patruzeci și cinci de ani de la nașterea sa și a fost îngropat cu cinste în pământul său.
Luminându-se cu Duhul, curată inima ta s-a făcut lăcaș prea luminat de proorocie, că cele de departe le vezi ca și cum ar fi de față. Pentru aceasta te cinstim, prooroace fericite, Naume prea lăudate.
Zaharia, din neamul lui Aaron, era preot în templul din Ierusalim.
El era căsătorit cu Sf. Elisabeta (tot din neamul lui Aaron), sora sfintei Ana, mama Maicii Domnului.
Deși „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului” (Luca 1:6), Zaharia și Elisabeta nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor.
În acele timpuri, acest fapt era considerat ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu.
Cu toate acestea, Domnul s-a îndurat de ei:
Arhanghelul Gavriil i s-a înfățișat lui Zaharia, înștiințându-l că soția lui va naște în curând un copil.
Deoarece s-a îndoit de această profeție, și pentru slăbiciunea lui de credință, Zaharia rămase mut (Luca 1:20).
Fiind apoi întrebat apoi ce nume vrea să-i dea copilului, deoarece nu mai putea vorbi, Zaharia a scris pe o tăbliță: „Ioan” (cu toate că nimeni din familia lor nu mai avusese acest nume).
Imediat darul vorbirii s-a întors la el, și inspirat de Duhul Sfânt, el a început să profețească despre fiul său ca înainte-mergător al Domnului Iisus Hristos.
Elisabeta, soția lui Zaharia, l-a născut pe cel ce va fi cunoscut ca Sf. Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, în satul Ein-Kerem (sau Orini), în apropiere de Ierusalim, cu șase luni înaintea nașterii lui Iisus.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Dreptul Zaharia la 5 septembrie, precum și pe 24 iunie („soborul drepților Zaharia și Elisabeta”).
Sf. Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta, părinții Sf. Ioan Botezătorul – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sf. Zaharia a trăit în secolul I î.Hr., în Palestina.
Era fiul lui Varahia (Barach), din neamul lui Aaron, fiind preot în templul din Ierusalim.
Cele ce se știu despre el sunt referirile din Noul Testament (Luca 1:5-23, 1:57-79, 11:51 și Matei 23:35), precum și din Protoevanghelia lui Iacov.
Zaharia era căsătorit cu Sf. Elisabeta (tot din neamul lui Aaron), sora sfintei Ana, mama Maicii Domnului.
Deși „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului” (Luca 1:6), Zaharia și Elisabeta nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor.
În acele timpuri, acest fapt era considerat ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu.
Domenico Ghirlandaio’s fresco Zechariah Writes Down the Name of His Son (1490, fresco in the Tornabuoni Chapel, Florence) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Un înger îi vestește lui Zaharia
În zilele lui Irod Antipa, împăratul Iudeii, un înger îl anunță pe dreptul Zaharia, preot din tată-n fiu și înaintat în vârstă, pe când era în Templul Domnului pentru tămâiere, că rugăciunea sa a fost ascultată: neprihănita Elisabeta, stearpă și înaintată la rândul ei în vârstă, va naște un copil al cărui nume trebuia să fie Ioan.
Îngerul îl vestește pe cel ce avea să devină Ioan Botezătorul astfel:
Şi bucurie și veselie vei avea și, de nașterea lui, mulți se vor bucura.
Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare și încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.
Şi pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor.
Şi va merge înaintea Lui cu duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților spre copii și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților, ca să gătească Domnului un popor pregătit. (Luca 1:14-17)
Lui Zaharia nu-i vine să creadă, iar îngerul – continuă evanghelia – îl pedepsește făcându-l mut până în ziua în care urmau să se adeverească acestea.
Peste un timp Elisabeta, nevasta sa, rămâne însărcinată și se ține ascunsă cinci luni.
Annunciation of the Angel to Zechariah by Domenico Ghirlandaio (1490, fresco in the Tornabuoni Chapel, Florence) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fecioara Maria vine la Elisabeta
Îngerul Gavriil o vestește pe fecioara Maria că îl va naște pe Iisus, dar și că Elisabeta, rudenia ei, va zămisli un fiu căci este însărcinată în a șasea lună.
Maria se scoală chiar în zilele acelea și pleacă în grabă spre munți, spre cetatea lui Iuda unde locuiau Zaharia și Elisabeta.
Intră în casa lui Zaharia și urează de bine Elisabetei.
Atunci pruncul Ioan săltă de bucurie în pântece și Elisabeta se umple de Duh Sfânt, strigând cu glas tare că fecioara Maria și rodul pântecelui ei sunt binecuvântați. Maria stă cu Elisabeta cam trei luni, după care pleacă acasă.
Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Evanghelia după Luca istorisește cum Elisabeta naște un fiu, iar vecinii și rudele ei care auziseră că Domnul a arătat mare îndurare față de ea, se bucurau împreună cu ea.
În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur, și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, dar Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut va fi Ioan.
Ei îi spun Elizabetei că nimeni din rubedeniile ei nu poartă acest nume și îl întreabă apoi și pe Zaharia iar acesta scrie pe o tăbliță tot Ioan (numele pe care i-l spusese îngerul).
Și toți se minunară căci nu se înțeleseseră unul cu altul despre nume.
În clipa aceea, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu.
Pe toți vecinii i -a apucat frica, și în tot ținutul acela muntos al Iudeii, se vorbea despre toate aceste lucruri.
Toți cei ce le auzeau, le păstrau în inima lor, și ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?”.
Zaharia , tatăl lui, umplându-se de Duh Sfânt, începe să proorocească despre Iisus, iar despre Ioan astfel:
Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, ca să gătești căile Lui,
Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus,
datorită marei îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat soarele care răsare din înălțime,
Ca să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii. (Luca 1:76-79)
Sfântul Prooroc Zaharia și Dreapta Elisabeta, părinții Sfântului Ioan Botezătorul – foto preluat de pe doxologia.ro
Scăparea Elisabetei
Atunci când regele Irod a auzit de la magi despre nașterea lui Mesia, el a decis să ucidă toți copiii având vârsta sub doi ani, din Betleem și din zona înconjurătoare, în speranța că nou-născutul Mesia va fi printre aceștia.
Regele mai știa și despre nașterea miraculoasă a lui Ioan și a vrut să-l omoare cu această ocazie și pe acesta, temându-se că Ioan ar putea fi Regele iudeilor, cel proorocit de profeți.
Dar Elisabeta, la sfatul lui Zaharia, a reușit să se ascundă, împreună cu pruncul său, în zona dealurilor din preajma Ierusalimului.
Ucigașii trimiși de Irod îi căutau cu insistență. Elisabeta, văzându-i pe urmăritorii ei foarte aproape, a început să-L implore pe Dumnezeu pentru siguranța lor și imediat un deal s-a deschis, ea putând astfel să se ascundă în acea peșteră și să scape de urmăritori.
Moartea lui Zaharia și a Elisabetei
În aceste zile tragice, a venit rândul Sf. Zaharia de a fi de serviciu la Templul din Ierusalim.
Acolo a fost găsit de ostașii trimiși de Irod, care au încercat în zadar să afle de la Zaharia unde este ascuns fiul său.
Atunci, la porunca lui Irod, aceștia l-au ucis pe Sfântul Prooroc Zaharia, înjunghiindu-l „între templu și altar” (Matei 23:35).
Sf. Elisabeta a murit după patruzeci de zile de la uciderea sfântului Zaharia.
Ioan Botezătorul
Sf. Ioan, protejat de Domnul, a locuit în pustie până în anul 15 al domniei împăratului Tiberiu (anul 29 d.Hr.), când, auzind Cuvântul lui Dumnezeu, a început a predica pocăința către mulțimile care veneau la el, pregătindu-le să îl primească pe Mântuitorul.
Zechariah and St. John the Baptist. A medieval Georgian fresco from Monastery of the Cross, Jerusalem – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (glasul 2)
Prăznuind pomenirea proorocilor Tăi Zaharia și Elisabeta, Doamne, printr-înșii Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.
Tropar (glasul 4)
Cu haina preoției fiind îmbrăcat, înțelepte, după Legea lui Dumnezeu, jertfă primită, după cuviința preoției ai adus, Zaharie ; și te-ai făcut luminător și văzător al celor de taină, semnele darului întru tine purtând lămurit, preaînțelepte. Şi cu sabia ai fost omorât în Biserica lui Dumnezeu, Proorocule al lui Hristos. Împreună cu Înaintemergătorul roagă-te, să se mântuiască sufletele noastre.
Condac (glasul 3)
Proorocul și preotul Celui Preaînalt, Zaharia, părintele Înaintemergătorului, astăzi a pus înainte masa proorociei, pe credincioși hrănind și băutura dreptății amestecând pentru toți. Pentru că s-a sfârșit ca un dumnezeiesc tăinuitor al darului lui Dumnezeu.
Viața Sfântului Proroc Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul
Sfântul proroc Zaharia a fost fiul lui Varahie, preotul din Legea veche, având femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta, sora Anei, maica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturisește de dânșii Sfânta Evanghelie că se aflau întru toate faptele bune, petrecându-și calea vieții fără prihană. Au fost, zice, amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile și dreptățile fără de prihană, iar dovadă a vieții celei cinstite este Sfântul Ioan cinstitul și slăvitul proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Scris este că „din rodurile lor îi veți cunoaște”, că și rodul pomului celui bun nu este rău, ca să se împlinească ceea ce s-a zis: „Dacă rădăcina este sfântă, apoi sfinte sunt și ramurile”. Ramură cea sfântă, Ioan a crescut din rădăcină sfântă.
Acest sfânt Zaharia, tatăl Înainte-Mergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăției lui Irod, fiind din neamul lui Avia, care a avut rândul săptămânii a opta. Iar despre rânduri, se povestește că împăratul David, văzând că se înmulțise seminția lui Aaron într-așa de mare număr, încnt nu era cu putință ca toți să slujească împreună în Biserică, a împărțit-o pe ea în douăzeci și patru de rânduri sau de cete, ca unii după alții să slujească toți ținându-și săptămâna în biserică.
Și au ales dintre dânșii în fiecare ceată să aibă preotul său mai mare. Deci fiecare ceată avea preoți mai mult de cinci mii. Iar ca să nu fie între dânșii ceartă, care preot cu ceata să vă ține întâia săptămână, care a doua, care a treia până la douăzeci și patru, aruncau sorți și după sorți primea rândul său. Și s-a ținut o rânduială ca aceasta până la venirea Mântuitorului care este legea cea nouă, pentru că preotul fiecărei seminții își avea rândul său, după soarta strămoșului său. Deci a ieșit al optulea sorțul părintelui Avia, din a cărui seminție a fost născut Sfântul Zaharia, și acesta ținea al optulea rând al slujbei în biserică, fiind mai mare peste preoții seminției sale.
Când slujea el în rândul săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu, după datoria preoției a trebuit să tămnieze intrând în biserica Domnului, fiind adunată la rugăciune mulțime de popor. Și iată, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stând în partea dreaptă a altarului tămnierii. Văzându-l Zaharia s-a temut, dar îngerul a alungat frica de la dânsul, zicându-i: „Nu te teme, Zaharie!”. Și l-a mângâiat, spunându-i că rugăciunea lui este bineprimită înaintea lui Dumnezeu și a plecat pe Dumnezeu spre milă, și a cercetat pe Elisabeta, femeia lui, dezlegându-i ei legăturile nerodirii, fiind stearpă și dându-i să nască fiu pe Ioan, cel de un nume cu darul, care prin nașterea sa a făcut bucurie nu numai părinților, ci și la multe popoare. Mulți se vor bucura de nașterea lui.
Îngerul a vestit lui Zaharia că fiul său va fi mare înaintea Domnului, nu cu creșterea trupului, ci cu a duhului. Că atât de înfrânat și de postitor a fost, încât chiar cuvântul lui Dumnezeu a mărturisit spre dânsul: „A venit Ioan Botezătorul nici pâine mâncând, și nici vin bând. Și se va umple de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale și pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acela va fi mergător înaintea lui Hristos, cu Duhul și cu puterea lui Ilie, aducând Domnului popor desăvârșit”.
Acestea toate auzindu-le Zaharia, se mira și nu credea cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare și amândoi erau bătrâni de ani. Și a zis către înger: „După ce voi cunoaște această? Pentru că eu sunt bătrân și femeia mea trecută în zilele ei”. Și răspunzând îngerul, i-a zis lui: „Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, și sunt trimis să grăiesc către tine și să-ți vestesc ție aceasta. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor”. Zăbovind Zaharia în altar, într-o vorbire ca aceasta cu îngerul, oamenii cei ce așteptau în biserică se minunau. Ieșind, Zaharia le făcu semn că era mut și poporul a cunoscut că preotul a văzut vedenie în biserică. Apoi, săvârșindu-și slujba, Zaharia s-a întors la casa sa, pe care o avea în partea muntelui, la Hebron, cetatea Iudeei. Pentru că acea cetate era una dintr-acelea care căzuse în partea sorțului Iudei. (Luca 1).
După aceasta, împlinindu-se vestirea îngerească și născându-se Ioan din cea neroditoare, când Zaharia i-a scris numele pe tăbliță, îndată i s-a deschis gura lui și i s-a dezlegat limba și grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Și umplându-se de Duhul Sfânt, a prorocit, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut izbăvire poporului Său și a ridicat corn de mântuire nouă în casa lui David slugii sale, precum a grăit prin gura sfinților celor din veac proroci ai lui. Și tu, pruncule, proroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, să gătești calea lui”.
Iar când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, venind magii de la răsărit spuseră lui Irod de Împăratul cel de curînd născut. Atunci Irod, trimițând ostași în Betleem, ca să ucidă acolo pe toți pruncii, și-a adus aminte și de Ioan, fiul Zahariei, de care știa bine. Căci auzise el de toate cele ce se întâmplase în vremea nașterii lui Ioan, pentru că a cuprins frică pe toți cei ce locuiau împrejur și în toată partea cea de la munte a Iudeei se spuneau acele lucruri de mirare și i s-au spus chiar și lui Irod. Și toți cei ce auzeau își ziceau în inimile lor: „Oare ce va să fie pruncul acesta?”. Aducându-și aminte în acea vreme Irod de Ioan, a zis întru sine: „Nu cumva acela va fi împăratul Iudeei?”. Gândind să-l ucidă pe el, a trimis într-adins ucigași la casa lui Zaharia, dar n-au aflat trimișii pe Sfântul Ioan, pentru că începându-se în Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, glasul și țipetul s-au auzit în Hebron, cetatea Iudeei, că nu era așa departe, și pricina țipetului aceluia s-a știut. Și, îndată, Sfânta Elisabeta, apucând pe pruncul Ioan care avea atunci un an și jumătate, a fugit în munte.
Iar Sfântul Zaharia era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rândul săptămânii sale, care în acea vreme îi căzuse. Deci, ascunzându-se Elisabeta în munte, se rugă cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea și pruncul. Când a văzut de sus pe ostași cu dinadinsul căutând-o și apropiindu-se, a strigat către muntele cel de piatră care era acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu pruncul!”. Și îndată s-a desfăcut muntele și a primit-o pe ea înăuntrul său și a ascuns-o de ucigașii cei ce o căutau.
Ostașii, neaflând pe cea căutată, s-au întors deșerți la cel ce i-a trimis pe ei. Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar pe fiul meu nu-l știu unde este”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, de nu-și va da Zaharia fiul, apoi să-l ucidă chiar pe el. Și s-au dus niște ucigași sălbatici că fiarele, sîrguindu-se să-și săvârșească porunca și ziceau cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, că poruncește împăratul. Iar de nu ne vei da fiul, apoi tu însuți vei muri”. A răspuns Sfântul Zaharia: „Voi veți ucide trupul, iar Domnul va primi sufletul meu”. Și îndată ucigașii repezindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis pe el între templu și altar. Iar sângele lui care s-a vărsat pe marmură s-a închegat și s-a făcut ca piatra spre mărturie lui Irod și spre veșnica lui osândire. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu, petrecea în muntele cel ce se desfăcuse împreună cu Ioan, unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peșteră și curgea izvor de apă. Și a crescut un finic deasupra peșterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela jos, dîndu- și spre mâncare rodul său, apoi iar se ridica în sus.
După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, și-a dat sfârșitul în aceeași peșteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creșterea lui, și l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel.
Sfântul și slăvitul proroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, este dătătorul legii celei vechi, și, după tradiție, autorul Pentateuhului (primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi).
De la Sf. Grigorie al Nissei încoace, viața lui este considerată ca o icoană a vieții duhovnicești, a înaintării omului spre Dumnezeu.
Pomenirea lui se face la 4 septembrie și în „Duminica strămoșilor”.
Sf. Proroc Moise (mileniul al II-lea î.Hr) – foto preluat de pe basilica.ro
Personalitatea lui Moise
Contestată de unii și revendicată poate prea mult de alții, personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică drept un nume de referință pentru aportul adus la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii.
Moise a rămas o personalitate de vocație universală “vrednică de respectul tuturor timpurilor”, dacă avem în vedere, desigur, influența covârșitoare ce o mai are încă asupra întregii lumi, legea divină cu destinație permanentă data prin el.
Personalitate marcantă a istoriei omenirii, „mare conducător al poporului evreu și primitorul Legii”, Moise este instrumentul prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt.
Moise e un personaj istoric, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudește cu cea a unui conducător de popor, laolaltă mistic, legiuitor și șef războinic. Moise, al cărui nume, Mosis, este mai degrabă egiptean, a fost crescut, educat, instruit la curtea faraonului Egiptului.
Moise profetul, icoană rusească, secolul al XVIII-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Etimologia numelui
Chiar dacă etimologia numelui, după unii învățați (cum am văzut puțin mai sus), ar fi de origine egipteană, semnificând cel născut, prin analogie cu unele nume egiptene teofore, ca Tutmes sau Ramses etc., el rămâne totuși în exclusivitate al israeliților, atât ca origine cât și ca destin.
Conform cărții Ieșirea, atribuită lui Moise însuși, numele acestui personaj ar avea o etimologie populară ebraică, însemnând „tras în sus” sau „scos din (apă)” – conform textului biblic de la Ieșire 2, 10.
Iosif Flavius deriva acest nume de la cuvântul coptic mo = apă și sese = mântuit. Este sigur că această formă ebraizată a numelui egiptean și forma primitivă egipteană a lui, după părerea majorității învățaților, este Mesu, care adesea se întâlnește pe monumentele egiptene și de scriitori greci se redă ca Mosis.
Traducătorii alexandrini, evident, s-au ținut de derivațiunea lui Flaviu și redau acest nume Moisis. Poate că regina, în darea acestui nume copilului a avut în vedere să cinstească amintirea tatălui ei în numele căruia Totmes sau după transcrierea grecească Totmosis se aude numele Moise.
Moses with the Tablets of the Law (1624), by Guido Reni – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Viața
Moise provenea din seminția lui Levi: “Şi iată numele fiilor lui Levi după neamurile lor; … Amram a luat-o de fremeie pe Iochebed, fata unchiului său, iar aceasta i-a născut pe Aaron și pe Moise, precum și pe Miriam, sora lor” (Ieșire 6, 16 și 20). Tribul lui Levi se remarca drept cel mai talentat și admirabil atașat la cultura egipteană, dar păstrând ca într-un sicriu viu, tradițiile părinților, credința strămoșilor și așezămintele lor.
Cunoaștem nașterea lui Moise și cum l-a izbăvit mâna lui Dumnezeu, ajungând ca fiu al fetei lui Faraon. Trebuie precizat că originea evreiască a lui Moise era cunoscută atât lui însuși cât și egiptenilor. De la palatul regal i se îngăduie să plece să-și viziteze rudele, iar acestea pot veni să-l vadă la palat. Contactul cu familia sa a fost important în cea mai mare măsură și anume din punct de vedere al convingerilor sale religioase și al simpatizării cu conaționalii săi.
Iosif Flavius istorisește că Moise era de o frumusețe rară și cu o minte ageră, încât fata lui Faraon se și gândea că va fi urmaș la tron. Într-una din zile își prezentă odorul său lui Faraon în brațe cu o mică cuvântare, atrăgând atenția asupra frumuseții mai mult decât omenești, având un spirit înalt și nobil. Faraon își scoase coroana regală și o puse pe capul lui Moise. Speriat, copilul se smulse din mâinile lui, puse coroana jos, se urcă cu picioarele pe ea și încerca să stea pe ea.
Se întâmplă să fie de față și un scriitor sacru, care, cu câtva timp înainte de nașterea lui Moise prezisese că trebuie să se nască un copil de evreu, care va sfărâma puterea Egiptului și văzând ce a făcut acest copil, strigă cu glas mare și spuse: Iată, o rege, acel copil, pe care zeii ne-au poruncit să-l omorâm pentru propria noastră siguranță. Privește, cum adeverește el proorocia; el răstoarnă supremația ta și calcă în picioare coroana ta.
Ucide-l dar! Şi să înceteze egiptenii de a mai fi chinuiți de frică, iar evreii să înceteze de a se mai trufi cu nădejdile lor. Principesa, auzind cuvântarea asta, se repezi la copil și apucându-l, fugi cu el afară. Regele nu voi să urmeze sfatul scriitorului și, astfel, Moise scăpă și de această a doua primejdie.
Ca și copil, tânăr și apoi matur, Moise era de statură înaltă, foarte inteligent, puternic și capabil pentru cea mai grea lucrare.
Pe lângă zecile de caractere și grupe de semne ale scrierii egiptene, Moise învață cu ușurință cele douăzeci de litere ale alfabetului liniar protocanaanit.
Odată ajuns la maturitate, bucurându-se de multe privilegii la curte, Moise este privit cu suspiciune, ură, îndoială și invidie.
De aceea se gândește la două alternative:
- să intre în viața administrativă a Egiptului cu recunoașterea întâmplătoare sau treptată a idolatriei, ca religie de stat, ceea ce nu putea satisface tendințele lui:
- să îmbrățișeze cariera militară.
Într-adevăr, tradiția mărturisește că Moise a ales cariera militară. Iosif Flaviu istorisește că într-o bătălie între Egipt și Etiopia, Moise a comandat armata egipteană cu mare succes. Peste sute de ani, Sf. Arhidiacon Ştefan îl va caracteriza ca pe bărbatul puternic în cuvânt și în faptă (F.A. 7, 22). De fapt, așa se explică și forța și arta militară cu care Moise organizează foarte rapid scoaterea evreilor din Egipt.
Abia după acest război, Moise se află în mare cumpănă: să stea de partea lui Dumnezeu și a conștiinței sau contra lor. Pe de o parte se aflau toate ispitele pe care le prezenta lumea și trupul; comorile Egiptului (Evrei 11, 26), palatul regal, aurul, argintul, plăcerile și desfătările curții, ospețe, vânători, desfătările păcătoase, iar pe de altă parte erau conștiința, cinstea, atașamentul natural și patriotismul, acea înclinație spre viața superioară și nobilă; calea sacrificiului cu toate necazurile și greutățile ei.
Decizia lui Moise a fost pusă de Dumnezeu în inima sa, lucru intuit și explicat cu acuratețe marele Pavel: Prin credință Moise, când a crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să îndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfătarea păcatului cea trecătoare, mai mare bogăție decât comorile Egiptului a socotit el ocara lui Hristos, fiindcă se uita înainte, drept la răsplată (Evrei 11, 24 – 26).
Nu putem înțelege cum s-a răzvrătit Moise împotriva societății faraonice vulnerabilă, coruptă, plină de conflicte și cinism, decât analizând starea socială total defavorabilă în care se aflau evreii. Ei au fost pedepsiți de patru ori:
- au fost făcuți sclavi (Ieș. 1, 11 – 12);
- robia asupra lor a fost înăsprită (Ieș. 1, 13 – 14);
- moașele au primit poruncă să ucidă pruncii născuți de parte bărbătească ai evreilor (Ieș. 1, 15 – 16);
- Faraon a poruncit întregului Egipt să arunce în Nil pe toți pruncii evrei de parte bărbătească (Ieș. 1, 22).
Starea socială împovărătoare în care se găseau evreii stârnește compasiunea lui Moise pentru frații săi, deși pe tot parcursul vieții sale, Moise a împletit armonios mila cu dreptatea. Că Moise a avut un deosebit simț al dreptății ne dăm seama din următoarele patru întâmplări:
- Când a ieșit pentru prima dată în public …la fii lui Israel, a văzut muncile lor grele. Tot acum a văzut pe un egiptean bătând pe un israelit… și l-a ucis pe egiptean ascunzându-l în nisip (Ieș. 2, 11 – 12);
- A doua zi a văzut doi israeliți certându-se, a încercat o reconciliere între ei, dar fără succes (Ieș. 2, 13);
- Al treilea act de dreptate săvârșit de Moise a fost împlinit în Madian, când a luat apărarea celor șapte fiice ale preotului Ietro. Acestea vroiau să adape oile tatălui lor, dar erau împiedicate de păstori;
- Cel mai important act de dreptate rămâne cel dovedit de Moise prin tot ce a făcut pentru poporul său, pentru care a intervenit de nenumărate ori la Faraon ca să-l elibereze și pe care l-a condus cu riscul propriei vieți timp de patruzeci de ani spre pământul Canaanului.
Uciderea egipteanului a ajuns la urechile lui Faraon și, de teama răzbunării, Moise fuge în ținutul Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia.
Se căsătorește cu Sefora (Ţippora), fiica preotului Ietro. Acest episod este important deoarece descoperim o altă virtute a lui Moise: smerenia. Aaron și Miriam, frații lui Moise, sunt indignați și-l critică pe Moise pentru căsătoria cu o femeie etiopiancă, neagră de culoare; Miriam se umple de lepră, se albește, în contrast cu etiopianca neagră. Deși mustrat, Moise nu ripostează, ci își păstrează calmul, se pleacă precum la rugul aprins.
Stă în pribegie, departe de frații oropsiți, timp de patruzeci de ani, nu pentru că se căsătorise și avea familie, ci pentru faptul că era un bun psiholog și un mare analist politic și social: unitatea evreilor nu era bine închegată; trebuia ca exploatarea să devină insuportabilă, pentru ca fiii lui Israel să-l dorească de conducător și să dorească eliberarea; să vină la conducerea Egiptului alt faraon care să nu cunoască bine pe Moise și să-l urmărească pentru a-l ucide; în fine Moise să se declare conducător.
Într-adevăr, urmașul lui Faraon, identificat cu Seti I (1309 – 1290 î. Hr.), s-a dovedit un exagerat doritor de construcții grandioase, pentru care folosea în exclusivitate mâna de lucru gratuită a supușilor.
Din Muntele Sinai, Moise este trimis de Dumnezeu să izbăvească poporul evreu din robia egipteană. La început Moise șovăie, dar Dumnezeu îl încredințează că va fi cu el. Nedumerit, Moise, întreabă cine este cel ce îl trimite, iar Dumnezeu îi dezvăluie numele Său: YAHVE, spunându-i: Eu sunt Cel ce sunt.
Moise vrea să se sustragă de la această misiune, dar Dumnezeu, prin folosirea prezentului, arătând tocmai prezența Sa în mijlocul poporului ales, îi dă puterea de a săvârși minuni: preschimbă toiagul în șarpe; își acoperă mâna de lepră; preface apa în sânge.
Moise tot încearcă să dea înapoi spunând că este gângav și neîndemânatic la vorbă. Atunci Yahve se mânie: Nu-l ai oare pe Aaron, fratele tău?Ştiu că el vorbește cu ușurință… el va vorbi poporului în locul tău, ca și cum ar fi gura ta, iar tu vei grăi din partea Domnului.
A doua zi, în zori, Moise pleacă de la Ietro, luându-și femeia și pe cei doi copii.
La un popas de noapte, este cuprins de un rău cumplit, care-i pune viața în primejdie. Sefora își dă seama că e pedepsită de sus, deoarece al doilea fiu al lor n-a fost tăiat împrejur, ceea ce ea face de îndată și astfel pot să-și continue cu toții călătoria.
Imediat ce a ajuns în Egipt, Moise se întâlnește cu Aaron și cu bătrânii poporului. Au cerut lui Faraon să lase poporul pentru a aduce jertfă Domnului în pustie. Disprețuitor, Faraonul refuză sub pretext că evreii caută ocazii de a trândăvi.
Cele zece plăgi abătute asupra Egiptului i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă.
În ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuți, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel fără meteahnă și să ungă cu sângele lui ușorii ușii și pragul de sus, așa ca Dumnezeu să nu-i nimicească pe întâii – născuți din casele lor: jertfa de Paști pentru Domnul (Ieș. 12, 27).
Ultima pedeapsă a fost atât de cumplită încât Faraon a chemat noaptea pe Moise și pe Aaron și le-a zis: Sculați-vă și ieșiți din mijlocul poporului meu; și voi și fiii lui Israel și duceți-vă de-I faceți slujbă Domnului Dumnezeului vostru precum ați zis. Luați-vă și turmele și cirezile și duceți-vă! Binecuvântați-mă și pe mine! (Ieș. 12, 31-32).
Şi poporul israelit plecă la drum, adunându-se după un plan dinainte pregătit, sub steagurile bătrânilor lor și concentrându-se împrejurul steagului central, unde se afla sufletul întregii mișcări naționale: conducătorul și eliberatorul poporului – Moise.
Faraon s-a răzgândit foarte repede; armata egipteană i-a urmărit pe israeliți până la Marea Roșie. Israeliții au trecut de cealaltă parte a mării, în timp ce armata lui Faraon a fost înecată. Trei luni mai târziu, poporul a ajuns la Muntele Sinai.
Timp de patruzeci de ani, poporul ales trece prin multe întâmplări prin pustiul Sinai, fiecare întâmplare avându-și semnificația ei. În tot acest răstimp, Moise a fost preocupat de ducerea la îndeplinire a planului divin. De multe ori Moise s-a întristat, dar tot de atâtea ori s-a rugat lui Yahve pentru iertarea poporului; tot de atâtea ori Moise se arată a fi recunoscător, îndemnându-i pe evrei: Să-I cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit (Ieș. 15, 1).
Nu încape îndoială că Moise a fost o personalitate providențială. După ce și –a fixat tabăra la poalele Muntelui Sinai, Moise a urcat pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu și pentru a primi condițiile legământului – Decalogul, Cele Zece Porunci, care vor sta la temelia rolului pe care l-a avut Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Astfel, Moise este cel care le-a comunicat israeliților Legea.
Timpul de patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecut pe Muntele Sinai, Moise a postit, după care a primit cele două table ale legii scrise pe piatră de degetul lui Dumnezeu. La poalele muntelui, sub conducerea lui Aaron, poporul ales cade în idolatrie, făurindu-și un vițel de aur. După restaurarea legământului, încălcat așa de repede, au fost construite lăcașuri de închinare înaintea Domnului:
- Cortul Întâlnirii;
- Chivotul;
- Uneltele sacre din interiorul cortului.
Am văzut că Moise se roagă pentru iertarea păcatelor poporului, dar de această dată, compasiunea lui față de frații săi e dusă la extrem: Dacă vrei să le ierți păcatul, iartă-l; iar de nu, șterge-mă pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o (Ieș. 32, 32).
Cu toată compasiunea, Moise nu-și ascunde mânia dreaptă față de Aaron și căderea poporului: a aruncat cele două table sfărâmându-le la poalele muntelui, apoi a sfărâmat vițelul de aur, l-a ars în foc, l-a pisat mărunt și l-a presărat în apă, pe care a dat-o fiilor lui Israel să o bea.
Cât privește lucrarea de legiuitor, Moise poate fi urmat de toți cei care au dat legi popoarelor. Au existat legi sociale și înainte de Moise, de exemplu Codul lui Hammurabi, împărat al Babilonului în jurul anului 1750 î. Hr., legi asemănătoare celor din Decalog, însă sunt fundamental diferite în special ca reguli de comportare.
Prin urmare, legile date prin Moise nu sunt rezultatul compilației altor coduri de legi mai vechi, ci ele exprimă voința divină descoperită pe Muntele Sinai. Moise a făcut tot posibilul ca să-i conștientizeze că, de respectarea sau nerespectarea acestora, depinde viitorul lor și chiar viața. Astfel, Moise a dovedit o fidelitate sublimă în îndeplinirea misiunii și o solidaritate cu poporul său cum nu s-a mai întâlnit la nici un alt conducător al omenirii.
Prin înțelepciunea sa legiuitoare, el i-a ridicat la treapta de viață socială bine organizată politic și religios, încât poporul ales, sub aspect duhovnicesc a devenit lumină pentru popoarele antice.
Ca personalitate religioasă, Moise a fost slujitorul lui Dumnezeu (Ieș. 14, 31; Num. 12, 7; Evr. 3, 5), așa după cum Avraam fusese prietenul lui Dumnezeu.
O altă particularitate a caracterului său a fost uimitoarea sa răbdare în cârmuirea poporului, popor care de multe ori era îndărătnic și nerecunoscător.
Chiar dacă a oscilat de câteva ori, totuși Moise rămâne unul dintre cei mai credincioși profeți ai Vechiului Testament. De aceea Sfântul Apostol Pavel îl dă ca exemplu demn de urmat când scrie Epistola către Evrei: Prin credință, Moise ajungând mare, s-a lepădat de a se numi fiul fetei lui Faraon (Evr. 11, 24); Prin credință a părăsit el Egiptul, netemându-se de mânia regelui; ca și cum L-ar fi văzut pe Cel – Nevăzut, a rămas neclintit (Evr. 11, 27).
În viața lui de 120 de ani, Moise n-a căutat propria sa înălțare, n-a căutat slava deșartă, pământească (am văzut mai sus că de mic copil calcă în picioare coroana regală a lui Faraon).
Renunță la toate onorurile și dregătoriile pentru a se dărui slujirii neamului său atât de oropsit. Dă întâietate altuia, el rămânând pe planul al doilea, ajungând la un moment dat chiar să ceară lui Dumnezeu să fie șters din cartea vieții numai să cruțe poporul.
Măreția morală a lui Moise reiese și din modestia sa și, poate de aceea, urmașii l-au numit omul lui Dumnezeu (Deut. 33,1);
Prooroc ca Moise nu s-a mai ridicat în Israel, pe care Domnul să-l fi cunoscut față către față (Deut. 34, 10);
Alesul lui Dumnezeu (Ps. 103,23); om de omenie care a aflat bunăvoință în ochii fiecăruia, cel iubit de Dumnezeu și de oameni, Moise a cărui amintire e binecuvântată (Is. Sirah 45, 1)
Cu mintea sa a întrecut pe toți oamenii, iar ca și comandant de oștire el a avut puțini egali cu sine.
Prin Moise, evreii, bătuți, alungați, ponegriți, insultați, torturați, au biruit dăinuind.
Moise a fost mare în toate privințele. În același timp rege, legiuitor, arhiereu și prooroc și, în tot ce a făcut și a vorbit el a fost model pentru toți oamenii.
Proorocul Moise a fost o personalitate complexă: scriitor de excepție, narator istoric, legiuitor, poet, lider politic și religios. Faima lui s-a extins până în vremea Noului Testament. Mântuitorl amintește de scrierile lui Moise:
Despre morți, că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise? (Mc. 12, 26); și când s-au împlinit zilele curățirii lor după legea lui Moise… (Lc. 2, 22); de aceea va dat Moise tăierea împrejur… (In. 7, 22).
În Noul Testament, cei care au stat cu Hristos pe Muntele Taborului la Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos, au fost Moise și Ilie Tesviteanul, reprezentanții Legii și ai proorocilor din Vechiul Testament.
Cel mai mare profet al tuturor timpurilor și-a împlinit menirea… astfel dispare acela care a făcut dintr-o colonie de sclavi un popor curajos, liber și mândru, unit cu Dumnezeul său și ascultând de propria lege.
Ca o concluzie la cele de mai sus desprindem ideea că prin tot ceea ce a făcut și întreprins Moise pentru poporul său a vrut să-l atenționeze și de fapt pe noi toți să trecem prin viață ca printr-o călătorie în care-L avem de ghid pe Dumnezeu.
Dacă ni se pare că lipsește, avem poruncile Decalogului, prin care ajungem la finalul călătoriei, ce nu poate fi altul decât împărăția veșnică făgăduită fiecăruia, ca altă dată fiilor lui Israel.
Ceata proorocilor împreună cu Moise și cu Aaron cu veselie se veselește astăzi, căci s-a plinit sfârșitul proorociei lor asupra noastră. Astăzi strălucește Crucea, prin care ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule. Cu ale lor rugăciuni, miluiește-ne pe noi.
Moise ţinând Tablele Legii, pictură de Rembrandt, 1659 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Murind Iosif în pământul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulțit atâta, încât tot pământul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înșii câte șase sute de mii de bărbați. Atunci împăratul Egiptului, temându-se că nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmașii lor, să piardă pe egipteni de pe pământ, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile și cu slujbele și cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit niște cetăți nu atâta pentru trebuință, cât pentru mărire deșartă și pentru că până în sfârșit să împuțineze neamul evreilor. Însă pe cât îi chinuia și-i muncea mai mult, pe atâta ei se înmulțeau, pentru că nu putea să-i împuțineze oamenii, pe aceștia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulți și a-i mări. Și deși împăratul poruncea moașelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năștea parte bărbătească să-l ucidă, moașele, temându-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruța. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pământul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia și să-l arunce în râu.
În acea vreme era un om din seminția lui Levi, anume Avram, având femeie din aceeași seminție – anume Iohabeta. Aceștia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, și o fiică, Mariami.
În acea vreme singură și cumplită când se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzându-l foarte frumos, plângea pentru dânsul. Știind porunca împărătească, de a ucide pe toți pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dânșii trei luni. Și de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaș de papură, l-a uns cu rășină și cu smoală, a pus pruncul într-însul și l-a așezat pe el în margine lingă fluviul Nil. Și păzea sora lui de departe ca să știe ce i se va întâmpla pruncului.
După rânduiala lui Dumnezeu s-a pogorât atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lângă apă și văzând un sicriaș în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizându-l, a văzut un prunc frumos plângând în sicriaș și fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: „Acesta este dintre pruncii evreiești”. Vrând să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene și n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi și slujea, și i-a zis: „Dacă voiești, stăpâna, să-ți chem ție o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul”. Și i-a zis ei fiică lui faraon: „Mergi și cheamă!”. Și ducându-se copilița, a chemat pe mama pruncului. Și a zis către dânsa fiica lui faraon: „Păzește-mi pruncul acesta și mi-l hrănește, iar eu îți voi plăti ție”.
Deci a luat femeia pruncul pe mâini și îndată, cu dragoste, s-a alipit de dânsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, și l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Și i-a pus lui numele de Moise, zicând: „Din apă l-am scos pe el”, pentru că „Moise” în egipteană înseamnă „apă”. Se scrie despre dânsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ și a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul și cei ce erau lângă dânsul. Un preot bătrân care avea înștiințare de la vrăjitori că atunci când se va naște povățuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, că nu cumva, crescând, să aducă vreo primejdie asupra pământului lor. Dar Domnul, vrând să-Și împlinească voia Sa după rânduiala, au grăit alții împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neștiință.
Vrând să ispitească știința și răutatea lui, aduseră la dânsul un cărbune aprins pe care, luându-l, l-a băgat în gură și și-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lângă dânsul fiica lui faraon filosofi aleși egipteni ca să-l învețe toată înțelepciunea. Și era copilul isteț la minte, întrecând în puțină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului și tuturor celor din palatele împărătești. Iar când a fost înștiințat de neamul său că era evreu, a început a cunoaște pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de pă-gînătatea egipteană se îngrețoșa.
Scriu unii că atunci când năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvârșit, a fost ales de toți egiptenii să fie povățuitor oștilor, care au și bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Și pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urât pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni proroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului și sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultându-i, împăratul a gândit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrând să mâhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui și vreme potrivită.
În zilele acelea, ieșind Moise la frații săi, la fiii lui Israel și cunoscând durerea lor, a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu. Căutând încoace și încolo, n-a văzut pe nimeni și, ucigând pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieșind a doua zi, a văzut doi bărbați evrei bătându-se și a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: „Pentru ce-l bați tu pe aproapele tău?”. Iar el a zis: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Oare, voiești să mă ucizi și pe mine așa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?”. Și s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricină aceasta și încerca să-l ucidă pe Moise. Și s-a dus Moise de la fața lui faraon și s-a sălășluit în pământul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a șezut lângă o fântână. Și iată șapte fiice ale lui Ietro, preotul Madiamului, păscând oile tatălui lor, veniră la fântână și, scoțând apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.
Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculându-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă și le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Ietro, zicând: „Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori și ne-a adăpat oile noastre”. Iar Ietro a primit pe Moise în casa sa și i-a dat lui de femeie pe Semfora, fiica sa, și cu dânsa a născut doi fii; pe cel dintâi l-a numit Girsam, zicând „că nemernic sunt în pământ străin”; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicând „că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu și m-a izbăvit din mâinile lui faraon”.
După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului și au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăți și au strigat și s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspinul lor și și-a adus aminte de așezământul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob și, căutând Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.
Iar Moise păștea oile lui Ietro, socrul său, și mâna oile la pășune și a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Și vedea Moise că rugul ardea cu foc și nu se mistuia și a zis: „Trecând alăturea voi vedea această mare vedenie”. Și l-a strigat Domnul din rug: „Moise, Moise!”. Iar el a zis: „Ce este, Doamne?”. Și i-a zis Domnul: „Să nu te apropii aici. Scoate-ți încălțămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt”. Și i-a zis lui: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt și strigarea lor am auzit. Că știu durerea lor și M-am pogorât să-i scot pe ei din mina Egiptului, să-i iau din pământul acela și să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte și miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, și vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului”.
A zis Moise către Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să merg la faraon și să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?”. Și mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, „că sunt slab în glas și zăbavnic la limbă”. Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dânsul; încă i-a făgăduit că și pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dânsul. Atunci Moise, mergând la Ietro, a cerut să meargă în Egipt ca să-și cerceteze frații. Și i-a zis Ietro: „Mergi sănătos”. Și s-a dus Moise în calea sa netemându-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise și toți cei ce căutau sufletul lui muriseră. Și a ieșit întru întâmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul și, întâmpinându-se, s-au sărutat amândoi. Și a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrând în Egipt, a adunat pe toți bătrânii fiilor lui Israel și le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Și făcură semne înaintea poporului și le-a crezut poporul și s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel și a căutat spre necazul lor.
După acestea au intrat Moise și Aaron la faraon și i-au zis lui: „Acestea grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie”. Și a zis faraon: „Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu știu pe Domnul acela și pe Israel nu-l voi elibera”. Și a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dându-le și multe bătăi că șed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise și a lui Aaron: „Să vadă Dumnezeu și să vă judece pe voi, că ați făcut urât duhul nostru înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui, ca să dați sabie în mâna lui să ne ucidă pe noi”.
Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicând: „Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!”. Iar ca să înțeleagă faraon că sunt trimiși de la Dumnezeu, începură a face semne. Și a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui și s-a făcut șarpe. Deci a chemat faraon pe înțelepții Egiptului și pe vrăjitori și făcură și vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea și a aruncat fiecare toiagul său și s-au făcut șarpe; și a înghițit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Și s-a învârtoșat inima lui faraon și nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul și n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pământului Egiptului.
Cea dintâi pedeapsă a fost aceasta: Luând Aaron toiagul său a lovit apa râului înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui și s-a prefăcut toată apa râului în sânge și peștii cei din râu au murit și s-a împuțit râul și nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaștele. A întins Aaron mâna spre apele Egiptului și a scos broaște care au intrat prin case și prin odăile cele de culcat, pe așternuturi și în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat și în cuptor, la împărat, la slugile lui și la oamenii lui au intrat broaștele. Și a scos pământul lor broaște care, după porunca lui Moise, au fost omorâte și egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi și s-a împuțit tot pământul Egiptului de broaștele care muriseră și pu-treziseră.
A treia pedeapsă au fost țintarii care au înțepat pe oameni și pe dobitoace și au intrat la faraon, în casele lui și la robii lui și tot nisipul era plin de mușiță în tot pământul Egiptului. A patra pedeapsă au fost muște câinești. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pământului Egiptului. A șasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni și la dobitoace. A șaptea pedeapsă, grindină și foc arzător cu piatră; și a ucis piatra în tot pământul Egiptului de la om până la dobitoc și toată iarba și toți copacii cei din câmpii i-au sfărâmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele și omizile care au mâncat tot rodul pământului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pământul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze și nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile și nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea și cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întâi născuți ai Egiptului. Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise și prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deși de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, când slăbeau acestea, îndată se învârtoșa inima lui și nu-i liberă, până la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint și de aur și haine de mult preț, câte au putut să ducă cu dânșii; și a făcut Moise poporului Pasca, învățându-i pe ei cum trebuia să mănânce mielușelul cu al cărui sânge se ungeau pragurile ușilor lor. Și în miezul nopții Domnul a ucis pe tot cel întâi născut în pă-mîntul Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, cel ce ședea pe scaun, până la întâiul născut al roabei celei din groapă și până la tot întâiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau întregi.
Deci s-a sculat faraon noaptea și toți robii lui și toți egiptenii; și a fost țipet mare în tot pământul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Și a chemat faraon pe Moise și pe Aaron noaptea, și le-a zis: „Sculați-vă și vă duceți de la poporul meu și fiii lui Israel. Să mergeți și să slujiți Domnului Dumnezeului vostru precum ziceți. Și oile și dobitoacele voastre, luându-le, duceți-vă!”. Și îi și-leau egiptenii pe evrei cu sârguință, ca să-i surpe de pe pământ, pentru că, ziceau, noi toți vom muri pentru dânșii”.
Deci au ieșit israeliții, luându-și făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-și gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi și rugau, îi și sileau pe dânșii să se ducă mai curînd. Și ieșiră cu argint și cu aur și cu bogăție multă și nemernici mulți au ieșit cu dânșii și oi și boi și dobitoace foarte multe. Și erau bărbați pedeștri ca la șase sute de mii, afară de copiii cei de casă, și de bătrânii care mergeau cu dânșii. Încă a luat Moise și oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt și văzând înainte cu duh prorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: „În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicați și oasele mele de aici cu voi”.
Ducându-se evreii din pământul Egiptului, Dumnezeu era cu dânșii și îi povățuia ziua cu stâlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stâlp de foc, care îi lumina și n-a lipsit stâlpul cel de nor ziua și cel de foc noaptea înaintea întregului popor.
Înștiințând pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon și a slugilor lui asupra poporului israelit și a zis: „De ce am făcut aceasta, liberând pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?”. deci a înhămat faraon la căruțele sale și a adunat cu sine tot poporul, a luat șase sute de căruțe alese, toți caii Egiptului și voievozi peste tot și a alergat în urmă fiilor lui Israel și i-a ajuns pe ei când erau așezați lângă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dânșii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pilcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor și s-a luat și stâlpul cel de foc de la fața lor și a stat dinapoia lor și a intrat între tabăra egiptenilor și între tabăra fiilor lui Israel și au stat și s-a făcut întuneric și ceață și a venit noaptea întru care și-a întins Moise mâna sa cu toiagul spre mare și a lovit Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic dinspre austru și a făcut marea uscată și s-a despărțit apa. Și au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat și s-a făcut apa ca un zid de piatră și ca un zid de stâncă. Iar egiptenii alergară și veniră în urma lor pe aceeași cale, în mijlocul mării, toți caii lui faraon și carele și călăreții. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe țărmuri și iar și-a întins mâna spre mare și s-a așezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă și i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcându-se apa, a acoperit căruțele și călăreții și toată puterea lui faraon și nu a rămas dintr-înșii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Și i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mâinile egiptenilor și au văzut fiii lui Israel pe egipteni morți pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Și s-a temut poporul de Domnul și a crezut în Dumnezeu și lui Moise, plăcutul Lui.
Atunci au cântat Moise și fiii lui Israel cântarea aceasta Domnului, bucurându-se și dănțuind pentru biruința ce s-a făcut cu mâna înaltă asupra egiptenilor: „Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal și pe călăreț l-au aruncat în mare”.
Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roșie și i-a dus în pustiul Sur și au mers trei zile prin pustie și nu au aflat apă să bea. Și au mers la Mera și nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; și poporul cârtea asupra lui Moise, zicând: „Ce vom bea?”. Și Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă și s-a îndulcit apa și au băut dintr-însa.
Așa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăți felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătățile de la Dumnezeu. Când au cârtit pentru bucate, aducându-și aminte de bunătățile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu și le-a plouat mană să mănânce și le-a trimis cristei până s-au săturat. Când au cârtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra și a curs apă. Când a tăbărât asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruință supra lui Amalic. Căci își ridică mâinile la rugăciune și biruia Israel pe Amalic, pe care, până în sfârșit l-a tăiat cu sabia. Și de câte ori au mâniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dânșii și i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mânia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor și lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Și a grăit Domnul către dânsul față către față, ca și cum ar grăi cineva către prietenul său. Și a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roșii mohorâte și de vison și chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mâna și toiagul lui Aaron ce a înfrunzit și Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi heruvimi de aur și a așezat toate cele spre jertfă și spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoți și diaconi, învățându-i pe ei rânduiala jertfei. Le-a așezat lor praznice și luni noi, învățându-i pe dânșii judecățile și îndreptările.
După ce le-a așezat rânduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit și de cea pământească. A ales bărbați puternici din tot Israelul și i-a făcut pe ei mai mari peste o mie și peste o sută și peste cincizeci și peste zece și logofeți de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Ietro, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui și cu cei doi fii ai lui, venise la dânsul din pământul Madiamului, în pustie, auzind despre dânsul, despre toate câte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste și ospătându-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.
Multe semne și minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise și a dat sfaturi și a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărțile lui – Ieșirea, Leviticul, Numeri, și în A doua Lege. În aceste cărți se cuprind, cu de-amănuntul, viața lui și ostenelile pe care le-a suferit, povățuind și îndreptând pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfârșitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicând: „Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, și să vezi pământul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpânire și să te sfârșești acolo”.
Mai înainte de sfârșitul său, Moise a binecuvântat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminție deosebit, prorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pământul Galaadului până la Dan și tot pământul Neftalimului și tot pământul lui Efrem și al lui Mânași și tot pământul Iudeei până la marea cea mai de pe urmă. Și pustia și satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor până la Sigor. Și a zis Domnul către Moise: „Acesta este pământul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: Semin-ției voastre îl voi da pe el și l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra”.
Și s-a sfârșit acolo Moise, robul Domnului, în pământul lui Moab, după cuvântul Domnului. Și-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor și n-a știut nimeni de îngroparea lui până astăzi. Când s-a sfârșit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Și au plâns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Și s-au sfârșit zilele plângerii celei de tânguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoțându-ne, să ne sălășluiască pe noi în veșnicele lăcașuri. Amin
Măritul Profet Samuel a trăit cu aproximativ 1146 de ani înainte de nașterea lui Hristos, fiind cel de-al cincisprezecelea și ultimul dintre judecătorii lui Israel (Fapte 13, 20) și primul dintre proorocii care au profețit israeliților în pământul lui Israel (Fapte 3, 24). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 20 august.
Sf. Proroc Samuel (Secolul al XI-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Samuel se trăgea din Tribul lui Levi și era fiul lui Elkanah din Ramataim Țofim în Muntele Efraim.
S-a născut în urma rugăciunilor făcute către Dumnezeu de mama sa, Ana (de unde și numele de Samuel care înseamnă « cerut de la Domnul »).
Încă înainte de nașterea sa a fost făgăduit Domnului.
Cântarea Anei « Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul » este cea de-a treia cântare din Vechiului Testament (I Regi 2, 1-10).
Când băiatul a ajuns la vârsta de trei ani, mama lui a mers cu el la Shiloh (Șilo) și conform jurământului făcut, l-a dăruit ca să slujească Domnului.
Ea l-a dat în grija marelui preot Eli care în acel moment era judecător peste Israel.
Profetul a crescut în frica de Dumnezeu și la doisprezece ani a avut o revelație cum că Dumnezeu va pedepsi casa marelui preot Eli întrucât acesta nu a înfrânat nelegiuirea fiilor săi.
Întreaga familie a lui Eli a fost nimicită într-o singură zi.
Profeția s-a împlinit desăvârșit când Filistenii, după ce au omorât 30.000 de israeliteni (printre care se găseau și fii marelui preot, Ofni și Fineea, au câștigat victoria și au capturat Chivotul Legii. (1)
Auzind despre acestea, marele preot Eli a căzut de pe scaun pe spate la poartă și a murit.
Soția lui Fineea (Phinees) la rândul ei, auzind cele întâmplate, în același moment a și născut un fiu (Ichabod) și a murit spunând aceste cuvinte :
„S-a dus slava din Israel căci s-a luat Chivotul Domnului” (I Regi 4, 22).
După moartea lui Eli, Samuel a devenit judecătorul lui Israel.
Din proprie inițiativă, Filistenii au restituit israelitenilor Chivotul Legii.
După întoarcerea la Domnul, israelitenii și-au recuperat cetățile pe care filistenii le luaseră.
La adânci bătrâneți, Profetul Samuel a numit pe fii săi, Joel și Abiah, regi peste Israel, însă ei nu au fost următori integrității și dreptății în judecată precum tatăl lor întrucât erau stăpâniți de lăcomie.
În aceea vreme, bătrânii lui Israel, pentru că doreau ca poporul lui Dumnezeu să fie «asemenea celorlalte popoare» (I Regi 8, 20), i-au cerut Profetului Samuel să le aleagă un rege.
Profetul Samuel l-a uns pe Saul rege, dar a văzut prin aceasta o decădere a poporului pe care Dumnezeu Însuși îl condusese până atunci, făcându-le cunoscută voia Sa prin sfinții săi aleși.
Renunțând la aceasta poziție de judecător, Profetul Samuel a întrebat poporul dacă consimțeau ca el să continue să-i conducă, dar nimeni n-a răspuns.
După ce l-a destituit pe primul rege, Saul, pentru nesupunerea sa față de Domnul, Profetul Samuel îl unge rege pe David.
Acesta i-a oferit lui David azil, salvându-l astfel de urmărirea Regelui Saul.
Profetul Samuel a murit la adânci bătrâneți.
Viața sa se află scrisă în Biblie (Vechiul Testament, I Regi și Sirah 46, 13-20).
În anul 406 d.Hr., moaștele Profetului Samuel au fost mutate din Iudeea în Constantinopol.
Imnografie
Tropar (glas 2)
Fost-ai dat ca dar prețios pântecelui celui sterp Și ai fost oferit ca jertfă bine mirositoare Domnului În adevăr și dreptate i-ai slujit Lui Pentru aceasta te cinstim pe tine, o, Samuele, prooroc al lui Dumnezeu. Mijlocește pentru sufletele noastre.
Tropar (glas 2)
A prorocului Tău Samuel pomenire, Doamne, prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre./em>.
Condac (glas 2)
Ca un mult cinstit dar, mai înainte de zămislire fiind dat lui Dumnezeu, din pruncie ca un înger ai slujit Lui, preafericite, și te-ai învrednicit mai înainte a spune cele ce aveau să fie. Pentru aceasta către tine grăim: Bucură-te, proorocule al lui Dumnezeu Samuele, mare arhiereu.
1 – Chivotul Legii (sau sicriul Legii) este o cutie cu capac frumos, împodobit cu doi heruvimi (în basorelief) auriți (Ieșire 25.10-22) în care se păstrau Tablele Legii (adică Tablele cu Decalogul), toiagul lui Aaron și, după așezarea în Canaan, tot aici s-a pus și năstrapa (vasul) cu mană (hrana dată de Dumnezeu evreilor în pustie), în amintirea exodului și a grijii lui Dumnezeu față de poporul lui Israel.
Era cel mai important obiect de cult din Cortul adunării (sau Cortul mărturiei), ambele (și chivotul și Cortul adunării) construite după indicațiile lui Dumnezeu când i-a dat lui Moise Tablele Legii (Ieșirea, cap 25-28). Chivotul Legii era semnul văzut al alianței dintre Dumnezeu și Israel, poporul său, de aceea se și numea Arca alianței sau Arca legământului sau Tabernacol.
Chivotul era păstrat în Sfânta Sfintelor din Cortul mărturiei.
Chivotul a însoțit poporul evreu în toate rătăcirile prin pustiu și în Canaan, până la construirea templului din Ierusalim.
Templul a fost construit de împăratul Solomon la Ierusalim, unde David așezase capitala regatului său.
A fost cel mai frumos sanctuar închinat vreodată lui Iahve, fiind construit din lemn prețios, marmură și piatră, împodobit cu aur, fildeș, argint și nestemate.
Aici, în Sfânta Sfintelor, a fost aşezat și Chivotul Legii (sec. X î.Hr.).
Templul a avut un destin dramatic: a fost distrus de babilonieni, sub Nabucodonosor (anul 586 î.Hr.), apoi reconstruit de evreii reveniți din exilul babilonian; mărit și înfrumusețat de Irod, în anul 18 î.Hr., templul a fost dărâmat de romani în anul 70 d.Hr., o dată cu distrugerea Ierusalimului.
Samuel (în ebraică שמואל, transliterat: Shmuel) este un judecător evreu care apare în narațiunile Bibliei ebraice și joacă un rol esențial în tranziția de la epoca judecătorilor biblici la constituirea unui regat sub conducerea lui Saul și din nou în tranziția de la epoca lui Saul la epoca lui David.
El este venerat ca profet de evrei, creștini și musulmani.
Pe lângă textele ce îi sunt închinate în Scriptura iudaică, Samuel este menționat în Noul Testament, în literatura rabinică și în cel de-al doilea capitol al Coranului (deși aici nu i se menționează numele).
Iosephus Flavius îl amintește în cărțile 5-7 ale lucrării Antichități iudaice, scrise în secolul I d.Hr. (AD).
Samuel este mai întâi numit Văzătorul în 1 Samuel 9:9.
Icoană creștin-ortodoxă din secolul al XVII-lea a proorocului Samuel, păstrată la Muzeul Regional de Artă din Donețk, Ucraina – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Relatarea biblică
Familie
Tatăl lui Samuel era Elcana, iar mama lui se numea Ana.
Elcana locuia în orașul Ramathaim din districtul Țof.
Originea sa se găsește și într-un tabel genealogic al urmașilor lui Cahat (1 Paralipomena 6: 3-15) și în cel al lui Heman Ezrahitul, care a fost, se pare, nepotul său (1 Paralipomena 6: 18–33).
Conform tabelelor genealogice din Cartea întâi a Regilor, Elcana era levit, fapt care nu este menționat în cărțile biblice ale lui Samuel.
Faptul că levitul Elcana a fost denumit efraimit este analog cu desemnarea unui levit ca aparținând seminției lui Iuda (ca, de exemplu, în Judecători 17: 7).
Conform Cărții întâi a Regilor 1: 1–28, Elcana avea două soții: Penina și Ana.
Penina avea copii, iar Ana nu avea.
Cu toate acestea, Elcana o iubea mai mult pe Ana.
Geloasă, Penina i-a reproșat Anei că nu avea copii, provocându-i multă amărăciune.
Relația dintre Penina și Ana amintește de cea dintre Hagar și Sara, femeile patriarhului biblic Avraam.
Elcana era un om pios și își ducea periodic familia în pelerinaj la cetatea sfântă Șilo.
Într-o ocazie, Ana a mers la sanctuar și s-a rugat lui Dumnezeu ca să aibă un copil.
Plângând, ea a promis că, dacă va naște un copil, îl va da lui Dumnezeu ca nazirit.
Marele preot Eli, care ședea pe scaun la ușa cortului Domnului din Șilo, a văzut-o murmurând fără a i se auzi glasul și a crezut că este beată, dar ea l-a asigurat că este doar o femeie întristată.
Eli era marele preot din Șilo și unul dintre ultimii judecători israeliți înaintea epocii domniei regilor în Israelul antic.
El își asumase funcția de conducător după moartea lui Samson.
Eli a binecuvântat-o și ea s-a întors acasă.
Ulterior, Ana a rămas însărcinată și l-a născut pe Samuel.
Imnul exaltant de mulțumire al Anei seamănă din mai multe puncte de vedere cu imnul Magnificat al Mariei.
După ce copilul a fost înțărcat, ea l-a lăsat în grija lui Eli și a venit doar din când în când pentru a-și mai vedea fiul.
Gerbrand van den Eeckhout – Ana prezentându-l pe fiul ei, Samuel, preotului Eli (c. 1665) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nume
Conform Cartea întâi a Regilor 1:20, Ana l-a numit Samuel pentru a-și comemora rugăciunea către Dumnezeu pentru un copil.
„[Ea] i-a pus numele Samuel, căci își zicea ea: «De la Domnul Dumnezeul Savaot l-am cerut!»”.
Rădăcina ebraică tradusă „cerut” este „sha’al”, un cuvânt menționat de șapte ori în 1 Samuel 1.
Odată el este menționat chiar sub forma „sha’ul”, numele lui Saul în ebraică (1 Samuel 1:28).
Conform Holman Bible Dictionary, Samuel era un „nume de persoană care avea în Orientul Apropiat Antic sensul «Sumu este Dumnezeu”, dar era interpretat în Israel drept «Numele este Dumnezeu», «Dumnezeu este preamărit» sau «fiul lui Dumnezeu».”
Chemarea
Samuel a slujit sub îndrumarea marelui preot Eli în sanctuarul din Șilo.
Într-o noapte, Samuel a auzit o voce care îi striga numele.
Potrivit istoricului evreu din secolul I Iosephus Flavius, Samuel avea aproximativ 11 ani.
Samuel a presupus inițial că a fost chemat de Eli și s-a dus să-l întrebe ce vrea.
Eli l-a trimis însă pe Samuel să se culce.
După ce a avut loc de trei ori această chemare, Eli și-a dat seama că vocea este a Domnului și l-a învățat pe Samuel cum să răspundă:
Când Cel ce te cheamă te va mai chema, tu să zici: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!”
Odată ce Samuel a răspuns, Domnul i-a spus că nelegiuirile săvârșite de fiii lui Eli a făcut ca familia lor să fie pedepsită prin nimicirea ei.
Dimineața, Samuel a ezitat să transmită acest mesaj îndrumătorului său, dar Eli l-a rugat sincer să-i povestească ceea ce i-a spus Domnul.
Auzind mesajul divin transmis lui Samuel, Eli a spus doar că Domnul este în drept să facă ceea ce crede de cuviință.
Acest eveniment a dovedit că Samuel „s-a învrednicit să fie prooroc al Domnului” și „tot Israelul, de la Dan până la Beer-Șeba” a aflat de chemarea sa profetică.
Teologul anglican Donald Spence Jones comentează că „mințile tuturor oamenilor au fost astfel pregătite treptat atunci când a venit momentul potrivit pentru a-l recunoaște pe Samuel ca un conducător trimis de Dumnezeu”.
Conducător
În timpul tinereții lui Samuel la Șilo, filistenii i-au învins decisiv pe israeliți în Bătălia de la Eben-Ezer, au ocupat cetățile israeliților sub controlul filistenilor și au luat Chivotul Legământului.
După ce a auzit vestea capturării Chivotului Legământului și a morții fiilor săi, Eli s-a prăbușit și a murit.
Filistenii au fost timp de șapte luni în posesia Chivotului, dar, abătându-se asupra lor mai multe calamități și nenorociri, au decis să-l returneze israeliților.
Potrivit lui Bruce C. Birch, Samuel a fost o persoană cheie în menținerea vie a identității și moștenirii religioase a israeliților în timpul înfrângerii și ocupării Israelului de către filisteni.
„S-ar putea să fi fost posibil și necesar ca Samuel să-și exercite autoritatea îndeplinind atribuții care, în mod normal, nu ar fi fost deținute de o singură persoană (preot, profet, judecător)”.
După 20 de ani de asuprire, Samuel, care a dobândit o importanță națională ca profet (1 Samuel 3:20), i-a adunat pe israeliți pe dealul Mițpa și i-a condus împotriva filistenilor.
Filistenii, care au pornit cu armată către Mițpa pentru a ataca oastea israelită nou adunată, au fost învinși răsunător și au fugit înspăimântați.
Israeliții i-au măcelăriți pe filistenii aflați în retragere.
Textul biblic afirmă apoi că Samuel a amplasat o piatră mare pe locul luptei ca monument memorial, iar ulterior a urmat o lungă perioadă de pace.
Samuel îi oferă lui Dumnezeu un sacrificiu şi înalţă o piatră mare pe locul de luptă, în timp ce, în spate, israeliţii îi măcelăresc pe filisteni, aşa cum este reprezentat pe un vitraliu din secolul al XVIII-lea (Palatul Pena, Portugalia) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Alegerea unui rege
Samuel i-a numit inițial pe cei doi fii ai săi, Ioil și Abia, ca succesori ai săi; cu toate acestea, la fel ca și fiii lui Eli, fiii lui Samuel nu s-au dovedit demni.
Israeliții i-au respins.
Din cauza amenințării externe a unor triburi străine precum filistenii, conducătorii triburilor au decis că este nevoie de un guvern central unificat și i-au cerut lui Samuel să numească un rege, pentru ca să fie asemenea celorlalte națiuni.
Samuel a interpretat acest lucru ca pe o respingere personală și, la început, a ezitat să le îndeplinească voia până când a fost asigurat printr-o revelație divină.
El a avertizat poporul cu privire la posibilele consecințe negative ale unei astfel de decizii.
Când tânărul Saul și slujitorul său căutau asinele pierdute ale tatălui său și au ajuns în ținutul Țuf, slujitorul i-a sugerat lui Saul să îl consulte pe Samuel care trăia în cetatea aflată în apropiere.
Samuel l-a recunoscut pe Saul ca viitorul rege.
Chiar înainte de a se retrage, Samuel a adunat neamurile israelite într-o adunare la Ghilgal și a ținut un discurs de rămas bun sau un discurs de încoronare în care a spus că profeții și judecătorii erau mai importanți decât regii, că regii trebuie să respecte voia lui Dumnezeu și că oamenii nu trebuie să cadă în închinarea la idol sau să se închine Așerei sau lui Baal.
Samuel a promis că Dumnezeu va supune poporul israelit invadatorilor străini în cazul în care nu i se va supune.
Acest lucru este văzut de unii ca o completare deuteronomică, deoarece descoperirile arheologice indică faptul că zeița Așerah a fost încă venerată în gospodăriile israelite până în secolul al VI-lea.
Cu toate acestea, Cartea a treia a Regilor 11:5, 33 și Cartea a patra a Regilor 23:13 consemnează că israeliții au căzut mai târziu în închinarea la Așerah.
Critic al lui Saul
Atunci când Saul se pregătea să lupte cu filistenii, Samuel l-a învinuit că a adus jertfă înainte de luptă, fără să aștepte sosirea proorocului, care întârzia.
El a profețit că domnia lui Saul nu va dura și se va încheia fără o succesiune dinastică.
Samuel l-a îndrumat pe Saul să-i „distrugă complet” pe amaleciți în îndeplinirea poruncii din Deuteronomul 25:17–19:
Așadar, când Domnul Dumnezeul tău te va liniști de toți vrăjmașii tăi, din toate părțile, în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă moștenire ca să-l stăpânești, să ștergi pomenirea lui Amalec de sub cer. Nu uita aceasta.
În timpul campaniei împotriva amaleciților, regele Saul l-a cruțat pe Agag, regele amaleciților, și pe cele mai bune dintre animalele lor.
Saul i-a spus lui Samuel că a cruțat cele mai alese dintre oile și boii amaleciților cu intenția de a jertfi aceste animale Domnului.
Acest lucru a încălcat porunca Domnului, așa cum a fost prezentată de Samuel:
„Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimicește și dă blestemului toate câte are.
Să nu-i cruți, ci să dai morții de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin.” (1 Samuel 15:3).
Samuel l-a învinuit pe Saul de neascultarea poruncilor divine și i-a spus că Dumnezeu l-a făcut rege și tot el îi poate lua regatul și să-l dea unui alt rege.
Samuel a procedat apoi la executarea lui Agag.
Saul nu l-a mai văzut niciodată pe Samuel în viață după aceste întâmplări.
Samuel a mers apoi la Betleem și l-a uns în secret pe David ca rege.
Ulterior, el avea să ofere adăpost lui David, atunci când invidiosul Saul a încercat pentru prima dată să-l omoare.
Moartea
Scripturile biblice menționează că Samuel a fost înmormântat în orașul Rama.
Conform tradiției, acest loc de înmormântare a fost identificat a fi mormântul lui Samuel din satul Nabi Samwil, aflat azi în Cisiordania.
La câtva timp după moartea sa, Saul a implorat o vrăjitoare din Endor să cheme duhul lui Samuel pentru a prezice rezultatul unei bătălii viitoare.
Acest pasaj este atribuit de cercetătorii biblici sursei republicane.
Sursele rabinice clasice menționează că Samuel s-a înspăimântat de pedeapsa hărăzită lui, așteptându-se să apară în fața judecății lui Dumnezeu și, prin urmare, l-a adus pe Moise cu el (în țara celor vii) ca martor al respctării mițvotului.
Aparitia duhului lui Samuel lui Saul, pictură de Salvator Rosa, 1668 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ipoteză documentară
Profet național, văzător local
Unii autori consideră că biblicul Samuel cumulează atribuțiile a două roluri distincte:
- Un văzător, cu reședința la Rama și necunoscut, se pare, dincolo de vecinătatea imediată a orașului (Saul, de exemplu, nu auzise vorbindu-se de el, iar servitorul său l-a informat cu privire la existența sa).
În acest rol, Samuel este asociat cu anumite grupuri de profeți extatici (Nevi’im) de la Gibeah, Bethel și Ghilgal, iar unii cercetători tradiționali au susținut că Samuel a fost fondatorul acestor grupuri.
Samuel l-a uns în secret ca rege pe Saul, după ce l-a întâlnit pentru prima dată la Rama, unde Saul căuta măgarii pierduți de tatăl său, și a prânzit împreună cu el.
- Un profet, cu sediul la Șilo, care a mers cu o râvnă neobosită, din loc în loc, prin toată țara mustrându-i și îndemnându-i pe oameni la pocăință.
În acest rol, Samuel a acționat ca judecător (biblic), sfătuind public poporul și oferind, de asemenea, sfaturi private anumitor persoane.
Mai târziu, Samuel a delegat acest rol fiilor săi, cu sediul la Beer Șeva, dar aceștia primeau mită și judecau strâmb și astfel israeliții, care se confruntau cu invazia amoniților, i-au cerut lui Samuel să numească un rege.
Samuel a făcut asta fără tragere de inimă și l-a uns pe Saul în fața întregului neam, care se adunase să-l vadă.
Cercetătorii care interpretează critic sursele biblice sugerează că aceste două roluri provin din surse diferite, care ulterior au fost reunite pentru a alcătui Cartea (cărțile) lui Samuel.
Cea mai veche sursă este considerată a fi aceea care îl marchează pe Samuel drept vazătorul local al Ramah, care l-a uns de bunăvoie în secret pe Saul ca rege, în timp ce sursa mai nouă îl prezintă pe Samuel ca un conducător național, care l-a uns cu reticență pe Saul ca rege în fața unei adunări naționale.
Această sursă ulterioară este cunoscută în general sub denumirea de „sursa republicană”, deoarece denigrează monarhia (în special acțiunile lui Saul) și îi favorizează pe conducătorii religioși, spre deosebire de cealaltă sursă principală – sursa monarhistă – care o prezintă într-un mod favorabil.
Teoretic, dacă ar exista o sursă monarhistă, ar trebui ca Saul să fie numit rege prin aclamație publică, datorită victoriilor sale militare, și nu prin intervenția unui cleric ca Samuel.
O altă diferență între surse este că sursa republicană îi prezintă pe profeții extatici ca fiind oarecum independenți de Samuel (1 Samuel 9: 1ff) și nu ca fiind conduși de el (Cartea întâi a Regilor 19:18ff).
Pasajul în care Samuel este descris exercitându-și funcția de judecător (biblic), în timpul unui circuit anual de la Rama la Betel, Ghilgal (Ghilgal între Ebal și Gherizim) și Mițpa și înapoi la Rama, este prefigurat de Debora, care obișnuia să-i judece pe fiii lui Israel sub un palmier aflat între Rama și Betel.
Cercetătorii care interpretează critic sursele biblice consideră adesea că este o adăugire care vizează armonizarea celor două portretizări ale lui Samuel.
Cartea (cărțile) lui Samuel descriu diferit modul în care Samuel a adus jertfe în sanctuare și în care a construit și sfințit altare.
Potrivit Codului Preoțesc/Codului Deuteronomic numai preoții aaronici/leviți (în funcție de tradiția urmată) aveau voie să efectueze aceste activități, iar rangul de nazarit sau de profet era insuficient.
Cărțile Regilor conțin numeroase exemple în care această regulă nu a fost respectată de regi și profeți, dar unii cercetători critici ignoră acest aspect, căutând o armonizare a chestiunilor aflate în litigiu.
În Cartea Cronicilor (Paralipomena), Samuel este descris ca levit, fiind rectificată astfel această situație; cu toate acestea, cercetătorii care interpretează critic sursele biblice consideră Cartea Cronicilor ca o încercare de a revizui Cărțile lui Samuel și Cărțile Regilor pentru a se conforma sensibilităților religioase ulterioare.
Având în vedere că multe dintre codurile de legi biblice sunt considerate a fi ulterioare Cărților lui Samuel (potrivit Ipotezei documentare), acest lucru ar sugera că Cronicile își sprijină afirmația pe motivații religioase.
Genealogia levitică din Cartea întâi Paralipomena 4:HE nu este istorică, potrivit majorității cercetătorilor biblici din perioada modernă.
Deuteronomistul Samuel
Conform ipotezei documentare a privirii critice a surselor biblice, care postulează că „istoricii deuteronomiști” au redactat cărțile referitoare la foștii profeți (Cartea lui Iosua Navi, Cartea Judecătorilor, Cartea întâi a lui Samuel, Cartea a doua a lui Samuel, Cartea întâi a Regilor și Cartea a doua a Regilor), deuteronomiștii l-au idealizat pe Samuel ca o persoană mai mare decât predecesorul Iosua.
De exemplu, tatăl lui Samuel, Elcana, este descris ca fiind originar din ținutul Țuf, mai precis din Ramataim-Țofim, care făcea parte din teritoriile tribale ale lui Efraim, în timp ce 1 Paralipomena afirmă că era levit.
Samuel este prezentat ca un judecător care conduce armata israeliților, la fel ca judecătorii din Cartea Judecătorilor, și care exercită, de asemenea, sarcini judiciare.
În 1 Samuel 12:6–17 un discurs al lui Samuel care îl înfățișează ca judecător trimis de Dumnezeu pentru a izbăvi Israelul ar putea să fi fost alcătuit de deuteronomiști.
În 1 Samuel 9:6–20, Samuel este descris ca un „văzător” local.
Potrivit cercetătorilor adepți ai ipotezei documentare, istoricii deuteronomiști au păstrat acest punct de vedere cu privire la Samuel, considerându-l în același timp ca fiind „primul dintre profeți care a afirmat eșecul israeliților de a-și respecta legământul cu Dumnezeu”.
Pentru istoricii deuteronomiști, Samuel ar fi fost un succesor al lui Moise, care a exercitat în continuare funcțiile lui Moise de profet, judecător și preot, ceea ce face ca natura persoanei istorice Samuel să fie incertă.
Perspective asupra lui Samuel
Iudaism
Potrivit Cărții lui Ieremia și a unuia dintre psalmi, Samuel a avut o mare evlavie față de Dumnezeu.
Literatura rabinică clasică adaugă că el era mai mult decât un egal al lui Moise, deoarece Dumnezeu i-a vorbit direct cu Samuel, fără ca el să fie nevoit să meargă la tabernacol pentru a-l auzi pe Dumnezeu.
Samuel este, de asemenea, descris de învățații rabini ca fiind extrem de inteligent; el a susținut că este legitim ca persoanele laice să aducă jertfe, în condițiile în care Halaha insista că doar preoții să aducă sângele (cf. Leviticul 1:5, Zebahim 32a).
Se spune că Eli, care era privit cu dezaprobare de mulți învățați rabini clasici, ar fi reacționat la această argumentație a lui Samuel, afirmând că ea era adevărată din punct de vedere tehnic, dar că Samuel ar trebui să fie condamnat la moarte pentru că a făcut declarații juridice în timp ce învățătorul său, Eli, era prezent acolo.
Samuel este, de asemenea, prezentat de învățații rabinici clasici ca un personaj mult mai simpatic decât apare în pasajele din Biblie.
Efectuarea circuitului anual este explicată prin dorința sa de a-i cruța pe israeliți de efortul de a se deplasa ei.
Se spune că Samuel era foarte bogat, luându-și familia și servitorii cu el pe circuit, astfel încât nu a fost nevoit să apeleze la ospitalitatea nimănui.
De asemenea, atunci când Saul a căzut din grația lui Dumnezeu, se spune că Samuel s-a întristat mult și a îmbătrânit prematur.
Comemorarea sa (iarțait) are loc în ziua a 28-a a lunii Iyar.
Creștinism
Creștinii consideră că Samuel a fost un profet, un judecător și un conducător înțelept al Israelului și îl cinstesc ca un exemplu al respectării angajamentelor față de Dumnezeu.
În calendarul liturgic ortodox, precum și în calendarul luteran, ziua sărbătoririi sale este 20 august.
El este prăznuit ca unul dintre Sfinții Protopărinți în Calendarul Sfinților Bisericii Apostolice Armene la 30 iulie.
În Biserica Ortodoxă Coptă, prăznuirea plecării profetului Samuel este sărbătorită pe 9 Paoni.
Cercetătorul biblic Herbert Lockyer și alții au văzut în atribuțiile combinate de profet, preot și conducător ale lui Samuel o prefigurare a lui Cristos.
Islam
Samuel (în arabă صموئيل, transliterat: Ṣamūʾīl) este considerat profet și văzător în credința islamică.
Povestea coranică a lui Samuel se concentrează în mod special pe nașterea lui și pe ungerea lui Talut.
Alte elemente ale acestei relatări sunt asemănătoare cu cele din poveștile coranice ale altor profeți ai lui Israel, deoarece exegeza pune accentul pe predicarea lui Samuel împotriva idolatriei.
Nu i se spune pe nume în Coran, ci este menționat în schimb ca „profetul”.
În narațiunea islamică, după ieșirea din robia egipteană și moartea lui Moise, israeliții au vrut să aibă un rege care să guverneze țara lor.
Astfel, Dumnezeu a trimis un profet, Samuel, pentru a-l unge pe Talut ca primul rege al israeliților.
Cu toate acestea, israeliții l-au batjocorit și l-au disprețuit pe regele proaspăt numit, deoarece nu provenea dintr-o familie bogată.
Dar, presupunând că Talut este Saul, în contrast puternic cu Biblia ebraică, Coranul îl laudă foarte mult pe Saul și menționează că el a fost înzestrat cu o mare putere fizică și spirituală.
În relatarea coranică, Samuel profețește că, în timpul domniei lui Talut, Chivotul Legământului va fi returnat israeliților.
Reprezentări artistice
Printre actorii care l-au reprezentat pe Samuel se numără Leonard Nimoy în filmul TV David (1997), Eamonn Walker în serialul TV Kings (2009) și Mohammad Bakri în serialul TV Of Kings and Profhets (2016).
Mormântul, după tradiție, al profetului Samuel din satul palestinian Nabi Samwil – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Viața Sfântului Proroc Samuel
Mai înainte de începerea rânduirii împăraților întru Israel, popoarele lui Dumnezeu fiind încă conduse de judecători, era un om din neamul leviților cu numele Elcana. El petrecea în cetatea Ramada, de la muntele ce se numește Sifa, din partea lui Efrem – cetate care mai pe urmă s-a numit Armatem sau Arimateea, de unde era Iosif, cel ce a îngropat preacuratul trup al Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Acest om, Elcana, avea două femei: Ana și Fenana. Fenana năștea fii, iar Ana nu. Însă Elcana iubea mai mult pe Ana decât pe Fenana, pentru aceea Fenana ura pe Ana și o scârbea. Și tulburându-se Ana de zavistnica sa, se întrista de nerodirea sa și se tânguia. Iar omul acela se ducea în fiecare an cu cele două femei ale sale la praznicele cele mari la Silom – la muntele și cetatea care se numea așa -, aducându-și acolo jertfele și rugăciunile Domnului Dumnezeului Savaot, căci acolo era mai înainte de Ierusalim, biserica și chivotul lui Dumnezeu, și toate semințiile lui Israel mergeau acolo la închinăciune.
În vremea aceea, era un arhiereu și judecător al lui Israel, cu numele Eli, care avea doi feciori, Ofni și Finees. Și mergând odinioară Elcana cu soțiile sale la Silom și aducând jertfe lui Dumnezeu, a dat din părțile cele jertfite Fenanei și fiecăruia din copiii ei câte o parte, iar Anei i-a dat numai o parte, că nu avea fii. Deci Fenana o batjocorea și o ocăra pe ea, din această pricină. Și s-a scârbit Ana pentru ocărârea și nerodirea ei, și plângea, nu mânca și slăbise de mâhnirea cea mare, că Dumnezeu i-a închis pântecele și nu i-a dat fii, încât a ajuns de batjocura Fenanei. Iar Elcana, bărbatul ei, i-a zis: „Ano, ce-ți este ție de plângi? Pentru ce nu mănânci? De ce îți tulburi inima cu mâhnire? Oare nu-ți sunt eu mai bun decât zece fii?”. Dar Ana nu voia să se mângâie.
Iar după mâncarea lor, au mers la biserica Domnului în Silom. Și arhiereul Eli ședea pe scaun lângă pragul ușii bisericii Domnului. Și stând Ana înaintea bisericii, s-a închinat Domnului și a plâns din amărăciunea inimii sale, începând a se ruga în taină: „Adonai, Doamne Savaot, dacă vei privi spre smerenia roabei Tale și de-Ți vei aduce aminte de mine și de vei da roabei Tale rod, parte bărbătească, atunci Ți-l voi da Ție ca dar, ca să-Ți slujească în toate zilele vieții lui. Vin sau altă băutură bețivă nu va bea și brici nu se va sui pe capul lui, ca și asupra nazoreilor”. Astfel rugându-se ea înaintea Domnului, preotul Eli căuta la gura ei, că se ruga în inima ei și numai buzele și le mișca, iar glasul ei nu se auzea. Deci Eli a socotit că este beată și a zis către dânsa: „Femeie, până când stai aici beată? Du-te de la casa Domnului și te trezește!”. Ana i-a răspuns: „Nu, domnul meu, nu sunt beată, ci sunt o femeie plină de mult necaz. N-am băut nici vin, nici altă băutură bețivă, ci am vărsat înaintea Domnului sufletul meu. Nu da pe roaba ta fiicelor lui Israel spre batjocură, că de multe mâhniri și tânguiri m-am topit până acum”.
Preotul Eli a răspuns: „Mergi cu pace, Dumnezeul lui Israel să-ți împlinească toată cererea ta, pe care o ceri de la Dânsul”. Ana a zis: „Am aflat dar, eu roaba Ta, înaintea ochilor Tăi”. Și s-a întors Ana la bărbatul său și a mâncat cu el, a băut, și fața ei n-a mai scăzut. Apoi, sculându-se de dimineață și închinându-se Domnului, s-au întors la casa lor. Și a căutat Domnul la smerenia Anei, auzindu-i rugăciunea, și i-a dezlegat nerodirea ei. Astfel, Ana a zămislit în pântece și, după împlinirea vremii, a născut un fiu, pe care l-a numit Samuel, care se tălmăcește „cerut de la Dumnezeu”.
Sosind după aceasta praznicul în care bărbatul ei avea obicei ca să meargă cu toată casa sa la Domnul în Silom, ca să aducă jertfe și rugăciuni lui Dumnezeu și să dea zeciuială din roadele pământului său, Ana a grăit către bărbatul său: „Nu mă voi sui cu tine acum în Silom, ci voi rămâne acasă ca să înțarc pruncul, iar după ce-l voi înțărca, atunci voi merge ca să mă arăt feței Domnului și voi împlini făgăduința mea, ca fiul meu să petreacă pururea slujindu-i Lui”. Și a zis bărbatul ei: „Fă precum este plăcut înaintea ochilor tăi și Domnul să săvârșească cuvântul tău cel ce iese din gura ta”. Și a petrecut Ana în casă până la trei ani, neieșind în Silom la Domnul, până ce a înțărcat pe pruncul Samuel, căci femeile evreice aveau obicei ca până la trei ani să hrănească de la sân pruncul lor.
Iar după înțărcarea aceluia, a mers cu el și cu bărbatul său, aducând spre jertfă trei viței, trei măsuri de făină de grâu și un foaie de vin și au intrat în casa Domnului în Silom, și pruncul cu dânșii. Deci Ana l-a adus pe el Domnului, precum a făgăduit, și l-a dat preotului Eli, zicând: „Eu sunt femeia aceea care mai înainte cu trei ani m-ai văzut rugându-mă Domnului pentru dezlegarea nerodirii. Domnul a împlinit cererea mea și mi-a dat pruncul acesta, pe care l-am cerut de la Dânsul; iar eu îl dau pe el Domnului, după cum am făgăduit, ca să-I slujească Lui în toate zilele vieții sale”. Astfel a dat Ana pruncul în mâinile preotului, apoi s-a închinat Domnului; iar Elcana, bărbatul ei, a dat darurile aduse spre jertfă. Și s-a umplut Ana de duhul prorociei și a cântat, grăind: întăritu-s-a inima mea întru Domnul, înălțatu-s-a fruntea mea întru Dumnezeul meu…, și celelalte cuvinte ale cântării ei, care acum adeseori se cântă în biserică.
Iar după împlinirea jertfelor de mulțumire și a rugăciunilor lor, Elcana și Ana s-au întors acasă; iar pe pruncul Samuel, fiind de 3 ani, l-au lăsat Domnului la Eli preotul, pentru că acum n-au mai voit să ia cu dânșii pe cel care l-au dat o dată lui Dumnezeu. Și creștea pruncul stând lângă casa Domnului, învăța carte și ascultarea întru sfințenia lui Dumnezeu înaintea feței lui Eli. Iar maica lui adeseori mergând acolo cu daruri pe care le aducea lui Dumnezeu, ducea îmbrăcăminte fiului său și se bucura de dânsul, văzându-l crescând și slujind în haine preoțești de lână în biserica Domnului. Și preotul Eli îl iubea pe el, văzându-i osârdia lui la slujire și văzând mai dinainte într-însul dăruirea lui Dumnezeu. Apoi el a binecuvântat pe părinții lui Samuel, zicând către Elcana: „Să-ți dea Domnul ție alt rod din femeia ta, Ana, pentru acest dar pe care l-ați dăruit Domnului”.
După aceasta, Domnul iarăși a cercetat pe Ana, care a început a naște fii și fete. Iar Samuel creștea întru acele zile nu numai cu trupul, dar și cu înțelegerea, fiind bineplăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și a îmbătrânit preotul Eli, iar fiii lui, Ofni și Finees, erau răi ca și fiii fărădelegii, care nu știu pe Domnul, nici nu păzesc dreptățile preoțești; pentru că făceau strâmbătate celor ce aduceau jertfe, luând pentru ei părțile cele mai bune. Asemenea făceau silă și femeilor care mergeau la biserica Domnului pentru rugăciune și s-a făcut de către dânșii sminteală și strâmbătate la tot Israelul. Și auzind preotul Eli, tatăl lor, de lucrul acesta, nu-i pedepsea pe ei cu bătăi și cu despărțire, ci numai cu cuvintele îi îndemna să înceteze de la lucrurile cele rele, dar ei nu-l ascultau pe el.
Deci Domnul S-a mâniat nu numai asupra fiilor celor răi, dar și asupra tatălui lor, pentru că nu pedepsea cu pedepse cuviincioase pe fiii săi, pentru păcatele lor, chiar dacă el singur era bun. Deci a voit Domnul ca să piardă pe Eli cu fiii și toată casa lui, și a trimis mai întâi la Eli pe un oarecare proroc neștiut, zicându-i: „Eu am ales casa tatălui tău din toate casele lui Israel, ca să-mi slujească în biserica Mea, dar tu n-ai băgat în seamă cinstea Mea, cinstind pe fiii tăi mai mult decât pe Mine și lăsându-i pe ei să facă fărădelege înaintea Mea. Pentru aceasta voi lua acea cinste din casa ta, că numai pe cei ce Mă preoslăvesc pe Mine, îi voi preamări și Eu, iar cel ce Mă defaimă pe Mine, va fi necinstit. Și iată, vin zile în care voi pierde sămânța ta și sămânța casei tatălui tău. Deci acest semn să-ți fie ție de pedeapsa ce va veni asupra casei tale, că amândoi fiii tăi, într-o zi, vor cădea omorâți de sabie, și voi ridica în locul lor preot credincios Mie, care va face toate după inima Mea”. Această prorocie i s-a făcut lui Eli, când Samuel era încă prunc. Dar nici după prorocia aceasta, Eli nu s-a sârguit să pedepsească pe fiii săi, ci numai cu cuvântul îi certa pe ei, iar fiii cei răzvrătiți nu se temeau de tatăl lor. Deci Dumnezeu, fiind mai mult mâniat, apropia pedepsirea și a repetat a o spune aceasta mai înainte lui Eli prin Samuel, astfel:
Când Samuel avea doisprezece ani și slujea Domnului înaintea preotului Eli, într-o noapte, Eli ședea și se odihnea în umbrarul de lângă casa Domnului, la locul său cel deosebit, și ochii lui erau îngreunați de somn, iar Samuel dormea în biserica Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu și unde ardea sfeșnicul. Atunci Domnul a strigat dinăuntrul catapetesmei, zicând: Samuele! Samuele! Și îndată deșteptându-se Samuel, a zis: Iată, eu. Și a alergat la Eli, zicând: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?” Iar Eli a zis: Nu te-am chemat, fiule! Intoarce-te și dormi. Atunci Samuel s-a întors și a adormit. Iar Domnul l-a strigat a doua oară: Samuele! Samuele! Și, sculându-se Samuel, a alergat a doua oară la Eli, zicând: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?”. Iar preotul i-a zis: Nu te-am chemat, fiul meu. Intoarce-te și dormi. Dar Samuel nu cunoștea în acea vreme glasul Domnului, de vreme ce nu i se făcuse lui vreo descoperire dumnezeiască. Deci Domnul a chemat a treia oară pe Samuel, care, sculându-se, s-a dus degrabă la preotul Eli, zicându-i: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?”.
Atunci Eli, cunoscând că Domnul cheamă pe copil, i-a zis: Intoarce-te, fiule, și dormi, și când te va mai chema pe tine Cel ce te cheamă, atunci să zici: Spune, Doamne, că robul Tău ascultă! Apoi Samuel s-a dus la locul său și a adormit. Și venind Domnul, a stat aproape și l-a strigat ca întâia, a doua și a treia oară, zicându-i: Samuele! Samuele! Iar Samuel, deșteptându-se și sculându-se degrab, a zis: Grăiește, Doamne, că robul Tău ascultă! Și a zis Domnul către Samuel: Iată, Eu voi face graiurile Mele întru Israel, încât tot cel ce le va auzi pe acestea, va răsuna în amândouă urechile lui. In ziua aceea voi ridica asupra lui Eli toate câte le-am grăit asupra casei lui. Voi începe și voi sfârși. Și i-am spus lui că Eu voi pedepsi casa lui până în veac, pentru nedreptățile fiilor lui, de care știa că rău au vorbit pe Dumnezeu, și nu i-a pedepsit pe ei.
Aceste cuvinte ale Domnului le asculta Samuel cu cutremur și după ce s-a sfârșit arătarea Domnului, iarăși a adormit până dimineață. Iar a doua zi, sculându-se, a deschis ușile bisericii Domnului și se temea să spună stăpânului său, preotului Eli, această vedenie. Iar Eli, chemându-l pe el, i-a zis: Fiule Samuele, ce-a grăit Domnul către tine? Mă rog ție, nu tăinui aceasta înaintea mea. Și a jurat Eli pe Samuel ca să nu ascundă înaintea lui nici un cuvânt din cuvintele Domnului. Deci Samuel i-a spus lui toate câte a auzit; iar preotul Eli a zis cu smerenie: Precum este plăcut Domnului meu, așa să facă. Dar acum Eli nu mai putea să pedepsească și să îndrepteze pe fiii săi, de vreme ce acum era foarte bătrân și fiii săi nu se temeau de el nicidecum. Iar Samuel din zi în zi creștea și se întărea cu duhul, și darul lui Dumnezeu, care era întru dânsul, se înmulțea, pentru că era Domnul cu dânsul, cuvintele prorocești erau în gura lui și nici un cuvânt al lui nu era deșert. Și au cunoscut toate popoarele israelite că Samuel este proroc credincios al Domnului.
Și trecând câtăva vreme, a sosit pedeapsa lui Dumnezeu asupra casei lui Eli, iar pe lângă aceea și asupra întregului Israel. Pentru că nu numai fiii lui Eli au mâniat pe Dumnezeu, ci și israelitenii, care, deși nu toți, însă mulți se învățaseră de la păgâni la închinarea de idoli și nu părăseau idolatria. Ei slujeau Dumnezeului ceresc, dar a-duceau jertfe și idolilor și mâniau pe Dumnezeul lor. Insă Dumnezeu, fiind îndelung răbdător, răbda păcatele poporului, până ce nu L-au mâhnit fiii lui Eli, care erau preoți și mai-mari în Israel.
Iar când aceia, cu fărădelegile lor, au pornit pe Dumnezeu spre mânie și răzbunare, atunci dreptul Judecător și răsplătitor, aducân-du-și aminte și de păcatele poporului, a adus răzbunare asupra tuturor; pentru că prin cei mai mari, și cei de sub stăpânire se pedepsesc de Dumnezeu. Și nu atât de degrabă păcatele poporului pornesc spre răzbunare pe Dumnezeu cel mânios, precum păcatele acelora care sunt rânduiți de Dumnezeu la stăpânirea și povățuirea poporului. Atunci filistenii s-au sculat cu război împotriva israelitenilor; iar israelitenii au ieșit la război împotriva lor. Și bătându-se ei, au fost biruiți de filisteni și au căzut uciși din tabăra lui Israel ca la 4000 de bărbați.
Atunci cei mai bătrâni ai lui Israel și-au zis: „Pentru ce ne-a bătut Domnul astăzi înaintea celor de altă seminție? Să luăm chivotul Domnului Dumnezeului nostru din Silom și să-l aducem în oastea noastră, ca să fie în mijlocul nostru când ne luptăm cu cei de altă seminție, și ne va mântui Domnul pe noi din mâinile vrăjmașilor noștri!”. Astfel sfatuindu-se, au trimis la Silom și au luat de acolo chivotul legii care sade pe heruvimi; iar lângă chivotul legii erau amândoi fiii lui Eli: Ofni și Finees. Și când au adus chivotul Domnului în oaste, tot Israelul a strigat cu glas mare de bucurie, încât a răsunat pământul. Iar cei de altă seminție au auzit glasul acela și au zis: „Ce este această strigare mare în tabăra iudeilor?”. Și s-au înștiințat de venirea chivotului legii în tabăra lui Israel. Deci atunci s-au temut și au zis: „Zeii au venit la dânșii în oaste, ca să oștească asupra noastră; amar nouă, cine ne va scoate pe noi din mâinile lor, căci aceia au bătut Egiptul cu toate rănile? Dar să ne întărim, o, bărbați filisteni, ca să ne luptăm vitejește cu iudeii, astfel ca să nu le robim lor, precum ne-au robit ei nouă”.
Astfel filistenii, îmbărbătându-se cu cuvinte unul pe altul, s-au înarmat cu tărie. Și s-a făcut război și tăiere mare de amândouă părțile și în loc ca filistenii să fie biruiți, ei au biruit pe iudei. Pentru că, fiind mâniat Dumnezeu, n-au ajutat nici sfintele cele aduse în tabără, căci unde ajunge răzbunarea cea dreaptă a lui Dumnezeu, acolo nu cruță nici sfințenia. Și au biruit filistenii pe israeliteni și au ucis din oastea lor ca la 30000. Apoi au luat chivotul legii și l-au dus în robie, omorând pe amândoi fiii lui Eli, care erau lângă chivot; și așa au căzut amândoi de ascuțișul săbiei, după cuvântul Domnului. Astfel Dumnezeu, pentru păcatele celor mai mari, dă la pedeapsă pe cei de sub stăpânire, iar pentru faptele cele necurate ale slujitorilor altarului, lasă sfintele altare spre stăpânirea mâinilor păgânești și bisericile Sale în pustiire. Fiii lui Eli, care erau preoți în locul tatălui lor cel îmbătrânit, judecători și îndreptători a tot Israelul, aceia au mâniat pe Dumnezeu prin fărădelegile lor și tot Israelul a suferit printr-înșii pedeapsă de la Dumnezeu și chivotul Domnului a fost dat în mâinile cele necurate ale celor de altă seminție.
Astfel fiind biruită tabăra lui Israel, un bărbat din seminția lui Veniamin, cu numele Ieminei, fugind de la război, a venit în Silom, având hainele sale rupte și țărână pe capul lui. Acela a spus prin cetate de uciderea taberei lor și toată cetatea a strigat cu glas de plângere. Iar Eli ședea pe scaunul său lângă ușile bisericii Domnului, și inima lui era în spaimă mare pentru chivotul lui Dumnezeu. Și auzind glasul strigării poporului, a zis către cei ce erau înaintea lui: Ce este această strigare? Și a venit la Eli omul acela, care era din tabără, și i-a zis: „Eu am scăpat astăzi de la război”. Eli i-a zis: „Ce s-a făcut acolo, fiule?”. El a zis: „Bărbații lui Israel sunt biruiți de cei de altă seminție și au fugit din fața lor. Ucidere mare s-a făcut în popor și amândoi fiii tăi au murit, iar chivotul legii este luat de biruitori”.
Și când a auzit Eli de luarea chivotului lui Dumnezeu, îndată a căzut pe spate de pe scaun și i s-a sfărâmat spatele și a murit; căci era un om bătrân și greoi, având 98 de ani. Apoi cei de altă seminție, după biruirea oștirii lui Israel, luând chivotul lui Dumnezeu, l-au dus în cetatea lor cea mai mare, în Azot, dănțuind și lăudându-se că au robit pe Dumnezeul lui Israel. Și l-au dus pe el în capiștea zeului lor spurcat, Dagon, și l-au pus împreună cu idolul lor; iar a doua zi, intrând în capiștea lui Dagon, au găsit pe zeul Dagon căzut la pământ și zăcând cu fața în jos înaintea chivotului lui Dumnezeu. Deci, ridicându-l de la pământ, l-au pus la locul său; iar dimineața iarăși sculându-se, au intrat în capiște și au găsit pe Dagon, nu numai căzut înaintea chivotului lui Dumnezeu, dar și sfărâmat, pentru că capul și amândouă gleznele picioarelor lui erau luate fiecare deosebi și aruncate în prag, iar amândouă palmele mâinilor lui zăceau lângă ușă; astfel că numai trupul lui Dagon rămăsese.
Dar nu numai pe Dagon, zeul filistenilor, l-a pedepsit puterea lui Dumnezeu, care era cu chivotul, ci și pe toți filistenii și pământul lor, căci i-a lovit pe ei, de la mic până la mare, cu neobișnuite boli și cu bube pline de puroi în locurile lor cele tăinuite și din această pricină mureau mulți, iar cei ce erau vii, aceia pătimind de rănile cele cumplite, scoteau țipete de durere, încât glasul strigării lor se suia până la cer. Incă și pământul se umpluse de șoareci care mâncau toate și din această pricină se împuțise de mulțimea șoarecilor. Și cunoscând filistenii că Dumnezeul lui Israel îi pedepsește pentru chivotul Său luat de ei în robie, l-au trimis pe el chiar și nevrând iarăși la israeliteni, însoțit cu daruri de aur, precum scrie pe larg despre aceasta în cele dintâi cărți ale împăraților. Noi însă să ne întoarcem la povestirea care ne stă înainte, despre Sfântul Proroc Samuel.
După războiul acela și după moartea lui Eli – preotul și judecătorul lui Israel – și a fiilor lui, israelitenii au fost 20 de ani sub jugul robiei filistenilor, stăpâniți de vrăjmașii lor și dându-le lor dajdie. Iar după 20 de ani, văzând Dumnezeu primejdia poporului Său cel strâmtorat de filisteni, S-a milostivit spre dânșii și a voit să-i izbăvească pe ei din mâinile vrăjmașilor lor. Deci a ridicat mai întâi între ei pe propovăduitorul pocăinței, pe acest credincios rob și preot al său, pe prorocul Samuel; pentru că în alt chip nu voia Domnul să miluiască pe poporul Său, decât după ce mai întâi s-ar fi pocăit ei. Sfântul Samuel propovăduia la toate semințiile lui Israel, zicând: „Dacă vă întoarceți cu toată inima către Domnul, lepădați zeii cei străini din mijlocul vostru și dumbrăvile lui Astarot și gătiți-vă inimile spre Domnul, slujindu-I Lui singur, și El vă va izbăvi pe voi din mâinile celor de altă seminție”. Și au ascultat popoarele cuvintele lui Samuel și au crezut în el, pentru că îl știau din copilăria lui și cunoșteau că vorbele lui erau nemincinoase. Atunci fiii lui Israel au lepădat zeii cei străini ai lui Baal și dumbrăvile lui Astarot, și au început a sluji numai Domnului. Iar pe Sfântul Samuel îl aveau ca un proroc și preot al lui Dumnezeu, judecător și îndreptător. Deci Sfântul Samuel a poruncit ca să se adune la dânsul toți israelitenii, în cetatea Masifat, la un munte înalt, ca acolo să facă cu pocăință rugăciune sobornicească către Dumnezeu. Și adunându-se popoarele lui Israel la Samuel, prorocul lui Dumnezeu, și rugându-se, posteau și își mărturiseau păcatele, zicând: „Am greșit înaintea Domnului”. Iar Sfântul Samuel, ca un preot, aducea jertfă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.
Atunci filistenii cei de altă seminție, auzind de adunarea popoarelor lui Israel și socotind că gătesc război împotriva lor, au năvălit fără de veste asupra lor înarmați în putere, vrând să-i piardă desăvârșit. Și auzind fiii lui Israel că vrăjmașii sunt aproape, s-au temut foarte și au zis către Samuel, prorocul lui Dumnezeu: „Nu tăcea, ci roagă-te către Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne izbăvească din mâinile celor de altă seminție”. Iar Sfântul Samuel îi întărea pe ei, ca să nu fie fricoși, ci numai să se roage Domnului și să nădăjduiască spre El. Și se ruga și el însuși cu dinadinsul pentru ei, înălțând arderi de tot, iar Domnul l-a ascultat pe el. Și încă neisprăvind Samuel jertfa, cei de altă seminție se apropiaseră de ei. Dar Dumnezeu a tunat tare în ziua aceea asupra celor de altă seminție, slobozind asupra lor tunete și fulgere înfricoșătoare, încât ei, tulburându-se de frică, au căzut înaintea israelitenilor.
Și ieșind bărbații israeliteni din cetatea Masifat, au gonit pe vrăjmașii lor și i-au bătut, fugărindu-i până în valea Betfor. Și au bătut israelitenii pe filisteni, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Samuel, plăcutul Lui, și pentru pocăința lor. Astfel a smerit Domnul pe cei de altă seminție înaintea poporului Său, iar ei n-au mai îndrăznit să meargă în hotarele lui Israel în toate zilele lui Samuel, și cetățile ce le luaseră de la israeliteni le-au întors înapoi. Deci era pace poporului lui Dumnezeu în toate zilele judecății și stăpânirii Sfântului Samuel, căci povățuia bine pe toți israelitenii, cercetând cetățile și îndreptând pe cei ce aveau trebuință de îndreptare, judecând drept, fără de plată, pentru că de la nimeni nu primea daruri și nici nu judeca căutând la față. Iar întoarcerea lui era la Armatem unde s-a născut, că acolo era casa lui. Acolo judeca el pe Israel și tot acolo a zidit altar Domnului.
Și judecând Sfântul Samuel pe Israel mulți ani, a îmbătrânit și a pus în locul său pe doi fii ai săi, pe Ioil și Avia, ca să fie judecători popoarelor. Dar ei n-au voit să umble în căile lui, ci s-au abătut în urma lăcomiei și au început a lua daruri de la cei ce căutau judecăți, a judeca cu plată și a face judecăți nedrepte. Deci bărbații lui Israel au mers la Sfântul Samuel și i-au zis: „Iată, tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu umblă pe calea ta; deci să pui împărat peste noi, ca să ne judece și să ne îndrepteze, precum și celelalte neamuri au împărații lor”. Aceste cuvinte n-au fost plăcute înaintea lui Samuel, pentru că nu cereau ca să-și pedepsească pe fiii săi sau să-i îndepărteze de la judecătorie, lucru care era gata să-l facă, ci cereau să le pună împărat. Iar poporul stătea asupra lui, zicându-i: „Dă-ne împărat, ca să ne judece”. Atunci Samuel s-a rugat către Domnul, iar Domnul a zis: „Ascultă glasul popoarelor acestea și fă precum cer, că nu te-au defăimat pe tine, ci pe Mine, ca să nu împărătesc peste ei. Spune-le însă stăpânirea împăratului care va împărați peste dânșii”.
Și a grăit Samuel către popoare: „O, bărbați ai lui Israel, să știți cum va stăpâni peste voi împăratul pe care îl cereți. El va lua pe fiii voștri și îi va face slujitorii lui. Îi va îmbrăca în arme, pe cai îi va pune și le va porunci să alerge înaintea caretelor sale. Îi va pune polcovnici și sutași și încă îi va și robi. Îi va face să are țarinile sale, îi va pune secerători secerișurilor sale, culegători viilor sale și lucrători la toate lucrurile plăcute lui. Fetele voastre le va lua la fierberile de mirosuri, la bucătării și la pitarii. Satele, viile, măslinișurile și toate bunătățile voastre le va lua și le va da slugilor sale; iar semințele, viile și țarinile ce vă vor rămâne vouă le va zeciui, ca din acelea să-i dați a zecea parte. Asemenea și slugile și dobitoacele voastre cele mai bune le va lua de la voi pentru el, și voi veți fi robii lui și veți striga îngreuiați de împăratul vostru în zilele acelea, dar Domnul nu vă va auzi, pentru că singuri ați poftit împărat pentru voi”. Astfel grăindu-le Sfântul Samuel, popoarele nu au voit să asculte cuvintele lui, ci strigau către dânsul, zicând: „Vrem împărat, ca să fim și noi cum sunt celelalte neamuri, ca să ne judece pe noi împăratul nostru și să iasă la război înaintea noastră împotriva vrăjmașilor”. Iar Sfântul Samuel le-a poruncit să se ducă fiecare la locul lui, până ce Dumnezeu le va arăta un bărbat vrednic de împărăție.
Și era în seminția lui Veniamin, în cetatea ce se numea Gava, un om pe nume Chiș, și acela avea un fiu pe care îl chema Saul, frumos la mărimea statului și bun. Și nu era altul între fiii lui Israel mai bun decât el. Deci se pierduseră asinii lui Chiș și a trimis Chiș pe Saul, fiul său, cu o slugă, să-i caute. Iar ei căutându-i și străbătând pretutindeni, nu-i găseau, apoi s-au apropiat de muntele Sifa, unde era cetatea Armatem, patria și casa Sfântului Samuel. Și a zis Saul către sluga sa: „Să ne întoarcem acum acasă la tatăl meu, că mi se pare că se întristează mai mult pentru noi decât pentru asini”. Și i-a zis sluga: „Iată, aici în cetate este omul lui Dumnezeu, cel mai înainte-văzător, care spune celor ce se duc la dânsul, cele ce au să fie; deci să mergem la dânsul, poate ne va spune unde vom putea afla asinii”. Și au mers la omul lui Dumnezeu. Însă Domnul spusese mai înainte Sfântului Samuel toate despre Saul și i-a poruncit, ca pe acela să-l ungă împărat al lui Israel.
Și văzând Sfântul Samuel pe Saul, fiul lui Chiș, l-a primit cu dragoste și i-a zis să nu se mâhnească pentru asini, că acum s-au aflat. Deci l-a odihnit la el în ziua și noaptea aceea. Iar a doua zi, slobozindu-l pe el, a luat un vas cu untdelemn și l-a turnat pe capul lui Saul, apoi l-a sărutat și i-a zis: „Iată, Domnul te-a uns pe tine pentru a împărăți popoarele cele din Israel. Și vei împărați peste popoarele Domnului și le vei mântui din mâinile vrăjmașilor lor dimprejur”.
Această ungere s-a făcut în taină, ca o prorocie a împărăției lui Saul ce avea să fie. Și a spus Sfântul Samuel lui Saul cel uns toate cele ce aveau să i se întâmple în cale, zicându-i: „Acest semn să-ți fie că Domnul te-a uns împărat; când vei pleca astăzi de la mine, vei afla doi bărbați lângă mormântul Rahilei, în hotarele lui Veniamin în Silom, care îți vor zice: «S-au aflat asinii pe care îi căutați și tatăl tău a lepădat grija pentru asini, iar acum se îngrijește foarte mult de voi!» Apei, când vei pleca de la acei doi bărbați și vei merge la dumbrava Taborului, vei afla acolo trei bărbați suindu-se la Dumnezeu în Vetim cu aducere de jertfe, unul aducând trei capre, altul ducând trei saci de pâine, iar al treilea, un foaie cu vin. Aceia ți se vor închina și îți vor da ție două pâini. Apoi te vei sui în muntele Domnului și vei întâmpina ceata prorocilor. Acolo se va pogorî peste tine Duhul Domnului și vei proroci cu dânșii. Pe aceste semne când le vei vedea împlinindu-se, după cuvântul meu, să știi că Dumnezeu este cu tine!”. Și plecând Saul de la Sfântul Samuel, toate i s-au întâmplat așa precum i le spusese prorocul.
După aceasta, Sfântul Samuel a poruncit tuturor popoarelor să se adune la Domnul în cetatea Masifat. Deci, ducându-se și el acolo, a zis către fiii lui Israel: „Așa grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu sunt Cel ce am scos pe părinții voștri din pământul Egiptului și v-am scos pe voi din mâinile lui Faraon și de la toți împărații care vă mâhneau. Iar voi M-ați defăimat astăzi pe Mine, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am mântuit de toate răutățile și ziceți că vă trebuie împărat, ca să domnească peste voi. Deci să fie după dorința voastră”. Zicând acestea Samuel, a pus înaintea Domnului toate semințiile lui Israel, după steagurile lor și a început a arunca sorți, din care seminție să le aleagă împărat; și a căzut sorțul pe seminția lui Veniamin. Apoi a aruncat iar sorți întru seminția aceea peste bărbații cei vestiți, și a căzut sorțul pe Saul, fiul lui Chiș. Și îl căutau pe Saul prin mijlocul lor, dar nu l-au aflat, pentru că se ascunsese într-o casă, făcându-se nevrednic de o cinste înaltă ca aceea, și fugea de dânsa. Dar Domnul l-a făcut arătat, iar popoarele alergând împreună cu Samuel, l-au luat de acolo și, aducându-l, l-au pus în mijlocul soborului. Și era la statură mai înalt decât toate popoarele. Și a zis Samuel către popor: „Vedeți pe cine a ales Domnul, că nici unul din voi nu este ca el”. Deci toate popoarele s-au bucurat și au strigat: „Să trăiască împăratul nostru!”.
Atunci Samuel a pus înaintea popoarelor legi împărătești, a scris o carte din acele legi și a pus-o înaintea Domnului. Dar nu s-a întărit atunci desăvârșit împărăția lui Saul, fiindcă erau unii care cârteau și nu se învoiau. Atunci Samuel a eliberat toate popoarele, ducându-se fiecare la locul său. Deci s-a dus și Saul la casa sa, în cetatea care se numea Gava, și s-au dus cu dânsul și fiii celor puternici, ale căror inimi le plecase Domnul spre Saul. Iar fiii celor potrivnici au zis: „Oare acesta ne va izbăvi din mâinile vrăjmașilor noștri?”. Și îl necinsteau pe el, neaducându-i daruri, dar Saul se făcea că nu aude ocările lor.
Iar după o lună, Naas, împăratul amonitenilor, a venit cu putere mare asupra cetății care se numea Iavis a Galaadiei, cea din ținutul lui Manase, și a tăbărât asupra ei cu tărie. Iar cetățenii cei înconjurați, văzând puterea cea mare a lui Naas, i-au zis: „Să ne pui așezământ și noi îți vom sluji ție”. Iar Naas le-a răspuns: „Așezământul pe care îl voi pune este acesta, că voi scoate fiecăruia din voi ochiul cel drept și voi pune ocară asupra lui Israel”. Atunci cetățenii au trimis la Saul, rugându-l să le ajute și să-i scape din înconjurarea aceea. Iar Saul a trimis îndată în toate hotarele lui Israel, și, adunând degrabă oaste multă și luând cu dânsul și pe Sfântul Proroc Samuel, s-a dus fără de veste asupra lui Naas, împăratul amonitenilor. Și a năpădit asupra lui foarte de dimineață, a biruit oastea lui și a izgonit-o, omorând chiar și pe împărat.
Atunci popoarele lui Israel au zis către prorocul lui Samuel: „Cine este cel ce zicea să nu împărătească Saul peste noi? Dați-ni-i nouă pe aceia ca să-i ucidem”. Dar Saul a zis: „Să nu moară nici unul pentru mine în ziua de acum, că Domnul a făcut astăzi mântuire întru Israel”. Iar Sfântul Samuel a grăit către popoare: „Veniți să mergem în Galgal și să înnoim acolo împărăția!”. Deci toate popoarele s-au dus acolo și Samuel a uns în fața tuturor pe Saul la împărăție înaintea Domnului. Și au jertfit acolo înaintea Domnului jertfele cele de pace, veselindu-se Saul foarte mult și împreună cu dânsul toți bărbații lui Israel.
Și veselindu-se popoarele pentru împăratul lor cel pus din nou, cu care câștigaseră biruința asupra amonitenilor, Sfântul Samuel a zis către dânșii: „Iată, am ascultat glasul vostru pentru toate câte mi-ați zis mie și v-am pus împărat. Iată, acum împăratul merge înaintea voastră, iar eu am îmbătrânit mergând cu voi din tinerețile mele până în ziua de astăzi; de aceea, să-mi spuneți acum înaintea lui Dumnezeu și înaintea unsului Lui, împăratul vostru: Am luat eu de la cineva din voi vreun vițel, vreun asin sau altceva? V-am făcut eu vreo strâm-bătate sau silă sau am luat din mâinile cuiva plată sau oricare dar? Spuneți dacă am făcut ceva din acestea și vă voi întoarce”.
Popoarele au zis către dânsul: „Nu ne-ai făcut strâmbătate în nimic, nici ne-ai silit, nici ne-ai jefuit, nici plată n-ai luat de la noi, nici oarecare daruri”. Samuel a zis către dânșii: „Martor este Domnul în această zi și unsul Lui, împăratul vostru, că n-ați avut pricini asupra mea, pentru care v-ar fi trebuit împărat, de vreme ce singur Domnul era împăratul vostru și vă povățuia prin feluriți judecători, scăpându-vă din mâinile vrăjmașilor voștri. Dar ca să înțelegeți că răutatea voastră este mare înaintea Domnului, fiindcă ați cerut împărat, iată, îndată veți vedea semnul”. Zicând aceasta, a început a se ruga Domnului. Și ziua era senină și uscată, fiind vreme de seceriș, dar deodată au început tunete mari, fulgere înfricoșate și nori, și s-a vărsat ploaie puternică, încât s-au temut toate popoarele de Domnul și de Samuel.
Atunci ei au zis către Samuel: „Roagă-te Domnului Dumnezeului Tău pentru noi, robii tăi, ca să nu murim, pentru că vedem că am adăugat această răutate la păcatele noastre, cerând împărat”. Și a zis Sfântul Samuel către ei: „Nu vă temeți, că Domnul nu va părăsi poporul Său. De acum fiți lângă împăratul vostru și slujiți Domnului cu toată inima voastră și faceți voia Lui, voi cu împăratul vostru, iar eu nu voi înceta a mă ruga Domnului pentru voi, numai să vă temeți de Dânsul, să-i slujiți în adevăr, știind toate minunile și facerile de bine ce v-a făcut vouă. Iar dacă veți începe a face rele, atunci veți pieri împreună cu împăratul vostru”. Astfel zicând Sfântul Samuel către popoare, a lăsat puterea judecătoriei și lua aminte numai la slujirea jertfei.
Iar Saul împărățind în Israel, a început după o vreme a se îndărătnici și a mânia pe Dumnezeu. Și a îndrăznit a se atinge de rânduiala preoțească, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu fără Samuel, preotul Lui. Incă s-a arătat și neascultător poruncii Domnului, când i-a poruncit prin gura prorocului Său Samuel să meargă și să piardă poporul lui Amalec, pentru o răutate veche a lor; că, mergând popoarele de la Egipt la pământul făgăduit, le-au făcut mare împiedicare pe cale. Și i-a poruncit, zicându-i: „Să nu cruți pe nimeni din ei, să-i ucizi de la parte bărbătească la parte femeiască, de la cei tineri până la cei ce sug piept, de la capre până la oi și de la cămile până la asini”.
Și adunând împăratul Saul oaste multă, a mers asupra țării lui Amalec și, biruind puterea acelora și robindu-le țara, a prins viu pe Agag, împăratul lor, și a ucis cu sabia tot poporul lui Amalec, pe bătrâni și pe tineri, pe femei și pe bărbați, iar pe împărat l-a cruțat. Și au luat Saul și poporul lui pentru ei cele mai bune din turmele lor, și numai pe cele proaste și defăimate le-au prăpădit. Asemenea și toate bunătățile lor le-au jefuit pentru ei, nepăzind porunca Domnului, ca să nu cruțe nimic, nici să ia pentru ei, ci toate să le dea pierzării. Apoi a fost cuvântul Domnului către prorocul Samuel, zicând: „M-am căit că am uns pe Saul la împărăție, deoarece s-a întors de la Mine și cuvintele Mele nu le-a păzit”. Și s-a mâhnit Samuel pentru Saul și a strigat către Domnul, rugându-se toată noaptea pentru el.
Și sculându-se Samuel de dimineață, a mers întru întâmpinarea israelitenilor care se întorceau de la război, și a aflat pe Saul în Galgal; și iată, acolo înălța singur Domnului ardere de tot. Și văzând împăratul Saul pe Sfântul Samuel, i-a zis: „Binecuvântat ești tu Domnului, că am făcut toate câte mi-a grăit Domnul prin tine”. Sfântul i-a zis: „Ce este glasul turmelor acestea în urechile mele și glasul dobitoacelor pe care îl aud?”. Impăratul a zis: „Le-am adus de la Amalec, că cele ce erau bune le-au cruțat popoarele și le-au adunat; iar cele ce erau mai proaste le-am ucis”. Sfântul Samuel i-a zis: „Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului în toate câte ți-a grăit și te-ai pornit spre câștiguri și ai făcut vicleșug înaintea Domnului?”. Și Saul a zis către Samuel: „Am ascultat glasul Domnului și am făcut precum mi-a poruncit. Am dezrădăcinat pe Amalec, iar pe Agag, împăratul lor, l-am prins și l-am adus viu. Iar popoarele au luat pradă cele mai bune oi și bivoli din turme, pentru arderea cea de tot și pentru jertfa lui Dumnezeu”.
Deci Sfântul Samuel a zis către Saul: „Oare sunt plăcute lui Dumnezeu arderile de tot și jertfele voastre? Nu era oare mai bine să asculți porunca Domnului? Ascultarea este mai bine primită Lui decât toate jertfele și grăsimile cele de berbeci. Precum este păcatul de vrăjitorie, tot așa este și păcatul de împotrivire la porunca Domnului; precum este păcatul închinării la idoli, așa este și păcatul călcării poruncilor Domnului. Iar de vreme ce tu ai defăimat cuvântul Domnului, te va defăima și pe tine Domnul și casa ta nu va împărăți întru Israel”. Saul a zis: „Am greșit de am călcat cuvântul Domnului și cuvintele tale, pentru că m-am temut de popoare și am ascultat glasul lor. Dar mă rog ție, rabdă greșeala mea și te întoarce cu mine la jertfă, ca să mă închin lui Dumnezeu înaintea ochilor tăi”. Iar Sfântul Samuel și-a întors fața, vrând să plece de la el, dar Saul l-a apucat de marginea hainei și a rupt-o, trăgând la sine pe omul lui Dumnezeu.
Deci i-a zis lui Sfântul Samuel: „Domnul a rupt astăzi împărăția lui Israel din mâna ta și o va da aproapelui tău, cel mai bun decât tine”. Și a zis Saul către Sfântul Samuel: „Am greșit Domnului, dar nu mă rușina acum înaintea bătrânilor lui Israel și înaintea poporului meu; deci întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău”. Și s-a întors Samuel cu Saul și s-au închinat. Apoi el a zis către Saul: „Să-mi aduceți aici pe Agag, împăratul lui Amalec”. Și a venit Agag la dânsul tremurând și a zis: „O, cât de amară este moartea!”. Sfântul Samuel a zis către Agag: „Precum sabia ta a făcut fără de fii pe femei, tot astfel va rămâne și maica ta fără de fii”. Atunci Samuel a înjunghiat pe Agag înaintea Domnului în Galgal, nu ca și cum l-ar fi chinuit, ci împlinind porunca Domnului. După aceea, Samuel s-a dus în Armatem și Saul s-a dus la casa sa în Gava. Și n-a mai văzut Sfântul Samuel pe împăratul Saul până în ziua morții sale, dar plângea pentru dânsul, fiindu-i jale de pierzarea lui.
Iar după câtva timp, Domnul a zis către Samuel: „Până când plângi tu pe Saul, pe care eu l-am lepădat, ca să nu împărătească în Israel? Umple cornul tău de untdelemn și mergi în Betleem la lesei, că între fiii lui am aflat vrednic de împărăție”. Și a zis Sfântul Samuel: „Cum voi merge? Că va auzi Saul și mă va ucide?”. Domnul i-a zis: „Ia o junincă și, ducând-o acolo, vei zice: «Am venit să aduc jertfă Domnului»; și vei chema la jertfă pe lesei și pe fiii lui. Iar eu îți voi arăta ție cele ce vei face și-mi vei unge pe acela ce-ți voi zice”. Deci Samuel a făcut după cuvântul Domnului, a mers în Betleem și cei mai bătrâni s-au înspăimântat de venirea lui și au ieșit în întâmpinarea lui și i-au zis: „O, înainte văzătorule, oare cu pace este intrarea ta?”. Și a zis sfântul: „Pace! Am venit să aduc jertfa Domnului; deci sfințiți-vă prin înfrânare și prin rugăciune și să veniți la mine ca să fac jertfă”.
Iar după săvârșirea jertfei, Sfântul Samuel mergând în casa lui lesei, i-a poruncit să aducă la dânsul pe fiii săi unul câte unul. Deci lesei a adus la proroc pe Eliav, cel mai mare fiu al său. Și a întrebat prorocul pe Domnul, rugându-se către Dânsul întru sine, dacă acesta este cel înainte ales de Dânsul la împărăție. Și a zis Domnul lui Samuel: „Nu căuta la fața lui, nici la mărimea statului lui, căci l-am lepădat pe el; pentru că eu nu judec căutând la față. Omul caută la față, iar Dumnezeu caută la inimă”. Apoi lesei a chemat pe Amina -dab și l-a pus pe el înaintea feței lui Samuel, care a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. Și a adus lesei pe Sama, și a zis prorocul: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. Deci lesei a adus pe cei șapte fii ai săi înaintea lui Samuel, și a zis Samuel către dânsul: „N-a ales Domnul dintre aceștia”.
Apoi Samuel iarăși a zis către lesei: „Nu mai ai alți fii?”. lesei a zis: „Mai am încă unul mic, dar acesta paște oile la iarbă”. Samuel a zis către lesei: „Trimite și adu-l aici pe el, că nu vom ședea până ce va veni el aici”. Și trimițând lesei, a adus pe David. Iar acesta era rumen și frumos la ochi și la față. Și a zis Domnul către Samuel: „Scoală-te și-l unge pe el, că acesta este”. Deci Samuel a luat cornul cu untdelemn și l-a uns împărat în mijlocul fraților lui. Și a zburat duhul Domnului peste David dintru acea zi și după aceea. Și sculân-du-se Samuel, s-a dus în Armatem, în casa sa, unde săvârșind zilele bătrâneților sale, a adormit cu somn de moarte. Deci adunându-se tot Israelul, l-a plâns pe el și l-a îngropat acolo, în casa cea din Armatem.
Pe acest Sfânt Proroc Samuel l-a fericit cu laude Isus Sirah, zicând: „Samuel, prorocul Domnului, cel iubit de Domnul, a ridicat împărăția și a uns pe Saul și pe David peste poporul Lui. Cu legea Domnului a judecat adunarea și a cercetat Domnul pe lacov prin rugăciunile lui. Și a fost cunoscut întru credința sa că este proroc credincios. El a chemat pe Domnul cel puternic, când îl împresurau vrăjmașii lui împrejur, iar Domnul a tunat din cer, și cu glas mare a făcut auzit glasul Lui. El a pierdut pe stăpânitorii Tirului și pe toți boierii filistenilor. Mai înainte de sfârșitul său, Samuel s-a mărturisit înaintea Domnului și a unsului Lui, că din averi și până la încălțăminte n-a luat de la nimeni ceva, și nu i-a făcut lui ocară nici un om. După adormirea sa a prorocit și a arătat împăratului Saul sfârșitul lui. Apoi a înălțat din pământ glasul său prin prorocie, pentru ca să piardă fărădelegile popoarelor”. Acestea le-a zis Sirah, iar noi, păcătoșii, nădăjduind ca, prin rugăciunile acestui sfânt plăcut al lui Dumnezeu, să câștigăm iertare de păcate și mântuire, slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă. Cum, după adormirea sa, Sfântul Proroc Samuel a spus împăratului Saul moartea, caută despre aceasta în cartea împăraților, în cap. 28. Iar în 11 zile ale lunii martie, caută la pătimirea Sfântului Mucenic Pionie, spre sfârșitul istoriei pătimirii lui.
Sfântul și slăvitul Prooroc Miheia (în unele traduceri Micah, sau Mica) este al șaselea dintre cei doisprezece Profeți mici.
A trăit spre sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., fiind contemporan cu proorocii Isaia, Amos și Osea și a scris cartea din Vechiul Testament care îi poartă numele.
Numele său înseamnă „Cel ce este de la Dumnezeu”.
Este cunoscut ca cel care a proorocit că Betleemul avea să fie locul nașterii lui Mesia.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 14 august.
Sf. Proroc Miheia (secolul al VIII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Viața
Miheia s-a născut în satul Moreșet.
Se cunosc puține despre viața lui personală.
După stilul în care este scrisă cartea sa, era un om educat, posibil dintr-o familie înstărită de proprietari de pământuri.
Miheia a asistat la căderea Regatului lui Israel în anul 722 î.Hr.
Vreme de mai bine de cincizeci de ani, a călătorit prin Regatul lui Iuda, arătând poporului iudeu că israeliții își încălcaseră legământul față de Dumnezeu și îndemnându-i să se lepede de păcatele în care se afundaseră și să se apropie cât mai mult de Dumnezeu.
Nu se cunosc prea multe nici despre moartea proorocului Miheia, în afară de faptul că a fost înmormântat la Moreșet, în satul unde s-a născut.
Moaștele sale au fost descoperite în vremea domniei împăratului Teodosie cel Mare, la sfârșitul sec. al IV-lea d. Hr. printr-o descoperire minunată ce i s-a făcut episcopului de atunci din Elefteropolis.
Profeții
Proorocii sunt cei care anticipează perioada martiriului creștin.
Fără să ezite, ei aduc mesajul lui Dumnezeu în fața poporului care își petrece viața în nepăsare și trândăvie.
Mulți dintre ei au plătit cu viața, iar alții au fost chinuiți pentru adevăr, dar cuvintele lor s-au împlinit atunci când a venit vremea.
Proorocul Miheia ne-a lăsat multe mărturii care mai sunt valabile și astăzi, pentru că unele proorocii pur și simplu nu sunt determinate de timp.
Patimile lumii nu se schimbă niciodată.
Profeții depre cucerirea Samariei și a Ierusalimului
Prorocul a prezis și distrugerea Samariei și cucerirea Regatului de nord ca urmare a păcatelor săvârșite de popor.
El a prezis și faptul că Sionul, Ierusalimul și Templul vor fi distruse și poporul va fi dus în robie.
Din păcate, aproape nimeni nu l-a crezut.
Încă și mai greu de crezut a fost prorocia sa privitoare la faptul că dușmanii omului vor fi casnicii lui.
“Nu vă încredeți în prieteni și în cel de aproape nu vă puneți nădejdea și de aceea care se sprijină pe pieptul tău păzește cuvintele gurii tale!
(Miheia 7:5).
Profeția venirii Mântuitorului Hristos
Miheia a scris despre Mesia care avea să vină, despre locul nașterii acestuia, despre strămoșii, originea și viitoarea domnie a acestuia.
Şi tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei.
Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște.
Atunci rămășița fraților săi se va întoarce la fiii lui Israel.
El va fi voinic și va paște poporul prin puterea Domnului, întru slava numelui Domnului Dumnezeului Său și toți vor fi fără de grijă, iar El va fi mare, până la marginile pământului.
Şi El Însuși va fi pacea noastră!
(Miheia 5, 1-4).
Teme abordate de Sfântul Proroc Miheia în cartea sa
Miheia – cel care este de la Dumnezeu. Aceasta este tâlcuirea numelui prorocului Miheia. Însuși numele său reprezintă o mărturie a activității sale proorocești.
Nedreptatea locuitorilor iudei față de Dumnezeu și slujitorii săi adevărați era evidentă în timpul activității lui Miheia. Nu doar conducătorii erau corupți și necinstiți în comportamentul lor, dar existau și numeroși profeți falși și preoți nevrednici.
Toți deveniseră lacomi de bani, dorind să își sporească avutul propriu în dauna celor săraci.
De asemenea, erau convinși că fac doar ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și se mințeau pe ei înșiși considerând că Dumnezeu îi va ajuta și îi va apăra cu toate că erau nedrepți.
De aceea, Sfântul Proroc Miheia este necruțător în prorocia sa.
Este clar că oamenii pătrunși de patimi până în măduva oaselor nu se vor îndura nici de rudele lor.
Patima transformă omul în fiară sălbatică, imposibil de controlat, care se hrănește doar din munca aproapelui, ignorând orice legături de sânge. Același lucru se întâmplă și cu profeții mincinoși.
“Așa zice Domnul împotriva proorocilor care rătăcesc pe poporul meu… Văzătorii se vor face de rușine și ghicitorii vor fi de ocară și toți își vor acoperi barba, căci nu vor avea nici un răspuns de la Domnul (Miheia 3:5-7).”
Care este adevărata dreptate?
Sfântul Proroc Miheia spune că nu sunt necesare jertfe scumpe său sacrificarea propriilor copii pentru a fi plăcut lui Dumnezeu.
Ceea ce cere Dumnezeu sunt cele patru virtuți fundamentale, pe care fiecare om trebuie să le posede în cel mai înalt grad.
Prima dintre acestea este dreptatea, despre care am observat că lipsea cu desăvârșire în Israel.
A doua era iubirea. Mai putem, însă, să vorbim despre iubire atunci când discutăm de oameni nedrepți? Milostivirea se naște și ea din iubire. Unde nu este iubire, nu există, prin urmare, nici milostenie.
Cât despre smerenie, este clar că nu mai exista nici un strop în cei care umblau doar după câștiguri nedrepte și credeau în tot acest timp că nu vor fi pedepsiți de Dumnezeu.
Această atitudine se naște doar din mândrie, nicidecum din smerenie.
Cu alte cuvinte, aici sunt mustrați toți israeliții care considerau că jertfele de animale reușeau să îi curățească de păcat, dar nu înregistrau nici un progres moral, ci continuau să săvârșească fărădelegi.
În ciuda acestui sfat, nimic nu s-a schimbat.
Poporul și-a continuat drumul pe calea greșită, nereușind să își schimbe atitudinea și să dobândească adevăratele virtuți interioare, iar nu doar câteva fapte exterioare golite de sens.
“Cu ce mă voi înfățișa înaintea Domnului și mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui Preaînalt?
Înfățișa-mă-voi cu arderi de tot, cu viței de un an?
Dar, oare, Domnului Îi vor plăcea miile de berbeci, zecile de mii de râuri de untdelemn?
Oare Îi voi da pe cel dintâi născut al meu ca preț pentru fărădelegea mea și rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?”
Miheia 6:6-8
Viața veșnică
În ciuda acestei atitudini foarte dure și pesimiste, Sfântul Proroc Miheia profețește și despre fericirea vieții veșnice, oferind o speranță de mântuire poporului cuprins de patimi netrebnice.
“Și în zilele cele de apoi, muntele templului Domnului se va înălța peste vârfurile munților și mai sus decât dealurile și către el vor curge popoarele… nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia și nu se vor mai învăța cum să se lupte; ci fiecare va sta liniștit sub vița și smochinul lui și nimeni nu-i va înfricoșa, căci gura Domnului Savaot a grăit!”
(Miheia 4:1-3).
Aici se află de fapt o profeție cu un sens dublu.
Pe de o parte, aceasta ne amintește de perioada de după Întruparea Mântuitorului, atunci când toate popoarele au putut să asculte cuvântul Domnului și să se încreștineze.
Pe de altă parte, versetele finale ale acestui fragment fac referire la viața veșnică în care nu există nici un război, ci doar pace fără de sfârșit.
Unitatea întregii lumi este subliniată aici cu o mare forță.
Este clar că judecata universală și recunoașterea Domnului drept adevăratul Dumnezeu duc la o unificare extraordinară a întregii lumi.
Această unitate de credință s-a observat și din reușita misiunii creștine în cursul veacurilor atunci când neamuri întregi s-au convertit la adevărata credință.
Un fragment din slujba Sfântului Prooroc Miheia, rezumă întreaga să misiune:
“Cu strălucirile dumnezeieștii insuflări celei de Sus fiind luminat, cele viitoare le-ai vestit, văzându-le ca și cum ar fi fost acum, vrednicule de minune“.
Tropar Glasul 2
A proorocului Tău Miheia pomenire, Doamne, prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.
Sfântul Proroc Miheia, cel dintâi cu acest nume, era cu neamul din seminția lui Efrem și era fiul lui Iemvlaan. El a fost în Israel întru aceleași zile, în care a fost și Sfântul Proroc Ilie, împărățind atunci peste Israel, în Samaria, Ahab și cu Izabela; iar peste iudei, în Ierusalim, fiind împărat Iosafat. In vremea aceea, semințiile celor doisprezece fii ai lui Iacov erau despărțite în două împărății. Deosebită era împărăția celor două seminții: a lui Iuda și a lui Veniamin – aceasta se numea împărăția lui Iuda, iar scaunul ei era Ierusalimul; și deosebită era împărăția celor zece seminții care se numea a lui Israel, iar scaunul aceleia era Samaria, și în stăpânirea împărăției acelui Israel era seminția lui Efrem, neamul și patria Prorocului Miheia.
Sf. Proroc Miheia (secolul al VIII-lea î.Hr.) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro
Deci Sfântul Miheia îl mustra mult pe Ahab, împăratul lui Israel, pentru aceleași greșeli pentru care îl mustra și Sfântul Ilie: pe de o parte, pentru depărtarea lui de la Dumnezeu spre închinarea la idoli, iar pe de alta, pentru nedreptățile ce le făcea. Iar împăratul ura pe prorocul care-l mustra, dar nu îndrăznea să-l ucidă, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu și rușinându-se de cinstea și de sfințenia îmbunătățitului bărbat; încă și înfricoșându-se de împlinirea cuvintelor lui cele prorocești. Insă prorocul, dând loc mâniei celei nedrepte a împăratului, ieșea aiurea și petrecea prin munți, ca nu cumva arătându-se adeseori împăratului și mustrându-l pe el, să-l pornească spre mânie ucigașă.
Într-acele zile, casa lui Ahab, împăratul lui Israel și casa lui Iosafat, împăratul Iudeii, erau unite, căci Iosafat luase de la Ahab, după Ioram, cel dintâi fiu născut al său, pe Atalia, fiica lui, și împăratul Iosafat venise din Ierusalim în Samaria, spre cercetare la împăratul Ahab; deci, între dânșii era legătură de dragoste. Și când ei se veseleau, Ahab a rugat pe Iosafat să-i ajute la război împotriva împăratului Asiriei, ca să ia de la dânsul cetatea Ramot din Galaad, care era de demult a lui Israel, iar împăratul Asiriei pusese stăpânire pe ea cu sila. Și a făgăduit Iosafat lui Ahab că va merge el însuși împreună cu dânsul la războiul acela și i-a zis: „Precum voiești tu, așa și eu, și precum poporul tău, așa și poporul meu vom merge împreună la război; dar mai întâi să întrebăm pe Dumnezeu, oare acel război ne va fi nouă cu câștig?”. Și îndată Ahab a adunat pe prorocii săi cei necurați și mincinoși, în număr de patru sute, între care unul era mai-mare proroc mincinos, anume Sedechie, fiul lui Hanaan.
Și toți acei proroci dădeau bună nădejde lui Ahab, zicându-i: „Mergi și Dumnezeu îți va da ție în mâini nu numai cetatea Ramot, ci și pe însuși împăratul Asiriei!”. Dar Iosafat, împăratul Iudeei, fiind bine cinstitor și credincios lui Dumnezeu, văzând și înțelegând că între prorocii aceia nici unul nu era adevărat proroc, ci toți erau înșelători și momitori, a zis către Ahab, împăratul lui Israel: „Oare nu este aici cineva, măcar unul ca acela, proroc al Domnului, prin care să întrebăm pe Domnul și să ne spună nouă adevărul?”. Ahab a zis: „Este un bărbat care poate să întrebe pe Domnul și să știe adevărul de la El; acela este Miheia, fiul lui Iemvlaan; dar eu îl urăsc pe el, că nu-mi prorocește mie bune, ci totdeauna cele rele”. Iosafat a zis lui Ahab: „Nu grăi așa! Cheamă-l și ascultă-l pe el și nu te mânia când ești certat de dânsul”.
Și îndată Ahab a trimis să-l cheme pe Prorocul Miheia, pentru că într-acea vreme venise în Israel din munții cei pustii. Și au șezut împărații amândoi pe scaunele lor, în podoaba și slava lor, lângă porțile Samariei și toți prorocii mincinoși au prorocit înaintea lor. Atunci mai-marele proroc mincinos, Sedechia, a făcut niște coarne de fier și, trâmbițând, a zis către împăratul Ahab: „Domnul zice așa: Cu aceste coarne vei sfârși și vei prăpădi Siria și o vei pierde pe ea”. Asemenea și toți ceilalți ziceau împăratului: „Să te sui la Ramot în Galaad că vei birui pe împăratul Siriei și Domnul ți-l va da în mâinile tale”. Dar trimisul care mersese să cheme pe Prorocul Miheia, a zis către el: „Iată, toți prorocii bine prorocesc împăratului; deci te rog pe tine, ca și tu cu dânșii să-i prorocești bine, ca să nu fie cuvintele tale potrivnice”. Sfântul Miheia a răspuns: „Viu este Domnul, că orice-mi va zice Domnul Dumnezeul meu, aceea voi grăi împăratului”. Deci, venind Sfântul Miheia, a stat înaintea lui Ahab, împăratul lui Israel, care l-a întrebat, zicând: „Ascultă, Miheia, să merg oare la Ramot al Galaadului cu război, sau să mă opresc?”. Iar prorocul, nedepărtând îndată întrebarea împăratului, ci trăgându-l mai ales pe el spre întrebarea cea mai cu dinadinsul, i-a zis ca și cum nu ar fi vrut: „Să te sui, că Domnul te va povățui pe tine și-l va da în mâinile tale pe împăratul Asiriei!”.
Atunci împăratul Ahab, văzându-l pe el că nu grăiește cu îndrăzneală, a zis către dânsul: „Juru-te pe tine de multe ori, ca să-mi spui mie adevărul înaintea Domnului!”. Atunci Sfântul Miheia a zis cu îndrăzneală: „Am văzut pe tot Israelul risipit prin munți, ca oile fără păstor”. Cu aceste cuvinte prorocul a arătat că oastea lui Israel avea să se lipsească în război de păstorul său, adică de împărat, pentru că avea să fie ucis, și toți aveau să fie izgoniți prin munți și pustietăți de ostașii asirienilor, ca oile de lupi. Atunci Ahab, împăratul lui Israel, a zis către Iosafat, împăratul Iudeei: „Oare nu ți-am spus eu ție că acesta nu-mi prorocește mie cele bune, ci numai cele rele?”.
Iar Sfântul Miheia a zis: „Nu așa, că și eu aud cuvântul Domnului! Nu așa! Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel șe-zând pe scaunul Său și toată oastea cerească stătea înaintea Lui, de-a dreapta și de-a stânga. Și a zis Domnul: «Cine va înșela pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie și să cadă în Ramot al Galaadului?» Iar cei ce stăteau înaintea lui, unii au zis într-un fel, alții, într-altul. Dar venind un duh viclean, a stat înaintea Domnului și a zis: «Eu îl voi înșela pe el!» Atunci Domnul a zis: «Cum îl vei înșela pe el?» Duhul cel viclean a zis: «Voi merge și voi grăi minciuni prin gurile tuturor prorocilor lui». Iar Domnul a zis: «Mergi și fă așa!» Deci, să știi, împărate, că duh mincinos este în gurile tuturor prorocilor tăi, iar Domnul a grăit rele de tine!”.
Aceasta zicând-o prorocul, a venit Sedechia, prorocul mincinos, și a lovit pe Sfântul Miheia peste obraz, zicând: „Care Duh al Domnului ți-a grăit ție acestea?”. Sfântul Miheia a răspuns: „Tu vei vedea împlinirea cuvintelor acestea în ziua aceea când vei fugi din odaie în odaie și din casă în casă, vrând să te ascunzi în casa ta de frica asirienilor!”. Atunci împăratul Ahab, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe Prorocul Miheia și să-l arunce în temniță, să-l hrănească pe el cu pâine și cu apă de mâhnire, adică să-i dea lui foarte puțină pâine și apă, numai să nu moară de foame și de sete; ca astfel să poată să fie viu până la întoarcerea împăratului, spre a fi muncit de dânsul; pentru că așa zisese împăratul: „Țineți-l pe el, până ce mă voi întoarce cu pace!”. Iar Sfântul Miheia a zis către împărat: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că Domnul n-a grăit prin mine”. Aceasta zicând-o prorocul, a strigat către popor, zicând: „Aceasta să o auziți tot poporul”. Și au pus pe Sfântul Miheia în temniță în Samaria, cetatea de scaun a împărăției lui Israel. Iar împăratul Ahab, ducându-se la război, a fost ucis, după prorocia Sfântului Miheia, precum se spune despre aceasta în cartea a III-a Impărați, capitolul 22 și în cartea a Ii-a Paralipomena, în capitolul 18, unde se scrie pe larg.
Iar după moartea lui Ahab, a împărățit în Israel, Ohozia, fiul lui. Despre sfârșitul Sfântului Proroc Miheia nu se află nimic în dumnezeiasca Scriptură, decât numai în Prolog se spune cum că ar fi fost ucis de Ioram, fiul lui Ahab; dar Ioram, precum s-a zis mai înainte, era ginere, iar nu fiu al lui Ahab. Insă este de crezut că prorocul lui Dumnezeu s-a sfârșit cu moarte mucenicească, ori de care chinuitor ar fi fost ucis, pentru că și Izabela, femeia lui Ahab, rămânând văduvă după bărbatul său, și Ohozia, fiul ei, primind împărăția după tatăl său, și ginerele lor, Ioram, împăratul Ierusalimului, toți aceștia nu aveau să cruțe pe acela care a prorocit adevărul despre pierzarea lui Ahab.
Iar pomenirea acestui Sfânt Proroc Miheia se pune în cinci zile ale lunii ianuarie, în Mineiul cel mare și în Sinaxarele lunilor sfinților de la Kiev. Insă se mai pomenește despre dânsul și aceasta, că el a fost ucis pentru că mustra fărădelegile, și a fost aruncat într-o prăpastie; iar cei de aproape ai lui l-au scos și l-au îngropat în pământul său, aproape de mormântul unui proroc străin.
După acest dintâi Proroc Miheia, trecând 150 de ani și mai mult, a fost un alt Sfânt Proroc Miheia tot cu același nume, care se cinstește în ziua de acum – 14 august. Acesta a fost din seminția lui Iuda, din satul cel aproape de Elevteropolis, care se numea Marisi; de aceea s-a numit și morastitean. Acesta a prorocit în Ierusalim, pe vremea împăraților iudei Iotam, Ahaz și Iezechia. In acea vreme trăia și Sfântul Proroc Isaia. Sfântul Miheia mustra pe oamenii care părăsiseră pe adevăratul Dumnezeu și care se abătuseră la închinarea de idoli, deprinzându-se la fapte păgânești spurcate. El le zicea cu umilință, din partea lui Dumnezeu: „Poporul Meu, ce v-am făcut vouă? Cu ce v-am întristat pe voi sau cu ce v-am supărat? Răspundeți-Mi Mie! Fiindcă v-am scos pe voi din pământul Egiptului și v-am izbăvit pe voi din casa robiei, oare pentru aceasta M-ați părăsit pe Mine și v-ați ales vouă pe idolii păgânilor ca și zei?”.
Și iarăși mustra răutățile, nedreptățile, jefuirile și asuprelile care erau făcute de boieri, de judecători și de cei mai-mari, asupra oamenilor săraci și scăpătați. El zicea: „Ascultați, stăpânitorii casei lui Iacov, care urâți binele și căutați răul: Oare nu este lucrul vostru ca să înțelegeți și să faceți judecată dreaptă în popor? Iar voi nu numai cu nedreptate chinuiți pe cei săraci și pe popoarele cele scăpătate și nevinovate, dar ați jupuit și pielea de pe dânșii, oasele lor le-ați pisat și trupurile lor le-ați zdrobit, ca și cum ați vrea să-i puneți în căldare spre facerea de bucate. Ascultați acestea, cei mai mari ai casei lui Iacov, care urâți judecata și răzvrătiți toate cele drepte, care zidiți Sionul din sângiuiri și Ierusalimul din nedreptăți”.
Astfel prorocul mustrand pe cei păcătoși și văzând neîndrep-tarea celor mustrați, se tânguia pentru pierderea lor, suspinând și strigând: „O, vai mie, de vreme ce m-am făcut ca acela care adună paie la seceriș și ca o aguridă la culegerea viilor, neavând struguri -nu sunt așa cei ce plac lui Dumnezeu! O, vai mie, suflete! A pierit binecredinciosul de pe pământ și nu mai este cel ce îndreptează pe oameni. Toți întru sângiuri se ceartă, fiecare chinuiește pe aproapele său cu răutate și își pregătesc spre rău mâinile lor. Boierul cere daruri și judecătorul grăiește cuvinte de pace, asta este pofta sufletului său”.
Astfel sfântul proroc, mustrand pe cei răi și tânguindu-se pentru nepocăința lor, le prorocea mânia lui Dumnezeu care venea asupra lor și care avea să pedepsească mai întâi Samaria, cetatea cea cu întâiul scaun al împărăției lui Israel; căci într-aceea se începuse mai întâi păgânătatea idolească și stricarea legii lui Dumnezeu și faptele cele necurate ale păgânilor. Apoi acea pedeapsă avea să ajungă și Ierusalimul, căci Samaria de asirieni, iar Ierusalimul de caldei aveau să fie stricate desăvârșit, după cum a judecat dreapta răzbunare a lui Dumnezeu. Și iarăși se tânguia prorocul, zicând: „O, vai! O, vai, căci răzbunările au sosit!”. Insă între toate aceste lucruri de mâhnire, le-a vestit înainte și lucruri de bucurie, că avea să se nască Domnul nostru Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, în Betleem și a zis: „Iar tu, Betleeme, pământul Iudeei, întru nimic nu vei fi mai mic între stăpânii Iudeei, pentru că din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel!”. Iar celelalte cuvinte ale acestui sfânt proroc sunt scrise în cartea lui prorocească.
Iar după acea prorocie îndestulată despre cele ce aveau să fie, nu se știe cum Sfântul Miheia și-a sfârșit viața; însă se pare că sfârșitul lui nu a fost mucenicesc, căci se scrie despre dânsul în viața și în cartea Sfântului Proroc Ieremia, că atunci când popii și prorocii mincinoși și mulțimea poporului voiau să ucidă pe Ieremia, unii din bătrâni îl apărau pe el, zicând către sobor: „Aduceți-vă aminte de Prorocul Miheia morastiteanul. Acela în zilele lui Iezechia, împăratul Iudeii, a zis către tot poporul: «Așa zice Domnul Savaot: Sionul se va ara ca o țarină și Ierusalimul va fi ca o cale neumblată și muntele templului va fi ca o luncă de dumbravă». Pentru aceste cuvinte au doară l-au ucis pe el Iezechia împăratul și tot poporul iudeu? Oare nu s-au temut de Domnul?”.
Din aceste cuvinte se arată că Sfântul Miheia nu a fost ucis; ci, după petrecerea vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu, el s-a sfârșit în pace și a fost îngropat în satul Marisi, cel de moștenire. Iar cinstitele lui moaște s-au aflat după mulți ani, împreună cu moaștele sfântului Proroc Avacum, pe vremea împărăției marelui Teodosie, prin descoperirea lui Dumnezeu, fiind Zevin episcop al Elevteropoliei, pentru care fie slavă Dumnezeului nostru, acum și pururea și în veci. Amin.
Nota. Să se știe că erau doi proroci cu numele de Miheia: cel dintâi, care a prorocit lui Ahab, împăratul lui Israel, că va fi biruit și ucis de asirieni în război; iar altul, care a trăit mulți ani după cel dintâi, a fost acela care a prorocit despre nașterea lui Iisus Hristos în Betleem și a scris carte de prorocie. Deci, de vreme ce în Minei s-a pus slujba celui de-al doilea, iar în Prolog sinaxarul este scris despre cel dintâi, și cu un sinaxar viața amândurora este amestecată într-una, este de trebuință ca aici să punem viața fiecăruia deosebi, ca să fie arătată tuturor deosebirea între cei doi Miheia.
Sfântul și Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (în ebraică: אליהו; în greacă: Hλίας) este unul dintre cei mai mari profeți trimiși de Dumnezeu.
Numele lui se poate traduce prin cel al cărui stăpân este Dumnezeu, sau stăpânul meu este Dumnezeu.
Faptele sale sunt descrise în Vechiul Testament, dar se fac multe referiri la el și în Noul Testament.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 20 iulie.
Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul (c. 900 – 850 î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Proorocul Ilie Tesviteanul în Vechiul Testament
Proorocul Ilie este amintit pentru prima dată în Cartea Regilor I (I Regi 17:1) din Vechiul Testament, el ducând Cuvântul Domnului către regele Ahab al Israelului. Este supranumit Tesviteanul (sau Tișbitul) deoarece era originar din cetatea Tesba.
Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba Galaadului, a zis către Ahab:
“Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu!”
Ahab, rege al Israelului, care mutase capitala regatului nordic la Samaria (regatul sudic, al lui Iuda, păstrase capitala tradițională – Ierusalimul), se căsătorise cu Izabela, fiica regelui Ieteval al Sidonului.
Datorită influenței soției sale, Ahab a încălcat Legea, instaurând cultul idolului fenician Baal și a altor zei “împrumutați” de la fenicienii din Tir și Sidon.
Mai grav a fost faptul că, luându-se după regele lor, tot mai mulți supuși ai săi l-au părăsit pe Dumnezeul lui Israil, închinându-se idolilor păgâni.
Acesta a fost sensul mesajului transmis de profetul Ilie Tesviteanul – de mustrare a lui Ahab pentru rătăcirea sa, pentru că închinându-se idolilor se pierdea nu numai pe sine ci și pe întreg poporul său pe care îl trăgea pe calea pierzaniei.
Regele Ahab nu a ascultat cuvântul Domnului și sfaturile lui Ilie; ca urmare s-a împlinit profeția lui Ilie – a început o secetă cumplită, nicio picatură de ploaie sau măcar de rouă nu a mai picat, urmând nerodirea lanurilor, lipsa de hrană și foametea;
nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la adevărata credință.
Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, înveșmântat doar cu o piele de animal, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicată mai târziu mănăstirea Hozeva, care mai există și astăzi, unde a trăit și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul).
Domnul îi trimise corbi (păsări pe care evreii le considerau impure) pentru a-i aduce pâine dimineața și carne seara, ca să poată supraviețui.
Când secă și râul Chorrath, Dumnezeu îl trimise pe Ilie la Sarepta Sidonului, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei.
Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei.
În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datoria ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea.
Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale: la cuvântul Proorocului, covata sa cu făină și ulciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii.
Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri.
Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, și după ce suflă de trei ori asupra trupului neînsuflețit, chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților (I Regi 17:2-24).
După ce au trecut trei ani de secetă, preabunul Dumnezeu, văzând că omenirea se topește de foamete, s-a milostivit și a zis către robul Său Ilie:
“Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adap pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăința și te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci“.
Plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria la regele Ahab.
În drumul său, l-a întâlnit pe un sfetnic al regelui, numit Obadia.
Acesta era temător, pentru că el luase apărarea unor prooroci în fața regelui Ahab (care voia să îi ucidă, instigat de soția sa Izabela) și chiar le salvase viața ascunzându-i în peșteri.
La porunca lui Ilie, Obadia și-a făcut totuși curaj și s-a dus la rege, pe care l-a convins să îl întâlnească pe Ilie (I Regi 18:1-17).
Ilie se arătă în fața regelui Ahab, care rămase surprins să îl vadă venind, liber, pe cel pe care îl căutase peste tot cu slugile sale.
Ilie îi ceru să adune pe tot poporul lui Israel pe Muntele Carmel ca martor al confruntării sale cu cei 450 de profeți ai lui Baal și cei 400 de profeți ai zeiței feniciene Așera, care erau întreținuți de Izabela.
Când toată lumea fu adunată, Ilie le zise:
“Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați Lui! Şi dacă este Baal, urmați aceluia“.
Poporul însă n-a răspuns nimic.
Ilie ceru atunci ca doi viței să fie pregătiți pentru sacrificiu și să fie așezați pe rug, dar fără să aprindă focul și îi lăsă pe falșii profeți să aducă primii sacrificiul.
Aceștia îl invocară cu strigăte pe Baal, din zori până în seară, dar în zadar.
Ilie râdea de ei, încurajându-i să strige mai tare, ca nu cumva zeul lor să fi adormit sau să nu fie ocupat cu alte treburi.
La venirea serii, Profetul înălță un altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel, săpă un șanț larg în jurul altarului, pe care puse vițelul jupuit de piele, și porunci să fie vărsată, în trei rânduri, apă din belșug peste acesta, astfel încât să se umple șanțul.
Apoi adresă spre cer un strigăt puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.
Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul și apa.
Tot poporul căzu atunci cu față la pământ strigând :
“Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu!“.
Din porunca lui Ilie, falșii profeți fură prinși și uciși cu toții.
El îl anunță apoi pe Ahab că seceta avea să înceteze în curând , apoi se urcă în vârful Muntelui Carmel și, plecându-se asupra pământului, cu capul între genunchi și mintea adunată în inimă, începu să se roage.
De șapte ori trimise pe slujitorul său să privească orizontul, în direcția mării, iar a șaptea oară un norișor își făcu apariția, cerul se întunecă și ploaie căzu din belșug, răspândind pe pământ binecuvântarea cerească.
Ilie aflând apoi că Izabela vrea să se răzbune pe el pentru uciderea profeților zeului Baal, s-a refugiat la Beer-Şeba, în regatul Iuda.
Acolo, mai exact pe muntele Horeb, i s-a arătat din nou Domnul, spunându-i:
“Mergi și întoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc și, când vei ajunge acolo, să ungi rege peste Siria pe Hazael, pe Iehu, fiul lui Nimși, să-l ungi rege peste Israel, iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi prooroc în locul tău! Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela să-l omoare Iehu, iar cine va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela să-l omoare Elisei.” (I Regi 19:15-17).
După câțiva ani, Ilie a fost trimis iarăși de Dumnezeu la regele Ahab, ca să-l avertizeze pe acesta că va fi pedepsit pentru fărădelegile sale, îndeosebi pentru uciderea lui Nabot (la instigarea aceleiași Izabela).
Trei ani mai târziu, Ahab a pierit într-o luptă cu sirienii, fiind pedepsit pentru păcatele sale.
L-a urmat pe tronul Israelului fiul său, Ahazia, care a comis aceleași păcate ca și Ahab:
“Căci a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (I Regi 22:52-53).
Ahazia căzând bolnav, a vrut să consulte oracolul zeului Baal. Ilie a ieșit în calea trimișilor regali, mustrându-i pentru faptul că se adresau unui idol păgân, în loc să se roage Dumnezeului părinților lor, și a proorocit moartea iminentă a lui Ahazia, ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp.
Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să îl ia pe Ilie la sine, sfântul prooroc și cu Elisei (care devenise ucenicul său) mergeau de la cetatea Ghilgal spre cetatea Betel.
Ilie, cu smerită cugetare, voia să tăinuiască față de Elisei preamărirea ce era să i se facă de către Dumnezeu, și a zis către Elisei:
“Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimite până la Betel“.
Elisei, cel care mai târziu avea să devină și el un sfânt și mărit prooroc, știind de asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns:
“Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi“.
Acestea s-au repetat și la Ierihon și la Iordan.
Când amândoi sfinții prooroci au ajuns la râul Iordanului, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu acesta; apa s-a despărțit în două și au trecut amândoi ca pe uscat.
După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: “Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine“.
Elisei a răspuns: “Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine“.
Ilie i-a zis: “Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea“.
Pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car cu cai de foc și Ilie a fost luat spre cer.
Elisei privea și striga: “Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!“, ca și cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israel, decât multă mulțime de viteji și de călăreți înarmați“, și nu l-a mai văzut.
Elisei s-a apucat de hainele sale și le-a rupt tânguindu-se.
Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul și, luându-l, a stat pe malul Iordanului; deci, despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și astfel s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui (II Regi 2:1-15).
Sfântul prooroc Ilie în Noul Testament
Sf. Ilie este frecvent menționat și în Noul Testament. Astfel, preoții evrei și leviții îi reproșează Sfântului Ioan Botezătorul: “De ce botezi tu, dacă nu ești nici Hristosul, nici Ilie?” (Ioan 1:25).
Sf. Apostol Pavel (Romani 11:2-3), pentru a ilustra argumentul lui că Dumnezeu nu s-a lepădat niciodată de poporul său, se referă la o împrejurare grea din viața lui Ilie Tesviteanul care se plângea Domnului: “Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, și ei caută să-mi ia viața“, iar Dumnezeu îl ajută să izbândească asupra vrăjmașilor păgâni.
După Sf. Apostol și Evanghelist Matei însuși Iisus spune despre Ioan Botezătorul: “Şi, dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 11:11-15).
Se poate remarca asemănarea dintre Sf. Ilie și Sf. Ioan Botezătorul în ce privește austeritatea și puterea mustrărilor pe care le făceau celor păcătoși.
Chiar și aspectul fizic este asemănător în descrierile din cărțile sfinte despre cei doi.
Astfel în II Regi 1:8 se spune: “Ahazia le-a zis: «Ce înfățișare avea omul acela care s-a suit înaintea voastră și v-a spus aceste cuvinte?»; Ei au răspuns: «Era un om îmbrăcat cu o manta de păr și încins cu o curea la mijloc»; Şi Ahazia a zis: «Este Ilie, Tesviteanul»“, iar în Matei 3:4 Sf. Ioan Botezătorul este descris astfel: “Ioan purta o haină de păr de cămilă, și la mijloc era încins cu o cingătoare de piele“.
Apariția în slavă a lui Ilie pe Muntele Tabor, în momentul Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, i-a uimit și înspăimântat pe cei trei ucenici care îl însoțeau atunci pe Mântuitorul.
Ei s-au liniștit însă văzând că Ilie și Moise au vorbit cu El (Matei 17:1-8, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36).
Potrivit profețiilor Sfinților Părinți, Dumnezeu îi va trimite pe Ilie și Enoh înainte de venirea lui Antihrist, să mărturisească pentru Hristos pe pământ și pentru a îi întări pe cei credincioși.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, gonește bolile și pe cei leproși îi curățește. Pentru aceasta și celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăște tămăduiri.
Condac, glasul al 2-lea:
Proorocule și înainte-văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Dumnezeu Unul, Iubitorul de oameni.
Iconografie
În icoane Sfântul Ilie este înfățișat cel mai adesea cu părul cărunt, barba mare, îmbrăcat într-o ținută de ascet, cu cojoc de oaie, asemănător Sfântului Ioan Botezătorul care, de altfel, va fi și purtător al “duhului și al puterii lui Ilie” (Luca 1:17).
Unele din momentele vieții Sfântului Ilie s-au perpetuat mai mult în iconografie. Astfel, în Biblia patricianului Leon, manuscris din secolul al X-lea, păstrat astăzi la Muzeul Vatican, este redat Proorocul Ilie înaintea regelui Ahab.
Scena este izolată în iconografie, dar are câteva detalii ce merită analizate. Imaginea îl arată pe Ilie îndreptându-se către regele Ahab, pictat cu coroană și stând pe tron.
Ceea ce prezintă interes sunt nimburile celor două personaje centrale. Ilie poartă în jurul capului un nimb auriu, iar Ahab, verde. În manuscrisul menționat, găsim același artificiu artistic când este redat Moise, în fața faraonului.
Diferențierea aceasta scoate în evidență calitatea sfințeniei față de cea a stăpânirii pământești.
Şi regele este un uns și un ales al lui Dumnezeu, prin urmare este evidențiat în iconografia bizantină prin nimb.
Trebuie știut că bizantinii înfățișau cu nimb nu doar împărații sau regii încununați de sfințenie și trecuți în calendare, ci pe toți regii.
Nimbul regal se pictează la fel ca și cel al sfinților, dar sunt și excepții, cum este cea de față, când se operează o diferențiere, pentru a scoate în relief o modificare semantică: aici regele în cauză este un rege care se îndepărtase de voia Domnului, deci nimbul său nu mai este la fel de strălucitor ca și al sfântului.
Aceste diferențieri sunt vizibile datorită supremației pe care aurul o are în cromatica bizantină.
Icoana suirii Sf. Ilie la cer, în căruța de foc, sugerează o scenă cunoscută și în arta păgână, aceea a apoteozei împăratului, al cărui suflet era purtat de o cvadrigă către cer.
Cinstirea Sfântului prooroc Ilie Tesviteanul
Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Măritului Prooroc Ilie Tesviteanul. Numele său este purtat de mulți creștini – statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane poartă numele Sfântului Ilie.
Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.
În tradiția populară, Sfântul Ilie este considerat stăpânul norilor și al trăsnetelor, iar sărbătoarea lui, la 20 iulie, marchează miezul verii pastorale, când pe munți se organizează vestitele Nedei și Sântilii, iar ciobanii separă berbecii de oi.
Românii credeau că Sf. Ilie hotărăște furtunile, când și unde să dea grindina, incendiile etc. Se vede, în aceste credințe, proiecția folclorică a severității proorocului și în viața cerească.
Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se mănâncă, pentru prima dată, roada noua de mere și de struguri. Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de „retezatul stupilor”.
Suirea la cer a Sf. Ilie – pictură populară- foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Tradiții de Sfântul Ilie
În fiecare an pe data de 20 iulie se sărbătorește Sfântul Ilie. Această zi marchează miezul verii pastorale, se spune că atunci ciobanii separă oile de berbeci.
Sfântul Ilie este considerat ocrotitorul recoltei și tot în credința populară se spune că tot el este cel care controlează tunetele și fulgerele, el pedepsește pe cei necredincioși.
În perioada sa pământeană Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinților și l-a urcat la cer într-o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați.
În cer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit. Și, pentru că dracii înspăimântați se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.
Atât de pornit este Ilie în a se răzbuna pe diavoli, încât Dumnezeu, ca să-l mai domolească, i-ar fi uscat brațul și piciorul stâng.
Oamenii se însemnează cu semnul sfintei cruci pe vreme de furtună, ca nu cumva vreun necurat să se ascundă prin preajmă și să fie fulgerați și ei odată cu diavolul.
Există și credința că dacă omul poartă în ziua de prăznuire a Sfântului, mâțișori de salcie, sfințiți la Florii, va fi ferit de fulgere.
Nu era voie să se consume mere până pe 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina. În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.
În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie, ca să fie feriți de grindină, tunete și fulgere; dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiți.
De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită “retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbații curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.
După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere.
Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc.
Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari “e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.
Tot în această zi, se culegeau plante de leac, în special busuiocul.
Ciobanilor le era permis să coboare în sate pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.
Conform tradiției, în noaptea dinaintea acestei zile, fetele mergeau pe pământul semănat cu cânepă, se dezbrăcau și se rostogoleau prin lan, după care se îmbrăcau și plecau acasă. Dacă în noaptea de Sânt-Ilie visau cânepă verde, acestea sigur se vor mărita cu un flăcău tânăr și frumos, iar dacă visau cânepă uscată acestea se vor mărita cu un bărbat mult mai în vârstă.
Dacă tună în ziua de Sânt-Ilie toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.
În vechime, se obișnuia ca în ziua prăznuirii Sfântului Ilie să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, numite nedei, (NEDÉIE – Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram), se organizau târguri de Sant-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.
În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.
Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig.
Cu doua-trei săptămâni înainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.
La bâlciul organizat cu această ocazie (“Comedia din deal”) veneau artiști de circ – acrobați, iluzioniști, înghițitori de săbii, motocicliști ce evoluau la zidul și globul curajului – soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrâncioburi de diverse forme și mărimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați “pe deal”.
Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și-a pierdut importanța, astăzi încercându-se revigorarea lui în cadrul Festivalului folcloric “Șezătoarea”.
Rubedeniile Sfântului Ilie
Panteliile sunt considerate în lumea satului reprezentări meteorologice care pârjolesc și ard recoltele în luna lui Cuptor, fiind surori cu Sântilie și reprezintă un punct culminant al sărbătorilor de vară.
Sunt celebrate de două ori, cu șapte zile înainte de Sfântul Ilie și la șapte zile după Sfântul Ilie, în perioada de 13 – 27 iulie. Forța lor distrugătoare poate fi diminuată prin diferite interdicții de muncă.
Cea mai rea și amenințătoare soră a Sfântului Ilie este Ciurica, o divinitate feminină foarte misterioasă încât nici nu se știe prea multe despre ea.
Numele acestei sărbători derivă de la numele Sfântului Mucenic Chiric sau o compunere între Chiric si numele mamei sale, Iulia, sfinții venerați de creștinii ortodocși în data de 15 iulie. În alte regiuni precum Muntenia această sărbătoare mai poartă numele de Cirica, Chiric Schiopul sau Ciric.
Se spune că Ciurica îi pedepsește pe cei care nu respectă această zi și este o sărbătoare destinată femeilor.
Bătrânii amintesc că femeia capătă puteri misterioase și are dreptul să poruncească bărbaților ce să facă în această zi astfel încât, bărbații plecau de acasă de frica femeilor.
De asemenea, nu este bine ca cineva să ia bătaie în această zi pentru că va lua bătaie tot anul.
În plus, femeile nu au voie să lucreze pentru ca lupii să nu le mănânce vitele.
Amintirea ei este păstrată de unele expresii populare precum “Astâmpără-te că vine Ciurica sau Stai cuminte, capeți Ciurica”. Această expresie era adresată bărbaților care își supărau nevestele.
Copiii bolnavi sau cuprinși de spaimă trebuie să treacă în această zi prin cercuri de flori ca să se vindece.
Tot în această zi se spune că nu este bine să te piepteni sau să scoți gunoiul din casă, deoarece vitele se pot îmbolnăvi sau pot fi mâncate de lupi.
Sfânta Muceniță Marina (sărbătorită în data de 17 iulie) s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu bine credincioși. Sfânta Marina a primit învățătura despre Hristos la vârsta de doisprezece ani. După moartea mamei sale, tatăl sau nu a mai considerat-o fiica sa, pentru credința în Iisus a început să o urască și a dat-o la o doica care stătea într-un sat departe.
Când Marina a crescut a devenit o fată frumoasă atât cu trupul cât și cu sufletul. Era plină de bunătate și ajuta oamenii sărmani.
Episcopul Olimvrie s-a îndrăgostit de frumusețea ei și a dorit-o de soție, dar când a aflat că este roaba lui Hristos acesta a închis-o și a torturat-o.
După prima zi de tortură, Sfânta Marina a fost chemată în fata episcopului, iar toate rănile acesteia au dispărut. Supusă la alte chinuri, Sfânta Marina a reușit să treacă peste toate cu răbdare și cu credință în Dumnezeu.
Episcopul supărat de curajul Marinei a ordonat să i se taie capul.
În popor sărbătorea Sfintei Mucenice Marina se serbează cu post, se spune că în această zi, Sfânta Marina înfrânge răutatea și ferește oamenii de ispită.
Este protectoarea pasărilor de curte și se spune că este bine să se împartă pui pe la vecini ca să aibă parte de păsări. Se aprind lumânări la biserică pentru a fi ferit de orice boală.
Dacă se culege pelin în această zi, are puteri tămăduitoare. Pe unde se matură cu pelin, puricii mor din cauza amărăciunii lăsate de plantă. Femeile se spală pe față cu zeama de pelin pentru a le subția pielea obrazului.
Pârliile sunt trei divinități îngrozitoare, surori ale lui Sântilie, care se răzbună cu incendii dacă nu se respectă zilele lor: 20-22 iulie. Pe vremuri, puține zile de peste an erau așteptate cu o așa de mare teamă precum cele trei sau șapte zile cunoscute sub numele de Pârlii sau Pârlele.
21 iulie: Ilie Pălie ar fi fost vizitiul lui Sântilie. Se ține tot pentru foc. Cui lucrează în această zi, îi arde casa. Altfel spus, dacă păzești sărbătoarea, te păzești de foc.
22 iulie: Foca. Îl șin până și turcii, după ce au văzut că au ars șapte sate. În Maramureș, țăranii se opresc din lucru trei zile, 20, 21 și 22 iulie. Altminteri, Sfinții Ilie, Ilie Pălie și Foca i-ar pedepsi aspru. (sursa: Ghidul sărbătorilor românești, Irina Nicolau)
O altă rudă, în 23 iulie, este Opârlia, care provoacă incendii și arsuri pe corp dacă nu i se prăznuiește ziua. În această zi nu se cocea, nu se torcea, nu se dădea foc din casă și era interdicția la scăldat.
Proorocul Isaia, sărbătorit la 9 mai în fiecare an, s-a născut în Ierusalim, pe la anul 811 înainte de Hristos. Numele Isaia în limba ebraică este „Ieșaiahu”, ceea ce înseamnă „mântuirea lui Dumnezeu”. Era originar din neamul regilor iudei. Isaia a fost fiul lui Amos și unul din cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament (alături de Ieremia, Iezechiel și Daniel) Tatăl său era frate cu regele Amasiei, cel ce a domnit între anii 838-809.
Isaia a primit o creștere aleasă. A învățat legea Domnului, iar la timpul potrivit, s-a căsătorit cu una din tinerele slujitoare la templu, tinere care, pentru curățenia și sfințenia vieții ce duceau, purtau numele de proorocițe. Căsătoria lui a fost binecuvântată cu mai mulți copii.
Personalitate foarte influentă în secolul al VIII-lea î.Hr, activitatea profetică a lui Isaia s-a desfășurat în vremea regilor Asaria sau Ozia (809-757), Iotam (757-741), Ahaz (741-725), Hischia sau Ezechia (725-697) și Manase (697-642), pe care a încercat să-i ajute și să-i îndrepte prin profeții, mustrări și îndemnuri, într-o vreme de grele încercări pentru poporul iudeu, atât din pricina dușmanilor din afară, cât și din aceea a abaterii lui de la urmarea legii și a cinstirii lui Dumnezeu.
A murit ca martir. Biserica creștină îl prăznuiește la 9 mai.
Proorocul Isaia (sec VIII-VII î.Hr.) – foto preluat de doxologia.ro
Activitatea
Activitatea proorocului Isaia este relatată în Cartea a IV-a a Regilor, Cartea a II-a a Cronicilor, unde este evocată domnia lui Iezechia și în Cartea lui Isaia. În Noul Testament sunt foarte multe trimiteri la proorociile sale.
În cartea sa a prorocit poporului evreu, din care se trăgea, Naşterea Domnului dintr-o fecioară. Isaia a dat lui Mesia numele de Emmanel, care se tâlcuiește ,,Dumnezeu e cu noi”.
Isaia l-a prezis pe Mesia cu atâtea amănunte încât Sfinții Părinți l-au numit Evanghelistul Vechiului Testament.
De asemenea, a profeţit despre pătimirea Robului lui Dumnezeu (cap. 50-53) şi despre a Doua Venire a lui Hristos (cap. 63-65).
Plin de curaj, a mustrat pe cei puternici din vremea aceea pentru nedreptăţile şi fărădelegile lor.
Proorocul Isaia (sec VIII-VII î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Opera
Isaia a scris cartea biblică care-i poartă numele, în care face o serie de profeții de amenințare și de mângâiere, acompaniate de încurajări, sfaturi și îndemnuri adresate regilor vremii. A scris și cartea împăraților lui Iuda și Israel (2Cron32.32), în care scrie despre Ozia (2Cron26.22) și Iezechia (2Cron32.32).
Profețiile lui Isaia sunt citate de Iisus Hristos și apostoli aproape de 50 ori în mod exact și de vreo 40 de ori în mod liber. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din pustie, intrând într-una din sâmbete în sinagoga din Nazaret, luând cartea Prorocului Isaia a deschis-o la locul unde erau cuprinse prorocirile despre El, scrise cu aproape opt secole înainte:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Isaia 4, 18-19).
Moartea și prăznuirea
Potrivit unei vechi tradiții evreiești, Isaia ar fi trăit până în timpul regelui Manase care, cu toate că-i era ginere, a poruncit să fie tăiat în două cu un fierăstrău. Această tradiție a fost admisă și de Biserica creștină, care îl prăznuiește la 9 mai. Apostolul Pavel amintește de suferințele prin care au trecut unii creștini, menționând și pedeapsa tăierii cu fierăstrăul. (Evrei 11.37)
Primind darul proorociei, proorocule și mucenice Isaia, de Dumnezeu propovăduitorule, tuturor de față ai arătat întruparea Domnului, la toate marginile pământului cu glas mare strigând: “Iată, Fecioara în pântece va lua!”
Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. El a trăit cu 600/800 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului.
Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei şi Veniamin va stăpâni Galaadul.
Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la Miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Mucenic Varlaam (†304) care era din Antiohia Siriei. Fiind bătrân şi mărturisind cu mult curaj pe Domnul Hristos, a fost dus la dregătorul Antiohiei, care a poruncit să fie bătut cu vine de bou. După aceasta, l-au chinuit cumplit, smulgându-i unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, dregătorul a poruncit să i se deschidă sfântului palma dreaptă.
Şi a pus în ea cărbuni aprinşi cu tămâie, crezând că nu va putea suferi şi că va arunca tămâia peste altarul idolesc, pentru ca prin aceasta să se arate că a adus jertfe zeilor. Dar Sfântul Varlaam a stat cu bărbăţie până când focul i-a mâncat carnea palmei şi în aceste chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
