Articole

Ion Cantacuzino (1863 – 1934), medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală

Ion Cantacuzino (1863 – 1934)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București), a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române

 

Biografie

Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 – 1886, științe naturale, 1886 – 1891 și medicină, 1887 – 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: “Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme” (în limba română, “Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism“). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca “Institutul de Seruri și Vaccinuri” (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de “Medicină Experimentală” (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, “Revista Științelor Medicale” (1905), “Annales de Biologie” (1911) și “Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie“.

 

Activitatea științifică

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino“, metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră.

Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG (“Bacilul Calmette-Guérin”), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

 

Prețuirea lui Ion Cantacuzino

- Hommage a la mémoire du professeur Jean Cantacuzene, Ed. Masson & Cie, 1934;
- Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino” poartă numele savantului Ion Cantacuzino.

 

Numismatică

Banca Națională a României a pus în circulație, la 25 noiembrie 2013, în atenția colecționarilor, un set de două monede de argint, pentru sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea savanților Ion Cantacuzino și Gheorghe Marinescu. Fiecare monedă are valoarea nominală de 10 lei. Monedele sunt rotunde, au cantul zimțat, au diametrul de 37 mm, iar greutatea de 31,103 g. Titlul aliajului este de 999‰. Întregul tiraj de câte 500 de exemplare al setului de monede a fost emis de calitate proof.

 

 

 

articole preluat de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

 

VIATA SI OPERA PROFESORULUI ION CANTACUZINO

Ion Cantacuzino, medic și bacteriolog român  - foto: ro.wikipedia.org

Ion Cantacuzino, medic și bacteriolog român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Extrase din lucrarea “ OPERE ALESE” sub redactia Prof. Dr. Ion Mesrobeanu, editura Academiei RPR, 1965, editata cu ocazia sarbatoririi centenarului nasterii Profesorului Ion Cantacuzino

OPERA STIINTIFICA A PROFESORULUI I. CANTACUZINO

LUCRARILE ASUPRA INFECTIEI HOLERICE
CERCETARILE PRIVIND INFECTIA SCARLATINOASA
LUCRARILE ASUPRA IMUNITATII
LUCRARI ASUPRA INFECTIEI TUBERCULOASE
LUCRARI DIVERSE

Profesorul Ion Cantacuzino a fost una dintre cele mai ilustre personalitati stiintifice-culturale pe care le-a dat la iveala poporul roman; era “însasi întruparea integrala a puterii, vointei si inteligentei omenesti”1. Prin activitatea fecunda de cercetare, de învatamînt si de aplicari practice creatoare, precum si de organizare a acestor activitati în folosul ocrotirii sanatatii publice în tara noastrã, a fost socotit pe drept cuvînt printre creatorii medicinii stiintifice romanesti, fondator al scolii romane de medicina experimentala si de microbiologie. ….. Rîndurile de fata încearca sa redea în mod succint principalele aspecte ale vietii si operei sale.

S-a nascut la 13/25 noiembrie 1863, în Bucuresti, într-o familie care a dat tarii oameni de seama. Tatal sau, Ion Cantacuzino, jurist, a fost ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino, nascuta Mavros, a jucat un rol de seama în societatea bucuresteana de la sfîrsitul secolului trecut. Ea era fiica generalului Mavros, secretarul si ajutorul Iui Kiseleff, guvernatorul tarilor romane din 1830 pîna la instituirea domniilor regulamentare în 1834. Mavros a organizat carantinele în vederea stavilirii epidemiilor de ciuma si holera. A fost colectionar si colectiile sale au format primul nucleu al muzeului de antichitati din Bucuresti. În casa lui de la Calinesti (Prahova) s-a semnat Regulamentul organic.

Mama profesorului Cantacuzino, femeie de o remarcabila inteligenta si energie, dotata cu o aleasa cultura, a avut o afectiune nemarginita pentru unicul ei fiu si a tinut sã-i dea o educatie prin care a reusit sa ordoneze exceptionalele calitati cu care era înzestrat. Profesorul Cantacuzino i-a pastrat o adînca recunostinta, regasita în cuvintele pline de afectiune si de respectuoasa admiratie pe care le avea totdeauna cînd se întâmpla sã vorbeasca despre mama sa. De la vîrsta de 8 ani a început sa învete latineste, la 9 ani urmeaza greaca veche, si apoi limbile moderne franceza si germana. La 16 ani a fost trimis la Paris, la liceul Louis-le-Grand, unde a fost inscris într-o clasã superioara, a treia (classe de troisieme), pe care o absolva cu un premiu si trei mentiuni. A avut acolo colegi care au devenit personalitati importante în viata intelectuala a Frantei, precum Romain Rolland, Joséph Bédier, Victor Bérard, André Suarès, Maurice Potttecher, Theodore de Wyzéwa, Augustin Savared sau matematicianul Hadamard. A ramas legat de acesti colegi, precum si de altii, întîlniti în cursul studiilor, printr-o afectuoasa comuniune de idei si de sentimente, pentru tot restul vietii. Nu a facut parte dintre elevii asa-zisi “silitori”. Aptitudinile si temperamentul, curiozitatea vie a firii sale, îl îndreptau spre o cunoastere larga a diverselor manifestari ale geniului activitatii omenesti: artele în toate formele lor, literatura, muzica si stiintele. Bacalaureat în 1882, s-a înscris la Facultatea de litere si a devint licentiat în filozofie în 1885, când s-a întoars în tara spre a-si face serviciul militar timp de un an. Dupa aceasta perioada, s-a pus pentru tînarul Cantacuzino problema serioasa a destinului si orientarii viitoarei sale activitati. Toti acei care l-au cunoscut au fost de acord ca în acel moment al vietii sale, tanarul Cantacuzino a realizat ca numai literele si filozofia nu-l puteau satisface, cu toata firea lui artistica si calitatile de gânditor pe care le avea, iar spre cariera politica nu se simtea de loc atras.

S-a înscris în toamna lui 1886 la Facultatea de stiinte din Paris, unde pleiada marilor naturalisti de la Sorbona continua direct ideile si metodele de lucru ale scolii lui Buffon, Cuvier,Lamarck, Saint-Hilaire etc. Profesori mari ca Dastre, Yves Delage, Lacaze-Duthiers, Duval, Pruvot, Vaillant, l-au entuziasmat si l-au determinat în hotarîrea de a se dedica studiilor biologice. Mult mai tîrziu, la un congres al Asociatiei medicilor, tinut la Bucuresti în 1931, a marturisit ca studiul naturii vii a exercitat întotdeauna asupra lui cea mai fermecatoare atractie.

Dupa ce sfîrseste primul an de studii de stiinte naturale, pe de-a-ntregul prins si interesat de tot ceea ce i se dezvaluia, s-a dus sa-si petreaca vacanta, la Roscoff, laboratorul marin de pe coasta nordica bretona a Frantei, de curînd înfiintat de Lacaze-Duthiers, cu scopul de a-si continua cercetarile stiintifice. Vacanta urmatoare (1888) si-a dedicat-o deasemenea studiilor de zoologie. Din aceasta perioada a ramas cu o masa impresionanta de note de disectie, de care s-a servit în cercetarile de mai tîziu. Si-a dovedit inca de atunci puterea de munca, precizia si seriozitatea. Fauna si flora marina de la Roscoff si de la Banyuls-sur-Mer l-au atras cu deosebire, asa încît s-a reîntors în aceaste statiuni aproape în fiecare vacanta.

În 1887 s-a înscris si la Facultatea de medicina din Paris unde a urmat cursurile, lucrarile practice si stagiile spitalicesti. Probabil ca era influentat de buni prieteni care studiau si ei medicina ca d’Argent, Millard sau Parizot, dar mai sigur este faptul ca in decizia de a face studii medicale hotaratoare au fost impresionantele descoperiri ale lui Pasteur, care au avut un rasunet deosebit asupra mintii lui si asupra impulsului firii sale de a-si largi continuu sfera studiilor de biologie. A fost o perioada de efervescente prefaceri in cercetarea medicala.

In al doilea an de studii medicale si-a dat externatul si a fost numit mai intai extern la Spitalului Charité ( la Luys ), apoi, în 1890, la Spitalul Cochim (la Théophile Anger). In anul 1891 se afla in serviciul lui Dujardin-Beaumetz, unde, cercetînd un sindrom isteric ce simula scleroza în placi, a publicat si prima lui Iucrare medicala, cu acest subiect. Prietenii povesteau ca se distingea prin zelul depus în îngrijirea bolnavilor si prin entuziasmul cu care lucra. Se oferea cu placere sa-i înlocuiasca pe interni la garda. Cu toate ca de foarte multe ori se culca tîrziu din pricina studiilor dar si a interesului pentru reprezentatiile teatrale, isi incepea activitatea dimineata devreme, la orele 5 sau 6. Pentru fizicul lui robust îi erau suficiente numai cîteva ore de somn. Aceasta remarcabila rezistenta fizica, pastrata pe tot parcursul vietii sale, i-a inlesnit parcurgerea cu succes intre anii 1887-1891 a studiilor paralele se stiinte naturale si medicina ca si posibilitatea unor vaste lecturi in multe alte domenii.

Si-a luat licenta în naturale in 1891, o data cu compatriotul lui, Emil Racovita, de care a fost legat printr-o strînsa si afectuoasa prietenie tot restul vietii. În vara anului 1891, în timpul vacantei de vara, a facut a o calatorie la Bayreuth împreuna cu dr. A. Marie de la Institutul Pasteur, pe care-l cunoscusecu un an inainte si care i-a ramas de atunci unul dintre cei mai buni prieteni si cu care avea sa colaboreze mai tîrziu la cercetari asupra patogeniei holerei. Impreuna cu alti prieteni, incepuse sa asiste La Bayreuth, la reprezentatiile wagneriene, inca din anul 1888.

A devenit un fervent admirator al marii opere muzicale, create de genialul compozito, inovator al operei prin drama muzicala. A ramas wagnerian pîna la sfîrsitul vietii si marea lui satisfactie a fost ascultarea unor bune executii din opera marelui creator.

In cursul anului 1892 îsi sfîrseste externatul si începe sa se pregateasca pentru concursul de internat. In vara acestui an a facut o noua calatorie la Bayreuth, împreunã cu A. Marie, voiaj precedat de o excursie în Alpi si continuat prin vizitarea Belgiei. Apoi îsi face obisnuitul stagiu la statiunea biologica marina de la Roscoff. Se pare ca, în timpul acestui stagiu din vara lui 1892, prin fiziologul rus Kovalevski ajunge sã cunoasca lectiile pasionante despre patologiei comparata a inflamatiei pe care le tinea savantul Ilia Mecinikov Institutul Pasteur. S-a entuziasmat într-atît de aceste idei noi, încît, Ia reîntoarcerea la Paris, in toamna, s-a decis sã-si consacre activitatea cercetarii stiintifice. A fost primit în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul Pasteur, unde a urmat cursul din timpul iernii 1892-1893, renuntînd sa mai facã internatul. La începutul anului 1893, împreuna cu Maurice Nicolle, care-l initiase în tehnica de laborator bacteriologic, a prezentat în martie, la Societatea de biologie o comunicare despre proprietatile colorante ale oxiclorurii de ruteniu publicata apoi în Analele Institutului Pasteur. A fost prima lui publicatie în noua orientare stiintifica pe care si-o alesese. Si-a început apoi studiile pentru sustinerea tezei de doctor in medicina cu un subiect dat de însusi Mecinikov, privind modul de distrugere a vibrionului holeric în organism, ca o contributie la studiul imunitaii. De altfel, studiul imunitatii a ramas principala sa linie de cercetare pentru întreaga viata. A fost asa de multumit de lucrul sau si de atmosfera de intensa activitate stiintifica din laboratorul de la Institutul Pasteur de sub conducerea lui Mecinikov, precum si de personalitatea acestui mare cercetator, încît îi marturisea mamei sale, aflata la Bucuresti, într-o scrisoare ce ni s-a pastrat, cã si-a gasit maestrul visat. A ramas cucerit pentru totdeauna de mediul atît de deosebit în care a avut sansa sa lucreze. In ziua de 12 iulie 1894 îsi sustine teza în fata unei comisii prezidata de Cornil si din care faceau parte Tarnier, Quénu si Letulle.

In toamna lui 1894 a fost numit profesor suplinitor de morfologie animala la Facultatea de stiinte din lasi, unde a desfasurat o prodigioasa activitate didactica împartasind tinerelor generatii de studenti din capitala Moldovei multe dintre comorile intelectuale pe care le strînsese în timpul perioadei de pregatire din Franta. A facut lectii stralucite, in care a expus, cu talentul didactic exceptional, solide notiuni de biologie generala si a explicat teoriile transformiste care castigau teren in domeniu. A avut ca asistent, primul lui asistent, pe D. Calugareanu, viitor profesor de fiziologie animala la Cluj si apoi la Bucuresti. Cît timp a stat în Iasi, asa cum a relatat profesorul Popovici-Bîznosanu, fost student al Facultatii de stiinte a celei de-a doua universitati a tãrii, profesorul Cantacuzino, a fost înconjurat datorita caracterului, culturii si activitatii sale, de stima si admiratia nu numai a elevilor sai, dar si a marelui public, care-i asculta conferintele de popularizare a stiintei cu deosebita fervoare. Pe studentii sai naturalisti i-a condus adesea în excursii, în padurile si baltile din jurul Iasului, pentru a le insufla si lor interesul si dragostea adînca de natura, pentruca profesorul era si un pasionat botanist, demonstrîndu-le bogatia faunei si florei, învatîndu-i sistematica si erborizarea. A reusit sa-si amenajeze un laborator mic unde, cu mijloace tehnice modeste a intreprins cercetari de hematologie. A tinut cursuri de popularizare a stiintei, chiar si un curs liber de geologie. Aceasta activitate didactica intensa isi are explicatia în dorinta vie de care a fost stapînit totdeauna, de a împartasi altora cunostintele si ideile sale generoase. Cu discursul sau de o vie si stralucitoare elocventa reusea sã capteze întreaga atentie a auditoriului si sa-i farmece pentru totdeauna.

Cu toata activitatea intensa pe care o desfasura, a gasit timp, împins de generozitatea inimii sale, sã dea consultatii si îngrijiri medicale gratuite studentilor si functionarilor nevoiasi, tuturor celor în suferinta si care nu dispuneau de mijloace spre a se trata. Laboratorul lui din Iasi era si un dispensar.

In 1896, s-a casatoreste cu Elena Bals si a revenit la Institutul Pasteur, în Laboratorul lui Mecinikov, ca asistent, în care calitate ramîne pînã la 1901. Este o perioada de 5 ani care poate fi socotita ca înca un stadiu de desavîrsire a pregatirii sale stiintifice si general intelectuale. Are prietenii si legaturi strînse în lumea literatilor si artistilor, ca si in cea a cercetatorilor si savantilor. Locuia în Cartierul latin, si figura lui devenise legendara, spunea profesorul M. Tiffeneau, unul diintre prietenii si admiratorii lui. Astfel, în afara de fostii colegi M. Pottecher si André Suarès, avea legaturi în lumea literara cu Pierre Lasserre si Marcel Schwob, cu muzicieni precum compozitorul Lekeu Savard, cu pictori ca Eugène Carrière, cu sculptori ca Voulot si Magrou (fratele biologului, care i-a devenit apoi, dupa 1912, unul dintre cei mai credinciosi prieteni), în sfîrsit cu universitari, filozofi, moralisti ori istorici, precum P. Desjardins, H. Delacroix, Latellier, Séailles, Seignobos, Tisserand. Era vazut deseori vizitînd galeriile Odeonului, unde se informa de toate noile carti aparute, facînd achizitii ample.

Din aceasta epoca din viata dateazã si începuturile colectiei de stampe, desene si carti vechi, asa încît devine repede posesorul uneia dintre cele mai frumoase si mai bine alese colectii de amator particular din Europa. Îl interesau în special operele lui Dürer si Rembrandt, precum si cele ale lui Daumier. Îl interesa însa orice era frumos si deosebit, stiind sa aleaga în cunostinta de cauza, cu un gust rar întîlnit. Avea furnizori la Paris si la Viena si urmarea marile vînzari. O bunã parte dintre colectiile sale se afla astazi în muzeul national de arta. Calatoreascã ori de cîte ori avea posibilitatea si vizita orasele si monumentele de arta, colectiile, muzeele, locurile unde peisajul natural oferea desfatare deosebita pentru ochi, iar vara, dupa ce asista cu fervoare la reprezentatiile de la Bayreuth, revinea în laboratoarele statiunii biologice marine de la Roscoff, pentru a lucra în mijlocul savantilor francezi si straini. Aici, cu marile lui calitãti de animator e o figura iubita si deosebit de stimata.

Între 1896 si 1901, activitatea principala a lui Ion Cantacuzino s-a desfasurat în laboratorul lui Ilia Mecinikov de la Institutul Pasteur. Perioada aceasta este plina de o variata si rodnica activitate, pe care vitalitatea lui puternica o depune fara efort, izvorîta fiind din deplina satisfactie de a crea în domeniul ales, potrivit înclinatiilor firii lui si în tovarasia cea mai placuta de lucru. Intre el si maestrul sau Mecinikov se stabileste o legatura trainica nu numai de la ucenic la maestru, dar si de prietenie si stima reciproca între oameni alesi, bazata pe marea afinitate naturala de înclinari si de preocupari care i-a caracterizat. Exista un text nepublicat despre Mecinikov, pe care profesorul Cantacuzino a început sa-l scrie dupa moartea maestrului sau, survenita în mai 1916, dar pe care nu a reusit sa-l termine, foarte probabil din cauza intrarii Romaniei în razboi, în august 1916, cînd obligatiile sanitare ce-i cadeau în sarcina, nu i-au mai dat ragazul necesar.

Puternic influentat de personalitatea stiintifica a lui Mecinikov, I. Cantacuzino, si-a inceput cercetarile stiintifice în directia cailor noi din medicina, initiate de maestrul sau. În cei 5 ani în care a fost asistentul sau la Institul Pasteur a întreprins studii noi în legatura cu modul de distrugere a vibrionilor holerici în organism, cercetari asupra spirilozei gîstelor precum si o serie de lucrari asupra organelor fagocitare la animale. A descris si fenomenele ce survin la iepurii injectati cu ser hemolitic, care în doze slabe poate constitui un stimulent specific al functiei hematopoietice. A publicat si o lucrare cu caracter sintetic privind functiile fagocitare în regnul animal, aparuta în ” Année biologique “, cu o prefata scrisa de Mecinikov, care subliniaza importanta problemei si modul de tratare, considerînd lucrarea ca fiind fundamentala.

Cînd împlineste 38 de ani, Ion Cantacuzino este numit profesor la Bucuresti. Se crease o catedra de medicina experimentala la Facultatea de medicina, pentru care este recomandat cu caldura de Mecinikov.

Din acest moment, din 1901, incepe partea a doua a vietii lui Ion Cantacuzino. Se poate considera ca pîna la 38 de ani, cînd a fost numit profesor la Bucuresti – deci ceva peste vîrsta pe care Dante o socoteste ca jumatatea vietii omenesti -, nu a fãcut altceva decît sa se pregateasca în vederea viitoarei mari cariere. Chiar perioada de doi ani de profesorat, la Facultatea de stiinte din Iasi trebuie sa fie considerata ca o etapa pregatitoare pentru a ajunge la deplinatatea posibilitatilor sale de realizare. Din 1901, începe in viata profesorului Cantacuzino o perioada de activitate intensa cu rezultate remarcabile pentru stiinta medicala, pentru ocrotirea sanatatii, pentru cultura in general. Gratie îndelungatei si serioasei sale perioade de pregatire, învatamîntul pe care l-a facut a fost de o calitate cu totul exceptionale. Personalitatea sa i-a atras în special pe cei tineri. Tinerii au venit sa lucreze în jurul lui, in modestul laborator de medicinã experimentala de atunci. Au ramas, multi dintre ei, grupati într-un fel special de comunitate, însufletita de acelasi gînd, de aceleasi simtiri, în slujba unui tel folositor stiintei, culturii si sanatatii.

Toti elevii lui, unul dupa altul, si-au adus prinosul de recunostinta celui care sadise în e pasiunea pentru cercetare, dragostea pentru lucrul bine facut si daruirea pentru nobila cauza a medicinei: prof. AI. Slãtineanu, dr. St. Irimescu,. profesorii Mihai si Alexandru Ciuca, D. Danielopolu, N. Lupu, Ion Nicolau, D. Combiescu, Ion Balteanu, Gh. Zotta, pentru a nu cita decît pe primii veniti. Intr-o unanimitate impresionanta si-au spus cuvîntul lor, spre a arata ce om extraordinar a fost dascalul lor.

Era extraordinar prin remarcabila lui personalitate, prin eruditia sa vasta, prin aplicatia si perseverenta pe care le punea în urmarirea telurilor propuse, prin superioara putere de analiza si generalizare în judecatile saIe, gratie careia putea ajunge concluziile cele mai juste. Fara îndoiala, a fost unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut universitatea romaneasca. Aceste mari calitati explica si succesele dobandite in cariere sa.

Cursurile tinute de profesor erau remarcabile. Le prepara cu o minutiozitate exempIara. Îsi facea planificarea lectiilor pe un întreg an scolar, înca din vara premergatoare. In preajma orei de curs nu-l mai preocupa nimic altceva decît pregatirea lui. Isi ordona si-si alegea vasta documentare strînsa pentru fiecare parte a lectiei cu o grija impresionanta. Notele de curs si le însemna pe fîsii lungi si înguste de hîrtie, pe care le tinea într-un teanc asezat în buzunarul dinauntru al surtucului. Cei ce au asistat la pregatirea si expunerea lectiilor pe care le-a facut în acea vreme spun ca era atit de preocupat, si atat de tensionat înainte de a începe lectia, încît ajungea sa aiba trac. Studentii n-au banuit insa niciodata acest lucru, atît de linistit si de curgator se desfasura ora de curs. De neuitat a ramas gestul cu care-si scotea teancul de fîsii cu note, dorind parca sa ascunda faptul ca le utiliza. Dar imediat ce începea sa vorbeasca, tare, cu un timbru al vocii pe care-l au in memorie, toti cei ce l-au ascultat, tot auditoriul erau cuprins ca de o vraja : o mare bogatie de fapte, o perfecta înlantuire logica, o claritate rar întîlnita. Claritatea expunerii atingea cea mai mare maiestrie atunci cînd cita la curs experientele fundamentale ale patologiei experimentale. Erau alese. cu cel mai adînc simt pedagogic, numai cele perfect exemplificatoare si expuse într-o forma careia nu i se mai putea aduce vreo modificare. Studentii nu mai auzeau, ci vedeau cum se desfasoara experienta în fata lor. Avea o putere de convingere neobisnuita, impresionanta, tocmai pentru ca era el însusi adînc convins de cele spuse. Asa se explica forta lui de persuasiune în expuneri, nu numai în curs, ci în orice împrejurare în care isi facea cunoscuta parerea, de la conferinte pîna la convorbirile particulare.

Pentru lucrarile practice cu studentii si cu medicii ce se specializau avea o deosebita grija : cerea colaboratorilor ca ele sa fie perfect pregatite, la curent cu ultimele tehnici, adecvate necesitatilor sanitare ale retelei medicale. Toti cei care i-au fost colaboratori îsi aduc aminte cîta grija si ce perseverenta punea ca mînuirea practica a autoclavului sa fie perfect cunoscuta de toti viitorii medici.

Daca prin cursul pe care l-a profesat la catedra se poate explica influenta exercitata, nu se poate întelege rolul hotarîtor pe care I-a avut în ocrotirea sanatatii publice la noi in tara fara a se arata ca el a întemeiat o scoala, o mare scoala, în adevaratul înteles al cuvîntului.

Se gaseste printre documentele ramase de la el un carnet din 1903 în care sînt consemnate unele probleme de medicina experimentala de rezolvat. Sînt însemnari în vederea lucrarilor pe care isi propunea sa le elaboreze în viitor. Printre ele se afla infectia streptococica. Au fost expuse 31 de puncte care trebuiau luate in consideratie în aceasta problema. Aceste observatii erau premergatoare prepararii serului antistreptococic, sarcina pe care o primeste Laboratorul de medicina experimentala în anul urmator, în 1904 si pe care o îndepIineste. Se stabilea astfel aplicarea in practica a învatamîntului universitar si a cercetarilor stiintifice, functia de productie a laboratorului, modest pe atunci ca proportii, dar totdeauna bine instalat, avînd la dispozitie toate aparatele si materialele necesare, baza materiala fara de care nici nu se poate concepe un învatamînt medical si cu atît mai mult productia de preparate biologice. Acest mic carnet de însemnari din 1903 se poate considera, pe buna dreptate, ca actul de nastere al viitorului institut de seruri si vaccinuri. Laboratorul care, în anul urmator punerii acestor probleme îsi începea functia lui de productie, avea sa continue apoi sa dea la iveala rînd pe rînd muIte alte preparate necesare profilaxiei, diagnosticului si tratamentului bolilor infectioase.

Productia, începuta cu prepararea serului antistreptococic in 1904, a continuat cu prepararea serului dizenteric anti-Shiga în 1906, iar apoi cu prepararea vaccinurilor antitifo-paratifice si antihoIerice, precum si a altor produse. Aceasta activitate a fost astfeI condusa, încît sa se îmbine în mod armonios atît cu cea de cercetare stiintifica, cît si cu cea de învatamînt de specialitate, fiecare directie de activitate potentîndu-le pe celelalte. Astfel se explica realizarile continue ale scolii întemeiate de profesorul Cantacuzino si trainicia operei sale. Trebuie mentionat ca si în aceasta privinta, a organizarii activitatii scolii sale, a fost influentat de ceea ce avusese ca model la Institutul Pasteur.

Laboratorul de medicina experimentala în care si-a început profesorul Cantacuzino activitatea în Bucuresti a fost instalat într-o parte a unei aripi a cladirii Institutului de patologie si bacteriologie, a carui constructie fusese de curând terminata. Era compus dintr-o sala de lucrati practice, unde puteau lucra 30 de studenti, si din 3 camere de laborator care se aflau la parter. Mai existau la subsol 6 camere anexe, pentru prepararea mediilor, operatii si autopsii de animale, diverse aparate mari, spalatorie etc. Personalul laboratorului , în afara de director, era constituit dintr-un sef de lucrari ( Al. Slatineanu ), un preparator ( St. Irimescu ), un laborant si un îngrijitor. Autoritatea stiintifica si farmecul personalitatii profesorului Cantacuzino, seriozitatea si noutatea lucrarilor ce se realizau au fost cauza faimei cîstigate în lumea medicala si stiintifica de Laboratorul de medicina experimentala si care a facut ca atît de multi tineri doritori sa-si întregeasca cunostintele lor stiintifice sa vina sa lucreze în noul institut format si sa se grupeze, alcatuind ceea ce s-a numit Scoala Cantacuzino.

In 1905, profesorul Cantacuzino înfiinteaza ” Revista stiintelor medicale “, revista medicala lunara, în care apareau si se faceau cunoscute în tara nu numai lucrarile originale ce se efectuau în spitale si laboratoare, dar si puneri la punct , referate generale asupra celor mai actuale probleme medicale, întocmite de cei mai competenti oameni de stiinta din acea vreme. Ca toate initiativele lui I. Cantacuzino, si aceasta revista aducea un element nou, o noua formula în presa noastra medicala. Planul tematic, prezentat în ” Precuvîntarea ” din primul numar, iscalita de prof. Cantacuzino, era compus dintr-o judicioasa succesiune de rubrici ( Articole de fond, Cercetari originale, Critica si cronica, Revista anuala, Luna medicala, Fapte clinice, Interese profesionale si Bibliografie generala ), poate fi valabil si astazi pentru o revista de acest gen si a fost cu scrupulozitate urmarit în tot timpul aparitiei acestui însemnat periodic medical romanesc.

In 1906 se situeaza o alta initiativa stiintifica a profesorului Cantacuzino. Intemeiaza la Bucuresti împreuna cu prof. I. Atanasiu de la Facultatea de stiinte, prima filiala romaneasca a Societatii de biologie din Paris, care va constitui un important stimul pentru cercetarea stiintifica biologica, facînd posibila cunoasterea lucrarilor romanesti de catre forurile competente internationale prin organul societatii : ” Comptes rendus des Séances de la Société de Biologie ” . Trebuie de mentionat ca aceasta filiala din Bucuresti a Societatii de biologie, urmata de înfiintari de filiale la Iasi si apoi la Cluj, a constituit un stimulent puternic al cercetarilor si preocuparilor stiintifice în biologie, iar sedintele societatii, un prilej de cunoastere si de legatura a cercetatorilor. Un spirit de tovarasie s-a stabilit în plus prin agapele colegiale ce urmau sedintelor si la care, pîna la moartea lui, profesorul Cantacuzino a tinut sa participe, animînd si întretinînd o atmosfera de prieteneasca comuniune între membrii societatii. Climatul acesta aparte pentru viata stiintifica de la noi din acele vremuri, pe care profesorul Cantacuzino il impulsiona în mod determinant, a fost descris de prof. Ionescu- Mihaiesti : ” Actiunea lui de îndrumator si animator creste, se intensifica. Influenta exercitata asupra colaboratorilor sai directi depaseste cadrul Laboratorului. Un spirit de emulatie însufletita, întretinut si prin neuitatele sedinte de referate de sîmbata seara , la el, acasa, patrunde din ce în ce mai mult printre medicii tineri, asistenti, preparatori universitari au chiar simplil lucratori benevoli “.

Tot în acei ani de intensa si rodnica activitate se situeaza si colaborarea lui la ” Viata romaneasca “, care începe în 1907, cînd devine director al sectiei stiintifice. A publicat aici un singur articol, despre dr. Ion Radovici, la moartea acestuia, articol care cuprinde si o caracterizare generala a miscarii intelectuale de la sfîrsitul secolului trecut, asa cum o vedea el si care se potrivea si unei bune parti a tineretului studios din tara noastra din acea vreme. In perioada in care a condus sectia stiintifica a ” Vietii romanesti ” ( 1907-1916 ), au aparut diverse articole cu subiecte biologico-medicale, ca cel al lui C.I. Parhon despre hormoni, al lui Al. Slatineanu despre Mecinikov, al lui St. Irimescu despre spitalele de tuberculosi, precum multe altele. Este interesant de remarcat ca acesti autori de articole biologico-medicale colaborau în acelasi timp si la mentionata ” Revista a stiintelor medicale ” prin articole de specialitate, ceea ce arata impulsul dat de profesorul I. Cantacuzino miscarii de adîncire a cunostintelor stiintifice în paturi cît mai largi nu numai de medici, ci si de intelectuali cititori ai revistelor de literatura si de cultura generala.

Pentru adîncirea cunostintelor generale în masele largi, profesorul Cantacuzino avea sa intieze mai tîrziu, prin1911, înfiintarea unei universitati populare în Bucuresti. In acest scop s-a format o asociatie care-l avea pe el ca presedinte si pe Spiru Haret si C. I. Istrati ca vicepresedinti. Este extrem de interesant apelul de sprijin moral si material iscalit de aceste personalitati. Din programul de actiune al universitatii, redactat de profesorul Cantacuzino, judecînd dupa stilul si spiritul celor continute, se poate cita:

Exista astazi în toate tarile civilizate întregi categorii de oameni carora împrejurarile vietii nu le-au permis sa beneficieze de un învatamînt îndestulator, doritoare însa de a-si lumina constiinta prin dezvoltarea cunostintelor generale.

Acestei nevoi sociale ii corespunde în prezent si mai în toate tarile, o puternica miscare culturala, care a avut drept rezultat înfiintarea Universitatii Populare.

Sunt orase în care aceste institutii au ajuns sa reprezinte factori indispensabili în viata sufleteasca a maselor.

Aceeasi nevoie s-a resimtit si la noi. Pentru realizarea unei asemenea idei s-au grupat astazi, sub numele de Asociatia Universitatii Populare din Bucuresti, peste 70 de personalitati intelectuale, academicieni, profesori universitari si specialisti în toate ramurile, care au si pus bazele unei asemenea institutii.

Universitatea Populara din Bucuresti urmareste dezvoltarea culturala a publicului prin împrastierea în masele populare a stiintei, artelor si literelor.

Prin cultivarea spiritului critic, va lupta contra prejudecatilor de tot felul, îndrumînd constiintele individuae spre orizonturi mai largi si conceptii mai reale.

Cu aceasta chemare, universitatea va organiza pentru masele populare cursuri de vulgarizare si demonstratii practice în toate directiile folositoare vietii. Celor cu oarecare cunostinte li se va da posibilitatea completarii lor; în sfîrsit, va îndruma catre specialitati bine definite toate talentele doritoare de a se desavîrsi si carora le este închisa calea perfectionarii prin lipsa de titluri sau de învatamînt special.

In 1908 a fost numit director general al Serviciului sanitar, post pe care-l accepta pentru a încerca sa îndrepte starea deplorabila a sanatatii populatiei, izvorîta din conditii economice mizerabile, ca si din lipsa unei solicitudini reale a conducatorilor fata de problemele de asistenta sociala si sanitara. Activitatea lui, în cursul careia s-a dovedit a fi nu numai un gînditor si un om de laborator, ci si un excelent organizator si militant pentru apararea sanatatii populatiei, a culminat cu Legea sanitara din 1910 care-i poarta numele.

Felul în care a dispus profesorul Cantacuzino elaborarea acestei legi merita sa fie cunoscut. Dupa cum el însusi spunea la un congres al Asociatiei medicilor, aceasta lege oglindea opinia corpului medical, care o discutase cu amanuntime. Dr. St. Irimescu expune în modul urmator procedeul întrebuintat:

Am participat la elaborarea ei, în conciliabulele de la directia sanitara si de la locuinta lui, ca si la sedintele Asociatiei medicilor si îmi reamintesc vigoarea combativa cu care si el si colaboratorul lui cel mai de aproape care a fost profesorul Vasile Sion au stiut sa-si sustina proiectul.

Prin legea din 1910 lupta devenea mai efectiva contra cauzelor generale ale boalelor si se asigura stabilitatea în functiuni a medicilor care erau scosi de sub tirania administratiilor locale, deseori invadate de politicianism. Medicul dobîndea dreptul, în raza circumscriptiei lui, sa ia masurile impuse de nevoile sanitare si sa ceara executarea lor; Spitalele erau trecute, pentru a le da o conducere unitara, autoritatii centrale.

Medicii, selectionati prin concurs, erau numiti definitiv numai dupa un anumit stagiu în locul pe care-l ocupau. Retributia lor a fost marita, a fost introdusa gradatia în salarii si au fost prevazute pensii.

Pentru a le da posibilitatea de a-si împrospata cunostintele si a se tine în curent cu progresele realizate, cursuri de perfectionare au fost întocmite, la care medicii erau obligati sa ia parte pe serii, la anumite epoce ale anului. Imi reamintesc cît interes punea ca aceste cursuri – o parte din ele le facea personal în laboratorul lui – sa fie cît de îngrijite. Era o atmosfera de entuziasm si de încordare pentru munca si printre cei ce le dau si printre cei ce le ascultau, pornind de la el, care si în aceasta circumstanta s-a aratat un mare animator.

Prin lege, pentru a face efectiva combaterea epidemiilor, se înfiintau spitale si pavilioane de izolare, ca si infirmerii rurale si se creau laboratoare de bacteriologie în diferite regiuni ale tarii.

Pentru pelagra, masuri erau prescrise ca sa se împiedice alimentatia taranilor cu porumb crud.

Ca sa se combata paludismul statul era obligat sa procure cantitatile necesare de chinina în localitatile bîntuite de friguri.

Igiena în industrii – preocuparile lui pentru lucratorii din fabrici si uzine, unde conditiile de functionare, cum le constatase cînd mersese în mijlocul lor, erau deplorabile, apar în aceste dispozitiuni ale legii – trebuia sa fie de aproape spravegheata.

Legea aceasta, asa completa în alcatuirea ei, a avut soarta celor mai multe din legile de la noi si nu a putut fi aplicata decît în parte. Principii însa sanatoase erau la baza ei si ea a servit de îndreptar tuturor legislatiilor sanitare ulterioare “.

Profesorul Cantacuzino a initiat o ancheta asupra conditiilor de igiena din industria noastra, pe care a încredintat-o dr. Popescu-Azuga. Pe temeiul rezultatelor acestei anchete ( care au aparut în doua volume prefatate de profesorul Cantacuzino ), legea sanitara elaborata în 1910 prevedea masuri în legatura cu introducerea igienei în industrie, vadind aceeasi preocupare a profesorului Cantacuzino pentru starea de sanatate a lucratorilor, mai ales a acelora cu conditii nefavorabile in mediu de lucru.

Activitatea sa în perioada în care a condus Directia sanitara ( 1908 – 1910 ) s-a caracterizat printr-o neobosita munca de teren în scopul îmbunatatirii conditiilor sanitare si igienice, printr-o profunda întelegere a laturii sociale a problemelor medico-sanitare si printr-o mare apropiere de problemele oamenilor. A facut personal numeroasele anchete sociale, în locuintele bolnavilor mizeri sau în colectivitati, anchete pe care le consemneaza colaboratorul sau dr. St. Irimescu.

In 1911,profesorul Cantacuzino publica prima lucrare asupra scarlatinei, rezultat al cercetarilor întreprinse pentru a transmite maimutelor o maladie experimentala.

In cei 10 ani de la numirea lui ca profesor pîna la începerea cercetarilor în scarlatina s-a ocupat de bacilii paratuberculosi si a studiat actiunea bacililor tuberculosi degresati; a publicat rezultatele cercetarilor asupra bacilului morvei si asupra infectiei cu streptococi; a cercetat modalitatea resorbtiei celulelor hepatice injectate în organism; a facut studii serologice în legatura cu pepsina; s-a ocupat de originea precipitinelor. Nori negri au început sa se arate la orizont, pentru pacea popoarelor. Au izbucnit razboaie balcanice, iar o data cu ele s-au declansat si epidemiile. Holera a ajuns în Balcani.

In 1912, profesorul Cantacuzino a trimis o echipa de medici în frunte cu C. Ionescu-Mihaiesti sa studieze epidemia din Bulgaria. Urmarile acestei masuri de prevedere s-au soldat cu culegerea unor date importante din punct de vedere epidemiologic si microbiologic. S-au adus tulpini de vibrioni holerici si s-au facut preparative pentru productia rapida de vaccin antiholeric în cantitati mari, prin punerea la punct a metodelor de cultura în masa, în baloane mari.

In 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, trupele romane s-au contaminat cu holera. Profesorul Cantacuzino, desemnat sa ia masurile de stavilire a epidemiei, a dispus vaccinarea în plin mediu epidemic a trupelor cu vaccinul preparat din tulpinile izolate chiar în Bulgaria. Aplicarea acestei vaccinari antiholerice, efectuata pentru prima oara în analele epidemiologice pe un numar foarte mare de indivizi, în conditiile unei perfecte experiente de laborator, a avut rezultate remarcabile si a fost cunoscuta sub numele de ” marea experienta romana “. A fost descrisa într-un articol scris de însusi prof. I. Cantacuzino, aparut în ” Annales de l’Institut Pasteur ” din 1920.

Inca un vaccin a carui preparare pusa la punct sub conducerea profesorului Cantacuzino a fost cel antitifoparatific. Aplicarea lui în armata activa a avut ca efect diminuarea impresionanta a numarului de îmbolnaviti, de unde înainte de vaccinare se notau multe sute de cazuri anual.

In 1914, o alta sarcina de productie a revenit laboratorului : prepararea serului antidifteric. In 1916, aceasta productie depasea 15 000 de doze anual.

In 1915, o misiune compusa din medici militari si din unii colaboratori ai laboratorului, a fost trimisa în Serbia, unde izbucnise o mare epidemie de tifos exantematic, pentru a studia flagelul si mijloacele de a-l combate.

Primul razboi mondial a gasit laboratorul înfiintat de profesorul I. Cantacuzino într-o stare de progres evident: avea un personal experimentat si poseda instalatia si materialele corespunzatoare ultimelor progrese realizate la acea data în tehnica microbiologica. In timpul acelui razboi, dupa retragerea din Moldova, i s-a încredintat profesorului Cantacuzino conducerea Directoratului sanatatii publice civile si militare, în cadrul caruia a organizat, cu ajutorul echipei de colaboratori ce si-o formase, în conditii deosebit de grele, combaterea epidemiilor de holera, febra tifoida, tifos exantematic si febra recurenta, care amenintau armata si populatia, vadind aceeasi neobosita preocupare pentru alinarea suferintei oamenilor, gata totdeauna de a pune stiinta în serviciul lor. Laboratorul de medicina experimentala a fost evacuat la Iasi, unde continua sa produca preparatele pentru profilaxia si tratamentul bolilor transmisibile. La Iasi, în 1917, el a fondat, alaturi de medicii militari rusi si francezi, ” Societatea medico-chirurgicala a frontului rus-roman “. Intre august si octombrie 1917, în timpul luptelor de la Marasesti si Oituz, laboratorul a fost evacut la Harkov.

Sfîrsitul primului razboi mondial, în noiembrie 1918, l-a gasit pe profesorul Cantacuzino în Franta, împreuna cu cîtiva colaboaratori. Fusese trimis ca sef al misiunii romane a Crucii rosii, dupa pacea de la Bucuresti, din mai 1918. In aceasta perioada, Cantacuzino a participat la combaterea epidemiilor din regiunea a XV-a, Marsilia. A tinut conferinte despre holera si tifos exantematic la Facultatea de medicina din Paris si la Academia din Marsilia. In 1920 a fost delegatul tarii pentru semnarea tratatului de pace.

In acest timp, colaboratorii sai au continuat activitatea Laboratorului de medicina experimentala, reinstalat la Bucuresti, în local propriu : s-a început prepararea atît a serului antigangrenos, cît si a celui antimeningococic, care, prin modificarile ce i s-au adus în tehnica procesului de productie ( utilizarea pentru imunizarea cailor numai a tulpinilor proaspat izolate de la bolnavi ) si prin adaptarea unei tehnici speciale de aplicare, avea sa dea rezultate cu mult superioare serurilor similare din alte tari în tratamentul meningitei cerebrospinale.

Munca de cercetare în Laboratorul de medicina experimentala devenise tot mai intensa, ramînînd permanent legata de preocuparile aplicarilor practice. Modestul laborator, care reusise sa prepare un numar tot mai mare de seruri, vaccinuri si alte produse de diagnostic de laborator, devenise un centru important al luptei antiepidemice în întreaga tara.

La întoarcerea în tara a reusit sa convinga oficialitatile asupra necesitatii unei institutii care sa fie la dispozitie în lupta contra epidemiilor prin boli transmisibile. Cel mai înalt procentaj de mortalitate si, de asemenea, cea mai ridicata morbiditate, erau date pe atunci în tara noastra de aceste maladii. Experienta recentului razboi a aratat importanta existentei unei atari organizatii imperios neceasara în combaterea bolilor infectioase.

In 1921 se înfiinteaza ” Institutul de seruri si vaccinuri “, astazi ” Institutul de microbiologie, parazitologie si epidemiologie ” Dr. I. Cantacuzino “, caruia I. Cantacuzino îi va consacra toata energia lui si care a devenit centrul în care s-a dezvoltat scoala romaneasca de microbiologie.

Aceasta institutie, de fapt, exista înca cu mult înainte de înfaptuirea ei oficiala – scrie acad. C. Ionescu Mihaiesti – ” Scoala lui Cantacuzino”, grupul de elevi si colaboratori însufletiti de un gînd si o iubire comuna pentru opera întreprinsa de maestru; familia spirituala a profesorului se formase încetul cu încetul, în mod natural, pe masura ce activitatea lui se desfasura si îmbratisa o mai mare zona de realizari. Cladirea localului si instalarea laboratoarelor n-au facut decît sa usureze o munca colectiva care trebuia ordonata riguros si prevazuta cu mijloacele tehnice pe care progresele stiintifice le impuneau.

Institutul ” Dr. I. Cantacuzino ” a fost întemeiat printr-o lege speciala semnata la 1 aprilie 1921 de insusi Regele Ferdinand. De la început a fost un institut de stat si a avut sarcinile urmatoare :

1) prepararea serurilor, vaccinurilor si a produselor biologice necesare diagnosticului, profilaxiei si tratamentului bolilor infectioase;
2) cercetari stiintifice privitoare la produsele preparate si continua lor ameliorare, introducerea de noi produse, precum si cercetarea problemelor de patologie experimentala, de microbiologie si de epidemiologie izvorîte din realitatile sanitare ale tarii si din progresele aparute in domeniile acestor stiinte si ale celor în legatura cu ele;
3) formarea de cadre de specialitate.

Felul în care prof. Cantacuzino a condus îndeplinirea obligatiilor care reveneau institutului a demonstrat nu numai necesitatea existentei, dar si necesitatea permanentei lui dezvoltari, contiuata apoi si dupa moartea întemeietorului.

La înfiintare existau 4 sectii si cîteva servicii. Pe masura descoperirilor survenite, s-au introdus in productie : vaccinul B.C.G. , anatoxina difterica, tetanica, stafilococica si streptococica, diverse seruri terapeutice sau de diagnostic bacteriologic, vaccinul antiexantematic, pentru a nu se enumera decît cele mai importante produse.

In 1928, I. Cantacuzino a înfiintat revista de specialitate ” Archives Roumaines de Pathologie Expérimentale et de Microbiologie “, în al carei prim numar marele bacteriolog francez Emile Roux aprecia în termeni elogiosi opera lui I. Cantacuzino si a scolii romanesti de microbiologie, polarizata în jurul Institutului de seruri si vaccinuri.

Cercetari stiintifice, cursuri si conferinte, publicatii urmarite cu interes în tara si în strainatate, prepararea unor cantitati foarte mari de seruri si vaccinuri, expertize si analize medicale; vasta campanie de vaccinari împotriva tuberculozei – caracterizeaza activitatea prof. I. Cantacuzino si a colaboratorilor sai . Mare animator si sef de scoala, profesorul Cantacuzino, a sustinut intotdeauna ca ” egoismul nu poate fi creator; unde lipseste dragostea, de acolo fuge tineretul “.

Cu 8 ani înainte de sfîrsitul vietii sale, în 1926, I. Cantacuzino a suferit un grav accident de cale ferata la Brigue ( frontiera italo-elevetiana ), ale carui urmari le-a suportat cu stoicism. Infirmitatea lasata nu a influentat cu nimic activitatea lui neobosita si pasionata de cercetator, profesor, animator si îndrumator neîntrecut.

In timpul scurtului sau ministeriat in guvrnul Iorga din 1931-1932 a gasit totusi posibilitatea de a face sa se voteze, la numai 2 luni de la numirea sa ca ministru al sanatatii, în iulie 1931, Legea de reglementare a muncii lucratorilor din porturi.

In 1934 cînd institutul organizat îsi dadea din plin roadele, întemeietorul lui venerat avea sa fie rapus de o scurta dar, pe atunci, neiertatoare infectie. Era în plina creatie stiintifica si facea planuri pentru viitor.

Multi colaboratori isi amintesc cum, pe la sfîrsitul lui decembrie 1933, profesorul expunea cîtorva tineri asistenti care lucrau în preajma lui, satisfactia sa pentru volumul si importanta cercetarilor stiintifice efectuate în institut în acel an, peste 70 de comunicari si memorii. Sublinia importanta lor si schita posibilitatile de a continua unele studii în viitor. De asemenea împartasea planurile sale de lucru, care se întindeau pe o perioada de 10 ani. Vroia, printre altele, sa initieze un studiu al parazitilor rozatoarelor de stepa, vectori de boli ale omului si animalelor, studiu caruia îi fixase o durata de minimum 5 ani.

Tinerii sai colaboratori priveau fermecati si în admiratie la energia cu adevarat tinereasca ce se desprindea din planurile ” dascalului ” lor, pe care se pregateau sa-l sarbatoreasca pentru cei 70 de ani pe care urma sa-i împlineasca .

Soarta a voit altfel. A contractat o bronhopneumonie la 2 ianuarie 1934, a mai lucrat în laborator cateva zile, pana în ziua de 5 ianuarie, data la care si-a scris ultimele observatii stiintifice, si a executat cel din urma admirabil desen microscopic asupra infectiei crustaceului Eupagurus prideauxii cu bacilul tumefaciens.

A murit la 14 ianuarie 1934, la orele 14 si 35 de minute si a fost înmormîntat provizoriu la cimitirul Belu, pentru a fi îngropat definitiv în luna iunie a aceluiasi an în cripta amenajata în institutul pe care-l întemeiase, înconjurat fiind de toti cei ce l-au iubit si venerat. A ramas astfel în mijlocul institutiei pe care o crease, ca simbol al trainiciei operei lui uriase.

Cei ce l-au cunoscut si mai ales cei ce au lucrat cu el în institut nu vor putea uita niciodata, pîna la sfîrsitul vietii lor, imaginea fapturii marete si impunatoare a profesorului, unanim admirat si iubit, una dintre cele mai remarcabile personalitati întîlnite în viata lor. Ei ne-au transmis imaginea fondatorului, ca cel mai pretios exemplu de urmat.

Soliditatea operei profesorului Cantacuzino si a Institutul ce-i poarta numele, aveau sa fie dovedite nu numai prin trainicia lor, dar mai ales prin neîntrerupta lor continuitate chiar si atunci cînd marele fondator n-a mai fost printre cei vii.

 

OPERA STIINTIFICA A PROFESORULUI I. CANTACUZINO

Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost elaborata în 42 de ani de activitate, începînd din 1892, anul primei sale cercetari de laborator asupra proprietatilor colorante ale oxiclorurii de ruteniu amoniacal, lucrare întreprinsa în colaborare cu Maurice Nicolle si pe care o publica în ” Annales de l’Institut Pasteur ” in 1893. Evidentiaza faptul ca solutia apoasa 1/1 000 a acestei substante are reactie similara cu colorantii bazici de anilina; ea coloreaza cu electivitate cromatina nucleilor, microbii si granulatiile bazofile ale leucocitelor si lasa neatinse granulatiile acidofile. Efectul ei colorant este intens mai ales, dupa fixarea cu acid osmic.

Prima publicatie medicala a fost rezultatul stagiilor clinice si a fost tiparita în ” Médecine moderne ” in 1891. In lucrare, I Cantacuzino prezinta cazul unui bolnav cu multiple simptome de isterie, care în urma unui accident profesional însotit de o emotie intensa, a manifestat în mod subit simptome caracteristice de scleroza în placi.

Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost, fara îndoiala, rezultatul a ceea ce el însusi denumea, într-o scurta cuvîntare de raspuns la omagiul adresat de medicii romani la congresul lor din 1931, ca pasiune dominanta a vietii lui, anume, studiul fenomenelor biologice. Complexitatea naturii vii a exercitat întotdeauna asupra lui cea mai puternica atractie. Intrebarea careia cauta sa-i gaseasca un raspuns era : cum se apara organismele împotriva infectiilor?

Fara îndoiala ca alegera directiei cercetarilor sale stiintifice a fost influentata de evolutia rapida a microbiologiei si imunologiei din ultima decada a secolului trecut, perioada in care profesorul si-a inceput activitatea.

Deja din a doua jumatate a secolului al XIX-lea in microbiologie, Rayer si Davaine descrisesera bastonasele bacteriei carbunoase în sîngele animalelor moarte de antrax (1850), Obermeyer constatase prezenta unui spiril în sîngele bolnavilor de febra recurenta (1868), Hansen pusese în evidenta bacilul leprei în leproame (1874), iar Koch facuse prima cultura a unui microorganism (bacilul carbunos), cu care reusea sa transmita animalelor maladia experimentala (1876). Din acest moment, gratie lucrarilor lui Pasteur si Koch, nu este an în care sa nu fie pus în evidenta un microorganism ca agent patogen al unei maladii infectioase.

Pasteur si colaboratorii lui au descoperit principalii microbi ai supuratiei, stafilococul si streptococul, apoi ai holerei gainilor, ai rujetului porcului si vibrionul septic (1880). Gonococul, pneumococul, tificul, bacilul morvei, bacilul tetanic, bacilul difteric, bacilul tuberculozei, vibrionul holerei erau deja pusi în evidenta în momentul cînd Cantacuzino îsi începea lucrul în Institutul Pasteur. Multi alti microbi patogeni aveau sa fie descoperiti ulterior. Bacteriologia revolutiona medicina si chirurgia.

Ne putem închipui, numai dupa aceasta scurta enumerare, febra si pasiunea de lucru a cercetatorilor din laboratorele de bacteriologie in acea vreme.

In acea atmosfera de entuziasm stiintific, Cantacuzino, cu educatia lui de naturalist, a fost atras în spre acea parte a bacteriologiei care tindea sa explice mecanismul infectiei si pe acela al apararii organismului fata de aceasta infectie, adica spre domeniul imunologiei. In acest domeniu se realizase putin pîna atunci.

Mecinikov evidentiase deja rolul anumitor celule în apararea organismelor fata de infectie. Fusesera puse bazele teoriei fagocitare (celulare) a imunitatii.

Pe de alta parte, ulterior se vor elabora teorii despre rolul exclusiv al umorilor în apararea organismului. Cercetarile lui Nuttal si Buchner asupra puterii bactericide a sîngelui sau numai a serului sanguin au aparut in 1888, iar în 1890 Behring si Kitasato au descoperit actiunea antitoxica a serurilor difteric si tetanc. Se edifica astfel teoria umorala a imunitatii.

Intre cercetatorii acelui timp a avut loc o controversa ramasa celebra. Unii erau partizanii teoriei celulare, altii ai teoriei umorale a imunitatii. Natural, în laboratorul lui Mecinikov se faceau cercetari care sustineau teoria celulara. Profesorul Cantacuzino a fost atras, in consecinta si el, în spre lucrarile de acest gen. Mecanismul imunitatii privit cu diversele sale aspecte a ramas de altfel subiectul principal al preocuparilor si cercetarilor lui stiintifice pentru tot restul vietii. Prima lui lucrare în acest domeniu a fost teza de doctorat în medicina, trecuta în 1894, cu subiectul Modul de distrugere a vibrionilor holerici în organism. Contributie la studiul imunitatii.

 

LUCRARILE ASUPRA INFECTIEI HOLERICE

Prima problema de cercetare careia i se consacra Cantacuzino este accea a holerei si a apararii organismului împotriva vibrionilor holerici. Fata de aceasta problema profesorul Cantacuzino a manifestat o remarcabila fidelitate daca se tine seama ca primele lucrari cu acest subiect au aparut in 1894 iar ultimele in 1933.

Este usor de înteles de ce holera putea constitui un subiect atractiv; era o boala al carei agent etiologic fusese mult timp privit cu îndoiala, avea un mecanism patogenic complex, incomplet elucidat la aceea vreme, prilejuia confruntarea a numeroase conceptii, adeseori divergente si era un flagel cu violente izbucniri epidemice si pandemice, pentru a carui stavilire omenirea nu dispunea înca de mijloace eficace.

Primele cercetari prin care Cantacuzino ia contact cu studiul aceastei infectii privesc de modul de distrugere al vibrionilor holerici în organism. Sunt lucrari efectuate între 1892 si 1894, în primii ani deci ai uceniciei sale, în laboratorul lui Mecinikov, lucrari care vor fi reunite în teza sa de doctorat în medicina.

Asa cum se arata în introducerea la aceasta teza, trei conceptii fundamentale încercau în acel moment sa interpreteze mecanismele imunitare si toate au fost propuse pe rînd pentru a explica imunitatea antiholerica :

- o teorie invoca proprietatile bactericide ale umorilor, teorie sustinuta îndeosebi în Germania de catre Flügge, Koch si scoala sa, Behring, Buchner, etc.
- teoria imunitatii umorale antitoxice, sustinuta de Behring, Kitasato, Klemperer, Ehrlich;
- teoria fagocitara a lui Mecinikov, la care se raliaza Bordet, Massart si Cantacuzino.

In fata uriasului numar de experiente si rezultate – adeseori contradictorii – menite sa fundamenteze una sau alta dintre aceste teorii. Cantacuzino se decide sa reia studiul minutios si sistematic al reactiilor celulare, generale si locale, care întovarasesc patrunderea vibrionilor holerici în organism. Merita subliniat ca, pentru a porni acest studiu de la conditii cît mai simple ( fara multiplii factori care intervin în infectia intestinala ), autorul îsi propune sa cerceteze, pe cobai, mai întîi evolutia infectiei provocate pe cale subcutananta, apoi pe aceea a infectiei intraperitoneale si abia la urma pe aceea a infectiei intestinale. In sfîrsit, autorul îsi mai propune sa studieze modul în care tinctura de opiu suprima imunitatea naturala a cobaiului împotriva holerei intestinale ca si masura în care ea ar putea influenta imunitatea dobîndita, în cazul infectiei produse pe cale parenterala.

Nu putem insista aici asupra prezentarii de o rara acuratete a materialului experimetal. Subliniem doar rigurozitatea protocoalelor celor 99 de experiente pe cobai si ale celor 19 observatii de infectii umane, care prelucrate pot constitui oricînd un model de cercetare experimentala.

Pe baza cercetarilor sale si a interpretarii datelor din literatura, Cantacuzino ajunge la convingerea ca modul de aparare a organismului împotriva holerei – maladie esentialmente toxica -consta în distrugerea cît mai rapida a vibrionilor, pentru a-i pune în imposibilitatea de a-si elabora toxina, distrugerea acestora fiind atribuita fara rezerve fagocitelor. Aceasta concluzie s-a bazat în primul rînd pe corelatia între prezenta leucocitozei si fagocitozei pe de o parte, si disparitia vibrionilor pe de alta.

Un alt argument l-a constituit faptul ca tinctura de opiu suprima apararea nu numai în cazul infectiei intestinale (suprimare explicata prin paralizia peristaltismului ), ci si în acela al infectiei provocate pe cale paranterala. Or, aici efectul tincturii de opiu a fost explicat prin paralizarea activitatii leucocitelor si împiedicarea diapedezei. De altfel, dupa Cantacuzino, acest mecanism de actiune al opiului în abolirea imunitatii din infectia intestinala ar fi mai important decît cel al paralizarii peristaltismului. De aici concluzia ca pentru stapînirea infectiei singura fagocitoza este decisiva si ca, pentru a fi eficace, aceasta trebuie sa intervina înainte ca germenii sa se fi multiplicat si sa fi intoxicat organismul. Aceasta concluzie este extinsa si asupra imunitatii din infectia spontana umana, unde intrarea în covalescenta este întovarasita de aparitia în scaune a unor cantitati enorme de leucocite, provenite din peretele intestinal, dintre care multe sînt pline de vibrioni.

In aceasta ordine de idei, merita sa fie amintit ca, pentru cele ce se petrec în lumenul intestinal, unde se considera ca fagocitoza nu actioneaza, Cantacuzino exprima initial, ideea unui eventual rol salutar al antagonismului bacterian. Ulterior, încercarile de a vaccina cobaii pe cale bucala, plecand de la ideea existentei unei imunitati locale intestinale, au fost încununate de succes

Aceste cercetari, care au fost reluate mai tîrziu il fac pe Magrou sa-l considere pe Cantacuzino ” daca nu primul, cel putin printre primii care demonstreaza posibilitatea obtinerii unei imunitati generale prin administrarea antigenului pe cale gastrointestinala”.

Intre timp cercetarile lui Pfeiffer asupra vibriolizei care se produce în peritoneul cobailor imunizati, cercetari care aveau sa conduca pe Bordet la descoperirea rolului alexinei în fenomenul de liza bacteriana, întaresc pozitiile aparatorilor teoriilor umorale asupra imunitatii.

Noile descoperiri si interesul pe care îl trezesc determina pe Cantacuzino sa reia, în 1898, problema modului de distrugere în organism a vibrionilor, încercînd sa stabileasca ponderea care revine fenomenului umoral amintit si, respectiv, mecanismului de aparare celulara. In memoriul sau Nouvelles recherches sur le mode de destruction des vibrions dans l’organisme, el supune unei verificari minutioase soarta vibrionilor introdusi sub pielea sau în peritoneul cobailor normali, imunizati activ sau protejati cu ser imun, cu sau fara paralizarea prin tinctura de opiu a activitatii leucocitare. Concluziile acestui memoriu sînt centrate din nou pe ideea ca fagocitoza este conditia sine qua non a vindecarii. Faptul ca la animalul imunizat distrugerea vibrionilor este precedata de transformarea lor extracelulara în granule – fenomen regasit de el si descris chiar foarte amanuntit – nu însemneaza totusi ca rolul final, decisiv în aparare nu ar reveni si în acest caz fagocitozei. Dupa Cantacuzino, fenomenul Pfeiffer nu ar reprezenta decît o extindere în sfera extracelulara a functiunii fagocitare, fagoliza, in care substanta activa provinea tot din leucocite.

Dezlegarea a problemei avea sa vina dupa cum se stie, abia mai tîrziu, dupa lamurirea fenomenului Pfeiffer de catre Bordet si descoperirea puterii opsonice a serului de catre Wright. Cantacuzino, desi partizan al teoriei fagocitare va aprecia totusi valoarea cercetarilor lui Bordet asupra lizinelor si complementului si va întreprinde personal o serie de studii asupra mecanismelor imunitatii umorale.

Ramanand fidel ideii de preponderenta a mecanismului de aparare celulara, Cantacuzino intervine in combaterea epidemiilor de holera din anii 1913 si 1916, insistand asupra vaccinarii, in pofida caracterului predominant toxic al bolii si a faptului ca multi cercetatori urmareau gasirea unei seroterapii eficace. Cantacuzino a invins scepticismul general manifestat fata de vaccinare si a pornit la aplicarea ei in epidemiile sus amintite. Rezultatele au fost, dupa cum se stie, stralucite (La pathogenie du cholera et la vaccination anti-cholerique, 1920).

Ceea ce merita a fi subliniat în legatura cu campaniile de vaccinare din 1913 si 1916 este faptul ca ele au fost concepute dupa criteriile celui mai exigent experiment stiintific, cu o evidenta perfecta a datelor epidemiologice si de laborator, in asa fel incat, rezultatele au putut intra cu ponderea cuvenita în analele epidemiologiei.

Fiecare dintre observatiile citate în raportul amintit este în acest sens mai mult decît demonstrativa. Iata una dintre ele, referitoare la mersul epidemiei în Corpul de armata: Primul caz de holera a aparut la 13 iulie 1913 în regimentul nr… de infanterie; în aceeasi zi, un mare numar de cazuri aparura în acelasi regiment. In urmatoarele doua zile se produse o adevarata explozie de cazuri, cu o medie de 300 de cazuri noi pe zi. Se improviza un spital de holerici la Orhania; întregul corp de armata ( 50 000 de oameni ) a fost retinut pe loc si cantonat pe dealurile din jurul acestei localitati. Prima inoculare de vaccin ( 1 ml ) a fost practicata la întregul corp de armata la 21 iulie, a doua ( 2 ml ) la 27 iulie, a treia ( 3 ml ) la 2 august. Intre 21 si 27 iulie s-a notat o oarecare scadere a epidemiei, dar s-au înregistrat în continuare 100-200 de cazuri noi pe zi; de asemenea, în intervalul dintre a doua si a treia inoculare cazurile noi au continuat sa apara în aceleasi proportii; în ajunul celei de-a treia injectii s-au mai semnalat 120 de cazuri noi. A treia zi dupa ultima injectie epidemia se opri dintr-odata si nu se mai semnaleaza decît doua cazuri; un caz în ziua urmatoare, 5 august; la 6 august morbiditatea a cazut la 0. Epidemia a fost ca taiata cu cutitul îndata dupa ultima inoculare. Din aceasta zi nici un caz nou nu a mai aparut în corpul de armata, cu toate oboselile marsului de întoarcere si caldura excesiva.

Concluziile memoriului nu mai au nevoie de nici un comentariu :

1. Eficacitatea vaccinarii preventive contra holerei cu ajutorul corpilor microbieni încalziti este certa. Nu exista metoda mai sigura pentru a pune individul la adapost de infectia holerica; nu exista de asemenea una mai sigura nici pentru a stinge pe loc un focar nascînd. Caracteristica actiunii sale în acest din urma caz este promptitudinea cu care epidemia este oprita , cu conditia expresa ca inocularile sa fie practicate cu doze suficiente.

2. Se impune întrebuintarea de doze masive, rezultatele diferind considerabil dupa cantitatea corpilor microbieni injectati; sînt necesare trei pîna la patru miliarde de corpi microbieni, pentru a realiza o vaccinare prevenitva solida. Pentru stingerea rapida a unui focar nascînd este util sa se injecteze patru pîna la cinci miliarde de corpi bacterieni încalziti si fara teama de a se reduce la patru sau cinci zile intervalul dintre doua vaccinari succesive.

3. Daca, teoretic, chestiunea fazei negative nu este înca rezolvata, în practica experienta ne învata sa nu tinem seama de ea. Trebuie vaccinat în mediu epidemic. Aceasta este conditia sine qua non pentru a stinge rapid o epidemie.

4. Imunitatea locala a intestinului joaca în apararea organismului un rol considerabil. Ea pare sa se constituie în acest organ înainte de a aparea în circulatia generala “.

Campaniile antiholerice amintite i-au oferit însa lui Cantacuzino nu numai prilejul consemnarii marilor rezultate ce se pot obtine prin vaccinare, ci si, deopotriva, pe acela al unor minutioase observatii asupra unor factori auxiliari hotarîtori în declansarea bolii. Astfel, el noteaza rolul extrem de important al surmenajului si al enteritelor banale în trecerea de la infectia vibrionica intestinala la holera manifesta. Aceasta observatie este îndata verificata experimental. In lucrarea Choléra gastro-intestinal expérimental chez le Cobaye, întreprinsa împreuna cu A. Marie, Cantacuzino comunica producerea ” unor simpome si a unui tablou anatomopatologic foarte comparabile celor observabile în holera umana ” la cobaiul mentinut 24 de ore la post si caruia i s-a provocat o usoara iritatie a cailor digestive prin administrare de podofilina. Reproducem mai jos pasajul din lucrare care reda rezultatele :

a) Cobaii infectati dupa alcanizarea prealabila a stomacului si iritarea cu podofilina mor în proportie de 83% daca au fost supusi postului si de 30% daca au mîncat.
b) Daca din cei 3 factori ( bicarbonat, podofilina, vibrioni ) suprimam podofilina, obtinem o mortalitate de 12% la cobaii în post si de 0% la cobaii care au mîncat “.

Cu aceeasi ocazie autorii noteaza si faptul ca sub actiunea celor doi factori favorizanti poate aparea chiar o infectie de contact, transmisibila prin scaunele diareice ale animalelor bolnave la alte animale neinfectate mentinute în acelasi custi.

Prin aceste experiente, Cantacuzino si Marie sînt primii care reusesc sa obtina o infectie holerica experimentala pe animale mici de laborator în conditii si cu un tablou anatomo-clinic net asemanatoare celor din infectia umana.

O alta observatie care si-a avut punctul de plecare în constatarile facute în timpul campaniilor antiholerice, ca si în lucrarea experimentala amintita, se refera la faptul ca vibrionii izolati din fecale sînt deosebit de virulenti. Aceasta observatie i-a sugerat lui Cantacuzino o noua lucrare experimentala, efectuata tot împreuna cu A. Marie si aparuta în 1919 sub titlul Action activante de la muquese intestinale sur les propriétés pathogènes du vibrion cholérique.

Experientele au demonstrat ca ” o cantitate mica de extract de intestin subtire sau de cec ( provenita de la un animal normal sau vaccinat antiholeric ), absolut inofensiva prin ea însasi, si adaugata unei doze nemortale de vibrioni holerici inoculati intraperitoneal la cobai, este suficienta pentru a determina o intoxicatie holerica acuta mortala “.

Aceasta lucrare merita o atentie deosebita, întrucît acorda autorilor ei prioritatea descrierii unui fenomen, în realitate mult mai general si despre care în literatura de specialitate începuse sa se vorbeasca abia din 1932. Intr-adevar, în acest an, Nungester, Wilff si Jourdomais au descris exacerbarea virulentei pneumococilor, stafilococilor si streptococilor în prezenta mucinei gastrice. In 1940, Pang a descris un fenomen analog la meningococii inoculati la soareci în prezenta galbenusului de ou, iar în 1942 Mezrobeanu si Slavescu gasesc ca acelasi produs favorizeaza si infectia experimentala carbunoasa la sobolanul alb, animal în mod natural rezistent la aceasta infectie.

Exista toate motivele sa conchidem ca substanta activatoare extrasa din stomac de Nungester si colab, este aceeasi cu cea din experientele lui Cantacuzino si Marie, tehnicile de extragere fiind analoge. Este vorba de substante mucopolizaharidice, prezente atît în mucoasa si în peretele tubului digestiv, cît si în galbenusul de ou si în alte tesuturi.

De aceea credem ca, desi Cantacuzino si Marie nu au ajuns sa demonstreze natura generala a fenomenului, lor le revine meritul de a fi semnalat primii aceasta proprietate a unor substante tisulare de a exacerba infectiozitatea unui germen.

O a treia cercetare experimentala, întreprinsa împreuna prietenul sau Marie si inspirata din cunoasterea anterioara a evolutiei infectiei holerice umane si experimentale, se refera la aparitia precoce a unei sensibilizari specifice în intestinul subtire al holericilor.

Daca mucoasa intestinului subtire – spun autorii la începutul acestei lucrari – pare sa fie locul unde se exalta virulenta si se elaboreaza toxina holerica, ea pare sa fie de asemenea locul unde se organizeaza apararea organismului împotriva infectiei holerice “. Prin reactii de fixare a complementului, facute paralel cu ser si cu extracte de intestin subtire, autorii au demonstrat într-adevar ca, dupa primele ore de la infectia pe cale orala sau de la vaccinarea parenterala, cînd în ser înca nu exista anticorpi, extractele de intestin contin o sensibilizina foarte energica împotriva vibrionilor. Aceasta reactie de imunitate locala este raspunzatoare pentru intensa vibrioliza intraparietala observabila în infectia holerica .

Sase ani dupa aparitia acestor lucrari, într-o perioada în care este preocupat mai ales de cercetari asupra imunitatii la nevertebrate – cercetari în care nu o data utilizeaza ca antigen imunizant vibrioni sau toxine holerice-,

Cantacuzino mai semnaleaza un fenomen interesant, privitor, de data aceasta, la variabilitatea bacilului în contact cu tesuturile provenite de la un organism imunizat. Lucrarea apare sub titlul ” Formation d’une race agglutino-résistante de vibrions au contact des tisssus d’un organisme immunisé contre ces vibrions. In esenta, experienta consta în punerea în contact, în apa marina, a unor anse intestinale ( împreuna cu mezenterul respectiv ) provenite de la anumite nevertebrate marine ( Phascolosoma vulgare ) normale sau imunizate împotriva unui vibrion cu o cantitate de suspensie vibrioniana.

In aceste conditii, transformarile suferite de germeni difera net dupa provenienta tesutului in cauza : fagocitoza fara aglutinare în prezenta intestinului normal, aglutinare sau liza partiala extracelulare în prezenta celui imun. In plus, în acest din urma caz, dupa o clarficare trecatoare a lichidului ambiant, acesta se repopuleaza cu generatii noi de vibrioni, care prezinta însa proprietatea ca, la un nou contact cu o ansa imunizata, sa nu mai sufere aglutinarea. ” Se asista astfel, direct – spune Cantacuzino -, la diferitele faze ale unei transformari conducînd la constituirea prin selectie, în contact cu tesuturile unui animal imunizat, a unei rase noi, aglutinrezistente, derivata din indivizi care au rezistat actiunii aglutinante sau litice a celulelor “.

In sfîrsit, mentionam o ultima lucrare – Diagnostic microbiologique du vibrion cholérique et choix d’un antigène pour la préparation d’un sérum agglutinant – prezentata în fata Oficiului international de igiena publica în 1933. Este de subliniat ca cercetarile prezentate în aceasta lucrare au fost efectuate în urma propunerii Oficiului international de igiena publica de a se încredinta Institutului ” Dr. I. Cantacuzino ” ( în paralel cu Institutul din Copenhaga ) problema stabilirii celor mai potrivite mijloace pentru identificarea vibrionilor holerici si pentru prepararea unui ser aglutinant standard, problema devenita mai delicata în urma descoperirii din perioada 1930-1931 a unei serii de vibrioni holerici, cu proprietati diferite de cele cunoscute anterior. O data mai mult, se dovedeste astfel recunoasterea competentei, de care se bucura pe plan mondial, profesorul Cantacuzino si institutul sau în materie de holera.

Lucrarea are caracterul unui raport care rezuma rezultatele studiului complex – prin metode morfologice, biochimice, serologice etc. – a unui numar de peste 100 de tulpini de vibrioni, provenite din diferite colturi ale lumii. Ea stabileste, totodata, criteriile de diferentiere a tulpinilor autentice si de selectionare a celor ce pot fi utilizate la prepararea de seruri aglutinante. In fine, lucrarea face recomandari corespunzatoare pentru conduita care trebuie adoptata în diagnosticul bacteriologic al infectiilor holerice.

Rezumînd, se poate conchide ca principalele contributii stiintifice pe plan mondial aduse de prof. I. Cantacuzino prin studiul infectiei holerice si al imunitatii antiholerice constau în :
1) Sublinierea rolului important al mecanismelor celulare în apararea organismului împotriva holerei.
2) Demonstrarea definitiva a faptului ca vaccinarea antiholerica, aplicata în plin mediu epidemic, prin utilizarea de cantitati mari de corpi microbieni omorîti si asocierea acestei actiuni cu masuri corespunzatoare de carantina, duce la stavilirea prompta a epidemiei.
Recunoasterea pe teren si verificarea experimentala a rolului extrem de important ce revine unor factori auxiliari precum oboseala, subnutritia, diverse iritatii si infectii banale intestinale, în declansarea holerei.
4) Dovedirea instalarii, la foarte scurt timp dupa infectia orala sau dupa vaccinarea parenterala, a unei imunitati locale intestinale, precedînd aparitia anticorpilor în circulatia generala.
5) Demonstrarea pentru prima data a actiunii activante a unor extracte tisulare asupra patogenitatii unui germen.
6) Obtinera unor variante aglutinorezistente de vibrioni, dezvoltate prin selectie din indivizi care au rezistat actiunii aglutinante si litice a unor tesuturi imune.
7) Elaborarea unora dintre primele criterii moderne pentru identificarea vibrionilor holerici autentici si pentru prepararea unor seruri aglutinante standard.

 

CERCETARILE PRIVIND INFECTIA SCARLATINOASA

Scarlatina constituie o alta problema careia Ion Cantacuzino i-a consacrat o consecventa activitate, timp de peste doua decenii.

In perioada întoarcerii sale în tara, ca profesor la Catedra de medicina experimentala, scarlatina constituia un flagel care lovea fara crutare în populatia infantila a tarii. Etiologia ei era obscura si lucrarile lui Gabricevski, care incriminau streptococul ca agent etiologic, erau viu discutate.Gabricevski aratase posibilitatea vaccinarii în scarlatina cu ajutorul culturilor de streptococi izolati din gîtul bolnavilor de scarlatina, dar rezultatele sale nu erau destul de clare pentru a înlatura definitiv numeroasele obiectii care i se aduceau. Principala dificultate pentru acel moment o constituia faptul ca reproducerea experimentala a bolii la animal nu se putea obtine decît cu greutate, iar patogenia infectiei streptoocice experimentale prezenta multe lacune.

De altfel, din momentul în care Laboratorul de medicina experimentala si-a luat asupra sa sarcina prepararii unor produse biologice, primul ser pe care l-a preparat Ion Cantacuzino este cel antistreptococic. Impreuna cu unul dintre primii sai colaboratori, C. Gorascu, a comunicat un numar de 14 cazuri de infectii streptococice tratate cu serul terapeutic preparat în laboratorul sau.

Prima lucrare experimentala consacrata infectiei streptococice apare în acelasi an si este efectuata împreuna cu Mihai Ciuca. In aceasta nota se arata ca inocularea de streptococi prin sonda esofagiana, în stomacul cobailor, este urmata de traversarea intestinului si de localizarea lor mai întîi în ganglionii mezenterici si apoi în plamîni.

Din experientele efectuate rezulta ca streptococii, chiar cei putin virulenti, inoculati în cantitate suficienta, trec prin peretele intestinal si se localizeaza în plamîni, unde provoaca o bronhopneumonie cu streptococ, putin grava, deoarece streptococii umani au o slaba virulenta pentru cobai.

Studiul raspîndirii germenilor arata ca, în primele etape, se produce invazia placilor lui Peyer, iar ulterior a ganglionilor mezenterici, de unde sînt raspînditi în circulatie si apoi în plamîni. Dupa o ora de la inoculare, streptococii pot fi gasiti în plamîn.

Problema scarlatinei experimentale este reluata de Cantacuzino în 1911, cînd reuseste sa reproduca boala la maimuta. Intr-adevar, inocularea de produse scarlatinoase la maimutele inferioare produce un sindrom scarlatinos clasic în 4 din 9 cazuri. Speciile de maimute au fost M. rhesus, M. sinensis si Cercopithecus cephus, iar produsele scarlatinoase erau sînge, lichid pericardic si ganglioni traheobronhici. Desi produsele inoculate la maimuta reproduceau boala, în sînge si în lichidul pericardic nu s-a putut pune în evidenta streptococ.

Astfel, Cantacuzino ajunge la concluzia ca maimutele inferioare sînt sensibile la un presupus virusul scarlatinos, care poate fi gasit în sînglele bolnavilor, în lichidul pericardic si în ganglionii traheobronhici. Pentru a se reproduce boala la maimute, inocularea subcutanata este preferabila celei intravenoase.

Intr-o lucrare anterioara, Cantacuzino descrisese în amanunt scarlatina experimentala a maimutelor, asa cum rezulta din fragmentul de mai jos, citat din protocoalele de lucru ale profesorului Cantacuzino: Macaccus rhesus ( 4 000 g ). Primeste subcutanat, pe flancuri, 2 ml de sînge scarlatinos, recoltat la începutul eruptiei; i se injecteaza de asemenea, de cealalta parte, 10 ml de solutie 10% NaCl.

Timp de o luna animalul nu a prezentat nici un simptom suspect; în a 37-a zi dupa inoculare face o ascensiune termica brusca, la 40°C; în acelasi timp, pe fata, frunte si antebrate apare o roseata intensa, purpurie. Eruptia si febra dureaza 48 de ore. In acest moment apare la baza cozii, în regiunea fesiera si pe cele doua coapse un edem important. Ganglionii inghinali, cervicali, precum si cei adiacenti acestor regiuni sînt mariti si duri. In ziua urmatoare caderii apare o descuamare generalizata, care începe întîi la nivelul fetei si al urechilor si se întinde ulterior pe tot spatele, fiind formata din mici scuame. Descuamarea exista, dar mult mai discreta, si la nivelul palmelor, precum si în regiunea plantara.

Edemul persista 12 zile si adenita mai multe saptamani.

Sindromul scarlatiniform care se obtine la iepure dupa inocularea de produse scarlatinoase este descris de Cantacuzino într-o comunicare facuta în acelasi an ca si precedentele. Metoda cea mai sigura pentru reproducerea bolii la iepure consta în inocularea intratesticulara a sîngelui ori a produselor ganglionare sau în badijonarea cu acestea a pielii rase. Capata astfel 13 rezultate pozitive în 83 de experiente. Tot în aceasta nota descrie amanuntit leziunile caracteristicce din ganglioni si în special din cei traheobronhici.

Examenul histologic al ganglionilor ( submaxilari, traheobronhici si mezenterici ) proveniti de la copii morti de scarlatina pune în evidenta existenta unor corpusculi rotunzi, de marime variabila si care nu se coloreaza Gram.

Acesti corpusculi au fost gasiti în 37 de cazuri de scarlatina hipertoxica. Corpusculii suntprezenti îndeosebi în ganglionii limfatici, traheobronhici si submaxilari, dar pot fi întîlniti si în ficat, splina si, rareori, în lichid pericardic.

Un sac de colodiu în care s-a introdus sînge de scarlatinos plasat în peritoneul unui iepure a permis obtinerea, dupa 10 zile, a unei culturi abundente de asemenea corpusculi. Continutul sacului inoculat la alt iepure a provocat aparitia unui sindrom scarlatinos tipic. Pasajul la un al doilea iepure a provocat o boala mult mai atenuata, iar la al treilea boala nu a mai putut fi reprodusa.

Concluziile acestui articol sînt caracteristice spiritului riguros stiintific al lui Ion Cantacuzino :

Fiind rezervat în ceea ce priveste interpretarea, trebuie subliniata constanta cu care acesti corpusculi se gasesc în scarlatina, precum si capacitatea lor de a se multiplica “, spunea el în încheierea articolului.

Cercetarile asupra etiologiei scarlatinei îl preocupa îndeosebi în preajma anului 1914. Reuseste sa izoleze de pe mucoasa linguala a bolnavilor de scarlatina, precum si din faringe, un microorganism extrem de polimorf, care uneori se gaseste în cultura pura. Descrie extrem de amanuntit formele variate ale acestui germen si arata ca el a fost gasit frecvent în sectiunile si frotiurile efectuate din organe scarlatinoase. Cantacuzino descrie prezenta acestui microb si în complicatiile supurate ale scarlatinei precum si în interiorul celulelor mari endoteliale din sinusul ganglionilor limfatici. Ceea ce îi atrage atentia în mod deosebit este faptul ca eruptiile miliare ale pielii, care prezinta de obicei un continut compus în exclusivitate din leucocite, pot sa contina uneori si microorganismul descris de el, ca singur tip de microb întîlnit.

Iepurii inoculati intratesticular cu exsudatul faringian sau sublingual de la scarlatinosi, si care foarte frecvent mor datorita unei septicemii secundare, prezinta uneori microorganismul gasit de Cantacuzino în numeroase viscere. Studiul acestui microorganism îl preocupa în continuare, desi el însusi spune : “Fara a avea dreptul de a-l considera ca agentul etiologic al scarlatinei, studiul microorganismului este foarte interesant”. Caracterele culturale ale microorganismului gasit de Cantacuzino sînt redate de acesta într-o scurta nota, prezentata la Reuniunea de biologie din Bucuresti. Microbul se poate obtine cu usurinta în cultura pura, dezvoltîndu-se rapid si abundent pe agar-sînge. In schimb, pe medii simple ( bulion, apa peptonata ) cresterea sa este mult stînjenita. Morfologia microbilor din cultura este identica cu cea gasita în frotiurile de pe mucoasa linguala, aspectul polimorf fiind reproductibil pe mediile de cultura.

Datele de care dispunea, privitoare la acest microorganism îl decid sa încerce patogenitatea lui pentru maimuta. Inocularea subcutanata sau badijonarea mucoasei nazale dupa cocainizare provoaca la M. rhesus o boala destul de caracteristica. Debutul se face cu prinderea ganglionilor submaxilari, axilari si inghinali. Intre a 2-a si a 10-a zi se obseva o ascensiune termica brusca, care poate ajunge pîna la 41°C. Uneori, se observa si o a doua ascensiune termica, întocmai ca în scarlatina umana. Dupa ascensiunea termica el noteaza aparitia unei eruptii papuloase, uneori hemoragice, diseminata pe piept, abdomen, fata interna a bratelor si a coapselor . Examenul histopatologic al organelor pune în evidenta prezenta germenului. Cu toate acestea, din sînge si organe nu se pot obtine culturi, parînd ca se gasesc numai corpi microbieni morti.

Cantacuzino conchide ca, desi boala este foarte asemanatoare cu scarlatina umana, eruptia cutanata are un caracter diferit.

Problema etiologiei scarlatinei îl determina pe Cantacuzino sa reia cercetarile sale si, împreuna cu Olga Bonciu comunica noi contributii în aceasta problema.

Astfel, el arata ca urina, sîngele defibrinat si exsudatul faringian, filtrat prin filtre Chamberland L3, inoculate la iepure, sînt capabile sa provoace la acest animal un sindrom scarlatinos.

De la iepurii inoculati cu filtrate nu s-a putut izola streptococ. Autorii lucrarii cerceteaza în continuare daca serul iepurilor inoculati cu filtrate dobîndesc însusirea de a aglutina streptococul, proprietate care se întîlneste la serul de convalescent. Serul a 12 iepuri este pus în contact cu : a) streptococi hemolitici proveniti de la cazuri de scarlatina, b) streptococi nehemolitici proveniti tot de la bolnavi de scarlatina si c) streptococi proveniti din afectiuni nescarlatinoase. Toate serurile au aratat o înalta putere aglutinanta numai fata de streptococii hemolitici proveniti de la bolnavi de scarlatina, celelalte tipuri de streptococi nefiind aglutinabile. In concluziile acestei cercetari, autorii ajung la ideea ca agentul scarlatinos este un virus filtrabil, care poate strabate filtrele L3. Faptul ca iepurii elaboreaza aglutinine fata de streptococul hemolitic scarlatinos arata ca acest microorganism are relatii cu patogenia scarlatinei si nu obligatoriu si cu etiologia ei.

In lumina acestor constatari, era greu de admis fara rezerve ca streptococul hemolitic este cauza bolii, caci aceasta se obtine si cu produse filtrate. In ceea ce priveste aglutininele antistreptococice care apar în sînge, ar fi mai curînd vorba de ” un mecanism înca obscur, dar care te face sa te gîndesti la puterea aglutinanta pe care o dobîndesc serurile de convalescent de tifos exantematic fata de Proteus X19 al lui Weil si Felix”, conchid autorii.

Etiologia scarlatinei devine si mai actuala din momentul în care sotii Dick, bizuindu-se si pe observatii mai vechi, reiau cu argumente noi în discutie rolul streptococului hemolitic.

Plecînd de la constatarea ca streptococii hemolitici îsi pastreaza aglutinabilitatea chiar dupa o cultivare prelungita pe medii de laborator, Cantacuzino si Bonciu îsi pun problema daca aceasta proprietate nu poate fi transmisa si la streptococii nescarlatinosi care nu sînt aglutinabili. In acest scop, ei folosesc doua tulpini de streptococ, una izolata de la un caz de febra puerperala si cealalta de streptococ viridans de colectie, ambele inaglutinabile de serurile convalescentilor de scarlatina.

Pe de alta parte, au preparat exsudate faringiene scarlatinoase, emulsionate în bulion si filtrate. Daca pe aceste filtrate se cultiva apoi streptococii nescarlatinosi, acestia dobîndesc proprietatea de a fi aglutinabili de catre serurile scarlatinoase, chiar numai dupa un singur pasaj. Aceasta aglutinabilitate creste cu numarul de pasaje si este strict specifica, fenomenul nefiind reproductibil cu filtrate din alte afectiuni sau de la indivizi normali. Filtratele pierd aceasta putere modificatoare daca exsudatele sînt lasate 24 de ore la gheata. In concluziile acestui articol, autorii spun : ” Totul se petrece ca si cum streptococul banal, introdus într-un filtrat de urina sau de exsudat faringian prelevat de la un scarlatinos, întîlneste un element specific si adsorbabil, capabil sa confere, dupa adsorbtie, o aglutinabilitate specifica si ereditara. Acest factor necunoscut pare a fi sensibil la actiunea prelungita a temperaturii ( 2-3° ), care l-ar face inactiv “.

In acest mod, Cantacuzino si Bonciu descopera un fenomen deosebit de important, cel al ” aglutinabilitatii transmisibile “. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca aceasta aglutinabilitate transmisibila constitutia în acelasi timp un argument în plus pentru ideea etiologiei virale ( nestreptococice )a scarlatinei, pe care Cantacuzino o adoptase.

Descoperirea facuta a stîrnit atunci un viu interes. Martin si Lafaille confirma observatiile cercetarilor romani si arata ca ” transmiterea aglutinabilitatii poate fi conferita si unor germeni diferiti, cum ar fi bacilul tific, stafilococul si pseudodiftericii “. Iar Zoller si Meersseman confirma la streptococ aceste observatii. Cantacuzino si Bonciu lucrînd în continuare, studiaza si ei fenomenul aglutinabilitatii transmisibile prin filtrate scarlatinoase la alte bacterii decît streptococul. Rezultatele obtinute sînt diferite, în functie de specia microbiana. Astfel, meningococul tip B, bacilul pseudodifteric si Proteus X19 nu sînt influentati decît foarte putin de filtratele scarlatinoase, în timp ce bacilul Eberth, paratificul A, bacilul coli dobîndesc o aglutinabilitate marcata. Stafilococul si bacilul lui Morgan devin intens aglutinabili dupa cultivarea în filtratele de produse scarlatinoase. Autorii au considerat ca adsorbtia pe bacterii a elementului specific, necunoscut, pe care îl contin filtratele scarlatinoase depinde de structura fizico-chimica a celulei microbiene.

Cantacuzino si Bonciu au subliniat în aceasta lucrare faptul ca aglutinabilitatea transmisibila este un caracter stabil din punct de vedere ereditar, mentinîndu-se la streptococ în decursul a 30 de pasaje.

Rezultatele acestor cercetari, care pledau pentru teza dupa care în scarlatina agentul etiologic nu poate fi streptococul singur, au impus continuarea a experientelor începute. O noua comunicare aduce date noi asupra aglutinarii specifice a streptococului scarlatinos în paralel cu fixarea de complement. Cantacuzino si Bonciu demonstreaza ca nu exista concordanta între aglutinabilitate si fixarea de complement decît între streptococii scarlatinosi si cei nescarlatinosi deveniti aglutinabili si serul de convalescent. Serul preparat pe animale cu diverse tipuri de streptococ are o slaba putere de fixare a complementului. Autorii conchid ca la bolnavii de scarlatina, alaturi de antigenele streptococului exista si un antigen diferit, care nu este prezent în culturile cu care se imunizeaza animale de laborator.Astfel se explica faptul ca aceste seruri pot aglutina streptococii deveniti aglutinabili, dar nu pot fixa complementul. Aparea deci ca, în serurile de convalescent, fixarea complementului nu se datoreste streptococului, ci unui alt antigen, streptococul nefiind deci decît un suport material al acestuia. Capacitatea anumitor germeni, si îndeosebi a streptococului, de a adsorbi acest antigen nu este modificata de caldura, caci streptococii ucisi la 60° pastreaza capacitatea de a cîstiga a dupa cultivarea pe filtrate scarlatinoase. Dupa Cantacuzino si Bonciu, aparitia factorului transmitator de aglutinabilitate coincide cu primele ore de boala si dispare cînd se instaleaza imunitatea; exista chiar un antagonism între prezenta factorului care transmite aglutinabilitatea si anticorpii serici. Pe de alta parte, acelasi factor este termolabil, caci încalzirea sa la 40 si la 60°C duce la totala lui inactivare.

Seria de lucrari ale lui Cantacuzino si Bonciu consacrate ” aglutinabilitatii transmisibile ” se încheie cu o nota asupra infectiei experimentale care se obtine cu streptococi scarlatinosi, cu streptococi nescarlatinosi si cu streptococi nescarlatinosi modificati de filtrate. Experientele s-au efectuat pe iepuri carora li s-au inoculat produsele studiate. In rezumat, concluziile autorilor sînt urmatoarele : a) aglutinele apar numai în serul animaleleor care au reactionat febril la infectia streptococica; b) iepurii care au primit streptococi piogeni ca atare ( deci nemodificati de filtrate ) nu au dezvoltat aglutinine, spre deosebire de streptococii scarlatinosi si de cei cultivati în prezenta filtratelor scarlatinoase , care induc puternic formarea de aglutinine; c) urina si serul animalelor care au fost infectate cu streptococ scarlatinos sau nescarlatinos, dar devenit aglutinabil, contine factorul modificator – urina în cantitate mai mare decît serul. Deci în infectia experimentala la iepure se reproduce ceea ce se observa si în scarlatina. Dar ceea ce merita subliniat este faptul ca reactiile care se obtin la animal sînt identice, fie ca se inoculeaza streptococi scarlatinosi, fie streptococi modificati. Inca o data, autorii revin asupra faptului ca nu poate fi înlaturata ideea unui agent filtrabil, vehiculat de streptococ si care ar fi raspunzator de fenomenele amintite la animalele inoculate.

Seria cercetarilor privitoare la actiunea filtratelor scarlatinoase reprezinta aportul cel mai substantial pe care l-a adus Cantacuzino în acest domeniu. Profesorul a ridicat o serie întreaga de probleme din care se desprind cel putin doua a caror actualitate este înca majora :

1) Mecanismul fenomenului de aglutinabilitate transmisibila.

2) Etiologia scarlatinei.

Problema factorului care transmite aglutinabilitatea este si astazi înca obscura. Ipotezele care pot fi luate în seama pentru discutarea acestui fenomen sînt urmatoarele :

a) Exista o forma filtrabila, sub care s-ar putea prezenta streptococul scarlatinos. Aceasta idee a fost infirmata de numeroase cercetari care au aratat inexistenta formelor filtrabile bacteriene.

b) Exista un virus care, adsorbit pe corpii microbieni ( în speta streptococii ), s-ar dezvolta în simbioza cu acestia, ceea ce ar explica si transmiterea ereditara a aglutinabilitatii. Ideea dupa care unele virusuri se pot adsorbi si chiar multiplica pe unele bacterii a fost întrevazuta de catre Zilber si denumita de acesta ” viroforie “. Pîna în prezent, fapte experimentale care sa dovedeasca pe deplin existenta viroforiei nu exista.

c) Ideea care a gasit cei mai numerosi partizani consta în faptul ca streptococul adsoarbe din filtrate un anumit antigen care ar conferi aglutinabilitatea. Deci streptococul este un agent vehiculant mecanic, fara a fi nevoie ca el sa fie viu.

Dupa unii autori explicatia cea mai plauzibila a fenomenului de antrenare Cantacuzino-Bonciu este cea pe care o da hemaglutinarea pasiva prin adsorbtia antigenelor pe hematii, cu exceptia unui singur fapt, subliniat de însusi Ion Cantacuzino, si anume: transmisia ereditara a aglutinabilitatii în cursul generatiilor care se obtin prin cultivarea în pasaje succesive a streptococului sensibilizat.

d) Jacob si Wollman în monografia lor Sexuality and Genetics of Bacteria, încadreaza fenomenul de antrenare al lui Cantacuzino în transferul ereditar al unor caractere bacteriene. Si alti autori, dupa Cantacuzino, au semnalat modificarea unor caractere microbiene dupa cultivarea lor în filtrate ( E. Burnet, Legreux si Genevray ), aceasta problema fiind, în general, studiata în ultimii ani în cadrul cercetarilor de interactiune genetica la bacterii si virusuri, demonstrîndu-se existenta unei actiuni transformante ( Avery et al. ). Jacob aminteste ceea ce E. Wollman scrisese înca în 1925, cînd propusese utilizarea termenului de ” paraereditate ” pentru toate fenomenele de achizitie a unor noi caractere printr-un mecanism asemanator cuo contagiune.

Iata deci ca mecanismul fenomenului de antrenare al lui Cantacuzino nu este nici pîna astazi lamurit. Reactiile de adsorbtie ale unor antigene pe corpii microbieni sunt oare actiuni de transformare prin factori genetici? Acesta este numai un aspect al modernitatii studiilor lui Cantacuzino, la care cercetariile viitoare ne vor da un raspuns.

In sfîrsit, trebuie spus ca problema etiologiei scarlatinei, asa cum a fost expusa de Cantacuzino la primul congres international de microbiologie din 1930 de la Paris, este si astazi actuala. Pe baza experientelor sale, Cantacuzino era partizanul convins al existentei unui virus scarlatinos si al rolului secundar pe care îl joaca streptococul hemolitic. Reactia Dick nu mai are astazi aceeasi valoare de specificitate care i se acorda în trecut. In plus, Cantacuzino aminteste esecurile care se obtineau cu seroterapia antistreptococica în formele hipertoxice de scarlatina, spre deosebire de serul de convalescent. El spunea în raportul sau : ” Ese absolut legitim sa urmam studiul practc al serotipiei antistreptococice, precum si al vaccinarii preventive si sa perfectionam metodele, caci nimeni nu poate sa afime, la ora actuala, ca prin cultivarea streptococului scarlatinei nu se realizeaza în acelasi timp, într-o oarecare masura, si cultura unui virus specific, a carui existenta credem ca o întrevedem astazi”.

Astazi, în era antibioticelor, problema rolului pe care l-ar putea avea în scarlatina un virus continua sa fie o preocupare a cercetarilor, caci etiologia acestei boli înca nu este pe deplin elucidata.

 

LUCRARILE ASUPRA IMUNITATII

Considerînd lucrarea profesorului Cantacuzino privind modul de distrugere a vibrionului holeric în organism – care a facut obiectul tezei sale de doctorat în medicina ( 1894 ) si a constituit primul sau mare studiu experimental – nu este lipsit de interes, sa citam fraza cu care îsi începe teza sa si cu care se deschide, totodata, si seria lucrarilor sale în domeniul imunologiei : ” Legea luptei pentru viata îsi gaseste în faptul imunitatii expresia sa cea mai sesizanta “.

Teza lui Cantacuzino, care stabilea corelatia constanta dintre intensitatea leucocitozei si fagocitozei, pe de o parte, si disparitia vibrionilor din organism, pe de alta parte, a reprezentat o contributie însemnata în sprijinul rolului fagocitozei în imunitate – doctrina elaborata de Mecinikov pe baza unor temeinice studii biologice.

Curînd dupa publicarea tezei sale, care se remarcase nu numai prin valoarea rezultatelor obtinute, ci si prin elaborarea modelelor experimentale, tînarului savant si discipol al lui Mecinikov, Ion Cantacuzino i se încredinteaza redactarea unui amplu studiu de sinteza asupra fagocitozei în regnul animal. Prefatata de Ilia Mecinikov, aceasta ampla prezentare a cunostintelor de pîna atunci în domeniul fagocitozei a aparut în ” L’année biologique ” din 1896.

Articolul care urmeaza aceasta prefata, redactat de un tînar savant tot atît de competent în problemele de istorie naturala cît si în cele de patologie, arata foarte bine stadiul actual al capitolului biologiei referitor la fagocite si la fagocitoza “, scria Ilia Mecinikov, atragînd astfel atentia asupra faptului ca orientarea dubla a lui Cantacuzino, de biolog si de patologist, îl facea deosebit de competent pentru un studiu adîncit al acestei mari probleme. Trebuie sa mentionam de altfel ca acelasi mod de a tine seama de conexiunile fenomenelor si de a trata problemele de patologie în cadrul larg al legilor si fenomenelor biologice de care nu pot fi desprinse, a fost factorul cel mai important care i-a îngaduit si lui Mecinikov, sa aduca o contributie stralucita în medicina, prin elaborarea teoriei fagocitozei.

In ceea ce priveste lucrarea lui Cantacuzino asupra structurilor si functiunilor fagocitare în regnul animal, vom remarca de la început faptul ca examinarea filogenetica si comparativa a fenomenelor si a relatiilor lor cu factorii de mediu, reprezinta coordonata de baza a acestui vast studiu de sinteza.

Analizînd cercetarile maestrului sau, Cantacuzino atrage atentia asupra modului în care Ilia Mecinikov a privit problemele activitatii fagocitare, sub o perspectiva foarte cuprinzatoare, stabilind importanta si caracterul de generalitate pe care îl are fagocitoza în biologia metazoarelor, precum si evolutia filogenetica a fenomenului.

Diferentierea progresiva a unei foite medii, ale carei elemente pastreaza proprietatile de digestie intracelulara si adaptarea acestei foite la protectia organismului împotriva parazitilor imigrati si a corpilor straini de orice natura, acesta este faptul care rezulta din toata aceasta serie de lucrari ale lui Mecinikov “, scrie Cantacuzino, subliniind astfel punctul de vedere evolutionist în conceptiile biologice ale maestrului si importanta fenomenelor de adaptare pe care acestea le pun în lumina. Cantacuzino însusi va adopta mai tîrziu în cercetarile sale un mod analog de a aborda problemele imunitatii la nevertebrate.

Ion Cantacuzino priveste problema ” aparatelor “, ca si a activitatilor fagocitare, prin prisma principiului adaptabilitatii organismelor la mediul înconjurator.

Acest principiu este aplicat de Cantacuzino la un registru extrem de larg de fenomene, de la nivelul activitatilor celulare sau subcelulare pîna la acela al unor organizari si functiuni superioare.

Astfel, de pilda, sub aspect morfologic, aparitia polimorfonuclearelor este asemanata de Cantacuzino cu un proces de adaptare a amibocitelor primitive la conditiile noi de mediu, reprezentate de aparitia unui sistem sanguin închis, în conditiile caruia fagocitele îsi pot exercita activitatea in urma diapedeza.

Cantacuzino a subliniat importanta si caracterul de generalitate a capacitatii materiei vii de a reactiona la stimulii din mediu: ” Orice celula vie, de fapt, este sensibila la excitatiile exterioare, adica la schimbarile bruste ale mediului; fiecare reactioneaza în felul sau “. El explica in aceasta ordine de idei si chimiotactismul fagocitelor: ” Elementele migratoare, a caror caracteristica este motilitatea, reactioneaza ( la schimbarile bruste ale mediului ) miscîndu-se, ele se apropie sau se departeaza de substanta compatibila sau nu cu viata lor” si in continuare:”Nu numai ca leucocitele sînt sensibile la excitatiile chimice, dar aceasta sensibilitate se poate modifica astfel, încît chimiotactismul lor poate, gradat, din negativ sa devina pozitiv pentru o aceeasi substanta. ” El citeaza afirmatia lui Mecinikov : ” Sensibilitatea chimiotactica nu este o marime constanta “, si adauga : ” Ea este cu totul relativa “.

Lupta fagocitelor impotriva unor agenti exteriori a fost privita de Cantacuzino tot ca o urmare a excitabilitatii lor si, prin aceasta, ca o forma de manifestare a capacitatii lor de a reactiona la schimbarile de mediu : ” Este bine înteles ca, într-o asemenea lupta, proprietatea pe care o au organismele de a se adapta la conditii noi joaca un rol considerabil din punctul de vedere al rezultatului final. Astfel vedem cum nevertebratele cu tegumente moi, a caror cavitate generala comunica direct cu mediul ambiant, ofera microbilor si parazitilor în general o rezistenta foarte mare. Aceasta întrucît, la asemenea organisme, invaziile microbiene fiind un fapt relativ frecvent, rezultatul acestei lupte des repetate este o selectie în elementele fagocitare si o perfectionare a aparatului defensiv. Dimpotriva, vedem ca nevertebratele pe care o carapace puternica sau învelisuri chitinoase le protejeaza obisnuit împotriva infectiilor sînt foarte sensibile si sucomba aproape întotdeauna cînd un dusman ajunge din întîmplare sa patrunda în tesuturile lor “.

Din modul in care Cantacuzino analizeaza fenomenele biologice, luand drept caz particular fagocitoza, rezulta tendintele sale net evolutioniste, moderne la acea epoca : ” Daca functionarea tesuturilor se modifica oricît de putin, daca natura secretiei lor variaza, daca celulele mobile nu mai sînt respinse, rezultatul luptei se schimba si tesuturile vii sînt atacate de aceste elemente si distruse, adesea în detrimentul organismului, ca în cazul în care leucocitele devoreaza celulele nervoase, incapabile de a se regenera . S-a obiectat adesea teoriei fagocitare a imunitatii ca fagocitele, departe de a fi agenti de aparare, servesc adesea la discriminarea în organism a germenilor infectiosi si sînt chiar distruse de acestia din urma. Este aici o forma speciala a vechiului argument teologic, care ar vrea sa vada într-un aparat oarecare organul predestinat al unei functiuni perfecte. Fagocitele nu sînt predestinate în nici un mod sa distruga microbii patogeni sau sa manînce tesuturile care trebuie sa dispara. Studiul faptelor ne arata ca activitatea fagocitelor se manifesta în toate împrejurarile în care iritabilitatea lor este pusa în joc, aceasta activitate fiind adesea prejudiciabila organismului. Astfel se întîmpla ca, în numeroase cazuri patologice, celulele nervoase – aceste elemente cu atît mai pretioase cu cît ele nu se genereaza – devin prada fagocitelor care le distrug “.

Aceeasi orientare evolutionista l-a determinat pe Cantacuzino sa sublinieze si rolul selectiei naturale : ” Rezultatul acestei lupte perpetue este acela ca orice element slabit, incapabil de a se apara, dispare; astfel, fagocitele însesi sînt adesea devorate de catre fagocitele mai puternice; astfel se perfectioneaza, prin selectie, un aparat care debaraseaza organismul de organele sau tesuturile cu functionare încetinita. Acesta este mecanismul de disparitie a unei multimi de organe larvare; tot în acest mod sînt distruse toate elementele batrîne, bolnave, incapabile de a reactiona”.

Cu un deosebit spirit dialectic Cantacuzino evidentiaza si pe un alt plan consecintele posibile ale proceselor de selectie, situîndu-se astfel printre cei care au anticipat o notiune care si-a facut loc mult mai tîrziu în medicina : este vorba de actiunea selectiei si în directia aparitiei unor tulpini rezistente de germeni. Astfel, oprindu-se asupra unor lucrari ale lui Werige ( 1894 ) în care au fost cercetate efectele inocularii intravenoase a bacilului anthracis la iepure, Cantacuzino a aratat ca, în cazurile în care activitatea fagocitara nu a putut sa se manifeste decît incomplet, a rezultat un proces de selectie, care a condus la formarea unei tulpini de bacterii mult mai virulenta, împotriva careia fagocitele nu mai erau eficiente.

In interpretarea fenomenelor de imunitate, Cantacuzino s-a opus initial ” teoriei bactericide a umorilor “, potrivit careia un organism rezista microbilor pentru ca umorile sale reprezinta un mediu incompatibil actionand ca un antiseptic.

Cantacuzino s-a opus si “teoriei antitoxice a imunitatii”, sustinuta de Behring, Ehrlich si altii, potrivit careia organismul vaccinatilor rezista la infectie pentru ca umorile acestora ar poseda substante chimice capabile de a neutraliza si a distruge toxinele microbiene pe masura ce acestea se produc, ne acceptand aceasta teorie ca singurul mod de a expilica fenomenul.

Ion Cantacuzino se raliaza cu convingere doctrinei lui Mecinikov asupra fagocitozei, care a pus în lumina în chip stralucit rolul activ al macroorganismelor în procesele de imunitate, ansamblul fenomenelor care se produc atît din partea macro-, cît si din partea microorganismelor în cauza.

Rolul fagocitozei în procesele de imunitate, pus în evidenta de catre Ilia Mecinikov, nu mai putea fi pus la îndoiala, dar problema interventiei si a unor influente umorale a ramas deschisa si a facut obiectul unei vii ciocniri între Mecinikov si adversarii sai, la Congresul de la Berlin.

Curînd însa, în laboratorul lui Mecinikov, lucrarile lui Bordet asupra hemolizinelor si asupra complementului au atras din nou atentia asupra rolului jucat de umori în fenomenele de imunitate. Adept al teoriei fagocitare, de a carei justete era încredintat, Cantacuzino nu a întîrziat totusi sa ia în consideratie si problema influentelor umorale.

Cantacuzino nu s-a multumit sa studieze proprietatile anticorpilor in vitro. Pe aceasta linie de preocupari, cercetînd daca exista sau nu un paralelism între reactiile umorale constatate in vitro si cele existente in vivo Cantacuzino a observat ca un ser care este hemolitic pentru iepure in vitro si in vivo poate sa constituie si un stimulent al hematopoiezei ( in vivo deci ) atunci cînd este administrat în doze slabe. ” Daca se studiaza actiunea dozelor din ce în ce mai slabe, se constata ca exista pentru fiecare individ o doza minima sub care hemolizina injectata devine stimulent pentru hematopoieza “.

Cantacuzino a considerat acest fenomen ca pe un caz particular care poate fi încadrat sub o perspectiva mai larga, subliniind în legatura cu aceasta caracterul relativ al actiunilor toxice. El a afirmat : ” Cu cît înaintam în studiul actiunilor toxice, cu atît mai mult ne dam seama ca toxicitatea este o notiune foarte relativa si ca numeroase substante care par la prima abordare incompatible cu viata celulelor reprezinta, dimpotriva, în doze slabe stimulenti biologici de primul ordin. Actiunea excitanta a serului hemolitic nu este decît un caz particular al acestei legi, care pare chemata sa devina generala. ”

In timp ce reactiile fagocitare fusesera puse în evidenta de catre Mecinikov pentru toata seria animala, reactiile de imunitate umorala nu erau cunoscute decît pentru om si pentru cîteva vertebrate superioare. Se punea astfel problema daca si acest tip de imunitate reprezenta sau nu o proprietate de ordin general. In clarificarea acestei probleme Cantacuzino avea sa aduca o contributie deosebit de însemnata.

Pentru profesorul Cantacuzino, imunitatea a fost toata viata în centrul preouparilor sale stiintifice si, dupa exemplul maestrului sau Ilia Mecinikov, el a abordat întotdeauna studiul problemelor de imunitate pe o ampla baza biologica. Modul sau de a cerceta aceste probleleme ca naturalist si nu numai ca patologist, îmbinînd – în interpretarea fenomenelor – cele doua perspective, i-a permis sa obtina rezultate deosebit de valoroase.

Cantacuzino descopera în 1912, în laboratorul de la Banylus, prezenta – la specia de nevertebrate Eupagurus prideauxii – a unor anticorpi naturali apartinînd grupului lizinelor.

Incepînd de la aceasta data el a abordat, pentru a nu o mai parasi niciodata problema imunitatii la nevertebrate. Acest vast studiu, intrepprins asupra principalelor grupuri de nevertebrate, a fost realizat în laboratorul de la Roscoff, unde revenea în fiecare an.

Rezultatele de ansamblu ale acestui ” studiu magistral” ( cum îl caracterizeaza dupa moartea profesorului Cantacuzino savantul francez M. Tiffeneau ) le-a expus pe larg în 1923, cu prilejul celei de-a 75-a aniversari a Societatii de biologie din Paris, si ele au aparut in extenso în volumul jubiliar tiparit cu aceasta ocazie.

I. Mecinikov a fost primul cercetator care a abordat studiul filogenezei imunitatii sub aspectul reactiilor celulare. El a fost convins ca fenomenele de infectie si imunitate au aparut în procesele de evolutie legate de selectia naturala în lupta pentru existenta dintre organisme si de complicarea organizarii fiintelor vii.

Daca în aceasta problema cercetarile lui Mecinikov asupra fagocitozei adusesera date de o exceptionala însemnatate si deschisesera perspective extraordinar de largi, pîna la Cantacuzino procesele de aparare ale nevertebratelor împotriva infectiilor sau proteinelor straine au fost foarte putin studiate în ceea ce priveste rolul umorilor, relatiile dintre reactiile umorale si cele celulare sau existenta eventuala a unor forme de imunitate noi, caracteristice. Sub aspectul reactiilor umorale, problemele de imunitate fusesera cercetate aproape exclusivcu privire la om si la formele animale cele mai apropiate de acesta, vertebratele cu temperatura constanta.

In însasi conturarea temei – problema imunitatii la nevertebrate – apare modul profesorului Cantacuzino de a aborda problemele si fenomenele sub aspect evolutiv si în ansamblul lor, în conexiunea lor reciproca. El a vazut în mod just însemnatatea studierii filogenetice a proceselor care au dus la aparitia diverselor forme ale imunitatii si însemnatatea stabilirii relatiilor dintre aceste modalitati variate de reactie. Cantacuzino considera ca extinderea cîmpului de cercetare si asupra unor zone mult mai putin explorate pîna atunci ale imunitatii în scara animala îsi are importanta sa neta ” din punctul de vedere al interpretarii fiziologice a reactiilor de imunitate în general “.

Cantacuzino a putut, pe aceasta baza, sa generalizeze – pentru ansamblul scarii animale – existenta imunitatii umorale, pîna atunci cunoscuta numai pentru o serie de mamifere.

In acest prim studiu complet al mecanismelor imunitatii la nevertebrate, Cantacuzino a surprins legatura fiziologica care leaga fenomenele de imunitate naturala cu cele de imunitate cîstigata. ” Sa nu uitam – noteaza el – ca tocmai datorita faptului ca a studiat reactiile inflamatorii la nevertebrate Mecinikov a putut sa dea o interpretare generala a inflamatiei si sa defineasca semnificatia sa biologica “.

In abordarea acestui studiu, Cantacuzino a plecat de la cateva intrebari:

a). daca este just sa se vorbeasca de o problema a imunitatii la nevertebrate, considerate ca un grup aparte,

b) daca reactiile de imunitate prezinta la aceste animale caractere destul de particulare pentru ca ele sa devina obiectul unui studiu distinct si

c) daca nu s-ar putea, mai simplu, sa se extinda la aceste fiinte notiunile cîstigate prin studiile pe vertebratele superioare.

Atragînd atentia asupra deosebirilor de mediu intern care imprima asupra proceselor umorale ale celor doua mari categorii de fiinte – vertebrate si nevertebrate – caractere cu totul diferite, Cantacuzino mereu preocupat de problema plasticitatii organismelor si a adaptarii lor la conditiile înconjuratoare, a insistat si asupra realtiilor dintre mediul intern si cel extern :

Determinismul proceselor umorale este influentat la nevertebrate de o serie de conditii fizico-chimice care le sînt foarte proprii. La acestea, intr-adevar, mediul interior prezinta o dependenta mult mai mare fata de mediul exterior decît la vertebrate. Una dintre consecintele acestui fapt este aceea ca concentratia moleculara a sîngelui si a tesuturilor la speciile acvatice este susceptibila sa varieze cu concentratia salina a mediului exterior nu numai de la o specie la alta, dar cîteodata într-o aceeasi specie, de la un moment la altul.

In aceast studiu Cantacuzino porneste de la premiza ca exista o mare diferenta de mediu intern ( la rîndul sau dependent de cel extern ) al acestor doua mari categorii de organisme. Aparitia la vertebrate a unui sistem capilar sanguin care multiplica infinit suprafetele de contact între endoteliile vasculare si plasma este ea singura deajuns pentru a imprima umorilor acestor fiinte un caracter cu totul nou. Expresia morfologica a acestei noi stari de lucruri este aparitia leucocitului polinuclear, al carui nucleu deformabil este eminamente adaptat la diapedeza prin peretii capilarelor si care lipseste în întreaga serie a nevertebratelor. La nevertebrate, mediul interior prezinta, fata de mediul exterior, o dependenta infinit mai mare decît la vertebrate. Pe aceasta baza, Cantacuzino conchide : ” Ansamblul conditiilor mediului interior, realizate la nevertebrate, difera într-o asemenea masura de ceea ce exista la animalele superioare, încît un studiu al problemelor de imunitate limitat la nevertebrate nu numai ca este deplin justificat de fiziologia foarte particulara a acestor fiinte, dar în plus, nu poate sa aduca rezultate utile decît cu conditia de a fi abordat cu ajutorul unor metode diferite de cele folosite în mod clasic la vertebratele superioare “. Cantacuzino, atrage atentia asupra influentei pe care o pot avea asemenea variatii ale mediului umoral asupra reactiilor de imunitate.

Mai mult, el considera ca însesi metodele folosite pentru a pune în evidenta reactiile umorale ” trebuie sa varieze si sa-si schimbe aspectul dupa conditiile fizico-chimice ale acestui mediu interior “.

Teama de generalizari nejustificate de fapte, recunoasterea necesitatii de a se tine seama de caracterele proprii ale diverselor grupe de fiinte vii, justificate de particularitatile structurii si ale mediului lor intern si extern, îl fac sa considere ca ” trebuie sa se renunte, atunci cînd este vorba de fenomenele de imunitate, la înglobarea într-o formula fiziologica unica a totalitatii nevertebratelor “. Dupa ce enumera deosebirile marcate de mediu interior la diversele grupuri de nevertebrate, Cantacuzino conchide : ” Sa ne pazim de a generaliza si de a extinde grabit în lumea întreaga a nevertebratelor constatarile facute pe un grup izolat “.

In ciuda unor constatari ca aceea a lui Mecinikov privind puterea neutralizanta a sîngelui de scorpion asupra veninului sau propriu, “incapacitatea nevertebratelor – scrie Cantacuzino – de a raspunde prin elaborarea de anticorpi la introducerea de antigene nu a întîrziat sa fie adoptata ca un fel de dogma de catre un mare numar de microbiologi”. Impotriva acestei dogme – pe care o explica prin folosirea unor metode experimentale prea sumare, nu îndeajuns de riguroase – a întreprins Cantacuzino cercetarea sa.

Profesorul Cantacuzino a reusit sa puna în evidenta la mai multe tipuri de Crustacei, Gefirieni si Tunificieri existenta de anticorpi naturali : hemolizine, bacteriolizine ori aglutinine, precum si de substante anticomplementare. In plus, pune in evidenta si aparitia de noi propiretati umorale dupa injectii repetate de antigene în sîngele acelor specii care, în mod normal, nu contin decît urme de anticorpi naturali. Deci nevertebratele pot fi imunizate în mod artificial. De asemenea, a descoperit la nevertebrate si posibilitatea de a elabora anticorpi antitoxici (imunitate antitoxica).

Cercetarile sale au fost efectuate pe un crustaceu marin decapod, Eupagurus prideauxii, care avînd abdomenul moale, pentru a se apara, intra în cochilia golita a unui melc. Crustaceul traieste în simbioza cu o anemona de mare, Adamsia paliata, care este fixata pe scoica ce îi serveste de adapost. Aceasta anemona poseda celule speciale, care emit filamente urticante. Toxina secretata este foarte nociva si toate animalele marine care vin în apropiere – fapt la care contribuie si curentul produs de coroana de tentacule vesnic în miscare a anemonei -sînt omorîte, apoi digerate de anemona. Cantacuzino a demonstrat ca toti crustaceii înruditi cu specia cu care anemona traieste în simbioza sînt foarte sensibili la cantitati infime de toxina. Cum se face atunci ca specia cu care anemona traieste în simbioza rezista la cantitati mari de toxina? Profesorul Cantacuzino a dovedit experimental ca insebilitatea crustaceului se datoreste faptului ca mici cantitati de toxina provenite din filamentele urticante ale anemonei patrund în intestinul animalului, imunizîndu-l progresiv contra otravei distrugatoare.

Acest fapt arata ca în cazul eupagurului, ne gasim în prezenta unui frumos exemplu de imunitate dobîndita si transmisibila pasiv, analoaga celei ce se întîlnesc la vertebrate.

In unele cazuri, anticorpii pot fi decelati prin reactia de fixare a lui Bordet-Gengou. Astfel, serul crabilor parazitati de saculine fixeaza complementul în prezenta unui extract de saculina, pe cînd serul crabilor normali este inactiv.

O explorare atenta si completa a fenomenelor i-a permis lui Cantacuzino sa descopere la nevertebrate existenta unei forme particulare de imunitate, pe care a denumit-o ” imunitatea de contact “, si prin care el întelege un tip intermediar al reactiilor de imunitate, între imunitatea celulara si umorala. ” Absenta aglutinarii sau a hemolizei de catre umori nu implica cu necesitate inexistenta acestor proprietati; se întîmpla destul de des ca ele sa nu se manifeste decît în vecinatatea imediata a anumitor celule ( lezate sau nu ) si atunci tocmai în contact cu însesi aceste elemente trebuie sa fie ele cercetate in vitro, altfel existînd riscul de a le lasa sa treaca neobservat “.

Acest grup intermediar cuprinde deci seria reactiilor de imunitate care se petrec în afara celulelor, dar în contactul lor imediat.

Exemplul cel mai caracteristic pentru imunitatea de contact pe care l-au adus cercetarile lui Cantacuzino este acela al reactiilor care au loc în contact cu ” urnele ” sipunculilor.

Elementul celular care, în lichidul cavitatii generale a speciei Sipunculus nudus, domina întreaga aparare a organismului este urna, care – dupa cum mentioneaza Cantacuzino – nu are (cel putin la aceasta specie) nici o capacitate fagocitara. La sipunculul normal, nevaccinat caruia i s-a inoculat în cavitatea generala o cultura pura de bacterii, distrugerea acestor germeni este datorita în întregime fagocitelor, desi actiunea acestora este puternic favorizata de o anterioara imobilizare a particulelor la polul posterior al urnei. Urnele epuizate ( cu germeni ) parasesc lichidul cavitar : miscarile lor se încetinesc, ele cad pe lînga peretii cavitatii si sînt în curînd înconjurate de amibocite; acestea formeaza în jurul lor vaste plasmodii, în sînul carora urnele vor fi resorbite, împreuna cu încarcatura lor de bacterii. La sipunculul imunizat are loc o intensificare remarcabila a tuturor reactiilor de aparare, dar apar, totodata, si proprietati noi. In interiorul substantei vîscoase secretate de urne prin polul lor posterior, si deci în contact imediat cu acesta, poate fi constata o energica transformare a bacteriilor în granule, în afara leucocitelor. Aceste actiuni de bacterioliza ce se produc în vecinatatea imdiata a urnelor sînt fenomene ale imunitatii de contact.

Alte fenomene apar la în interiorul plasmei sipunculii vaccinati. In vitro urnele lor încarcate de bacterii (si în prezenta a amibocitelor), au o tendinta de aglutinare, urmata si de liza bacteriilor, care nu se manifesta la martorii normali. Acolarea la urne se produce numai pentru particulele straine, hematiile proprii ale sipunculului fiind excluse din acest proces .

Cu obisnuita sa tendinta de a patrunde în esenta intima a fenomenelor, Cantacuzino întreprinde, împreuna cu F. Vlès, experiente de cataforeza cu elementele figurate ale sîngelui sipunculului si cu hematii straine introduse experimental în organismul acestuia. Rezultatele acestor experiente sugereaza faptul ca, în procesele de acolare mentionate, intervin forte de natura electrostatica, a caror rezultanta ar fi o selectie între hematiile proprii ale organismului si particulele exogene.

In cercetari ulterioare, întreprinse în colaborare cu Eugenia Soru (1931), Cantacuzino extinde asupra fiziologiei vertebratelor acest punct de vedere nou, aratînd ca fenomenul curios – si pîna atunci neexplicat – al acolarii epiploonului mamiferelor la portiunile lezate ale cavitatii peritoneale tine de un proces fizic analog , determinat de diferenta considerabila de potential electric care se stabileste între epiploon si portiunea lezata.

Dupa cum remarca M. Tiffeneau, într-un studiu anterior citat, Cantacuzino a adus astfel în domeniul imunitatii si al patologiei generale o idee noua si fecunda, aceea a influentei fortelor electrostatice asupra fenomenelor vietii.

Este interesant ca lucrarile lui I. Cantacuzino asupra imunitatii la nevertebrate au fost reluate de cercetatorul american Fr. Bang din Baltimore, care s-a deplasat chiar la laboratorul statiunii biologice marine de la Roscoff în acest scop. In revista engleza ” Nature ” din 1962, acest cercetator arata importanta studiilor lui Cantacuzino asupra imunitatii nevertebratelor si sustine ca e un lucru extrem de important sa se reia acest fel de cercetari cu mijloace tehnice moderne.

Cantacuzino vede în reactiile de imunitate o tendinta de adaptare a organismelor la unele conditii de mediu noi. Astfel, cu privire la imunitatea naturala împotriva infectiilor, care exista si la nevertebrate, el scrie : “… Este vorba aici de o notiune inseparabila de aceea a vietii însasi a individului, care traieste în situatia unui conflict permanent cu fiintele microscopice care îl înconjura si tind sa violeze continuu integritatea tesuturilor sale. Intre aceasta imunitate naturala, care conduce în fiecare clipa la eliminarea si la distrugerea celulelor sau a albuminelor straine, si simbioza adevarata (trecînd prin microbismul latent), exista toate starile intermediare “.

Legînd studiile de fiziologie de cele de imunitate, în perioada 1908-1909 profesorul Cantacuzino a întreprins, împreuna cu C. Ionescu-Mihaiesti , o serie de cercetari care au demonstrat prezenta de anticorpi specifici în serul iepurilor imunizati cu doze progresive de pepsina (injectate intravenos) ca antigen. Prezenta acestor anticorpi a fost decelata in vitro prin reactii de fixare a complementului; fragmente ale anumitor tesuturi prelevate de la iepuri imunizati în acelasi mod se dovedesc mai rezistente fata de actiunea sucului gastric decît fragmentele corespunzatoare prelevate de la animale neimunizate cu pepsina. Aceste cercetari s-au incadrat într-o orientare inovatoare, în directia studiului valorii antigenice a unor enzime, problema de o deosebita însemnatate teoretica si practica.

Una dintre problemele care, data fiind formatia sa, era firesc sa-i trezeasca rapid interesul, a fost aceea a originii anticorpilor. Intrebarea pe care si-a pus-o a fost daca si în ce masura acesti factori nu sînt si ei în legatura cu mecanismele celulare de aparare.

Chestiunea originii anticorpilor începuse sa fie studiata înca de prin 1898. Pleiffer, Marx, Wassermann si Levaditi întreprinsesera unele experiente în ceea ce priveste originea bacteriolizinelor; Mecinikov si Tarasevici s-au preocupat de originea anticorpilor citolitici, Dungern, Kraus si Levaditi de cea a precipitinelor. Multe dintre observatiile lor au sugerat provenienta anticorpilor din organele limfoide.

Problema celulelor formatoare de anticorpi fusese abia deschisa si Kraus, de exmplu – care consemnase influenta defavorabila a extirparii splinei asupra aparitiei anticorpilor – credea înca într-o origine vasculara, probabil endoteliala, a precipitinelor.

Prima referie la problema originii factorilor umorali participanti la procesele de aparare antibacteriana întîlnita în cercetarile lui Cantacuzino poate fi gasita în lucrarea sa Nouvelles recherches sur le mode de destruction des vibrions dans l’organisme, aparuta în 1898. In aceasta lucrare Cantacuzino, ocupîndu-se de fenomenul lui Pfeiffer, emite parerea ca substanta ” bactericida ” nespecifica, termolabila – care împreuna cu cea ” preventiva “, specifica si termostabila , determina transformarea în granule a vibrionilor – , provene din leucocite printr-un proces de ” fagoliza “, fenomenul amintit nefiind, dupa el, altceva decît o extindere în mediul extracelular a functiei fagocitare.

Patru ani mai tîrziu, în lucrarea Recherches sur le mode de résorption des cellules hépatiques injectées dans l’organisme , Cantacuzino reia acceiasi idee, admitînd de asta data originea macrofagica a sensibilizinelor. Pe baza unui material experimental apreciabil, el arata ca distrugerea, în organismul unui animal, a unor celule hepatice de alta proveninta introduse experimetal revine esentialmente celulelor mononucleare. Descriind cu multa amanuntime fenomenele de digestie intracelulara observate, el retine totodata faptul ca, la un moment dat, are loc o topire a periferiei macrofagului cu eliberarea în umorile ambiante a produselor elaborate în vacuolele digestive. ” Ne aflam – spune el – în fata unui fenomen întrutotul comparabil cu secretia unor glande, zis prin ” topire celulara “. Este deci posibil ca acesta sa fie mecanismul prin care substanta sensibilizante ( anticorpul hepatolitic ) sa fie secretat în umorile animalului “.

In aceste lucrari, problema originii factorilor umorali de aparare nu este tratata, totusi, decît tangential. Ea va constitui însa, dupa alti cinci ani, obiectul unor lucrari care, prin importanta cîtorva dintre faptele consemnate, situeaza pe autorul lor printre precursori.

Este vorba despre patru lucrari intitulate : Apparition de précipitines dans le sang consécutivement a l’inoculation de sérum normal par la voie stomacale, Sur l’origine des précipitines, Sur la formation de substances précipitantes pour les sérums chez des lapins qui ont reçu une injection d’aleurone dans le péritoine si Recherches sur l’origine des précipitines .

Una dintre observatiile de baza cuprinse în aceste lucrari se refera la faptul ca aparitia precipitinelor în sîngele circulant este precedata, chiar la 3-4 zile dupa injectarea de antigen, de aparitia lor în organe, si anume în primul rînd în cele limfoide, ordinea, ca importanta, a acestora fiind : splina, ganglioni limfatici, maduva osoasa. Merita sa fie retinuta de asemenea constatarea ca, dupa administrarea intraperitoneala a antigenului -cînd actiunea precipitanta a extractelor din organele limfoide este mai slaba, – se remarca, în schimb, o intensa productie locala de precipitine în extractele din depozitele fibrinoase peritoneale, dupa cum provocarea la animalul imunizat a unui abces subcutanat ( cu aleuron ) poate incita o productie locala de precipitine în zona inflamatorie astfel produsa.

Adîncind si completînd aceste observatii prin examene histologice minutioase, Cantacuzino noteaza ca, în toate aceste împrejurari productia anticorpilor este întovarasita de acumularea în organele si tesuturile respective a unui numar de leucocite mononucleare mari si mici, precum si de cresterea progresiva a valorilor absolute ale acelorasi elemente în sîngele circulant. ” In splina – spune el – se asista, chiar de a doua zi, la o multiplicare energica a micilor mononucleare, care invadeaza sinusurile perifoliculare, apoi sinusurile sanguine… Aceasta supraproductie de mononucleare este de asemenea foarte energica în ganglionii limfatici… Depozitul fibrinos ( din peritoneu, dupa injectarea intraperitoneala a antigenului ) contine aproximativ 3 polinucleare pentru 2 mononucleare, iar proportia acestora din urma creste cu timpul “.

Si iata si concluzia : ” Bogatia în mononuclearele exsudatelor precipitante, prezenta precipitinelor în organele bogate în macrofage ( splina, ganglioni ), enorma supraproductie de mononucleare care se constata în aceleasi organe în urma unei injectii de ser, mononucleaza sanguina, toate aceste fapte pledeaza în favoarea ipotezei ca, printre leucocite, mononuclearele sînt cele carora le revine elaborarea acestor anticorpi “.

Apare deci cu totul îndreptatit sa consideram pe profesorul Cantacuzino ca pe unul dintre precursorii celor care aveau sa fundamenteze mai tîrziu conceptiile moderne asupra originii anticorpilor.

O serie de alte observatii demne de a fi retinute se refera la efectele asocierii injectiei de antigen cu o alta de aleuron, substanta utilizata adesea pentru provocarea unor exsudate leucocitare. Cantacuzino consemneaza în experientele sale doua efecte caracteristice, si anume ca prezenta aleuronului determina, pe de o parte, o sporire a productiei de anticorpi, pe de alta însa si o oarecare diminuare a specificitatii raspunsurilor.

Realitatea este ca ceea ce a descris Cantacuzino este de fapt, un efect realizabil cu o categorie mult mai larga de substante, care ulterior au facut obiectul unor cercetari multiple si care între timp au intrat în practica imunologica curenta sub denumirea de ” adjuvanti” . Si aici deci numele lui Cantacuzino ar trebui sa figureze printre primele în ordine cronologica, desi de regula istoricul principiului adjuvantilor începe din anii 1920-1926, cînd s-au pus bazele practice ale aplicarii lor de catre Ramon.

Dar Cantacuzino semnaleaza si un alt efect al aleuronului, anume acela de a stimula, chiar la animalul normal si în absenta unei injectii de antigen, aparitia unor factori cu actiune precipitanta fata de anumite antigene seroproteice. Acesti factori apar atît în extractele de splina, ganglioni si maduva, cît si în ser, dar, spre deosebire de cei aparuti dupa injectarea unui antigen ( ser de cal cu sau fara aleuron ), ei reactioneaza în mai mica sau mai mare masura cu o serie de seruri de la diverse specii animale. Dat fiind ca lucrarea nu da indicatii despre alte proprietati ale acestei ” substante ” precipitante, este greu de spus daca e vorba de stimularea unor anticorpi naturali.

De un real interes pentru epoca respectiva sînt de asemenea rezultatele, încununate de succes, ale unor încercari de imunizare per orala a iepurilor fata de un ser heterolog. Cantacuzino noteaza aici ca, pentru a se obtine aparitia de precipitine, sînt necesare doze mari de antigen si ca anticorpii apar mai tîrziu decît dupa imunizarea parenterala si persista doar scurta vreme.

 

LUCRARI ASUPRA INFECTIEI TUBERCULOASE

Problema tuberculozei l-a preocupat pe profesorul I. Cantacuzino din primii ani ai carierei sale în Bucuresti. Era o problema de sanatate publica cu totul exceptionala.

Din 1905 au început sa fie publicate lucrari în domeniul infectiei tuberculoase, legate de boala experimentala provocata de bacilii tuberculosi degresati, încercari de imunizare contra actiunii toxice a bacililor tuberculosi degresati, reactii celulare provocate prin inoculare experimentala de bacili paratuberculosi; acidorezistenta culturilor tinere de paratuberculosi s.a.

I. Cantacuzino si-a îndreptat cercetarile spre patogenia bolii, cautînd sa evidentieze rolul corpilor bacilari tuberculosi, delipidizati, injectati animalelor de experienta. Astfel, animalul inoculat cu doze variabile de bacili omorîti si degresati prezinta urmatoarele fenomene : hipotermie, splenomegalie, eozinofilie cu necroza granulocitelor venite în contact cu bacilii, resorbtia bacililor în interiorul celulelor gigante, alteratiile fibrelor miocardice si ale epiteliului renal. Dupa 3 luni de la injectie se constata digestia aproape completa a bacililor degresati în organismul injectat.

Profesorul a cercetat de asemenea si evolutia infectiei la un animal inoculat cu bacili nevirulenti, ca bacilul paratuberculos, zis a lui Timothée. In cazul acesta apar formatiuni speciale, plasmodii, pe suprafata organelor care digera bacilul. Aceste formatiuni nu apar în tuberculoza cu bacili virulenti. Studiul evolutiei experimentale cu bacili paratuberculosi completeaza aceste interesante cercetari, a caror importanta apare cu atît mai remarcabila , cu cît cercetarile moderne subliniaza capacitatea imunogena pe care o poseda bacilii degresati.

Posibilitatea stabilirii unei imunitati solide fata de infectia tuberculoasa prin vaccinarea cu bacilul lui Calmette-Guérin l-a interesat – se poate zice ca l-a pasionat – pe profesorul I. Cantacuzino în cel mai înalt grad. Cu un entuziasm tineresc a devenit adeptul vaccinarii prin B.C.G.. Prieten vechi cu Calmette, a primit tulpina vaccinala chiar de la el, a adus-o în tara si-a dispus prepararea vaccinului, creînd si un laborator special în institut în acest scop, impunand aplicarea vaccinarii în tara la noi, mai întîi pe scara experimentala , apoi pe loturi din ce în ce mai mari de copii.

In 1928 apare primul studiu experimental clinic si epidemiologic, cuprinzînd rezultatele obtinute la aproape 3 000 de copii vaccinati si revaccinati pe cale orala. Rezultatele aratau succesul acestei vaccinari ( mortalitatea nedepasind 0,8 % în lotul celor vaccinati ).

Un nou studiu, efectuat în 1929, pe copii vaccinati si decedati din alte cauze decît tuberculoza, a aratat ca subiectii nu aveau leziuni tuberculoase decelabile, iar ganglionii lor, inoculati la cobai, nu induceau infectie tuberculoasa.

Numarul vaccinatilor cu B.C.G. în tara la noi a fost continuu sporit în urma impulsului dat de I. Cantacuzino, astfel încît în scurt timp tara noastra ajunge sa aiba cel mai mare numar de vaccinati din lume, dupa Franta.

Pe lînga aplicatia practica a instalarii profilaxiei specifice antituberculoase prin B.C.G. trebuie mentionat ca profesorul Cantacuzino a contribuit si la organizarea combaterii bolii. Astfel, crearea sanatorilor antituberculoase, asigurarea de mijloace financiare prin crearea unei loterii ai carei beneficii sa contribuie la finantarea luptei contra tuberculozei, organizarea primului Congres national de tuberculoza sub patronajul sau si stabilirea unei specializari a medicilor în ftiziologie, la care se adauga intentia crearii unei ligi de lupta antituberculoasa, sînt tot atîtea dovezi despre interesul si realizarile sale în acest domeniu. Trebuie adaugat ca, pana în ultima zi, desi bolnav , a mai lucrat în laborator ( 5 ianuarie 1934 ) si a tinut o confatuire în vederea înfiintarii ligii antituberculoase.

 

LUCRARI DIVERSE

In spiriloza gîstelor, I. Cantacuzino arata ca distrugerea spirililor nu survine în sînge, ci în splina, anume în macrofagele acestui organ. A facut cercetari si asupra unui spirochet termofil al apelor din Dax, atunci cînd s-a dus pentru o cura în aceasta localitate.

Relativ la resorbtia celulelor hepatice injectate în organism, a demonstrat rolul macrofagelor (celulele Kupffer din ficat) si al celulelor gigantice din splina în acest proces.

A facut lucrari si asupra morvei cu profesorul P. Riegler. A cercetat boala toxica provocata de injectarea intrastomacala de bacili omorîti, determinînd caile prin care bacilii ajung în circulatia generala. A studiat posibilitatea introducerii pe cale gastrica a vaccinurilor, avînd în vedere implicatiile practice ale acestei cai de administrare care au ramas de actualitate.

A descris epidemia de icter infectios din 1917, a facut încercari de seroterapie antiexantematica, lucrari asupra epidemiologiei antiexantematice, a elaborat o punere la punct a starii sanitare a tarii în 1922, a cercetat efectele vaccinarii antitifice pe cale orala în comparatie cu cea pe cale subcutanata, a sustinut rapoarte la Oficiul international de igiena asupra malarioterapiei în sifilisul nervos, asupra epidemiei de poliomielita în Romania, asupra rezultatelor bune ale seroterapiei în Romania, asupra unei epidemii de febra exantematica la Constanta, asupra uneia de exantem miliariform infantil la Bucuresti.

Printre ultimele lucrari se numara cele legate de transmiterea leprei la sobolanl alb ( în colaborare cu Tchekirian ) precum si cele privind modificarile citologice care se produc în tegument la Astacus fluviatilis în momentul napîrlirii (în colaborare cu Aristia Dîmboviceanu).

Toate aceste lucrari constituiau numai o parte dintre multiplele lui preocupari stiintifice, pentru a caror elucidare completa nu ma avea timpul necesar sa consacre studii prelungite, ca în cazul imunitatii, holerei sau scarlatinei. Multe din aceste preocupari pun probleme de deosebit interes si reluarea lor ar aduce, desigur, satisfactii depline celui ce s-ar ocupa de ele.

1. N. Iorga, In memoria prof. I. Cantacuzino, Rev. st. med., 1936, t. 48, p. 379.

 

articol preluat de pe: cantacuzino.ro

George Emil Palade (1912 – 2008) medic și om de știință american de origine română

George Emil Palade (1912 – 2008)

foto preluat de pe ucsdnews.ucsd.edu
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași, România – d. 7 octombrie 2008, Del Mar, SUA), a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași– d. 8 octombrie 2008), medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii” - foto: en.wikipedia.org

George Emil Palade – foto: en.wikipedia.org

S-a născut la Iași în 1912, într-o familie de profesori, tatăl fiind profesor de filosofie, iar mama profesoară de liceu. Familia sa locuia pe stradela Sărărie.

La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala nr.33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași, aflată pe str. Lascăr Catargi nr. 28, unde a învățat timp de trei ani (1919-1922). Clădirea școlii datează din 1895 și este monument istoric. Pe peretele școlii, lângă intrare, a fost amplasată o placă memorială cu următorul text:

În această școală, între 1919 – 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912.
Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.”

În 1923 se stabilește în Buzău, își continuă studiile înscriindu-se la liceul B. P. Hasdeu.

În 1930 s-a înmatriculat ca student la Facultatea de Medicină a Universității din București. A absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române.

În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, și un fiu, Philip Palade. A plecat cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component major producător de energie.

Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare.

În 1961 G. E. Palade a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California).

În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”), cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale)

Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema Intracellular Aspects of the Process of Protein Secretion, („Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”). Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel.

George Palade a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1975. În 1989 a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea din California.

La 12 martie 1986, președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperirea fundamentală” a unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.

În 2007, președintele Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan.

După moartea primei soții, s-a recăsătorit cu Marilyn Gist Farquhar, expertă în biologie.

George Emil Palade a murit în Statele Unite la vârsta de 96 de ani.

 

Nota doctorului Palade privind colaborările sale în știință în anii 1960

George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iaşi, România – d. 7 octombrie 2008, Del Mar[ SUA), a fost un medic şi om de ştiinţă american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

George Emil Palade – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Extrasul următor este un citat din Autobiografia doctorului Palade, publicată în documentele Fundației Premiului Nobel: În anii 1960, am continuat să lucrez în domeniul procesului de secreție intracelulară, folosind în paralel sau succesiv ambele moduri de abordare a problemei. Primul mod folosește exclusiv metoda fracționării celulare și a fost dezvoltată în colaborare cu colegii Philip Siekevitz, Lewis Greene, Colvin Redman, David Sabatini și Yutaka Tashiro; această abordare a dus la caracterizarea granulelor de zimogen și la descoperirea segregării produșilor de secreție în spațiul cisternelor din reticulul endoplasmatic (RE). Al doilea mod de abordare a utilizat în principal metode de radioautografie și a implicat experiențe pe animale ‘intacte’, cu secțiuni din pancreas. Acestea au fost efectuate în colaborare cu Lucien Caro și îndeosebi cu James Jamieson. Această serie de experiențe a dus în bună parte la ideile actuale privind sinteza și procesarea intracelulară a proteinelor pentru exportul în afara celulei. O prezentare critică, de ansamblu, a acestui mod de abordare se găsește în textul cuvântării mele ținută la ceremonia de acordare a premiului Nobel.

 

Numismatică

Luni, 19 noiembrie 2012, la 100 de ani de la nașterea savantului, pentru cinstirea personalității lui George Emil Palade, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă aniversară de argint, în atenția numismaților. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: moneda are valoarea nominală de 10 lei, este din argint cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm, are greutatea de 31,103 g, fiind de calitate proof, iar cantul este zimțat. Tirajul acestei emisiuni este de 500 de exemplare.

Aversul monedei reprezintă clădirea Spitalului Colțea din București, unde George Emil Palade a desfășurat un stagiu de practică medicală, precum și o compoziție care sugerează activitatea științifică a savantului; milesimul 2012, stema României, inscripția Romania, precum și valoarea nominală 10 lei.

Reversul monedei reprezintă portretul savantului George Emil Palade și o compoziție care simbolizează biologia celulară; în arc de cerc, sunt gravate inscripția George Emil Palade și perioada în care a trăit 1912-2008.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com
cititi mai mult despre George Emil Palade (1912 – 2008) si pe en.wikipedia.org

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973)

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887, Galați – d. 25 noiembrie 1973, București) a fost o ingineră și inventatoare din România, șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. A fost membră a Asociației Generale a Inginerilor din România și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare, prima femeie inginer din Europa si prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie.

 

Biografie

Familia

Elisa Leonida s-a născut la Galați, pe 10 noiembrie 1887, într-o familie cu 11 copii, fiica intelectualilor Anastase Leonida și Matilda (născută Gill). Toți frații ei s-au realizat într-o carieră intelectuală. Dintre aceștia, cei mai cunoscuți au fost: Gheorghe Leonida (sculptor), colaborator in colectivul sculptorului Paul Landovski din Paris, care a realizat celebra statuie Cristos Mântuitorul, plasată pe muntele Corcovado, din Rio de Janeiro, (se presupune ca Gh. Leonida a modelat capul statuii), dar și al unor opere care se găsesc astăzi la Muzeul de Artă din București și la Castelul Bran; Adela, medic oftalmolog, care a fost directoarea spitalului „Vatra Luminoasă“; Dimitrie Leonida, inginer energetician, creator al Muzeului Tehnic care îi poartă numele.

 

Studii

A studiat școala primară la Galați și liceul la Școala Centrală de Fete din București, obținând bacalaureatul la secția reală a Liceului „Mihai Viteazul”.

După terminarea liceului, s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele din București (Politehnica de astăzi), dar a fost respinsă din cauza prejudecăților vremii, care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. Aceste prejudecăți nu au oprit-o însă din opțiunea de au urma o facultate de inginerie. Astfel, în anul 1909, pleacă la Berlin și se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin, devenind prima femeie studentă a acestei universități.

Dar și acolo a fost acceptată cu greu, din cauza acelorași prejudecăți. Rectorul s-a simțit obligat să-i atragă ferm atenția că „nu cumva să dea prilej de nemulțumire, ea fiind un caz aparte”. La cererea ei de înscriere, decanul Hoffman s-a lăsat convins cu greu, invocând ca argument chemarea esențială a femeii, cei trei K – Kirche, Kinder, Kuche (biserica, copiii, bucătăria). Același decan, dar și alți profesori, în timpul studiilor și în laboratoare, o ocoleau, ignorându-i prezența. Cu răbdare, cu dârzenie și cu silință, a transformat prejudecățile, ostilitatea și privirile batjocoritoare în admirația generala și chiar a decanului Hoffman, care, înmânându-i diploma, a declarat, printre altele: „Die Fleissigste der Fleissigsten” (cea mai silitoare dintre silitori).

Presa vremii (ziarul Minerva și alte ziare ale acelor vremi) au consemnat evenimentul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din țara noastră și din Germania”, „O compatrioată a noastră, domnișoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau, mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Berlin”, „În inginerie viitorul femeilor e mare, d-ra Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obținând diploma de inginer”. În 1912 a absolvit cu calificativul “bine”, spre admirația decanului, și a devenit oficial prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie.

 

Începuturile activității inginerești

Deși i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Elisa s-a întors în țară, așa cum făceau cei mai mulți dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reușit, cu greu, să obțină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din București.

După puțin timp, a început Primul Război Mondial. Cu riscul vieții, merge pe front, unde desfășoară o intensă activitate în cadrul organizației „Crucea Roșie“, ajutând la diminuarea suferințelor soldaților răniți. I s-a încredințat chiar conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărășești. Pentru activitatea sanitară, a fost decorată cu ordine și medalii românești și străine.

Tot pe front l-a întâlnit pe viitorul său soț, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, la Ghidigeni, în 1918. La nuntă a participat și Regina Maria. A devenit mama a două fete, care ulterior au devenit una profesoară și alta ingineră.

După război, și-a reluat activitatea la Institutul Geologic, unde a condus un laborator de analize, în care a elaborat metode originale, raționalizări, a introdus tehnici noi și a efectuat studii importante, toate având ca scop cunoașterea bogățiilor subsolului țării noastre.

 

Aportul tehnic și științific original

A adus o contribuție deosebită la progresul economiei naționale și la afirmarea științei românești, prin lucrările sale originale, susținute la congrese, simpozioane și publicate. Aici s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcție și de prepararea minereurilor, semnând 85 000 buletine de analize, ale căror rezultate au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic.

A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea și analiza unor noi resurse de cărbune, de șisturi bituminoase, de gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, cărora le-a consacrat și monografii: Contribuțiuni la studiul bauxitelor din România; Studiul chimic al cromitelor din Munții Orșovei; Studiul extragerii potasiului din glauconite; Studiul determinării germaniului în cărbuni și minereuri; studiul pământurilor decolorante din R.P.R.; Valorificarea gazelor din craking; Aditivi pentru uleiurile minerale pe baza de rășini acrilice; Studiul compoziției chimice a țițeiului în R.P.R..

Contribuția sa la cercetarea bogățiilor minerale ale României îi asigură un loc de cinste în galeria marilor figuri ale științei naționale, europene și mondiale.

 

Activitatea pedagogică

În paralel, a activat și ca profesoară de fizică și chimie la Școala de fete „Pitar Moș” și la Școala de electricieni și mecanici din București, condusă de fratele ei Dimitrie.

Mulți dintre specialiștii care aveau nevoie de rezultatele analizelor, de o îndrumare sau de un sfat profesional, o găseau de dimineața până seara la orele 20-21, în laborator, împărtășind din bogata sa experiență în domeniul compoziției chimice a substanțelor minerale, indicând cele mai adecvate metode de analiză și moduri de valorificare a rezultatelor. Dar printre multiplele sale preocupări, a dat o deosebita atenție formării personalului, ocupându-se atât de tineri chimiști, dar și de laboranți și muncitori, contribuind la ridicarea nivelului lor științific și profesional prin cursuri și îndrumări zilnice.

Ca o trăsătură a caracterului său nobil, este de remarcat faptul că, deși avea dreptul de a cumula pensia cu salariul de la vârsta de 52 de ani, renunță la pensie, optând numai pentru salariu, aducând statului o economie de aproximativ 300.000 lei (valoare estimată în 1963).

A profesat până la 1 mai 1963, când a ieșit la pensie, la vârsta de 75 de ani.

 

Activitatea diplomatică

A fost prima femeie membră AGIR și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare, în cadrul căreia a adus o contribuție esențială privind cunoașterea activității femeilor din țara noastră.

În calitate de președinte al Comitetului de luptă pentru pace din Institutul Geologic, a luat atitudine față de înarmarea atomică, adresând un protest competent și justificat comisiei de dezarmare de la Lancester House din Londra, insistând asupra pericolului armei atomice. Aceasta intervenție a fost comunicată oficial la ONU.

În timpul vieții, nu de puține ori activitatea sa a fost adusă la cunoștința publicului larg prin mijloacele de presă, atât din țară cât și din străinătate. În ziarul Românul American, nr.14/8 martie 1960, a apărut un articol care se referea, printre altele, și la exemplara sa viață de familie.

 

Decesul

A încetat din viață la 25 noiembrie 1973, la vârsta de 85 de ani.

De la trecerea ei în veșnicie, în fiecare an, presa și Televiziunea Română au reamintit despre ea.

 

In memoriam

La inițiativa Confederației Naționale a Femeilor din România, în 1997, a fost instituit „Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu“ care se acordă pentru merite în domeniul științei și tehnicii unor personalități feminine.

La Muzeul Tehnic din București și la Muzeul Național Geologic, sunt panouri din care vizitatorii pot afla biografia și realizările primei femei inginer.

Din 1993, strada din București pe care a locuit îi poartă numele. O stradă cu numele Elisei Leonida Zamfirescu există și la Galați (în apropierea Drumului de Centură).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Elisa Leonida Zamfirescu si pe: www.agerpres.roen.wikipedia.org

Nicolae Paulescu (1869 – 1931)

Nicolae Paulescu (1869 – 1931)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ziare.com

 

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în Bucureşti pe Calea Moşilor nr. 69, părinţii fiind Costache Paulescu, de profesie negustor şi Maria Paulescu (născută Dan­covici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoarea de Galben” şi, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician şi anatomo-patolog, şi apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux şi secretar de redacţie al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat şi cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului şi Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală. În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

În anul 1900 se reîntoarce în ţară şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.

În anul 1902 îşi deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” iar în 1905 ţine trei lecţii faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet şi Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, publicat în acelaşi an şi reeditat în 1944 şi 1999. Concepţiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon şi Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare şi Spitalul.

Nicolae Paulescu in Paris in 1897 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Paulescu in Paris in 1897 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitate ştiinţifică

Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. Cercetările lui novatoare în chirurghia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societăţii. Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina, şi în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă cu apariţie simultană în Franţa şi Belgia. În anul 1922, Paulescu obţine, de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România, brevetul de invenţie nr. 6255 intitulat „Pancreina şi procedeul său de fabricare”. În nici una din publicaţii, Nicolae Paulescu nu aminteşte de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 şi 1919.

Aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni anunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting şi Best neagă influenţa rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu şi afirmă că deşi Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecţiile nu ar avea efect:

Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first. ”
— Banting FG & Best CH., Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting şi John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

În ce-i priveşte pe Banting şi Best, Ian Murray îi considera drept nişte cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu. Răspunzând campaniei internaţionale iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaşte în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-şi speranţa că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, Bucureşti – d. 19 iulie 1931, Bucureşti) a fost un om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Paulescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Priorităţile medico-chirurgicale

Prof. univ. Constantin Ionescu-Târgovişte în articolul ”Despre ştiinţa lui Paulescu si neştiinţa altora” enumeră 20 de priorităţi medico-chirurgicale ale prof. Paulescu, între care:

1. 1897. Nicolae Paulescu demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obţinut din vena suprahepatică se face aproximativ în acelaşi timp cu coagularea sângelui obţinut din vena portă sau din venele periferice;

2. 1897. Realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului şi coledocului.

3. 1897. Clasifică glandele vasculare în trei categorii şi anume: a) glande de natură epitelială cu secreţie exocrină şi endocrină, exemplu ficatul şi pancreasul; b) glande de natura epitelială cu secreţie doar endocrină, exemplu tiroida şi glandele suprarenale; c) glande de natura conjunctiv-limfatica care nu au canale excretorii, exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici.

4. 1898. Elaborează un tratament pentru anevrisme în general şi al anevrismului aortic în special, prin utilizarea injectiilor cu colagen (gelatina) steril, introdus subcutanat.

5. 1898. Priorităţi în studiul funcţiei tiroidei si tulburările asociate acesteia.

6. 1898. Priorităţi în cercetarea „specificitătii celulara în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele ţesutului în care acesta apare, infirmând astfel teoria „indiferenţei celulare”, adica a caracterului nespecific al acestei maladii.”

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti, dezvelită la 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Diabet, Sir George Alberti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti, dezvelită la 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Diabet, Sir George Alberti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Activitate politică

Concepţia politică a lui Paulescu nu este lipsită de controverse, în special datorită antisemitismului şi susţinerii extremei drepte.

În 1922, Paulescu a înfiinţat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Naţională Creştină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine şi au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreşedintele Ligii şi şeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara:

România Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripăşit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pâinea de la gura bieţilor Români şi care, în sfârşit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolşevism, încearcă să aducă pe aceşti jefuiţi în starea urgisită de robi ai lui Iuda.”
— N.C. Paulescu, Apărarea Naţională, 22 noiembrie 1925

„Pericolul evreiesc” este plasat de Paulescu în registrul sexualităţii interetnice :

„Şi când cugeţi că sunt cu sutele şi cu miile sărmanele fecioare române, murdărite de jidani, şi că ele nu îndrăznesc să denunţe pe aceşti monştri, din cauza ruşinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fauşti tăiaţi împrejur şi respingători, ceea ce le aşteaptă este mai întâi moaşa jidoafcă care le mântuie prin avortare şi care în acelaşi timp le suflă şi ultima para, pe urmă Curtea cu juraţi şi în sfârşit ocna umedă, dacă prin sinucidere n-au pus un termen suferinţelor lor de martire. ”
— N.C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul şi Francmasoneria, 1913

Influenţa lui Paulescu asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorului Legiunii Arhanghelul Mihail, a fost asumată deschis de acesta din urmă:

„Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul… erau adevărate transporturi de muniţii prin care noi învingeam argumentările presei jidăneşti. ”
— Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, 1936.

Ca mentor al lui Corneliu Zelea Codreanu, Paulescu a fost martorul principal al apărării în procesul acestuia din 23 martie 1924. Cu această ocazie declara:

„Cauza ajunsă înaintea domniilor-voastre este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spatiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasa conducatoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasa subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă. ”
— citat de Şerban Milcoveanu în „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu”, 2007

Pentru Paulescu, evreii erau păduchi care trebuiau eliminaţi de pe teritoriul ţării:

„Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind şi ei până peste cap de paduchi, ar refuza mortiş să mai primească şi pe ai noştri. Ar trebui deci ca toate ţările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-şi poate fiecare arunca lăturile. ”
— N.C. Paulescu, Apărarea Naţională, 1 februarie 1925

Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul legionar.

În anul 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu, organizaţia International Diabetes Federation a decis să renunţe la orice asociere cu Nicolae Paulescu şi să nu accepte decernarea de premii în numele lui Paulescu la congresele organizaţiei.

 

Cine a descoperit insulina?

Laguesse în 1893 şi Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanţă care controlează metabolismul carbohidratilor.. Această substanţă a fost numită “insulină” de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool şi a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919). Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici şi ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparţine lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.

„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parţial) prin acidulare cu acid clorhidric şi neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă şi nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În 1916 Nicolae Paulescu a izolat substanţa pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici şi observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal. Cu puţin timp după terminarea acestor experienţe, savantul român a fost mobilizat în armata română. După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care îşi descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.

În vara lui 1921, un ortoped canadian, ajutat de un student la medicină, au publicat descoperirea unei substanţe active în regularea glicemiei.

În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) şi doctorate în fiziologie (1898) şi ştiinţe naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de medicină a Universităţii din Bucureşti.) şi co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de preşedintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină şi nosologie (1903), le făcuse cunoscute lumii şi el, exact în aceeaşi perioadă, la cinci ani după succesele lui experimentale) în condiţiile în care dascălul savantului român – Étienne Lancereaux – a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care îşi are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările şi rezultatele lui Nicolae Paulescu, cum cunoşteau şi despre rezultatele similare obţinute de Israel Kleiner şi, mai înainte, germanul Zuelzer şi încă alţii, însă cel puţin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înţeleagă corect (traducând greşit din limba franceză “non plus” din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul “no bon”. Pe de altă parte, canadienii au detectat totuşi şi defecte reale, obiective, în metoda, protocolul şi interpretarea rezultatelor savantului român, şi impulsionaţi de înaltele exigenţe ale lui MacLeoad au sfârşit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri şi sprijin multidisciplinar (biochimişti), n-a ajuns.

Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter şi din nou alcool. Acest extract şi-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.

În ciuda contribuţiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de şcoala de medicină şi istoriografia ştiinţifică occidentale (de exemplu monografia “The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery” (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini şi care debutează cu o istorie a contribuţiilor medicale la înţelegerea rolului şi modului de funcţionare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menţionat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, şi asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia “International Diabetes Federation” din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel şi azi în manualele de medicină şi în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el – “celulele Clara”) pentru contribuţiile lui; o dovadă a aceluiaşi dublu standard este şi faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf – un alt savant austriac şi nazist înfocat, tot atât de înfocat ca şi colaboratorii lui în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar şi în 1990 “New England Journal of Medicine” scria că “este o lucrare excepţională de mare utilitate pentru anatomişti şi chirurgi“, dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de nazişti (din care o minoritate erau evrei) – este şi azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului.

În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător şi endocrin, a fost păstrat în funcţia de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania, asta deşi a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte şi stresate prin anunţarea datei execuţiei mai sunt încă şi azi citate de unii cercetători occidentali, în ciuda bestialităţii protocoalelor imaginate de medicul berlinez.

Nicolae Paulescu (1869 – 1931) om de știință român, medic și fiziolog, descoperitorul Insulinei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Paulescu (1869 – 1931) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cand a fost folosita pentru prima data insulina pentru tratamentul diabetului

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Insulina, a fost folosita pentru prima data pe un pacient, in tratarea diabetului,  pe 11 ianuarie 1922, la putin timp dupa ce profesorul Nicolae Paulescu a reusit, in decembrie 1921, sa faca epocala descoperire a insulinei in urma unor indelungate studii experimentale si observatii clinice si de laborator.

Primul pacient bolnav de diabet pe care s-a folosit insulina a fost Leonard Thompson , pe atunci in varsta de 14 ani, care era internat la Toronto General Hospital. Prima injectie cu insulina, care i-a fost administrata de catre medicul Frederick G. Banting, i-a produs severe reactii alergice, din cauza ca insulina era impura.

Prin urmare, nu i s-a mai injectat insulina decat 12 zile mai tarziu, dupa ce biochimistul James Collip a muncit zi si noapte si a reusit sa purifice extractul (sub indrumarea lui John J.R. Macleod). Cea de-a doua injectie, care nu i-a mai produs reactii adverse si i-a imbunatatit considerabil starea sanatatii, i-a fost administrata pe 23 ianuarie 1922.

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes - foto: dhrcindia.com

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes – foto: dhrcindia.com

In februarie 1922, Frederik. G. Banting si Charles H. Best au publicat un articol in care se prezentau rezultatele experimentale obtinute prin folosirea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, si care confirmau concluziile profesorului doctor roman Nicolae Paulescu, al carui articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs de pancreas, numit de Nicolae Paulescu “pancreina”, aparuse deja in data de 31 august 1921 in revista belgiana Archives Internationales de Physiologie.

Desi articolul lui Banting si Best a aparut dupa articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicina din 1923 a fost acordat cercetatorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentala desfasurata, si lui John James Rickard Macleod, pentru utilizarea insulinei in practica clinica, desi meritul principal l-a avut biochimistul Collip.

Banting, jignit de faptul ca Best nu fusese mentionat, a decis sa imparta Premiul Nobel cu el, iar Macleod l-a impartit cu James Collip. Insa Nicolae Paulescu nu a fost mentionat absolut deloc.

In 1969, diabetologul scotian Ian Murray a vrut sa scrie un istoric al descoperirii insulinei si a constatat ca Paulescu publicase primul lucrari valoroase in care a descris cu lux de amanunte actiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Articolul sau a aparut in 1971.

In reactie, profesorul Tiselius, directorul Institutului Nobel, a anuntat atunci ca Nicolae Paulescu merita cu prioritate sa primeasca Premiul Nobel, in 1923, pentru descoperirea insulinei, dar – conform statutelor Comitetului – excludea posibilitatea unei reparatii oficiale, exprimandu-si doar speranta ca “opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiata cum se cuvine de forurile stiintifice internationale.

 

articole preluate de de pe ro.wikipedia.org; ziare.com
cititi si:
Un mare român care a schimbat lumea şi un mare nedreptăţit al istoriei ştiinţei – dr. Nicolae Paulescu
O DESCOPERIRE ROMÂNEASCĂ FURATĂ – INSULINA

 

Barbu Catargiu (1807 – 1862), jurnalist și politician român, prim ministru al Principatelor Române

Barbu Catargiu (1807 – 1862)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, București – d. 8 iunie S.N. 20 iunie 1862, București) a fost un jurnalist și politician român. A fost prim ministru al guvernului unic al României, după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei. Mandatul său încetează brusc în același an, pe 8 iunie (20 iunie S.N) 1862 cînd este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stîrnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre. Se pare că asasinul a fost Gheorghe Bogati.

 

Biografie

Barbu Catargiu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. A fost lider al partidei conservatoare și strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 și 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franța. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică la Paris. Revenit în țară (1834), a frecventat cercurile Societății Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc.

A fost membru în Obșteasca Adunare (din 1837) a Țării Românești. Director (din decembrie 1842) la Departamentul Dreptății (Justiției), la 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer; a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei (din 2 decembrie 1848). Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluționare de la 1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franța, Regatul Unit și în alte țări din Occident interesându-se de viața civilă și de stat. A fost șeful Conservatorilor în timpul lui Cuza, membru în divanul Ad-hoc, ministru de finanțe, apoi în 1862 prezident de consiliu. S-a deosebit ca orator de funte. Discursurile și biografia sa au fost publicate de A. Demetrescu. La 8 iunie 1862, întorcându-se de la Cameră, a fost asasinat, fiind în trăsură cu prefectul poliției N. Bibescu.

 

Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. „O crimă politică perfectă”

După încheierea unui discurs virulent susţinut în Cameră împotriva unei mari adunări convocate pe 11 iunie pe Cîmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul cînd trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspîndită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului. Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vîrsta de 54 de ani, fiind înmormîntat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dîmboviţa, conform testamentului său.

 

Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat.

Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putînd fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie. Istoricii au renunţat la această variantă, argumentînd că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu.

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei sub care a fost asasinat Barbu Catargiu, Bucureşti - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei sub care a fost asasinat Barbu Catargiu, Bucureşti – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.

Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei.

Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri.

În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.

 

Cabinetul guvernului 1862

- Constantin Brăloiou / Dimitrie Cornea (Justiție)
- Alexandru Moruzi / Grigore Balș / Alexandru Catargi / Theodor Ghica (Finanțe)
- Ion Ghica (Armată)
- Apostol Arsache (Afaceri Externe)
- Barbu Catargiu / Dimitrie Cornea / Alexandru Florescu (Lucrări Publice)
- Barbu Catargiu / Apostol Arsache (Interne)
- Grigore Balș / Barbu Bellu (Religie și Instrucțiunea Publică)
- Apostol Arsache / Alexandru Florescu (Control)

 

Lucrări

- État Social des Principautés danubiennes, Bruxelles, 1855
- Proprietatea în Principatele Moldo-Române, 1857
- Încă câteva idei asupra proprietății în Principatele Unite, 1860
- Des différentes classes de la population en Valachie, București, 1886
- Discursurile lui Barbu Catargiu (1859-1862), 1886

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

Traian Vuia (1872 – 1950) inventator român, pionier al aviației mondiale

Traian Vuia in avionul „Vuia I” (18 martie 1906)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; youtube.com

 

“Ma duc mama departe, la Paris, dar lasa mama, sa nu-ti para rau ca am sa viu de acolo in zbor sau n-am sa mai vin niciodata acasa…”

- Traian Vuia -

 

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Traian Vuia, Traian Vuia, Timiş, Austro-Ungaria – d. 3 septembrie 1950, Bucureşti, Republica Populară Română) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat primel zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.

Dintre primii inventatori români din domeniu, Traian Vuia, s-a bucurat de recunoasterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multa vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i-a fost atribuită brazilianului (naturalizat francez) Alberto Santos-Dumont; (1873-1932).

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Traian Vuia, Traian Vuia, Timiş, Austro-Ungaria – d. 3 septembrie 1950, Bucureşti, Republica Populară Română) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat unul din primele zboruri autopropulsate (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Traian Vuia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Date biografice

Traian Vuia s-a născut în 1872 în satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, astăzi Traian Vuia, judeţul Timiş) din (fostul comitat) Caraş-Severin, fost în Austro-Ungaria, în prezent în România. Părinţii săi au fost preotul Simion Popescu şi Ana Vuia; aceasta fiind cea de-a doua lui soţie. A urmat cursurile primare la Bujor (azi Traian Vuia) şi Făget. Între 1884 şi 1892 a urmat Liceul Romano-Catolic din Lugoj. La Lugoj a petrecut mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta şi încuraja mai târziu în cariera sa.

Traian Vuia dovedeşte de când urma cursurile primare, şi apoi secundare, o atracţie irezistibilă şi o predilecţie pentru mecanica aplicată şi de fizică. La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic, iar micul Traian Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmăreşte atent detaliile lor şi încearcă să construiască altele mai perfecţionate. Ajuns la liceu, Traian Vuia îşi însuşeşte noţiuni de fizică şi mecanică şi nu se mai mulţumeşte să construiască zmeie, ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forţele care acţionează la lansarea şi menţinerea lui în aer, condiţiile de echilibru, etc. Voia să înţeleagă zborul şi, mai ales, voia să mânuiască zmeie, să le facă a se mişca în văzduh după propriul gând. A absolvit Liceul Romano-Catolic din Lugoj cu calificativul „eminent”.

Carte poştală cu Traian Vuia şi avionul său - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carte poştală cu Traian Vuia şi avionul său – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După absolvirea bacalaureatului în 1892, Traian Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secţia mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept şi va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-şi putea asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenţia lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspiraţii şi aptitudini. Tânărul reuşeşte însă şi în domeniul ştiinţelor juridice. La 6 mai 1901 Traian Vuia îşi ia doctoratul în Ştiinţe Juridice cu teza: „Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus”.

După terminarea facultăţii Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman şi începe să-şi construiască primul aparat de zbor, pe care-l numeşte aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu reuşeşte să-şi ducă la capăt proiectul şi decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanţeze proiectul, mai ales a pasionaţilor de aerostate însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o maşină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Vuia merge la Victor Tatin, un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă şi să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipseşte un motor adecvat şi este instabil. Traian Vuia însă continuă să-şi promoveze proiectul şi-l trimite Academiei de Ştiinţe de la Paris pe 16 februarie, 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât şi procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivaţia că ar fi prea utopic, cu menţiunea că:

Problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis.

În ciuda acestor obstacole, Traian Vuia nu renunţă la proiect şi se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 şi publicat pe 16 octombrie 1903. Invenţia brevetată se numeşte aeroplan automobil.

La 4 august 1919 a fost iniţiat, în loja masonică pariziană „Ernest Renan”, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod şi cu ceilalţi membri ai delegaţiei române participanţi la Conferinţa de Pace de la Paris.

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria - d. 3 septembrie 1950, București, România) a fost un inventator român, pionier al aviației mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Traian Vuia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Vuia I

În ziua de 1 iulie 1902, el sosea la Paris, aducând în bagajele sale proiectul unui original „aeroplan-automobil”, conceput în perioada studenţiei, şi macheta aferentă, realizată pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. În iarna lui 1902/1903, Vuia începe construcţia aparatului, perfecţionând până în minime detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Se loveşte din nou de probleme de natură financiară, dar reuşeşte să le depăşească, ajutat şi de mentorul său Coriolan Brediceanu.

A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan (aeroplanul “Vuia 1″), cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor. Neputîndu-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat sa inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însa, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstratii (timpul sau de funcţionare era de aproximativ trei minute).

Pe data de 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, Traian Vuia a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul. După o acceleraţie pe o distanţă de 50 de metri, aparatul Vuia 1 s-a ridicat la o înălţime de aproape un metru, pe o distanţă de 12 m, după care paletele elicei s-au oprit, iar avionul a aterizat - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pe data de 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, Traian Vuia a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto preluat de pe en.wikipedia.org

În toamna lui 1904 începe să-şi construiască şi un motor, tot invenţie personală. În 1904 obţine un brevet pentru această invenţie în Marea Britanie. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aparatul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, şi este numit Vuia I, poreclit Liliacul, din cauza formei sale. Era un monoplan – aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu. Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pînza de in impregnată.

Vuia I - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia I - foto preluat de pe en.wikipedia.org

O alta noutate a acestui aeroplan era reprezentata de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau doua elice contrarotative. Avea prevăzută o greutate totală de 250 kg, o suprafaţă de susţinere de 14 m² şi un motor de 20 CP. Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta experienţă în manevrarea lui.

Aeroplanul nu avea însa nici profundor, nici ampenaj stabilizator. Cu toate acestea, la încercarile de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, dupa ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înaltimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorîndu-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac. El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă.

Vuia II - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia II – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, “la bord”, fără “ajutor extern” (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbateri asupra definiţiei de primul aeroplan.

Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul “Vuia 1 bis“. Mai tîrziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, mentinîndu-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit “Vuia 2” şi a fost brevetat în Belgia.

Vuia II - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia II - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate. Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cîntarind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy (nu de catre Vuia) si s-au ridicat de la sol.

Vuia helicopter (1918) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia helicopter (1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia helicopter - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vuia helicopter - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Dintre creatiile lui traian Vuia mai amintim torpila aeriana, realizată, în 1917, împreuna cu Victor Tatin (1847-1917) şi generatoarele de aburi, de joasa şi înaltă presiune (1925).

 

Activităţi sociale şi politice

Din iniţiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, a fost constituit la Paris „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania”, o organizaţie care milita pentru unirea Ardealului cu România. Comitetul a editat şi o revistă, „La Transylvanie”, la care a colaborat şi Traian Vuia cu mai multe articole. Vuia a publicat articole, pe aceeaşi temă şi în revista „La nation tchèque”. A fost însă foarte critic asupra modului în care s-a înfăptuit unirea Ardealului cu Transilvania, considerând o mare greşeală lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Român, care să fi apărat interesele ardelenilor şi să fi permis cu timpul o „occidentalizare” a României şi nu vice-versa, o „balcanizare” a Transilvaniei.

În timpul celui de-al doilea război mondial Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Traian Vuia fost ales membru de onoare al Academiei Române, pe 27 mai 1946.

La 3 septembrie 1950 se stinge din viață la București.

Este înmormîntat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

 

In memoriam

- Aeroportul internaţional din Timişoara poartă numele Traian Vuia.

- În faţa Aeroportului Internaţional Traian Vuia din Timişoara este amplasată macheta aeroplanului Vuia 1, la scara 1:1, realizată de către Fundaţia Academică Culturală Timişoara.

- În ziua de 14 septembrie 2013, la Montesson, autorităţile franceze locale au dezvelit o placă în memoria lui Traian Vuia.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.orgyoutube.com
cititi ma i mult despre Traian Vuia si pe: enciclopediaromaniei.ro; en.wikipedia.org

 

 

Victor Babeș (1854 – 1926), bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române

Victor Babeș (1854 – 1926)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena – d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș. În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

 

Biografie

Originea şi familia

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, originar din Banat şi al Sophiei Goldschneider. A mai avut o soră, Alma, şi un frate, Aurel. A fost căsătorit cu Iosefina Thorma, având cu aceasta un fiu, Mircea.

 

Studiile

A început să studieze Arta Dramatică, la Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, provocată de tuberculoză, la o vârstă tânără, l-a determinat să abandoneze studiile începute şi să se înscrie la Medicină.

A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Budapesta şi Viena. A luat doctoratul în medicină la Viena în anul 1878. În 1881 a primit o bursă şi a plecat la Paris şi la Berlin, unde a lucrat cu cei mai importanţi profesori ai vremii: Cornil, Pasteur, Virchow, Koch şi alţii. A continuat să studieze alături de mari profesori de la Munchen, Heidelberg şi Strassbourg până în 1886.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 – 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).

În 1885 este numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În acelaşi an a publicat la Paris, împreună cu savantul André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume.

În anii 1885 – 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

În 1881 primește titlul de conferențiar (docent privat) iar în 1885 postul de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie. A ocupat această funcţie până în anul 1926. Tot în anul 1887, s-a înfiinţat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie şi Patologie, condus de Victor Babeş şi care avea în viitor să îi poarte numele (Institutul „Victor Babeş”).

 

Activitate științifică

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți – sporozoari intracelulari nepigmentați – care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită “patomorfologia procesului infecțios“, sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în țara noastră, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

Din 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1893 a devenit membru titular. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

În anul 1900 a înfiinţat Societatea Anatomică, la Bucureşti, care se ocupa cu studiile anatomo-clinice. În 1913 a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră care izbucnise în rândurile Armatei Române, care se afla în campania din cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria. Între 1916-1918 a continuat prepararea de produse biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale.

În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată în acel an.

A introdus vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la iniţierea acesteia de către Louis Pasteur. Este considerat al doilea rabiolog din lume, după L. Pasteur şi părintele seroterapiei, precursor la imunologiei moderne.

Un alt preparat care a salvat foarte multe vieţi a fost serul antidifteric. A desfăşurat activitate amplă în cercetarea pelagrei, tuberculozei, febrei tifoide şi a leprei.

A descoperit peste 40 noi specii microbiene, care au fost denumite după numele său, Babesiide.

A publicat peste 1.000 lucrări ştiinţifice şi 25 monografii în domeniul microbiologiei şi anatomiei patologice.

A fost membru corespondent al Academiei de Medicină franceze. A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie civilă franceză, Legiunea de Onoare.

 

Concepții filozofice și atitudine militantă

Pe lângă activitatea științifică, Babeș a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei. Studiind cauzele acestei boli, care (ca și tuberculoza) avea extindere în masă, a subliniat esența socială a acesteia și în 1907 a susținut:

Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei rușini naționale, vi-l dau eu: împroprietărirea țăranilor.”

De asemenea, Babeș s-a preocupat îndeaproape de problemele medicinii profilactice, abordând probleme ca: alimentarea cu apă a localităților, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.

Concepția sa filozofică, înscrisă pe linia materialismului este expusă în lucrările: Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filozofie (1879) și Credință și știință (1924). Babeș a combătut agnosticismul lui Kant, teoria ideilor înnăscute (ineismul) lui Descartes, apriorismul idealist al lui Schelling, precum și fideism. A susținut în mod consecvent caracterul obiectiv al lumii, al legilor naturii și al cauzalității.

Victor Babes a pus bazele publicațiilor „Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie“ (1889), „Romania medicală“ (1893) si „Archives des sciences médicales“ (1895).

 

Moartea

A murit la 19 octombrie 1926, la Bucureşti. Mormântul lui Victor Babeş se găseşte la Institutul „Cantacuzino” din Bucureşti.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro
cititi mai mult despre Victor Babeș si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org

Virginia Andreescu Haret (1894 – 1962) arhitect

Virginia Andreescu Haret (1894 – 1962)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Maria Virginia Andreescu Haret (n. 21 iunie 1894, Bucureşti, România – d. 6 mai 1962, Bucureşti, Republica Populară Română) a fost prima femeie arhitect din România, obţinând diploma în 1919, şi prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Ştiinţei organizat la Bucureşti, în 1981.

Maria Virginia Andreescu Haret (n. 21 iunie 1894 - d.6 mai 1962) a fost prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981 - foto: cunoastelumea.ro

Virginia Andreescu Haret – foto preluat de pe cunoastelumea.ro

 

Biografie

Maria Virginia Andreescu s-a născut în anul 1894, în Bucureşti. A fost nepoata de frate a pictorului Ion Andreescu. Maria Virginia Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani şi s-a ocupat de cei trei frati şi de gospodărie.

A făcut liceul în particular, luându-şi bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti. La 18 ani, cu sprijinul ministrului Spiru C. Haret obţine o licenţă specială la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti. În paralel a studiat Belle-Arte şi a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecţia de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

La 6 iulie 1919 a absolvit Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti cu menţiunea ”foarte bine”, fiind prima femeie-arhitect din România.

Din 1923 a lucrat în serviciul tehnic al ministerului Educaţiei nationale, de unde s-a pensionat în 1947. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaţionale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova şi Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieţii nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.

În 1928 s-a căsătorit cu un nepot de soră al matematicianului român Spiru C. Haret. Au avut un fiu, viitorul inginer Radu Haret.

Maria Virginia Andreescu Haret (n. 21 iunie 1894 - d.6 mai 1962) a fost prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981 - foto preluat de pe cunoastelumea.ro

Virginia Andreescu Haret – foto preluat de pe cunoastelumea.ro

 

Lucrări

Printre cele mai importante realizări ale sale se numără o serie de blocuri de pe Calea Victoriei (printre primele la care s-a utilizat betonul armat), pavilionul adminstrativ şi dependinţele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul „Gheorghe Şincai” şi Colegiul Naţional „Cantemir Vodă” din Bucureşti.

 

Premii

O regăsim în cadrul unor concursuri de artă grafică cu lucrări premiate precum:

- Locul I – Băi Făgăraş – lucrare neexecutată
- Locul II – o aripă nouă la Ministerul Domeniilor din Bucureşti – lucrare neexecutată
- Locul II – Internat pentru Şcoala de Meserii din satul Năsăud – lucrare neexecutată

 

Literatură

În ultimii ani ai vieţii a elaborat monografia: „Istoricul clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Virginia Andreescu Haret si pe: arhitectura-1906.ro;  en.wikipedia.org
cititi si:
FOTO Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România (I)
FOTO Din creaţia arhitectei Virginia Andreescu Haret (II): blocul Tinerimea Română sau Staţia Meteo Băneasa
Românce frumoase și faimoase (V): Prima femeie-arhitect DIN LUME: Maria Virginia Andreescu Haret

Ştefania Mărăcineanu, chimistă şi fiziciană română (1882 – 1944)

Ştefania Mărăcineanu (1882 – 1944) 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Ştefania Mărăcineanu (n. 17 iunie 1882, fiind declarată pe 18 iunie 1882, Bucureşti – d. 15 august 1944, deşi în documentele Cimitirului Bellu apare pe 18 martie 1947) a fost o chimistă şi fiziciană română de renume internaţional, care a formulat teorii despre radioactivitate, radioactivitatea artificială şi procedeul de declanşare artificială a ploii.

 

Biografie

Ştefania Mărăcineanu s-a născut în Bucureşti, la 18 iunie 1882. Se ştiu foarte puţine detalii despre viaţa ei timpurie, cu excepţia faptului că a avut o copilărie nefericită, despre care ea nu a vrut să vorbească. A studiat la Liceul „Elena Doamna” din Bucureşti şi apoi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A activat o perioadă ca profesoară la Şcoala Centrală din Bucureşti, o şcoală publică de fete.

Începând din 1922, cu ajutorul unei burse, Ştefania Mărăcineanu a urmat cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. În 1924 şi-a susţinut lucrarea de doctorat cu titlul Recherches sur la constante du polonium et sur la pénétration des substances radioactives dans les métaux (Cercetări asupra constanţei poloniului şi asupra penetrării în metale) la Universitatea Sorbonne din Paris pentru care a primit calificativul Très Honorable. Auditoriul era format din mulţi studenţi, profesori sau fizicieni care umpleau până la refuz amfiteatrul unde savanta îşi ţinea dizertaţia. Printre aceştia se afla şi Marie Curie care a cooptat-o în echipa sa, „Domnişoara Mărăcineanu a lucrat mai mulţi ani în laboratorul meu şi recent a obţinut titlul de doctor în ştiinţe fizice. Apreciez în mod deosebit munca ei ştiinţifică.”

După obţinerea doctoratului lucrează şi la observatoarele din Mendou şi Paris, unde a demonstrat că plumbul supus mai multe secole radiaţiilor solare a devenit radioactiv. A folosit la experiment bucăţi din acoperişul Observatorului Astronomic parizian, vechi de 300 de ani. Rezultatele au fost publicate în revista „Comptes Rendus des Séances de l’Académie des Sciences de Paris”.

Cu o scurtă întrerupere, rămâne în continuare şase ani la Paris pentru a studia efectul radiaţiei solare asupra substanţelor radioactive. Pe când studia radioactivitatea poloniului, Ştefania Mărăcineanu a observat că timpul de înjumătăţire al poloniului pare să depindă de materialul pe care este depozitată proba de poloniu. Explicaţia dată de ea acestui fenomen a fost că particulele alfa emise de poloniu ar transforma materialul substratului într-un element radioactiv.

Numită, în 1925, asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în laboratorul profesorului Christache Musceleanu, creează aici primul Laborator de Radioactivitate din ţară, folosind aparatura cumpărată cu banii proprii. Lucrând la teza ei de doctorat, Ştefania Mărăcineanu a identificat fenomenul radioactivităţii artificiale. Cercetările au fost publicate în mai multe reviste de specialitate. Procedeul a fost explicat fizic şi matematic de Irène Joliot-Curie şi soţul acesteia, descoperirea fiind încununată cu acordarea premiului Nobel celor două personalităţi. Ştefania Mărăcineanu a exprimat consternarea ei pentru faptul că Irene Joliot-Curie folosise o mare parte din observaţiile sale de lucru referitoare la radioactivitatea artificială, fără să menţioneze aceasta. Mărăcineanu a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris. Meritele fizicienei române au fost recunoscute de către fiica Mariei Curie într-un articol publicat în „Neues Wiener Journal”, în 1934: „Ne amintim că savanta română domnişoara Mărăcineanu a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale”.

S-a ocupat şi de fenomenele meteorologice, reuşind, cu sprijinul profesorilor Bungeţianu şi Vasile Karpen şi al aviatorului Bâzu Cantacuzino, să descopere procedeul de declanşare artificială a ploii cu ajutorul unor săruri radioactive şi să stabilească legătura între cutremure şi precipitaţii. În 1931 a provocat prima ploaie artificială din lume în Bărăgan, continuând cercetările în Algeria, cu sprijinul guvernului francez. A semnalat pentru prima dată că în ajunul producerii unui cutremur creşte radioactivitatea în zona epicentrului.

Principalele sale lucrări au fost: Actions spéciales du soleil sur la radioactivité du polonium et du plomb (Paris, 1926), Radioactivitatea şi constituţia materiei (Bucureşti, 1929), Radioactivité, soleil, pluie artificielle (Bucureşti, 1934) şi La radioactivité du globe, les radiations et les tremblements de terre. Les pluies et les tremblements de terre. Ştefania Mărăcineanu, savanta ce susţinea că „răsplata pentru cercetătorul devotat ştiinţei nu vine din afară, ci sunt fiorii de fericire pe care îi are la descoperirea adevărului”, s-a îmbolnăvit de cancer, provocat de iradierile radioactive, şi a murit cu un an înaintea folosirii celor două bombe atomice împotriva omenirii.

A fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România începând cu 21 decembrie 1937.

Ştefania Mărăcineanu s-a îmbolnăvit de cancer, cauzat de iradieri, şi a murit la data de 15 august 1944.

 

Ipoteze controversate

Ştefania Mărăcineanu a studiat legătura dintre radioactivitate şi ploi, iar mai târziu relaţia dintre cutremure şi precipitaţii. Ea s-a lansat şi în alte ipoteze controversate, cum ar fi influenţa razelor de soare sau chiar a apei de ploaie asupra radioactivităţii. Ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută îndelung în comunitatea ştiinţifică de atunci, atât în Franţa, cât şi în Germania şi Anglia. Se pare că disputa a fost destul de aprinsă şi a contribuit la izolarea Ştefaniei Mărăcineanu de grupul de la laboratorul Curie

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

Henri Coandă (1886 – 1972) inginer român în aviație

Henri Coandă în 1911

foto preluat de pe www.patentdesign.ro
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 – d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918.

 

Biografie

Henri Coandă s-a născut la București la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.

Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacție și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918 - in imagine, Henri Coandă în 1911 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henri Coandă în 1911 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) – Coandă-1910 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Coandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.

Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.

Henri Coandă at a meeting with Nicolae Ceaușescu in 1967 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Henri Coandă at a meeting with Nicolae Ceaușescu in 1967 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Henri Coandă revine definitiv în țară în 1969 ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

 

Invenții și descoperiri

- Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.

Dispozitiv pentru mărirea portanţei pe profilul de aripă al aparatului cu reacţie realizat în 1910 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dispozitiv pentru mărirea portanţei pe profilul de aripă al aparatului cu reacţie realizat în 1910 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.

- 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor “clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.

Coandă-1910 airplane with the turbo-propulseur on separate display - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Coandă-1910 airplane with the turbo-propulseur on separate display – foto preluat de pe en.wikipedia.org

- 1914-1918: Henri Coandă lucrează la “Saint-Chamond” și “SIA-Delaunay-Belleville” din Saint Denis. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.

- Invenția unui nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)

- 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.

- În Golful Persic inventatorul român construiește un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.

- “Efectul Coandă“. Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă.

 

Filatelie

- În 1978, cu prilejul Zilei aviației, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea de 10 lei care reprezintă portretul lui Henri Coandă, avionul creat de acesta în 1910, precum și data de 16 decembrie 1910, când acesta a reușit primul zbor cu un avion dotat cu motor cu reacție.

Marcă poștală românească cu Henri Coandă tânăr, emis de ziua aviației 1978 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcă poștală românească cu Henri Coandă tânăr, emis de ziua aviației 1978 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

-În 1986, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 2 lei, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.

- În anul 2000, serviciile poștale ale Republicii Moldova au pus ăn circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 25 de bani, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.

Marcă poştală moldovenescă cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcă poştală moldovenescă cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Numismatică

- La 10 august 2001, Banca Națională a României a pus în circulație o emisiune comemorativă de trei monede de argint, dedicată unor pionieri ai aviației românești, Traian Vuia, Henri Coandă și Elie Carafoli. Fiecare din cele trei monede au valoarea nominală de 50 de lei, au titlul de 999‰, cântăresc câte 15,551 grame, au formă octogonală, iar raza cercului circumscris este de 14,5 mm, fiind emise de calitate proof într-un tiraj de câte 500 de exemplare. Marginea monedelor este netedă.

- La 11 octombrie 2010, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la primul zbor, în lume, a unui aparat de zbor cu reacție creat de Henri Coandă, Banca Națională a României a pus în circulație, cu scop numismatic, o monedă de argint, comemorativă, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, cu valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, este realizată din argint având titlul de 999‰, de calitate proof și are greutatea de 31,103 g. Marginea monedei este zimțată. «Monedele din argint, din emisiunea numismatică „Aniversarea a 100 de ani de la construirea primului aparat de zbor cu reacție de către Henri Coandă”, au putere circulatorie pe teritoriul României

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Henri Coandă si pe en.wikipedia.org