Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig – d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător şi inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească (în 1818 a înfiinţat în Bucureşti prima şcoală cu predare în limba română, Şcoala de la Sfântul Sava).
Gheorghe Lazăr- portret de Mișu Popp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Viaţa
Transilvania
Data naşterii acestui părinte al învăţământului bucureştean este controversată. Istoricul Ştefan Lupşa conchide că Gheorghe Lazăr s-ar fi născut la 9 ianuarie 1782, bazându-se pe un protocol care menţionează naşterea sa la acea dată. După alţi autori, data naşterii sale ar fi 5 iunie 1779.
Fiu de ţăran liber, Gheorghe Lazăr a urmat scoala primară la Avrig avându-l ca dascăl pe Ioan Barac apoi a studiat la Liceul Piarist din Cluj, ale cărui cursuri le-a urmat între 1798-1805.
Excepţie a făcut anul 1802, în care a urmat cursurile Liceului Catolic din Sibiu. După obţinerea bacalaureatului la Cluj obţine o bursă plătită de Biserica Ortodoxă, din fondul sidoxial pentru a studia la Viena în vederea urmării unei cariere ecleziastice.
La Viena a urmat studii superioare de filozofie, istorie şi de ştiinţe fizico-matematice, Ulterior a studiat şi teologia.
Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonit arhidiacon şi a obţinut un post la Şcoala teologică ortodoxă.
A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic şi chiar un manual de pedagogie.
În anul 1815 Gheorghe Lazăr a candidat la funcţia de episcop al Episcopiei Aradului, dar mitropolitul Ştefan Stratimirovici s-a opus numirii sale, astfel încât scaunul episcopal al Aradului a rămas vacant până în 1828.
Gheorghe Lazăr s-a aflat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învăţământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română.
În urma unui proces disciplinar, la sfârşitul anului 1815 guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcţie, punându-l sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti.
Aceasta l-a determinat ca în 1816 să treacă munţii şi să se stabilească la Bucureşti, unde şi-a câştigat existenţa mai întâi ca profesor particular.
Ţara Românească
În Ţara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înfiinţare a unei şcoli româneşti la cel mai înalt nivel ştiinţific posibil pe atunci, într-o vreme în care învăţământul se desfăşura în limba greacă.
Sprijinit de Iordache Golescu şi Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susţineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei.
Şcoala de la Sfântul Sava
La 24 martie 1818, obţinând aprobarea pentru înfiinţarea şcolii româneşti, şi-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava.
La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că odraslele boiereşti frecventau în continuare şcoala grecească.
Noua instituţie a devenit curând principalul focar de consolidare şi difuzare a culturii româneşti. Din prima generaţie de elevi au făcut parte, printre alţii, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici şi alţii.
Şcoala de la Sfântul Sava este cel mai vechi institut educaţional din Bucureşti cu predare în limba română.
În trecutul acestei instituţii apare figura marcantă a lui Gheorghe Lazăr, răspânditor de cultură într-o epocă în care aceasta era considerată un apanaj al păturilor sociale înstărite.
Cursurile pe care le-a ţinut în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie evitată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie. După cum susţine Dora d’Istria istoriseşte că
“Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-şi întoarcă privirile ci spre această antică Ausonia, de unde au provenit glorioşii veterani ai generosului Traian“.
Atunci când cartea era o raritate şi, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus şi a scris cărţi în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români.
La şcoala lui Lazăr au venit şi copii de prăvăliaşi, şi copiii oamenilor de la marginea oraşului, iar el i-a învăţat cu dragoste tainele ştiinţelor matematice şi ale filozofiei, în limba lor maternă.
Revoluţia din 1821
În timpul Revoluţiei din 1821, Gheorghe Lazăr şi elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni şi învăţându-i pe panduri să mânuiască armele şi să se apere.
Se pare că Gheorghe Lazăr era pentru Tudor Vladimirescu un om de încredere şi de mare necesitate, fapt pentru care inginerului Gheorghe Lazăr trebuiau să i se pună la dispoziţie o mie de oameni pentru metereze.
De altfel, documentele vorbesc despre activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în Bucureşti: ridicarea topografică a Moşiei Obislavu (Dâmboviţa) sau a Moşiei Fântânele (Prahova).
Documentaţiile acestora s-au păstrat la Arhivele Statului din Bucureşti.
Ultimii ani; întoarcerea in Ardeal
Colaborarea sa cu revoluţionarii i-a atras mai târziu persecuţia din partea autorităţilor.
Gheorghe Lazăr se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde se stinge din viaţă în ziua de 17 septembrie 1823.
A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.
La mai bine de un secol mai târziu, în anul 1934, Şcoala militară de ofiţeri de infanterie din Sibiu a reamenajat mormântul său.
Elogiul posterităţii
Biografii
Primii biografi i-au fost elevii săi, Ion Heliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, care au oferit istoriei primele date biografice precum şi primele analize ale ideilor pedagogului Gheorghe Lazăr.
Astfel, în articolul Gheorghe Lazăr, publicat în Curierul românesc (1839), Heliade scrie:
„Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lîngă Sibii, pe moşia lui Brucăntal (sic). Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. …s-a dat pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărît unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa grecească neunită. La numirea episcopului, fiind ales preasfiinţia-sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei şi s-a orînduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoţiei.”
Iar mai departe zice Heliade:
„Lazăr a fost profesor la Sfîntul Sava patru ani cu mare rîvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi; dar cînd făcea leţie de filosofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru [Tell], tatăl ofiţerilor Tel [Tell].”
Cu toate acestea Heliade nu cunostea viaţa privată a lui Lazăr, aşa că o legendă atât de romantică ce îl imagina ca fiind protejat al baronului Brukenthal părea potrivită a fi înglobată în biografia cărturarului avrigean.
Câteva decenii mai târziu povestea aceasta este demontată de cei care s-au aplecat serios asupra vieţii sale prin studiul documentelor demonstrând că Lazăr nu a studiat cu banii baronului Brukenthal ci cu bani româneşti: ai familiei sale la început şi apoi cei din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe.
Cei care au făcut lumină în biografia lui Lazăr au fost : Avram Sădean în 1914, Ioan Lupaş în 1915, Onisifor Ghibu în 1916, Traian Lalescu în 1919, I. Matei în 1923, Gh. Bogdan-Duică în 1924, Gr. Popa Liseanu, Ghe. Macovescu.
În 1928 şi Nicolaie Iorga revine asupra biografiei lui Lazăr eliminând legendele şi elementele fără temei.
Monumente
Ca o recunoaştere a activităţii sale, în multe localităţi din România au fost amplasate statui ale lui Gheorghe Lazăr.
Astfel în anul 1886, în Piaţa Universităţii din capitala României a fost amplasată o impunătoare statuie care readuce în memoria tuturor întreaga sa operă dedicată identităţii româneşti.
În anul 1864, elevul său, contele Scarlat H. Rosetti, mare proprietar de terenuri în România, a ridicat primul monument dedicat personalităţii lui Gheorghe Lazăr.
Monumentul, care a costat 550 de florini, a fost amplasat în curtea bisericii gr. răsăritene ortodoxe în aşa fel încât să fie vizibil din drum.
Tot în Avrig, în centrul localităţii, a fost instalat, ulterior, un bust dedicat marelui înaintaş, conceput cu mare putere de expresie de sculptorul Cornel Medrea.
Şi la Sibiu, în faţa palatului ASTRA, se află un bust al lui Gheorghe Lazăr.
Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti, Sculptor: Ion Georgescu, 1896. Este amplasată în Piaţa Universităţii, vizavi de clădirea Palatului Universităţii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Denumiri de instituţii
În semn de preţuire pentru fondatorul învăţământului în limba naţională, mai multe instituţii de învăţământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu (fostul liceu al iezuiţilor), Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Naţional Pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj-Napoca, Grupul Şcolar Gheorghe Lazăr din Baia Mare, Liceul Teoretic Gheorghe Lazăr din Pecica etc.
Comemorări
La 100 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, autorităţile de atunci, membrii guvernului şi instituţiile de învăţământ de toate gradele au organizat o comemorare festivă.
În anul 1973 UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig, aducându-se în prim plan activitatea, viaţa şi opera unuia dintre cei mai prestigioşi îndrumători ai culturii române.
În data de 17 septembrie 2023, Primăria şi Consiliul Local Avrig, judeţul Sibiu, au comemorat 200 de ani de la moartea cărturarului avrigean Gheorghe Lazăr, ocazie cu care oficialităţile locale şi centrale au dezvelit şi sfinţit statuia lui Gheorghe Lazăr în noua locaţie „La Castani”.
Monumentul este adus la Avrig, după ce a tronat câteva timp de decenii, în Piaţa Mare din Sibiu.
Cu această ocazie au fost susţinute alocuţiuni ce au evocat personalitatea remarcabilă a lui Gheorghe Lazăr.
Constantin G. Stere sau Constantin Sterea s-a nascut intr-o familie de boieri romani la 1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca in Basarabia țarista si a decedat la 26 iunie 1936, in localitatea Bucov din judetul Prahova. A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contributie importanta la infaptuirea Marii Uniri din 1918.
În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționara narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia A fost inchis mai intai la Odesa, apoi transferat la Moscova si in final a ajuns deportat politic in satul Yercinsk, pe malul fluviului Obi, in Siberia. (1886-1892).
La varsta de 27 de ani, in luna noiembrie a anului 1892, obtinand pasaport si ajutor din partea parintilor paraseste Basarabia si intra in Romania, stabilindu-se la Iasi. In toamna aceluiasi an se inscrie la facultatea de drept a universitatii iesene iar la inceputul anului urmator isi aduce familia, sotia cu cei doi copii. Dupa terminarea studiilor, in anii 1898-1899 a fost numit prim ajutor de primar la Iasi de catre Ionel Bratianu care, fiind acolo intr-o vizita, i-a descoperit marile calitati de om politic.
A debutat ca publicist în 1893, în Evenimentul literar, revistă în care şi-a afirmat concepţiile şi crezul său politic. La 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a Facultăţii de Drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular. In 1897 isi susține teza de licență, iar la 1901 isi începe cariera de pedagog, astfel incat din profesor suplinitor ajunge ca la 1913 să fie ales rector. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă, fiind fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.
El considera ca societatea viitorului este bazata pe obstea taraneasca si a fost initiatorul miscarii poporaniste, adica taranesti, o miscare politico-ideologica si artistica, inrudita cu narodnicismul din Rusia. Desi a simpatizat cu socialistii, el nu a fost membru al acestui partid. A aderat la Partidul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind alaturi de socialisti ca Mortun, Nadejde, alcatuind aripa stanga a Partidului liberal, convinsi fiind ca acolo isi vor putea sustine propunerile. Fruntasii partidului socialist roman care au intrat in partidul liberal erau denumiti „tinerimea generoasa” si era grupata in jurul lui Ionel Bratianu.
C. Stere prin discursurile sale si prin articolele din presa s-a pronuntat pentru Basarabia ca pamant romanesc si a cerut alipirea la patria mama. Intr-un discurs din 15-16 decembrie 1915 in Camera Deputatilor arata:
” Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul care rezerva toate aspiratiile care il inalta el afirma inainte de toate chiar puterea lui vitala si dreptul la o viata mai realista si mai larga in societatea natiunilor. Basarabia a fost cedata rusilor in baza tratatului din anul 1812 de la Bucuresti. Pana in anul 1817 se mai preda in scolile din Basarabia in limba romana. Dupa aceasta data a fost interzisa limba noastra si in scolile in care se invata in romaneste. Pentru simpla intrebuintare a limbii romane erai amenintat cu inchisoare in Siberia. La revolutia din 1905 s-a revenit la limba romana si a inceput si gustul pentru literatura romana.”
Constantin Stere si-a adus o insemnata contributie la formarea si educarea tinerilor din Basarabia si Bucovina si trimiterea lor inapoi in teritoriile ocupate de Rusia tarista, pentru a avea o activitate coordonata si bine formata, de afirmare a idealurilor nationale. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. În anii Marelui Război European, Stere s-a opus unei alianțe a României cu Imperiul țarilor și Antanta, pentru că aceasta ar fi însemnat abandonarea Basarabiei, preferând o raliere la Germania și Puterile Centrale, tocmai pentru a aduce teritoriul dintre Prut și Nistru în unitatea națională românească. Alianţa care se profila alături de Rusia ţarilor „îl înnebunea cu desăvârşire“ pe Stere, în acele zile tensionate, după mărturia lui Duca. De fapt, el nu renunţa la idealul strângerii tututror românilor laolaltă, dar nu putea accepta sacrificarea basarabenilor.
La 15 decembrie 1915 Stere a făcut o adevărată profeţie în Parlament, arătând că nădăjduia pentru copiii din acel moment ca „vor vedea România mare, întreagă, neştirbită… de la Nistru şi până la Tisa“. Rămânând în teritoriul ocupat de nemti, nu a fost un colaboraționist, ulterior negăsindu-se vreo probă pentru a fi acuzat de trădare.
In primăvara anului 1918, s-a aflat la Chişinău doar pentru o luna si jumatate, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei. In acea perioada, criza politică din Basarabia se adancise, manifestandu-se prin bolşevizarea unităţilor militare rusesti si anarhizarea lor, prin destabilizarea societatii si subminarea autoritatii Sfatului Ţării şi a Consiliulului de Directori Generali pana acolo, incat aceste organisme ale puterii tanarului stat nu mai puteau controla situaţia în teritoriu. Se urmarea instaurarea unei orânduiri bolsevice de felul aceleia care deja se constituise la Petrograd si care schimbase destinul fostului Imperiu ţarist. Cele trei lozinci bolsevice care au răsturnat lumea „pământ ţăranilor, fabricile muncitorilor şi pace lumii”, au ajuns să stea si la temelia tulburărilor de la Chişinău.
Membrii Sfatului Ţării au început să fie vânaţi, pentru a fi suprimaţi ca „trădători ai intereselor poporului”, si de aceea conducerea Basarabiei si în primul rând la Blocul Moldovenesc al Sfatului Ţării, s-au vazut obligate sa ia singura decizie justă pentru rezolvarea situatiei de anarhie care se crease, anume aceea de a chema armata română pentru a instaura ordinea.
La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chişinău, fiind întâmpinate de populaţia băştinaşă cu mari speranţe, iar unităţile militare bolşevizate rusesti s-au retras in graba la Tighina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În interiorul Sfatului Ţării, venirea armatelor române a fost primită cu bucurie de către o mare parte a deputaţilor, insa multi dintre reprezentantii minoritatilor nationale, erau convinşi că în Basarabia trebuiau aduse alte trupe, fie ale Antantei, fie ale Ucrainei, fie orice armată, numai nu cea românească. Românofobia era şi atunci raspandita printre minorităţilor naţionale.
În acea situaţie, se conturau clar următorii paşi pe care trebuia să-i facă Basarabia… Ucraina era independentă, România era pe cale de a-şi elibera teritoriul de sub ocupaţia germană, dar independenţa Basarabiei, nefiind susţinută economic, administrativ si mai ales fiind subminata subversiv de fortele bolsevice anarhizate, nu avea şanse să se realizeze. Singura cale raţională de urmat era doar unirea cu România.
După cum scrie în cartea sa „La răspântie” (Chişinău, 1998), martorul acelor evenimente, Dimitrie Bogos, rolul lui Constantin Stere în acea situaţie de extremă tensiune, a fost decisiv:
“Iată că se apropie ultima etapă prin care trebuie să treacă Basarabia înaintea Unirii. Din nou pleacă la Iaşi delegaţia Sfatului Ţării, domnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împreună cu dl Stere, sâmbătă, 24 martie. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea marelui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii fracţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. Au vorbit mai mulţi fruntaşi. La sfârşitul banchetului, se părea că şi deputatul rus Vladimir Ţîganko şi ceilalţi tovarăşi ai lui, sunt gata să asculte şi să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiective şi convingătoare. A doua zi, 25 martie, a urmat consfătuirea în Consiliul de Miniştri, asemenea în fracţiunea ţărănească şi Blocul Moldovenesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea nevoie de a vorbi în Bloc şi toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţărănească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţărani, care până atunci erau duşi de nas de nişte proroci mincinoşi ca Vladimir Ţîganko şi alţii.”
Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. Istorica alocuţiune a lui Stere în şedinţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii, dar hârtia procesului-verbal nu poate reproduce emoţia autentică a evenimentului.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a distinsului om politic basarabean ţăranul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani îşi amintea mărturisindu-i avocatului şi publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viaţa Basarabiei:
„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: „Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organizaţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracţia Ţărănească” şi să-i alipească la „Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit graţie marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribuit la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele frământate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi mărturii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi votarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere. (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4).
A fost momentul astral al existenţei sale, iar prezenţa sa a fost de o însemnătate decisivă pentru votul Sfatului ţării din 27 martie. Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost aleşi miniştri în noul Guvern al României, el a fost ales al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918),inlocuindu-l pe primul presedinte, Ion Inculeț si jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Şi aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semnificaţie cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece biserica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.
La 30 martie a fost decorat de regele Ferdinand cu marea cruce a Coroanei României. Primindu-l, regina Maria îl caracteriza: „un om straniu, puternic, entuziast, cam brutal şi totodată un visător plin de misticism slav“.
Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană şi apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică şi respectiv a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil şi arhiepiscopul de Chişinău Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu ştiau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală.
Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică şi România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţie, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Acest motiv, preşedintele Sfatului Ţării îl invocă şi în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen:
„Confidenţial Î.P.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei Iaşi Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iaşi şi voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie. Deocamdată Vă aduc la cunoştinţă ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat. I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.–Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română. Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ţi putea telegrafia această comunicare la Moscova şi a aduce faptul la cunoştinţă arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V. Primiţi omagiile mele filiale. C. Stere Preşedintele Sfatului Ţării”.
Chiar dacă n-a avut alte contribuţii la prosperarea bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera lui literară despre rolul bisericii ca unul pozitiv în evoluţia omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.
Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvenţa democratică, tuturor acelor care îl anatemizau. Pe măsură ce se profila victoria Aliaţilor, Stere intra în perioada în care i se va reproşa poziţia pe care o adoptase din toamna anului 1916.
Sfîrşitul vieţii şi l-a petrecut retras şi izolat de frămintarile politice ale vremii la Bucov,in judeţul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunţări la mediul politic de la care nu mai putea aştepta nimic. S-a stins din viaţă la 26 iunie 1936, la Bucov. Calităţile neobişnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultoasei sale existenţe în atîtea domenii (politică, învăţămînt, ştiinţă, gazetărie etc.), nu păreau să fie şi acela ale unui viguros prozator. În 2010 a fost numit membru al Academiei Române post-mortem.
Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița — d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian.
Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe.
După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii.
În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1859 biserica mănăstirii Agapia, iar între 1859-1861 biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova (cu excepția tamburului turlei mari, pe care nu apucă să îl mai picteze datorită plecării la Paris). La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.
Nicolae Grigorescu in 1860 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air“, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor.
În cadrul “Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte“.
În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904.
Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina.
În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare.
Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurat astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.
Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu.
Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație.
Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.
Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de faianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.
Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.
Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.
Aprecieri critice
Alexandru Vlahuță
„Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…”
Henri Focillon
„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa… Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. …El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa.”
Camil Ressu
„Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mișcătoare, monotone ca și în ritmul doinei, grația spiritului și fanteziei. Opera lui ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru.”
Filatelie
Nicolae Grigorescu – Autoportret, marcă poștală din 2013 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În 2013, la 175 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu, Poșta Română a emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 9,10 lei, pe care este reprodus un autoportret din tinerețe al artistului.
Numismatică
Luni, 29 aprilie 2013, la 175 de ani de la nașterea pictorului, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic. Moneda este din argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm și greutatea de 31,103 g. Întregul tiraj al monedei, de 500 de exemplare, este emis de calitate proof, iar cantul monedei este zimțat.
Moștenirea artistică
În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut primăriei Câmpina 200 de tablouri și schițe în peniță, creion și laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu. În prezent, acestea se află în Muzeul Național de Artă din București, iar primăria din Câmpina a câștigat în 2005 în instanță dreptul de a reintra în posesia lor.
Nicolae Grigorescu, “Autoportret” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, , “Ţărancă din Muscel” (1874) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, , “Gornistul” (1874) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Dorobanțul”- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Atacul de la Smârdan” (1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Pescăriţă la Granville”, 1884 – Colecţia Doctor Dona – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Car cu boi”, 1899 – Galeria Naţională, Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Ţărancă voioasă”, 1894 – Galeria Naţională, Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Fata cu zestrea ei”- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, , “Nimfă dormind” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Entering The Bath” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila – d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român.
Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală.
Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892.
Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.
Legea nr. 149/1930, intrată în vigoare de la 12.06.1930, prevedea menținerea pe viață a profesorului dr. Mina Minovici ca director al Institutului Medico-Legal Profesor dr. Mina Minovici din București „ca o consacrare a meritelor sale excepționale, în post de director ce ocupă la acest Institut”.
În anul 1908, profesorul Mina Minovici a mumificat corpul unui bătrân cerșetor.
În anul 2003, după o serie de investigații: tomografie computerizată, endoscopie, toxicologie și o cercetare amănunțită a arhivelor IML s-a constat prezența organelor în interiorul mumiei, în poziția lor anatomică normală.
Nu s-a găsit decât o singură incizie, la nivelul coapsei drepte, prin care a fost deschisă artera femurală, pentru injectarea fluidului folosit la îmbălsămare.
Compoziția fluidului folosit pentru îmbălsămare era: doi litri de formol 40% și câte 250 ml de glicerină și alcool etilic de 96 de grade.
Mina Minovici a avut mai mulți frați, printre care și Nicolae Minovici, de al cărui nume se leagă Vila Minovici, din București, cartierul Băneasa și Ștefan Minovici, chimist român.
Lucrări
- Etude médico-légale sur les alcaloides cadavériques, 1888
- De l’influence des ptomaines dans la recherche toxicologiquee des alcaloides végétaux, 1891
- Quelques considérations médico-légales sur les maladies mentales simulées, 1899
- Putrefacția din punct de vedere medico-legal și igienic, 1899
- Sur la criminalité féminine en Roumanie, în „Archives d’anthropolgie criminelle”, 1907
- Tratat complet de medicină legală, 1928-1930 (2 volume)
Institutul Național de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici”
Institutul medico-legal Profesor Mina Minovici ridicat în 1892 în Bucureşti, pe strada Cӑuzași, şi demolat în septembrie 1985 – foto: ro.wikipedia.org
Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” (abrev. I.M.L. sau I.N.M.L.) este un așezământ dedicat medicinei legale din București.
Institutul a fost inaugurat în anul 1892 de către medicul al cărui nume îl poartă în prezent ca semn de omagiu.
Este prima instituție de profil din România și din lume.
Istoric
Institutul a fost inaugurat la data de 20 decembrie 1892 de către medicul legist Mina Minovici, în prezența primarului Bucureștiului, Pache Protopopescu, și a ministrului de justiție Alexandru Marghiloman.
Denumirea inițială, „Morga orașului”, a fost schimbată șase ani mai târziu (1898), clădirea devenind „Institutul medico-legal”, primul de acest fel din lume.
Schimbarea denumirii a fost hotărâtă de către medicul Minovici, în dorința de a iniția o rețea națională de institute specializate în sectorul medicinei legale. Se căuta izolarea serviciilor și a personalului legist de sistemul de sănătate publică și de cel psihiatric.
Institutul cuprindea o sală de autopsie cu 8 mese, o bibliotecă, un amfiteatru, săli de lucrări practice, laboratoare de anatomie patologică, criminalistică, fotografie judiciară și un muzeu alcătuit de profesorul Minovici.
Proiecte
Institutul susține înființarea unui muzeu de antropologie urbană în România. Proiectul a primit avizul favorabil de la Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor de Specialitate (coordonată de Ministerul Culturii și Cultelor).
Din anul 2007, institutul a inițiat un proiect ambițios de recondiționare a celui mai celebru exponat din muzeul Institutului, penisul banditului brăilean Terente. Exponatul a intrat în colecția Institutului în 1927, anul morții banditului.
* Ștefan Vasali (n. 1895/1896 – d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut și sub poreclele Terente și „Regele bălților”, a fost un celebru bandit român (lipovean).
Numele său este scris uneori Ștefan Vasili.
Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două căsătorii eșuate.
Bun cunoscător al zonei Brăilei, a obținut avuții importante prin tâlhărie vreme de mulți ani, atacând singur sau în diverse bande.
A fost închis și a evadat în mai multe rânduri, povestea sa fiind alimentată și chiar deformată de către presa de scandal a vremii.
În ciuda crimelor comise, a câștigat simpatia publicului, pozând în postura de haiduc și amant ideal, fiind căutat de femei din toate stările sociale.
În anul 1924 comite mai multe infracțiuni grave care determină investirea unor sume enorme din partea statului pentru capturarea sa.
Pe parcursul următorilor trei ani, traversează Bulgaria, Serbia și Grecia, continuând traiul împotriva legii.
Revine în țară în 1927, când batjocorește familia preotului din satul său. Gestul determină furia foștilor complici, care vor ajuta la capturarea lui.
Cultura de masă din România, atât atunci, cât și astăzi, a dat naștere unor producții inspirate din biografia lui Vasali „Terente”.
Literatura, jurnalismul și filmul au redat în mai multe rânduri episoade din biografia lui ori au imaginat noi întâmplări, iar muzica și moda vestimentară au făcut aluzie la virilitatea, cruzimea și nepăsarea lui față de lege.
Penisul lui Terente, aflat la I.M.L. Bucureşti până în 2009. Pe pielea organului sunt tatuate cuvintele: „Fut bine și apăsat la cioc” (foto: 2007) – foto: ro.wikipedia.org
Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920, Fălticeni-d. 21 martie 2008) a fost prima femeie neurochirurg din lume.
Originea și studiile
Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică.
Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939.
În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945.
În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie.
Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni.
De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (devenind din 1945 soțul domnișoarei doctor Sofia Ogrezeanu), care la acea dată erau medici secundari în cadrul specialitǎții.
Activitate profesională
Anul 1944, deși anul cumplitelor dezastre provocate de război, a însemnat totuși un moment decisiv în cariera Sofiei Ionescu. Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor, să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care trebuia să le salveze viața.
În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare.
„Această operație – va mărturisi Sofia Ionescu – mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”.
În 1945 își susține doctoratul în medicină și chirurgie. În același an se căsătorește cu doctorul Ionel Ionescu, secundar neurochirurg, cu care a avut doi copii, Constantin (n. 26 februarie 1946) și Ioana (n. 27 iulie 1953). În 1946 participă la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II.
În recomandarea dată de conducerea spitalului, se menționa că dr. Sofia Ionescu a contribuit la instruirea noilor medici, lăsând amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, găsirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz. A lucrat în echipă, ani întregi, alături și de dr. Constantin Arseni.
Rodica Simionescu evocă numeroase momente din viața de neurochirurg a Sofiei Ionescu, toate la un loc oferindu-ne un profil moral și profesional complet, de personalitate distinsă, cunoscută în întreaga lume pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniul neurochirurgiei, în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și pentru lucrările sale științifice apărute în Acta chirurgica Belgica, Journal de chirurgie, Neurologia, Psihiatria, Neurologia, Neurochirurgia, Revue Roumaine d’ Endocrinologie.
Numărul articolelor și comunicărilor prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120.
Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii (1943), cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964), cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972).
În 1996 primește Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepție, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România.
Tot în acel an, 1996, devine membru al Societății Române de Istoria Medicinii, iar în 29 martie 1997, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale.
I s-a decernat Diploma de Onoare a A.N.F.D.U.R., Premiul “Inginer Elisa Leonida Zamfirescu”, Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea științei și tehnicii în România, Diploma de Onoare a Societății de Istoria Medicinei, Diploma de Cetățean de Onoare al Municipilui Fălticeni și Medalia de Onoare a aceluiași municipiu, culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, pe care a primit-o la începutul lunii martie 2008.
Ioan Căianui (în maghiară Kájoni János, latinizat Ioannes Caioni) (n. 8 martie 1629, Căianu Mic, județul Bistrița-Năsăud – d. 25 aprilie 1687, Lăzarea, județul Harghita) a fost un călugăr franciscan din Transilvania, primul autor român de muzică cultă, constructor și reparator de orgi, culegător de folclor, gânditor de anvergură renascentistă în plină epocă a Barocului și precursor al iluminismului.
„Fratele şi părintele Ioan Căianu la vârsta de 44 de ani” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Originea și numele
În legătură cu originea sa, Ion Caioni însuși notează: „Natus valachus sum” („M-am născut român”).
Este primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, în condițiile în care până relativ recentt a fost considerat doar culegător de muzică.
Caioni a avut o contribuție însemnată (dar nu unică) la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni.
În privința variantelor numelui său, în epocă s-a folosit grafia cu inițiala „K”, astfel: Joannes Kajoni.
În timp ce versiunea latinizată este cea mai răspândită astăzi între cercetătorii străini (Caioni), în România și Ungaria se folosesc îndeosebi variantele reconstituite la nivelul limbii actuale (neconfirmate în epocă): Ioan Caioni și Kájoni János.
Viața și activitatea
S-a născut în Căianu Mic din comitatul Solnoc-Dăbâca (devenit mai târziu județul Someș, astăzi județul Bistrița-Năsăud).
A copilărit în Cluj și la Șumuleu Ciuc.
Era de origine nobilă: mătușa lui, Judit, era soția lui István Rácz, căpitanul garnizoanei de Ciuc.
Și-a început studiile la iezuiții din Cluj, continuându-le la franciscanii din Șumuleu Ciuc.
Va fi adus la mănăstirea de aici de mătușa sa.
În anul 1647 a depus jurământul monahal.
Pentru a-și continua studiile, Caioni pleacă la Târnavia sau Sâmbăta Mare, azi în Slovacia, unde se axează pe științe muzicale.
În 1655 a fost sfințit preot.
A locuit la Călugăreni / Michaza (azi în județul Mureș) și Lăzarea (azi în județul Harghita).
Ioan Caioni a murit în data de 25 aprilie 1687, în localitatea Lăzarea, (în județul Harghita) .
A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii franciscane, într-o groapă neînsemnată, conform dorinței sale.
Tipografia din Șumuleu Ciuc
În 1675 Caioni a fondat o tipografie la Șumuleu Ciuc, unde și-a tipărit propriile publicații, precum și manualele școlare necesare pentru școala franciscanilor din Șumuleu Ciuc.
Motivele fondării tipografiei sunt descrise în Cantionale catolicum (lucrarea aflată astăzi la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, din Cluj), astfel:
„Am vrut să-mi slujesc draga mea țară și să dau posibilitate cu munca mea să se aducă laude necontenite lui Dumnezeu și din partea altora.”
—Ioan Caioni – “Cantionale Catolicum”
Lucrarea s-a bucurat de apreciere mare, așa încât a fost retipărită de trei ori (în 1719, 1805 și 1806).
Tipografia fondată de Caioni s-a dovedit a fi avut mare însemnătate pentru catolicii din Ținutul Secuiesc și Moldova.
Prima carte tipărită aici a fost „Cantionale catholicum” (1676).
După trei ani, se primește aprobarea pentru tipărirea manualelor școlare.
Un preot de rang înalt din Polonia va lăuda manualele tipărite sub îndrumarea lui Caioni.
Mai târziu, în timpul Revoluției din 1848 s-a tipărit tot aici „Hadi lap” („Foaia oștirii”) și un număr de proclamații revoluționare (exemplare ale acestora pot fi văzute la muzeul amintit din Cluj).
Lucrări
Codex Caioni
Caioni a primit în 1652 o culegere realizată de profesorul său, Mátyás Seregély (adică, Matei din Șerdei), ca premiu pentru buna învățătură.
Caioni o primește sub formă incompletă și va prelua sarcina adăugirii ei, activitate pe care o continuă până în 1671, la Lăzarea.
Codex Caioni cuprinde 346 de piese foarte variate, reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii (îndeosebi pe cele ale lumii orășenești).
Pe lângă câteva dansuri transilvane (de interes pentru folcloriștii de mai târziu) și un număr mic de bucăți compuse de Caioni însuși, marea majoritate a pieselor notate în codice aparțin unor compozitori vestici de madrigale, motete, arii, dar și de piese instrumentale.
Ansamblul muzical XVIII-21 Le Baroque Nomade, condus de Jean-Christophe Frisch, a editat în 2008 un CD Codex Caioni (Arion), interpretând o selecție de opere compilate în codex.
- Cantus Catolici (1676) – colecție de cântece bisericești
- Organo Missale – litanii, slujbe, antifonii și alte cântece bisericești
- Sacri Concentus – colecție de cântece bisericești scrise de diferite autori, în special de Lodovico Viadana
- Himnarium – o colecție poezii religioase în limba latină și maghiară
- Herbariu Maghiar – anexă la Ortus Sanitatis Venetiis (1511), o carte de botanică în limba latină. Sunt descrise efectele curative ale unor plante medicinale.
- ABC-ul secuilor de odinioară – scrisul secuiesc (s-a pierdut)
- Istoria Custodiei – glose temporane
- Casă aurie – carte de rugăciuni și cântece pentru enoriași
- Hortulus Devotionis (1669) – carte de rugăciuni scrisă de Caioni însuși
Acestora li se alătură manuscrise liturgice, predicații, adnotații ș.a.
Ion Mihalache s-a născut la 3 martie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii.
Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni.
Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti care i-au ascultat discursurile şi l-au urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.
Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase.
Politica economică a lui Mihalache avea în vedere de asemenea şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora.
În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.
În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat de regele Ferdinand cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.
Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. După Primul Război Mondial, la 5 decembrie 1918, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor, împroprietărirea veteranilor din Primul Război Mondial, și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.
În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod.
Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920). O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.
La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Iuliu Maniu devine președintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreședinte. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură.
El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.
Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)
La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Între 1928 și 1930, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de interne, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.
La mijlocul anilor ’30 Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de fracţiunea formată în jurul lui Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.
Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, luptând de partea armatei române până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei. Dupa acest moment, Ion Mihalache fost eliberat din armata, din ordinul personal lui Ion Antonescu.
Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu regele Mihai la pregătirea înlăturării Mareşalului Ion Antonescu la 23 August 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.
Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale, ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste.
Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ. în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile din 1946 au fost un succes pentru naţional-ţărănişti dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.
După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic.
Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti.
La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.
Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.
Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,
Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.
Prin prezenta Declarație,
țin să formulez în scris motivele:
Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.
La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.
Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.
Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.
În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.
Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.
Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:
Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.
Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.
Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.
Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.
Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.
Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:
Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:
cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,
să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.
26.10.947 ss/I. Mihalache
(Volum 2. p. 350)
din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999
Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul.
A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.
Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.
Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.
Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.
În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.
Ion Mihalache – foto preluat de pe www.iiccr.ro
La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.
În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.
Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.
Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.
Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.
Constantin Brâncuși a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române.
Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.
Anii de început
Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919).
Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.
După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902.
În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint.
Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz.
Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București.
Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris.
Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul.
Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților.
Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.
Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:
Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.
Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier.
În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.
Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța.
În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici.
După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.
În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala.
Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).
Opera
La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane.
Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor.
După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică.
Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.
Din această perioadă datează operele:
1897 – Craiova – Bustul lui Gheorghe Chițu
1898 – București – Bustul Vitellius
1900 – București – Capul lui Laocoon
1902 – București – Ecorșeul
1902, probabil ianuarie – București – statuetă simbolizând muzica corală românească
1902, octombrie – Craiova – bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
1903 – București – Bustul generalului Carol Davila
1905 – Paris – Orgoliu
1906 – Paris – Copil – ghips
1906 – Paris – Supliciu – piatră
1906 – Paris – Cap de copil – bronz
1906 – Paris – bustul Victoriei Vaschide
1906 – Paris – bustul doctorului Zaharia Samfirescu
1906 – Paris – portretul pictorului Nicolae Dărăscu
Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906.
Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.
În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp.
A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău.
În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”.
Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion.
Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.
Constantin Brâncuși, 1907-08, The Kiss. Exhibited in 1913 at the Armory Show and published in the Chicago Tribune, 25 March 1913 – foto: en.wikipedia.org
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
Domnișoara Pogany, cunoscută și sub numele francez Mademoiselle Pogány, este o statuie creată de Constantin Brâncuși în 1913, clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural național. Numele statuii provine de la pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse în 1911. Tânăra i-a servit lui Brâncuși drept model în cele câteva luni cât i-a fost și iubită, cititi mai mult pe ro.wikioedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație.
Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice.
În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte.
Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis.
În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor.
La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși.
Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme.
În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound.
De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.
Armory Show, 1913, North end of the exhibition, showing some of the modernist sculptures. In Arts Revolutionists of Today (1913), the caption for this photo reads: “At the left of the picture is a much-discussed portrait bust of Mlle. Pogany, a dancer, by Brâncuși. This freak sculpture resembles nothing so much as an egg and has excited much derision and laughter…” – foto; en.wikipedia.org
Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara.
La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București.
Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Brâncuși’s Paris studio, 1920, photograph by Edward Steichen – foto; en.wikipedia.org
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei.
Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă.
În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.
Coloana Infinitului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească.
Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit.
Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa.
Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
Presupusa ofertă respinsă
Unele publicații au susținut că Constantin Brâncuși ar fi făcut Statului român oferta de a-i lăsa moștenire 200 de lucrări și atelierul său din Paris, Impasse Ronsin nr. 10.
Este prezentat drept dovadă procesul-verbal de la ședința prezidată de Mihail Sadoveanu, Secțiunea de Știința Limbii, Literatură și Arte a Academiei Republicii Populare Române pe 7 martie 1951.
La această ședință au participat George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Al. Toma, George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius și Krikor H. Zambaccian.
În ședință a fost refuzată prezentarea de opere ale lui Brâncuși la Muzeul de Artă al R.P.R, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente, dar nu se menționează nimic despre vreo donație sau moștenire.
Cercetătorul Doina Lemny a precizat că artistul român n-a lăsat nici o notă de atelier, cu atât mai mult un testament privind donația pe care ar fi făcut-o statului român și pe care acesta ar fi refuzat-o.
Referințe critice despre Brâncuși
Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou).
În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”.
Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.
Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite.
Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993.
Rolul în sculptură
Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual.
În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești.
Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.
Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea.
Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene.
Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși.
Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.
Decesul
În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.
La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.
Distincții
În 1921, Direcția generală a Artelor din Ministerul Cultelor și Artelor, a înaintat tabele cu funcționari ai săi, propuși spre decorare cu ocazia încoronării proiectate pentru acel an. La poziția 31 era înscris sculptorul Constantin Brâncuși cu propunerea „ofițer al Coroanei”.
Moștenire
Filatelie
Serviciile poștale din Republica Socialistă România au emis, în 1982, la comemorarea a 25 de ani de la moartea sculptorului, o marcă poștală, cu valoarea nominală de [...] lei, care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși.
În 1998 serviciile poștale ale Republicii Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă Coloana Infinitului / Coloana fără sfârșit, de la Târgu Jiu; valoarea nominală a mărcii poștale este de 1 leu moldovenesc.
În 2016, Serviciile poștale din România au emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 1 leu, în seria „Geniu al sculpturii moderne universale”, care are reprodus portretul lui Constantin Brâncuși, din față.
Notafilie
În aprilie 1991, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), pe aversul căreia era reprezentat Constantin Brâncuși, din față.
Pe reversul aceleiași bancnote artistul era reprezentat împreună cu câteva din operele sale. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vede imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran.
În decembrie 1992, Banca Națională a României a pus în circulație o nouă bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși privind spre stânga noastră, împreună cu două dintre operele sale.
Pe revers, sunt reprezentate alte lucrări ale artistului. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vedea imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran.
Alte tiraje îl prezintă pe artist, în filigran, privind spre dreapta noastră.
Numismatică
La 15 martie 2001, la sărbătorirea a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă comemorativă de aur cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 5.000 de lei (ROL).
Moneda are diametrul de 35 mm și greutatea de 31,103 grame. Marginea monedei este netedă și a fost emisă de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare.
Pe avers, este reprezentată Coloana infinită. În stânga coloanei, central este reprezentată stema României sub care este gravat milesimul emisiunii: 2001.
Denumirea țării emitente, ROMANIA este gravată urmând circular.
În dreapta coloanei, pe vertical, sunt așezate valoarea nominală a monedei 5000 și denumirea LEI.
Pe revers, este reprezentat bustul sculptorului Constantin Brâncuși. Circular, au fost gravate inscripția CONSTANTIN BRANCUSI și datele care marchează evenimentul emisiunii 1876-2001.
În stânga portretului, este reprezentată, în facsmil, semnătura sculptorului.
La data de 5 noiembrie 2001, cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a Moldovei a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă comemorativă de argint cu titlul de 925‰, având valoarea nominală de 50 de lei moldovenești.
Pe reversul monedei a fost gravată efigia lui Constantin Brâncuși, spre stânga, anii 1876 – 1957, alături de două dintre sculpturile sale din ansamblul monumental de la Târgu Jiu,
Poarta sărutului și Masa tăcerii; circular, în partea de jos a monedei, este gravat textul: CONSTANTIN BRÂNCUȘI.
Moneda este rotundă, are diametrul de 30 mm, greutatea de 16,5 grame, fiind emisă într-un tiraj de 1.000 de exemplare, întregul tiraj fiind de calitate proof.
În conștiința publică
Cartierul și parcul Constantin Brâncuși din București îi poartă numele.
Diverse străzi din București, Chișinău, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Cluj, Arad, Timișoara, Oradea, Petroșani, Motru, Șelimbăr, unități de învățământ din Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Medgidia, Peștișani (Gorj) îi poartă numele.
Regizorul Mick Davis intenționează să realizeze un film biografic despre Brâncuși numit „The Sculptor”, iar regizorul britanic Peter Greenaway a declarat în anul 2017 că lucrează la un film intitulat „Walking to Paris“, film ce prezintă drumul lui Brâncuși de la București la Paris în 1903, pe când sculptorul avea 27 de ani.
În Parcul Regele Mihai I al României din București se află statuia lui Constantin Brâncuși, dăltuită de Ion Irimescu.
Dedicată marelui sculptor român, Ziua Brâncuşi este sărbătorită în fiecare an la 19 februarie, data aniversării lui Constantin Brâncuşi.
Iniţiativa instituirii unei zile dedicate marelui artist român a aparţinut scriitorului Laurian Stănchescu, preşedinte al Fundaţiei Ideea Contemporană, care, încă de la 2 februarie 2015, a solicitat, printr-o scrisoare publică adresată preşedintelui Klaus Iohannis, Puterii şi Opoziţiei, şi transmisă AGERPRES, să declare Ziua Naţională Constantin Brâncuşi, pe data de 19 februarie:
“Vă cer în numele memoriei lui Constantin Brâncuşi să declaraţi ziua de 19 februarie ‘Ziua Naţională Constantin Brâncuşi’ “. În opinia sa, ziua de naştere a sculptorului Constantin Brâncuşi, 19 februarie 1876, “este înscrisă în Calendarul Culturii Universale ca o dată biblică, se năştea cel care avea să fie ‘Patriarhul şi Părintele Sculpturii Moderne’, ‘Titanul din Hobiţa’, Constantin Brâncuşi, gorjeanul care ne-a dus în universalitatea lumii şi ne-a înrudit cu Dumnezeu“.
Propunerea legislativă privind instituirea acestei zile a fost iniţiată de mai mulţi parlamentari, care, în expunerea de motive, publicată pe site-ul www.cdep.ro, susţineau că declararea datei de 19 februarie drept “Ziua Brâncuşi” – sărbătoare naţională legală lucrătoare, reprezintă “o reparaţie morală faţă de refuzul şi umilirea sculptorului de către statul român atunci când a vrut să doneze toată opera sa poporului nostru”. “Constantin Brâncuşi ne-a dus în universalitatea lumii făcând din naţiunea română o mitologie. Drept urmare, este datoria noastră pentru a nu fi mai prejos de omagiul pe care îl aduce lumea contemporană lui Brâncuşi să declarăm ziua lui de naştere sărbătoare naţională. (…) Această iniţiativă onorează spiritul nostru şi în acelaşi timp arată dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de valoarea lui Brâncuşi“.
La 16 iunie 2015, propunerea legislativă a fost respinsă de Plenul Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, după ce Comisia pentru cultură dăduse un raport de respingere, motivând că “a institui prin lege o nouă sărbătoare naţională, în condiţiile în care există deja o Zi a Culturii Naţionale în cadrul căreia pot fi omagiate toate personalităţile culturii române, ar putea duce lucrurile în derizoriu“.
Câteva luni mai târziu, însă, la 4 noiembrie 2015, proiectul legislativ a fost adoptat de Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional, iar la 27 noiembrie 2015, legea prin care data de 19 februarie a fost declarată Ziua Brâncuşi ca sărbătoare naţională a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis. Potrivit Legii nr. 305/2015, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot organiza şi/sau sprijini logistic şi material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile. (www.agerpres.ro)
Cuvintele unui artist exilat
Cuvintele ramase de la Constantin Brancusi sunt suficiente pentru a ne da seama de maturitatea lui spirituala si artistica. Lucrarile artistice realizate de-a lungul vietii au emanat in mod firesc din insasi viata lui simpla, caracterizata de credinta si cuviosie. Referindu-se la cumintenia artei sale, Brancusi obisnuia sa spuna:
“Eu am vrut sa inalt totul dincolo de pamant. Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar si pentru cei orbi. Ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata.”
M-am sacrificat intotdeauna pe mine insumi. Mi-am lasat dalta si ciocanul si am slefuit materia cu propriile-mi maini. Mi-am lasat sculpturile sa se joace cu cerul si cu oamenii, dovedind lumii ca este cu putinta o sculptura a focului. Libere, ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele insele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodata la o desavarsire completa, pentru ca insasi materia nu este desavarsita.
Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, sa iti vina sa te joci cu ele. Vreau sa sculptez forme care sa dea bucurie oamenilor. Ceea ce are intr-adevar rost in arta este bucuria. Nu ai neaparata nevoie sa intelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Misiunea Artei este sa creeze bucurie… si nu se poate crea artistic decat in echilibru si in pace sufleteasca, iar pacea se obtine prin renuntare. Bucuria si pacea, pacea si bucuria, iata ce este de dobandit!
Iubesc tot ceea ce se inalta. Pasarile maiestre m-au fascinat si nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodata. Eu nu am cautat, in toata viata mea, decat esenta zborului! Eu nu creez Pasari, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decat apa. Apa insasi!
Arta trebuie sa odihneasca si sa vindece contrarietatile interioare ale omului. Ea are aceasta misiune terapeutica: sa ne amintim de acel “catharsis” aristotelic. O sculptura desavarsita trebuie sa aiba darul de a-l vindeca pe cel care o priveste. Arta trebuie sa apropie, nu sa indeparteze, sa umple, iar nu sa sape prapastii in bietele noastre suflete… si asa destul de rascolite de intrebari. In Arta nu exista straini.
Arta trebuie sa fie realitatea insasi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitate cea mai adevarata, poate in singura realitate autentica. Ceea ce multi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor. Exista in toate lucrurile o masura, un adevar ultim. Proportia interioara este adevarul ultim, inerent in toate lucrurile.
Inaltimea in sine a unei lucrari de arta nu spune nimic, dupa cum nici lungimea propriu-zisa a unei bucati muzicale nu spune mare lucru. Proportiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul. Astazi, arta deschide toate intrarile, spre a se putea contempla principiile creatoare si frumosul absolut al legii universale. In realitate, calatoria are loc in noi.
Lucrarea de arta este precum o oglinda, in care fiecare vede ceea ce ii seamana. Sapand necontenit fantani interioare, eu am dat de izvorul tineretii fara batranete. Asa este Arta: tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Arta nu este intamplare. Cei ce au pastrat in suflet armonia ce salasluieste in toate, in esenta lucrurilor, vor intelege usor arta autentica, pentru ca vor vibra pe coardele acelorasi legi ca si natura.
Zavoiul m-a invatat sa inteleg graiul lemnului si al pietrei. Sculptorul se lupta cu materialele, piatra, bronz, marmura sau altele si urmareste sa imbine toate formele intr-o unitate perfecta si sa le insufle viata. Trebuie sa pretuim simplitatea formei, echilibrul ei precis si matematic, precum si arhitectura, tot atat de mult cat pretuim materialele.
Arta nu s-a dezvoltat decat in marile epoci religioase. Arta poate cea mai desavarsita a fost creata in timpul copilariei umanitatii. Caci, omul inceputurilor uita de grijile casei si lucra cu multa voiosie. Copiii au aceasta bucurie primordiala. Eu as vrea sa retrezesc aceasta stare prin sculpturile mele. Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.
Tot ce se creeaza prin filozofie, inteleasa ca iubire de intelepciune, devine bucurie, pace, lumina si libertate. Lucrurile nu sunt greu de facut. Ceea ce este cu adevarat greu este sa ajungem sa fim in stare sa le facem. Trebuie sa ne detasam de noi insine si de toata partinirea omeneasca, numai astfel vom izbuti sa redescoperim frumosul.
Trupul omenesc este frumos in masura in care oglindeste sufletul.
Noi nu intelegem si nu vedem viata reala decat prin rasfrangerile si stralucirile ei. Functia artistului ramane aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii si de a interpreta misterele universului. Semne se afla peste tot. Numai sa stii sa le vezi. Da. Pretutindeni dai de semne. Nu-i nevoie sa cautam formule obscure sau taine de nepatruns. Cand ti-e draga viata, iti ies in cale semnele si-i destul sa le privesti cum trebuie, ca sa le patrunzi talcul. Cei cu inima curata, copiii mai ales, le zaresc cei dintai. Priviti lucrarile pana cand le vedeti. Cei care au ajuns aproape de Dumnezeu le-au vazut.
Cand o societate nu mai cunoaste, sau amesteca binele cu raul, ea se afla deja pe povarnisul pierzaniei. Oamenii vad lumea ca pe o piramida fatala si se inghesuiesc inauntru-i, pentru a ajunge cat mai sus, inspre varfu-i, drept pentru care se si sfasie intre ei si sunt cu totul nefericiti (nemultumiti). Pe cand, dimpotriva, daca ar creste si s-ar implini in chip firesc, daca s-ar dezvolta ca si spicul de grau pe campie, fiecare ar fi ceea ce trebuie sa fie sau ar putea fi.
Dumnezeu este pretutindeni si simti asta cand uiti cu desavarsire de tine insuti, cand te simti umil si cand te daruiesti. Eu ma aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa Il pipai! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup… ma aflu printre lucrurile esentiale. Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.
Cuvinte selectate din cugetarile lui Constantin Brancusi.
Teodor Danalache – preluat de pe www.crestinortodox.ro
Maria Cuţarida Crătunescu (n. 10 februarie 1857, Călăraşi – d. 10/16 noiembrie 1919), a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România, doctor în medicină.
Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea Maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară.
Maria Cuțarida-Crătunescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Biografie
Şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, loc unde s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, în 1877.
După puţin timp s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă, iar stagiul de spital şi de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris. În 1884 devine doctor în medicină, cu teza L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus (Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).
Cât timp a studiat în străinătate ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: în „Pressa” apărea un articol cu titlul O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii, iar în „Românul” un articol vorbea despre O româncă, doctor în medicină.
În toamna aceluiaşi an s-a întors în ţară, pentru a obţine dreptul de liberă practică şi a-şi echivala diploma din străinătate, examenul l-a trecut cu calificativul magna cum laude. Şi-a deschis o clinică particulară, dar a făcut şi cerere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secţia „Boli ale Femeilor”.
A fost respinsă fără nici o explicaţie, oferindu-i-se un post de profesoară de igienă. A reuşit, în 1885, să ocupe un post de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucureşti, unde acorda consultaţii gratuite.
Deşi s-a pregătit foarte bine pentru concursul în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog, Maria Cuţarida-Crătunescu nu a reuşit să ia concursul. Din 1886 a devenit şef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, şi al secţiei de ginecologie de la Filantropia.
Dar, în 1894, Eforia Spitalelor a decis să modifice profilul secţiei unde lucra din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbându-se astfel şi programa concursului. Maria Cuţarida-Crătunescu protestează, dar fără rezultat, iar conflictul între ea şi Eforie s-a adâncit, ajungându-se la demisie.
A înfiinţat în 1897 Societatea Materna, cu scopul de a ocroti copiii săraci, iar doi ani mai târziu a organizat prima creşă, la Fabrica de Tutun din Bucureşti, unde a asigurat şi consultaţii pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 – 1898.
A prezentat la Congresul acţiunilor feministe, ţinut la Paris în anul 1900, lucrarea Le Travail de la femme en Roumanie, (Munca femeii în România), alcătuind o statistică a femeilor care au reuşit să promoveze intelectual:
„Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.
A fost invitată şi la congresele de la Bruxelles (1907) şi Copenhaga (1910), unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile şi un studiu asupra creşelor din România.
A fost mobilizată în timpul Primului Război Mondial, la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). La sfârşitul acestuia, din motive de sănătate, Maria Cuţarida-Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială.
Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, Caransebeș, Imperiul Austriac – d. 9 noiembrie 1916, București, România) a fost un general român, care a murit eroic în luptele din Valea Jiului în Primul Război Mondial.
S-a născut în Caransebeș (pe atunci provincie din Austro-Ungaria) ca descendent al unei vechi familii de grăniceri din Banat.
Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase în 1859.
Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță.
Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.
Ion Dragalina a studiat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara.
Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austro-ungară.
În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi.
În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă.
Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu – născut în 1887 și Virgiliu – născut în 1890) și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica).
În 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent.
Ion Dragalina 1887 – foto preluat de pe www.rador.ro
Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908).
În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București.
La începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial.
Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului științific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a.
În aprilie 1911 Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța.
În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa IV-a.
În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă.
În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei.
În anul 1916, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial de partea Aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin.
Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat.
Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna.
După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozion și Drănic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova.
Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile.
Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului (conduse de generalul Paul von Kneussl), în dimineața zilei de 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina primește ordin să se deplaseze la Craiova, unde este numit în funcția de comandant al Armatei I.
Decide să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei la 14 octombrie.
În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, generalul Dragalina face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat:
„Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”
În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și pleacă personal în Valea Jiului, în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte.
Ajunge în primele linii și trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spovedit și s-a împărtășit.
La întoarcere, podul este cuprins într-un schimb de focuri.
Mașina trece în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar câteva gloanțe își ating ținta.
Generalul este rănit de două gloanțe în brațul stâng și în omoplat.
Mașina reușește să ajungă în tabăra română, iar Dragalina este transportat de urgență la postul sanitar din Gura Sadului, unde este bandajat, iar rana îi este curățată.
Este dus apoi la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii constată că este necesară amputarea brațului.
Marele Cartier General ordonă printr-o telegramă ca generalul Dragalina să fie transportat de urgență la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București.
Este urcat în tren, dar din cauza aglomerației de pe calea ferată rana i se infectează.
Trenul ajunge la București abia în seara zilei de 13 octombrie; i se dezinfectează rana, i se scoate glontele din omoplat, iar brațul îi este pus în ghips.
Pe patul de spital, regele Ferdinand I al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul.
La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng.
Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia.
Moare în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916.
A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 1 Infanterie și Armata 1 în Campania anului 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin, alături de generalii Constantin Prezan, Eremia Grigorescu și Paraschiv Vasilescu.
„Pentru repetate acte de vitejie și destoinicie în conducerea trupelor.”
Înalt Decret no. 3027 din 14 octombrie 1916
Prin felul său de a fi, generalul Ioan Dragalina era stimat și iubit de subordonații săi.
Acest fapt se desprinde și din versurile ce i-au fost dedicate după moartea sa, de unul dintre ei:
“Pe când ordinul acesta de zi ni se citește,/ Viteazul în inspecții pe defileu pornește / Dar vai! de dup-o stâncă un foc de mitraliere / Dușmane îl încadrează zdrobindu-i cu putere/ Și brațul stâng și-un umăr, Atacul se începe/ Eroul “Moș” din patu-i, conduce cum pricepe/ Cu sânge rece lupta, iar pilda lui ne mână/ Și sufletul și pașii, Cu furie păgână / Am năvălit în dușman, pe moșul răzbunarăm / Victorie deplină prin el o căpătarăm / Dar…ce folos!…Noi veseli de fructele culese / Aflarăm cu durere că “moșul se stinsese“.(Serafin Ionescu, “Povestea lui Moș Drăgălina” în “Cultul eroilor noștri“, iv, nr.11-12, p.17, București, 1923.
“Cine l-a cunoscut în viață a rămas puternic impresionat de puterea personalității sale. Era de o statură înaltă și avea o înfățișare frumoasă, înfățișarea clasică a bănățeanului voinic. Ochii lui mari și negri păreau a căuta mai întâi ce e mai bun și mai nobil în ființa omenească, de aceea s-a și putut apropia sufletește de cei pe care-i conducea. Sunt cuvintele rostite de cei care l-au cunoscut pe generalul Ion Drăgălina“. (Locotenent- colonel Liviu Groza, Grănicerii bănățeni, Editura Militată, București, 1893, p. 154).
Slujba de înmormântare este oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I.C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România.
Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar).
Familie
Generalul Ioan Dragalina este tatăl viitorului general român Corneliu Dragalina (1887-1949), născut, de asemenea, la Caransebeș și al comandorului de marină Virgil Dragalina.
Fiica Viorica a fost condamnată de autoritățile comuniste la cinci ani de închisoare pentru uneltire contra securității statului român, pentru simplul fapt că studia filozofia lui Rudolf Steiner.
Ioan Dragalina si fii sai, Corneliu (soldat de artilerie) si Virgil (elev la Școala Specială) – foto preluat de pe www.rador.ro
Cinstirea memoriei sale
În anul 1924, un sat din județul Călărași a primit denumirea de Dragalina.
De asemenea și liceul din Oravița, județul Caraș- Severin, cu o perioadă de întrerupere, îi poartă numele generalului Ion Dragalina din 1919 până în zilele noastre.
Denumirea de “Dragalina” a primit-o si un satuc din judetul Botosani, care dupa spusele batranilor Dragalina a trecut si pe acolo
Pentru a cinsti eroismul său, i s-au înălțat mai multe monumente:
- un monument în formă de cruce – amplasat în Valea Jiului, pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina, dezvelit la 12 octombrie 1927.
- o statuie din bronz – amplasată în fața Cazarmei grănicerești din Parcul „Gen. Ioan Dragalina” din municipiul Caransebeș, realizată de sculptorul Mihai Onofrei și dezvelită la 3 iunie 1943 (este inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Caraș-Severin cu codul CS-III-m-B-11239).
- un bust de bronz – amplasat în municipiul Lugoj, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu (este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Timiș cu codul TM-III-m-B-06322).
- un bust din bronz pe un soclu din marmura – amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești, realizat de sculptorul Iulian Coruț în 1993.
- un bust din bronz cu soclu de marmură – amplasat în fata Bisericii “Sf. Mihail și Gavril” din comuna Dragalina, județul Călărași
Pe peretele casei generalului Dragalina din Caransebeș (str. Ardealului nr. 6) a fost amplasată o plachetă comemorativă.
Străzi din multe localități ale României îi poartă numele.
Decorații
Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 14 octombrie 1916
