Articole

Ion Mihalache (1882 – 1963)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro

 

Ion Mihalache

Ion Mihalache s-a născut la 3 martie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni.

Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti care i-au ascultat discursurile şi l-au urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.

Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase.

Politica economică a lui Mihalache avea în vedere de asemenea şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora.

În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.

În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat de regele Ferdinand cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”.  A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. După Primul Război Mondial, la 5 decembrie 1918, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor, împroprietărirea veteranilor din Primul Război Mondial, și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod.

Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920). O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Iuliu Maniu devine președintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreședinte. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură.

El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache - foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Între 1928 și 1930, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de interne, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

La mijlocul anilor ’30 Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de fracţiunea formată în jurul lui Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.

Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, luptând de partea armatei române până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei. Dupa acest moment, Ion Mihalache fost eliberat din armata, din ordinul personal lui Ion Antonescu.

Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu regele Mihai la pregătirea înlăturării Mareşalului Ion Antonescu la 23 August 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.

Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale, ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste.

Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ. în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile din 1946 au fost un succes pentru naţional-ţărănişti dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic.

Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti.

La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,

Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.

Prin prezenta Declarație,

țin să formulez în scris motivele:

Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.

La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.

Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.

Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.

În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.

Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.

Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:

Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.

Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.

Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.

Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.

Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.

Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:

Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:

cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,

să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.

26.10.947 ss/I. Mihalache

(Volum 2. p. 350)

din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul.

A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.

Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.

În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni, România – d. 5 februarie 1963, Râmnicu Sărat, România) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 nov. 1933 - 23 nov. 1937) al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe www.iiccr.ro

Ion Mihalache – foto preluat de pe www.iiccr.ro

La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.

 

cititi mai mult despre Ion Mihalache si pe: www.iiccr.ro; en.wikipedia.org

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Timotei Cipariu

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo.

În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,

- Învățătorul poporului (1848),

- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;

- Drama pastorale, Blaj, 1860;

- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;

- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);

- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.

- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;

- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);

- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,

- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;

- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;

- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;

- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;

- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

 

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);

- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

 

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);

- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);

- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;

- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;

- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;

- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;

- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;

- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;

- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

 

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973)

foto preluat de pe adevarul.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973) 

Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887, Galați – d. 25 noiembrie 1973, București) a fost o ingineră și inventatoare din România, șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. A fost membră a Asociației Generale a Inginerilor din România și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare, prima femeie inginer din Europa si prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie.

 

Biografie

Familia

Elisa Leonida s-a născut la Galați, pe 10 noiembrie 1887, într-o familie cu 11 copii, fiica intelectualilor Anastase Leonida și Matilda (născută Gill). Toți frații ei s-au realizat într-o carieră intelectuală. Dintre aceștia, cei mai cunoscuți au fost: Gheorghe Leonida (sculptor), colaborator in colectivul sculptorului Paul Landovski din Paris, care a realizat celebra statuie Cristos Mântuitorul, plasată pe muntele Corcovado, din Rio de Janeiro, (se presupune ca Gh. Leonida a modelat capul statuii), dar și al unor opere care se găsesc astăzi la Muzeul de Artă din București și la Castelul Bran; Adela, medic oftalmolog, care a fost directoarea spitalului „Vatra Luminoasă“; Dimitrie Leonida, inginer energetician, creator al Muzeului Tehnic care îi poartă numele.

 

Studii

A studiat școala primară la Galați și liceul la Școala Centrală de Fete din București, obținând bacalaureatul la secția reală a Liceului „Mihai Viteazul”.

După terminarea liceului, s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele din București (Politehnica de astăzi), dar a fost respinsă din cauza prejudecăților vremii, care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. Aceste prejudecăți nu au oprit-o însă din opțiunea de au urma o facultate de inginerie. Astfel, în anul 1909, pleacă la Berlin și se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin, devenind prima femeie studentă a acestei universități.

Dar și acolo a fost acceptată cu greu, din cauza acelorași prejudecăți. Rectorul s-a simțit obligat să-i atragă ferm atenția că „nu cumva să dea prilej de nemulțumire, ea fiind un caz aparte”. La cererea ei de înscriere, decanul Hoffman s-a lăsat convins cu greu, invocând ca argument chemarea esențială a femeii, cei trei K – Kirche, Kinder, Kuche (biserica, copiii, bucătăria). Același decan, dar și alți profesori, în timpul studiilor și în laboratoare, o ocoleau, ignorându-i prezența.

Cu răbdare, cu dârzenie și cu silință, a transformat prejudecățile, ostilitatea și privirile batjocoritoare în admirația generala și chiar a decanului Hoffman, care, înmânându-i diploma, a declarat, printre altele: „Die Fleissigste der Fleissigsten” (cea mai silitoare dintre silitori).

Presa vremii (ziarul Minerva și alte ziare ale acelor vremi) au consemnat evenimentul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din țara noastră și din Germania”, „O compatrioată a noastră, domnișoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau, mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Berlin”, „În inginerie viitorul femeilor e mare, d-ra Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obținând diploma de inginer”. În 1912 a absolvit cu calificativul “bine”, spre admirația decanului, și a devenit oficial prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie.

 

Începuturile activității inginerești

Deși i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Elisa s-a întors în țară, așa cum făceau cei mai mulți dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reușit, cu greu, să obțină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din București.

După puțin timp, a început Primul Război Mondial. Cu riscul vieții, merge pe front, unde desfășoară o intensă activitate în cadrul organizației „Crucea Roșie“, ajutând la diminuarea suferințelor soldaților răniți. I s-a încredințat chiar conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărășești. Pentru activitatea sanitară, a fost decorată cu ordine și medalii românești și străine.

Tot pe front l-a întâlnit pe viitorul său soț, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, la Ghidigeni, în 1918. La nuntă a participat și Regina Maria. A devenit mama a două fete, care ulterior au devenit una profesoară și alta ingineră.

După război, și-a reluat activitatea la Institutul Geologic, unde a condus un laborator de analize, în care a elaborat metode originale, raționalizări, a introdus tehnici noi și a efectuat studii importante, toate având ca scop cunoașterea bogățiilor subsolului țării noastre.

 

Aportul tehnic și științific original

A adus o contribuție deosebită la progresul economiei naționale și la afirmarea științei românești, prin lucrările sale originale, susținute la congrese, simpozioane și publicate. Aici s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcție și de prepararea minereurilor, semnând 85 000 buletine de analize, ale căror rezultate au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic.

A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea și analiza unor noi resurse de cărbune, de șisturi bituminoase, de gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, cărora le-a consacrat și monografii: Contribuțiuni la studiul bauxitelor din România; Studiul chimic al cromitelor din Munții Orșovei; Studiul extragerii potasiului din glauconite; Studiul determinării germaniului în cărbuni și minereuri; studiul pământurilor decolorante din R.P.R.; Valorificarea gazelor din craking; Aditivi pentru uleiurile minerale pe baza de rășini acrilice; Studiul compoziției chimice a țițeiului în R.P.R..

Contribuția sa la cercetarea bogățiilor minerale ale României îi asigură un loc de cinste în galeria marilor figuri ale științei naționale, europene și mondiale.

 

Activitatea pedagogică

În paralel, a activat și ca profesoară de fizică și chimie la Școala de fete „Pitar Moș” și la Școala de electricieni și mecanici din București, condusă de fratele ei Dimitrie.

Mulți dintre specialiștii care aveau nevoie de rezultatele analizelor, de o îndrumare sau de un sfat profesional, o găseau de dimineața până seara la orele 20-21, în laborator, împărtășind din bogata sa experiență în domeniul compoziției chimice a substanțelor minerale, indicând cele mai adecvate metode de analiză și moduri de valorificare a rezultatelor.

Dar printre multiplele sale preocupări, a dat o deosebita atenție formării personalului, ocupându-se atât de tineri chimiști, dar și de laboranți și muncitori, contribuind la ridicarea nivelului lor științific și profesional prin cursuri și îndrumări zilnice.

Ca o trăsătură a caracterului său nobil, este de remarcat faptul că, deși avea dreptul de a cumula pensia cu salariul de la vârsta de 52 de ani, renunță la pensie, optând numai pentru salariu, aducând statului o economie de aproximativ 300.000 lei (valoare estimată în 1963).

A profesat până la 1 mai 1963, când a ieșit la pensie, la vârsta de 75 de ani.

 

Activitatea diplomatică

A fost prima femeie membră AGIR și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare, în cadrul căreia a adus o contribuție esențială privind cunoașterea activității femeilor din țara noastră.

În calitate de președinte al Comitetului de luptă pentru pace din Institutul Geologic, a luat atitudine față de înarmarea atomică, adresând un protest competent și justificat comisiei de dezarmare de la Lancester House din Londra, insistând asupra pericolului armei atomice. Aceasta intervenție a fost comunicată oficial la ONU.

În timpul vieții, nu de puține ori activitatea sa a fost adusă la cunoștința publicului larg prin mijloacele de presă, atât din țară cât și din străinătate. În ziarul Românul American, nr.14/8 martie 1960, a apărut un articol care se referea, printre altele, și la exemplara sa viață de familie.

 

Decesul

A încetat din viață la 25 noiembrie 1973, la vârsta de 85 de ani.

De la trecerea ei în veșnicie, în fiecare an, presa și Televiziunea Română au reamintit despre ea.

 

In memoriam

La inițiativa Confederației Naționale a Femeilor din România, în 1997, a fost instituit „Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu“ care se acordă pentru merite în domeniul științei și tehnicii unor personalități feminine.

La Muzeul Tehnic din București și la Muzeul Național Geologic, sunt panouri din care vizitatorii pot afla biografia și realizările primei femei inginer.

Din 1993, strada din București pe care a locuit îi poartă numele. O stradă cu numele Elisei Leonida Zamfirescu există și la Galați (în apropierea Drumului de Centură).

 

cititi mai mult despre Elisa Leonida Zamfirescu si pe: www.agerpres.roen.wikipedia.org

Maria Cuțarida-Crătunescu (1857 – 1919)

foto preluat de pe www.radioromaniacultural.ro
articol preluat enciclopediaromaniei.ro

 

Maria Cuțarida-Crătunescu

Maria Cuţarida Crătunescu (n. 10 februarie 1857, Călăraşi – d. 10/16 noiembrie 1919), a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România, doctor în medicină. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea Maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară.

Maria Cuțarida-Crătunescu (n. 10 februarie 1857, la Călărași - d. 10/16 noiembrie 1919) a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maria Cuțarida-Crătunescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biografie

Şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, loc unde s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, în 1877. După puţin timp s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă, iar stagiul de spital şi de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris. În 1884 devine doctor în medicină, cu teza L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus (Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).

Cât timp a studiat în străinătate ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: în „Pressa” apărea un articol cu titlul O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii, iar în „Românul” un articol vorbea despre O româncă, doctor în medicină. În toamna aceluiaşi an s-a întors în ţară, pentru a obţine dreptul de liberă practică şi a-şi echivala diploma din străinătate, examenul l-a trecut cu calificativul magna cum laude. Şi-a deschis o clinică particulară, dar a făcut şi cerere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secţia „Boli ale Femeilor”.

A fost respinsă fără nici o explicaţie, oferindu-i-se un post de profesoară de igienă. A reuşit, în 1885, să ocupe un post de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucureşti, unde acorda consultaţii gratuite. Deşi s-a pregătit foarte bine pentru concursul în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog, Maria Cuţarida-Crătunescu nu a reuşit să ia concursul. Din 1886 a devenit şef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, şi al secţiei de ginecologie de la Filantropia. Dar, în 1894, Eforia Spitalelor a decis să modifice profilul secţiei unde lucra din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbându-se astfel şi programa concursului. Maria Cuţarida-Crătunescu protestează, dar fără rezultat, iar conflictul între ea şi Eforie s-a adâncit, ajungându-se la demisie.

A înfiinţat în 1897 Societatea Materna, cu scopul de a ocroti copiii săraci, iar doi ani mai târziu a organizat prima creşă, la Fabrica de Tutun din Bucureşti, unde a asigurat şi consultaţii pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 – 1898. A prezentat la Congresul acţiunilor feministe, ţinut la Paris în anul 1900, lucrarea Le Travail de la femme en Roumanie, (Munca femeii în România), alcătuind o statistică a femeilor care au reuşit să promoveze intelectual:

Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

A fost invitată şi la congresele de la Bruxelles (1907) şi Copenhaga (1910), unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile şi un studiu asupra creşelor din România. A fost mobilizată în timpul Primului Război Mondial, la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). La sfârşitul acestuia, din motive de sănătate, Maria Cuţarida-Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială.

 

cititi mai mult despre Maria Cuțarida-Crătunescu si pe: www.rador.rowww.avocatnet.roadevarul.ro

Emanuil Gojdu (1802 – 1870)

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro

 

Emanuil Gojdu

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

 

Originea şi familia

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanuil Gojdu s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând Emanuil Gojdu.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9/21 februarie 1802 în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802. A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.

Tatăl lui Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie. În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu. Tatăl lui Emanuil Gojdu a purtat toată viaţa numele de Popovici. Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea.

Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.

Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: “Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821. Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu“.

Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Emanuil Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

 

Studiile

Emanuil Gojdu a urmat studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de “notar cambial”.  După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, in 1824, s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician, unde a fost numit practicant la Tabla Regească.

 

Cariera şi activitatea

În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în “Szépliteraturai Ajandék“, în anul 1826.

În perioada următoare, Emanuil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanuil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga “Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită“. Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie 1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot la 9/21 mai 1848 a redactat “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Emanuil Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Emanuil Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege “pentru egala îndreptățire a naționalităților“. “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii“.

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria - (pictură de Miklós Barabás)  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Fundaţia Gojdu

La 4 noiembrie 1869, la Budapesta, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.

Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse “acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“.

În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează “în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană“.

Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.

Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: “Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870“.

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.

Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

După 1945, in urma instaurarii regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952.

După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu.

Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne – având ca bază patrimoniul lasat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației – constituite pe principiile cooperării – ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de urgență, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul “Fundației Gojdu“, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României peste doi ani prin respingerea lui de catre Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației române.

La Senat – camera decizională – proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost și acolo respins, tot în martie 2008 Președinția României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu.

Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său.

 

Moartea

Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

 

Moştenirea

- Un colegiu naţional din Oradea poartă numele de “Emanoil Gojdu

- În centrul oraşului Oradea, vis-a-vis de Biserica cu Lună, se află statuia lui Emanoil Gojdu

- O stradă din Oradea, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Salonta, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Tinca, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Timişoara, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Buziaş, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Deva, judeţul Hunedoara, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Arad, judeţul Arad, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Oraviţa, judeţul Caraş, poartă numele de Emanoil Gojdu

†) Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

26 decembrie 2020

 

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.

Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare - foto: crestinortodox.ro

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare – foto: crestinortodox.ro

Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița (“Apița”, sau “Apoasa”). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) - foto: ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) – foto: ro.wikipedia.org

 

Contextul istoric

Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici.

Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici, afirmație combătută în cartea “Neamul întemeietor al lui Basarabă” precum și în Anexa 1 a cărții,. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”. Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul  a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil’nîi”, „cel tare”). De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din secolul al XV-lea.

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 - 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă - foto ("Knez Lazar Hrebeljanović", oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă – foto (“Knez Lazar Hrebeljanović”, oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi și recentele cercetări biografice, vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO.

Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan) Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din regiunea Branicevo, la vest de Golubaț, vezi, satele Man. Tismana pe harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.

Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”.

În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

Mănăstirea Hilandar - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hilandar – foto: ro.wikipedia.org

Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.

În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”, Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe. Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric – foto: ro.wikipedia.org

Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 – (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana – foto: ro.wikipedia.org

 

Activitate

Înainte de venirea în Țara Românească

La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).

În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului, regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.

Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin.

 

În Țara Românească

În 1369 Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).

Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek.

Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.

 

Întemeierea Mănăstirii Vodița

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I - foto: ro.wikipedia.org

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I – foto: ro.wikipedia.org

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul - foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul – foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit.

Întemeierea Mănăstirii Tismana

Mănăstirea Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Tismana – foto: ro.wikipedia.org

Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe.

În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.

Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.

Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb.

Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.

 

Activitate teologică și culturală

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim - foto: ro.wikipedia.org

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim – foto: ro.wikipedia.org

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie – foto: ro.orthodoxwiki.org

În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

 

Minuni

Sunt considerate minuni ale Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana:

- Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;

- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;

- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;

- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;

- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;

- Mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.

Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 - 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roen.wikipedia.org

 

Ilie Lazăr (1895 – 1976)

foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

12 decembrie 2020

 

Ilie Lazăr (1895 – 1976)

Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895, Giulești, județul Maramureș – d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu. Părinții săi au fost descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr de Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, a fost protopop al Sighetului, iar acesta descindea din șapte generații de preoți.

A studiat Academia de drept, obținând titlul de doctor în drept. A urmat mai apoi Conservatorul din Viena.

A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.

Ilie Lazăr s-a implicat de tânăr în mişcarea naţională a românilor transilvăneni, ajungând ca la 23 de ani să fie cel mai tânăr dintre delegaţii din Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, care au votat si adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

A participat la Primul război mondial, după dezertarea din armata austro-ungară, a asigurat, în toamna anului 1918, ordinea în Cernăuţi, până la intrarea armatei române. În ianuarie 1919, a participat alături de armata română la luptele pentru eliberarea oraşului Sighet, fiind un bun cunoscător al zonei şi având experienţa frontului.

S-a stabilit în Bucureşti, în 1923, dar bucurându-se de simpatia şi sprijinul ţăranilor maramureşeni, a fost ales de trei ori deputat de Maramureş: în 1928, 1932 şi în 1937. S-a pronunţat deschis împotriva regimurilor autoritare conduse de Regele Carol al II-lea şi Mareşalul Ion Antonescu, iar pentru atitudinea sa intransigentă a fost internat cu domiciliu forţat la Mănăstirea Turnu şi în lagărul de la Târgu Jiu.

O nouă etapă în viaţa lui Ilie Lazăr a început odată cu instaurarea regimului comunist.

În 1946, cu o zi înaintea alegerilor din 19 noiembrie, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni închisoare corecţională. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr.

Rearestat la mijlocul lunii iulie 1947, în urma acțiunii de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. Reținut la Ministerul de Interne a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. Condamnat la 12 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată., A fost nevoit să suporte, timp de 17 ani, chinurile, neajunsurile şi umilinţele din închisorile şi coloniile de muncă.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții - foto preluat de pe historia.ro

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții – cititi mai mult pe unitischimbam.ro – foto preluat de pe historia.ro

 

Încarcerat la Galaţi, Sighet, Ministerul de Interne, Râmnicu Sărat, Culmea şi Periprava a fost eliberat la începutul lunii mai 1964. S-a stabilit la Cluj, unde a intrat în vizorul poliţiei politice, familia Lazăr fiind încadrată cu o întreagă reţea de informatori. Rămas văduv din toamna anului 1973, beneficiind de grija părintească a fiicei sale, Ilie Lazăr era bucuros de a-şi vedea nepotul crescând, iar acest lucru a însemnat o oarecare mângâiere, în profida necazurilor pricinuite de grijile materiale cu care era nevoită să se confrunte întreaga familie.

Duşman neînduplecat al comunismului, în anii `70, pe băncile din faţa statuii lui Matei Corvin din Cluj, continua să critice abuzurile şi nedreptăţile regimului. Cu toate suferinţele îndurate, Ilie Lazăr a rămas până la moartea sa, în noiembrie 1976, fidel crezului său politic.

Momentul sosirii lui Ilie Lazăr în lagărul de la Periprava a fost relatat mult mai târziu fiicei sale de Nicolae Itul, aflat în colonie din 1959:

Într-o zi, a apărut un om înalt şi slab cu un geamantan frumos, de piele, în mână. Atunci, puţin ironic, unul dintre cei mai tineri l-a întrebat: «Dar dumneavoastră ce căutaţi la închisoare cu geamantanul acesta frumos?». «Păi, zice geamantanul acesta frumos eu nu l-am deschis atâta amar de vreme, eu cu ăsta trebuia să ajung în America, via Constantinopol». Era geamantanul în care mama a aranjat frumos şi cuviincios lenjerie şi toate lucrurile de care avea nevoie şi care a stat cu tata 12 ani într-o magazie la închisoare.

Atunci tinerii i-au spus «Haidaţi să vedem ce aveţi acolo? Dar cine sunteţi?» Tata s-a prezentat, a spus sunt Ilie Lazăr, am fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, cum şi în ce împrejurări a fost arestat, mulţi dintre ei ştiau despre acest lucru. Au desfăcut geamantanul, un miros îngrozitor în geamantan, totul era putred. Şi atunci unul dintre deţinuţi, care era macedonean, spunea că la ei, în satele lor, când se însoară un flăcău, ceilalţi flăcăi îi fac lui cămaşa. Într-o noapte îi fac cămaşă. Şi s-au apucat toţi cei care aveau haine, pentru că tata era în zdrenţe şi au deşirat sau desfăcut puloverele, cămăşile, ciorapii, de undeva au făcut rost de nişte sârme şi în noaptea aceea l-au îmbrăcat pe tatăl meu din cap până în picioare”.

Din Andrea Dobeş, Ilie Lazăr. Consecvenţa unui ideal politic, Fundaţia Academia Civică, 2015, p. 269

 

 

 

 

Traian Vuia (1872 – 1950)

Traian Vuia in avionul „Vuia I” (18 martie 1906)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; youtube.com

 

“Ma duc mama departe, la Paris, dar lasa mama, sa nu-ti para rau ca am sa viu de acolo in zbor sau n-am sa mai vin niciodata acasa…”

- Traian Vuia -

 

Traian Vuia (1872 – 1950)

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Traian Vuia, Traian Vuia, Timiş, Austro-Ungaria – d. 3 septembrie 1950, Bucureşti, Republica Populară Română) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat primel zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.

Dintre primii inventatori români din domeniu, Traian Vuia, s-a bucurat de recunoasterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multa vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i-a fost atribuită brazilianului (naturalizat francez) Alberto Santos-Dumont; (1873-1932).

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Traian Vuia, Traian Vuia, Timiş, Austro-Ungaria – d. 3 septembrie 1950, Bucureşti, Republica Populară Română) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat unul din primele zboruri autopropulsate (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Traian Vuia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Date biografice

Traian Vuia s-a născut în 1872 în satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, astăzi Traian Vuia, judeţul Timiş) din (fostul comitat) Caraş-Severin, fost în Austro-Ungaria, în prezent în România. Părinţii săi au fost preotul Simion Popescu şi Ana Vuia; aceasta fiind cea de-a doua lui soţie. A urmat cursurile primare la Bujor (azi Traian Vuia) şi Făget. Între 1884 şi 1892 a urmat Liceul Romano-Catolic din Lugoj. La Lugoj a petrecut mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta şi încuraja mai târziu în cariera sa.

Traian Vuia dovedeşte de când urma cursurile primare, şi apoi secundare, o atracţie irezistibilă şi o predilecţie pentru mecanica aplicată şi de fizică. La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic, iar micul Traian Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmăreşte atent detaliile lor şi încearcă să construiască altele mai perfecţionate.

Ajuns la liceu, Traian Vuia îşi însuşeşte noţiuni de fizică şi mecanică şi nu se mai mulţumeşte să construiască zmeie, ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forţele care acţionează la lansarea şi menţinerea lui în aer, condiţiile de echilibru, etc. Voia să înţeleagă zborul şi, mai ales, voia să mânuiască zmeie, să le facă a se mişca în văzduh după propriul gând. A absolvit Liceul Romano-Catolic din Lugoj cu calificativul „eminent”.

Carte poştală cu Traian Vuia şi avionul său - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carte poştală cu Traian Vuia şi avionul său – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După absolvirea bacalaureatului în 1892, Traian Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secţia mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept şi va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-şi putea asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenţia lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspiraţii şi aptitudini. Tânărul reuşeşte însă şi în domeniul ştiinţelor juridice. La 6 mai 1901 Traian Vuia îşi ia doctoratul în Ştiinţe Juridice cu teza: „Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus”.

După terminarea facultăţii Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman şi începe să-şi construiască primul aparat de zbor, pe care-l numeşte aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu reuşeşte să-şi ducă la capăt proiectul şi decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902.

Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanţeze proiectul, mai ales a pasionaţilor de aerostate însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o maşină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Vuia merge la Victor Tatin, un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan.

Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă şi să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipseşte un motor adecvat şi este instabil. Traian Vuia însă continuă să-şi promoveze proiectul şi-l trimite Academiei de Ştiinţe de la Paris pe 16 februarie, 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât şi procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivaţia că ar fi prea utopic, cu menţiunea că:

Problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis.

În ciuda acestor obstacole, Traian Vuia nu renunţă la proiect şi se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 şi publicat pe 16 octombrie 1903. Invenţia brevetată se numeşte aeroplan automobil.

La 4 august 1919 a fost iniţiat, în loja masonică pariziană „Ernest Renan”, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod şi cu ceilalţi membri ai delegaţiei române participanţi la Conferinţa de Pace de la Paris.

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria - d. 3 septembrie 1950, București, România) a fost un inventator român, pionier al aviației mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Traian Vuia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Vuia I

În ziua de 1 iulie 1902, el sosea la Paris, aducând în bagajele sale proiectul unui original „aeroplan-automobil”, conceput în perioada studenţiei, şi macheta aferentă, realizată pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. În iarna lui 1902/1903, Vuia începe construcţia aparatului, perfecţionând până în minime detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Se loveşte din nou de probleme de natură financiară, dar reuşeşte să le depăşească, ajutat şi de mentorul său Coriolan Brediceanu.

A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan (aeroplanul “Vuia 1″), cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor. Neputîndu-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat sa inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însa, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstratii (timpul sau de funcţionare era de aproximativ trei minute).

Pe data de 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, Traian Vuia a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul. După o acceleraţie pe o distanţă de 50 de metri, aparatul Vuia 1 s-a ridicat la o înălţime de aproape un metru, pe o distanţă de 12 m, după care paletele elicei s-au oprit, iar avionul a aterizat - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pe data de 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, Traian Vuia a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto preluat de pe en.wikipedia.org

În toamna lui 1904 începe să-şi construiască şi un motor, tot invenţie personală. În 1904 obţine un brevet pentru această invenţie în Marea Britanie. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aparatul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, şi este numit Vuia I, poreclit Liliacul, din cauza formei sale.

Era un monoplan – aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu. Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pînza de in impregnată.

Vuia I - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia I - foto preluat de pe en.wikipedia.org

O alta noutate a acestui aeroplan era reprezentata de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau doua elice contrarotative. Avea prevăzută o greutate totală de 250 kg, o suprafaţă de susţinere de 14 m² şi un motor de 20 CP. Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta experienţă în manevrarea lui.

Aeroplanul nu avea însa nici profundor, nici ampenaj stabilizator. Cu toate acestea, la încercarile de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, dupa ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înaltimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorîndu-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac. El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă.

Vuia II - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia II – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, “la bord”, fără “ajutor extern” (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbateri asupra definiţiei de primul aeroplan.

Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul “Vuia 1 bis“. Mai tîrziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, mentinîndu-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit “Vuia 2” şi a fost brevetat în Belgia.

Vuia II - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia II - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate. Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cîntarind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy (nu de catre Vuia) si s-au ridicat de la sol.

Vuia helicopter (1918) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia helicopter (1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia helicopter - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia helicopter - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Dintre creatiile lui traian Vuia mai amintim torpila aeriana, realizată, în 1917, împreuna cu Victor Tatin (1847-1917) şi generatoarele de aburi, de joasa şi înaltă presiune (1925).

 

Activităţi sociale şi politice

Din iniţiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, a fost constituit la Paris „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania”, o organizaţie care milita pentru unirea Ardealului cu România. Comitetul a editat şi o revistă, „La Transylvanie”, la care a colaborat şi Traian Vuia cu mai multe articole.

Vuia a publicat articole, pe aceeaşi temă şi în revista „La nation tchèque”. A fost însă foarte critic asupra modului în care s-a înfăptuit unirea Ardealului cu Transilvania, considerând o mare greşeală lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Român, care să fi apărat interesele ardelenilor şi să fi permis cu timpul o „occidentalizare” a României şi nu vice-versa, o „balcanizare” a Transilvaniei.

În timpul celui de-al doilea război mondial Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Traian Vuia fost ales membru de onoare al Academiei Române, pe 27 mai 1946.

La 3 septembrie 1950 se stinge din viață la București.

Este înmormîntat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

 

In memoriam

- Aeroportul internaţional din Timişoara poartă numele Traian Vuia.

- În faţa Aeroportului Internaţional Traian Vuia din Timişoara este amplasată macheta aeroplanului Vuia 1, la scara 1:1, realizată de către Fundaţia Academică Culturală Timişoara.

- În ziua de 14 septembrie 2013, la Montesson, autorităţile franceze locale au dezvelit o placă în memoria lui Traian Vuia.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.orgyoutube.com

cititi ma i mult despre Traian Vuia si pe: enciclopediaromaniei.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

- Aurel Vlaicu (1882 – 1913)

- Hermann Oberth (1894 – 1989)

 

 

Victor Babeș (1854 – 1926)

Victor Babeș (1854 – 1926)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Victor Babeș (1854 – 1926)

Victor Babeș (n. 28 iulie 1854, Viena – d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș. În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

 

Biografie

Originea şi familia

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, originar din Banat şi al Sophiei Goldschneider. A mai avut o soră, Alma, şi un frate, Aurel. A fost căsătorit cu Iosefina Thorma, având cu aceasta un fiu, Mircea.

 

Studiile

A început să studieze Arta Dramatică, la Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, provocată de tuberculoză, la o vârstă tânără, l-a determinat să abandoneze studiile începute şi să se înscrie la Medicină.

A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Budapesta şi Viena. A luat doctoratul în medicină la Viena în anul 1878. În 1881 a primit o bursă şi a plecat la Paris şi la Berlin, unde a lucrat cu cei mai importanţi profesori ai vremii: Cornil, Pasteur, Virchow, Koch şi alţii. A continuat să studieze alături de mari profesori de la Munchen, Heidelberg şi Strassbourg până în 1886.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 – 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).

În 1885 este numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În acelaşi an a publicat la Paris, împreună cu savantul André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume.

În anii 1885 – 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

În 1881 primește titlul de conferențiar (docent privat) iar în 1885 postul de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie. A ocupat această funcţie până în anul 1926. Tot în anul 1887, s-a înfiinţat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie şi Patologie, condus de Victor Babeş şi care avea în viitor să îi poarte numele (Institutul „Victor Babeş”).

 

Activitate științifică

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți – sporozoari intracelulari nepigmentați – care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită “patomorfologia procesului infecțios“, sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în țara noastră, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

Din 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1893 a devenit membru titular. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

În anul 1900 a înfiinţat Societatea Anatomică, la Bucureşti, care se ocupa cu studiile anatomo-clinice. În 1913 a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră care izbucnise în rândurile Armatei Române, care se afla în campania din cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria. Între 1916-1918 a continuat prepararea de produse biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale.

În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată în acel an.

A introdus vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la iniţierea acesteia de către Louis Pasteur. Este considerat al doilea rabiolog din lume, după L. Pasteur şi părintele seroterapiei, precursor la imunologiei moderne.

Un alt preparat care a salvat foarte multe vieţi a fost serul antidifteric. A desfăşurat activitate amplă în cercetarea pelagrei, tuberculozei, febrei tifoide şi a leprei.

A descoperit peste 40 noi specii microbiene, care au fost denumite după numele său, Babesiide.

A publicat peste 1.000 lucrări ştiinţifice şi 25 monografii în domeniul microbiologiei şi anatomiei patologice.

A fost membru corespondent al Academiei de Medicină franceze. A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie civilă franceză, Legiunea de Onoare.

 

Concepții filozofice și atitudine militantă

Pe lângă activitatea științifică, Babeș a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei. Studiind cauzele acestei boli, care (ca și tuberculoza) avea extindere în masă, a subliniat esența socială a acesteia și în 1907 a susținut:

Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei rușini naționale, vi-l dau eu: împroprietărirea țăranilor.”

De asemenea, Babeș s-a preocupat îndeaproape de problemele medicinii profilactice, abordând probleme ca: alimentarea cu apă a localităților, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.

Concepția sa filozofică, înscrisă pe linia materialismului este expusă în lucrările: Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filozofie (1879) și Credință și știință (1924). Babeș a combătut agnosticismul lui Kant, teoria ideilor înnăscute (ineismul) lui Descartes, apriorismul idealist al lui Schelling, precum și fideism. A susținut în mod consecvent caracterul obiectiv al lumii, al legilor naturii și al cauzalității.

Victor Babes a pus bazele publicațiilor „Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie“ (1889), „Romania medicală“ (1893) si „Archives des sciences médicales“ (1895).

 

Moartea

A murit la 19 octombrie 1926, la Bucureşti. Mormântul lui Victor Babeş se găseşte la Institutul „Cantacuzino” din Bucureşti.

 

Eponime asociate

- Corpusculii Babeș-Ernst: incluzii metacromatice în protoplasma unor bacterii grampozitive (de ex.: bacilul difteric).
- Corpusculii Babeș-Negri: incluzii rabice în celulele nervoase.
- Babesia: un gen de paraziți din ordinul Haemosporidia.
- Babesioze, (sin. Piroplasmoză): o boală rară gravă, uneori fatală, la oameni cauzată de un protozoar intraeritrocitar, Babesia microti.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

cititi mai mult despre Victor Babeș si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org

Ştefania Mărăcineanu (1882 – 1944)

Ştefania Mărăcineanu (1882 – 1944) 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Ştefania Mărăcineanu (n. 17 iunie 1882, fiind declarată pe 18 iunie 1882, Bucureşti – d. 15 august 1944, deşi în documentele Cimitirului Bellu apare pe 18 martie 1947) a fost o chimistă şi fiziciană română de renume internaţional, care a formulat teorii despre radioactivitate, radioactivitatea artificială şi procedeul de declanşare artificială a ploii.

 

Biografie

Ştefania Mărăcineanu s-a născut în Bucureşti, la 18 iunie 1882. Se ştiu foarte puţine detalii despre viaţa ei timpurie, cu excepţia faptului că a avut o copilărie nefericită, despre care ea nu a vrut să vorbească. A studiat la Liceul „Elena Doamna” din Bucureşti şi apoi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A activat o perioadă ca profesoară la Şcoala Centrală din Bucureşti, o şcoală publică de fete.

Începând din 1922, cu ajutorul unei burse, Ştefania Mărăcineanu a urmat cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. În 1924 şi-a susţinut lucrarea de doctorat cu titlul Recherches sur la constante du polonium et sur la pénétration des substances radioactives dans les métaux (Cercetări asupra constanţei poloniului şi asupra penetrării în metale) la Universitatea Sorbonne din Paris pentru care a primit calificativul Très Honorable.

Auditoriul era format din mulţi studenţi, profesori sau fizicieni care umpleau până la refuz amfiteatrul unde savanta îşi ţinea dizertaţia. Printre aceştia se afla şi Marie Curie care a cooptat-o în echipa sa, „Domnişoara Mărăcineanu a lucrat mai mulţi ani în laboratorul meu şi recent a obţinut titlul de doctor în ştiinţe fizice. Apreciez în mod deosebit munca ei ştiinţifică.”

După obţinerea doctoratului lucrează şi la observatoarele din Mendou şi Paris, unde a demonstrat că plumbul supus mai multe secole radiaţiilor solare a devenit radioactiv. A folosit la experiment bucăţi din acoperişul Observatorului Astronomic parizian, vechi de 300 de ani. Rezultatele au fost publicate în revista „Comptes Rendus des Séances de l’Académie des Sciences de Paris”.

Cu o scurtă întrerupere, rămâne în continuare şase ani la Paris pentru a studia efectul radiaţiei solare asupra substanţelor radioactive. Pe când studia radioactivitatea poloniului, Ştefania Mărăcineanu a observat că timpul de înjumătăţire al poloniului pare să depindă de materialul pe care este depozitată proba de poloniu. Explicaţia dată de ea acestui fenomen a fost că particulele alfa emise de poloniu ar transforma materialul substratului într-un element radioactiv.

Numită, în 1925, asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în laboratorul profesorului Christache Musceleanu, creează aici primul Laborator de Radioactivitate din ţară, folosind aparatura cumpărată cu banii proprii. Lucrând la teza ei de doctorat, Ştefania Mărăcineanu a identificat fenomenul radioactivităţii artificiale. Cercetările au fost publicate în mai multe reviste de specialitate.

Procedeul a fost explicat fizic şi matematic de Irène Joliot-Curie şi soţul acesteia, descoperirea fiind încununată cu acordarea premiului Nobel celor două personalităţi. Ştefania Mărăcineanu a exprimat consternarea ei pentru faptul că Irene Joliot-Curie folosise o mare parte din observaţiile sale de lucru referitoare la radioactivitatea artificială, fără să menţioneze aceasta.

Mărăcineanu a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris. Meritele fizicienei române au fost recunoscute de către fiica Mariei Curie într-un articol publicat în „Neues Wiener Journal”, în 1934: „Ne amintim că savanta română domnişoara Mărăcineanu a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale”.

S-a ocupat şi de fenomenele meteorologice, reuşind, cu sprijinul profesorilor Bungeţianu şi Vasile Karpen şi al aviatorului Bâzu Cantacuzino, să descopere procedeul de declanşare artificială a ploii cu ajutorul unor săruri radioactive şi să stabilească legătura între cutremure şi precipitaţii. În 1931 a provocat prima ploaie artificială din lume în Bărăgan, continuând cercetările în Algeria, cu sprijinul guvernului francez. A semnalat pentru prima dată că în ajunul producerii unui cutremur creşte radioactivitatea în zona epicentrului.

Principalele sale lucrări au fost: Actions spéciales du soleil sur la radioactivité du polonium et du plomb (Paris, 1926), Radioactivitatea şi constituţia materiei (Bucureşti, 1929), Radioactivité, soleil, pluie artificielle (Bucureşti, 1934) şi La radioactivité du globe, les radiations et les tremblements de terre. Les pluies et les tremblements de terre. Ştefania Mărăcineanu, savanta ce susţinea că „răsplata pentru cercetătorul devotat ştiinţei nu vine din afară, ci sunt fiorii de fericire pe care îi are la descoperirea adevărului”, s-a îmbolnăvit de cancer, provocat de iradierile radioactive, şi a murit cu un an înaintea folosirii celor două bombe atomice împotriva omenirii.

A fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România începând cu 21 decembrie 1937.

Ştefania Mărăcineanu s-a îmbolnăvit de cancer, cauzat de iradieri, şi a murit la data de 15 august 1944.

 

Ipoteze controversate

Ştefania Mărăcineanu a studiat legătura dintre radioactivitate şi ploi, iar mai târziu relaţia dintre cutremure şi precipitaţii. Ea s-a lansat şi în alte ipoteze controversate, cum ar fi influenţa razelor de soare sau chiar a apei de ploaie asupra radioactivităţii. Ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută îndelung în comunitatea ştiinţifică de atunci, atât în Franţa, cât şi în Germania şi Anglia. Se pare că disputa a fost destul de aprinsă şi a contribuit la izolarea Ştefaniei Mărăcineanu de grupul de la laboratorul Curie

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

cititi mai mult despre Ştefania Mărăcineanu si pe en.wikipedia.org