Articole

Constantin Brâncuși (1876 – 1957)

Constantin Brâncuși (1876 – 1957)

foto preluat de pe moma.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Constantin Brâncuși a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

 

Anii de început

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

 

Opera

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta - foto: wallpaperforcomputer.net

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta – foto: wallpaperforcomputer.net

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Constantin Brâncuși, 1907-08, The Kiss. Exhibited in 1913 at the Armory Show and published in the Chicago Tribune, 25 March 1913 – foto: en.wikipedia.org

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

Constantin Brâncuși, Portrait of Mademoiselle Pogany, 1912, White marble; limestone block, Philadelphia Museum of Art, Philadelphia. Exhibited at the 1913 Armory Show – foto: en.wikipedia.org

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Armory Show, 1913, North end of the exhibition, showing some of the modernist sculptures. In Arts Revolutionists of Today (1913), the caption for this photo reads: “At the left of the picture is a much-discussed portrait bust of Mlle. Pogany, a dancer, by Brâncuși. This freak sculpture resembles nothing so much as an egg and has excited much derision and laughter…” – foto; en.wikipedia.org

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Brâncuși’s Paris studio, 1920, photograph by Edward Steichen – foto; en.wikipedia.org

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris), sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Constantin Brâncuși – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

În prim plan, Masa tăcerii, în plan îndepărtat, Poarta sărutului, ambele în parcul oraşului de pe malul Jiului foto: ro.wikipedia.org

În prim plan, Masa tăcerii, în plan îndepărtat, Poarta sărutului, ambele în parcul oraşului de pe malul Jiului
foto: ro.wikipedia.org

La moartea sa, în 1957, sta­tul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente. Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.

 

Despre opera lui Brâncuși

Anii 1897 – 1906

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.

Din această perioadă datează operele:

1897 – Craiova – Bustul lui Gheorghe Chițu
1898 – București – Bustul Vitellius
1900 – București – Capul lui Laocoon
1902 – București – Ecorșeul
1902, probabil ianuarie – București – statuetă simbolizând muzica corală românească
1902, octombrie – Craiova – bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
1903 – București – Bustul generalului Carol Davila
1905 – Paris – Orgoliu
1906 – Paris – Copil – ghips
1906 – Paris – Supliciu – piatră
1906 – Paris – Cap de copil – bronz
1906 – Paris – bustul Victoriei Vaschide
1906 – Paris – bustul doctorului Zaharia Samfirescu
1906 – Paris – portretul pictorului Nicolae Dărăscu

 

Referințe critice despre Brâncuși

Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.

Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993.

 

Locul lui Brâncuși în sculptură

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.

Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.

 

Decesul

În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

 

Constantin Brâncuși despre opera sa

„Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”. – Constantin Brâncuși

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

 

 

 

 

Maria Cuțarida-Crătunescu (1857 – 1919) medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România

Maria Cuțarida-Crătunescu (1857 – 1919)

foto preluat de pe www.rador.ro
articol preluat ro.wikipedia.org

 

Maria Cuţarida Crătunescu (n. 10 februarie 1857, Călăraşi – d. 10/16 noiembrie 1919), a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România, doctor în medicină. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea Maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară.

Maria Cuțarida-Crătunescu (n. 10 februarie 1857, la Călărași - d. 10/16 noiembrie 1919) a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maria Cuțarida-Crătunescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biografie

Şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, loc unde s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, în 1877. După puţin timp s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă, iar stagiul de spital şi de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris. În 1884 devine doctor în medicină, cu teza L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus (Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).

Cât timp a studiat în străinătate ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: în „Pressa” apărea un articol cu titlul O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii, iar în „Românul” un articol vorbea despre O româncă, doctor în medicină. În toamna aceluiaşi an s-a întors în ţară, pentru a obţine dreptul de liberă practică şi a-şi echivala diploma din străinătate, examenul l-a trecut cu calificativul magna cum laude. Şi-a deschis o clinică particulară, dar a făcut şi cerere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secţia „Boli ale Femeilor”.

A fost respinsă fără nici o explicaţie, oferindu-i-se un post de profesoară de igienă. A reuşit, în 1885, să ocupe un post de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucureşti, unde acorda consultaţii gratuite. Deşi s-a pregătit foarte bine pentru concursul în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog, Maria Cuţarida-Crătunescu nu a reuşit să ia concursul. Din 1886 a devenit şef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, şi al secţiei de ginecologie de la Filantropia. Dar, în 1894, Eforia Spitalelor a decis să modifice profilul secţiei unde lucra din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbându-se astfel şi programa concursului. Maria Cuţarida-Crătunescu protestează, dar fără rezultat, iar conflictul între ea şi Eforie s-a adâncit, ajungându-se la demisie.

A înfiinţat în 1897 Societatea Materna, cu scopul de a ocroti copiii săraci, iar doi ani mai târziu a organizat prima creşă, la Fabrica de Tutun din Bucureşti, unde a asigurat şi consultaţii pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 – 1898. A prezentat la Congresul acţiunilor feministe, ţinut la Paris în anul 1900, lucrarea Le Travail de la femme en Roumanie, (Munca femeii în România), alcătuind o statistică a femeilor care au reuşit să promoveze intelectual: „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

A fost invitată şi la congresele de la Bruxelles (1907) şi Copenhaga (1910), unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile şi un studiu asupra creşelor din România. A fost mobilizată în timpul Primului Război Mondial, la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). La sfârşitul acestuia, din motive de sănătate, Maria Cuţarida-Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
cititi mai mult despre Maria Cuțarida-Crătunescu si pe: www.rador.rowww.avocatnet.roadevarul.ro

Alice Voinescu (1885 – 1961) scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și prima româncă doctor în filosofie

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.

A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral. Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub teroarea comunistă.

 

Date biografice

Se naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta de 15 ani citeşte Imitatio Christi.

A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în filozofie cu Maiorescu, iar la insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în Germania şi Franţa pentru pregătirea unui doctorat.

În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps şi J. Volkelt, familiarizându-se şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen şi se împrieteneşte cu N. Hartmann.

În 1913 obţine doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.

În 1922 devine profesor titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.

Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreţinând ulterior numeroase corespondenţe.

La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932, vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are revelaţia artelor plastice.

În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizaţie religioasă după modelul “grupului Oxford“.

Între 1932 şi 1942 realizează o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, conferinţe care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi.

În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări dramatice.

Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel).

A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti.

Conferinţele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama elisabetană (cu precădere Shakespeare).

A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială, militând penru emanciparea şi educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.

În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor.

În 25 aprilie 1951 este arestată pentru participarea la conferinţele de rezistenţă intelectuală, organizate de Petre Manoliu (o „Universitate liberă” aşa cum peste trei decenii vor organiza cehii „Charta 77”).

Ţinută nejudecată un an şi şapte luni în lagărul de la Ghencea şi închisoarea Jilava, este trimisă în domiciliu obligatoriu, fără nici un mijloc de subzistenţă, timp de şase ani, în satul Costeşti din apropierea localităţii Târgu-Frumos, din nordul Moldovei, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele. Este ajutată de prieteni, de Rarinceşti, de Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costeşti). Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse de comunişti.

La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi pierduse şi el catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile engleză şi germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin - d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913) - (Alice Voinescu, fotografie de la arestare) foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Alice Voinescu, fotografie de la arestare – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Opera

Opera şi activitatea i-au fost reapreciate postum.

La începutul anului 1983, criticul şi comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea şi îngrijirea unor volume de estetică şi istoria teatrului. După Revoluţia din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale şi Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefaţat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar şi în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formaţie se detaşa puternic de concepţiile materialiste promovate şi susţinute de noul regim din România.

Monica Lovinescu:

Tăcerea exemplară şi suferinţa asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă nobleţe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la şcoala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca şi Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalităţile ţinând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă şi prea puţin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete

Arşavir Acterian:

Alice Voinescu a fost pentru mulţi oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puţine femei, plină de un anumit duh al unei anumite înţelepciuni morale şi spirituale, ea -printre lecţiile sale inspirate de filozofie şi literatură dramatică- iniţiase pe meleagurile noastre şi o mişcare aşa-zis oxfordistă. În şedinţele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice şi păsurile celor prezenţi. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu îşi spunea părerea despre cele auzite
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, Bucureşti, 2008)

Alexandru Paleologu:

„[...] graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”

Andrei Pleşu:

Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută [...]. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decât utopia grosolană şi resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)

 

Jurnalul

Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespondenţa purtată de Alice Voinescu pe când se afla în satul Costeşti, cu o prietenă – Florica Rarincescu.

 

Volume publicate (selectiv)

- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913

- Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936

- Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941

- Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

- Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.

- Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

- Jurnal – Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu

- Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999

- Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

 

Referinţe (selectiv)

- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (881 de pagini)

- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 2009

- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 223–225

- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)

- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

cititi mai mult despre Alice Voinescu si in urmatoarele articole:

Vă mai amintiți de…Alice Voinescu, 31 mai 2011, Simona Chițan, Adevărul

- Alice Voinescu‒ un destin exemplar, 11 februarie 2014, Mircea Morariu, Adevărul

- VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalități interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“, 13 aprilie 2014, Medeea Stan, Adevărul

Emanuil Gojdu (1802 – 1870) avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână

Emanuil Gojdu (1802 – 1870) (pictură de Miklós Barabás)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro

 

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

 

Originea şi familia

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanuil Gojdu s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând Emanuil Gojdu.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9/21 februarie 1802 în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802. A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.

Tatăl lui Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie. În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu. Tatăl lui Emanuil Gojdu a purtat toată viaţa numele de Popovici. Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea.

Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.

Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: “Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821. Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu“.

Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Emanuil Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

 

Studiile

Emanuil Gojdu a urmat studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de “notar cambial”.  După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, in 1824, s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician, unde a fost numit practicant la Tabla Regească.

 

Cariera şi activitatea

În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în “Szépliteraturai Ajandék“, în anul 1826.

În perioada următoare, Emanuil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanuil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga “Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită“. Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie 1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot la 9/21 mai 1848 a redactat “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Emanuil Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Emanuil Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege “pentru egala îndreptățire a naționalităților“. “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii“.

 

Fundaţia Gojdu

La 4 noiembrie 1869, la Budapesta, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.

Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse “acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“. În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează “în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană“.

Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.

Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: “Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870“.

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.

Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

După 1945, in urma instaurarii regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952.

După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu.

Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne – având ca bază patrimoniul lasat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației – constituite pe principiile cooperării – ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de urgență, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul “Fundației Gojdu“, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României peste doi ani prin respingerea lui de catre Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației române. La Senat – camera decizională – proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost și acolo respins, tot în martie 2008 Președinția României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu.

Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său.

 

Moartea

Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

 

Moştenirea

- Un colegiu naţional din Oradea poartă numele de “Emanoil Gojdu

- În centrul oraşului Oradea, vis-a-vis de Biserica cu Lună, se află statuia lui Emanoil Gojdu

- O stradă din Oradea, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Salonta, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Tinca, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Timişoara, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Buziaş, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Deva, judeţul Hunedoara, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Arad, judeţul Arad, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Oraviţa, judeţul Caraş, poartă numele de Emanoil Gojdu

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro

Mihai Eminescu (1850 – 1889) poet, prozator și jurnalist român

Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Timpul a fost un important ziar apărut la București într-o primă etapă între 15 martie 1876 și 17 martie 1884. În urma fuziunii Partidului Conservator cu Partidul Liberal-Sincer în urma căruia a apărut Partidul Liberal-Conservator are loc la 18 martie 1884 și fuziunea ziarului Timpul cu ziarul Binele public apărând în locul lor noul ziar România. Începând cu 13 noiembrie 1889 revine la numele inițial, Timpul, și apare sub acest nume până pe 14 decembrie 1900. După fuziunea cu ziarul Constituționalul apare din 15 decembrie 1900 sub numele de Conservatorul ca organ oficial al Partidului Conservator până la data de 15 noiembrie 1914. La ziarul Timpul au activat Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici - in imagine, Ziarul Timpul din 29 iunie 1883 - foto: ro.wikipedia.org

Ziarul Timpul din 29 iunie 1883 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Biografie

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi - foto: ro.wikipedia.org

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi – foto: ro.wikipedia.org

 

Data și locul nașterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

 

Familia Eminescu

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria

 

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4 - foto: ro.wikipedia.org

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4 – foto: ro.wikipedia.org

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko - foto: ro.wikipedia.org

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko – foto: ro.wikipedia.org

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Ion G. Sbiera (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava - d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina - foto: ro.wikipedia.org

Ion G. Sbiera (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava – d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina – foto: ro.wikipedia.org

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

 

Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19) - foto: ro.wikipedia.org

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19) – foto: ro.wikipedia.org

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor - d. 8 septembrie 1907, Oradea) publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea) publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

 

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

Nicolae Densusianu (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai ales prin lucrarea sa "Dacia preistorică" - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Densusianu (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai ales prin lucrarea sa “Dacia preistorică” – foto: ro.wikipedia.org

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român - foto - ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român – foto – ro.wikipedia.org

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Mihail Pascaly (n. 1830, București - d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor, director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist - foto: ro.wikipedia.org

Mihail Pascaly (n. 1830, București – d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor, director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist – foto: ro.wikipedia.org

 

Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) - foto: ro.wikipedia.org

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) - foto: ro.wikipedia.org

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii”.

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu – foto: ro.wikipedia.org

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - în imagine Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 – foto: ro.wikipedia.org

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași - d. 6 ianuarie 1932, București), scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași – d. 6 ianuarie 1932, București), scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele CSucevei, Bucovina - d. 6 iunie 1883[1], Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) compozitor român -  foto: ro.wikipedia.org

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele CSucevei, Bucovina – d. 6 iunie 1883[1], Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) compozitor român – foto: ro.wikipedia.org

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele de "Convorbiri Literare" va apare la doue septemâni o revistă în formatul stinsei "România Literară" - foto: ro.wikipedia.org

Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele de “Convorbiri Literare” va apare la doue septemâni o revistă în formatul stinsei “România Literară” – foto: ro.wikipedia.org

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, județul Suceava - d. 3 martie 1902, Pomârla, județul Botoșani) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea” - foto: ro.wikipedia.org

Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, județul Suceava – d. 3 martie 1902, Pomârla, județul Botoșani) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea” – foto: ro.wikipedia.org

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași - d. 27 februarie 1920, București), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român - foto:  ro.wikipedia.org

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași – d. 27 februarie 1920, București), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român – foto: ro.wikipedia.org

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

 

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie - foto: ro.wikipedia.org

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie – foto: ro.wikipedia.org

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

Dimitrie Petrino (n. 1838, Rujnița, Soroca, azi Republica Moldova - d. 29 aprilie 1878, București) a fost un poet, membru corespondent al Academiei Române din 1877 - foto: ro.wikipedia.org

Dimitrie Petrino (n. 1838, Rujnița, Soroca, azi Republica Moldova – d. 29 aprilie 1878, București) a fost un poet, membru corespondent al Academiei Române din 1877 – foto: ro.wikipedia.org

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - in imagine, Mihai Eminescu în 1878 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1878 – foto: ro.wikipedia.org

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 500 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Arborele, asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre cei mai importanți arbori monument din România și constituie un simbol pentru orașul Iași - foto: ro.wikipedia.org

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 500 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Arborele, asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre cei mai importanți arbori monument din România și constituie un simbol pentru orașul Iași – foto: ro.wikipedia.org

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

Mite Kremnitz (4 ianuarie, 1852, Greifswald – 18 iulie, 1916 în Berlin), născută Marie Charlotte von Bardeleben (pseudonime George Allan, Ditto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu Maiorescu - foto: ro.wikipedia.org

Mite Kremnitz (4 ianuarie, 1852, Greifswald – 18 iulie, 1916 în Berlin), născută Marie Charlotte von Bardeleben (pseudonime George Allan, Ditto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu Maiorescu – foto: ro.wikipedia.org

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

 

Moartea

Teoria îmbolnăvirii

Poesii - 1884 - foto: ro.wikipedia.org

Poesii - 1884 – foto: ro.wikipedia.org

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” - in imagine, pictură de Ipolit Strâmbescu - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” – in imagine, pictură de Ipolit Strâmbescu – foto: ro.wikipedia.org

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - în imagine Mihai Eminescu în 1885 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1885 – foto: ro.wikipedia.org

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - in imagine, Mihai Eminescu în 1887 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1887 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Nicolae Gane (n. 1 februarie 1838, Fălticeni — d. 16 aprilie 1916, Iași), cunoscut și ca Nicu Gane, a fost un scriitor și om politic român, care a fost ales ca membru titular al Academiei Române (în 1908) - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Gane (n. 1 februarie 1838, Fălticeni — d. 16 aprilie 1916, Iași), cunoscut și ca Nicu Gane, a fost un scriitor și om politic român, care a fost ales ca membru titular al Academiei Române (în 1908) – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.  În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Mănăstirea Mărcuța este un lăcaș de cult, situat în estul orașului București. Este monument istoric. Mănăstirea a fost construită de Dan vel Logofătul, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai exact în anul 1587. Numele provine de la al doilea ctitor al mănăstirii, Marcu Armașu. Din complexul monahal face parte Biserica Mărcuța. La Mărcuța a fost internat și poetul Mihai Eminescu - foto: ehartabucuresti.ro

Mănăstirea Mărcuța este un lăcaș de cult, situat în estul orașului București. Este monument istoric. Mănăstirea a fost construită de Dan vel Logofătul, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai exact în anul 1587. Numele provine de la al doilea ctitor al mănăstirii, Marcu Armașu. Din complexul monahal face parte Biserica Mărcuța. La Mărcuța a fost internat și poetul Mihai Eminescu – foto: ehartabucuresti.ro

 

Teoria asasinării

Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui psihice și aplicarea unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului doctorului Alexandru Șuțu, care să conducă la moartea poetului cu scop politic. În acest complot se pare că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”. Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Diverse personalități contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu, s-au îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopol chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. Există surse conform căruia, Eminescu datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.

Alexandru C. Cuza, cunoscut ca și A. C. Cuza (n. 8 noiembrie 1857, Iași — d. 3 noiembrie 1947, Sibiu) a fost un profesor de economie politică la Universitatea din Iași, om politic, militant antisemit și membru titular al Academiei Române din 1936 - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru C. Cuza, cunoscut ca și A. C. Cuza (n. 8 noiembrie 1857, Iași — d. 3 noiembrie 1947, Sibiu) a fost un profesor de economie politică la Universitatea din Iași, om politic, militant antisemit și membru titular al Academiei Române din 1936 – foto: ro.wikipedia.org

Datorită tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie întoxicat cu mercur.

 

Moartea și serviciul funerar

Mormantul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, parcela 9 - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Mormantul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, parcela 9 – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor“. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 

 

Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică - foto: cultural.bzi.ro

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică – foto: cultural.bzi.ro

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu - d. 21 mai 1964, București), estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român - foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, București), estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.

 

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa – foto: ro.wikipedia.org

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti“, refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Fragmente audio

George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soț”

Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi pământ”

Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”

 

14 ianuarie 2019 – Ziua Culturii/Academia Română lansează aplicaţia gratuită pentru telefoanele inteligente ‘Mihai Eminescu, întreaga operă’

Academia Română anunţă lansarea aplicaţiei digitale “Mihai Eminescu, întreaga operă”, marţi, în cadrul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, care vor avea loc la Ateneul Român.

Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store şi Google Play, precizează Academia Română, într-un comunicat transmis luni AGERPRES.

Potrivit sursei citate, aplicaţia “Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie şi Geocultură şi tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

Petrache Poenaru (1799 -1875) pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române

Petrache Poenaru – portret de Constantin Lecca

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea – d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române

Petrache Poenaru, plecă la rugămințile lui Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris, unde studiază filologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris.

În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală (plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre).

Pagini din brevetul asupra stiloului lui Petrache Poenaru - foto: ro.wikipedia.org

Pagini din brevetul asupra stiloului lui Petrache Poenaru – foto: ro.wikipedia.org

 

Primul român care a călătorit cu trenul

La 15 septembrie 1830, se deschide în Anglia prima cale ferată din lume, care va face legătura între Liverpool și Manchester. La 27 octombrie 1831 tânărul Petrache Poenaru, spunea printre altele:

„Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încarcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi…”

 

Contribuții aduse învățământului românes

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea - d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române - in imagine, Petrache Poenaru, in an 1860s photograph by Carol Szathmari - foto: en.wikipedia.org

Petrache Poenaru, in an 1860s photograph by Carol Szathmari – foto: en.wikipedia.org

A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova. În tinerețe a fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu iar ulterior, revenind în țară după călătorii și studii tehnice, s-a implicat în domenii legate de învățământ, administrație și inovație. Între 1834 – 1836 a insistat pentru introducerea Sistemului Metric Zecimal în Muntenia. Împreună cu alți oameni de seamă a contribuit la înființarea în 1835 la Pantelimon a Școlii de Agricultură[.

Din poziția de membru al Eforiei Școlilor Naționale în 1850 devine co-fondator al Școlii de Poduri și Șosele (actuala Universitate de Construcții din București). În 1870, spre sfârșitul vieții sale, a fost ales membru al Academiei Române. În discursul de recepție la primirea în Academia Română, a susținut că cele 5 luni cât a fost pandur și haiduc i-au schimbat complet destinul și va păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe.

 

Primul ziar românesc

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea - d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române - in imagine - Stamps made for the commemoration of the inventor of the fountain pen - foto: en.wikipedia.org

Stamps made for the commemoration of the inventor of the fountain pen – foto: en.wikipedia.org

Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc de propagandă, așa după cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România de prezentare corectă a idealurilor revoluționare ale lui Tudor.

 

Revoluționar la 1848

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea - d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române - in imagine: Petrache Poenaru - portret de Constantin Lecca - foto: ro.wikipedia.org

Petrache Poenaru – portret de Constantin Lecca – foto: ro.wikipedia.org

Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. A semnat P. Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și C. Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie a României). Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dintre descendenții cunoscuți se poate aminti scriitoarea Alice Voinescu (1885 – 1961) născută la Turnu Severin.

Fosta stație de metrou Semănătoarea îi poartă acum numele.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Petru Poni (1841 – 1925) chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie, profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române

Petru Poni (1841 – 1925)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Poni (n. 4 ianuarie 1841, satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași) a fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române.

 

Biografie

A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din Iași (1852-1859). Ca bursier la Paris s-a specializat în chimie fizică și mineralogie la „College de France” și Sorbona. Întors în țară, în 1865 se angajează ca profesor la Liceul Național, iar din anul 1866 predă și la Școala Militară din Iași. În anul 1878 este numit șef al Catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași unde a predat timp de 33 de ani. Aici a înființat:

- Primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882);
- Catedra de Chimie organică (1891).

În 1897, Petru Poni și Anastasie Obregia au inaugurat, în noua clădire a Universității din Iași, un laborator de chimie, după model german. În 1903 Prof. Petru Poni a introdus un nou curs: Studiul chimic al petrolului 

Din 30 iunie 1879 a fost ales membru al Academiei Române, iar în anul 1889 a fost numit comisar al Guvernului Român la Expoziția Universală de la Paris.

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

A fost unul dintre pionierii chimiei românești fiind considerat întemeietorul acestei școli. În prezent, Institutul de Chimie Macromoleculară al Academiei Române din Iași poartă numele Petru Poni.

 

Activitatea științifică

A cercetat peste 80 de minerale culese din diverse zone ale țării și chiar a descoperit două minerale noi, denumite de el broștenită și badenită. A elaborat studii în legătură cu acțiunea acidului azotic de diverse concentrații asupra unor hidrocarburi parafinice izolate din petrolul indigen. A cercetat apele minerale din țară și a făcut observații meteorologice în Moldova. El a publicat și primele manuale de fizică și de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare din România, destinate cercetărilor științifice și pregătirii cadrelor de chimiști. A colaborat la înființarea unor societăți științifice în România: Societatea română de științe (1890) și Societatea de științe (1900), și a fost membru al Societății de științe naturale din Moscova (1910).

În anul 1903, omul de știință a fost decorat de către împăratul Franz Joseph al Austriei cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph.

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui - foto: ro.wikipedia.org

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui – foto: ro.wikipedia.org

Printre lucrările de specialitate publicate de profesorul Petru Poni se numără:

- „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broșteni” (1882),
- „Mineralele de la Bădenii-Ungureni” (1885),
- „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României” (1900), prima monografie asupra mineralelor țării noastre,
- „Cercetări asupra compozițiunii chimice a petroleurilor române” (1900).

 

Activitatea politică

În plan politic Petru Poni s-a remarcat ca unul dintre membrii marcanți ai Partidului Național Liberal (P.N.L.) din aceea vreme. În anul 1884 s-a alăturat grupării politice formată din “liberalii sinceri” conduși de George Vernescu și conservatorii lui Lascăr Catargiu (Partidul Liberal-Conservator). După o scurtă perioadă petrecută în această formațiune politică, revine în P.N.L. A fost ales, în mai multe rânduri, deputat și senator.

De asemenea, a îndeplinit și funcția de primar al municipiului Iași în perioada 9 aprilie – 11 iulie 1907 și 1922.

A deținut în trei rânduri funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (21 iulie – 26 noiembrie 1891; 4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896; 24 octombrie – 29 noiembrie 1918).

 

Cinstirea lui Petru Poni

Numismatică

Cu prilejul „împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni”, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, la 22 februarie 2016, o monedă comemorativă de argint, cu titlul de 999‰, având greutatea de 31,103 g. Moneda este rotundă, cu diametrul de 37 mm, și are valoarea nominală de 10 lei. Toate cele 200 de monede din emisiune sunt de calitate proof. Cantul monedei este zimțat. Fiecare exemplar este însoțit de câte un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității savantului.

Fiecare monedă este ambalată în câte o capsulă de metacrilat transparent.

Monedele din argint dedicate împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni au putere circulatorie pe teritoriul României.”

 

Colegii și licee care poartă numele lui Petru Poni

Colegii și licee din Iași, Roman, Onești, București au primit numele savantului Petru Poni.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.

Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare - foto: crestinortodox.ro

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare – foto: crestinortodox.ro

Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița (“Apița”, sau “Apoasa”). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) - foto: ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) – foto: ro.wikipedia.org

 

Contextul istoric

Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici. Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici, afirmație combătută în cartea “Neamul întemeietor al lui Basarabă” precum și în Anexa 1 a cărții,. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”. Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul  a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil’nîi”, „cel tare”). De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din secolul al XV-lea.

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 - 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă - foto ("Knez Lazar Hrebeljanović", oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă – foto (“Knez Lazar Hrebeljanović”, oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi și recentele cercetări biografice, vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO. Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan) Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din regiunea Branicevo, la vest de Golubaț, vezi, satele Man. Tismana pe harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.

Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”.

În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

Mănăstirea Hilandar - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hilandar – foto: ro.wikipedia.org

Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.

În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”, Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe.
Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric – foto: ro.wikipedia.org

Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 – (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana – foto: ro.wikipedia.org

 

Activitate

Înainte de venirea în Țara Românească

La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).

În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului, regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.

Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin.

 

În Țara Românească

În 1369 Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).

Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek. Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.

 

Întemeierea Mănăstirii Vodița

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I - foto: ro.wikipedia.org

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I – foto: ro.wikipedia.org

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul - foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul – foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit.

Întemeierea Mănăstirii Tismana

Mănăstirea Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Tismana – foto: ro.wikipedia.org

Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe. În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.

Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.

Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb. Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.

 

Activitate teologică și culturală

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim - foto: ro.wikipedia.org

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim – foto: ro.wikipedia.org

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie – foto: ro.orthodoxwiki.org

În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

 

Minuni

Sunt considerate minuni ale Sfântului Nicodim:

- Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;
- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;
- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;
- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;
- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;
- Mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.

Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406) si pe ro.orthodoxwiki.org si doxologia.ro

Ilie Lazăr (1895 – 1976) fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică

Ilie Lazăr (1895 – 1976)

foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895, Giulești, județul Maramureș – d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu. Părinții săi au fost descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr de Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, a fost protopop al Sighetului, iar acesta descindea din șapte generații de preoți.

A studiat Academia de drept, obținând titlul de doctor în drept. A urmat mai apoi Conservatorul din Viena.

A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.

Ilie Lazăr s-a implicat de tânăr în mişcarea naţională a românilor transilvăneni, ajungând ca la 23 de ani să fie cel mai tânăr dintre delegaţii din Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, care au votat si adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

A participat la Primul război mondial, după dezertarea din armata austro-ungară, a asigurat, în toamna anului 1918, ordinea în Cernăuţi, până la intrarea armatei române. În ianuarie 1919, a participat alături de armata română la luptele pentru eliberarea oraşului Sighet, fiind un bun cunoscător al zonei şi având experienţa frontului.

S-a stabilit în Bucureşti, în 1923, dar bucurându-se de simpatia şi sprijinul ţăranilor maramureşeni, a fost ales de trei ori deputat de Maramureş: în 1928, 1932 şi în 1937. S-a pronunţat deschis împotriva regimurilor autoritare conduse de Regele Carol al II-lea şi Mareşalul Ion Antonescu, iar pentru atitudinea sa intransigentă a fost internat cu domiciliu forţat la Mănăstirea Turnu şi în lagărul de la Târgu Jiu.

O nouă etapă în viaţa lui Ilie Lazăr a început odată cu instaurarea regimului comunist.

În 1946, cu o zi înaintea alegerilor din 19 noiembrie, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni închisoare corecţională. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr.

Rearestat la mijlocul lunii iulie 1947, în urma acțiunii de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. Reținut la Ministerul de Interne a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. Condamnat la 12 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată., A fost nevoit să suporte, timp de 17 ani, chinurile, neajunsurile şi umilinţele din închisorile şi coloniile de muncă.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții - foto preluat de pe historia.ro

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții – cititi mai mult pe unitischimbam.ro – foto preluat de pe historia.ro

 

Încarcerat la Galaţi, Sighet, Ministerul de Interne, Râmnicu Sărat, Culmea şi Periprava a fost eliberat la începutul lunii mai 1964. S-a stabilit la Cluj, unde a intrat în vizorul poliţiei politice, familia Lazăr fiind încadrată cu o întreagă reţea de informatori. Rămas văduv din toamna anului 1973, beneficiind de grija părintească a fiicei sale, Ilie Lazăr era bucuros de a-şi vedea nepotul crescând, iar acest lucru a însemnat o oarecare mângâiere, în profida necazurilor pricinuite de grijile materiale cu care era nevoită să se confrunte întreaga familie.

Duşman neînduplecat al comunismului, în anii `70, pe băncile din faţa statuii lui Matei Corvin din Cluj, continua să critice abuzurile şi nedreptăţile regimului. Cu toate suferinţele îndurate, Ilie Lazăr a rămas până la moartea sa, în noiembrie 1976, fidel crezului său politic.

Momentul sosirii lui Ilie Lazăr în lagărul de la Periprava a fost relatat mult mai târziu fiicei sale de Nicolae Itul, aflat în colonie din 1959:

Într-o zi, a apărut un om înalt şi slab cu un geamantan frumos, de piele, în mână. Atunci, puţin ironic, unul dintre cei mai tineri l-a întrebat: «Dar dumneavoastră ce căutaţi la închisoare cu geamantanul acesta frumos?». «Păi, zice geamantanul acesta frumos eu nu l-am deschis atâta amar de vreme, eu cu ăsta trebuia să ajung în America, via Constantinopol». Era geamantanul în care mama a aranjat frumos şi cuviincios lenjerie şi toate lucrurile de care avea nevoie şi care a stat cu tata 12 ani într-o magazie la închisoare. Atunci tinerii i-au spus «Haidaţi să vedem ce aveţi acolo? Dar cine sunteţi?» Tata s-a prezentat, a spus sunt Ilie Lazăr, am fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, cum şi în ce împrejurări a fost arestat, mulţi dintre ei ştiau despre acest lucru. Au desfăcut geamantanul, un miros îngrozitor în geamantan, totul era putred. Şi atunci unul dintre deţinuţi, care era macedonean, spunea că la ei, în satele lor, când se însoară un flăcău, ceilalţi flăcăi îi fac lui cămaşa. Într-o noapte îi fac cămaşă. Şi s-au apucat toţi cei care aveau haine, pentru că tata era în zdrenţe şi au deşirat sau desfăcut puloverele, cămăşile, ciorapii, de undeva au făcut rost de nişte sârme şi în noaptea aceea l-au îmbrăcat pe tatăl meu din cap până în picioare”.

Din Andrea Dobeş, Ilie Lazăr. Consecvenţa unui ideal politic, Fundaţia Academia Civică, 2015, p. 269

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

Ion Cantacuzino (1863 – 1934), medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală

Ion Cantacuzino (1863 – 1934)

foto si articol preluate de pe: ro.wikipedia.org

 

Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București), a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române

 

Biografie

Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 – 1886, științe naturale, 1886 – 1891 și medicină, 1887 – 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: “Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme” (în limba română, “Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism“). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca “Institutul de Seruri și Vaccinuri” (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de “Medicină Experimentală” (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, “Revista Științelor Medicale” (1905), “Annales de Biologie” (1911) și “Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie“.

 

Activitatea științifică

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino“, metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră.

Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG (“Bacilul Calmette-Guérin”), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

 

Prețuirea lui Ion Cantacuzino

- Hommage a la mémoire du professeur Jean Cantacuzene, Ed. Masson & Cie, 1934;
- Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino” poartă numele savantului Ion Cantacuzino.

 

Numismatică

Banca Națională a României a pus în circulație, la 25 noiembrie 2013, în atenția colecționarilor, un set de două monede de argint, pentru sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea savanților Ion Cantacuzino și Gheorghe Marinescu. Fiecare monedă are valoarea nominală de 10 lei. Monedele sunt rotunde, au cantul zimțat, au diametrul de 37 mm, iar greutatea de 31,103 g. Titlul aliajului este de 999‰. Întregul tiraj de câte 500 de exemplare al setului de monede a fost emis de calitate proof.

 

 

 

articole preluat de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

 

VIATA SI OPERA PROFESORULUI ION CANTACUZINO

Ion Cantacuzino, medic și bacteriolog român  - foto: ro.wikipedia.org

Ion Cantacuzino, medic și bacteriolog român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Extrase din lucrarea “ OPERE ALESE” sub redactia Prof. Dr. Ion Mesrobeanu, editura Academiei RPR, 1965, editata cu ocazia sarbatoririi centenarului nasterii Profesorului Ion Cantacuzino

OPERA STIINTIFICA A PROFESORULUI I. CANTACUZINO

LUCRARILE ASUPRA INFECTIEI HOLERICE
CERCETARILE PRIVIND INFECTIA SCARLATINOASA
LUCRARILE ASUPRA IMUNITATII
LUCRARI ASUPRA INFECTIEI TUBERCULOASE
LUCRARI DIVERSE

Profesorul Ion Cantacuzino a fost una dintre cele mai ilustre personalitati stiintifice-culturale pe care le-a dat la iveala poporul roman; era “însasi întruparea integrala a puterii, vointei si inteligentei omenesti”1. Prin activitatea fecunda de cercetare, de învatamînt si de aplicari practice creatoare, precum si de organizare a acestor activitati în folosul ocrotirii sanatatii publice în tara noastrã, a fost socotit pe drept cuvînt printre creatorii medicinii stiintifice romanesti, fondator al scolii romane de medicina experimentala si de microbiologie. ….. Rîndurile de fata încearca sa redea în mod succint principalele aspecte ale vietii si operei sale.

S-a nascut la 13/25 noiembrie 1863, în Bucuresti, într-o familie care a dat tarii oameni de seama. Tatal sau, Ion Cantacuzino, jurist, a fost ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino, nascuta Mavros, a jucat un rol de seama în societatea bucuresteana de la sfîrsitul secolului trecut. Ea era fiica generalului Mavros, secretarul si ajutorul Iui Kiseleff, guvernatorul tarilor romane din 1830 pîna la instituirea domniilor regulamentare în 1834. Mavros a organizat carantinele în vederea stavilirii epidemiilor de ciuma si holera. A fost colectionar si colectiile sale au format primul nucleu al muzeului de antichitati din Bucuresti. În casa lui de la Calinesti (Prahova) s-a semnat Regulamentul organic.

Mama profesorului Cantacuzino, femeie de o remarcabila inteligenta si energie, dotata cu o aleasa cultura, a avut o afectiune nemarginita pentru unicul ei fiu si a tinut sã-i dea o educatie prin care a reusit sa ordoneze exceptionalele calitati cu care era înzestrat. Profesorul Cantacuzino i-a pastrat o adînca recunostinta, regasita în cuvintele pline de afectiune si de respectuoasa admiratie pe care le avea totdeauna cînd se întâmpla sã vorbeasca despre mama sa. De la vîrsta de 8 ani a început sa învete latineste, la 9 ani urmeaza greaca veche, si apoi limbile moderne franceza si germana. La 16 ani a fost trimis la Paris, la liceul Louis-le-Grand, unde a fost inscris într-o clasã superioara, a treia (classe de troisieme), pe care o absolva cu un premiu si trei mentiuni. A avut acolo colegi care au devenit personalitati importante în viata intelectuala a Frantei, precum Romain Rolland, Joséph Bédier, Victor Bérard, André Suarès, Maurice Potttecher, Theodore de Wyzéwa, Augustin Savared sau matematicianul Hadamard. A ramas legat de acesti colegi, precum si de altii, întîlniti în cursul studiilor, printr-o afectuoasa comuniune de idei si de sentimente, pentru tot restul vietii. Nu a facut parte dintre elevii asa-zisi “silitori”. Aptitudinile si temperamentul, curiozitatea vie a firii sale, îl îndreptau spre o cunoastere larga a diverselor manifestari ale geniului activitatii omenesti: artele în toate formele lor, literatura, muzica si stiintele. Bacalaureat în 1882, s-a înscris la Facultatea de litere si a devint licentiat în filozofie în 1885, când s-a întoars în tara spre a-si face serviciul militar timp de un an. Dupa aceasta perioada, s-a pus pentru tînarul Cantacuzino problema serioasa a destinului si orientarii viitoarei sale activitati. Toti acei care l-au cunoscut au fost de acord ca în acel moment al vietii sale, tanarul Cantacuzino a realizat ca numai literele si filozofia nu-l puteau satisface, cu toata firea lui artistica si calitatile de gânditor pe care le avea, iar spre cariera politica nu se simtea de loc atras.

S-a înscris în toamna lui 1886 la Facultatea de stiinte din Paris, unde pleiada marilor naturalisti de la Sorbona continua direct ideile si metodele de lucru ale scolii lui Buffon, Cuvier,Lamarck, Saint-Hilaire etc. Profesori mari ca Dastre, Yves Delage, Lacaze-Duthiers, Duval, Pruvot, Vaillant, l-au entuziasmat si l-au determinat în hotarîrea de a se dedica studiilor biologice. Mult mai tîrziu, la un congres al Asociatiei medicilor, tinut la Bucuresti în 1931, a marturisit ca studiul naturii vii a exercitat întotdeauna asupra lui cea mai fermecatoare atractie.

Dupa ce sfîrseste primul an de studii de stiinte naturale, pe de-a-ntregul prins si interesat de tot ceea ce i se dezvaluia, s-a dus sa-si petreaca vacanta, la Roscoff, laboratorul marin de pe coasta nordica bretona a Frantei, de curînd înfiintat de Lacaze-Duthiers, cu scopul de a-si continua cercetarile stiintifice. Vacanta urmatoare (1888) si-a dedicat-o deasemenea studiilor de zoologie. Din aceasta perioada a ramas cu o masa impresionanta de note de disectie, de care s-a servit în cercetarile de mai tîziu. Si-a dovedit inca de atunci puterea de munca, precizia si seriozitatea. Fauna si flora marina de la Roscoff si de la Banyuls-sur-Mer l-au atras cu deosebire, asa încît s-a reîntors în aceaste statiuni aproape în fiecare vacanta.

În 1887 s-a înscris si la Facultatea de medicina din Paris unde a urmat cursurile, lucrarile practice si stagiile spitalicesti. Probabil ca era influentat de buni prieteni care studiau si ei medicina ca d’Argent, Millard sau Parizot, dar mai sigur este faptul ca in decizia de a face studii medicale hotaratoare au fost impresionantele descoperiri ale lui Pasteur, care au avut un rasunet deosebit asupra mintii lui si asupra impulsului firii sale de a-si largi continuu sfera studiilor de biologie. A fost o perioada de efervescente prefaceri in cercetarea medicala.

In al doilea an de studii medicale si-a dat externatul si a fost numit mai intai extern la Spitalului Charité ( la Luys ), apoi, în 1890, la Spitalul Cochim (la Théophile Anger). In anul 1891 se afla in serviciul lui Dujardin-Beaumetz, unde, cercetînd un sindrom isteric ce simula scleroza în placi, a publicat si prima lui Iucrare medicala, cu acest subiect. Prietenii povesteau ca se distingea prin zelul depus în îngrijirea bolnavilor si prin entuziasmul cu care lucra. Se oferea cu placere sa-i înlocuiasca pe interni la garda. Cu toate ca de foarte multe ori se culca tîrziu din pricina studiilor dar si a interesului pentru reprezentatiile teatrale, isi incepea activitatea dimineata devreme, la orele 5 sau 6. Pentru fizicul lui robust îi erau suficiente numai cîteva ore de somn. Aceasta remarcabila rezistenta fizica, pastrata pe tot parcursul vietii sale, i-a inlesnit parcurgerea cu succes intre anii 1887-1891 a studiilor paralele se stiinte naturale si medicina ca si posibilitatea unor vaste lecturi in multe alte domenii.

Si-a luat licenta în naturale in 1891, o data cu compatriotul lui, Emil Racovita, de care a fost legat printr-o strînsa si afectuoasa prietenie tot restul vietii. În vara anului 1891, în timpul vacantei de vara, a facut a o calatorie la Bayreuth împreuna cu dr. A. Marie de la Institutul Pasteur, pe care-l cunoscusecu un an inainte si care i-a ramas de atunci unul dintre cei mai buni prieteni si cu care avea sa colaboreze mai tîrziu la cercetari asupra patogeniei holerei. Impreuna cu alti prieteni, incepuse sa asiste La Bayreuth, la reprezentatiile wagneriene, inca din anul 1888.

A devenit un fervent admirator al marii opere muzicale, create de genialul compozito, inovator al operei prin drama muzicala. A ramas wagnerian pîna la sfîrsitul vietii si marea lui satisfactie a fost ascultarea unor bune executii din opera marelui creator.

In cursul anului 1892 îsi sfîrseste externatul si începe sa se pregateasca pentru concursul de internat. In vara acestui an a facut o noua calatorie la Bayreuth, împreunã cu A. Marie, voiaj precedat de o excursie în Alpi si continuat prin vizitarea Belgiei. Apoi îsi face obisnuitul stagiu la statiunea biologica marina de la Roscoff. Se pare ca, în timpul acestui stagiu din vara lui 1892, prin fiziologul rus Kovalevski ajunge sã cunoasca lectiile pasionante despre patologiei comparata a inflamatiei pe care le tinea savantul Ilia Mecinikov Institutul Pasteur. S-a entuziasmat într-atît de aceste idei noi, încît, Ia reîntoarcerea la Paris, in toamna, s-a decis sã-si consacre activitatea cercetarii stiintifice. A fost primit în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul Pasteur, unde a urmat cursul din timpul iernii 1892-1893, renuntînd sa mai facã internatul. La începutul anului 1893, împreuna cu Maurice Nicolle, care-l initiase în tehnica de laborator bacteriologic, a prezentat în martie, la Societatea de biologie o comunicare despre proprietatile colorante ale oxiclorurii de ruteniu publicata apoi în Analele Institutului Pasteur. A fost prima lui publicatie în noua orientare stiintifica pe care si-o alesese. Si-a început apoi studiile pentru sustinerea tezei de doctor in medicina cu un subiect dat de însusi Mecinikov, privind modul de distrugere a vibrionului holeric în organism, ca o contributie la studiul imunitaii. De altfel, studiul imunitatii a ramas principala sa linie de cercetare pentru întreaga viata. A fost asa de multumit de lucrul sau si de atmosfera de intensa activitate stiintifica din laboratorul de la Institutul Pasteur de sub conducerea lui Mecinikov, precum si de personalitatea acestui mare cercetator, încît îi marturisea mamei sale, aflata la Bucuresti, într-o scrisoare ce ni s-a pastrat, cã si-a gasit maestrul visat. A ramas cucerit pentru totdeauna de mediul atît de deosebit în care a avut sansa sa lucreze. In ziua de 12 iulie 1894 îsi sustine teza în fata unei comisii prezidata de Cornil si din care faceau parte Tarnier, Quénu si Letulle.

In toamna lui 1894 a fost numit profesor suplinitor de morfologie animala la Facultatea de stiinte din lasi, unde a desfasurat o prodigioasa activitate didactica împartasind tinerelor generatii de studenti din capitala Moldovei multe dintre comorile intelectuale pe care le strînsese în timpul perioadei de pregatire din Franta. A facut lectii stralucite, in care a expus, cu talentul didactic exceptional, solide notiuni de biologie generala si a explicat teoriile transformiste care castigau teren in domeniu. A avut ca asistent, primul lui asistent, pe D. Calugareanu, viitor profesor de fiziologie animala la Cluj si apoi la Bucuresti. Cît timp a stat în Iasi, asa cum a relatat profesorul Popovici-Bîznosanu, fost student al Facultatii de stiinte a celei de-a doua universitati a tãrii, profesorul Cantacuzino, a fost înconjurat datorita caracterului, culturii si activitatii sale, de stima si admiratia nu numai a elevilor sai, dar si a marelui public, care-i asculta conferintele de popularizare a stiintei cu deosebita fervoare. Pe studentii sai naturalisti i-a condus adesea în excursii, în padurile si baltile din jurul Iasului, pentru a le insufla si lor interesul si dragostea adînca de natura, pentruca profesorul era si un pasionat botanist, demonstrîndu-le bogatia faunei si florei, învatîndu-i sistematica si erborizarea. A reusit sa-si amenajeze un laborator mic unde, cu mijloace tehnice modeste a intreprins cercetari de hematologie. A tinut cursuri de popularizare a stiintei, chiar si un curs liber de geologie. Aceasta activitate didactica intensa isi are explicatia în dorinta vie de care a fost stapînit totdeauna, de a împartasi altora cunostintele si ideile sale generoase. Cu discursul sau de o vie si stralucitoare elocventa reusea sã capteze întreaga atentie a auditoriului si sa-i farmece pentru totdeauna.

Cu toata activitatea intensa pe care o desfasura, a gasit timp, împins de generozitatea inimii sale, sã dea consultatii si îngrijiri medicale gratuite studentilor si functionarilor nevoiasi, tuturor celor în suferinta si care nu dispuneau de mijloace spre a se trata. Laboratorul lui din Iasi era si un dispensar.

In 1896, s-a casatoreste cu Elena Bals si a revenit la Institutul Pasteur, în Laboratorul lui Mecinikov, ca asistent, în care calitate ramîne pînã la 1901. Este o perioada de 5 ani care poate fi socotita ca înca un stadiu de desavîrsire a pregatirii sale stiintifice si general intelectuale. Are prietenii si legaturi strînse în lumea literatilor si artistilor, ca si in cea a cercetatorilor si savantilor. Locuia în Cartierul latin, si figura lui devenise legendara, spunea profesorul M. Tiffeneau, unul diintre prietenii si admiratorii lui. Astfel, în afara de fostii colegi M. Pottecher si André Suarès, avea legaturi în lumea literara cu Pierre Lasserre si Marcel Schwob, cu muzicieni precum compozitorul Lekeu Savard, cu pictori ca Eugène Carrière, cu sculptori ca Voulot si Magrou (fratele biologului, care i-a devenit apoi, dupa 1912, unul dintre cei mai credinciosi prieteni), în sfîrsit cu universitari, filozofi, moralisti ori istorici, precum P. Desjardins, H. Delacroix, Latellier, Séailles, Seignobos, Tisserand. Era vazut deseori vizitînd galeriile Odeonului, unde se informa de toate noile carti aparute, facînd achizitii ample.

Din aceasta epoca din viata dateazã si începuturile colectiei de stampe, desene si carti vechi, asa încît devine repede posesorul uneia dintre cele mai frumoase si mai bine alese colectii de amator particular din Europa. Îl interesau în special operele lui Dürer si Rembrandt, precum si cele ale lui Daumier. Îl interesa însa orice era frumos si deosebit, stiind sa aleaga în cunostinta de cauza, cu un gust rar întîlnit. Avea furnizori la Paris si la Viena si urmarea marile vînzari. O bunã parte dintre colectiile sale se afla astazi în muzeul national de arta. Calatoreascã ori de cîte ori avea posibilitatea si vizita orasele si monumentele de arta, colectiile, muzeele, locurile unde peisajul natural oferea desfatare deosebita pentru ochi, iar vara, dupa ce asista cu fervoare la reprezentatiile de la Bayreuth, revinea în laboratoarele statiunii biologice marine de la Roscoff, pentru a lucra în mijlocul savantilor francezi si straini. Aici, cu marile lui calitãti de animator e o figura iubita si deosebit de stimata.

Între 1896 si 1901, activitatea principala a lui Ion Cantacuzino s-a desfasurat în laboratorul lui Ilia Mecinikov de la Institutul Pasteur. Perioada aceasta este plina de o variata si rodnica activitate, pe care vitalitatea lui puternica o depune fara efort, izvorîta fiind din deplina satisfactie de a crea în domeniul ales, potrivit înclinatiilor firii lui si în tovarasia cea mai placuta de lucru. Intre el si maestrul sau Mecinikov se stabileste o legatura trainica nu numai de la ucenic la maestru, dar si de prietenie si stima reciproca între oameni alesi, bazata pe marea afinitate naturala de înclinari si de preocupari care i-a caracterizat. Exista un text nepublicat despre Mecinikov, pe care profesorul Cantacuzino a început sa-l scrie dupa moartea maestrului sau, survenita în mai 1916, dar pe care nu a reusit sa-l termine, foarte probabil din cauza intrarii Romaniei în razboi, în august 1916, cînd obligatiile sanitare ce-i cadeau în sarcina, nu i-au mai dat ragazul necesar.

Puternic influentat de personalitatea stiintifica a lui Mecinikov, I. Cantacuzino, si-a inceput cercetarile stiintifice în directia cailor noi din medicina, initiate de maestrul sau. În cei 5 ani în care a fost asistentul sau la Institul Pasteur a întreprins studii noi în legatura cu modul de distrugere a vibrionilor holerici în organism, cercetari asupra spirilozei gîstelor precum si o serie de lucrari asupra organelor fagocitare la animale. A descris si fenomenele ce survin la iepurii injectati cu ser hemolitic, care în doze slabe poate constitui un stimulent specific al functiei hematopoietice. A publicat si o lucrare cu caracter sintetic privind functiile fagocitare în regnul animal, aparuta în ” Année biologique “, cu o prefata scrisa de Mecinikov, care subliniaza importanta problemei si modul de tratare, considerînd lucrarea ca fiind fundamentala.

Cînd împlineste 38 de ani, Ion Cantacuzino este numit profesor la Bucuresti. Se crease o catedra de medicina experimentala la Facultatea de medicina, pentru care este recomandat cu caldura de Mecinikov.

Din acest moment, din 1901, incepe partea a doua a vietii lui Ion Cantacuzino. Se poate considera ca pîna la 38 de ani, cînd a fost numit profesor la Bucuresti – deci ceva peste vîrsta pe care Dante o socoteste ca jumatatea vietii omenesti -, nu a fãcut altceva decît sa se pregateasca în vederea viitoarei mari cariere. Chiar perioada de doi ani de profesorat, la Facultatea de stiinte din Iasi trebuie sa fie considerata ca o etapa pregatitoare pentru a ajunge la deplinatatea posibilitatilor sale de realizare. Din 1901, începe in viata profesorului Cantacuzino o perioada de activitate intensa cu rezultate remarcabile pentru stiinta medicala, pentru ocrotirea sanatatii, pentru cultura in general. Gratie îndelungatei si serioasei sale perioade de pregatire, învatamîntul pe care l-a facut a fost de o calitate cu totul exceptionale. Personalitatea sa i-a atras în special pe cei tineri. Tinerii au venit sa lucreze în jurul lui, in modestul laborator de medicinã experimentala de atunci. Au ramas, multi dintre ei, grupati într-un fel special de comunitate, însufletita de acelasi gînd, de aceleasi simtiri, în slujba unui tel folositor stiintei, culturii si sanatatii.

Toti elevii lui, unul dupa altul, si-au adus prinosul de recunostinta celui care sadise în e pasiunea pentru cercetare, dragostea pentru lucrul bine facut si daruirea pentru nobila cauza a medicinei: prof. AI. Slãtineanu, dr. St. Irimescu,. profesorii Mihai si Alexandru Ciuca, D. Danielopolu, N. Lupu, Ion Nicolau, D. Combiescu, Ion Balteanu, Gh. Zotta, pentru a nu cita decît pe primii veniti. Intr-o unanimitate impresionanta si-au spus cuvîntul lor, spre a arata ce om extraordinar a fost dascalul lor.

Era extraordinar prin remarcabila lui personalitate, prin eruditia sa vasta, prin aplicatia si perseverenta pe care le punea în urmarirea telurilor propuse, prin superioara putere de analiza si generalizare în judecatile saIe, gratie careia putea ajunge concluziile cele mai juste. Fara îndoiala, a fost unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut universitatea romaneasca. Aceste mari calitati explica si succesele dobandite in cariere sa.

Cursurile tinute de profesor erau remarcabile. Le prepara cu o minutiozitate exempIara. Îsi facea planificarea lectiilor pe un întreg an scolar, înca din vara premergatoare. In preajma orei de curs nu-l mai preocupa nimic altceva decît pregatirea lui. Isi ordona si-si alegea vasta documentare strînsa pentru fiecare parte a lectiei cu o grija impresionanta. Notele de curs si le însemna pe fîsii lungi si înguste de hîrtie, pe care le tinea într-un teanc asezat în buzunarul dinauntru al surtucului. Cei ce au asistat la pregatirea si expunerea lectiilor pe care le-a facut în acea vreme spun ca era atit de preocupat, si atat de tensionat înainte de a începe lectia, încît ajungea sa aiba trac. Studentii n-au banuit insa niciodata acest lucru, atît de linistit si de curgator se desfasura ora de curs. De neuitat a ramas gestul cu care-si scotea teancul de fîsii cu note, dorind parca sa ascunda faptul ca le utiliza. Dar imediat ce începea sa vorbeasca, tare, cu un timbru al vocii pe care-l au in memorie, toti cei ce l-au ascultat, tot auditoriul erau cuprins ca de o vraja : o mare bogatie de fapte, o perfecta înlantuire logica, o claritate rar întîlnita. Claritatea expunerii atingea cea mai mare maiestrie atunci cînd cita la curs experientele fundamentale ale patologiei experimentale. Erau alese. cu cel mai adînc simt pedagogic, numai cele perfect exemplificatoare si expuse într-o forma careia nu i se mai putea aduce vreo modificare. Studentii nu mai auzeau, ci vedeau cum se desfasoara experienta în fata lor. Avea o putere de convingere neobisnuita, impresionanta, tocmai pentru ca era el însusi adînc convins de cele spuse. Asa se explica forta lui de persuasiune în expuneri, nu numai în curs, ci în orice împrejurare în care isi facea cunoscuta parerea, de la conferinte pîna la convorbirile particulare.

Pentru lucrarile practice cu studentii si cu medicii ce se specializau avea o deosebita grija : cerea colaboratorilor ca ele sa fie perfect pregatite, la curent cu ultimele tehnici, adecvate necesitatilor sanitare ale retelei medicale. Toti cei care i-au fost colaboratori îsi aduc aminte cîta grija si ce perseverenta punea ca mînuirea practica a autoclavului sa fie perfect cunoscuta de toti viitorii medici.

Daca prin cursul pe care l-a profesat la catedra se poate explica influenta exercitata, nu se poate întelege rolul hotarîtor pe care I-a avut în ocrotirea sanatatii publice la noi in tara fara a se arata ca el a întemeiat o scoala, o mare scoala, în adevaratul înteles al cuvîntului.

Se gaseste printre documentele ramase de la el un carnet din 1903 în care sînt consemnate unele probleme de medicina experimentala de rezolvat. Sînt însemnari în vederea lucrarilor pe care isi propunea sa le elaboreze în viitor. Printre ele se afla infectia streptococica. Au fost expuse 31 de puncte care trebuiau luate in consideratie în aceasta problema. Aceste observatii erau premergatoare prepararii serului antistreptococic, sarcina pe care o primeste Laboratorul de medicina experimentala în anul urmator, în 1904 si pe care o îndepIineste. Se stabilea astfel aplicarea in practica a învatamîntului universitar si a cercetarilor stiintifice, functia de productie a laboratorului, modest pe atunci ca proportii, dar totdeauna bine instalat, avînd la dispozitie toate aparatele si materialele necesare, baza materiala fara de care nici nu se poate concepe un învatamînt medical si cu atît mai mult productia de preparate biologice. Acest mic carnet de însemnari din 1903 se poate considera, pe buna dreptate, ca actul de nastere al viitorului institut de seruri si vaccinuri. Laboratorul care, în anul urmator punerii acestor probleme îsi începea functia lui de productie, avea sa continue apoi sa dea la iveala rînd pe rînd muIte alte preparate necesare profilaxiei, diagnosticului si tratamentului bolilor infectioase.

Productia, începuta cu prepararea serului antistreptococic in 1904, a continuat cu prepararea serului dizenteric anti-Shiga în 1906, iar apoi cu prepararea vaccinurilor antitifo-paratifice si antihoIerice, precum si a altor produse. Aceasta activitate a fost astfeI condusa, încît sa se îmbine în mod armonios atît cu cea de cercetare stiintifica, cît si cu cea de învatamînt de specialitate, fiecare directie de activitate potentîndu-le pe celelalte. Astfel se explica realizarile continue ale scolii întemeiate de profesorul Cantacuzino si trainicia operei sale. Trebuie mentionat ca si în aceasta privinta, a organizarii activitatii scolii sale, a fost influentat de ceea ce avusese ca model la Institutul Pasteur.

Laboratorul de medicina experimentala în care si-a început profesorul Cantacuzino activitatea în Bucuresti a fost instalat într-o parte a unei aripi a cladirii Institutului de patologie si bacteriologie, a carui constructie fusese de curând terminata. Era compus dintr-o sala de lucrati practice, unde puteau lucra 30 de studenti, si din 3 camere de laborator care se aflau la parter. Mai existau la subsol 6 camere anexe, pentru prepararea mediilor, operatii si autopsii de animale, diverse aparate mari, spalatorie etc. Personalul laboratorului , în afara de director, era constituit dintr-un sef de lucrari ( Al. Slatineanu ), un preparator ( St. Irimescu ), un laborant si un îngrijitor. Autoritatea stiintifica si farmecul personalitatii profesorului Cantacuzino, seriozitatea si noutatea lucrarilor ce se realizau au fost cauza faimei cîstigate în lumea medicala si stiintifica de Laboratorul de medicina experimentala si care a facut ca atît de multi tineri doritori sa-si întregeasca cunostintele lor stiintifice sa vina sa lucreze în noul institut format si sa se grupeze, alcatuind ceea ce s-a numit Scoala Cantacuzino.

In 1905, profesorul Cantacuzino înfiinteaza ” Revista stiintelor medicale “, revista medicala lunara, în care apareau si se faceau cunoscute în tara nu numai lucrarile originale ce se efectuau în spitale si laboratoare, dar si puneri la punct , referate generale asupra celor mai actuale probleme medicale, întocmite de cei mai competenti oameni de stiinta din acea vreme. Ca toate initiativele lui I. Cantacuzino, si aceasta revista aducea un element nou, o noua formula în presa noastra medicala. Planul tematic, prezentat în ” Precuvîntarea ” din primul numar, iscalita de prof. Cantacuzino, era compus dintr-o judicioasa succesiune de rubrici ( Articole de fond, Cercetari originale, Critica si cronica, Revista anuala, Luna medicala, Fapte clinice, Interese profesionale si Bibliografie generala ), poate fi valabil si astazi pentru o revista de acest gen si a fost cu scrupulozitate urmarit în tot timpul aparitiei acestui însemnat periodic medical romanesc.

In 1906 se situeaza o alta initiativa stiintifica a profesorului Cantacuzino. Intemeiaza la Bucuresti împreuna cu prof. I. Atanasiu de la Facultatea de stiinte, prima filiala romaneasca a Societatii de biologie din Paris, care va constitui un important stimul pentru cercetarea stiintifica biologica, facînd posibila cunoasterea lucrarilor romanesti de catre forurile competente internationale prin organul societatii : ” Comptes rendus des Séances de la Société de Biologie ” . Trebuie de mentionat ca aceasta filiala din Bucuresti a Societatii de biologie, urmata de înfiintari de filiale la Iasi si apoi la Cluj, a constituit un stimulent puternic al cercetarilor si preocuparilor stiintifice în biologie, iar sedintele societatii, un prilej de cunoastere si de legatura a cercetatorilor. Un spirit de tovarasie s-a stabilit în plus prin agapele colegiale ce urmau sedintelor si la care, pîna la moartea lui, profesorul Cantacuzino a tinut sa participe, animînd si întretinînd o atmosfera de prieteneasca comuniune între membrii societatii. Climatul acesta aparte pentru viata stiintifica de la noi din acele vremuri, pe care profesorul Cantacuzino il impulsiona în mod determinant, a fost descris de prof. Ionescu- Mihaiesti : ” Actiunea lui de îndrumator si animator creste, se intensifica. Influenta exercitata asupra colaboratorilor sai directi depaseste cadrul Laboratorului. Un spirit de emulatie însufletita, întretinut si prin neuitatele sedinte de referate de sîmbata seara , la el, acasa, patrunde din ce în ce mai mult printre medicii tineri, asistenti, preparatori universitari au chiar simplil lucratori benevoli “.

Tot în acei ani de intensa si rodnica activitate se situeaza si colaborarea lui la ” Viata romaneasca “, care începe în 1907, cînd devine director al sectiei stiintifice. A publicat aici un singur articol, despre dr. Ion Radovici, la moartea acestuia, articol care cuprinde si o caracterizare generala a miscarii intelectuale de la sfîrsitul secolului trecut, asa cum o vedea el si care se potrivea si unei bune parti a tineretului studios din tara noastra din acea vreme. In perioada in care a condus sectia stiintifica a ” Vietii romanesti ” ( 1907-1916 ), au aparut diverse articole cu subiecte biologico-medicale, ca cel al lui C.I. Parhon despre hormoni, al lui Al. Slatineanu despre Mecinikov, al lui St. Irimescu despre spitalele de tuberculosi, precum multe altele. Este interesant de remarcat ca acesti autori de articole biologico-medicale colaborau în acelasi timp si la mentionata ” Revista a stiintelor medicale ” prin articole de specialitate, ceea ce arata impulsul dat de profesorul I. Cantacuzino miscarii de adîncire a cunostintelor stiintifice în paturi cît mai largi nu numai de medici, ci si de intelectuali cititori ai revistelor de literatura si de cultura generala.

Pentru adîncirea cunostintelor generale în masele largi, profesorul Cantacuzino avea sa intieze mai tîrziu, prin1911, înfiintarea unei universitati populare în Bucuresti. In acest scop s-a format o asociatie care-l avea pe el ca presedinte si pe Spiru Haret si C. I. Istrati ca vicepresedinti. Este extrem de interesant apelul de sprijin moral si material iscalit de aceste personalitati. Din programul de actiune al universitatii, redactat de profesorul Cantacuzino, judecînd dupa stilul si spiritul celor continute, se poate cita:

Exista astazi în toate tarile civilizate întregi categorii de oameni carora împrejurarile vietii nu le-au permis sa beneficieze de un învatamînt îndestulator, doritoare însa de a-si lumina constiinta prin dezvoltarea cunostintelor generale.

Acestei nevoi sociale ii corespunde în prezent si mai în toate tarile, o puternica miscare culturala, care a avut drept rezultat înfiintarea Universitatii Populare.

Sunt orase în care aceste institutii au ajuns sa reprezinte factori indispensabili în viata sufleteasca a maselor.

Aceeasi nevoie s-a resimtit si la noi. Pentru realizarea unei asemenea idei s-au grupat astazi, sub numele de Asociatia Universitatii Populare din Bucuresti, peste 70 de personalitati intelectuale, academicieni, profesori universitari si specialisti în toate ramurile, care au si pus bazele unei asemenea institutii.

Universitatea Populara din Bucuresti urmareste dezvoltarea culturala a publicului prin împrastierea în masele populare a stiintei, artelor si literelor.

Prin cultivarea spiritului critic, va lupta contra prejudecatilor de tot felul, îndrumînd constiintele individuae spre orizonturi mai largi si conceptii mai reale.

Cu aceasta chemare, universitatea va organiza pentru masele populare cursuri de vulgarizare si demonstratii practice în toate directiile folositoare vietii. Celor cu oarecare cunostinte li se va da posibilitatea completarii lor; în sfîrsit, va îndruma catre specialitati bine definite toate talentele doritoare de a se desavîrsi si carora le este închisa calea perfectionarii prin lipsa de titluri sau de învatamînt special.

In 1908 a fost numit director general al Serviciului sanitar, post pe care-l accepta pentru a încerca sa îndrepte starea deplorabila a sanatatii populatiei, izvorîta din conditii economice mizerabile, ca si din lipsa unei solicitudini reale a conducatorilor fata de problemele de asistenta sociala si sanitara. Activitatea lui, în cursul careia s-a dovedit a fi nu numai un gînditor si un om de laborator, ci si un excelent organizator si militant pentru apararea sanatatii populatiei, a culminat cu Legea sanitara din 1910 care-i poarta numele.

Felul în care a dispus profesorul Cantacuzino elaborarea acestei legi merita sa fie cunoscut. Dupa cum el însusi spunea la un congres al Asociatiei medicilor, aceasta lege oglindea opinia corpului medical, care o discutase cu amanuntime. Dr. St. Irimescu expune în modul urmator procedeul întrebuintat:

Am participat la elaborarea ei, în conciliabulele de la directia sanitara si de la locuinta lui, ca si la sedintele Asociatiei medicilor si îmi reamintesc vigoarea combativa cu care si el si colaboratorul lui cel mai de aproape care a fost profesorul Vasile Sion au stiut sa-si sustina proiectul.

Prin legea din 1910 lupta devenea mai efectiva contra cauzelor generale ale boalelor si se asigura stabilitatea în functiuni a medicilor care erau scosi de sub tirania administratiilor locale, deseori invadate de politicianism. Medicul dobîndea dreptul, în raza circumscriptiei lui, sa ia masurile impuse de nevoile sanitare si sa ceara executarea lor; Spitalele erau trecute, pentru a le da o conducere unitara, autoritatii centrale.

Medicii, selectionati prin concurs, erau numiti definitiv numai dupa un anumit stagiu în locul pe care-l ocupau. Retributia lor a fost marita, a fost introdusa gradatia în salarii si au fost prevazute pensii.

Pentru a le da posibilitatea de a-si împrospata cunostintele si a se tine în curent cu progresele realizate, cursuri de perfectionare au fost întocmite, la care medicii erau obligati sa ia parte pe serii, la anumite epoce ale anului. Imi reamintesc cît interes punea ca aceste cursuri – o parte din ele le facea personal în laboratorul lui – sa fie cît de îngrijite. Era o atmosfera de entuziasm si de încordare pentru munca si printre cei ce le dau si printre cei ce le ascultau, pornind de la el, care si în aceasta circumstanta s-a aratat un mare animator.

Prin lege, pentru a face efectiva combaterea epidemiilor, se înfiintau spitale si pavilioane de izolare, ca si infirmerii rurale si se creau laboratoare de bacteriologie în diferite regiuni ale tarii.

Pentru pelagra, masuri erau prescrise ca sa se împiedice alimentatia taranilor cu porumb crud.

Ca sa se combata paludismul statul era obligat sa procure cantitatile necesare de chinina în localitatile bîntuite de friguri.

Igiena în industrii – preocuparile lui pentru lucratorii din fabrici si uzine, unde conditiile de functionare, cum le constatase cînd mersese în mijlocul lor, erau deplorabile, apar în aceste dispozitiuni ale legii – trebuia sa fie de aproape spravegheata.

Legea aceasta, asa completa în alcatuirea ei, a avut soarta celor mai multe din legile de la noi si nu a putut fi aplicata decît în parte. Principii însa sanatoase erau la baza ei si ea a servit de îndreptar tuturor legislatiilor sanitare ulterioare “.

Profesorul Cantacuzino a initiat o ancheta asupra conditiilor de igiena din industria noastra, pe care a încredintat-o dr. Popescu-Azuga. Pe temeiul rezultatelor acestei anchete ( care au aparut în doua volume prefatate de profesorul Cantacuzino ), legea sanitara elaborata în 1910 prevedea masuri în legatura cu introducerea igienei în industrie, vadind aceeasi preocupare a profesorului Cantacuzino pentru starea de sanatate a lucratorilor, mai ales a acelora cu conditii nefavorabile in mediu de lucru.

Activitatea sa în perioada în care a condus Directia sanitara ( 1908 – 1910 ) s-a caracterizat printr-o neobosita munca de teren în scopul îmbunatatirii conditiilor sanitare si igienice, printr-o profunda întelegere a laturii sociale a problemelor medico-sanitare si printr-o mare apropiere de problemele oamenilor. A facut personal numeroasele anchete sociale, în locuintele bolnavilor mizeri sau în colectivitati, anchete pe care le consemneaza colaboratorul sau dr. St. Irimescu.

In 1911,profesorul Cantacuzino publica prima lucrare asupra scarlatinei, rezultat al cercetarilor întreprinse pentru a transmite maimutelor o maladie experimentala.

In cei 10 ani de la numirea lui ca profesor pîna la începerea cercetarilor în scarlatina s-a ocupat de bacilii paratuberculosi si a studiat actiunea bacililor tuberculosi degresati; a publicat rezultatele cercetarilor asupra bacilului morvei si asupra infectiei cu streptococi; a cercetat modalitatea resorbtiei celulelor hepatice injectate în organism; a facut studii serologice în legatura cu pepsina; s-a ocupat de originea precipitinelor. Nori negri au început sa se arate la orizont, pentru pacea popoarelor. Au izbucnit razboaie balcanice, iar o data cu ele s-au declansat si epidemiile. Holera a ajuns în Balcani.

In 1912, profesorul Cantacuzino a trimis o echipa de medici în frunte cu C. Ionescu-Mihaiesti sa studieze epidemia din Bulgaria. Urmarile acestei masuri de prevedere s-au soldat cu culegerea unor date importante din punct de vedere epidemiologic si microbiologic. S-au adus tulpini de vibrioni holerici si s-au facut preparative pentru productia rapida de vaccin antiholeric în cantitati mari, prin punerea la punct a metodelor de cultura în masa, în baloane mari.

In 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, trupele romane s-au contaminat cu holera. Profesorul Cantacuzino, desemnat sa ia masurile de stavilire a epidemiei, a dispus vaccinarea în plin mediu epidemic a trupelor cu vaccinul preparat din tulpinile izolate chiar în Bulgaria. Aplicarea acestei vaccinari antiholerice, efectuata pentru prima oara în analele epidemiologice pe un numar foarte mare de indivizi, în conditiile unei perfecte experiente de laborator, a avut rezultate remarcabile si a fost cunoscuta sub numele de ” marea experienta romana “. A fost descrisa într-un articol scris de însusi prof. I. Cantacuzino, aparut în ” Annales de l’Institut Pasteur ” din 1920.

Inca un vaccin a carui preparare pusa la punct sub conducerea profesorului Cantacuzino a fost cel antitifoparatific. Aplicarea lui în armata activa a avut ca efect diminuarea impresionanta a numarului de îmbolnaviti, de unde înainte de vaccinare se notau multe sute de cazuri anual.

In 1914, o alta sarcina de productie a revenit laboratorului : prepararea serului antidifteric. In 1916, aceasta productie depasea 15 000 de doze anual.

In 1915, o misiune compusa din medici militari si din unii colaboratori ai laboratorului, a fost trimisa în Serbia, unde izbucnise o mare epidemie de tifos exantematic, pentru a studia flagelul si mijloacele de a-l combate.

Primul razboi mondial a gasit laboratorul înfiintat de profesorul I. Cantacuzino într-o stare de progres evident: avea un personal experimentat si poseda instalatia si materialele corespunzatoare ultimelor progrese realizate la acea data în tehnica microbiologica. In timpul acelui razboi, dupa retragerea din Moldova, i s-a încredintat profesorului Cantacuzino conducerea Directoratului sanatatii publice civile si militare, în cadrul caruia a organizat, cu ajutorul echipei de colaboratori ce si-o formase, în conditii deosebit de grele, combaterea epidemiilor de holera, febra tifoida, tifos exantematic si febra recurenta, care amenintau armata si populatia, vadind aceeasi neobosita preocupare pentru alinarea suferintei oamenilor, gata totdeauna de a pune stiinta în serviciul lor. Laboratorul de medicina experimentala a fost evacuat la Iasi, unde continua sa produca preparatele pentru profilaxia si tratamentul bolilor transmisibile. La Iasi, în 1917, el a fondat, alaturi de medicii militari rusi si francezi, ” Societatea medico-chirurgicala a frontului rus-roman “. Intre august si octombrie 1917, în timpul luptelor de la Marasesti si Oituz, laboratorul a fost evacut la Harkov.

Sfîrsitul primului razboi mondial, în noiembrie 1918, l-a gasit pe profesorul Cantacuzino în Franta, împreuna cu cîtiva colaboaratori. Fusese trimis ca sef al misiunii romane a Crucii rosii, dupa pacea de la Bucuresti, din mai 1918. In aceasta perioada, Cantacuzino a participat la combaterea epidemiilor din regiunea a XV-a, Marsilia. A tinut conferinte despre holera si tifos exantematic la Facultatea de medicina din Paris si la Academia din Marsilia. In 1920 a fost delegatul tarii pentru semnarea tratatului de pace.

In acest timp, colaboratorii sai au continuat activitatea Laboratorului de medicina experimentala, reinstalat la Bucuresti, în local propriu : s-a început prepararea atît a serului antigangrenos, cît si a celui antimeningococic, care, prin modificarile ce i s-au adus în tehnica procesului de productie ( utilizarea pentru imunizarea cailor numai a tulpinilor proaspat izolate de la bolnavi ) si prin adaptarea unei tehnici speciale de aplicare, avea sa dea rezultate cu mult superioare serurilor similare din alte tari în tratamentul meningitei cerebrospinale.

Munca de cercetare în Laboratorul de medicina experimentala devenise tot mai intensa, ramînînd permanent legata de preocuparile aplicarilor practice. Modestul laborator, care reusise sa prepare un numar tot mai mare de seruri, vaccinuri si alte produse de diagnostic de laborator, devenise un centru important al luptei antiepidemice în întreaga tara.

La întoarcerea în tara a reusit sa convinga oficialitatile asupra necesitatii unei institutii care sa fie la dispozitie în lupta contra epidemiilor prin boli transmisibile. Cel mai înalt procentaj de mortalitate si, de asemenea, cea mai ridicata morbiditate, erau date pe atunci în tara noastra de aceste maladii. Experienta recentului razboi a aratat importanta existentei unei atari organizatii imperios neceasara în combaterea bolilor infectioase.

In 1921 se înfiinteaza ” Institutul de seruri si vaccinuri “, astazi ” Institutul de microbiologie, parazitologie si epidemiologie ” Dr. I. Cantacuzino “, caruia I. Cantacuzino îi va consacra toata energia lui si care a devenit centrul în care s-a dezvoltat scoala romaneasca de microbiologie.

Aceasta institutie, de fapt, exista înca cu mult înainte de înfaptuirea ei oficiala – scrie acad. C. Ionescu Mihaiesti – ” Scoala lui Cantacuzino”, grupul de elevi si colaboratori însufletiti de un gînd si o iubire comuna pentru opera întreprinsa de maestru; familia spirituala a profesorului se formase încetul cu încetul, în mod natural, pe masura ce activitatea lui se desfasura si îmbratisa o mai mare zona de realizari. Cladirea localului si instalarea laboratoarelor n-au facut decît sa usureze o munca colectiva care trebuia ordonata riguros si prevazuta cu mijloacele tehnice pe care progresele stiintifice le impuneau.

Institutul ” Dr. I. Cantacuzino ” a fost întemeiat printr-o lege speciala semnata la 1 aprilie 1921 de insusi Regele Ferdinand. De la început a fost un institut de stat si a avut sarcinile urmatoare :

1) prepararea serurilor, vaccinurilor si a produselor biologice necesare diagnosticului, profilaxiei si tratamentului bolilor infectioase;
2) cercetari stiintifice privitoare la produsele preparate si continua lor ameliorare, introducerea de noi produse, precum si cercetarea problemelor de patologie experimentala, de microbiologie si de epidemiologie izvorîte din realitatile sanitare ale tarii si din progresele aparute in domeniile acestor stiinte si ale celor în legatura cu ele;
3) formarea de cadre de specialitate.

Felul în care prof. Cantacuzino a condus îndeplinirea obligatiilor care reveneau institutului a demonstrat nu numai necesitatea existentei, dar si necesitatea permanentei lui dezvoltari, contiuata apoi si dupa moartea întemeietorului.

La înfiintare existau 4 sectii si cîteva servicii. Pe masura descoperirilor survenite, s-au introdus in productie : vaccinul B.C.G. , anatoxina difterica, tetanica, stafilococica si streptococica, diverse seruri terapeutice sau de diagnostic bacteriologic, vaccinul antiexantematic, pentru a nu se enumera decît cele mai importante produse.

In 1928, I. Cantacuzino a înfiintat revista de specialitate ” Archives Roumaines de Pathologie Expérimentale et de Microbiologie “, în al carei prim numar marele bacteriolog francez Emile Roux aprecia în termeni elogiosi opera lui I. Cantacuzino si a scolii romanesti de microbiologie, polarizata în jurul Institutului de seruri si vaccinuri.

Cercetari stiintifice, cursuri si conferinte, publicatii urmarite cu interes în tara si în strainatate, prepararea unor cantitati foarte mari de seruri si vaccinuri, expertize si analize medicale; vasta campanie de vaccinari împotriva tuberculozei – caracterizeaza activitatea prof. I. Cantacuzino si a colaboratorilor sai . Mare animator si sef de scoala, profesorul Cantacuzino, a sustinut intotdeauna ca ” egoismul nu poate fi creator; unde lipseste dragostea, de acolo fuge tineretul “.

Cu 8 ani înainte de sfîrsitul vietii sale, în 1926, I. Cantacuzino a suferit un grav accident de cale ferata la Brigue ( frontiera italo-elevetiana ), ale carui urmari le-a suportat cu stoicism. Infirmitatea lasata nu a influentat cu nimic activitatea lui neobosita si pasionata de cercetator, profesor, animator si îndrumator neîntrecut.

In timpul scurtului sau ministeriat in guvrnul Iorga din 1931-1932 a gasit totusi posibilitatea de a face sa se voteze, la numai 2 luni de la numirea sa ca ministru al sanatatii, în iulie 1931, Legea de reglementare a muncii lucratorilor din porturi.

In 1934 cînd institutul organizat îsi dadea din plin roadele, întemeietorul lui venerat avea sa fie rapus de o scurta dar, pe atunci, neiertatoare infectie. Era în plina creatie stiintifica si facea planuri pentru viitor.

Multi colaboratori isi amintesc cum, pe la sfîrsitul lui decembrie 1933, profesorul expunea cîtorva tineri asistenti care lucrau în preajma lui, satisfactia sa pentru volumul si importanta cercetarilor stiintifice efectuate în institut în acel an, peste 70 de comunicari si memorii. Sublinia importanta lor si schita posibilitatile de a continua unele studii în viitor. De asemenea împartasea planurile sale de lucru, care se întindeau pe o perioada de 10 ani. Vroia, printre altele, sa initieze un studiu al parazitilor rozatoarelor de stepa, vectori de boli ale omului si animalelor, studiu caruia îi fixase o durata de minimum 5 ani.

Tinerii sai colaboratori priveau fermecati si în admiratie la energia cu adevarat tinereasca ce se desprindea din planurile ” dascalului ” lor, pe care se pregateau sa-l sarbatoreasca pentru cei 70 de ani pe care urma sa-i împlineasca .

Soarta a voit altfel. A contractat o bronhopneumonie la 2 ianuarie 1934, a mai lucrat în laborator cateva zile, pana în ziua de 5 ianuarie, data la care si-a scris ultimele observatii stiintifice, si a executat cel din urma admirabil desen microscopic asupra infectiei crustaceului Eupagurus prideauxii cu bacilul tumefaciens.

A murit la 14 ianuarie 1934, la orele 14 si 35 de minute si a fost înmormîntat provizoriu la cimitirul Belu, pentru a fi îngropat definitiv în luna iunie a aceluiasi an în cripta amenajata în institutul pe care-l întemeiase, înconjurat fiind de toti cei ce l-au iubit si venerat. A ramas astfel în mijlocul institutiei pe care o crease, ca simbol al trainiciei operei lui uriase.

Cei ce l-au cunoscut si mai ales cei ce au lucrat cu el în institut nu vor putea uita niciodata, pîna la sfîrsitul vietii lor, imaginea fapturii marete si impunatoare a profesorului, unanim admirat si iubit, una dintre cele mai remarcabile personalitati întîlnite în viata lor. Ei ne-au transmis imaginea fondatorului, ca cel mai pretios exemplu de urmat.

Soliditatea operei profesorului Cantacuzino si a Institutul ce-i poarta numele, aveau sa fie dovedite nu numai prin trainicia lor, dar mai ales prin neîntrerupta lor continuitate chiar si atunci cînd marele fondator n-a mai fost printre cei vii.

 

OPERA STIINTIFICA A PROFESORULUI I. CANTACUZINO

Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost elaborata în 42 de ani de activitate, începînd din 1892, anul primei sale cercetari de laborator asupra proprietatilor colorante ale oxiclorurii de ruteniu amoniacal, lucrare întreprinsa în colaborare cu Maurice Nicolle si pe care o publica în ” Annales de l’Institut Pasteur ” in 1893. Evidentiaza faptul ca solutia apoasa 1/1 000 a acestei substante are reactie similara cu colorantii bazici de anilina; ea coloreaza cu electivitate cromatina nucleilor, microbii si granulatiile bazofile ale leucocitelor si lasa neatinse granulatiile acidofile. Efectul ei colorant este intens mai ales, dupa fixarea cu acid osmic.

Prima publicatie medicala a fost rezultatul stagiilor clinice si a fost tiparita în ” Médecine moderne ” in 1891. In lucrare, I Cantacuzino prezinta cazul unui bolnav cu multiple simptome de isterie, care în urma unui accident profesional însotit de o emotie intensa, a manifestat în mod subit simptome caracteristice de scleroza în placi.

Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost, fara îndoiala, rezultatul a ceea ce el însusi denumea, într-o scurta cuvîntare de raspuns la omagiul adresat de medicii romani la congresul lor din 1931, ca pasiune dominanta a vietii lui, anume, studiul fenomenelor biologice. Complexitatea naturii vii a exercitat întotdeauna asupra lui cea mai puternica atractie. Intrebarea careia cauta sa-i gaseasca un raspuns era : cum se apara organismele împotriva infectiilor?

Fara îndoiala ca alegera directiei cercetarilor sale stiintifice a fost influentata de evolutia rapida a microbiologiei si imunologiei din ultima decada a secolului trecut, perioada in care profesorul si-a inceput activitatea.

Deja din a doua jumatate a secolului al XIX-lea in microbiologie, Rayer si Davaine descrisesera bastonasele bacteriei carbunoase în sîngele animalelor moarte de antrax (1850), Obermeyer constatase prezenta unui spiril în sîngele bolnavilor de febra recurenta (1868), Hansen pusese în evidenta bacilul leprei în leproame (1874), iar Koch facuse prima cultura a unui microorganism (bacilul carbunos), cu care reusea sa transmita animalelor maladia experimentala (1876). Din acest moment, gratie lucrarilor lui Pasteur si Koch, nu este an în care sa nu fie pus în evidenta un microorganism ca agent patogen al unei maladii infectioase.

Pasteur si colaboratorii lui au descoperit principalii microbi ai supuratiei, stafilococul si streptococul, apoi ai holerei gainilor, ai rujetului porcului si vibrionul septic (1880). Gonococul, pneumococul, tificul, bacilul morvei, bacilul tetanic, bacilul difteric, bacilul tuberculozei, vibrionul holerei erau deja pusi în evidenta în momentul cînd Cantacuzino îsi începea lucrul în Institutul Pasteur. Multi alti microbi patogeni aveau sa fie descoperiti ulterior. Bacteriologia revolutiona medicina si chirurgia.

Ne putem închipui, numai dupa aceasta scurta enumerare, febra si pasiunea de lucru a cercetatorilor din laboratorele de bacteriologie in acea vreme.

In acea atmosfera de entuziasm stiintific, Cantacuzino, cu educatia lui de naturalist, a fost atras în spre acea parte a bacteriologiei care tindea sa explice mecanismul infectiei si pe acela al apararii organismului fata de aceasta infectie, adica spre domeniul imunologiei. In acest domeniu se realizase putin pîna atunci.

Mecinikov evidentiase deja rolul anumitor celule în apararea organismelor fata de infectie. Fusesera puse bazele teoriei fagocitare (celulare) a imunitatii.

Pe de alta parte, ulterior se vor elabora teorii despre rolul exclusiv al umorilor în apararea organismului. Cercetarile lui Nuttal si Buchner asupra puterii bactericide a sîngelui sau numai a serului sanguin au aparut in 1888, iar în 1890 Behring si Kitasato au descoperit actiunea antitoxica a serurilor difteric si tetanc. Se edifica astfel teoria umorala a imunitatii.

Intre cercetatorii acelui timp a avut loc o controversa ramasa celebra. Unii erau partizanii teoriei celulare, altii ai teoriei umorale a imunitatii. Natural, în laboratorul lui Mecinikov se faceau cercetari care sustineau teoria celulara. Profesorul Cantacuzino a fost atras, in consecinta si el, în spre lucrarile de acest gen. Mecanismul imunitatii privit cu diversele sale aspecte a ramas de altfel subiectul principal al preocuparilor si cercetarilor lui stiintifice pentru tot restul vietii. Prima lui lucrare în acest domeniu a fost teza de doctorat în medicina, trecuta în 1894, cu subiectul Modul de distrugere a vibrionilor holerici în organism. Contributie la studiul imunitatii.

 

LUCRARILE ASUPRA INFECTIEI HOLERICE

Prima problema de cercetare careia i se consacra Cantacuzino este accea a holerei si a apararii organismului împotriva vibrionilor holerici. Fata de aceasta problema profesorul Cantacuzino a manifestat o remarcabila fidelitate daca se tine seama ca primele lucrari cu acest subiect au aparut in 1894 iar ultimele in 1933.

Este usor de înteles de ce holera putea constitui un subiect atractiv; era o boala al carei agent etiologic fusese mult timp privit cu îndoiala, avea un mecanism patogenic complex, incomplet elucidat la aceea vreme, prilejuia confruntarea a numeroase conceptii, adeseori divergente si era un flagel cu violente izbucniri epidemice si pandemice, pentru a carui stavilire omenirea nu dispunea înca de mijloace eficace.

Primele cercetari prin care Cantacuzino ia contact cu studiul aceastei infectii privesc de modul de distrugere al vibrionilor holerici în organism. Sunt lucrari efectuate între 1892 si 1894, în primii ani deci ai uceniciei sale, în laboratorul lui Mecinikov, lucrari care vor fi reunite în teza sa de doctorat în medicina.

Asa cum se arata în introducerea la aceasta teza, trei conceptii fundamentale încercau în acel moment sa interpreteze mecanismele imunitare si toate au fost propuse pe rînd pentru a explica imunitatea antiholerica :

- o teorie invoca proprietatile bactericide ale umorilor, teorie sustinuta îndeosebi în Germania de catre Flügge, Koch si scoala sa, Behring, Buchner, etc.
- teoria imunitatii umorale antitoxice, sustinuta de Behring, Kitasato, Klemperer, Ehrlich;
- teoria fagocitara a lui Mecinikov, la care se raliaza Bordet, Massart si Cantacuzino.

In fata uriasului numar de experiente si rezultate – adeseori contradictorii – menite sa fundamenteze una sau alta dintre aceste teorii. Cantacuzino se decide sa reia studiul minutios si sistematic al reactiilor celulare, generale si locale, care întovarasesc patrunderea vibrionilor holerici în organism. Merita subliniat ca, pentru a porni acest studiu de la conditii cît mai simple ( fara multiplii factori care intervin în infectia intestinala ), autorul îsi propune sa cerceteze, pe cobai, mai întîi evolutia infectiei provocate pe cale subcutananta, apoi pe aceea a infectiei intraperitoneale si abia la urma pe aceea a infectiei intestinale. In sfîrsit, autorul îsi mai propune sa studieze modul în care tinctura de opiu suprima imunitatea naturala a cobaiului împotriva holerei intestinale ca si masura în care ea ar putea influenta imunitatea dobîndita, în cazul infectiei produse pe cale parenterala.

Nu putem insista aici asupra prezentarii de o rara acuratete a materialului experimetal. Subliniem doar rigurozitatea protocoalelor celor 99 de experiente pe cobai si ale celor 19 observatii de infectii umane, care prelucrate pot constitui oricînd un model de cercetare experimentala.

Pe baza cercetarilor sale si a interpretarii datelor din literatura, Cantacuzino ajunge la convingerea ca modul de aparare a organismului împotriva holerei – maladie esentialmente toxica -consta în distrugerea cît mai rapida a vibrionilor, pentru a-i pune în imposibilitatea de a-si elabora toxina, distrugerea acestora fiind atribuita fara rezerve fagocitelor. Aceasta concluzie s-a bazat în primul rînd pe corelatia între prezenta leucocitozei si fagocitozei pe de o parte, si disparitia vibrionilor pe de alta.

Un alt argument l-a constituit faptul ca tinctura de opiu suprima apararea nu numai în cazul infectiei intestinale (suprimare explicata prin paralizia peristaltismului ), ci si în acela al infectiei provocate pe cale paranterala. Or, aici efectul tincturii de opiu a fost explicat prin paralizarea activitatii leucocitelor si împiedicarea diapedezei. De altfel, dupa Cantacuzino, acest mecanism de actiune al opiului în abolirea imunitatii din infectia intestinala ar fi mai important decît cel al paralizarii peristaltismului. De aici concluzia ca pentru stapînirea infectiei singura fagocitoza este decisiva si ca, pentru a fi eficace, aceasta trebuie sa intervina înainte ca germenii sa se fi multiplicat si sa fi intoxicat organismul. Aceasta concluzie este extinsa si asupra imunitatii din infectia spontana umana, unde intrarea în covalescenta este întovarasita de aparitia în scaune a unor cantitati enorme de leucocite, provenite din peretele intestinal, dintre care multe sînt pline de vibrioni.

In aceasta ordine de idei, merita sa fie amintit ca, pentru cele ce se petrec în lumenul intestinal, unde se considera ca fagocitoza nu actioneaza, Cantacuzino exprima initial, ideea unui eventual rol salutar al antagonismului bacterian. Ulterior, încercarile de a vaccina cobaii pe cale bucala, plecand de la ideea existentei unei imunitati locale intestinale, au fost încununate de succes

Aceste cercetari, care au fost reluate mai tîrziu il fac pe Magrou sa-l considere pe Cantacuzino ” daca nu primul, cel putin printre primii care demonstreaza posibilitatea obtinerii unei imunitati generale prin administrarea antigenului pe cale gastrointestinala”.

Intre timp cercetarile lui Pfeiffer asupra vibriolizei care se produce în peritoneul cobailor imunizati, cercetari care aveau sa conduca pe Bordet la descoperirea rolului alexinei în fenomenul de liza bacteriana, întaresc pozitiile aparatorilor teoriilor umorale asupra imunitatii.

Noile descoperiri si interesul pe care îl trezesc determina pe Cantacuzino sa reia, în 1898, problema modului de distrugere în organism a vibrionilor, încercînd sa stabileasca ponderea care revine fenomenului umoral amintit si, respectiv, mecanismului de aparare celulara. In memoriul sau Nouvelles recherches sur le mode de destruction des vibrions dans l’organisme, el supune unei verificari minutioase soarta vibrionilor introdusi sub pielea sau în peritoneul cobailor normali, imunizati activ sau protejati cu ser imun, cu sau fara paralizarea prin tinctura de opiu a activitatii leucocitare. Concluziile acestui memoriu sînt centrate din nou pe ideea ca fagocitoza este conditia sine qua non a vindecarii. Faptul ca la animalul imunizat distrugerea vibrionilor este precedata de transformarea lor extracelulara în granule – fenomen regasit de el si descris chiar foarte amanuntit – nu însemneaza totusi ca rolul final, decisiv în aparare nu ar reveni si în acest caz fagocitozei. Dupa Cantacuzino, fenomenul Pfeiffer nu ar reprezenta decît o extindere în sfera extracelulara a functiunii fagocitare, fagoliza, in care substanta activa provinea tot din leucocite.

Dezlegarea a problemei avea sa vina dupa cum se stie, abia mai tîrziu, dupa lamurirea fenomenului Pfeiffer de catre Bordet si descoperirea puterii opsonice a serului de catre Wright. Cantacuzino, desi partizan al teoriei fagocitare va aprecia totusi valoarea cercetarilor lui Bordet asupra lizinelor si complementului si va întreprinde personal o serie de studii asupra mecanismelor imunitatii umorale.

Ramanand fidel ideii de preponderenta a mecanismului de aparare celulara, Cantacuzino intervine in combaterea epidemiilor de holera din anii 1913 si 1916, insistand asupra vaccinarii, in pofida caracterului predominant toxic al bolii si a faptului ca multi cercetatori urmareau gasirea unei seroterapii eficace. Cantacuzino a invins scepticismul general manifestat fata de vaccinare si a pornit la aplicarea ei in epidemiile sus amintite. Rezultatele au fost, dupa cum se stie, stralucite (La pathogenie du cholera et la vaccination anti-cholerique, 1920).

Ceea ce merita a fi subliniat în legatura cu campaniile de vaccinare din 1913 si 1916 este faptul ca ele au fost concepute dupa criteriile celui mai exigent experiment stiintific, cu o evidenta perfecta a datelor epidemiologice si de laborator, in asa fel incat, rezultatele au putut intra cu ponderea cuvenita în analele epidemiologiei.

Fiecare dintre observatiile citate în raportul amintit este în acest sens mai mult decît demonstrativa. Iata una dintre ele, referitoare la mersul epidemiei în Corpul de armata: Primul caz de holera a aparut la 13 iulie 1913 în regimentul nr… de infanterie; în aceeasi zi, un mare numar de cazuri aparura în acelasi regiment. In urmatoarele doua zile se produse o adevarata explozie de cazuri, cu o medie de 300 de cazuri noi pe zi. Se improviza un spital de holerici la Orhania; întregul corp de armata ( 50 000 de oameni ) a fost retinut pe loc si cantonat pe dealurile din jurul acestei localitati. Prima inoculare de vaccin ( 1 ml ) a fost practicata la întregul corp de armata la 21 iulie, a doua ( 2 ml ) la 27 iulie, a treia ( 3 ml ) la 2 august. Intre 21 si 27 iulie s-a notat o oarecare scadere a epidemiei, dar s-au înregistrat în continuare 100-200 de cazuri noi pe zi; de asemenea, în intervalul dintre a doua si a treia inoculare cazurile noi au continuat sa apara în aceleasi proportii; în ajunul celei de-a treia injectii s-au mai semnalat 120 de cazuri noi. A treia zi dupa ultima injectie epidemia se opri dintr-odata si nu se mai semnaleaza decît doua cazuri; un caz în ziua urmatoare, 5 august; la 6 august morbiditatea a cazut la 0. Epidemia a fost ca taiata cu cutitul îndata dupa ultima inoculare. Din aceasta zi nici un caz nou nu a mai aparut în corpul de armata, cu toate oboselile marsului de întoarcere si caldura excesiva.

Concluziile memoriului nu mai au nevoie de nici un comentariu :

1. Eficacitatea vaccinarii preventive contra holerei cu ajutorul corpilor microbieni încalziti este certa. Nu exista metoda mai sigura pentru a pune individul la adapost de infectia holerica; nu exista de asemenea una mai sigura nici pentru a stinge pe loc un focar nascînd. Caracteristica actiunii sale în acest din urma caz este promptitudinea cu care epidemia este oprita , cu conditia expresa ca inocularile sa fie practicate cu doze suficiente.

2. Se impune întrebuintarea de doze masive, rezultatele diferind considerabil dupa cantitatea corpilor microbieni injectati; sînt necesare trei pîna la patru miliarde de corpi microbieni, pentru a realiza o vaccinare prevenitva solida. Pentru stingerea rapida a unui focar nascînd este util sa se injecteze patru pîna la cinci miliarde de corpi bacterieni încalziti si fara teama de a se reduce la patru sau cinci zile intervalul dintre doua vaccinari succesive.

3. Daca, teoretic, chestiunea fazei negative nu este înca rezolvata, în practica experienta ne învata sa nu tinem seama de ea. Trebuie vaccinat în mediu epidemic. Aceasta este conditia sine qua non pentru a stinge rapid o epidemie.

4. Imunitatea locala a intestinului joaca în apararea organismului un rol considerabil. Ea pare sa se constituie în acest organ înainte de a aparea în circulatia generala “.

Campaniile antiholerice amintite i-au oferit însa lui Cantacuzino nu numai prilejul consemnarii marilor rezultate ce se pot obtine prin vaccinare, ci si, deopotriva, pe acela al unor minutioase observatii asupra unor factori auxiliari hotarîtori în declansarea bolii. Astfel, el noteaza rolul extrem de important al surmenajului si al enteritelor banale în trecerea de la infectia vibrionica intestinala la holera manifesta. Aceasta observatie este îndata verificata experimental. In lucrarea Choléra gastro-intestinal expérimental chez le Cobaye, întreprinsa împreuna cu A. Marie, Cantacuzino comunica producerea ” unor simpome si a unui tablou anatomopatologic foarte comparabile celor observabile în holera umana ” la cobaiul mentinut 24 de ore la post si caruia i s-a provocat o usoara iritatie a cailor digestive prin administrare de podofilina. Reproducem mai jos pasajul din lucrare care reda rezultatele :

a) Cobaii infectati dupa alcanizarea prealabila a stomacului si iritarea cu podofilina mor în proportie de 83% daca au fost supusi postului si de 30% daca au mîncat.
b) Daca din cei 3 factori ( bicarbonat, podofilina, vibrioni ) suprimam podofilina, obtinem o mortalitate de 12% la cobaii în post si de 0% la cobaii care au mîncat “.

Cu aceeasi ocazie autorii noteaza si faptul ca sub actiunea celor doi factori favorizanti poate aparea chiar o infectie de contact, transmisibila prin scaunele diareice ale animalelor bolnave la alte animale neinfectate mentinute în acelasi custi.

Prin aceste experiente, Cantacuzino si Marie sînt primii care reusesc sa obtina o infectie holerica experimentala pe animale mici de laborator în conditii si cu un tablou anatomo-clinic net asemanatoare celor din infectia umana.

O alta observatie care si-a avut punctul de plecare în constatarile facute în timpul campaniilor antiholerice, ca si în lucrarea experimentala amintita, se refera la faptul ca vibrionii izolati din fecale sînt deosebit de virulenti. Aceasta observatie i-a sugerat lui Cantacuzino o noua lucrare experimentala, efectuata tot împreuna cu A. Marie si aparuta în 1919 sub titlul Action activante de la muquese intestinale sur les propriétés pathogènes du vibrion cholérique.

Experientele au demonstrat ca ” o cantitate mica de extract de intestin subtire sau de cec ( provenita de la un animal normal sau vaccinat antiholeric ), absolut inofensiva prin ea însasi, si adaugata unei doze nemortale de vibrioni holerici inoculati intraperitoneal la cobai, este suficienta pentru a determina o intoxicatie holerica acuta mortala “.

Aceasta lucrare merita o atentie deosebita, întrucît acorda autorilor ei prioritatea descrierii unui fenomen, în realitate mult mai general si despre care în literatura de specialitate începuse sa se vorbeasca abia din 1932. Intr-adevar, în acest an, Nungester, Wilff si Jourdomais au descris exacerbarea virulentei pneumococilor, stafilococilor si streptococilor în prezenta mucinei gastrice. In 1940, Pang a descris un fenomen analog la meningococii inoculati la soareci în prezenta galbenusului de ou, iar în 1942 Mezrobeanu si Slavescu gasesc ca acelasi produs favorizeaza si infectia experimentala carbunoasa la sobolanul alb, animal în mod natural rezistent la aceasta infectie.

Exista toate motivele sa conchidem ca substanta activatoare extrasa din stomac de Nungester si colab, este aceeasi cu cea din experientele lui Cantacuzino si Marie, tehnicile de extragere fiind analoge. Este vorba de substante mucopolizaharidice, prezente atît în mucoasa si în peretele tubului digestiv, cît si în galbenusul de ou si în alte tesuturi.

De aceea credem ca, desi Cantacuzino si Marie nu au ajuns sa demonstreze natura generala a fenomenului, lor le revine meritul de a fi semnalat primii aceasta proprietate a unor substante tisulare de a exacerba infectiozitatea unui germen.

O a treia cercetare experimentala, întreprinsa împreuna prietenul sau Marie si inspirata din cunoasterea anterioara a evolutiei infectiei holerice umane si experimentale, se refera la aparitia precoce a unei sensibilizari specifice în intestinul subtire al holericilor.

Daca mucoasa intestinului subtire – spun autorii la începutul acestei lucrari – pare sa fie locul unde se exalta virulenta si se elaboreaza toxina holerica, ea pare sa fie de asemenea locul unde se organizeaza apararea organismului împotriva infectiei holerice “. Prin reactii de fixare a complementului, facute paralel cu ser si cu extracte de intestin subtire, autorii au demonstrat într-adevar ca, dupa primele ore de la infectia pe cale orala sau de la vaccinarea parenterala, cînd în ser înca nu exista anticorpi, extractele de intestin contin o sensibilizina foarte energica împotriva vibrionilor. Aceasta reactie de imunitate locala este raspunzatoare pentru intensa vibrioliza intraparietala observabila în infectia holerica .

Sase ani dupa aparitia acestor lucrari, într-o perioada în care este preocupat mai ales de cercetari asupra imunitatii la nevertebrate – cercetari în care nu o data utilizeaza ca antigen imunizant vibrioni sau toxine holerice-,

Cantacuzino mai semnaleaza un fenomen interesant, privitor, de data aceasta, la variabilitatea bacilului în contact cu tesuturile provenite de la un organism imunizat. Lucrarea apare sub titlul ” Formation d’une race agglutino-résistante de vibrions au contact des tisssus d’un organisme immunisé contre ces vibrions. In esenta, experienta consta în punerea în contact, în apa marina, a unor anse intestinale ( împreuna cu mezenterul respectiv ) provenite de la anumite nevertebrate marine ( Phascolosoma vulgare ) normale sau imunizate împotriva unui vibrion cu o cantitate de suspensie vibrioniana.

In aceste conditii, transformarile suferite de germeni difera net dupa provenienta tesutului in cauza : fagocitoza fara aglutinare în prezenta intestinului normal, aglutinare sau liza partiala extracelulare în prezenta celui imun. In plus, în acest din urma caz, dupa o clarficare trecatoare a lichidului ambiant, acesta se repopuleaza cu generatii noi de vibrioni, care prezinta însa proprietatea ca, la un nou contact cu o ansa imunizata, sa nu mai sufere aglutinarea. ” Se asista astfel, direct – spune Cantacuzino -, la diferitele faze ale unei transformari conducînd la constituirea prin selectie, în contact cu tesuturile unui animal imunizat, a unei rase noi, aglutinrezistente, derivata din indivizi care au rezistat actiunii aglutinante sau litice a celulelor “.

In sfîrsit, mentionam o ultima lucrare – Diagnostic microbiologique du vibrion cholérique et choix d’un antigène pour la préparation d’un sérum agglutinant – prezentata în fata Oficiului international de igiena publica în 1933. Este de subliniat ca cercetarile prezentate în aceasta lucrare au fost efectuate în urma propunerii Oficiului international de igiena publica de a se încredinta Institutului ” Dr. I. Cantacuzino ” ( în paralel cu Institutul din Copenhaga ) problema stabilirii celor mai potrivite mijloace pentru identificarea vibrionilor holerici si pentru prepararea unui ser aglutinant standard, problema devenita mai delicata în urma descoperirii din perioada 1930-1931 a unei serii de vibrioni holerici, cu proprietati diferite de cele cunoscute anterior. O data mai mult, se dovedeste astfel recunoasterea competentei, de care se bucura pe plan mondial, profesorul Cantacuzino si institutul sau în materie de holera.

Lucrarea are caracterul unui raport care rezuma rezultatele studiului complex – prin metode morfologice, biochimice, serologice etc. – a unui numar de peste 100 de tulpini de vibrioni, provenite din diferite colturi ale lumii. Ea stabileste, totodata, criteriile de diferentiere a tulpinilor autentice si de selectionare a celor ce pot fi utilizate la prepararea de seruri aglutinante. In fine, lucrarea face recomandari corespunzatoare pentru conduita care trebuie adoptata în diagnosticul bacteriologic al infectiilor holerice.

Rezumînd, se poate conchide ca principalele contributii stiintifice pe plan mondial aduse de prof. I. Cantacuzino prin studiul infectiei holerice si al imunitatii antiholerice constau în :
1) Sublinierea rolului important al mecanismelor celulare în apararea organismului împotriva holerei.
2) Demonstrarea definitiva a faptului ca vaccinarea antiholerica, aplicata în plin mediu epidemic, prin utilizarea de cantitati mari de corpi microbieni omorîti si asocierea acestei actiuni cu masuri corespunzatoare de carantina, duce la stavilirea prompta a epidemiei.
Recunoasterea pe teren si verificarea experimentala a rolului extrem de important ce revine unor factori auxiliari precum oboseala, subnutritia, diverse iritatii si infectii banale intestinale, în declansarea holerei.
4) Dovedirea instalarii, la foarte scurt timp dupa infectia orala sau dupa vaccinarea parenterala, a unei imunitati locale intestinale, precedînd aparitia anticorpilor în circulatia generala.
5) Demonstrarea pentru prima data a actiunii activante a unor extracte tisulare asupra patogenitatii unui germen.
6) Obtinera unor variante aglutinorezistente de vibrioni, dezvoltate prin selectie din indivizi care au rezistat actiunii aglutinante si litice a unor tesuturi imune.
7) Elaborarea unora dintre primele criterii moderne pentru identificarea vibrionilor holerici autentici si pentru prepararea unor seruri aglutinante standard.

 

CERCETARILE PRIVIND INFECTIA SCARLATINOASA

Scarlatina constituie o alta problema careia Ion Cantacuzino i-a consacrat o consecventa activitate, timp de peste doua decenii.

In perioada întoarcerii sale în tara, ca profesor la Catedra de medicina experimentala, scarlatina constituia un flagel care lovea fara crutare în populatia infantila a tarii. Etiologia ei era obscura si lucrarile lui Gabricevski, care incriminau streptococul ca agent etiologic, erau viu discutate.Gabricevski aratase posibilitatea vaccinarii în scarlatina cu ajutorul culturilor de streptococi izolati din gîtul bolnavilor de scarlatina, dar rezultatele sale nu erau destul de clare pentru a înlatura definitiv numeroasele obiectii care i se aduceau. Principala dificultate pentru acel moment o constituia faptul ca reproducerea experimentala a bolii la animal nu se putea obtine decît cu greutate, iar patogenia infectiei streptoocice experimentale prezenta multe lacune.

De altfel, din momentul în care Laboratorul de medicina experimentala si-a luat asupra sa sarcina prepararii unor produse biologice, primul ser pe care l-a preparat Ion Cantacuzino este cel antistreptococic. Impreuna cu unul dintre primii sai colaboratori, C. Gorascu, a comunicat un numar de 14 cazuri de infectii streptococice tratate cu serul terapeutic preparat în laboratorul sau.

Prima lucrare experimentala consacrata infectiei streptococice apare în acelasi an si este efectuata împreuna cu Mihai Ciuca. In aceasta nota se arata ca inocularea de streptococi prin sonda esofagiana, în stomacul cobailor, este urmata de traversarea intestinului si de localizarea lor mai întîi în ganglionii mezenterici si apoi în plamîni.

Din experientele efectuate rezulta ca streptococii, chiar cei putin virulenti, inoculati în cantitate suficienta, trec prin peretele intestinal si se localizeaza în plamîni, unde provoaca o bronhopneumonie cu streptococ, putin grava, deoarece streptococii umani au o slaba virulenta pentru cobai.

Studiul raspîndirii germenilor arata ca, în primele etape, se produce invazia placilor lui Peyer, iar ulterior a ganglionilor mezenterici, de unde sînt raspînditi în circulatie si apoi în plamîni. Dupa o ora de la inoculare, streptococii pot fi gasiti în plamîn.

Problema scarlatinei experimentale este reluata de Cantacuzino în 1911, cînd reuseste sa reproduca boala la maimuta. Intr-adevar, inocularea de produse scarlatinoase la maimutele inferioare produce un sindrom scarlatinos clasic în 4 din 9 cazuri. Speciile de maimute au fost M. rhesus, M. sinensis si Cercopithecus cephus, iar produsele scarlatinoase erau sînge, lichid pericardic si ganglioni traheobronhici. Desi produsele inoculate la maimuta reproduceau boala, în sînge si în lichidul pericardic nu s-a putut pune în evidenta streptococ.

Astfel, Cantacuzino ajunge la concluzia ca maimutele inferioare sînt sensibile la un presupus virusul scarlatinos, care poate fi gasit în sînglele bolnavilor, în lichidul pericardic si în ganglionii traheobronhici. Pentru a se reproduce boala la maimute, inocularea subcutanata este preferabila celei intravenoase.

Intr-o lucrare anterioara, Cantacuzino descrisese în amanunt scarlatina experimentala a maimutelor, asa cum rezulta din fragmentul de mai jos, citat din protocoalele de lucru ale profesorului Cantacuzino: Macaccus rhesus ( 4 000 g ). Primeste subcutanat, pe flancuri, 2 ml de sînge scarlatinos, recoltat la începutul eruptiei; i se injecteaza de asemenea, de cealalta parte, 10 ml de solutie 10% NaCl.

Timp de o luna animalul nu a prezentat nici un simptom suspect; în a 37-a zi dupa inoculare face o ascensiune termica brusca, la 40°C; în acelasi timp, pe fata, frunte si antebrate apare o roseata intensa, purpurie. Eruptia si febra dureaza 48 de ore. In acest moment apare la baza cozii, în regiunea fesiera si pe cele doua coapse un edem important. Ganglionii inghinali, cervicali, precum si cei adiacenti acestor regiuni sînt mariti si duri. In ziua urmatoare caderii apare o descuamare generalizata, care începe întîi la nivelul fetei si al urechilor si se întinde ulterior pe tot spatele, fiind formata din mici scuame. Descuamarea exista, dar mult mai discreta, si la nivelul palmelor, precum si în regiunea plantara.

Edemul persista 12 zile si adenita mai multe saptamani.

Sindromul scarlatiniform care se obtine la iepure dupa inocularea de produse scarlatinoase este descris de Cantacuzino într-o comunicare facuta în acelasi an ca si precedentele. Metoda cea mai sigura pentru reproducerea bolii la iepure consta în inocularea intratesticulara a sîngelui ori a produselor ganglionare sau în badijonarea cu acestea a pielii rase. Capata astfel 13 rezultate pozitive în 83 de experiente. Tot în aceasta nota descrie amanuntit leziunile caracteristicce din ganglioni si în special din cei traheobronhici.

Examenul histologic al ganglionilor ( submaxilari, traheobronhici si mezenterici ) proveniti de la copii morti de scarlatina pune în evidenta existenta unor corpusculi rotunzi, de marime variabila si care nu se coloreaza Gram.

Acesti corpusculi au fost gasiti în 37 de cazuri de scarlatina hipertoxica. Corpusculii suntprezenti îndeosebi în ganglionii limfatici, traheobronhici si submaxilari, dar pot fi întîlniti si în ficat, splina si, rareori, în lichid pericardic.

Un sac de colodiu în care s-a introdus sînge de scarlatinos plasat în peritoneul unui iepure a permis obtinerea, dupa 10 zile, a unei culturi abundente de asemenea corpusculi. Continutul sacului inoculat la alt iepure a provocat aparitia unui sindrom scarlatinos tipic. Pasajul la un al doilea iepure a provocat o boala mult mai atenuata, iar la al treilea boala nu a mai putut fi reprodusa.

Concluziile acestui articol sînt caracteristice spiritului riguros stiintific al lui Ion Cantacuzino :

Fiind rezervat în ceea ce priveste interpretarea, trebuie subliniata constanta cu care acesti corpusculi se gasesc în scarlatina, precum si capacitatea lor de a se multiplica “, spunea el în încheierea articolului.

Cercetarile asupra etiologiei scarlatinei îl preocupa îndeosebi în preajma anului 1914. Reuseste sa izoleze de pe mucoasa linguala a bolnavilor de scarlatina, precum si din faringe, un microorganism extrem de polimorf, care uneori se gaseste în cultura pura. Descrie extrem de amanuntit formele variate ale acestui germen si arata ca el a fost gasit frecvent în sectiunile si frotiurile efectuate din organe scarlatinoase. Cantacuzino descrie prezenta acestui microb si în complicatiile supurate ale scarlatinei precum si în interiorul celulelor mari endoteliale din sinusul ganglionilor limfatici. Ceea ce îi atrage atentia în mod deosebit este faptul ca eruptiile miliare ale pielii, care prezinta de obicei un continut compus în exclusivitate din leucocite, pot sa contina uneori si microorganismul descris de el, ca singur tip de microb întîlnit.

Iepurii inoculati intratesticular cu exsudatul faringian sau sublingual de la scarlatinosi, si care foarte frecvent mor datorita unei septicemii secundare, prezinta uneori microorganismul gasit de Cantacuzino în numeroase viscere. Studiul acestui microorganism îl preocupa în continuare, desi el însusi spune : “Fara a avea dreptul de a-l considera ca agentul etiologic al scarlatinei, studiul microorganismului este foarte interesant”. Caracterele culturale ale microorganismului gasit de Cantacuzino sînt redate de acesta într-o scurta nota, prezentata la Reuniunea de biologie din Bucuresti. Microbul se poate obtine cu usurinta în cultura pura, dezvoltîndu-se rapid si abundent pe agar-sînge. In schimb, pe medii simple ( bulion, apa peptonata ) cresterea sa este mult stînjenita. Morfologia microbilor din cultura este identica cu cea gasita în frotiurile de pe mucoasa linguala, aspectul polimorf fiind reproductibil pe mediile de cultura.

Datele de care dispunea, privitoare la acest microorganism îl decid sa încerce patogenitatea lui pentru maimuta. Inocularea subcutanata sau badijonarea mucoasei nazale dupa cocainizare provoaca la M. rhesus o boala destul de caracteristica. Debutul se face cu prinderea ganglionilor submaxilari, axilari si inghinali. Intre a 2-a si a 10-a zi se obseva o ascensiune termica brusca, care poate ajunge pîna la 41°C. Uneori, se observa si o a doua ascensiune termica, întocmai ca în scarlatina umana. Dupa ascensiunea termica el noteaza aparitia unei eruptii papuloase, uneori hemoragice, diseminata pe piept, abdomen, fata interna a bratelor si a coapselor . Examenul histopatologic al organelor pune în evidenta prezenta germenului. Cu toate acestea, din sînge si organe nu se pot obtine culturi, parînd ca se gasesc numai corpi microbieni morti.

Cantacuzino conchide ca, desi boala este foarte asemanatoare cu scarlatina umana, eruptia cutanata are un caracter diferit.

Problema etiologiei scarlatinei îl determina pe Cantacuzino sa reia cercetarile sale si, împreuna cu Olga Bonciu comunica noi contributii în aceasta problema.

Astfel, el arata ca urina, sîngele defibrinat si exsudatul faringian, filtrat prin filtre Chamberland L3, inoculate la iepure, sînt capabile sa provoace la acest animal un sindrom scarlatinos.

De la iepurii inoculati cu filtrate nu s-a putut izola streptococ. Autorii lucrarii cerceteaza în continuare daca serul iepurilor inoculati cu filtrate dobîndesc însusirea de a aglutina streptococul, proprietate care se întîlneste la serul de convalescent. Serul a 12 iepuri este pus în contact cu : a) streptococi hemolitici proveniti de la cazuri de scarlatina, b) streptococi nehemolitici proveniti tot de la bolnavi de scarlatina si c) streptococi proveniti din afectiuni nescarlatinoase. Toate serurile au aratat o înalta putere aglutinanta numai fata de streptococii hemolitici proveniti de la bolnavi de scarlatina, celelalte tipuri de streptococi nefiind aglutinabile. In concluziile acestei cercetari, autorii ajung la ideea ca agentul scarlatinos este un virus filtrabil, care poate strabate filtrele L3. Faptul ca iepurii elaboreaza aglutinine fata de streptococul hemolitic scarlatinos arata ca acest microorganism are relatii cu patogenia scarlatinei si nu obligatoriu si cu etiologia ei.

In lumina acestor constatari, era greu de admis fara rezerve ca streptococul hemolitic este cauza bolii, caci aceasta se obtine si cu produse filtrate. In ceea ce priveste aglutininele antistreptococice care apar în sînge, ar fi mai curînd vorba de ” un mecanism înca obscur, dar care te face sa te gîndesti la puterea aglutinanta pe care o dobîndesc serurile de convalescent de tifos exantematic fata de Proteus X19 al lui Weil si Felix”, conchid autorii.

Etiologia scarlatinei devine si mai actuala din momentul în care sotii Dick, bizuindu-se si pe observatii mai vechi, reiau cu argumente noi în discutie rolul streptococului hemolitic.

Plecînd de la constatarea ca streptococii hemolitici îsi pastreaza aglutinabilitatea chiar dupa o cultivare prelungita pe medii de laborator, Cantacuzino si Bonciu îsi pun problema daca aceasta proprietate nu poate fi transmisa si la streptococii nescarlatinosi care nu sînt aglutinabili. In acest scop, ei folosesc doua tulpini de streptococ, una izolata de la un caz de febra puerperala si cealalta de streptococ viridans de colectie, ambele inaglutinabile de serurile convalescentilor de scarlatina.

Pe de alta parte, au preparat exsudate faringiene scarlatinoase, emulsionate în bulion si filtrate. Daca pe aceste filtrate se cultiva apoi streptococii nescarlatinosi, acestia dobîndesc proprietatea de a fi aglutinabili de catre serurile scarlatinoase, chiar numai dupa un singur pasaj. Aceasta aglutinabilitate creste cu numarul de pasaje si este strict specifica, fenomenul nefiind reproductibil cu filtrate din alte afectiuni sau de la indivizi normali. Filtratele pierd aceasta putere modificatoare daca exsudatele sînt lasate 24 de ore la gheata. In concluziile acestui articol, autorii spun : ” Totul se petrece ca si cum streptococul banal, introdus într-un filtrat de urina sau de exsudat faringian prelevat de la un scarlatinos, întîlneste un element specific si adsorbabil, capabil sa confere, dupa adsorbtie, o aglutinabilitate specifica si ereditara. Acest factor necunoscut pare a fi sensibil la actiunea prelungita a temperaturii ( 2-3° ), care l-ar face inactiv “.

In acest mod, Cantacuzino si Bonciu descopera un fenomen deosebit de important, cel al ” aglutinabilitatii transmisibile “. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca aceasta aglutinabilitate transmisibila constitutia în acelasi timp un argument în plus pentru ideea etiologiei virale ( nestreptococice )a scarlatinei, pe care Cantacuzino o adoptase.

Descoperirea facuta a stîrnit atunci un viu interes. Martin si Lafaille confirma observatiile cercetarilor romani si arata ca ” transmiterea aglutinabilitatii poate fi conferita si unor germeni diferiti, cum ar fi bacilul tific, stafilococul si pseudodiftericii “. Iar Zoller si Meersseman confirma la streptococ aceste observatii. Cantacuzino si Bonciu lucrînd în continuare, studiaza si ei fenomenul aglutinabilitatii transmisibile prin filtrate scarlatinoase la alte bacterii decît streptococul. Rezultatele obtinute sînt diferite, în functie de specia microbiana. Astfel, meningococul tip B, bacilul pseudodifteric si Proteus X19 nu sînt influentati decît foarte putin de filtratele scarlatinoase, în timp ce bacilul Eberth, paratificul A, bacilul coli dobîndesc o aglutinabilitate marcata. Stafilococul si bacilul lui Morgan devin intens aglutinabili dupa cultivarea în filtratele de produse scarlatinoase. Autorii au considerat ca adsorbtia pe bacterii a elementului specific, necunoscut, pe care îl contin filtratele scarlatinoase depinde de structura fizico-chimica a celulei microbiene.

Cantacuzino si Bonciu au subliniat în aceasta lucrare faptul ca aglutinabilitatea transmisibila este un caracter stabil din punct de vedere ereditar, mentinîndu-se la streptococ în decursul a 30 de pasaje.

Rezultatele acestor cercetari, care pledau pentru teza dupa care în scarlatina agentul etiologic nu poate fi streptococul singur, au impus continuarea a experientelor începute. O noua comunicare aduce date noi asupra aglutinarii specifice a streptococului scarlatinos în paralel cu fixarea de complement. Cantacuzino si Bonciu demonstreaza ca nu exista concordanta între aglutinabilitate si fixarea de complement decît între streptococii scarlatinosi si cei nescarlatinosi deveniti aglutinabili si serul de convalescent. Serul preparat pe animale cu diverse tipuri de streptococ are o slaba putere de fixare a complementului. Autorii conchid ca la bolnavii de scarlatina, alaturi de antigenele streptococului exista si un antigen diferit, care nu este prezent în culturile cu care se imunizeaza animale de laborator.Astfel se explica faptul ca aceste seruri pot aglutina streptococii deveniti aglutinabili, dar nu pot fixa complementul. Aparea deci ca, în serurile de convalescent, fixarea complementului nu se datoreste streptococului, ci unui alt antigen, streptococul nefiind deci decît un suport material al acestuia. Capacitatea anumitor germeni, si îndeosebi a streptococului, de a adsorbi acest antigen nu este modificata de caldura, caci streptococii ucisi la 60° pastreaza capacitatea de a cîstiga a dupa cultivarea pe filtrate scarlatinoase. Dupa Cantacuzino si Bonciu, aparitia factorului transmitator de aglutinabilitate coincide cu primele ore de boala si dispare cînd se instaleaza imunitatea; exista chiar un antagonism între prezenta factorului care transmite aglutinabilitatea si anticorpii serici. Pe de alta parte, acelasi factor este termolabil, caci încalzirea sa la 40 si la 60°C duce la totala lui inactivare.

Seria de lucrari ale lui Cantacuzino si Bonciu consacrate ” aglutinabilitatii transmisibile ” se încheie cu o nota asupra infectiei experimentale care se obtine cu streptococi scarlatinosi, cu streptococi nescarlatinosi si cu streptococi nescarlatinosi modificati de filtrate. Experientele s-au efectuat pe iepuri carora li s-au inoculat produsele studiate. In rezumat, concluziile autorilor sînt urmatoarele : a) aglutinele apar numai în serul animaleleor care au reactionat febril la infectia streptococica; b) iepurii care au primit streptococi piogeni ca atare ( deci nemodificati de filtrate ) nu au dezvoltat aglutinine, spre deosebire de streptococii scarlatinosi si de cei cultivati în prezenta filtratelor scarlatinoase , care induc puternic formarea de aglutinine; c) urina si serul animalelor care au fost infectate cu streptococ scarlatinos sau nescarlatinos, dar devenit aglutinabil, contine factorul modificator – urina în cantitate mai mare decît serul. Deci în infectia experimentala la iepure se reproduce ceea ce se observa si în scarlatina. Dar ceea ce merita subliniat este faptul ca reactiile care se obtin la animal sînt identice, fie ca se inoculeaza streptococi scarlatinosi, fie streptococi modificati. Inca o data, autorii revin asupra faptului ca nu poate fi înlaturata ideea unui agent filtrabil, vehiculat de streptococ si care ar fi raspunzator de fenomenele amintite la animalele inoculate.

Seria cercetarilor privitoare la actiunea filtratelor scarlatinoase reprezinta aportul cel mai substantial pe care l-a adus Cantacuzino în acest domeniu. Profesorul a ridicat o serie întreaga de probleme din care se desprind cel putin doua a caror actualitate este înca majora :

1) Mecanismul fenomenului de aglutinabilitate transmisibila.

2) Etiologia scarlatinei.

Problema factorului care transmite aglutinabilitatea este si astazi înca obscura. Ipotezele care pot fi luate în seama pentru discutarea acestui fenomen sînt urmatoarele :

a) Exista o forma filtrabila, sub care s-ar putea prezenta streptococul scarlatinos. Aceasta idee a fost infirmata de numeroase cercetari care au aratat inexistenta formelor filtrabile bacteriene.

b) Exista un virus care, adsorbit pe corpii microbieni ( în speta streptococii ), s-ar dezvolta în simbioza cu acestia, ceea ce ar explica si transmiterea ereditara a aglutinabilitatii. Ideea dupa care unele virusuri se pot adsorbi si chiar multiplica pe unele bacterii a fost întrevazuta de catre Zilber si denumita de acesta ” viroforie “. Pîna în prezent, fapte experimentale care sa dovedeasca pe deplin existenta viroforiei nu exista.

c) Ideea care a gasit cei mai numerosi partizani consta în faptul ca streptococul adsoarbe din filtrate un anumit antigen care ar conferi aglutinabilitatea. Deci streptococul este un agent vehiculant mecanic, fara a fi nevoie ca el sa fie viu.

Dupa unii autori explicatia cea mai plauzibila a fenomenului de antrenare Cantacuzino-Bonciu este cea pe care o da hemaglutinarea pasiva prin adsorbtia antigenelor pe hematii, cu exceptia unui singur fapt, subliniat de însusi Ion Cantacuzino, si anume: transmisia ereditara a aglutinabilitatii în cursul generatiilor care se obtin prin cultivarea în pasaje succesive a streptococului sensibilizat.

d) Jacob si Wollman în monografia lor Sexuality and Genetics of Bacteria, încadreaza fenomenul de antrenare al lui Cantacuzino în transferul ereditar al unor caractere bacteriene. Si alti autori, dupa Cantacuzino, au semnalat modificarea unor caractere microbiene dupa cultivarea lor în filtrate ( E. Burnet, Legreux si Genevray ), aceasta problema fiind, în general, studiata în ultimii ani în cadrul cercetarilor de interactiune genetica la bacterii si virusuri, demonstrîndu-se existenta unei actiuni transformante ( Avery et al. ). Jacob aminteste ceea ce E. Wollman scrisese înca în 1925, cînd propusese utilizarea termenului de ” paraereditate ” pentru toate fenomenele de achizitie a unor noi caractere printr-un mecanism asemanator cuo contagiune.

Iata deci ca mecanismul fenomenului de antrenare al lui Cantacuzino nu este nici pîna astazi lamurit. Reactiile de adsorbtie ale unor antigene pe corpii microbieni sunt oare actiuni de transformare prin factori genetici? Acesta este numai un aspect al modernitatii studiilor lui Cantacuzino, la care cercetariile viitoare ne vor da un raspuns.

In sfîrsit, trebuie spus ca problema etiologiei scarlatinei, asa cum a fost expusa de Cantacuzino la primul congres international de microbiologie din 1930 de la Paris, este si astazi actuala. Pe baza experientelor sale, Cantacuzino era partizanul convins al existentei unui virus scarlatinos si al rolului secundar pe care îl joaca streptococul hemolitic. Reactia Dick nu mai are astazi aceeasi valoare de specificitate care i se acorda în trecut. In plus, Cantacuzino aminteste esecurile care se obtineau cu seroterapia antistreptococica în formele hipertoxice de scarlatina, spre deosebire de serul de convalescent. El spunea în raportul sau : ” Ese absolut legitim sa urmam studiul practc al serotipiei antistreptococice, precum si al vaccinarii preventive si sa perfectionam metodele, caci nimeni nu poate sa afime, la ora actuala, ca prin cultivarea streptococului scarlatinei nu se realizeaza în acelasi timp, într-o oarecare masura, si cultura unui virus specific, a carui existenta credem ca o întrevedem astazi”.

Astazi, în era antibioticelor, problema rolului pe care l-ar putea avea în scarlatina un virus continua sa fie o preocupare a cercetarilor, caci etiologia acestei boli înca nu este pe deplin elucidata.

 

LUCRARILE ASUPRA IMUNITATII

Considerînd lucrarea profesorului Cantacuzino privind modul de distrugere a vibrionului holeric în organism – care a facut obiectul tezei sale de doctorat în medicina ( 1894 ) si a constituit primul sau mare studiu experimental – nu este lipsit de interes, sa citam fraza cu care îsi începe teza sa si cu care se deschide, totodata, si seria lucrarilor sale în domeniul imunologiei : ” Legea luptei pentru viata îsi gaseste în faptul imunitatii expresia sa cea mai sesizanta “.

Teza lui Cantacuzino, care stabilea corelatia constanta dintre intensitatea leucocitozei si fagocitozei, pe de o parte, si disparitia vibrionilor din organism, pe de alta parte, a reprezentat o contributie însemnata în sprijinul rolului fagocitozei în imunitate – doctrina elaborata de Mecinikov pe baza unor temeinice studii biologice.

Curînd dupa publicarea tezei sale, care se remarcase nu numai prin valoarea rezultatelor obtinute, ci si prin elaborarea modelelor experimentale, tînarului savant si discipol al lui Mecinikov, Ion Cantacuzino i se încredinteaza redactarea unui amplu studiu de sinteza asupra fagocitozei în regnul animal. Prefatata de Ilia Mecinikov, aceasta ampla prezentare a cunostintelor de pîna atunci în domeniul fagocitozei a aparut în ” L’année biologique ” din 1896.

Articolul care urmeaza aceasta prefata, redactat de un tînar savant tot atît de competent în problemele de istorie naturala cît si în cele de patologie, arata foarte bine stadiul actual al capitolului biologiei referitor la fagocite si la fagocitoza “, scria Ilia Mecinikov, atragînd astfel atentia asupra faptului ca orientarea dubla a lui Cantacuzino, de biolog si de patologist, îl facea deosebit de competent pentru un studiu adîncit al acestei mari probleme. Trebuie sa mentionam de altfel ca acelasi mod de a tine seama de conexiunile fenomenelor si de a trata problemele de patologie în cadrul larg al legilor si fenomenelor biologice de care nu pot fi desprinse, a fost factorul cel mai important care i-a îngaduit si lui Mecinikov, sa aduca o contributie stralucita în medicina, prin elaborarea teoriei fagocitozei.

In ceea ce priveste lucrarea lui Cantacuzino asupra structurilor si functiunilor fagocitare în regnul animal, vom remarca de la început faptul ca examinarea filogenetica si comparativa a fenomenelor si a relatiilor lor cu factorii de mediu, reprezinta coordonata de baza a acestui vast studiu de sinteza.

Analizînd cercetarile maestrului sau, Cantacuzino atrage atentia asupra modului în care Ilia Mecinikov a privit problemele activitatii fagocitare, sub o perspectiva foarte cuprinzatoare, stabilind importanta si caracterul de generalitate pe care îl are fagocitoza în biologia metazoarelor, precum si evolutia filogenetica a fenomenului.

Diferentierea progresiva a unei foite medii, ale carei elemente pastreaza proprietatile de digestie intracelulara si adaptarea acestei foite la protectia organismului împotriva parazitilor imigrati si a corpilor straini de orice natura, acesta este faptul care rezulta din toata aceasta serie de lucrari ale lui Mecinikov “, scrie Cantacuzino, subliniind astfel punctul de vedere evolutionist în conceptiile biologice ale maestrului si importanta fenomenelor de adaptare pe care acestea le pun în lumina. Cantacuzino însusi va adopta mai tîrziu în cercetarile sale un mod analog de a aborda problemele imunitatii la nevertebrate.

Ion Cantacuzino priveste problema ” aparatelor “, ca si a activitatilor fagocitare, prin prisma principiului adaptabilitatii organismelor la mediul înconjurator.

Acest principiu este aplicat de Cantacuzino la un registru extrem de larg de fenomene, de la nivelul activitatilor celulare sau subcelulare pîna la acela al unor organizari si functiuni superioare.

Astfel, de pilda, sub aspect morfologic, aparitia polimorfonuclearelor este asemanata de Cantacuzino cu un proces de adaptare a amibocitelor primitive la conditiile noi de mediu, reprezentate de aparitia unui sistem sanguin închis, în conditiile caruia fagocitele îsi pot exercita activitatea in urma diapedeza.

Cantacuzino a subliniat importanta si caracterul de generalitate a capacitatii materiei vii de a reactiona la stimulii din mediu: ” Orice celula vie, de fapt, este sensibila la excitatiile exterioare, adica la schimbarile bruste ale mediului; fiecare reactioneaza în felul sau “. El explica in aceasta ordine de idei si chimiotactismul fagocitelor: ” Elementele migratoare, a caror caracteristica este motilitatea, reactioneaza ( la schimbarile bruste ale mediului ) miscîndu-se, ele se apropie sau se departeaza de substanta compatibila sau nu cu viata lor” si in continuare:”Nu numai ca leucocitele sînt sensibile la excitatiile chimice, dar aceasta sensibilitate se poate modifica astfel, încît chimiotactismul lor poate, gradat, din negativ sa devina pozitiv pentru o aceeasi substanta. ” El citeaza afirmatia lui Mecinikov : ” Sensibilitatea chimiotactica nu este o marime constanta “, si adauga : ” Ea este cu totul relativa “.

Lupta fagocitelor impotriva unor agenti exteriori a fost privita de Cantacuzino tot ca o urmare a excitabilitatii lor si, prin aceasta, ca o forma de manifestare a capacitatii lor de a reactiona la schimbarile de mediu : ” Este bine înteles ca, într-o asemenea lupta, proprietatea pe care o au organismele de a se adapta la conditii noi joaca un rol considerabil din punctul de vedere al rezultatului final. Astfel vedem cum nevertebratele cu tegumente moi, a caror cavitate generala comunica direct cu mediul ambiant, ofera microbilor si parazitilor în general o rezistenta foarte mare. Aceasta întrucît, la asemenea organisme, invaziile microbiene fiind un fapt relativ frecvent, rezultatul acestei lupte des repetate este o selectie în elementele fagocitare si o perfectionare a aparatului defensiv. Dimpotriva, vedem ca nevertebratele pe care o carapace puternica sau învelisuri chitinoase le protejeaza obisnuit împotriva infectiilor sînt foarte sensibile si sucomba aproape întotdeauna cînd un dusman ajunge din întîmplare sa patrunda în tesuturile lor “.

Din modul in care Cantacuzino analizeaza fenomenele biologice, luand drept caz particular fagocitoza, rezulta tendintele sale net evolutioniste, moderne la acea epoca : ” Daca functionarea tesuturilor se modifica oricît de putin, daca natura secretiei lor variaza, daca celulele mobile nu mai sînt respinse, rezultatul luptei se schimba si tesuturile vii sînt atacate de aceste elemente si distruse, adesea în detrimentul organismului, ca în cazul în care leucocitele devoreaza celulele nervoase, incapabile de a se regenera . S-a obiectat adesea teoriei fagocitare a imunitatii ca fagocitele, departe de a fi agenti de aparare, servesc adesea la discriminarea în organism a germenilor infectiosi si sînt chiar distruse de acestia din urma. Este aici o forma speciala a vechiului argument teologic, care ar vrea sa vada într-un aparat oarecare organul predestinat al unei functiuni perfecte. Fagocitele nu sînt predestinate în nici un mod sa distruga microbii patogeni sau sa manînce tesuturile care trebuie sa dispara. Studiul faptelor ne arata ca activitatea fagocitelor se manifesta în toate împrejurarile în care iritabilitatea lor este pusa în joc, aceasta activitate fiind adesea prejudiciabila organismului. Astfel se întîmpla ca, în numeroase cazuri patologice, celulele nervoase – aceste elemente cu atît mai pretioase cu cît ele nu se genereaza – devin prada fagocitelor care le distrug “.

Aceeasi orientare evolutionista l-a determinat pe Cantacuzino sa sublinieze si rolul selectiei naturale : ” Rezultatul acestei lupte perpetue este acela ca orice element slabit, incapabil de a se apara, dispare; astfel, fagocitele însesi sînt adesea devorate de catre fagocitele mai puternice; astfel se perfectioneaza, prin selectie, un aparat care debaraseaza organismul de organele sau tesuturile cu functionare încetinita. Acesta este mecanismul de disparitie a unei multimi de organe larvare; tot în acest mod sînt distruse toate elementele batrîne, bolnave, incapabile de a reactiona”.

Cu un deosebit spirit dialectic Cantacuzino evidentiaza si pe un alt plan consecintele posibile ale proceselor de selectie, situîndu-se astfel printre cei care au anticipat o notiune care si-a facut loc mult mai tîrziu în medicina : este vorba de actiunea selectiei si în directia aparitiei unor tulpini rezistente de germeni. Astfel, oprindu-se asupra unor lucrari ale lui Werige ( 1894 ) în care au fost cercetate efectele inocularii intravenoase a bacilului anthracis la iepure, Cantacuzino a aratat ca, în cazurile în care activitatea fagocitara nu a putut sa se manifeste decît incomplet, a rezultat un proces de selectie, care a condus la formarea unei tulpini de bacterii mult mai virulenta, împotriva careia fagocitele nu mai erau eficiente.

In interpretarea fenomenelor de imunitate, Cantacuzino s-a opus initial ” teoriei bactericide a umorilor “, potrivit careia un organism rezista microbilor pentru ca umorile sale reprezinta un mediu incompatibil actionand ca un antiseptic.

Cantacuzino s-a opus si “teoriei antitoxice a imunitatii”, sustinuta de Behring, Ehrlich si altii, potrivit careia organismul vaccinatilor rezista la infectie pentru ca umorile acestora ar poseda substante chimice capabile de a neutraliza si a distruge toxinele microbiene pe masura ce acestea se produc, ne acceptand aceasta teorie ca singurul mod de a expilica fenomenul.

Ion Cantacuzino se raliaza cu convingere doctrinei lui Mecinikov asupra fagocitozei, care a pus în lumina în chip stralucit rolul activ al macroorganismelor în procesele de imunitate, ansamblul fenomenelor care se produc atît din partea macro-, cît si din partea microorganismelor în cauza.

Rolul fagocitozei în procesele de imunitate, pus în evidenta de catre Ilia Mecinikov, nu mai putea fi pus la îndoiala, dar problema interventiei si a unor influente umorale a ramas deschisa si a facut obiectul unei vii ciocniri între Mecinikov si adversarii sai, la Congresul de la Berlin.

Curînd însa, în laboratorul lui Mecinikov, lucrarile lui Bordet asupra hemolizinelor si asupra complementului au atras din nou atentia asupra rolului jucat de umori în fenomenele de imunitate. Adept al teoriei fagocitare, de a carei justete era încredintat, Cantacuzino nu a întîrziat totusi sa ia în consideratie si problema influentelor umorale.

Cantacuzino nu s-a multumit sa studieze proprietatile anticorpilor in vitro. Pe aceasta linie de preocupari, cercetînd daca exista sau nu un paralelism între reactiile umorale constatate in vitro si cele existente in vivo Cantacuzino a observat ca un ser care este hemolitic pentru iepure in vitro si in vivo poate sa constituie si un stimulent al hematopoiezei ( in vivo deci ) atunci cînd este administrat în doze slabe. ” Daca se studiaza actiunea dozelor din ce în ce mai slabe, se constata ca exista pentru fiecare individ o doza minima sub care hemolizina injectata devine stimulent pentru hematopoieza “.

Cantacuzino a considerat acest fenomen ca pe un caz particular care poate fi încadrat sub o perspectiva mai larga, subliniind în legatura cu aceasta caracterul relativ al actiunilor toxice. El a afirmat : ” Cu cît înaintam în studiul actiunilor toxice, cu atît mai mult ne dam seama ca toxicitatea este o notiune foarte relativa si ca numeroase substante care par la prima abordare incompatible cu viata celulelor reprezinta, dimpotriva, în doze slabe stimulenti biologici de primul ordin. Actiunea excitanta a serului hemolitic nu este decît un caz particular al acestei legi, care pare chemata sa devina generala. ”

In timp ce reactiile fagocitare fusesera puse în evidenta de catre Mecinikov pentru toata seria animala, reactiile de imunitate umorala nu erau cunoscute decît pentru om si pentru cîteva vertebrate superioare. Se punea astfel problema daca si acest tip de imunitate reprezenta sau nu o proprietate de ordin general. In clarificarea acestei probleme Cantacuzino avea sa aduca o contributie deosebit de însemnata.

Pentru profesorul Cantacuzino, imunitatea a fost toata viata în centrul preouparilor sale stiintifice si, dupa exemplul maestrului sau Ilia Mecinikov, el a abordat întotdeauna studiul problemelor de imunitate pe o ampla baza biologica. Modul sau de a cerceta aceste probleleme ca naturalist si nu numai ca patologist, îmbinînd – în interpretarea fenomenelor – cele doua perspective, i-a permis sa obtina rezultate deosebit de valoroase.

Cantacuzino descopera în 1912, în laboratorul de la Banylus, prezenta – la specia de nevertebrate Eupagurus prideauxii – a unor anticorpi naturali apartinînd grupului lizinelor.

Incepînd de la aceasta data el a abordat, pentru a nu o mai parasi niciodata problema imunitatii la nevertebrate. Acest vast studiu, intrepprins asupra principalelor grupuri de nevertebrate, a fost realizat în laboratorul de la Roscoff, unde revenea în fiecare an.

Rezultatele de ansamblu ale acestui ” studiu magistral” ( cum îl caracterizeaza dupa moartea profesorului Cantacuzino savantul francez M. Tiffeneau ) le-a expus pe larg în 1923, cu prilejul celei de-a 75-a aniversari a Societatii de biologie din Paris, si ele au aparut in extenso în volumul jubiliar tiparit cu aceasta ocazie.

I. Mecinikov a fost primul cercetator care a abordat studiul filogenezei imunitatii sub aspectul reactiilor celulare. El a fost convins ca fenomenele de infectie si imunitate au aparut în procesele de evolutie legate de selectia naturala în lupta pentru existenta dintre organisme si de complicarea organizarii fiintelor vii.

Daca în aceasta problema cercetarile lui Mecinikov asupra fagocitozei adusesera date de o exceptionala însemnatate si deschisesera perspective extraordinar de largi, pîna la Cantacuzino procesele de aparare ale nevertebratelor împotriva infectiilor sau proteinelor straine au fost foarte putin studiate în ceea ce priveste rolul umorilor, relatiile dintre reactiile umorale si cele celulare sau existenta eventuala a unor forme de imunitate noi, caracteristice. Sub aspectul reactiilor umorale, problemele de imunitate fusesera cercetate aproape exclusivcu privire la om si la formele animale cele mai apropiate de acesta, vertebratele cu temperatura constanta.

In însasi conturarea temei – problema imunitatii la nevertebrate – apare modul profesorului Cantacuzino de a aborda problemele si fenomenele sub aspect evolutiv si în ansamblul lor, în conexiunea lor reciproca. El a vazut în mod just însemnatatea studierii filogenetice a proceselor care au dus la aparitia diverselor forme ale imunitatii si însemnatatea stabilirii relatiilor dintre aceste modalitati variate de reactie. Cantacuzino considera ca extinderea cîmpului de cercetare si asupra unor zone mult mai putin explorate pîna atunci ale imunitatii în scara animala îsi are importanta sa neta ” din punctul de vedere al interpretarii fiziologice a reactiilor de imunitate în general “.

Cantacuzino a putut, pe aceasta baza, sa generalizeze – pentru ansamblul scarii animale – existenta imunitatii umorale, pîna atunci cunoscuta numai pentru o serie de mamifere.

In acest prim studiu complet al mecanismelor imunitatii la nevertebrate, Cantacuzino a surprins legatura fiziologica care leaga fenomenele de imunitate naturala cu cele de imunitate cîstigata. ” Sa nu uitam – noteaza el – ca tocmai datorita faptului ca a studiat reactiile inflamatorii la nevertebrate Mecinikov a putut sa dea o interpretare generala a inflamatiei si sa defineasca semnificatia sa biologica “.

In abordarea acestui studiu, Cantacuzino a plecat de la cateva intrebari:

a). daca este just sa se vorbeasca de o problema a imunitatii la nevertebrate, considerate ca un grup aparte,

b) daca reactiile de imunitate prezinta la aceste animale caractere destul de particulare pentru ca ele sa devina obiectul unui studiu distinct si

c) daca nu s-ar putea, mai simplu, sa se extinda la aceste fiinte notiunile cîstigate prin studiile pe vertebratele superioare.

Atragînd atentia asupra deosebirilor de mediu intern care imprima asupra proceselor umorale ale celor doua mari categorii de fiinte – vertebrate si nevertebrate – caractere cu totul diferite, Cantacuzino mereu preocupat de problema plasticitatii organismelor si a adaptarii lor la conditiile înconjuratoare, a insistat si asupra realtiilor dintre mediul intern si cel extern :

Determinismul proceselor umorale este influentat la nevertebrate de o serie de conditii fizico-chimice care le sînt foarte proprii. La acestea, intr-adevar, mediul interior prezinta o dependenta mult mai mare fata de mediul exterior decît la vertebrate. Una dintre consecintele acestui fapt este aceea ca concentratia moleculara a sîngelui si a tesuturilor la speciile acvatice este susceptibila sa varieze cu concentratia salina a mediului exterior nu numai de la o specie la alta, dar cîteodata într-o aceeasi specie, de la un moment la altul.

In aceast studiu Cantacuzino porneste de la premiza ca exista o mare diferenta de mediu intern ( la rîndul sau dependent de cel extern ) al acestor doua mari categorii de organisme. Aparitia la vertebrate a unui sistem capilar sanguin care multiplica infinit suprafetele de contact între endoteliile vasculare si plasma este ea singura deajuns pentru a imprima umorilor acestor fiinte un caracter cu totul nou. Expresia morfologica a acestei noi stari de lucruri este aparitia leucocitului polinuclear, al carui nucleu deformabil este eminamente adaptat la diapedeza prin peretii capilarelor si care lipseste în întreaga serie a nevertebratelor. La nevertebrate, mediul interior prezinta, fata de mediul exterior, o dependenta infinit mai mare decît la vertebrate. Pe aceasta baza, Cantacuzino conchide : ” Ansamblul conditiilor mediului interior, realizate la nevertebrate, difera într-o asemenea masura de ceea ce exista la animalele superioare, încît un studiu al problemelor de imunitate limitat la nevertebrate nu numai ca este deplin justificat de fiziologia foarte particulara a acestor fiinte, dar în plus, nu poate sa aduca rezultate utile decît cu conditia de a fi abordat cu ajutorul unor metode diferite de cele folosite în mod clasic la vertebratele superioare “. Cantacuzino, atrage atentia asupra influentei pe care o pot avea asemenea variatii ale mediului umoral asupra reactiilor de imunitate.

Mai mult, el considera ca însesi metodele folosite pentru a pune în evidenta reactiile umorale ” trebuie sa varieze si sa-si schimbe aspectul dupa conditiile fizico-chimice ale acestui mediu interior “.

Teama de generalizari nejustificate de fapte, recunoasterea necesitatii de a se tine seama de caracterele proprii ale diverselor grupe de fiinte vii, justificate de particularitatile structurii si ale mediului lor intern si extern, îl fac sa considere ca ” trebuie sa se renunte, atunci cînd este vorba de fenomenele de imunitate, la înglobarea într-o formula fiziologica unica a totalitatii nevertebratelor “. Dupa ce enumera deosebirile marcate de mediu interior la diversele grupuri de nevertebrate, Cantacuzino conchide : ” Sa ne pazim de a generaliza si de a extinde grabit în lumea întreaga a nevertebratelor constatarile facute pe un grup izolat “.

In ciuda unor constatari ca aceea a lui Mecinikov privind puterea neutralizanta a sîngelui de scorpion asupra veninului sau propriu, “incapacitatea nevertebratelor – scrie Cantacuzino – de a raspunde prin elaborarea de anticorpi la introducerea de antigene nu a întîrziat sa fie adoptata ca un fel de dogma de catre un mare numar de microbiologi”. Impotriva acestei dogme – pe care o explica prin folosirea unor metode experimentale prea sumare, nu îndeajuns de riguroase – a întreprins Cantacuzino cercetarea sa.

Profesorul Cantacuzino a reusit sa puna în evidenta la mai multe tipuri de Crustacei, Gefirieni si Tunificieri existenta de anticorpi naturali : hemolizine, bacteriolizine ori aglutinine, precum si de substante anticomplementare. In plus, pune in evidenta si aparitia de noi propiretati umorale dupa injectii repetate de antigene în sîngele acelor specii care, în mod normal, nu contin decît urme de anticorpi naturali. Deci nevertebratele pot fi imunizate în mod artificial. De asemenea, a descoperit la nevertebrate si posibilitatea de a elabora anticorpi antitoxici (imunitate antitoxica).

Cercetarile sale au fost efectuate pe un crustaceu marin decapod, Eupagurus prideauxii, care avînd abdomenul moale, pentru a se apara, intra în cochilia golita a unui melc. Crustaceul traieste în simbioza cu o anemona de mare, Adamsia paliata, care este fixata pe scoica ce îi serveste de adapost. Aceasta anemona poseda celule speciale, care emit filamente urticante. Toxina secretata este foarte nociva si toate animalele marine care vin în apropiere – fapt la care contribuie si curentul produs de coroana de tentacule vesnic în miscare a anemonei -sînt omorîte, apoi digerate de anemona. Cantacuzino a demonstrat ca toti crustaceii înruditi cu specia cu care anemona traieste în simbioza sînt foarte sensibili la cantitati infime de toxina. Cum se face atunci ca specia cu care anemona traieste în simbioza rezista la cantitati mari de toxina? Profesorul Cantacuzino a dovedit experimental ca insebilitatea crustaceului se datoreste faptului ca mici cantitati de toxina provenite din filamentele urticante ale anemonei patrund în intestinul animalului, imunizîndu-l progresiv contra otravei distrugatoare.

Acest fapt arata ca în cazul eupagurului, ne gasim în prezenta unui frumos exemplu de imunitate dobîndita si transmisibila pasiv, analoaga celei ce se întîlnesc la vertebrate.

In unele cazuri, anticorpii pot fi decelati prin reactia de fixare a lui Bordet-Gengou. Astfel, serul crabilor parazitati de saculine fixeaza complementul în prezenta unui extract de saculina, pe cînd serul crabilor normali este inactiv.

O explorare atenta si completa a fenomenelor i-a permis lui Cantacuzino sa descopere la nevertebrate existenta unei forme particulare de imunitate, pe care a denumit-o ” imunitatea de contact “, si prin care el întelege un tip intermediar al reactiilor de imunitate, între imunitatea celulara si umorala. ” Absenta aglutinarii sau a hemolizei de catre umori nu implica cu necesitate inexistenta acestor proprietati; se întîmpla destul de des ca ele sa nu se manifeste decît în vecinatatea imediata a anumitor celule ( lezate sau nu ) si atunci tocmai în contact cu însesi aceste elemente trebuie sa fie ele cercetate in vitro, altfel existînd riscul de a le lasa sa treaca neobservat “.

Acest grup intermediar cuprinde deci seria reactiilor de imunitate care se petrec în afara celulelor, dar în contactul lor imediat.

Exemplul cel mai caracteristic pentru imunitatea de contact pe care l-au adus cercetarile lui Cantacuzino este acela al reactiilor care au loc în contact cu ” urnele ” sipunculilor.

Elementul celular care, în lichidul cavitatii generale a speciei Sipunculus nudus, domina întreaga aparare a organismului este urna, care – dupa cum mentioneaza Cantacuzino – nu are (cel putin la aceasta specie) nici o capacitate fagocitara. La sipunculul normal, nevaccinat caruia i s-a inoculat în cavitatea generala o cultura pura de bacterii, distrugerea acestor germeni este datorita în întregime fagocitelor, desi actiunea acestora este puternic favorizata de o anterioara imobilizare a particulelor la polul posterior al urnei. Urnele epuizate ( cu germeni ) parasesc lichidul cavitar : miscarile lor se încetinesc, ele cad pe lînga peretii cavitatii si sînt în curînd înconjurate de amibocite; acestea formeaza în jurul lor vaste plasmodii, în sînul carora urnele vor fi resorbite, împreuna cu încarcatura lor de bacterii. La sipunculul imunizat are loc o intensificare remarcabila a tuturor reactiilor de aparare, dar apar, totodata, si proprietati noi. In interiorul substantei vîscoase secretate de urne prin polul lor posterior, si deci în contact imediat cu acesta, poate fi constata o energica transformare a bacteriilor în granule, în afara leucocitelor. Aceste actiuni de bacterioliza ce se produc în vecinatatea imdiata a urnelor sînt fenomene ale imunitatii de contact.

Alte fenomene apar la în interiorul plasmei sipunculii vaccinati. In vitro urnele lor încarcate de bacterii (si în prezenta a amibocitelor), au o tendinta de aglutinare, urmata si de liza bacteriilor, care nu se manifesta la martorii normali. Acolarea la urne se produce numai pentru particulele straine, hematiile proprii ale sipunculului fiind excluse din acest proces .

Cu obisnuita sa tendinta de a patrunde în esenta intima a fenomenelor, Cantacuzino întreprinde, împreuna cu F. Vlès, experiente de cataforeza cu elementele figurate ale sîngelui sipunculului si cu hematii straine introduse experimental în organismul acestuia. Rezultatele acestor experiente sugereaza faptul ca, în procesele de acolare mentionate, intervin forte de natura electrostatica, a caror rezultanta ar fi o selectie între hematiile proprii ale organismului si particulele exogene.

In cercetari ulterioare, întreprinse în colaborare cu Eugenia Soru (1931), Cantacuzino extinde asupra fiziologiei vertebratelor acest punct de vedere nou, aratînd ca fenomenul curios – si pîna atunci neexplicat – al acolarii epiploonului mamiferelor la portiunile lezate ale cavitatii peritoneale tine de un proces fizic analog , determinat de diferenta considerabila de potential electric care se stabileste între epiploon si portiunea lezata.

Dupa cum remarca M. Tiffeneau, într-un studiu anterior citat, Cantacuzino a adus astfel în domeniul imunitatii si al patologiei generale o idee noua si fecunda, aceea a influentei fortelor electrostatice asupra fenomenelor vietii.

Este interesant ca lucrarile lui I. Cantacuzino asupra imunitatii la nevertebrate au fost reluate de cercetatorul american Fr. Bang din Baltimore, care s-a deplasat chiar la laboratorul statiunii biologice marine de la Roscoff în acest scop. In revista engleza ” Nature ” din 1962, acest cercetator arata importanta studiilor lui Cantacuzino asupra imunitatii nevertebratelor si sustine ca e un lucru extrem de important sa se reia acest fel de cercetari cu mijloace tehnice moderne.

Cantacuzino vede în reactiile de imunitate o tendinta de adaptare a organismelor la unele conditii de mediu noi. Astfel, cu privire la imunitatea naturala împotriva infectiilor, care exista si la nevertebrate, el scrie : “… Este vorba aici de o notiune inseparabila de aceea a vietii însasi a individului, care traieste în situatia unui conflict permanent cu fiintele microscopice care îl înconjura si tind sa violeze continuu integritatea tesuturilor sale. Intre aceasta imunitate naturala, care conduce în fiecare clipa la eliminarea si la distrugerea celulelor sau a albuminelor straine, si simbioza adevarata (trecînd prin microbismul latent), exista toate starile intermediare “.

Legînd studiile de fiziologie de cele de imunitate, în perioada 1908-1909 profesorul Cantacuzino a întreprins, împreuna cu C. Ionescu-Mihaiesti , o serie de cercetari care au demonstrat prezenta de anticorpi specifici în serul iepurilor imunizati cu doze progresive de pepsina (injectate intravenos) ca antigen. Prezenta acestor anticorpi a fost decelata in vitro prin reactii de fixare a complementului; fragmente ale anumitor tesuturi prelevate de la iepuri imunizati în acelasi mod se dovedesc mai rezistente fata de actiunea sucului gastric decît fragmentele corespunzatoare prelevate de la animale neimunizate cu pepsina. Aceste cercetari s-au incadrat într-o orientare inovatoare, în directia studiului valorii antigenice a unor enzime, problema de o deosebita însemnatate teoretica si practica.

Una dintre problemele care, data fiind formatia sa, era firesc sa-i trezeasca rapid interesul, a fost aceea a originii anticorpilor. Intrebarea pe care si-a pus-o a fost daca si în ce masura acesti factori nu sînt si ei în legatura cu mecanismele celulare de aparare.

Chestiunea originii anticorpilor începuse sa fie studiata înca de prin 1898. Pleiffer, Marx, Wassermann si Levaditi întreprinsesera unele experiente în ceea ce priveste originea bacteriolizinelor; Mecinikov si Tarasevici s-au preocupat de originea anticorpilor citolitici, Dungern, Kraus si Levaditi de cea a precipitinelor. Multe dintre observatiile lor au sugerat provenienta anticorpilor din organele limfoide.

Problema celulelor formatoare de anticorpi fusese abia deschisa si Kraus, de exmplu – care consemnase influenta defavorabila a extirparii splinei asupra aparitiei anticorpilor – credea înca într-o origine vasculara, probabil endoteliala, a precipitinelor.

Prima referie la problema originii factorilor umorali participanti la procesele de aparare antibacteriana întîlnita în cercetarile lui Cantacuzino poate fi gasita în lucrarea sa Nouvelles recherches sur le mode de destruction des vibrions dans l’organisme, aparuta în 1898. In aceasta lucrare Cantacuzino, ocupîndu-se de fenomenul lui Pfeiffer, emite parerea ca substanta ” bactericida ” nespecifica, termolabila – care împreuna cu cea ” preventiva “, specifica si termostabila , determina transformarea în granule a vibrionilor – , provene din leucocite printr-un proces de ” fagoliza “, fenomenul amintit nefiind, dupa el, altceva decît o extindere în mediul extracelular a functiei fagocitare.

Patru ani mai tîrziu, în lucrarea Recherches sur le mode de résorption des cellules hépatiques injectées dans l’organisme , Cantacuzino reia acceiasi idee, admitînd de asta data originea macrofagica a sensibilizinelor. Pe baza unui material experimental apreciabil, el arata ca distrugerea, în organismul unui animal, a unor celule hepatice de alta proveninta introduse experimetal revine esentialmente celulelor mononucleare. Descriind cu multa amanuntime fenomenele de digestie intracelulara observate, el retine totodata faptul ca, la un moment dat, are loc o topire a periferiei macrofagului cu eliberarea în umorile ambiante a produselor elaborate în vacuolele digestive. ” Ne aflam – spune el – în fata unui fenomen întrutotul comparabil cu secretia unor glande, zis prin ” topire celulara “. Este deci posibil ca acesta sa fie mecanismul prin care substanta sensibilizante ( anticorpul hepatolitic ) sa fie secretat în umorile animalului “.

In aceste lucrari, problema originii factorilor umorali de aparare nu este tratata, totusi, decît tangential. Ea va constitui însa, dupa alti cinci ani, obiectul unor lucrari care, prin importanta cîtorva dintre faptele consemnate, situeaza pe autorul lor printre precursori.

Este vorba despre patru lucrari intitulate : Apparition de précipitines dans le sang consécutivement a l’inoculation de sérum normal par la voie stomacale, Sur l’origine des précipitines, Sur la formation de substances précipitantes pour les sérums chez des lapins qui ont reçu une injection d’aleurone dans le péritoine si Recherches sur l’origine des précipitines .

Una dintre observatiile de baza cuprinse în aceste lucrari se refera la faptul ca aparitia precipitinelor în sîngele circulant este precedata, chiar la 3-4 zile dupa injectarea de antigen, de aparitia lor în organe, si anume în primul rînd în cele limfoide, ordinea, ca importanta, a acestora fiind : splina, ganglioni limfatici, maduva osoasa. Merita sa fie retinuta de asemenea constatarea ca, dupa administrarea intraperitoneala a antigenului -cînd actiunea precipitanta a extractelor din organele limfoide este mai slaba, – se remarca, în schimb, o intensa productie locala de precipitine în extractele din depozitele fibrinoase peritoneale, dupa cum provocarea la animalul imunizat a unui abces subcutanat ( cu aleuron ) poate incita o productie locala de precipitine în zona inflamatorie astfel produsa.

Adîncind si completînd aceste observatii prin examene histologice minutioase, Cantacuzino noteaza ca, în toate aceste împrejurari productia anticorpilor este întovarasita de acumularea în organele si tesuturile respective a unui numar de leucocite mononucleare mari si mici, precum si de cresterea progresiva a valorilor absolute ale acelorasi elemente în sîngele circulant. ” In splina – spune el – se asista, chiar de a doua zi, la o multiplicare energica a micilor mononucleare, care invadeaza sinusurile perifoliculare, apoi sinusurile sanguine… Aceasta supraproductie de mononucleare este de asemenea foarte energica în ganglionii limfatici… Depozitul fibrinos ( din peritoneu, dupa injectarea intraperitoneala a antigenului ) contine aproximativ 3 polinucleare pentru 2 mononucleare, iar proportia acestora din urma creste cu timpul “.

Si iata si concluzia : ” Bogatia în mononuclearele exsudatelor precipitante, prezenta precipitinelor în organele bogate în macrofage ( splina, ganglioni ), enorma supraproductie de mononucleare care se constata în aceleasi organe în urma unei injectii de ser, mononucleaza sanguina, toate aceste fapte pledeaza în favoarea ipotezei ca, printre leucocite, mononuclearele sînt cele carora le revine elaborarea acestor anticorpi “.

Apare deci cu totul îndreptatit sa consideram pe profesorul Cantacuzino ca pe unul dintre precursorii celor care aveau sa fundamenteze mai tîrziu conceptiile moderne asupra originii anticorpilor.

O serie de alte observatii demne de a fi retinute se refera la efectele asocierii injectiei de antigen cu o alta de aleuron, substanta utilizata adesea pentru provocarea unor exsudate leucocitare. Cantacuzino consemneaza în experientele sale doua efecte caracteristice, si anume ca prezenta aleuronului determina, pe de o parte, o sporire a productiei de anticorpi, pe de alta însa si o oarecare diminuare a specificitatii raspunsurilor.

Realitatea este ca ceea ce a descris Cantacuzino este de fapt, un efect realizabil cu o categorie mult mai larga de substante, care ulterior au facut obiectul unor cercetari multiple si care între timp au intrat în practica imunologica curenta sub denumirea de ” adjuvanti” . Si aici deci numele lui Cantacuzino ar trebui sa figureze printre primele în ordine cronologica, desi de regula istoricul principiului adjuvantilor începe din anii 1920-1926, cînd s-au pus bazele practice ale aplicarii lor de catre Ramon.

Dar Cantacuzino semnaleaza si un alt efect al aleuronului, anume acela de a stimula, chiar la animalul normal si în absenta unei injectii de antigen, aparitia unor factori cu actiune precipitanta fata de anumite antigene seroproteice. Acesti factori apar atît în extractele de splina, ganglioni si maduva, cît si în ser, dar, spre deosebire de cei aparuti dupa injectarea unui antigen ( ser de cal cu sau fara aleuron ), ei reactioneaza în mai mica sau mai mare masura cu o serie de seruri de la diverse specii animale. Dat fiind ca lucrarea nu da indicatii despre alte proprietati ale acestei ” substante ” precipitante, este greu de spus daca e vorba de stimularea unor anticorpi naturali.

De un real interes pentru epoca respectiva sînt de asemenea rezultatele, încununate de succes, ale unor încercari de imunizare per orala a iepurilor fata de un ser heterolog. Cantacuzino noteaza aici ca, pentru a se obtine aparitia de precipitine, sînt necesare doze mari de antigen si ca anticorpii apar mai tîrziu decît dupa imunizarea parenterala si persista doar scurta vreme.

 

LUCRARI ASUPRA INFECTIEI TUBERCULOASE

Problema tuberculozei l-a preocupat pe profesorul I. Cantacuzino din primii ani ai carierei sale în Bucuresti. Era o problema de sanatate publica cu totul exceptionala.

Din 1905 au început sa fie publicate lucrari în domeniul infectiei tuberculoase, legate de boala experimentala provocata de bacilii tuberculosi degresati, încercari de imunizare contra actiunii toxice a bacililor tuberculosi degresati, reactii celulare provocate prin inoculare experimentala de bacili paratuberculosi; acidorezistenta culturilor tinere de paratuberculosi s.a.

I. Cantacuzino si-a îndreptat cercetarile spre patogenia bolii, cautînd sa evidentieze rolul corpilor bacilari tuberculosi, delipidizati, injectati animalelor de experienta. Astfel, animalul inoculat cu doze variabile de bacili omorîti si degresati prezinta urmatoarele fenomene : hipotermie, splenomegalie, eozinofilie cu necroza granulocitelor venite în contact cu bacilii, resorbtia bacililor în interiorul celulelor gigante, alteratiile fibrelor miocardice si ale epiteliului renal. Dupa 3 luni de la injectie se constata digestia aproape completa a bacililor degresati în organismul injectat.

Profesorul a cercetat de asemenea si evolutia infectiei la un animal inoculat cu bacili nevirulenti, ca bacilul paratuberculos, zis a lui Timothée. In cazul acesta apar formatiuni speciale, plasmodii, pe suprafata organelor care digera bacilul. Aceste formatiuni nu apar în tuberculoza cu bacili virulenti. Studiul evolutiei experimentale cu bacili paratuberculosi completeaza aceste interesante cercetari, a caror importanta apare cu atît mai remarcabila , cu cît cercetarile moderne subliniaza capacitatea imunogena pe care o poseda bacilii degresati.

Posibilitatea stabilirii unei imunitati solide fata de infectia tuberculoasa prin vaccinarea cu bacilul lui Calmette-Guérin l-a interesat – se poate zice ca l-a pasionat – pe profesorul I. Cantacuzino în cel mai înalt grad. Cu un entuziasm tineresc a devenit adeptul vaccinarii prin B.C.G.. Prieten vechi cu Calmette, a primit tulpina vaccinala chiar de la el, a adus-o în tara si-a dispus prepararea vaccinului, creînd si un laborator special în institut în acest scop, impunand aplicarea vaccinarii în tara la noi, mai întîi pe scara experimentala , apoi pe loturi din ce în ce mai mari de copii.

In 1928 apare primul studiu experimental clinic si epidemiologic, cuprinzînd rezultatele obtinute la aproape 3 000 de copii vaccinati si revaccinati pe cale orala. Rezultatele aratau succesul acestei vaccinari ( mortalitatea nedepasind 0,8 % în lotul celor vaccinati ).

Un nou studiu, efectuat în 1929, pe copii vaccinati si decedati din alte cauze decît tuberculoza, a aratat ca subiectii nu aveau leziuni tuberculoase decelabile, iar ganglionii lor, inoculati la cobai, nu induceau infectie tuberculoasa.

Numarul vaccinatilor cu B.C.G. în tara la noi a fost continuu sporit în urma impulsului dat de I. Cantacuzino, astfel încît în scurt timp tara noastra ajunge sa aiba cel mai mare numar de vaccinati din lume, dupa Franta.

Pe lînga aplicatia practica a instalarii profilaxiei specifice antituberculoase prin B.C.G. trebuie mentionat ca profesorul Cantacuzino a contribuit si la organizarea combaterii bolii. Astfel, crearea sanatorilor antituberculoase, asigurarea de mijloace financiare prin crearea unei loterii ai carei beneficii sa contribuie la finantarea luptei contra tuberculozei, organizarea primului Congres national de tuberculoza sub patronajul sau si stabilirea unei specializari a medicilor în ftiziologie, la care se adauga intentia crearii unei ligi de lupta antituberculoasa, sînt tot atîtea dovezi despre interesul si realizarile sale în acest domeniu. Trebuie adaugat ca, pana în ultima zi, desi bolnav , a mai lucrat în laborator ( 5 ianuarie 1934 ) si a tinut o confatuire în vederea înfiintarii ligii antituberculoase.

 

LUCRARI DIVERSE

In spiriloza gîstelor, I. Cantacuzino arata ca distrugerea spirililor nu survine în sînge, ci în splina, anume în macrofagele acestui organ. A facut cercetari si asupra unui spirochet termofil al apelor din Dax, atunci cînd s-a dus pentru o cura în aceasta localitate.

Relativ la resorbtia celulelor hepatice injectate în organism, a demonstrat rolul macrofagelor (celulele Kupffer din ficat) si al celulelor gigantice din splina în acest proces.

A facut lucrari si asupra morvei cu profesorul P. Riegler. A cercetat boala toxica provocata de injectarea intrastomacala de bacili omorîti, determinînd caile prin care bacilii ajung în circulatia generala. A studiat posibilitatea introducerii pe cale gastrica a vaccinurilor, avînd în vedere implicatiile practice ale acestei cai de administrare care au ramas de actualitate.

A descris epidemia de icter infectios din 1917, a facut încercari de seroterapie antiexantematica, lucrari asupra epidemiologiei antiexantematice, a elaborat o punere la punct a starii sanitare a tarii în 1922, a cercetat efectele vaccinarii antitifice pe cale orala în comparatie cu cea pe cale subcutanata, a sustinut rapoarte la Oficiul international de igiena asupra malarioterapiei în sifilisul nervos, asupra epidemiei de poliomielita în Romania, asupra rezultatelor bune ale seroterapiei în Romania, asupra unei epidemii de febra exantematica la Constanta, asupra uneia de exantem miliariform infantil la Bucuresti.

Printre ultimele lucrari se numara cele legate de transmiterea leprei la sobolanl alb ( în colaborare cu Tchekirian ) precum si cele privind modificarile citologice care se produc în tegument la Astacus fluviatilis în momentul napîrlirii (în colaborare cu Aristia Dîmboviceanu).

Toate aceste lucrari constituiau numai o parte dintre multiplele lui preocupari stiintifice, pentru a caror elucidare completa nu ma avea timpul necesar sa consacre studii prelungite, ca în cazul imunitatii, holerei sau scarlatinei. Multe din aceste preocupari pun probleme de deosebit interes si reluarea lor ar aduce, desigur, satisfactii depline celui ce s-ar ocupa de ele.

1. N. Iorga, In memoria prof. I. Cantacuzino, Rev. st. med., 1936, t. 48, p. 379.

 

articol preluat de pe: cantacuzino.ro