Matei Balș (n. 6 ianuarie 1905, București – d. 19 aprilie 1989, Geneva) a fost un medic român, profesor universitar la București, șef de catedră la Clinica a II-a de boli infecțioase și decan al FPSMF (Facultatea pentru Perfecționare și Specializare a Institutului Medico-Farmaceutic din București), membru titular al Academiei de Medicină a RSR (1969), membru al Academiei de Științe din New-York, membru al Societății Americane de Microbiologie, membru al Societății Regale de Medicină Tropicală și Igienă din Londra, membru al Societății de Patologie Clinică din Berlin, laureat al Premiului de Stat clasa I (1950), pentru descoperirea nitrofuranului și aplicarea lui în febra tifoidă.
Matei Balș a fost o personalitate de referință în istoria celui mai vechi spital de boli infecțioase din România, respectiv Spitalul de Boli Infecțioase Colentina, al cărui certificat de naștere datează din 1880, odată cu ridicarea primelor barăci de izolare a bolnavilor contagioși.
A publicat peste 350 de lucrări științifice în țară și 35 în străinătate, dintre care unele au fost „cărți-eveniment” și cele mai vândute, de mare utilitate și actualitate și astăzi, printre ele se numără:
- Introducere în studiul patologiei infecțioase (1958),
- Antibioticele (1966),
- Terapia infecției (1975)
- Laboratorul clinic în infecții (1982).
Matei Balș este întemeietorul școlii moderne romanești de bacteriologie clinică și pionier al erei „antibioticoterapiei”, aducând contribuții valoroase în chimioterapia unor boli contagioase.
Tot el este cel care a pus în aceeași ecuație laboratorul, prin tehnici și metode moderne de diagnostic microbiologic, și activitatea clinică, prin interpretarea și monitorizarea tratamentului bolilor infecțioase.
Matei Balș a fost decorat cu Crucea Regina Maria (1942) și Medalia muncii cl. I (1966), iar în 1973 a devenit Medic Emerit al RSR.
În prezent, Institutul Național de Boli Infecțioase îi poartă numele.
George Enescu (n. 19 august 1881, George Enescu, George Enescu, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.
Viața
Copilăria
George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. A fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Mai târziu părinții lui s-au despărțit iar tatăl a avut o relație cu Maria Ferdinand Suschi, o tânără de origine poloneză, din care s-a născut un fiu ilegitim, pictorul Dumitru Bâșcu.
Părinții l-au alintat cu numele „Jurjac”, dat de guvernanta franceza Lydie Cedre, care a avut o influență profundă asupra educației sale începând de la vârsta de 6 ani.
A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”
—Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu‘
Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.
În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.
Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Regina Elisabeta a României cu George Enescu și Dimitrie Dinicu la Castelul Peleș – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Începutul secolului al XX-lea. Lucrări semnificative
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.
În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915).
În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
George Enescu (1881– 1955) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Perioada interbelică
După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.
Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938).
Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.
Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.
Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.
- Yehudi Menuhin
În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române.
George Enescu si elevul sau, Yehudi Menuhin. foto: arhiva RFI Romania – preluat de pe www.facebook.com
Opera Oedip
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față.
La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea în fotografii cu un voal negru pe față.
Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii.
Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet.
Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri.
O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.
Maria Cantacuzino si George Enescu – foto preluat de pe www.historia.ro
Al doilea război mondial. Opere de maturitate
În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.
În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi.
După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.
Ultimii ani. Exilul
În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru.
S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955.
A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.
George Enescu la o masă festivă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Interpretul
Pianist
Deși este cunoscut în principal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.
Dirijor
Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria:
„George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.”
În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra „inegală, ezitantă” care era Filarmonica la acel moment, Sebastian descria complementaritatea dintre artă și iscusință tehnică la dirijor, scriind:
„Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”
Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, opinie împărtășită și de Andrei Tudor, care scria că „in multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențială și, desigur, cea mai trainică a complexei sale personalități artistice.”
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră.
Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.
Celebritatea internațională a lui George Enescu – de care era el însuși intrigat – se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
Creația
Opere
- Oedip – tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)
Simfonii
- Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)
- Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
- Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)
Alte lucrări orchestrale
- Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)
- Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
- Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
- Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
- Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
- Suita orchestrală nr. 3 în Re major “Săteasca”, Op. 27 (1937-1938)
Muzică de cameră
Cvartete pentru coarde
- Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
- Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)
Sonate
- Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)
- Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
- Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor “în caracter popular românesc”, Op. 25 (1926)
- Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
- Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)
Alte lucrări de cameră
- Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)
- Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
- Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
- Concertstück pentru violă și pian (1906)
- Légende pentru trompetă și pian (1906)
- Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
- Impressions d’Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)
- Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
- Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
- Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)
Muzică pentru pian
- Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor “în stil vechi”, Op. 3 (1897)
- Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
- Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
- Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
- Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)
Casele Enescu
În București se găsește Muzeul Național „George Enescu”, găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă publicului, au locuit Maruca și Enescu.
Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. În Dorohoi se află Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi în casa tatălui compozitorului, Costache Enescu.
Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul, pe strada Yehudi Menuhin). În conacul din Tescani, Bacău („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii ’80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.
Casa din Mihăileni a bunicului matern, în care Enescu a petrecut o parte din copilărie, a ajuns până în 2014 într-o stare avansată de deteriorare. A fost salvată în august 2014 de la demolare de o echipă de arhitecți voluntari.
Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 12 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov, România – d. 29 martie 1989, Baia Mare, România) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român.
De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate.
Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii (1).
A fost doctor în drept constituțional.
Biografie
S-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască.
Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea.
Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.
Studii
Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret.
Debutează la Revista Vlăstarul.
Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a.
Deși era singurul elev de confesiune mozaică, a urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171–172) Nicu Steinhardt.
Și-a luat bacalaureatul în 1929.
După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu.
Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.
Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).
Începutul activității literare
Antisthius este pseudonimul, – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère – sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariții editoriale:
- în 1934 – În genul … tinerilor, volum parodic, Editura Cultura Poporului, București, 1934, reeditare Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0, reeditare București, Ed. Humanitas, 1996;
- în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, editura Cultura românească din București,
- în 1937 – Illusion et réalités juives, Librairie Lipschutz din Paris.
Cartea „În genul… tinerilor” a fost volumul de debut al lui N. Steinhardt, apărut în 1934 și reeditat în 1993 și 1996.
Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati, repudiate mai târziu de autor.
Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul “Antisthius“, în “Revista burgheză“, unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe Eugen Ionescu.
Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-și asume ca experiență spirituală religia iudaică a părinților săi, sunt realizate în colaborare și sub influența prietenului său, Emanuel Neuman.
Cartea “Illusion et réalités juives” (Iluzii și realități evreiești) se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiect actual în 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip.
Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe.
În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de “purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima.
Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).
Din 1944 revine la “Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică.
Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu.
În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească.
Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.
După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate.
Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.
Încarcerarea
Arestarea
În 1958 a fost arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a.
La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în lotul intelectualilor mistico-legionari.
Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în Lotul Noica-Pillat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de “infracțiune de uneltire contra ordinii sociale“.
Botezul
Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Ion Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).
După cum a scris în Jurnal, botezul s-a petrecut foarte repede.
„Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez. (…) Botezul, hotărît pentru ziua de 15 martie 1960, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală ― dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită ― părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. (…) (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)” (Jurnalul Fericirii, ed. 2008, pp. 167-169).
Jurnalul fericirii
Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar.
Redactat la începutul anilor 1970, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este încredințată prietenului său ce fusese închis ca și el, poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972.
Lucrarea îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor.
Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate.
Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984.
Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris.
Cartea circulase în samizdat (2) printre intelectualii epocii.
Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.
Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele.
Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.
Nicolae Steinhardt și rasismul
Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor în Transnistria:
„Printre țigani. Rasismul este o demență, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.
Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: “să-mi sară ochii”, “să-mi moară mama”, “să fiu nebun”.
Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă.”
Eliberarea
Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici.
Îndată după eliberarea din detenție, la schitul Darvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.
Reluarea activității literare
După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc.
În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: Între viață și cărți (1976), Incertitudini literare (1980, care primește Marele Premiu al criticii literare).
Perioada de mănăstire
După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire.
În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie Ciopron refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș.
Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general.
Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile.
Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.
La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.
Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii.
La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară.
Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988).
Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.
Moartea
În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist.
Face drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Iustin Hodea – starețul mănăstirii – și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”.
Iar părintele Iustin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.
În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989, (capitolul Repere biobibliografice întocmit de Virgil Bulat).
În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale.
Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.
La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.
Operă
La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale.
Seria de autor cuprinde atât operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934,
În genul… tinerilor, și cu teza de doctorat, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare.
Volume proprii
- Antisthius, În genul… tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934.
- N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (teză de doctorat la Universitatea București, 1934).
- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Essai sur la conception catholique du Judaisme, 1935.
- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Illusion et réalités juives, 1937.
- N. Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Colecția Discobolul, Cluj-Napoca, 1980, fără ISBN.
- N. Steinhardt, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, Editura Albatros, București, 1982, fără ISBN.
- N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, fără ISBN.
- N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte, Editura Cartea românească, 1987, fără localitate, fără ISBN.
- N. Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, „Biblioteca Eminescu”, București, 1988.
- N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994: ISBN 973-35-0364-9).
- Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei dobîndi – Cuvinte de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.
- N. Steinhardt (pe copertă) [ediție anastatică: Antisthius, În genul… tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934], Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0.
- N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, ISBN 973-96825-3-7.
- N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995, fără localitate, ISBN 973-97030-3-8.
- N. Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade…, Editura Humanitas, București, 1996, ISBN 973-28-0655-9 (reeditare a: Antisthius, În genul…tinerilor, 1934).
- Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas (Colecția „Memorii/Jurnale/Convorbiri”), București, 1998, ISBN 973-28-0896-9 (ediția I la Editura revistei Literatorul, București, 1992) (reeditat 2003, ISBN 973-50-0662-6).
- N. Steinhardt, Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-35-1025-4.
- N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia (Colecția „Homo religiosus”), Cluj-Napoca, ediția a III-a, 2000, ISBN 973-35-0994-9 (ediția I în 1993).
- N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), ediția a doua, Cluj-Napoca, 2001 (în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale 2000), ISBN 973-35-0993-0 (ediția I în 1999).
- N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.
- N. Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2001, ISBN 973-35-1182-X. Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație, Editura Dacia (Colecția „Alternative”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1306-7.
- N. Steinhardt, Monologul polifonic – ediția întâi: Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, ISBN 973-35-0185-9 ; ediția a doua: Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1338-5.
- N. Steinhardt, Eseu romanțat asupra neizbînzii, Editura Timpul, Iași, 2003, ISBN 973-612-067-8.
- N. Steinhardt, Între lumi – Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1994, ISBN 973-9168-05-1.
- N. Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția “Alternative”), Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).
Alte contribuții literare
- Cuvânt înainte la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, Editura Aarhus, Olanda, 1988; Editura Științifică, București, 1994, ISBN 973-44-0125-4.
- N. Steinhardt, Autobiografie, apărută în ziarul “Ziua” (nr. 913/21-22 iunie 1997) și în “România literară”, nr. 46/19-25 noiembrie 1997.
Traduceri făcute de Nicolae Steinhardt
Traduceri din engleză în română
- James Barlow, Personalul de 1 și 6, (1971).
- David Storey, Viața sportivă, (1972).
- Max Oliver Lacamp, Focurile mâniei, (1972).
- Rudyard Kipling, Stalky et comp., (1977).
- Gaston Boissier, Cicero și prietenii săi, (1977).
- Robert Graves, Eu, Claudius, Zeul…, (1979).
- Sherwood Anderson, Winesburg în Ohio, Editura Romhelion, 1993, fără localitate, ISBN 973-9052-21-5.
Traduceri din română în franceză
- Vies des moines de Moldavie. Enseignements et apophtegmes des grands spirituels de l’Eglise Orthodoxe de Roumanie aux 19e et 20e siècles par le Père Ioanichie Bălan – Traduction du texte roumain par le Père Nicolas Steinhardt. Monastère de Chevetogne, 1986.
Traducerea în alte limbi a volumului Jurnalul fericirii
- italiană: Diario della felicità (traducere de Gabriella Bertini Carageani), Bologna: Il Mulino, 1995, reeditat în 2017 cu ISBN 8897908330, 9788897908333.
- franceză: Journal de la félicité (traducere de Marily Le Nir, cu o prefață de Olivier Clément), 1996, ISBN 92-3-203209-0 si ISBN 2-86829-070-1 , Arcantère Éditions / Éditions UNESCO, reeditat în 1999 cu ISBN 2-86829-072-8.
- spaniolă: El diário de la felicidad (traducere, note și studiu critic de Viorica Patea și Fernando Sánchez Miret), Ediciones Sígueme, Salamanca, 2007, ISBN 978-84-301-1658-4.
- portugheză braziliană: O Diário da Felicidade (traducere de Elípio Mário Dantas Fonseca), Editura É Realizações, São Paulo, 2009, 978-85-88062-79-5, reeditat în 2017.
- maghiară: Napló a boldogságról. Fordította: Dankuly Csaba, Dankuly Levente. Koinónia, Cluj, 2007, ISBN 978-973-7605-56-6.
- ebraică: Yoman ha’osher (traducere de Yotam Reuveny), 2007, editura Nymrod, Israel
- greacă: Νικολάι Στάινχαρτ. Το ημερολόγιο της ευτυχίας (traducere de Νεκτάριος Κουκοβίνος). Αθήνα: Μαΐστρος 2006, reeditat în 2007 cu ISBN 978-960-8252-44-8 și în 2009.
Traducerea în franceză a volumului Dăruind vei dobândi
Donne et tu recevras (traducere, prefată si biografie de Michel Simion) 2017, Edition Apostolia, ISBN : 979-10-97454-00-5
Articole și studii despre N. Steinhardt și opera sa
- Colectiv de autori, Nicu Steinhardt în dosarele Securității 1959-1989, Nemira, 2005.
- George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății, Editura Humanitas, București,2009
- George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Brașov.
- Monica Pillat, “Jurnalul fericirii“, în Revista de istorie și teorie literară, an XL, nr. 1-2/1992, Editura Academiei Române.
- Arhimandrit Serafim Man, “N. Steinardt, intelectualul-monah“, în revista Limba și literatura română, an XXV, nr. 1 (ianuarie-martie), București, 1996.
- Virgil Bulat, “Cuvânt înainte” la volumul Monologul polifonic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
- Olivier Clément, “Préface” la volumul Journal de la félicité, Arcantère / UNESCO, Cluj-Napoca, 1995.
- Adrian Mureșan, Hristos nu trage cu ochiul. N.Steinhardt&generația ’27, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006
- Nicolae Morar, Dimensiunea creștină a operei lui N.Steinhardt, Editura Paideia, București, 2004
- Amintiri despre N.Steinhardt, crestomație de Arșavir Acterian, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
- Marius Mihet, N. Steinhardt. Ipostaze necontradictorii, „Romania literara”, nr. 49/2016
- N. Steinhardt sau fericirea de a fi creștin. Caietele de la Rohia (I), (II), (III), (IV), ed.îngrijită și note de Florian Roatiș, Editura Helvetica, Baia Mare, 1999, 2000, 2001, 2002
- Elena Ciungan , „Nicolae Steinhardt-viata ca o poveste de dragoste”,- teza de doctorat, Editura CD Press Bucuresti, 2010
- Michel Simion, « Nicolae Steinhardt, prédicateur de la félicité » in « Nos pratiques homilétiques : enjeux liturgiques et théologiques » – 62e Semaine d’études liturgiques Saint-Serge, Münster, Aschendorff, 2017
- Constantin Jinga, Nicolae Steinhardt (1912-1989), în vol. Dumitru Tucan (ed.), Mémoire, histoire, témoignage. Essais sur la littérature du goulag est-européen, Jatepress, Szeged, 2014, pp.105-151
Monografie Steinhardt
În 2009 apare la editura Humanitas o monografie dedicată lui Nicolae Steinhardt-N.Steinhardt și paradoxurile libertății- scrisă de George Ardeleanu de la Facultatea de Litere din București. Lucrarea, la origine teză de doctorat, apreciată intens în mediul intelectual românesc, cuprinde, între altele, o serie de studii privind urmăririle lui Steinhardt de către Securitate sau felul cum a fost receptată generația 80, de exemplu, de acesta.
Note:
1 – Jurnalul fericirii este o carte de memorii și eseuri a scriitorului, criticului literar și eseistului român Nicolae Steinhardt.
Prima versiune a Jurnalului fericirii a fost încheiată la începutul anilor 1970. Această ediție, exemplar dactilografiat de 550 de pagini, a fost confiscată în data de 14 decembrie 1972 de Securitate și returnată scriitorului în 1975 la intervenția Uniunii Scriitorilor.[1] Nicolae Steinhardt a redactat o a doua variantă de aproximativ 760 de pagini.[2]
Conștient că această carte se putea să nu fie publicată în timpul vieții sale, a dat în păstrare exemplare lui Virgil Ciomoș și în străinătate Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca.
Cartea începe cu un Testament politic al lui Nicolae Steinhardt semnat cu pseudonim Nicolae Niculescu, cu trei soluții propuse pentru ieșirea din universul concentraționar. Soluția întâi inspirată de Soljenițîn – este cea a sfidării morții prin acceptare deplină, soluția a doua inspirată de Alexander Zinoviev implică libertatea adusă de nebunie și a treia soluție este inspirată de Winston Churchill și de Vladimir Bukovski și e legată de sfidarea morții prin luptă.[3]p.(6-8) [2] p.246
2 – Samizdat (rusă: самиздат; IPA: [səmɨzdat]) a fost una dintre principalele activități disidente din blocul sovietic [1], activitate în care diferite persoane au reprodus manual publicații sau opere literare cenzurate, transmițându-le de la cititor la cititor, în cercul de prieteni și cunoscuți. Această practică de sustragere față de cenzura impusă oficial reprezenta o activitate periculoasă pentru cei ce realizau respectivele copii, dar și pentru cei ce le răspândeau sau erau prinși în posesia materialelor cenzurate.
Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig – d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător şi inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească (în 1818 a înfiinţat în Bucureşti prima şcoală cu predare în limba română, Şcoala de la Sfântul Sava).
Gheorghe Lazăr- portret de Mișu Popp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Viaţa
Transilvania
Data naşterii acestui părinte al învăţământului bucureştean este controversată. Istoricul Ştefan Lupşa conchide că Gheorghe Lazăr s-ar fi născut la 9 ianuarie 1782, bazându-se pe un protocol care menţionează naşterea sa la acea dată. După alţi autori, data naşterii sale ar fi 5 iunie 1779.
Fiu de ţăran liber, Gheorghe Lazăr a urmat scoala primară la Avrig avându-l ca dascăl pe Ioan Barac apoi a studiat la Liceul Piarist din Cluj, ale cărui cursuri le-a urmat între 1798-1805.
Excepţie a făcut anul 1802, în care a urmat cursurile Liceului Catolic din Sibiu. După obţinerea bacalaureatului la Cluj obţine o bursă plătită de Biserica Ortodoxă, din fondul sidoxial pentru a studia la Viena în vederea urmării unei cariere ecleziastice.
La Viena a urmat studii superioare de filozofie, istorie şi de ştiinţe fizico-matematice, Ulterior a studiat şi teologia.
Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonit arhidiacon şi a obţinut un post la Şcoala teologică ortodoxă.
A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic şi chiar un manual de pedagogie.
În anul 1815 Gheorghe Lazăr a candidat la funcţia de episcop al Episcopiei Aradului, dar mitropolitul Ştefan Stratimirovici s-a opus numirii sale, astfel încât scaunul episcopal al Aradului a rămas vacant până în 1828.
Gheorghe Lazăr s-a aflat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învăţământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română.
În urma unui proces disciplinar, la sfârşitul anului 1815 guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcţie, punându-l sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti.
Aceasta l-a determinat ca în 1816 să treacă munţii şi să se stabilească la Bucureşti, unde şi-a câştigat existenţa mai întâi ca profesor particular.
Ţara Românească
În Ţara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înfiinţare a unei şcoli româneşti la cel mai înalt nivel ştiinţific posibil pe atunci, într-o vreme în care învăţământul se desfăşura în limba greacă.
Sprijinit de Iordache Golescu şi Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susţineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei.
Şcoala de la Sfântul Sava
La 24 martie 1818, obţinând aprobarea pentru înfiinţarea şcolii româneşti, şi-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava.
La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că odraslele boiereşti frecventau în continuare şcoala grecească.
Noua instituţie a devenit curând principalul focar de consolidare şi difuzare a culturii româneşti. Din prima generaţie de elevi au făcut parte, printre alţii, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici şi alţii.
Şcoala de la Sfântul Sava este cel mai vechi institut educaţional din Bucureşti cu predare în limba română.
În trecutul acestei instituţii apare figura marcantă a lui Gheorghe Lazăr, răspânditor de cultură într-o epocă în care aceasta era considerată un apanaj al păturilor sociale înstărite.
Cursurile pe care le-a ţinut în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie evitată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie. După cum susţine Dora d’Istria istoriseşte că
“Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-şi întoarcă privirile ci spre această antică Ausonia, de unde au provenit glorioşii veterani ai generosului Traian“.
Atunci când cartea era o raritate şi, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus şi a scris cărţi în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români.
La şcoala lui Lazăr au venit şi copii de prăvăliaşi, şi copiii oamenilor de la marginea oraşului, iar el i-a învăţat cu dragoste tainele ştiinţelor matematice şi ale filozofiei, în limba lor maternă.
Revoluţia din 1821
În timpul Revoluţiei din 1821, Gheorghe Lazăr şi elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni şi învăţându-i pe panduri să mânuiască armele şi să se apere.
Se pare că Gheorghe Lazăr era pentru Tudor Vladimirescu un om de încredere şi de mare necesitate, fapt pentru care inginerului Gheorghe Lazăr trebuiau să i se pună la dispoziţie o mie de oameni pentru metereze.
De altfel, documentele vorbesc despre activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în Bucureşti: ridicarea topografică a Moşiei Obislavu (Dâmboviţa) sau a Moşiei Fântânele (Prahova).
Documentaţiile acestora s-au păstrat la Arhivele Statului din Bucureşti.
Ultimii ani; întoarcerea in Ardeal
Colaborarea sa cu revoluţionarii i-a atras mai târziu persecuţia din partea autorităţilor.
Gheorghe Lazăr se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde se stinge din viaţă în ziua de 17 septembrie 1823.
A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.
La mai bine de un secol mai târziu, în anul 1934, Şcoala militară de ofiţeri de infanterie din Sibiu a reamenajat mormântul său.
Elogiul posterităţii
Biografii
Primii biografi i-au fost elevii săi, Ion Heliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, care au oferit istoriei primele date biografice precum şi primele analize ale ideilor pedagogului Gheorghe Lazăr.
Astfel, în articolul Gheorghe Lazăr, publicat în Curierul românesc (1839), Heliade scrie:
„Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lîngă Sibii, pe moşia lui Brucăntal (sic). Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. …s-a dat pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărît unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa grecească neunită. La numirea episcopului, fiind ales preasfiinţia-sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei şi s-a orînduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoţiei.”
Iar mai departe zice Heliade:
„Lazăr a fost profesor la Sfîntul Sava patru ani cu mare rîvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi; dar cînd făcea leţie de filosofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru [Tell], tatăl ofiţerilor Tel [Tell].”
Cu toate acestea Heliade nu cunostea viaţa privată a lui Lazăr, aşa că o legendă atât de romantică ce îl imagina ca fiind protejat al baronului Brukenthal părea potrivită a fi înglobată în biografia cărturarului avrigean.
Câteva decenii mai târziu povestea aceasta este demontată de cei care s-au aplecat serios asupra vieţii sale prin studiul documentelor demonstrând că Lazăr nu a studiat cu banii baronului Brukenthal ci cu bani româneşti: ai familiei sale la început şi apoi cei din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe.
Cei care au făcut lumină în biografia lui Lazăr au fost : Avram Sădean în 1914, Ioan Lupaş în 1915, Onisifor Ghibu în 1916, Traian Lalescu în 1919, I. Matei în 1923, Gh. Bogdan-Duică în 1924, Gr. Popa Liseanu, Ghe. Macovescu.
În 1928 şi Nicolaie Iorga revine asupra biografiei lui Lazăr eliminând legendele şi elementele fără temei.
Monumente
Ca o recunoaştere a activităţii sale, în multe localităţi din România au fost amplasate statui ale lui Gheorghe Lazăr.
Astfel în anul 1886, în Piaţa Universităţii din capitala României a fost amplasată o impunătoare statuie care readuce în memoria tuturor întreaga sa operă dedicată identităţii româneşti.
În anul 1864, elevul său, contele Scarlat H. Rosetti, mare proprietar de terenuri în România, a ridicat primul monument dedicat personalităţii lui Gheorghe Lazăr.
Monumentul, care a costat 550 de florini, a fost amplasat în curtea bisericii gr. răsăritene ortodoxe în aşa fel încât să fie vizibil din drum.
Tot în Avrig, în centrul localităţii, a fost instalat, ulterior, un bust dedicat marelui înaintaş, conceput cu mare putere de expresie de sculptorul Cornel Medrea.
Şi la Sibiu, în faţa palatului ASTRA, se află un bust al lui Gheorghe Lazăr.
Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti, Sculptor: Ion Georgescu, 1896. Este amplasată în Piaţa Universităţii, vizavi de clădirea Palatului Universităţii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Denumiri de instituţii
În semn de preţuire pentru fondatorul învăţământului în limba naţională, mai multe instituţii de învăţământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu (fostul liceu al iezuiţilor), Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Naţional Pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj-Napoca, Grupul Şcolar Gheorghe Lazăr din Baia Mare, Liceul Teoretic Gheorghe Lazăr din Pecica etc.
Comemorări
La 100 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, autorităţile de atunci, membrii guvernului şi instituţiile de învăţământ de toate gradele au organizat o comemorare festivă.
În anul 1973 UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig, aducându-se în prim plan activitatea, viaţa şi opera unuia dintre cei mai prestigioşi îndrumători ai culturii române.
În data de 17 septembrie 2023, Primăria şi Consiliul Local Avrig, judeţul Sibiu, au comemorat 200 de ani de la moartea cărturarului avrigean Gheorghe Lazăr, ocazie cu care oficialităţile locale şi centrale au dezvelit şi sfinţit statuia lui Gheorghe Lazăr în noua locaţie „La Castani”.
Monumentul este adus la Avrig, după ce a tronat câteva timp de decenii, în Piaţa Mare din Sibiu.
Cu această ocazie au fost susţinute alocuţiuni ce au evocat personalitatea remarcabilă a lui Gheorghe Lazăr.
Constantin G. Stere sau Constantin Sterea s-a nascut intr-o familie de boieri romani la 1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca in Basarabia țarista si a decedat la 26 iunie 1936, in localitatea Bucov din judetul Prahova. A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contributie importanta la infaptuirea Marii Uniri din 1918.
În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționara narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia A fost inchis mai intai la Odesa, apoi transferat la Moscova si in final a ajuns deportat politic in satul Yercinsk, pe malul fluviului Obi, in Siberia. (1886-1892).
La varsta de 27 de ani, in luna noiembrie a anului 1892, obtinand pasaport si ajutor din partea parintilor paraseste Basarabia si intra in Romania, stabilindu-se la Iasi. In toamna aceluiasi an se inscrie la facultatea de drept a universitatii iesene iar la inceputul anului urmator isi aduce familia, sotia cu cei doi copii. Dupa terminarea studiilor, in anii 1898-1899 a fost numit prim ajutor de primar la Iasi de catre Ionel Bratianu care, fiind acolo intr-o vizita, i-a descoperit marile calitati de om politic.
A debutat ca publicist în 1893, în Evenimentul literar, revistă în care şi-a afirmat concepţiile şi crezul său politic. La 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a Facultăţii de Drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular. In 1897 isi susține teza de licență, iar la 1901 isi începe cariera de pedagog, astfel incat din profesor suplinitor ajunge ca la 1913 să fie ales rector. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă, fiind fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.
El considera ca societatea viitorului este bazata pe obstea taraneasca si a fost initiatorul miscarii poporaniste, adica taranesti, o miscare politico-ideologica si artistica, inrudita cu narodnicismul din Rusia. Desi a simpatizat cu socialistii, el nu a fost membru al acestui partid. A aderat la Partidul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind alaturi de socialisti ca Mortun, Nadejde, alcatuind aripa stanga a Partidului liberal, convinsi fiind ca acolo isi vor putea sustine propunerile. Fruntasii partidului socialist roman care au intrat in partidul liberal erau denumiti „tinerimea generoasa” si era grupata in jurul lui Ionel Bratianu.
C. Stere prin discursurile sale si prin articolele din presa s-a pronuntat pentru Basarabia ca pamant romanesc si a cerut alipirea la patria mama. Intr-un discurs din 15-16 decembrie 1915 in Camera Deputatilor arata:
” Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul care rezerva toate aspiratiile care il inalta el afirma inainte de toate chiar puterea lui vitala si dreptul la o viata mai realista si mai larga in societatea natiunilor. Basarabia a fost cedata rusilor in baza tratatului din anul 1812 de la Bucuresti. Pana in anul 1817 se mai preda in scolile din Basarabia in limba romana. Dupa aceasta data a fost interzisa limba noastra si in scolile in care se invata in romaneste. Pentru simpla intrebuintare a limbii romane erai amenintat cu inchisoare in Siberia. La revolutia din 1905 s-a revenit la limba romana si a inceput si gustul pentru literatura romana.”
Constantin Stere si-a adus o insemnata contributie la formarea si educarea tinerilor din Basarabia si Bucovina si trimiterea lor inapoi in teritoriile ocupate de Rusia tarista, pentru a avea o activitate coordonata si bine formata, de afirmare a idealurilor nationale. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. În anii Marelui Război European, Stere s-a opus unei alianțe a României cu Imperiul țarilor și Antanta, pentru că aceasta ar fi însemnat abandonarea Basarabiei, preferând o raliere la Germania și Puterile Centrale, tocmai pentru a aduce teritoriul dintre Prut și Nistru în unitatea națională românească. Alianţa care se profila alături de Rusia ţarilor „îl înnebunea cu desăvârşire“ pe Stere, în acele zile tensionate, după mărturia lui Duca. De fapt, el nu renunţa la idealul strângerii tututror românilor laolaltă, dar nu putea accepta sacrificarea basarabenilor.
La 15 decembrie 1915 Stere a făcut o adevărată profeţie în Parlament, arătând că nădăjduia pentru copiii din acel moment ca „vor vedea România mare, întreagă, neştirbită… de la Nistru şi până la Tisa“. Rămânând în teritoriul ocupat de nemti, nu a fost un colaboraționist, ulterior negăsindu-se vreo probă pentru a fi acuzat de trădare.
In primăvara anului 1918, s-a aflat la Chişinău doar pentru o luna si jumatate, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei. In acea perioada, criza politică din Basarabia se adancise, manifestandu-se prin bolşevizarea unităţilor militare rusesti si anarhizarea lor, prin destabilizarea societatii si subminarea autoritatii Sfatului Ţării şi a Consiliulului de Directori Generali pana acolo, incat aceste organisme ale puterii tanarului stat nu mai puteau controla situaţia în teritoriu. Se urmarea instaurarea unei orânduiri bolsevice de felul aceleia care deja se constituise la Petrograd si care schimbase destinul fostului Imperiu ţarist. Cele trei lozinci bolsevice care au răsturnat lumea „pământ ţăranilor, fabricile muncitorilor şi pace lumii”, au ajuns să stea si la temelia tulburărilor de la Chişinău.
Membrii Sfatului Ţării au început să fie vânaţi, pentru a fi suprimaţi ca „trădători ai intereselor poporului”, si de aceea conducerea Basarabiei si în primul rând la Blocul Moldovenesc al Sfatului Ţării, s-au vazut obligate sa ia singura decizie justă pentru rezolvarea situatiei de anarhie care se crease, anume aceea de a chema armata română pentru a instaura ordinea.
La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chişinău, fiind întâmpinate de populaţia băştinaşă cu mari speranţe, iar unităţile militare bolşevizate rusesti s-au retras in graba la Tighina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În interiorul Sfatului Ţării, venirea armatelor române a fost primită cu bucurie de către o mare parte a deputaţilor, insa multi dintre reprezentantii minoritatilor nationale, erau convinşi că în Basarabia trebuiau aduse alte trupe, fie ale Antantei, fie ale Ucrainei, fie orice armată, numai nu cea românească. Românofobia era şi atunci raspandita printre minorităţilor naţionale.
În acea situaţie, se conturau clar următorii paşi pe care trebuia să-i facă Basarabia… Ucraina era independentă, România era pe cale de a-şi elibera teritoriul de sub ocupaţia germană, dar independenţa Basarabiei, nefiind susţinută economic, administrativ si mai ales fiind subminata subversiv de fortele bolsevice anarhizate, nu avea şanse să se realizeze. Singura cale raţională de urmat era doar unirea cu România.
După cum scrie în cartea sa „La răspântie” (Chişinău, 1998), martorul acelor evenimente, Dimitrie Bogos, rolul lui Constantin Stere în acea situaţie de extremă tensiune, a fost decisiv:
“Iată că se apropie ultima etapă prin care trebuie să treacă Basarabia înaintea Unirii. Din nou pleacă la Iaşi delegaţia Sfatului Ţării, domnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împreună cu dl Stere, sâmbătă, 24 martie. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea marelui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii fracţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. Au vorbit mai mulţi fruntaşi. La sfârşitul banchetului, se părea că şi deputatul rus Vladimir Ţîganko şi ceilalţi tovarăşi ai lui, sunt gata să asculte şi să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiective şi convingătoare. A doua zi, 25 martie, a urmat consfătuirea în Consiliul de Miniştri, asemenea în fracţiunea ţărănească şi Blocul Moldovenesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea nevoie de a vorbi în Bloc şi toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţărănească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţărani, care până atunci erau duşi de nas de nişte proroci mincinoşi ca Vladimir Ţîganko şi alţii.”
Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. Istorica alocuţiune a lui Stere în şedinţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii, dar hârtia procesului-verbal nu poate reproduce emoţia autentică a evenimentului.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a distinsului om politic basarabean ţăranul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani îşi amintea mărturisindu-i avocatului şi publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viaţa Basarabiei:
„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: „Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organizaţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracţia Ţărănească” şi să-i alipească la „Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit graţie marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribuit la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele frământate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi mărturii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi votarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere. (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4).
A fost momentul astral al existenţei sale, iar prezenţa sa a fost de o însemnătate decisivă pentru votul Sfatului ţării din 27 martie. Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost aleşi miniştri în noul Guvern al României, el a fost ales al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918),inlocuindu-l pe primul presedinte, Ion Inculeț si jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Şi aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semnificaţie cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece biserica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.
La 30 martie a fost decorat de regele Ferdinand cu marea cruce a Coroanei României. Primindu-l, regina Maria îl caracteriza: „un om straniu, puternic, entuziast, cam brutal şi totodată un visător plin de misticism slav“.
Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană şi apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică şi respectiv a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil şi arhiepiscopul de Chişinău Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu ştiau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală.
Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică şi România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţie, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Acest motiv, preşedintele Sfatului Ţării îl invocă şi în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen:
„Confidenţial Î.P.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei Iaşi Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iaşi şi voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie. Deocamdată Vă aduc la cunoştinţă ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat. I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.–Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română. Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ţi putea telegrafia această comunicare la Moscova şi a aduce faptul la cunoştinţă arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V. Primiţi omagiile mele filiale. C. Stere Preşedintele Sfatului Ţării”.
Chiar dacă n-a avut alte contribuţii la prosperarea bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera lui literară despre rolul bisericii ca unul pozitiv în evoluţia omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.
Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvenţa democratică, tuturor acelor care îl anatemizau. Pe măsură ce se profila victoria Aliaţilor, Stere intra în perioada în care i se va reproşa poziţia pe care o adoptase din toamna anului 1916.
Sfîrşitul vieţii şi l-a petrecut retras şi izolat de frămintarile politice ale vremii la Bucov,in judeţul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunţări la mediul politic de la care nu mai putea aştepta nimic. S-a stins din viaţă la 26 iunie 1936, la Bucov. Calităţile neobişnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultoasei sale existenţe în atîtea domenii (politică, învăţămînt, ştiinţă, gazetărie etc.), nu păreau să fie şi acela ale unui viguros prozator. În 2010 a fost numit membru al Academiei Române post-mortem.
Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, unde face şi şcoala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Braşov. Studiile universitare le face la Institutul teologic andreian Sibiu, apoi şi le desăvârşeşte la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecîndu-şi şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală (1909).
A fost numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912). Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si de istoric, dar mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a consumat viaţa.
Refugiat în București între anii 1914 și 1916, a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte. Pentru activitatea sa sustinută pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte în contumacie, în 1915, de Curtea Militară Maghiară din Cluj .
După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 se stabileşte cu familia la Chişinău unde se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română. Împreună cu câțiva fruntași basarabeni întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.
Întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.
Onisifor Ghibu este acela care a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecand de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia. Demersul său a venit în contextul în care autorităţile locale din Basarbia insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, insă Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pentru mai tarziu pe lista priorităţilor, aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău, un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.
De altfel, este semnificativ si cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române: „profesor la universitatea din Cluj, comisar general al ASTREI pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”. Facea aceasta nu din vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat.
De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă, punand bazele unei biblioteci publice româneşti la Chisinau. Neslăbita sa credinţă într-un ideal, ca şi disciplina muncii, l-au ajutat să redacteze zeci de volume de pedagogie, studii politice, memorii, jurnale, să susţină o corespondenţă bogată cu personalităţi ale epocii sale si să scrie mii de articole.
Împreună cu câțiva fruntași basarabeni el întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. A mărturisit cu fermitate, prin discurs şi prin scris, credinţa sa in destinul luminos al neamului din care se trăgea si a luptat permanent pentru unitatea poporului său, atît in Ardeal, cat şi de peste Prut, in Basarbia, iar atunci cand drepturile romanilor erau lezate, nu a precupeţit nici un efort pentru a le apăra cu vorba si cu fapta. Onisifor Ghibu se va afla si în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918, fiind unul dintre participanţii importanţi in lupta pentru infaptuirea Marii Uniri de la 1918. În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent din Ardeal, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei.
La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. În această calitate, din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cît a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămîntul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească din Cluj (1919), Politehnica din Timişoara, Conservatorul din Cluj. Încă din 1919 este membru corespondent al Academiei Române. Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume.
În 1919, Onisifor Ghibu a fost numit profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii clujene, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945.
Pentru activitatea sa naționalistă, nesovaitor patriotica, antirevizionistă și antisovietică, a avut de suferit tot restul vieții, după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la începuturile acestui regim antinational, ”persona non grata”. Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.
În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane. În fața persecutiilor Onisifor Ghibu nu a dezarmat, scriind memorii scrisori şi petiţii conducătorilor ţării de la acea vreme.
La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României, nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.
Nemulţumit de ceea ce se întîmpla, a scris memorii şi scrisori, a adresat petiţii conducătorilor ţării la acea vreme. Intr-o celebra scrisoare adresată conducătorilor sovietici, N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin, in data de 31 Octombrie 1956, Onisifor Ghibu le solicita acestora revizuirea situaţiei Basarabiei, repararea crimei efectuate de Stalin, precum şi retragerea trupelor sovietice din România. Această îndrăzneala l-a „costat” o condamnare de 5 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. pronunţată de către tribunalul Militar din Sibiu, Avea sa stea în detenţie în perioada decembrie 1956 – ianuarie 1958, la inchisoarea din Făgăraş, cunoscută pentru regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958, la intervenţia prim – ministrului comunist dr. Petru Groza, cuprins probabil de remuscari.
Dar mizeriile au continuat si dupa eliberarea din detentie, până la moartea sa. Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, inca 27 de ani după ”epurarea” sa. Învăţat să învingă orice greutati, nu i se părea greu să o învingă şi pe cea ultimă, a timpului… Şi scria, scria cu înverşunare, lăsând in urma sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte de memorialistică. N-a abandonat nici un moment lupta, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.
S-a stins din viaţă la aproape 90 de ani, la 31 octombrie 1972. Spiritul luminos si mesajul transmis de exemplul dat de marele roman patriot Onisifor Ghibu, nu au putut fi inabusite de teroarea comunista, amintirea si exemplul sau ramanand vii in amintirea generatiilor urmatoare, fapt confirmat şi de celebrarea sa de către UNESCO în anul 1983, cu ocazia centenarului naşterii sale. Pentru toate faptele sale curajoase şi altele mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian, la 31 mai 1998, cand au dezvelit la Chisinau un monument închinat amintirii lor.
Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)
“Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:
Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?
Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?
Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională. De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.
Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița — d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian.
Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe.
După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii.
În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1859 biserica mănăstirii Agapia, iar între 1859-1861 biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova (cu excepția tamburului turlei mari, pe care nu apucă să îl mai picteze datorită plecării la Paris). La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.
Nicolae Grigorescu in 1860 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air“, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor.
În cadrul “Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte“.
În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904.
Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina.
În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare.
Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurat astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.
Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu.
Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație.
Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.
Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de faianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.
Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.
Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.
Aprecieri critice
Alexandru Vlahuță
„Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…”
Henri Focillon
„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa… Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. …El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa.”
Camil Ressu
„Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mișcătoare, monotone ca și în ritmul doinei, grația spiritului și fanteziei. Opera lui ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru.”
Filatelie
Nicolae Grigorescu – Autoportret, marcă poștală din 2013 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În 2013, la 175 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu, Poșta Română a emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 9,10 lei, pe care este reprodus un autoportret din tinerețe al artistului.
Numismatică
Luni, 29 aprilie 2013, la 175 de ani de la nașterea pictorului, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic. Moneda este din argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm și greutatea de 31,103 g. Întregul tiraj al monedei, de 500 de exemplare, este emis de calitate proof, iar cantul monedei este zimțat.
Moștenirea artistică
În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut primăriei Câmpina 200 de tablouri și schițe în peniță, creion și laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu. În prezent, acestea se află în Muzeul Național de Artă din București, iar primăria din Câmpina a câștigat în 2005 în instanță dreptul de a reintra în posesia lor.
Nicolae Grigorescu, “Autoportret” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, , “Ţărancă din Muscel” (1874) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, , “Gornistul” (1874) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Dorobanțul”- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Atacul de la Smârdan” (1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Pescăriţă la Granville”, 1884 – Colecţia Doctor Dona – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Car cu boi”, 1899 – Galeria Naţională, Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Ţărancă voioasă”, 1894 – Galeria Naţională, Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Fata cu zestrea ei”- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, , “Nimfă dormind” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nicolae Grigorescu, “Entering The Bath” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila – d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român.
Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală.
Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892.
Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.
Legea nr. 149/1930, intrată în vigoare de la 12.06.1930, prevedea menținerea pe viață a profesorului dr. Mina Minovici ca director al Institutului Medico-Legal Profesor dr. Mina Minovici din București „ca o consacrare a meritelor sale excepționale, în post de director ce ocupă la acest Institut”.
În anul 1908, profesorul Mina Minovici a mumificat corpul unui bătrân cerșetor.
În anul 2003, după o serie de investigații: tomografie computerizată, endoscopie, toxicologie și o cercetare amănunțită a arhivelor IML s-a constat prezența organelor în interiorul mumiei, în poziția lor anatomică normală.
Nu s-a găsit decât o singură incizie, la nivelul coapsei drepte, prin care a fost deschisă artera femurală, pentru injectarea fluidului folosit la îmbălsămare.
Compoziția fluidului folosit pentru îmbălsămare era: doi litri de formol 40% și câte 250 ml de glicerină și alcool etilic de 96 de grade.
Mina Minovici a avut mai mulți frați, printre care și Nicolae Minovici, de al cărui nume se leagă Vila Minovici, din București, cartierul Băneasa și Ștefan Minovici, chimist român.
Lucrări
- Etude médico-légale sur les alcaloides cadavériques, 1888
- De l’influence des ptomaines dans la recherche toxicologiquee des alcaloides végétaux, 1891
- Quelques considérations médico-légales sur les maladies mentales simulées, 1899
- Putrefacția din punct de vedere medico-legal și igienic, 1899
- Sur la criminalité féminine en Roumanie, în „Archives d’anthropolgie criminelle”, 1907
- Tratat complet de medicină legală, 1928-1930 (2 volume)
Institutul Național de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici”
Institutul medico-legal Profesor Mina Minovici ridicat în 1892 în Bucureşti, pe strada Cӑuzași, şi demolat în septembrie 1985 – foto: ro.wikipedia.org
Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” (abrev. I.M.L. sau I.N.M.L.) este un așezământ dedicat medicinei legale din București.
Institutul a fost inaugurat în anul 1892 de către medicul al cărui nume îl poartă în prezent ca semn de omagiu.
Este prima instituție de profil din România și din lume.
Istoric
Institutul a fost inaugurat la data de 20 decembrie 1892 de către medicul legist Mina Minovici, în prezența primarului Bucureștiului, Pache Protopopescu, și a ministrului de justiție Alexandru Marghiloman.
Denumirea inițială, „Morga orașului”, a fost schimbată șase ani mai târziu (1898), clădirea devenind „Institutul medico-legal”, primul de acest fel din lume.
Schimbarea denumirii a fost hotărâtă de către medicul Minovici, în dorința de a iniția o rețea națională de institute specializate în sectorul medicinei legale. Se căuta izolarea serviciilor și a personalului legist de sistemul de sănătate publică și de cel psihiatric.
Institutul cuprindea o sală de autopsie cu 8 mese, o bibliotecă, un amfiteatru, săli de lucrări practice, laboratoare de anatomie patologică, criminalistică, fotografie judiciară și un muzeu alcătuit de profesorul Minovici.
Proiecte
Institutul susține înființarea unui muzeu de antropologie urbană în România. Proiectul a primit avizul favorabil de la Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor de Specialitate (coordonată de Ministerul Culturii și Cultelor).
Din anul 2007, institutul a inițiat un proiect ambițios de recondiționare a celui mai celebru exponat din muzeul Institutului, penisul banditului brăilean Terente. Exponatul a intrat în colecția Institutului în 1927, anul morții banditului.
* Ștefan Vasali (n. 1895/1896 – d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut și sub poreclele Terente și „Regele bălților”, a fost un celebru bandit român (lipovean).
Numele său este scris uneori Ștefan Vasili.
Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două căsătorii eșuate.
Bun cunoscător al zonei Brăilei, a obținut avuții importante prin tâlhărie vreme de mulți ani, atacând singur sau în diverse bande.
A fost închis și a evadat în mai multe rânduri, povestea sa fiind alimentată și chiar deformată de către presa de scandal a vremii.
În ciuda crimelor comise, a câștigat simpatia publicului, pozând în postura de haiduc și amant ideal, fiind căutat de femei din toate stările sociale.
În anul 1924 comite mai multe infracțiuni grave care determină investirea unor sume enorme din partea statului pentru capturarea sa.
Pe parcursul următorilor trei ani, traversează Bulgaria, Serbia și Grecia, continuând traiul împotriva legii.
Revine în țară în 1927, când batjocorește familia preotului din satul său. Gestul determină furia foștilor complici, care vor ajuta la capturarea lui.
Cultura de masă din România, atât atunci, cât și astăzi, a dat naștere unor producții inspirate din biografia lui Vasali „Terente”.
Literatura, jurnalismul și filmul au redat în mai multe rânduri episoade din biografia lui ori au imaginat noi întâmplări, iar muzica și moda vestimentară au făcut aluzie la virilitatea, cruzimea și nepăsarea lui față de lege.
Penisul lui Terente, aflat la I.M.L. Bucureşti până în 2009. Pe pielea organului sunt tatuate cuvintele: „Fut bine și apăsat la cioc” (foto: 2007) – foto: ro.wikipedia.org
Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920, Fălticeni-d. 21 martie 2008) a fost prima femeie neurochirurg din lume.
Originea și studiile
Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică.
Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939.
În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945.
În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie.
Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni.
De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (devenind din 1945 soțul domnișoarei doctor Sofia Ogrezeanu), care la acea dată erau medici secundari în cadrul specialitǎții.
Activitate profesională
Anul 1944, deși anul cumplitelor dezastre provocate de război, a însemnat totuși un moment decisiv în cariera Sofiei Ionescu. Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor, să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care trebuia să le salveze viața.
În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare.
„Această operație – va mărturisi Sofia Ionescu – mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”.
În 1945 își susține doctoratul în medicină și chirurgie. În același an se căsătorește cu doctorul Ionel Ionescu, secundar neurochirurg, cu care a avut doi copii, Constantin (n. 26 februarie 1946) și Ioana (n. 27 iulie 1953). În 1946 participă la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II.
În recomandarea dată de conducerea spitalului, se menționa că dr. Sofia Ionescu a contribuit la instruirea noilor medici, lăsând amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, găsirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz. A lucrat în echipă, ani întregi, alături și de dr. Constantin Arseni.
Rodica Simionescu evocă numeroase momente din viața de neurochirurg a Sofiei Ionescu, toate la un loc oferindu-ne un profil moral și profesional complet, de personalitate distinsă, cunoscută în întreaga lume pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniul neurochirurgiei, în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și pentru lucrările sale științifice apărute în Acta chirurgica Belgica, Journal de chirurgie, Neurologia, Psihiatria, Neurologia, Neurochirurgia, Revue Roumaine d’ Endocrinologie.
Numărul articolelor și comunicărilor prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120.
Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii (1943), cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964), cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972).
În 1996 primește Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepție, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România.
Tot în acel an, 1996, devine membru al Societății Române de Istoria Medicinii, iar în 29 martie 1997, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale.
I s-a decernat Diploma de Onoare a A.N.F.D.U.R., Premiul “Inginer Elisa Leonida Zamfirescu”, Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea științei și tehnicii în România, Diploma de Onoare a Societății de Istoria Medicinei, Diploma de Cetățean de Onoare al Municipilui Fălticeni și Medalia de Onoare a aceluiași municipiu, culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, pe care a primit-o la începutul lunii martie 2008.
Ioan Căianui (în maghiară Kájoni János, latinizat Ioannes Caioni) (n. 8 martie 1629, Căianu Mic, județul Bistrița-Năsăud – d. 25 aprilie 1687, Lăzarea, județul Harghita) a fost un călugăr franciscan din Transilvania, primul autor român de muzică cultă, constructor și reparator de orgi, culegător de folclor, gânditor de anvergură renascentistă în plină epocă a Barocului și precursor al iluminismului.
„Fratele şi părintele Ioan Căianu la vârsta de 44 de ani” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Originea și numele
În legătură cu originea sa, Ion Caioni însuși notează: „Natus valachus sum” („M-am născut român”).
Este primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, în condițiile în care până relativ recentt a fost considerat doar culegător de muzică.
Caioni a avut o contribuție însemnată (dar nu unică) la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni.
În privința variantelor numelui său, în epocă s-a folosit grafia cu inițiala „K”, astfel: Joannes Kajoni.
În timp ce versiunea latinizată este cea mai răspândită astăzi între cercetătorii străini (Caioni), în România și Ungaria se folosesc îndeosebi variantele reconstituite la nivelul limbii actuale (neconfirmate în epocă): Ioan Caioni și Kájoni János.
Viața și activitatea
S-a născut în Căianu Mic din comitatul Solnoc-Dăbâca (devenit mai târziu județul Someș, astăzi județul Bistrița-Năsăud).
A copilărit în Cluj și la Șumuleu Ciuc.
Era de origine nobilă: mătușa lui, Judit, era soția lui István Rácz, căpitanul garnizoanei de Ciuc.
Și-a început studiile la iezuiții din Cluj, continuându-le la franciscanii din Șumuleu Ciuc.
Va fi adus la mănăstirea de aici de mătușa sa.
În anul 1647 a depus jurământul monahal.
Pentru a-și continua studiile, Caioni pleacă la Târnavia sau Sâmbăta Mare, azi în Slovacia, unde se axează pe științe muzicale.
În 1655 a fost sfințit preot.
A locuit la Călugăreni / Michaza (azi în județul Mureș) și Lăzarea (azi în județul Harghita).
Ioan Caioni a murit în data de 25 aprilie 1687, în localitatea Lăzarea, (în județul Harghita) .
A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii franciscane, într-o groapă neînsemnată, conform dorinței sale.
Tipografia din Șumuleu Ciuc
În 1675 Caioni a fondat o tipografie la Șumuleu Ciuc, unde și-a tipărit propriile publicații, precum și manualele școlare necesare pentru școala franciscanilor din Șumuleu Ciuc.
Motivele fondării tipografiei sunt descrise în Cantionale catolicum (lucrarea aflată astăzi la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, din Cluj), astfel:
„Am vrut să-mi slujesc draga mea țară și să dau posibilitate cu munca mea să se aducă laude necontenite lui Dumnezeu și din partea altora.”
—Ioan Caioni – “Cantionale Catolicum”
Lucrarea s-a bucurat de apreciere mare, așa încât a fost retipărită de trei ori (în 1719, 1805 și 1806).
Tipografia fondată de Caioni s-a dovedit a fi avut mare însemnătate pentru catolicii din Ținutul Secuiesc și Moldova.
Prima carte tipărită aici a fost „Cantionale catholicum” (1676).
După trei ani, se primește aprobarea pentru tipărirea manualelor școlare.
Un preot de rang înalt din Polonia va lăuda manualele tipărite sub îndrumarea lui Caioni.
Mai târziu, în timpul Revoluției din 1848 s-a tipărit tot aici „Hadi lap” („Foaia oștirii”) și un număr de proclamații revoluționare (exemplare ale acestora pot fi văzute la muzeul amintit din Cluj).
Lucrări
Codex Caioni
Caioni a primit în 1652 o culegere realizată de profesorul său, Mátyás Seregély (adică, Matei din Șerdei), ca premiu pentru buna învățătură.
Caioni o primește sub formă incompletă și va prelua sarcina adăugirii ei, activitate pe care o continuă până în 1671, la Lăzarea.
Codex Caioni cuprinde 346 de piese foarte variate, reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii (îndeosebi pe cele ale lumii orășenești).
Pe lângă câteva dansuri transilvane (de interes pentru folcloriștii de mai târziu) și un număr mic de bucăți compuse de Caioni însuși, marea majoritate a pieselor notate în codice aparțin unor compozitori vestici de madrigale, motete, arii, dar și de piese instrumentale.
Ansamblul muzical XVIII-21 Le Baroque Nomade, condus de Jean-Christophe Frisch, a editat în 2008 un CD Codex Caioni (Arion), interpretând o selecție de opere compilate în codex.
- Cantus Catolici (1676) – colecție de cântece bisericești
- Organo Missale – litanii, slujbe, antifonii și alte cântece bisericești
- Sacri Concentus – colecție de cântece bisericești scrise de diferite autori, în special de Lodovico Viadana
- Himnarium – o colecție poezii religioase în limba latină și maghiară
- Herbariu Maghiar – anexă la Ortus Sanitatis Venetiis (1511), o carte de botanică în limba latină. Sunt descrise efectele curative ale unor plante medicinale.
- ABC-ul secuilor de odinioară – scrisul secuiesc (s-a pierdut)
- Istoria Custodiei – glose temporane
- Casă aurie – carte de rugăciuni și cântece pentru enoriași
- Hortulus Devotionis (1669) – carte de rugăciuni scrisă de Caioni însuși
Acestora li se alătură manuscrise liturgice, predicații, adnotații ș.a.
