Articole

Henri Coandă (1886 – 1972) inginer român în aviație

Henri Coandă în 1911

foto preluat de pe www.patentdesign.ro
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 – d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918.

 

Biografie

Henri Coandă s-a născut la București la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.

Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacție și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918 - in imagine, Henri Coandă în 1911 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henri Coandă în 1911 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) – Coandă-1910 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Coandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.

Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.

Henri Coandă at a meeting with Nicolae Ceaușescu in 1967 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Henri Coandă at a meeting with Nicolae Ceaușescu in 1967 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Henri Coandă revine definitiv în țară în 1969 ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

 

Invenții și descoperiri

- Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.

Dispozitiv pentru mărirea portanţei pe profilul de aripă al aparatului cu reacţie realizat în 1910 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dispozitiv pentru mărirea portanţei pe profilul de aripă al aparatului cu reacţie realizat în 1910 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.

- 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor “clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.

Coandă-1910 airplane with the turbo-propulseur on separate display - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Coandă-1910 airplane with the turbo-propulseur on separate display – foto preluat de pe en.wikipedia.org

- 1914-1918: Henri Coandă lucrează la “Saint-Chamond” și “SIA-Delaunay-Belleville” din Saint Denis. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.

- Invenția unui nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)

- 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.

- În Golful Persic inventatorul român construiește un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.

- “Efectul Coandă“. Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă.

 

Filatelie

- În 1978, cu prilejul Zilei aviației, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea de 10 lei care reprezintă portretul lui Henri Coandă, avionul creat de acesta în 1910, precum și data de 16 decembrie 1910, când acesta a reușit primul zbor cu un avion dotat cu motor cu reacție.

Marcă poștală românească cu Henri Coandă tânăr, emis de ziua aviației 1978 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcă poștală românească cu Henri Coandă tânăr, emis de ziua aviației 1978 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

-În 1986, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 2 lei, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.

- În anul 2000, serviciile poștale ale Republicii Moldova au pus ăn circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 25 de bani, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.

Marcă poştală moldovenescă cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcă poştală moldovenescă cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Numismatică

- La 10 august 2001, Banca Națională a României a pus în circulație o emisiune comemorativă de trei monede de argint, dedicată unor pionieri ai aviației românești, Traian Vuia, Henri Coandă și Elie Carafoli. Fiecare din cele trei monede au valoarea nominală de 50 de lei, au titlul de 999‰, cântăresc câte 15,551 grame, au formă octogonală, iar raza cercului circumscris este de 14,5 mm, fiind emise de calitate proof într-un tiraj de câte 500 de exemplare. Marginea monedelor este netedă.

- La 11 octombrie 2010, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la primul zbor, în lume, a unui aparat de zbor cu reacție creat de Henri Coandă, Banca Națională a României a pus în circulație, cu scop numismatic, o monedă de argint, comemorativă, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, cu valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, este realizată din argint având titlul de 999‰, de calitate proof și are greutatea de 31,103 g. Marginea monedei este zimțată. «Monedele din argint, din emisiunea numismatică „Aniversarea a 100 de ani de la construirea primului aparat de zbor cu reacție de către Henri Coandă”, au putere circulatorie pe teritoriul României

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Henri Coandă si pe en.wikipedia.org

 

 

 

 

Mina Minovici (1858 – 1933), medic legist și farmacist român, fondator al sistemului medico-legal modern

Mina Minovici (1858 – 1933)

foto preluat de pe viata-medicala.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila – d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila - d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Mina Minovici – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Legea nr. 149/1930, intrată în vigoare de la 12.06.1930, prevedea menținerea pe viață a profesorului dr. Mina Minovici ca director al Institutului Medico-Legal Profesor dr. Mina Minovici din București „ca o consacrare a meritelor sale excepționale, în post de director ce ocupă la acest Institut”.

Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila - d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale - foto: ro.wikipedia.org

Mina Minovici - foto: ro.wikipedia.org

În anul 1908, profesorul Mina Minovici a mumificat corpul unui bătrân cerșetor. În anul 2003, după o serie de investigații: tomografie computerizată, endoscopie, toxicologie și o cercetare amănunțită a arhivelor IML s-a constat prezența organelor în interiorul mumiei, în poziția lor anatomică normală. Nu s-a găsit decât o singură incizie, la nivelul coapsei drepte, prin care a fost deschisă artera femurală, pentru injectarea fluidului folosit la îmbălsămare. Compoziția fluidului folosit pentru îmbălsămare era: doi litri de formol 40% și câte 250 ml de glicerină și alcool etilic de 96 de grade.

 

 

Institutul Național de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici”

Institutul medico-legal Profesor Mina Minovici ridicat în 1892 în Bucureşti, pe strada Cӑuzași, şi demolat în septembrie 1985 - foto: ro.wikipedia.org

Institutul medico-legal Profesor Mina Minovici ridicat în 1892 în Bucureşti, pe strada Cӑuzași, şi demolat în septembrie 1985 – foto: ro.wikipedia.org

Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” (abrev. I.M.L. sau I.N.M.L.) este un așezământ dedicat medicinei legale din București. Institutul a fost inaugurat în anul 1892 de către medicul al cărui nume îl poartă în prezent ca semn de omagiu. Este prima instituție de profil din România și din lume.

 

Istoric

Institutul a fost inaugurat la data de 20 decembrie 1892 de către medicul legist Mina Minovici, în prezența primarului Bucureștiului, Pache Protopopescu, și a ministrului de justiție Alexandru Marghiloman. Denumirea inițială, „Morga orașului”, a fost schimbată șase ani mai târziu (1898), clădirea devenind „Institutul medico-legal”, primul de acest fel din lume. Schimbarea denumirii a fost hotărâtă de către medicul Minovici, în dorința de a iniția o rețea națională de institute specializate în sectorul medicinei legale. Se căuta izolarea serviciilor și a personalului legist de sistemul de sănătate publică și de cel psihiatric.

Institutul cuprindea o sală de autopsie cu 8 mese, o bibliotecă, un amfiteatru, săli de lucrări practice, laboratoare de anatomie patologică, criminalistică, fotografie judiciară și un muzeu alcătuit de profesorul Minovici.

 

Proiecte

Institutul susține înființarea unui muzeu de antropologie urbană în România. Proiectul a primit avizul favorabil de la Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor de Specialitate (coordonată de Ministerul Culturii și Cultelor).

Din anul 2007, institutul a inițiat un proiect ambițios de recondiționare a celui mai celebru exponat din muzeul Institutului, penisul banditului brăilean Terente. Exponatul a intrat în colecția Institutului în 1927, anul morții banditului.

Ștefan Vasali (n. 1895/1896 – d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut și sub poreclele Terente și „Regele bălților”, a fost un celebru bandit român (lipovean). Numele său este scris uneori Ștefan Vasili - in imagine, Ștefan Vasali, zis Terente - foto: ro.wikipedia.org

Ștefan Vasali, zis Terente* – foto: ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

 

* Ștefan Vasali (n. 1895/1896 – d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut și sub poreclele Terente și „Regele bălților”, a fost un celebru bandit român (lipovean). Numele său este scris uneori Ștefan Vasili.

Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două căsătorii eșuate. Bun cunoscător al zonei Brăilei, a obținut avuții importante prin tâlhărie vreme de mulți ani, atacând singur sau în diverse bande. A fost închis și a evadat în mai multe rânduri, povestea sa fiind alimentată și chiar deformată de către presa de scandal a vremii. În ciuda crimelor comise, a câștigat simpatia publicului, pozând în postura de haiduc și amant ideal, fiind căutat de femei din toate stările sociale. În anul 1924 comite mai multe infracțiuni grave care determină investirea unor sume enorme din partea statului pentru capturarea sa. Pe parcursul următorilor trei ani, traversează Bulgaria, Serbia și Grecia, continuând traiul împotriva legii. Revine în țară în 1927, când batjocorește familia preotului din satul său. Gestul determină furia foștilor complici, care vor ajuta la capturarea lui.

Cultura de masă din România, atât atunci, cât și astăzi, a dat naștere unor producții inspirate din biografia lui Vasali „Terente”. Literatura, jurnalismul și filmul au redat în mai multe rânduri episoade din biografia lui ori au imaginat noi întâmplări, iar muzica și moda vestimentară au făcut aluzie la virilitatea, cruzimea și nepăsarea lui față de lege.

Penisul lui Terente, aflat la I.M.L. Bucureşti până în 2009. Pe pielea organului sunt tatuate cuvintele: „Fut bine și apăsat la cioc” (foto: 2007) - foto: ro.wikipedia.org

Penisul lui Terente, aflat la I.M.L. Bucureşti până în 2009. Pe pielea organului sunt tatuate cuvintele: „Fut bine și apăsat la cioc” (foto: 2007) – foto: ro.wikipedia.org

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 – 1935) prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 – 1935)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Sarmiza ori Sarmisa Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu, n. 27 aprilie 1867 – d. 26 august 1935) a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept. A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.

S-a născut la București la data de 27 aprilie 1867, în familia lui Dumitru Bilcescu (din Bilcești-Mușcel), fost șef al Controlului Finanțelor în vremea domnitorului Barbu Știrbey. A obținut licența în științe juridice în 1887. În 1890, în vremea când 71% dintre studentele din universitățile franceze proveneau din alte țări, Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie din Europa care a obținut un doctorat în drept. Teza sa s-a intitulat De la condition légale de la mère (“Condiția juridică a mamei”).

În 1891, ca urmare a unei campanii derulate în favoarea sa de renumitul jurist român Constantin Dissescu, Sarmiza Bilcescu a fost admisă în Baroul Ilfov (care, la acea vreme, includea și Bucureștiul), și era prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu).

Totuși, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănișteanu la șase ani după ce a fost admisă în Barou și ca urmare s-a retras din avocatură, continuând să fie însă activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

Mihail Fărcășanu i-a publicat biografia în 1947 sub pseudonimul Mihai Villara.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi despre Sarmiza Bilcescu si pe en.wikipedia.org, precum si in urmatoarele articole:

SARMIZA BILCESCU ALIMĂNEŞTIANU – Prima femeie doctor în drept din lume

Fascinanta poveste a româncei care a fost prima femeie doctor în Drept din lume. Tatăl Sarmizei Bilcescu-Alimănişteanu, unul dintre creatorii Băncii Naţionale

Rouge DIOR si povestea domnisoarei Sarmiza Bilcescu , prima femeie doctor in drept din lume

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (1920 – 2008) prima femeie medic neurochirurg din lume

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (1920 – 2008)

foto preluat de pe edituramateescu.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920, Fălticeni-d. 21 martie 2008) a fost prima femeie neurochirurg din lume.

 

Originea și studiile

Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică. Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939. În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945. În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie. Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (devenind din 1945 soțul domnișoarei doctor Sofia Ogrezeanu), care la acea dată erau medici secundari în cadrul specialitǎții.

 

Activitate profesională

Anul 1944, deși anul cumplitelor dezastre provocate de război, a însemnat totuși un moment decisiv în cariera Sofiei Ionescu. Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor, să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care trebuia să le salveze viața.

În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare.

Această operație – va mărturisi Sofia Ionescu – mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”.

În 1945 își susține doctoratul în medicină și chirurgie. În același an se căsătorește cu doctorul Ionel Ionescu, secundar neurochirurg, cu care a avut doi copii, Constantin (n. 26 februarie 1946) și Ioana (n. 27 iulie 1953). În 1946 participă la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II.

În recomandarea dată de conducerea spitalului, se menționa că dr. Sofia Ionescu a contribuit la instruirea noilor medici, lăsând amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, găsirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz. A lucrat în echipă, ani întregi, alături și de dr. Constantin Arseni.

Rodica Simionescu evocă numeroase momente din viața de neurochirurg a Sofiei Ionescu, toate la un loc oferindu-ne un profil moral și profesional complet, de personalitate distinsă, cunoscută în întreaga lume pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniul neurochirurgiei, în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și pentru lucrările sale științifice apărute în Acta chirurgica Belgica, Journal de chirurgie, Neurologia, Psihiatria, Neurologia, Neurochirurgia, Revue Roumaine d’ Endocrinologie.

Numărul articolelor și comunicărilor prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120.

Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii (1943), cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964), cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972).

În 1996 primește Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepție, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România. Tot în acel an, 1996, devine membru al Societății Române de Istoria Medicinii, iar în 29 martie 1997, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale. I s-a decernat Diploma de Onoare a A.N.F.D.U.R., Premiul “Inginer Elisa Leonida Zamfirescu”, Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea științei și tehnicii în România, Diploma de Onoare a Societății de Istoria Medicinei, Diploma de Cetățean de Onoare al Municipilui Fălticeni și Medalia de Onoare a aceluiași municipiu, culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, pe care a primit-o la începutul lunii martie 2008.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Constantin Leancă (1893 – 1942) președintele Zemstvei Bălți, deputat în Parlamenul României

Costache Leancă (1893-1942)

foto preluat de pe istoria.md
articol de Igor Cașu – istoria.md

 

Constantin Leancă şi-a pierdut viaţa într-un lagăr de muncă forţată al sovieticilor pentru că a îndrăznit, în 1918, să ceară unirea Basarabiei cu România. Ales de şapte ori deputat în Parlamentul României, eroul a murit întemniţat după o judecată şi o condamnare ilegale.

Constantin Leancă s-a născut la 10 aprilie 1893 în satul Cuhneşti, judeţul Bălţi (n.r. Gubernia Basarabia). În 1915 se înrolează în armata imperială rusă şi participă la Primul Război Mondial pe frontul de est. În 1917, după revoluţia din februarie, când e abolită monarhia în Rusia, revine în Basarabia şi devine preşedinte al Zemstvei judeţene din Bălţi.

La începutul lui martie 1918 a fost unul dintre autorii unei scrisori trimise Sfatului Ţării de la Chişinău (n.r. Repblica Democratică Moldovenească, succesoarea Guberniei Basarabia) în care era revendicată Unirea Basarabiei cu România. În perioada Interbelică a fost membru al Partidului Ţărănesc din Basarabia, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc din momentul creării acestuia, prin fuziunea, în 1926, a Partidului Ţărănesc (Ion Mihalache) şi a Partidului Naţional din Transilvania (Iuliu Maniu).

Leancă Constantin, deputat în Parlamentul României 1919-1939
Leancă Constantin, deputat în Parlamentul României 1919-1939

Considerat „element periculos

În 1932, dezamăgit de guvernarea naţional-ţărănistă, devine unul dintre conducătorii unui nou partid – Partidul democrat ţărănesc, devenit ulterior Partidul radical ţărănesc. Între 1939 şi 1940, în plină dictatură regală, a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale.

La 28 iunie 1940, când Armata Roşie ocupă Basarabia, era deputat în Lgislativul de la Bucureşti şi se afla la Bălţi. Sovieticii îl consideră „element periculos” şi îl condamnă la ani grei de gulag. Se stinge din viaţa în timpul detenţiei.

De ce a avut acest destin? Despre soarta unor fruntaşi ai vieţii politice şi culturale din Basarabia interbelică de după 1940 o dată cu ocupaţia sovietică au scris numeroşi autori, printre care evidenţiem contribuţiile publicistului Iurie Colesnic, a istoricilor Elena Postică şi Lilia Crudu şi a juristului Mihai Taşcă.

Ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului, am descoperit dosarul lui Constantin Ion Leancă în depozitul special al Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău, alias fostul Comitet pentru Securitatea Statului (KGB). Potrivit acestuia, Constantin Leancă a fost arestat în data de 16 iulie 1940 – şi nu 6 iulie cum se menţionează în mai toate publicaţiile – de către grupul special de anchetă al NKVD-ului din RSS Ucraineană, care avea jurisdicţia asupra teritoriului basarabean în primele săptămâni după ocupaţia sovietică.

Leancă Constantin, arestat de sovietici în 1940, decedat în detenție în 1942 la doar 49 ani
Leancă Constantin, arestat de sovietici în 1940, decedat în detenție în 1942 la doar 49 ani

 

De șapte ori ales deputat

Imediat i se face o fişă de arestat din care reiese că deţinea 8 hectare şi jumătate de pământ. Tot din fişa de la NKVD aflăm că avea 6 clase de gimnaziu, ceea ce echivala în vremurile celea cu studii superioare şi ceea ce i-a permis să se menţină aproape 20 de ani la rând în Parlamentul României.

A fost ales deputat din partea Basarabiei de 7 ori, prima dată în 1919 din partea Partidului Ţărănesc din Basarabia şi ultima dată, în 1939, din partea Frontului Renaşterii Naţionale. Era unicul partid legal din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, celelalte fiind interzise, după modelul regimurilor autoritare care domina atunci cea mai mare parte a Europei.

Frontul Renaşterii Naţionale grupa din oficiu toţi funcţionarii care altfel îşi pierdeau calitatea de demnitar (printre membrii FRN a fost reputatul istoric C.C. Giurescu etc).

În cadrul procesului intentat, lui Leancă i se incriminează activităţi zise contrarevoluţionare. Printre acestea se numără participarea sa la viaţa politică din România interbelică, ca membru fruntaş al Partidului Ţărănesc din Basarabia, Partidului Naţional Ţărănesc şi altor formaţiuni democratice româneşti (a criticat, de altfel, politica extremistă a guvernului Goga-Cuza). Toate aceste partide în care a fost implicat erau considerate contrarevoluţionare.

În logica sovieticilor, numai Partidul Comunist din România avea dreptul la existenţă. O să vedem din alte materiale de arhivă însă că până şi membrii ilegalităţii comuniste basarabene au fost trataţi cu suspiciune de către „eliberatorii” din Est.

Lui Leancă i se incriminează că era apropiat al primarului de Bălţi, Ştefan Pirogan, tatăl regretatului Vadim Pirogan, ex-preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi autor al unor memorii despre experienţa sa în gulag.

Revenind la cazul lui Leancă, observăm că regimul sovietic urmărea încă din primele săptămâni ale impunerii regimului său între Prut şi Nistru pedepsirea în primul rând a liderilor de opinie care au făcut posibilă Unirea de la 1918, dar şi procesul de integrare, atât cât s-a reuşit într-un timp prea scurt, a Basarabiei în cadrul României întregite.

Fară drept la apărare

Pentru sovietici crima nu era definită din punct de vedere juridic, dar din perspectivă politică, în mod absolut arbitrar. Participarea la viaţa publică din România interbelică era deja un criteriu suficient pentru „eliberatori” de a condamna la pedepse inumane persoane absolut inocente din Basarabia.

După o anchetă preliminară efectuată începând cu data de 16 iulie 1940, dosarul lui Constantin Leancă este transmis Consfătuirii Speciale (Особое Совещание) din cadrul NKVD-ului. Acest organ era unul extrajudiciar, la fel ca şi troicile, deci nu se supunea nici unor rigori procedural-legale.

Leancă nu avea dreptul nici măcar formal la un avocat, iar cele 4 persoane care îi decideau soarta erau scutite de a aduce probe în susţinerea incriminărilor aduse. Majoritatea condamnărilor operate de acest organ extrajudiciar nu implicau prezenţa inculpatului. Verdictele se pronunţau în lipsa persoanelor vizate.

Organele de genul Consfătuirii Speciale a NKVD îndeplineau orbeşte ordinul partidului. În 11 ianuarie 1941, acum 70 de ani, Constantin Leancă era condamnat la 8 ani de lagăr de corecţie prin muncă conform articolului 54, punct 13 al Codului Penal al RSS Ucrainene („activitate contrarevoluţionară“).

Deşi era cetăţean român, în verdictul organului extrajudiciar se menţionează cu nu deţine nici un fel de cetăţenie. A fost judecat pentru că a vrut binele comunităţii în care s-a născut. Nu a rezistat mult timp condiţiilor dure de detenţie şi s-a stins din viaţă în 1942, la vârsta de 49 de ani.

articol preluat de pe istoria.md

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,
- Învățătorul poporului (1848),
- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;
- Drama pastorale, Blaj, 1860;
- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;
- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);
- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.
- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;
- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);
- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,
- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;
- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;
- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;
- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;
- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

 

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);
- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

 

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);
- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);
- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;
- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;
- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;
- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;
- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;
- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;
- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

* Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.

Constantin Brâncuși (1876 – 1957)

Constantin Brâncuși (1876 – 1957)

foto preluat de pe moma.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Constantin Brâncuși a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

 

Anii de început

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

 

Opera

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta - foto: wallpaperforcomputer.net

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta – foto: wallpaperforcomputer.net

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Constantin Brâncuși, 1907-08, The Kiss. Exhibited in 1913 at the Armory Show and published in the Chicago Tribune, 25 March 1913 – foto: en.wikipedia.org

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

Constantin Brâncuși, Portrait of Mademoiselle Pogany, 1912, White marble; limestone block, Philadelphia Museum of Art, Philadelphia. Exhibited at the 1913 Armory Show – foto: en.wikipedia.org

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Armory Show, 1913, North end of the exhibition, showing some of the modernist sculptures. In Arts Revolutionists of Today (1913), the caption for this photo reads: “At the left of the picture is a much-discussed portrait bust of Mlle. Pogany, a dancer, by Brâncuși. This freak sculpture resembles nothing so much as an egg and has excited much derision and laughter…” – foto; en.wikipedia.org

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Brâncuși’s Paris studio, 1920, photograph by Edward Steichen – foto; en.wikipedia.org

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris), sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Constantin Brâncuși – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

În prim plan, Masa tăcerii, în plan îndepărtat, Poarta sărutului, ambele în parcul oraşului de pe malul Jiului foto: ro.wikipedia.org

În prim plan, Masa tăcerii, în plan îndepărtat, Poarta sărutului, ambele în parcul oraşului de pe malul Jiului
foto: ro.wikipedia.org

La moartea sa, în 1957, sta­tul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente. Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.

 

Despre opera lui Brâncuși

Anii 1897 – 1906

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.

Din această perioadă datează operele:

1897 – Craiova – Bustul lui Gheorghe Chițu
1898 – București – Bustul Vitellius
1900 – București – Capul lui Laocoon
1902 – București – Ecorșeul
1902, probabil ianuarie – București – statuetă simbolizând muzica corală românească
1902, octombrie – Craiova – bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
1903 – București – Bustul generalului Carol Davila
1905 – Paris – Orgoliu
1906 – Paris – Copil – ghips
1906 – Paris – Supliciu – piatră
1906 – Paris – Cap de copil – bronz
1906 – Paris – bustul Victoriei Vaschide
1906 – Paris – bustul doctorului Zaharia Samfirescu
1906 – Paris – portretul pictorului Nicolae Dărăscu

 

Referințe critice despre Brâncuși

Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.

Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993.

 

Locul lui Brâncuși în sculptură

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.

Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.

 

Decesul

În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

 

Constantin Brâncuși despre opera sa

„Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”. – Constantin Brâncuși

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

 

 

 

 

Maria Cuțarida-Crătunescu (1857 – 1919) medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România

Maria Cuțarida-Crătunescu (1857 – 1919)

foto preluat de pe www.rador.ro
articol preluat ro.wikipedia.org

 

Maria Cuţarida Crătunescu (n. 10 februarie 1857, Călăraşi – d. 10/16 noiembrie 1919), a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România, doctor în medicină. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea Maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară.

Maria Cuțarida-Crătunescu (n. 10 februarie 1857, la Călărași - d. 10/16 noiembrie 1919) a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maria Cuțarida-Crătunescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biografie

Şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, loc unde s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, în 1877. După puţin timp s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă, iar stagiul de spital şi de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris. În 1884 devine doctor în medicină, cu teza L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus (Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).

Cât timp a studiat în străinătate ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: în „Pressa” apărea un articol cu titlul O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii, iar în „Românul” un articol vorbea despre O româncă, doctor în medicină. În toamna aceluiaşi an s-a întors în ţară, pentru a obţine dreptul de liberă practică şi a-şi echivala diploma din străinătate, examenul l-a trecut cu calificativul magna cum laude. Şi-a deschis o clinică particulară, dar a făcut şi cerere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secţia „Boli ale Femeilor”.

A fost respinsă fără nici o explicaţie, oferindu-i-se un post de profesoară de igienă. A reuşit, în 1885, să ocupe un post de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucureşti, unde acorda consultaţii gratuite. Deşi s-a pregătit foarte bine pentru concursul în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog, Maria Cuţarida-Crătunescu nu a reuşit să ia concursul. Din 1886 a devenit şef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, şi al secţiei de ginecologie de la Filantropia. Dar, în 1894, Eforia Spitalelor a decis să modifice profilul secţiei unde lucra din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbându-se astfel şi programa concursului. Maria Cuţarida-Crătunescu protestează, dar fără rezultat, iar conflictul între ea şi Eforie s-a adâncit, ajungându-se la demisie.

A înfiinţat în 1897 Societatea Materna, cu scopul de a ocroti copiii săraci, iar doi ani mai târziu a organizat prima creşă, la Fabrica de Tutun din Bucureşti, unde a asigurat şi consultaţii pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 – 1898. A prezentat la Congresul acţiunilor feministe, ţinut la Paris în anul 1900, lucrarea Le Travail de la femme en Roumanie, (Munca femeii în România), alcătuind o statistică a femeilor care au reuşit să promoveze intelectual: „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

A fost invitată şi la congresele de la Bruxelles (1907) şi Copenhaga (1910), unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile şi un studiu asupra creşelor din România. A fost mobilizată în timpul Primului Război Mondial, la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). La sfârşitul acestuia, din motive de sănătate, Maria Cuţarida-Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
cititi mai mult despre Maria Cuțarida-Crătunescu si pe: www.rador.rowww.avocatnet.roadevarul.ro

Alice Voinescu (1885 – 1961) scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și prima româncă doctor în filosofie

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.

A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral. Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub teroarea comunistă.

 

Date biografice

Se naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta de 15 ani citeşte Imitatio Christi.

A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în filozofie cu Maiorescu, iar la insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în Germania şi Franţa pentru pregătirea unui doctorat.

În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps şi J. Volkelt, familiarizându-se şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen şi se împrieteneşte cu N. Hartmann.

În 1913 obţine doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.

În 1922 devine profesor titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.

Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreţinând ulterior numeroase corespondenţe.

La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932, vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are revelaţia artelor plastice.

În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizaţie religioasă după modelul “grupului Oxford“.

Între 1932 şi 1942 realizează o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, conferinţe care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi.

În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări dramatice.

Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel).

A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti.

Conferinţele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama elisabetană (cu precădere Shakespeare).

A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială, militând penru emanciparea şi educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.

În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor.

În 25 aprilie 1951 este arestată pentru participarea la conferinţele de rezistenţă intelectuală, organizate de Petre Manoliu (o „Universitate liberă” aşa cum peste trei decenii vor organiza cehii „Charta 77”).

Ţinută nejudecată un an şi şapte luni în lagărul de la Ghencea şi închisoarea Jilava, este trimisă în domiciliu obligatoriu, fără nici un mijloc de subzistenţă, timp de şase ani, în satul Costeşti din apropierea localităţii Târgu-Frumos, din nordul Moldovei, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele. Este ajutată de prieteni, de Rarinceşti, de Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costeşti). Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse de comunişti.

La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi pierduse şi el catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile engleză şi germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin - d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913) - (Alice Voinescu, fotografie de la arestare) foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Alice Voinescu, fotografie de la arestare – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Opera

Opera şi activitatea i-au fost reapreciate postum.

La începutul anului 1983, criticul şi comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea şi îngrijirea unor volume de estetică şi istoria teatrului. După Revoluţia din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale şi Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefaţat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar şi în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formaţie se detaşa puternic de concepţiile materialiste promovate şi susţinute de noul regim din România.

Monica Lovinescu:

Tăcerea exemplară şi suferinţa asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă nobleţe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la şcoala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca şi Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalităţile ţinând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă şi prea puţin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete

Arşavir Acterian:

Alice Voinescu a fost pentru mulţi oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puţine femei, plină de un anumit duh al unei anumite înţelepciuni morale şi spirituale, ea -printre lecţiile sale inspirate de filozofie şi literatură dramatică- iniţiase pe meleagurile noastre şi o mişcare aşa-zis oxfordistă. În şedinţele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice şi păsurile celor prezenţi. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu îşi spunea părerea despre cele auzite
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, Bucureşti, 2008)

Alexandru Paleologu:

„[...] graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”

Andrei Pleşu:

Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută [...]. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decât utopia grosolană şi resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)

 

Jurnalul

Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespondenţa purtată de Alice Voinescu pe când se afla în satul Costeşti, cu o prietenă – Florica Rarincescu.

 

Volume publicate (selectiv)

- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913

- Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936

- Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941

- Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

- Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.

- Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

- Jurnal – Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu

- Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999

- Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

 

Referinţe (selectiv)

- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (881 de pagini)

- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 2009

- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 223–225

- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)

- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

cititi mai mult despre Alice Voinescu si in urmatoarele articole:

Vă mai amintiți de…Alice Voinescu, 31 mai 2011, Simona Chițan, Adevărul

- Alice Voinescu‒ un destin exemplar, 11 februarie 2014, Mircea Morariu, Adevărul

- VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalități interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“, 13 aprilie 2014, Medeea Stan, Adevărul

Emanuil Gojdu (1802 – 1870) avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână

Emanuil Gojdu (1802 – 1870) (pictură de Miklós Barabás)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro

 

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

 

Originea şi familia

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanuil Gojdu s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând Emanuil Gojdu.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9/21 februarie 1802 în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802. A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.

Tatăl lui Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie. În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu. Tatăl lui Emanuil Gojdu a purtat toată viaţa numele de Popovici. Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea.

Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.

Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: “Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821. Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu“.

Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Emanuil Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

 

Studiile

Emanuil Gojdu a urmat studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de “notar cambial”.  După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, in 1824, s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician, unde a fost numit practicant la Tabla Regească.

 

Cariera şi activitatea

În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în “Szépliteraturai Ajandék“, în anul 1826.

În perioada următoare, Emanuil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanuil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga “Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită“. Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie 1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot la 9/21 mai 1848 a redactat “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Emanuil Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Emanuil Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege “pentru egala îndreptățire a naționalităților“. “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii“.

 

Fundaţia Gojdu

La 4 noiembrie 1869, la Budapesta, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.

Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse “acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“. În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează “în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană“.

Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.

Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: “Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870“.

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.

Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

După 1945, in urma instaurarii regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952.

După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu.

Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne – având ca bază patrimoniul lasat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației – constituite pe principiile cooperării – ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de urgență, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul “Fundației Gojdu“, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României peste doi ani prin respingerea lui de catre Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației române. La Senat – camera decizională – proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost și acolo respins, tot în martie 2008 Președinția României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu.

Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său.

 

Moartea

Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

 

Moştenirea

- Un colegiu naţional din Oradea poartă numele de “Emanoil Gojdu

- În centrul oraşului Oradea, vis-a-vis de Biserica cu Lună, se află statuia lui Emanoil Gojdu

- O stradă din Oradea, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Salonta, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Tinca, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Timişoara, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Buziaş, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Deva, judeţul Hunedoara, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Arad, judeţul Arad, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Oraviţa, judeţul Caraş, poartă numele de Emanoil Gojdu

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro