Articole

Ion Cantacuzino (1863 – 1934)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cantacuzino.ro

 

Ion Cantacuzino (1863 – 1934)

Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București), a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române

 

Biografie

Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 – 1886, științe naturale, 1886 – 1891 și medicină, 1887 – 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: “Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme” (în limba română, “Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism“). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca “Institutul de Seruri și Vaccinuri” (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de “Medicină Experimentală” (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, “Revista Științelor Medicale” (1905), “Annales de Biologie” (1911) și “Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie“.

 

Activitatea științifică

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino“, metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră.

Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG (“Bacilul Calmette-Guérin”), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

 

Prețuirea lui Ion Cantacuzino

- Hommage a la mémoire du professeur Jean Cantacuzene, Ed. Masson & Cie, 1934;
- Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino” poartă numele savantului Ion Cantacuzino.

 

Numismatică

Banca Națională a României a pus în circulație, la 25 noiembrie 2013, în atenția colecționarilor, un set de două monede de argint, pentru sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea savanților Ion Cantacuzino și Gheorghe Marinescu. Fiecare monedă are valoarea nominală de 10 lei. Monedele sunt rotunde, au cantul zimțat, au diametrul de 37 mm, iar greutatea de 31,103 g. Titlul aliajului este de 999‰. Întregul tiraj de câte 500 de exemplare al setului de monede a fost emis de calitate proof.

 

 

 

VIATA SI OPERA PROFESORULUI ION CANTACUZINO

Ion Cantacuzino, medic și bacteriolog român  - foto: ro.wikipedia.org

Ion Cantacuzino, medic și bacteriolog român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Extrase din lucrarea “ OPERE ALESE” sub redactia Prof. Dr. Ion Mesrobeanu, editura Academiei RPR, 1965, editata cu ocazia sarbatoririi centenarului nasterii Profesorului Ion Cantacuzino

OPERA STIINTIFICA A PROFESORULUI I. CANTACUZINO

LUCRARILE ASUPRA INFECTIEI HOLERICE
CERCETARILE PRIVIND INFECTIA SCARLATINOASA
LUCRARILE ASUPRA IMUNITATII
LUCRARI ASUPRA INFECTIEI TUBERCULOASE
LUCRARI DIVERSE

Profesorul Ion Cantacuzino a fost una dintre cele mai ilustre personalitati stiintifice-culturale pe care le-a dat la iveala poporul roman; era “însasi întruparea integrala a puterii, vointei si inteligentei omenesti”1. Prin activitatea fecunda de cercetare, de învatamînt si de aplicari practice creatoare, precum si de organizare a acestor activitati în folosul ocrotirii sanatatii publice în tara noastrã, a fost socotit pe drept cuvînt printre creatorii medicinii stiintifice romanesti, fondator al scolii romane de medicina experimentala si de microbiologie. ….. Rîndurile de fata încearca sa redea în mod succint principalele aspecte ale vietii si operei sale.

S-a nascut la 13/25 noiembrie 1863, în Bucuresti, într-o familie care a dat tarii oameni de seama. Tatal sau, Ion Cantacuzino, jurist, a fost ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino, nascuta Mavros, a jucat un rol de seama în societatea bucuresteana de la sfîrsitul secolului trecut. Ea era fiica generalului Mavros, secretarul si ajutorul Iui Kiseleff, guvernatorul tarilor romane din 1830 pîna la instituirea domniilor regulamentare în 1834. Mavros a organizat carantinele în vederea stavilirii epidemiilor de ciuma si holera. A fost colectionar si colectiile sale au format primul nucleu al muzeului de antichitati din Bucuresti. În casa lui de la Calinesti (Prahova) s-a semnat Regulamentul organic.

Mama profesorului Cantacuzino, femeie de o remarcabila inteligenta si energie, dotata cu o aleasa cultura, a avut o afectiune nemarginita pentru unicul ei fiu si a tinut sã-i dea o educatie prin care a reusit sa ordoneze exceptionalele calitati cu care era înzestrat. Profesorul Cantacuzino i-a pastrat o adînca recunostinta, regasita în cuvintele pline de afectiune si de respectuoasa admiratie pe care le avea totdeauna cînd se întâmpla sã vorbeasca despre mama sa. De la vîrsta de 8 ani a început sa învete latineste, la 9 ani urmeaza greaca veche, si apoi limbile moderne franceza si germana. La 16 ani a fost trimis la Paris, la liceul Louis-le-Grand, unde a fost inscris într-o clasã superioara, a treia (classe de troisieme), pe care o absolva cu un premiu si trei mentiuni. A avut acolo colegi care au devenit personalitati importante în viata intelectuala a Frantei, precum Romain Rolland, Joséph Bédier, Victor Bérard, André Suarès, Maurice Potttecher, Theodore de Wyzéwa, Augustin Savared sau matematicianul Hadamard. A ramas legat de acesti colegi, precum si de altii, întîlniti în cursul studiilor, printr-o afectuoasa comuniune de idei si de sentimente, pentru tot restul vietii. Nu a facut parte dintre elevii asa-zisi “silitori”. Aptitudinile si temperamentul, curiozitatea vie a firii sale, îl îndreptau spre o cunoastere larga a diverselor manifestari ale geniului activitatii omenesti: artele în toate formele lor, literatura, muzica si stiintele. Bacalaureat în 1882, s-a înscris la Facultatea de litere si a devint licentiat în filozofie în 1885, când s-a întoars în tara spre a-si face serviciul militar timp de un an. Dupa aceasta perioada, s-a pus pentru tînarul Cantacuzino problema serioasa a destinului si orientarii viitoarei sale activitati. Toti acei care l-au cunoscut au fost de acord ca în acel moment al vietii sale, tanarul Cantacuzino a realizat ca numai literele si filozofia nu-l puteau satisface, cu toata firea lui artistica si calitatile de gânditor pe care le avea, iar spre cariera politica nu se simtea de loc atras.

S-a înscris în toamna lui 1886 la Facultatea de stiinte din Paris, unde pleiada marilor naturalisti de la Sorbona continua direct ideile si metodele de lucru ale scolii lui Buffon, Cuvier,Lamarck, Saint-Hilaire etc. Profesori mari ca Dastre, Yves Delage, Lacaze-Duthiers, Duval, Pruvot, Vaillant, l-au entuziasmat si l-au determinat în hotarîrea de a se dedica studiilor biologice. Mult mai tîrziu, la un congres al Asociatiei medicilor, tinut la Bucuresti în 1931, a marturisit ca studiul naturii vii a exercitat întotdeauna asupra lui cea mai fermecatoare atractie.

Dupa ce sfîrseste primul an de studii de stiinte naturale, pe de-a-ntregul prins si interesat de tot ceea ce i se dezvaluia, s-a dus sa-si petreaca vacanta, la Roscoff, laboratorul marin de pe coasta nordica bretona a Frantei, de curînd înfiintat de Lacaze-Duthiers, cu scopul de a-si continua cercetarile stiintifice. Vacanta urmatoare (1888) si-a dedicat-o deasemenea studiilor de zoologie. Din aceasta perioada a ramas cu o masa impresionanta de note de disectie, de care s-a servit în cercetarile de mai tîziu. Si-a dovedit inca de atunci puterea de munca, precizia si seriozitatea. Fauna si flora marina de la Roscoff si de la Banyuls-sur-Mer l-au atras cu deosebire, asa încît s-a reîntors în aceaste statiuni aproape în fiecare vacanta.

În 1887 s-a înscris si la Facultatea de medicina din Paris unde a urmat cursurile, lucrarile practice si stagiile spitalicesti. Probabil ca era influentat de buni prieteni care studiau si ei medicina ca d’Argent, Millard sau Parizot, dar mai sigur este faptul ca in decizia de a face studii medicale hotaratoare au fost impresionantele descoperiri ale lui Pasteur, care au avut un rasunet deosebit asupra mintii lui si asupra impulsului firii sale de a-si largi continuu sfera studiilor de biologie. A fost o perioada de efervescente prefaceri in cercetarea medicala.

In al doilea an de studii medicale si-a dat externatul si a fost numit mai intai extern la Spitalului Charité ( la Luys ), apoi, în 1890, la Spitalul Cochim (la Théophile Anger). In anul 1891 se afla in serviciul lui Dujardin-Beaumetz, unde, cercetînd un sindrom isteric ce simula scleroza în placi, a publicat si prima lui Iucrare medicala, cu acest subiect. Prietenii povesteau ca se distingea prin zelul depus în îngrijirea bolnavilor si prin entuziasmul cu care lucra. Se oferea cu placere sa-i înlocuiasca pe interni la garda. Cu toate ca de foarte multe ori se culca tîrziu din pricina studiilor dar si a interesului pentru reprezentatiile teatrale, isi incepea activitatea dimineata devreme, la orele 5 sau 6. Pentru fizicul lui robust îi erau suficiente numai cîteva ore de somn. Aceasta remarcabila rezistenta fizica, pastrata pe tot parcursul vietii sale, i-a inlesnit parcurgerea cu succes intre anii 1887-1891 a studiilor paralele se stiinte naturale si medicina ca si posibilitatea unor vaste lecturi in multe alte domenii.

Si-a luat licenta în naturale in 1891, o data cu compatriotul lui, Emil Racovita, de care a fost legat printr-o strînsa si afectuoasa prietenie tot restul vietii. În vara anului 1891, în timpul vacantei de vara, a facut a o calatorie la Bayreuth împreuna cu dr. A. Marie de la Institutul Pasteur, pe care-l cunoscusecu un an inainte si care i-a ramas de atunci unul dintre cei mai buni prieteni si cu care avea sa colaboreze mai tîrziu la cercetari asupra patogeniei holerei. Impreuna cu alti prieteni, incepuse sa asiste La Bayreuth, la reprezentatiile wagneriene, inca din anul 1888.

A devenit un fervent admirator al marii opere muzicale, create de genialul compozito, inovator al operei prin drama muzicala. A ramas wagnerian pîna la sfîrsitul vietii si marea lui satisfactie a fost ascultarea unor bune executii din opera marelui creator.

In cursul anului 1892 îsi sfîrseste externatul si începe sa se pregateasca pentru concursul de internat. In vara acestui an a facut o noua calatorie la Bayreuth, împreunã cu A. Marie, voiaj precedat de o excursie în Alpi si continuat prin vizitarea Belgiei. Apoi îsi face obisnuitul stagiu la statiunea biologica marina de la Roscoff. Se pare ca, în timpul acestui stagiu din vara lui 1892, prin fiziologul rus Kovalevski ajunge sã cunoasca lectiile pasionante despre patologiei comparata a inflamatiei pe care le tinea savantul Ilia Mecinikov Institutul Pasteur. S-a entuziasmat într-atît de aceste idei noi, încît, Ia reîntoarcerea la Paris, in toamna, s-a decis sã-si consacre activitatea cercetarii stiintifice. A fost primit în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul Pasteur, unde a urmat cursul din timpul iernii 1892-1893, renuntînd sa mai facã internatul. La începutul anului 1893, împreuna cu Maurice Nicolle, care-l initiase în tehnica de laborator bacteriologic, a prezentat în martie, la Societatea de biologie o comunicare despre proprietatile colorante ale oxiclorurii de ruteniu publicata apoi în Analele Institutului Pasteur. A fost prima lui publicatie în noua orientare stiintifica pe care si-o alesese. Si-a început apoi studiile pentru sustinerea tezei de doctor in medicina cu un subiect dat de însusi Mecinikov, privind modul de distrugere a vibrionului holeric în organism, ca o contributie la studiul imunitaii. De altfel, studiul imunitatii a ramas principala sa linie de cercetare pentru întreaga viata. A fost asa de multumit de lucrul sau si de atmosfera de intensa activitate stiintifica din laboratorul de la Institutul Pasteur de sub conducerea lui Mecinikov, precum si de personalitatea acestui mare cercetator, încît îi marturisea mamei sale, aflata la Bucuresti, într-o scrisoare ce ni s-a pastrat, cã si-a gasit maestrul visat. A ramas cucerit pentru totdeauna de mediul atît de deosebit în care a avut sansa sa lucreze. In ziua de 12 iulie 1894 îsi sustine teza în fata unei comisii prezidata de Cornil si din care faceau parte Tarnier, Quénu si Letulle.

In toamna lui 1894 a fost numit profesor suplinitor de morfologie animala la Facultatea de stiinte din lasi, unde a desfasurat o prodigioasa activitate didactica împartasind tinerelor generatii de studenti din capitala Moldovei multe dintre comorile intelectuale pe care le strînsese în timpul perioadei de pregatire din Franta. A facut lectii stralucite, in care a expus, cu talentul didactic exceptional, solide notiuni de biologie generala si a explicat teoriile transformiste care castigau teren in domeniu. A avut ca asistent, primul lui asistent, pe D. Calugareanu, viitor profesor de fiziologie animala la Cluj si apoi la Bucuresti. Cît timp a stat în Iasi, asa cum a relatat profesorul Popovici-Bîznosanu, fost student al Facultatii de stiinte a celei de-a doua universitati a tãrii, profesorul Cantacuzino, a fost înconjurat datorita caracterului, culturii si activitatii sale, de stima si admiratia nu numai a elevilor sai, dar si a marelui public, care-i asculta conferintele de popularizare a stiintei cu deosebita fervoare. Pe studentii sai naturalisti i-a condus adesea în excursii, în padurile si baltile din jurul Iasului, pentru a le insufla si lor interesul si dragostea adînca de natura, pentruca profesorul era si un pasionat botanist, demonstrîndu-le bogatia faunei si florei, învatîndu-i sistematica si erborizarea. A reusit sa-si amenajeze un laborator mic unde, cu mijloace tehnice modeste a intreprins cercetari de hematologie. A tinut cursuri de popularizare a stiintei, chiar si un curs liber de geologie. Aceasta activitate didactica intensa isi are explicatia în dorinta vie de care a fost stapînit totdeauna, de a împartasi altora cunostintele si ideile sale generoase. Cu discursul sau de o vie si stralucitoare elocventa reusea sã capteze întreaga atentie a auditoriului si sa-i farmece pentru totdeauna.

Cu toata activitatea intensa pe care o desfasura, a gasit timp, împins de generozitatea inimii sale, sã dea consultatii si îngrijiri medicale gratuite studentilor si functionarilor nevoiasi, tuturor celor în suferinta si care nu dispuneau de mijloace spre a se trata. Laboratorul lui din Iasi era si un dispensar.

In 1896, s-a casatoreste cu Elena Bals si a revenit la Institutul Pasteur, în Laboratorul lui Mecinikov, ca asistent, în care calitate ramîne pînã la 1901. Este o perioada de 5 ani care poate fi socotita ca înca un stadiu de desavîrsire a pregatirii sale stiintifice si general intelectuale. Are prietenii si legaturi strînse în lumea literatilor si artistilor, ca si in cea a cercetatorilor si savantilor. Locuia în Cartierul latin, si figura lui devenise legendara, spunea profesorul M. Tiffeneau, unul diintre prietenii si admiratorii lui. Astfel, în afara de fostii colegi M. Pottecher si André Suarès, avea legaturi în lumea literara cu Pierre Lasserre si Marcel Schwob, cu muzicieni precum compozitorul Lekeu Savard, cu pictori ca Eugène Carrière, cu sculptori ca Voulot si Magrou (fratele biologului, care i-a devenit apoi, dupa 1912, unul dintre cei mai credinciosi prieteni), în sfîrsit cu universitari, filozofi, moralisti ori istorici, precum P. Desjardins, H. Delacroix, Latellier, Séailles, Seignobos, Tisserand. Era vazut deseori vizitînd galeriile Odeonului, unde se informa de toate noile carti aparute, facînd achizitii ample.

Din aceasta epoca din viata dateazã si începuturile colectiei de stampe, desene si carti vechi, asa încît devine repede posesorul uneia dintre cele mai frumoase si mai bine alese colectii de amator particular din Europa. Îl interesau în special operele lui Dürer si Rembrandt, precum si cele ale lui Daumier. Îl interesa însa orice era frumos si deosebit, stiind sa aleaga în cunostinta de cauza, cu un gust rar întîlnit. Avea furnizori la Paris si la Viena si urmarea marile vînzari. O bunã parte dintre colectiile sale se afla astazi în muzeul national de arta. Calatoreascã ori de cîte ori avea posibilitatea si vizita orasele si monumentele de arta, colectiile, muzeele, locurile unde peisajul natural oferea desfatare deosebita pentru ochi, iar vara, dupa ce asista cu fervoare la reprezentatiile de la Bayreuth, revinea în laboratoarele statiunii biologice marine de la Roscoff, pentru a lucra în mijlocul savantilor francezi si straini. Aici, cu marile lui calitãti de animator e o figura iubita si deosebit de stimata.

Între 1896 si 1901, activitatea principala a lui Ion Cantacuzino s-a desfasurat în laboratorul lui Ilia Mecinikov de la Institutul Pasteur. Perioada aceasta este plina de o variata si rodnica activitate, pe care vitalitatea lui puternica o depune fara efort, izvorîta fiind din deplina satisfactie de a crea în domeniul ales, potrivit înclinatiilor firii lui si în tovarasia cea mai placuta de lucru. Intre el si maestrul sau Mecinikov se stabileste o legatura trainica nu numai de la ucenic la maestru, dar si de prietenie si stima reciproca între oameni alesi, bazata pe marea afinitate naturala de înclinari si de preocupari care i-a caracterizat. Exista un text nepublicat despre Mecinikov, pe care profesorul Cantacuzino a început sa-l scrie dupa moartea maestrului sau, survenita în mai 1916, dar pe care nu a reusit sa-l termine, foarte probabil din cauza intrarii Romaniei în razboi, în august 1916, cînd obligatiile sanitare ce-i cadeau în sarcina, nu i-au mai dat ragazul necesar.

Puternic influentat de personalitatea stiintifica a lui Mecinikov, I. Cantacuzino, si-a inceput cercetarile stiintifice în directia cailor noi din medicina, initiate de maestrul sau. În cei 5 ani în care a fost asistentul sau la Institul Pasteur a întreprins studii noi în legatura cu modul de distrugere a vibrionilor holerici în organism, cercetari asupra spirilozei gîstelor precum si o serie de lucrari asupra organelor fagocitare la animale. A descris si fenomenele ce survin la iepurii injectati cu ser hemolitic, care în doze slabe poate constitui un stimulent specific al functiei hematopoietice. A publicat si o lucrare cu caracter sintetic privind functiile fagocitare în regnul animal, aparuta în ” Année biologique “, cu o prefata scrisa de Mecinikov, care subliniaza importanta problemei si modul de tratare, considerînd lucrarea ca fiind fundamentala.

Cînd împlineste 38 de ani, Ion Cantacuzino este numit profesor la Bucuresti. Se crease o catedra de medicina experimentala la Facultatea de medicina, pentru care este recomandat cu caldura de Mecinikov.

Din acest moment, din 1901, incepe partea a doua a vietii lui Ion Cantacuzino. Se poate considera ca pîna la 38 de ani, cînd a fost numit profesor la Bucuresti – deci ceva peste vîrsta pe care Dante o socoteste ca jumatatea vietii omenesti -, nu a fãcut altceva decît sa se pregateasca în vederea viitoarei mari cariere. Chiar perioada de doi ani de profesorat, la Facultatea de stiinte din Iasi trebuie sa fie considerata ca o etapa pregatitoare pentru a ajunge la deplinatatea posibilitatilor sale de realizare. Din 1901, începe in viata profesorului Cantacuzino o perioada de activitate intensa cu rezultate remarcabile pentru stiinta medicala, pentru ocrotirea sanatatii, pentru cultura in general. Gratie îndelungatei si serioasei sale perioade de pregatire, învatamîntul pe care l-a facut a fost de o calitate cu totul exceptionale. Personalitatea sa i-a atras în special pe cei tineri. Tinerii au venit sa lucreze în jurul lui, in modestul laborator de medicinã experimentala de atunci. Au ramas, multi dintre ei, grupati într-un fel special de comunitate, însufletita de acelasi gînd, de aceleasi simtiri, în slujba unui tel folositor stiintei, culturii si sanatatii.

Toti elevii lui, unul dupa altul, si-au adus prinosul de recunostinta celui care sadise în e pasiunea pentru cercetare, dragostea pentru lucrul bine facut si daruirea pentru nobila cauza a medicinei: prof. AI. Slãtineanu, dr. St. Irimescu,. profesorii Mihai si Alexandru Ciuca, D. Danielopolu, N. Lupu, Ion Nicolau, D. Combiescu, Ion Balteanu, Gh. Zotta, pentru a nu cita decît pe primii veniti. Intr-o unanimitate impresionanta si-au spus cuvîntul lor, spre a arata ce om extraordinar a fost dascalul lor.

Era extraordinar prin remarcabila lui personalitate, prin eruditia sa vasta, prin aplicatia si perseverenta pe care le punea în urmarirea telurilor propuse, prin superioara putere de analiza si generalizare în judecatile saIe, gratie careia putea ajunge concluziile cele mai juste. Fara îndoiala, a fost unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut universitatea romaneasca. Aceste mari calitati explica si succesele dobandite in cariere sa.

Cursurile tinute de profesor erau remarcabile. Le prepara cu o minutiozitate exempIara. Îsi facea planificarea lectiilor pe un întreg an scolar, înca din vara premergatoare. In preajma orei de curs nu-l mai preocupa nimic altceva decît pregatirea lui. Isi ordona si-si alegea vasta documentare strînsa pentru fiecare parte a lectiei cu o grija impresionanta. Notele de curs si le însemna pe fîsii lungi si înguste de hîrtie, pe care le tinea într-un teanc asezat în buzunarul dinauntru al surtucului. Cei ce au asistat la pregatirea si expunerea lectiilor pe care le-a facut în acea vreme spun ca era atit de preocupat, si atat de tensionat înainte de a începe lectia, încît ajungea sa aiba trac. Studentii n-au banuit insa niciodata acest lucru, atît de linistit si de curgator se desfasura ora de curs. De neuitat a ramas gestul cu care-si scotea teancul de fîsii cu note, dorind parca sa ascunda faptul ca le utiliza. Dar imediat ce începea sa vorbeasca, tare, cu un timbru al vocii pe care-l au in memorie, toti cei ce l-au ascultat, tot auditoriul erau cuprins ca de o vraja : o mare bogatie de fapte, o perfecta înlantuire logica, o claritate rar întîlnita. Claritatea expunerii atingea cea mai mare maiestrie atunci cînd cita la curs experientele fundamentale ale patologiei experimentale. Erau alese. cu cel mai adînc simt pedagogic, numai cele perfect exemplificatoare si expuse într-o forma careia nu i se mai putea aduce vreo modificare. Studentii nu mai auzeau, ci vedeau cum se desfasoara experienta în fata lor. Avea o putere de convingere neobisnuita, impresionanta, tocmai pentru ca era el însusi adînc convins de cele spuse. Asa se explica forta lui de persuasiune în expuneri, nu numai în curs, ci în orice împrejurare în care isi facea cunoscuta parerea, de la conferinte pîna la convorbirile particulare.

Pentru lucrarile practice cu studentii si cu medicii ce se specializau avea o deosebita grija : cerea colaboratorilor ca ele sa fie perfect pregatite, la curent cu ultimele tehnici, adecvate necesitatilor sanitare ale retelei medicale. Toti cei care i-au fost colaboratori îsi aduc aminte cîta grija si ce perseverenta punea ca mînuirea practica a autoclavului sa fie perfect cunoscuta de toti viitorii medici.

Daca prin cursul pe care l-a profesat la catedra se poate explica influenta exercitata, nu se poate întelege rolul hotarîtor pe care I-a avut în ocrotirea sanatatii publice la noi in tara fara a se arata ca el a întemeiat o scoala, o mare scoala, în adevaratul înteles al cuvîntului.

Se gaseste printre documentele ramase de la el un carnet din 1903 în care sînt consemnate unele probleme de medicina experimentala de rezolvat. Sînt însemnari în vederea lucrarilor pe care isi propunea sa le elaboreze în viitor. Printre ele se afla infectia streptococica. Au fost expuse 31 de puncte care trebuiau luate in consideratie în aceasta problema. Aceste observatii erau premergatoare prepararii serului antistreptococic, sarcina pe care o primeste Laboratorul de medicina experimentala în anul urmator, în 1904 si pe care o îndepIineste. Se stabilea astfel aplicarea in practica a învatamîntului universitar si a cercetarilor stiintifice, functia de productie a laboratorului, modest pe atunci ca proportii, dar totdeauna bine instalat, avînd la dispozitie toate aparatele si materialele necesare, baza materiala fara de care nici nu se poate concepe un învatamînt medical si cu atît mai mult productia de preparate biologice. Acest mic carnet de însemnari din 1903 se poate considera, pe buna dreptate, ca actul de nastere al viitorului institut de seruri si vaccinuri. Laboratorul care, în anul urmator punerii acestor probleme îsi începea functia lui de productie, avea sa continue apoi sa dea la iveala rînd pe rînd muIte alte preparate necesare profilaxiei, diagnosticului si tratamentului bolilor infectioase.

Productia, începuta cu prepararea serului antistreptococic in 1904, a continuat cu prepararea serului dizenteric anti-Shiga în 1906, iar apoi cu prepararea vaccinurilor antitifo-paratifice si antihoIerice, precum si a altor produse. Aceasta activitate a fost astfeI condusa, încît sa se îmbine în mod armonios atît cu cea de cercetare stiintifica, cît si cu cea de învatamînt de specialitate, fiecare directie de activitate potentîndu-le pe celelalte. Astfel se explica realizarile continue ale scolii întemeiate de profesorul Cantacuzino si trainicia operei sale. Trebuie mentionat ca si în aceasta privinta, a organizarii activitatii scolii sale, a fost influentat de ceea ce avusese ca model la Institutul Pasteur.

Laboratorul de medicina experimentala în care si-a început profesorul Cantacuzino activitatea în Bucuresti a fost instalat într-o parte a unei aripi a cladirii Institutului de patologie si bacteriologie, a carui constructie fusese de curând terminata. Era compus dintr-o sala de lucrati practice, unde puteau lucra 30 de studenti, si din 3 camere de laborator care se aflau la parter. Mai existau la subsol 6 camere anexe, pentru prepararea mediilor, operatii si autopsii de animale, diverse aparate mari, spalatorie etc. Personalul laboratorului , în afara de director, era constituit dintr-un sef de lucrari ( Al. Slatineanu ), un preparator ( St. Irimescu ), un laborant si un îngrijitor. Autoritatea stiintifica si farmecul personalitatii profesorului Cantacuzino, seriozitatea si noutatea lucrarilor ce se realizau au fost cauza faimei cîstigate în lumea medicala si stiintifica de Laboratorul de medicina experimentala si care a facut ca atît de multi tineri doritori sa-si întregeasca cunostintele lor stiintifice sa vina sa lucreze în noul institut format si sa se grupeze, alcatuind ceea ce s-a numit Scoala Cantacuzino.

In 1905, profesorul Cantacuzino înfiinteaza ” Revista stiintelor medicale “, revista medicala lunara, în care apareau si se faceau cunoscute în tara nu numai lucrarile originale ce se efectuau în spitale si laboratoare, dar si puneri la punct , referate generale asupra celor mai actuale probleme medicale, întocmite de cei mai competenti oameni de stiinta din acea vreme. Ca toate initiativele lui I. Cantacuzino, si aceasta revista aducea un element nou, o noua formula în presa noastra medicala. Planul tematic, prezentat în ” Precuvîntarea ” din primul numar, iscalita de prof. Cantacuzino, era compus dintr-o judicioasa succesiune de rubrici ( Articole de fond, Cercetari originale, Critica si cronica, Revista anuala, Luna medicala, Fapte clinice, Interese profesionale si Bibliografie generala ), poate fi valabil si astazi pentru o revista de acest gen si a fost cu scrupulozitate urmarit în tot timpul aparitiei acestui însemnat periodic medical romanesc.

In 1906 se situeaza o alta initiativa stiintifica a profesorului Cantacuzino. Intemeiaza la Bucuresti împreuna cu prof. I. Atanasiu de la Facultatea de stiinte, prima filiala romaneasca a Societatii de biologie din Paris, care va constitui un important stimul pentru cercetarea stiintifica biologica, facînd posibila cunoasterea lucrarilor romanesti de catre forurile competente internationale prin organul societatii : ” Comptes rendus des Séances de la Société de Biologie ” . Trebuie de mentionat ca aceasta filiala din Bucuresti a Societatii de biologie, urmata de înfiintari de filiale la Iasi si apoi la Cluj, a constituit un stimulent puternic al cercetarilor si preocuparilor stiintifice în biologie, iar sedintele societatii, un prilej de cunoastere si de legatura a cercetatorilor. Un spirit de tovarasie s-a stabilit în plus prin agapele colegiale ce urmau sedintelor si la care, pîna la moartea lui, profesorul Cantacuzino a tinut sa participe, animînd si întretinînd o atmosfera de prieteneasca comuniune între membrii societatii. Climatul acesta aparte pentru viata stiintifica de la noi din acele vremuri, pe care profesorul Cantacuzino il impulsiona în mod determinant, a fost descris de prof. Ionescu- Mihaiesti : ” Actiunea lui de îndrumator si animator creste, se intensifica. Influenta exercitata asupra colaboratorilor sai directi depaseste cadrul Laboratorului. Un spirit de emulatie însufletita, întretinut si prin neuitatele sedinte de referate de sîmbata seara , la el, acasa, patrunde din ce în ce mai mult printre medicii tineri, asistenti, preparatori universitari au chiar simplil lucratori benevoli “.

Tot în acei ani de intensa si rodnica activitate se situeaza si colaborarea lui la ” Viata romaneasca “, care începe în 1907, cînd devine director al sectiei stiintifice. A publicat aici un singur articol, despre dr. Ion Radovici, la moartea acestuia, articol care cuprinde si o caracterizare generala a miscarii intelectuale de la sfîrsitul secolului trecut, asa cum o vedea el si care se potrivea si unei bune parti a tineretului studios din tara noastra din acea vreme. In perioada in care a condus sectia stiintifica a ” Vietii romanesti ” ( 1907-1916 ), au aparut diverse articole cu subiecte biologico-medicale, ca cel al lui C.I. Parhon despre hormoni, al lui Al. Slatineanu despre Mecinikov, al lui St. Irimescu despre spitalele de tuberculosi, precum multe altele. Este interesant de remarcat ca acesti autori de articole biologico-medicale colaborau în acelasi timp si la mentionata ” Revista a stiintelor medicale ” prin articole de specialitate, ceea ce arata impulsul dat de profesorul I. Cantacuzino miscarii de adîncire a cunostintelor stiintifice în paturi cît mai largi nu numai de medici, ci si de intelectuali cititori ai revistelor de literatura si de cultura generala.

Pentru adîncirea cunostintelor generale în masele largi, profesorul Cantacuzino avea sa intieze mai tîrziu, prin1911, înfiintarea unei universitati populare în Bucuresti. In acest scop s-a format o asociatie care-l avea pe el ca presedinte si pe Spiru Haret si C. I. Istrati ca vicepresedinti. Este extrem de interesant apelul de sprijin moral si material iscalit de aceste personalitati. Din programul de actiune al universitatii, redactat de profesorul Cantacuzino, judecînd dupa stilul si spiritul celor continute, se poate cita:

Exista astazi în toate tarile civilizate întregi categorii de oameni carora împrejurarile vietii nu le-au permis sa beneficieze de un învatamînt îndestulator, doritoare însa de a-si lumina constiinta prin dezvoltarea cunostintelor generale.

Acestei nevoi sociale ii corespunde în prezent si mai în toate tarile, o puternica miscare culturala, care a avut drept rezultat înfiintarea Universitatii Populare.

Sunt orase în care aceste institutii au ajuns sa reprezinte factori indispensabili în viata sufleteasca a maselor.

Aceeasi nevoie s-a resimtit si la noi. Pentru realizarea unei asemenea idei s-au grupat astazi, sub numele de Asociatia Universitatii Populare din Bucuresti, peste 70 de personalitati intelectuale, academicieni, profesori universitari si specialisti în toate ramurile, care au si pus bazele unei asemenea institutii.

Universitatea Populara din Bucuresti urmareste dezvoltarea culturala a publicului prin împrastierea în masele populare a stiintei, artelor si literelor.

Prin cultivarea spiritului critic, va lupta contra prejudecatilor de tot felul, îndrumînd constiintele individuae spre orizonturi mai largi si conceptii mai reale.

Cu aceasta chemare, universitatea va organiza pentru masele populare cursuri de vulgarizare si demonstratii practice în toate directiile folositoare vietii. Celor cu oarecare cunostinte li se va da posibilitatea completarii lor; în sfîrsit, va îndruma catre specialitati bine definite toate talentele doritoare de a se desavîrsi si carora le este închisa calea perfectionarii prin lipsa de titluri sau de învatamînt special.

In 1908 a fost numit director general al Serviciului sanitar, post pe care-l accepta pentru a încerca sa îndrepte starea deplorabila a sanatatii populatiei, izvorîta din conditii economice mizerabile, ca si din lipsa unei solicitudini reale a conducatorilor fata de problemele de asistenta sociala si sanitara. Activitatea lui, în cursul careia s-a dovedit a fi nu numai un gînditor si un om de laborator, ci si un excelent organizator si militant pentru apararea sanatatii populatiei, a culminat cu Legea sanitara din 1910 care-i poarta numele.

Felul în care a dispus profesorul Cantacuzino elaborarea acestei legi merita sa fie cunoscut. Dupa cum el însusi spunea la un congres al Asociatiei medicilor, aceasta lege oglindea opinia corpului medical, care o discutase cu amanuntime. Dr. St. Irimescu expune în modul urmator procedeul întrebuintat:

Am participat la elaborarea ei, în conciliabulele de la directia sanitara si de la locuinta lui, ca si la sedintele Asociatiei medicilor si îmi reamintesc vigoarea combativa cu care si el si colaboratorul lui cel mai de aproape care a fost profesorul Vasile Sion au stiut sa-si sustina proiectul.

Prin legea din 1910 lupta devenea mai efectiva contra cauzelor generale ale boalelor si se asigura stabilitatea în functiuni a medicilor care erau scosi de sub tirania administratiilor locale, deseori invadate de politicianism. Medicul dobîndea dreptul, în raza circumscriptiei lui, sa ia masurile impuse de nevoile sanitare si sa ceara executarea lor; Spitalele erau trecute, pentru a le da o conducere unitara, autoritatii centrale.

Medicii, selectionati prin concurs, erau numiti definitiv numai dupa un anumit stagiu în locul pe care-l ocupau. Retributia lor a fost marita, a fost introdusa gradatia în salarii si au fost prevazute pensii.

Pentru a le da posibilitatea de a-si împrospata cunostintele si a se tine în curent cu progresele realizate, cursuri de perfectionare au fost întocmite, la care medicii erau obligati sa ia parte pe serii, la anumite epoce ale anului. Imi reamintesc cît interes punea ca aceste cursuri – o parte din ele le facea personal în laboratorul lui – sa fie cît de îngrijite. Era o atmosfera de entuziasm si de încordare pentru munca si printre cei ce le dau si printre cei ce le ascultau, pornind de la el, care si în aceasta circumstanta s-a aratat un mare animator.

Prin lege, pentru a face efectiva combaterea epidemiilor, se înfiintau spitale si pavilioane de izolare, ca si infirmerii rurale si se creau laboratoare de bacteriologie în diferite regiuni ale tarii.

Pentru pelagra, masuri erau prescrise ca sa se împiedice alimentatia taranilor cu porumb crud.

Ca sa se combata paludismul statul era obligat sa procure cantitatile necesare de chinina în localitatile bîntuite de friguri.

Igiena în industrii – preocuparile lui pentru lucratorii din fabrici si uzine, unde conditiile de functionare, cum le constatase cînd mersese în mijlocul lor, erau deplorabile, apar în aceste dispozitiuni ale legii – trebuia sa fie de aproape spravegheata.

Legea aceasta, asa completa în alcatuirea ei, a avut soarta celor mai multe din legile de la noi si nu a putut fi aplicata decît în parte. Principii însa sanatoase erau la baza ei si ea a servit de îndreptar tuturor legislatiilor sanitare ulterioare “.

Profesorul Cantacuzino a initiat o ancheta asupra conditiilor de igiena din industria noastra, pe care a încredintat-o dr. Popescu-Azuga. Pe temeiul rezultatelor acestei anchete ( care au aparut în doua volume prefatate de profesorul Cantacuzino ), legea sanitara elaborata în 1910 prevedea masuri în legatura cu introducerea igienei în industrie, vadind aceeasi preocupare a profesorului Cantacuzino pentru starea de sanatate a lucratorilor, mai ales a acelora cu conditii nefavorabile in mediu de lucru.

Activitatea sa în perioada în care a condus Directia sanitara ( 1908 – 1910 ) s-a caracterizat printr-o neobosita munca de teren în scopul îmbunatatirii conditiilor sanitare si igienice, printr-o profunda întelegere a laturii sociale a problemelor medico-sanitare si printr-o mare apropiere de problemele oamenilor. A facut personal numeroasele anchete sociale, în locuintele bolnavilor mizeri sau în colectivitati, anchete pe care le consemneaza colaboratorul sau dr. St. Irimescu.

In 1911,profesorul Cantacuzino publica prima lucrare asupra scarlatinei, rezultat al cercetarilor întreprinse pentru a transmite maimutelor o maladie experimentala.

In cei 10 ani de la numirea lui ca profesor pîna la începerea cercetarilor în scarlatina s-a ocupat de bacilii paratuberculosi si a studiat actiunea bacililor tuberculosi degresati; a publicat rezultatele cercetarilor asupra bacilului morvei si asupra infectiei cu streptococi; a cercetat modalitatea resorbtiei celulelor hepatice injectate în organism; a facut studii serologice în legatura cu pepsina; s-a ocupat de originea precipitinelor. Nori negri au început sa se arate la orizont, pentru pacea popoarelor. Au izbucnit razboaie balcanice, iar o data cu ele s-au declansat si epidemiile. Holera a ajuns în Balcani.

In 1912, profesorul Cantacuzino a trimis o echipa de medici în frunte cu C. Ionescu-Mihaiesti sa studieze epidemia din Bulgaria. Urmarile acestei masuri de prevedere s-au soldat cu culegerea unor date importante din punct de vedere epidemiologic si microbiologic. S-au adus tulpini de vibrioni holerici si s-au facut preparative pentru productia rapida de vaccin antiholeric în cantitati mari, prin punerea la punct a metodelor de cultura în masa, în baloane mari.

In 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, trupele romane s-au contaminat cu holera. Profesorul Cantacuzino, desemnat sa ia masurile de stavilire a epidemiei, a dispus vaccinarea în plin mediu epidemic a trupelor cu vaccinul preparat din tulpinile izolate chiar în Bulgaria. Aplicarea acestei vaccinari antiholerice, efectuata pentru prima oara în analele epidemiologice pe un numar foarte mare de indivizi, în conditiile unei perfecte experiente de laborator, a avut rezultate remarcabile si a fost cunoscuta sub numele de ” marea experienta romana “. A fost descrisa într-un articol scris de însusi prof. I. Cantacuzino, aparut în ” Annales de l’Institut Pasteur ” din 1920.

Inca un vaccin a carui preparare pusa la punct sub conducerea profesorului Cantacuzino a fost cel antitifoparatific. Aplicarea lui în armata activa a avut ca efect diminuarea impresionanta a numarului de îmbolnaviti, de unde înainte de vaccinare se notau multe sute de cazuri anual.

In 1914, o alta sarcina de productie a revenit laboratorului : prepararea serului antidifteric. In 1916, aceasta productie depasea 15 000 de doze anual.

In 1915, o misiune compusa din medici militari si din unii colaboratori ai laboratorului, a fost trimisa în Serbia, unde izbucnise o mare epidemie de tifos exantematic, pentru a studia flagelul si mijloacele de a-l combate.

Primul razboi mondial a gasit laboratorul înfiintat de profesorul I. Cantacuzino într-o stare de progres evident: avea un personal experimentat si poseda instalatia si materialele corespunzatoare ultimelor progrese realizate la acea data în tehnica microbiologica. In timpul acelui razboi, dupa retragerea din Moldova, i s-a încredintat profesorului Cantacuzino conducerea Directoratului sanatatii publice civile si militare, în cadrul caruia a organizat, cu ajutorul echipei de colaboratori ce si-o formase, în conditii deosebit de grele, combaterea epidemiilor de holera, febra tifoida, tifos exantematic si febra recurenta, care amenintau armata si populatia, vadind aceeasi neobosita preocupare pentru alinarea suferintei oamenilor, gata totdeauna de a pune stiinta în serviciul lor. Laboratorul de medicina experimentala a fost evacuat la Iasi, unde continua sa produca preparatele pentru profilaxia si tratamentul bolilor transmisibile. La Iasi, în 1917, el a fondat, alaturi de medicii militari rusi si francezi, ” Societatea medico-chirurgicala a frontului rus-roman “. Intre august si octombrie 1917, în timpul luptelor de la Marasesti si Oituz, laboratorul a fost evacut la Harkov.

Sfîrsitul primului razboi mondial, în noiembrie 1918, l-a gasit pe profesorul Cantacuzino în Franta, împreuna cu cîtiva colaboaratori. Fusese trimis ca sef al misiunii romane a Crucii rosii, dupa pacea de la Bucuresti, din mai 1918. In aceasta perioada, Cantacuzino a participat la combaterea epidemiilor din regiunea a XV-a, Marsilia. A tinut conferinte despre holera si tifos exantematic la Facultatea de medicina din Paris si la Academia din Marsilia. In 1920 a fost delegatul tarii pentru semnarea tratatului de pace.

In acest timp, colaboratorii sai au continuat activitatea Laboratorului de medicina experimentala, reinstalat la Bucuresti, în local propriu : s-a început prepararea atît a serului antigangrenos, cît si a celui antimeningococic, care, prin modificarile ce i s-au adus în tehnica procesului de productie ( utilizarea pentru imunizarea cailor numai a tulpinilor proaspat izolate de la bolnavi ) si prin adaptarea unei tehnici speciale de aplicare, avea sa dea rezultate cu mult superioare serurilor similare din alte tari în tratamentul meningitei cerebrospinale.

Munca de cercetare în Laboratorul de medicina experimentala devenise tot mai intensa, ramînînd permanent legata de preocuparile aplicarilor practice. Modestul laborator, care reusise sa prepare un numar tot mai mare de seruri, vaccinuri si alte produse de diagnostic de laborator, devenise un centru important al luptei antiepidemice în întreaga tara.

La întoarcerea în tara a reusit sa convinga oficialitatile asupra necesitatii unei institutii care sa fie la dispozitie în lupta contra epidemiilor prin boli transmisibile. Cel mai înalt procentaj de mortalitate si, de asemenea, cea mai ridicata morbiditate, erau date pe atunci în tara noastra de aceste maladii. Experienta recentului razboi a aratat importanta existentei unei atari organizatii imperios neceasara în combaterea bolilor infectioase.

In 1921 se înfiinteaza ” Institutul de seruri si vaccinuri “, astazi ” Institutul de microbiologie, parazitologie si epidemiologie ” Dr. I. Cantacuzino “, caruia I. Cantacuzino îi va consacra toata energia lui si care a devenit centrul în care s-a dezvoltat scoala romaneasca de microbiologie.

Aceasta institutie, de fapt, exista înca cu mult înainte de înfaptuirea ei oficiala – scrie acad. C. Ionescu Mihaiesti – ” Scoala lui Cantacuzino”, grupul de elevi si colaboratori însufletiti de un gînd si o iubire comuna pentru opera întreprinsa de maestru; familia spirituala a profesorului se formase încetul cu încetul, în mod natural, pe masura ce activitatea lui se desfasura si îmbratisa o mai mare zona de realizari. Cladirea localului si instalarea laboratoarelor n-au facut decît sa usureze o munca colectiva care trebuia ordonata riguros si prevazuta cu mijloacele tehnice pe care progresele stiintifice le impuneau.

Institutul ” Dr. I. Cantacuzino ” a fost întemeiat printr-o lege speciala semnata la 1 aprilie 1921 de insusi Regele Ferdinand. De la început a fost un institut de stat si a avut sarcinile urmatoare :

1) prepararea serurilor, vaccinurilor si a produselor biologice necesare diagnosticului, profilaxiei si tratamentului bolilor infectioase;
2) cercetari stiintifice privitoare la produsele preparate si continua lor ameliorare, introducerea de noi produse, precum si cercetarea problemelor de patologie experimentala, de microbiologie si de epidemiologie izvorîte din realitatile sanitare ale tarii si din progresele aparute in domeniile acestor stiinte si ale celor în legatura cu ele;
3) formarea de cadre de specialitate.

Felul în care prof. Cantacuzino a condus îndeplinirea obligatiilor care reveneau institutului a demonstrat nu numai necesitatea existentei, dar si necesitatea permanentei lui dezvoltari, contiuata apoi si dupa moartea întemeietorului.

La înfiintare existau 4 sectii si cîteva servicii. Pe masura descoperirilor survenite, s-au introdus in productie : vaccinul B.C.G. , anatoxina difterica, tetanica, stafilococica si streptococica, diverse seruri terapeutice sau de diagnostic bacteriologic, vaccinul antiexantematic, pentru a nu se enumera decît cele mai importante produse.

In 1928, I. Cantacuzino a înfiintat revista de specialitate ” Archives Roumaines de Pathologie Expérimentale et de Microbiologie “, în al carei prim numar marele bacteriolog francez Emile Roux aprecia în termeni elogiosi opera lui I. Cantacuzino si a scolii romanesti de microbiologie, polarizata în jurul Institutului de seruri si vaccinuri.

Cercetari stiintifice, cursuri si conferinte, publicatii urmarite cu interes în tara si în strainatate, prepararea unor cantitati foarte mari de seruri si vaccinuri, expertize si analize medicale; vasta campanie de vaccinari împotriva tuberculozei – caracterizeaza activitatea prof. I. Cantacuzino si a colaboratorilor sai . Mare animator si sef de scoala, profesorul Cantacuzino, a sustinut intotdeauna ca ” egoismul nu poate fi creator; unde lipseste dragostea, de acolo fuge tineretul “.

Cu 8 ani înainte de sfîrsitul vietii sale, în 1926, I. Cantacuzino a suferit un grav accident de cale ferata la Brigue ( frontiera italo-elevetiana ), ale carui urmari le-a suportat cu stoicism. Infirmitatea lasata nu a influentat cu nimic activitatea lui neobosita si pasionata de cercetator, profesor, animator si îndrumator neîntrecut.

In timpul scurtului sau ministeriat in guvrnul Iorga din 1931-1932 a gasit totusi posibilitatea de a face sa se voteze, la numai 2 luni de la numirea sa ca ministru al sanatatii, în iulie 1931, Legea de reglementare a muncii lucratorilor din porturi.

In 1934 cînd institutul organizat îsi dadea din plin roadele, întemeietorul lui venerat avea sa fie rapus de o scurta dar, pe atunci, neiertatoare infectie. Era în plina creatie stiintifica si facea planuri pentru viitor.

Multi colaboratori isi amintesc cum, pe la sfîrsitul lui decembrie 1933, profesorul expunea cîtorva tineri asistenti care lucrau în preajma lui, satisfactia sa pentru volumul si importanta cercetarilor stiintifice efectuate în institut în acel an, peste 70 de comunicari si memorii. Sublinia importanta lor si schita posibilitatile de a continua unele studii în viitor. De asemenea împartasea planurile sale de lucru, care se întindeau pe o perioada de 10 ani. Vroia, printre altele, sa initieze un studiu al parazitilor rozatoarelor de stepa, vectori de boli ale omului si animalelor, studiu caruia îi fixase o durata de minimum 5 ani.

Tinerii sai colaboratori priveau fermecati si în admiratie la energia cu adevarat tinereasca ce se desprindea din planurile ” dascalului ” lor, pe care se pregateau sa-l sarbatoreasca pentru cei 70 de ani pe care urma sa-i împlineasca .

Soarta a voit altfel. A contractat o bronhopneumonie la 2 ianuarie 1934, a mai lucrat în laborator cateva zile, pana în ziua de 5 ianuarie, data la care si-a scris ultimele observatii stiintifice, si a executat cel din urma admirabil desen microscopic asupra infectiei crustaceului Eupagurus prideauxii cu bacilul tumefaciens.

A murit la 14 ianuarie 1934, la orele 14 si 35 de minute si a fost înmormîntat provizoriu la cimitirul Belu, pentru a fi îngropat definitiv în luna iunie a aceluiasi an în cripta amenajata în institutul pe care-l întemeiase, înconjurat fiind de toti cei ce l-au iubit si venerat. A ramas astfel în mijlocul institutiei pe care o crease, ca simbol al trainiciei operei lui uriase.

Cei ce l-au cunoscut si mai ales cei ce au lucrat cu el în institut nu vor putea uita niciodata, pîna la sfîrsitul vietii lor, imaginea fapturii marete si impunatoare a profesorului, unanim admirat si iubit, una dintre cele mai remarcabile personalitati întîlnite în viata lor. Ei ne-au transmis imaginea fondatorului, ca cel mai pretios exemplu de urmat.

Soliditatea operei profesorului Cantacuzino si a Institutul ce-i poarta numele, aveau sa fie dovedite nu numai prin trainicia lor, dar mai ales prin neîntrerupta lor continuitate chiar si atunci cînd marele fondator n-a mai fost printre cei vii.

 

OPERA STIINTIFICA A PROFESORULUI I. CANTACUZINO

Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost elaborata în 42 de ani de activitate, începînd din 1892, anul primei sale cercetari de laborator asupra proprietatilor colorante ale oxiclorurii de ruteniu amoniacal, lucrare întreprinsa în colaborare cu Maurice Nicolle si pe care o publica în ” Annales de l’Institut Pasteur ” in 1893. Evidentiaza faptul ca solutia apoasa 1/1 000 a acestei substante are reactie similara cu colorantii bazici de anilina; ea coloreaza cu electivitate cromatina nucleilor, microbii si granulatiile bazofile ale leucocitelor si lasa neatinse granulatiile acidofile. Efectul ei colorant este intens mai ales, dupa fixarea cu acid osmic.

Prima publicatie medicala a fost rezultatul stagiilor clinice si a fost tiparita în ” Médecine moderne ” in 1891. In lucrare, I Cantacuzino prezinta cazul unui bolnav cu multiple simptome de isterie, care în urma unui accident profesional însotit de o emotie intensa, a manifestat în mod subit simptome caracteristice de scleroza în placi.

Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost, fara îndoiala, rezultatul a ceea ce el însusi denumea, într-o scurta cuvîntare de raspuns la omagiul adresat de medicii romani la congresul lor din 1931, ca pasiune dominanta a vietii lui, anume, studiul fenomenelor biologice. Complexitatea naturii vii a exercitat întotdeauna asupra lui cea mai puternica atractie. Intrebarea careia cauta sa-i gaseasca un raspuns era : cum se apara organismele împotriva infectiilor?

Fara îndoiala ca alegera directiei cercetarilor sale stiintifice a fost influentata de evolutia rapida a microbiologiei si imunologiei din ultima decada a secolului trecut, perioada in care profesorul si-a inceput activitatea.

Deja din a doua jumatate a secolului al XIX-lea in microbiologie, Rayer si Davaine descrisesera bastonasele bacteriei carbunoase în sîngele animalelor moarte de antrax (1850), Obermeyer constatase prezenta unui spiril în sîngele bolnavilor de febra recurenta (1868), Hansen pusese în evidenta bacilul leprei în leproame (1874), iar Koch facuse prima cultura a unui microorganism (bacilul carbunos), cu care reusea sa transmita animalelor maladia experimentala (1876). Din acest moment, gratie lucrarilor lui Pasteur si Koch, nu este an în care sa nu fie pus în evidenta un microorganism ca agent patogen al unei maladii infectioase.

Pasteur si colaboratorii lui au descoperit principalii microbi ai supuratiei, stafilococul si streptococul, apoi ai holerei gainilor, ai rujetului porcului si vibrionul septic (1880). Gonococul, pneumococul, tificul, bacilul morvei, bacilul tetanic, bacilul difteric, bacilul tuberculozei, vibrionul holerei erau deja pusi în evidenta în momentul cînd Cantacuzino îsi începea lucrul în Institutul Pasteur. Multi alti microbi patogeni aveau sa fie descoperiti ulterior. Bacteriologia revolutiona medicina si chirurgia.

Ne putem închipui, numai dupa aceasta scurta enumerare, febra si pasiunea de lucru a cercetatorilor din laboratorele de bacteriologie in acea vreme.

In acea atmosfera de entuziasm stiintific, Cantacuzino, cu educatia lui de naturalist, a fost atras în spre acea parte a bacteriologiei care tindea sa explice mecanismul infectiei si pe acela al apararii organismului fata de aceasta infectie, adica spre domeniul imunologiei. In acest domeniu se realizase putin pîna atunci.

Mecinikov evidentiase deja rolul anumitor celule în apararea organismelor fata de infectie. Fusesera puse bazele teoriei fagocitare (celulare) a imunitatii.

Pe de alta parte, ulterior se vor elabora teorii despre rolul exclusiv al umorilor în apararea organismului. Cercetarile lui Nuttal si Buchner asupra puterii bactericide a sîngelui sau numai a serului sanguin au aparut in 1888, iar în 1890 Behring si Kitasato au descoperit actiunea antitoxica a serurilor difteric si tetanc. Se edifica astfel teoria umorala a imunitatii.

Intre cercetatorii acelui timp a avut loc o controversa ramasa celebra. Unii erau partizanii teoriei celulare, altii ai teoriei umorale a imunitatii. Natural, în laboratorul lui Mecinikov se faceau cercetari care sustineau teoria celulara. Profesorul Cantacuzino a fost atras, in consecinta si el, în spre lucrarile de acest gen. Mecanismul imunitatii privit cu diversele sale aspecte a ramas de altfel subiectul principal al preocuparilor si cercetarilor lui stiintifice pentru tot restul vietii. Prima lui lucrare în acest domeniu a fost teza de doctorat în medicina, trecuta în 1894, cu subiectul Modul de distrugere a vibrionilor holerici în organism. Contributie la studiul imunitatii.

 

LUCRARILE ASUPRA INFECTIEI HOLERICE

Prima problema de cercetare careia i se consacra Cantacuzino este accea a holerei si a apararii organismului împotriva vibrionilor holerici. Fata de aceasta problema profesorul Cantacuzino a manifestat o remarcabila fidelitate daca se tine seama ca primele lucrari cu acest subiect au aparut in 1894 iar ultimele in 1933.

Este usor de înteles de ce holera putea constitui un subiect atractiv; era o boala al carei agent etiologic fusese mult timp privit cu îndoiala, avea un mecanism patogenic complex, incomplet elucidat la aceea vreme, prilejuia confruntarea a numeroase conceptii, adeseori divergente si era un flagel cu violente izbucniri epidemice si pandemice, pentru a carui stavilire omenirea nu dispunea înca de mijloace eficace.

Primele cercetari prin care Cantacuzino ia contact cu studiul aceastei infectii privesc de modul de distrugere al vibrionilor holerici în organism. Sunt lucrari efectuate între 1892 si 1894, în primii ani deci ai uceniciei sale, în laboratorul lui Mecinikov, lucrari care vor fi reunite în teza sa de doctorat în medicina.

Asa cum se arata în introducerea la aceasta teza, trei conceptii fundamentale încercau în acel moment sa interpreteze mecanismele imunitare si toate au fost propuse pe rînd pentru a explica imunitatea antiholerica :

- o teorie invoca proprietatile bactericide ale umorilor, teorie sustinuta îndeosebi în Germania de catre Flügge, Koch si scoala sa, Behring, Buchner, etc.
- teoria imunitatii umorale antitoxice, sustinuta de Behring, Kitasato, Klemperer, Ehrlich;
- teoria fagocitara a lui Mecinikov, la care se raliaza Bordet, Massart si Cantacuzino.

In fata uriasului numar de experiente si rezultate – adeseori contradictorii – menite sa fundamenteze una sau alta dintre aceste teorii. Cantacuzino se decide sa reia studiul minutios si sistematic al reactiilor celulare, generale si locale, care întovarasesc patrunderea vibrionilor holerici în organism. Merita subliniat ca, pentru a porni acest studiu de la conditii cît mai simple ( fara multiplii factori care intervin în infectia intestinala ), autorul îsi propune sa cerceteze, pe cobai, mai întîi evolutia infectiei provocate pe cale subcutananta, apoi pe aceea a infectiei intraperitoneale si abia la urma pe aceea a infectiei intestinale. In sfîrsit, autorul îsi mai propune sa studieze modul în care tinctura de opiu suprima imunitatea naturala a cobaiului împotriva holerei intestinale ca si masura în care ea ar putea influenta imunitatea dobîndita, în cazul infectiei produse pe cale parenterala.

Nu putem insista aici asupra prezentarii de o rara acuratete a materialului experimetal. Subliniem doar rigurozitatea protocoalelor celor 99 de experiente pe cobai si ale celor 19 observatii de infectii umane, care prelucrate pot constitui oricînd un model de cercetare experimentala.

Pe baza cercetarilor sale si a interpretarii datelor din literatura, Cantacuzino ajunge la convingerea ca modul de aparare a organismului împotriva holerei – maladie esentialmente toxica -consta în distrugerea cît mai rapida a vibrionilor, pentru a-i pune în imposibilitatea de a-si elabora toxina, distrugerea acestora fiind atribuita fara rezerve fagocitelor. Aceasta concluzie s-a bazat în primul rînd pe corelatia între prezenta leucocitozei si fagocitozei pe de o parte, si disparitia vibrionilor pe de alta.

Un alt argument l-a constituit faptul ca tinctura de opiu suprima apararea nu numai în cazul infectiei intestinale (suprimare explicata prin paralizia peristaltismului ), ci si în acela al infectiei provocate pe cale paranterala. Or, aici efectul tincturii de opiu a fost explicat prin paralizarea activitatii leucocitelor si împiedicarea diapedezei. De altfel, dupa Cantacuzino, acest mecanism de actiune al opiului în abolirea imunitatii din infectia intestinala ar fi mai important decît cel al paralizarii peristaltismului. De aici concluzia ca pentru stapînirea infectiei singura fagocitoza este decisiva si ca, pentru a fi eficace, aceasta trebuie sa intervina înainte ca germenii sa se fi multiplicat si sa fi intoxicat organismul. Aceasta concluzie este extinsa si asupra imunitatii din infectia spontana umana, unde intrarea în covalescenta este întovarasita de aparitia în scaune a unor cantitati enorme de leucocite, provenite din peretele intestinal, dintre care multe sînt pline de vibrioni.

In aceasta ordine de idei, merita sa fie amintit ca, pentru cele ce se petrec în lumenul intestinal, unde se considera ca fagocitoza nu actioneaza, Cantacuzino exprima initial, ideea unui eventual rol salutar al antagonismului bacterian. Ulterior, încercarile de a vaccina cobaii pe cale bucala, plecand de la ideea existentei unei imunitati locale intestinale, au fost încununate de succes

Aceste cercetari, care au fost reluate mai tîrziu il fac pe Magrou sa-l considere pe Cantacuzino ” daca nu primul, cel putin printre primii care demonstreaza posibilitatea obtinerii unei imunitati generale prin administrarea antigenului pe cale gastrointestinala”.

Intre timp cercetarile lui Pfeiffer asupra vibriolizei care se produce în peritoneul cobailor imunizati, cercetari care aveau sa conduca pe Bordet la descoperirea rolului alexinei în fenomenul de liza bacteriana, întaresc pozitiile aparatorilor teoriilor umorale asupra imunitatii.

Noile descoperiri si interesul pe care îl trezesc determina pe Cantacuzino sa reia, în 1898, problema modului de distrugere în organism a vibrionilor, încercînd sa stabileasca ponderea care revine fenomenului umoral amintit si, respectiv, mecanismului de aparare celulara. In memoriul sau Nouvelles recherches sur le mode de destruction des vibrions dans l’organisme, el supune unei verificari minutioase soarta vibrionilor introdusi sub pielea sau în peritoneul cobailor normali, imunizati activ sau protejati cu ser imun, cu sau fara paralizarea prin tinctura de opiu a activitatii leucocitare. Concluziile acestui memoriu sînt centrate din nou pe ideea ca fagocitoza este conditia sine qua non a vindecarii. Faptul ca la animalul imunizat distrugerea vibrionilor este precedata de transformarea lor extracelulara în granule – fenomen regasit de el si descris chiar foarte amanuntit – nu însemneaza totusi ca rolul final, decisiv în aparare nu ar reveni si în acest caz fagocitozei. Dupa Cantacuzino, fenomenul Pfeiffer nu ar reprezenta decît o extindere în sfera extracelulara a functiunii fagocitare, fagoliza, in care substanta activa provinea tot din leucocite.

Dezlegarea a problemei avea sa vina dupa cum se stie, abia mai tîrziu, dupa lamurirea fenomenului Pfeiffer de catre Bordet si descoperirea puterii opsonice a serului de catre Wright. Cantacuzino, desi partizan al teoriei fagocitare va aprecia totusi valoarea cercetarilor lui Bordet asupra lizinelor si complementului si va întreprinde personal o serie de studii asupra mecanismelor imunitatii umorale.

Ramanand fidel ideii de preponderenta a mecanismului de aparare celulara, Cantacuzino intervine in combaterea epidemiilor de holera din anii 1913 si 1916, insistand asupra vaccinarii, in pofida caracterului predominant toxic al bolii si a faptului ca multi cercetatori urmareau gasirea unei seroterapii eficace. Cantacuzino a invins scepticismul general manifestat fata de vaccinare si a pornit la aplicarea ei in epidemiile sus amintite. Rezultatele au fost, dupa cum se stie, stralucite (La pathogenie du cholera et la vaccination anti-cholerique, 1920).

Ceea ce merita a fi subliniat în legatura cu campaniile de vaccinare din 1913 si 1916 este faptul ca ele au fost concepute dupa criteriile celui mai exigent experiment stiintific, cu o evidenta perfecta a datelor epidemiologice si de laborator, in asa fel incat, rezultatele au putut intra cu ponderea cuvenita în analele epidemiologiei.

Fiecare dintre observatiile citate în raportul amintit este în acest sens mai mult decît demonstrativa. Iata una dintre ele, referitoare la mersul epidemiei în Corpul de armata: Primul caz de holera a aparut la 13 iulie 1913 în regimentul nr… de infanterie; în aceeasi zi, un mare numar de cazuri aparura în acelasi regiment. In urmatoarele doua zile se produse o adevarata explozie de cazuri, cu o medie de 300 de cazuri noi pe zi. Se improviza un spital de holerici la Orhania; întregul corp de armata ( 50 000 de oameni ) a fost retinut pe loc si cantonat pe dealurile din jurul acestei localitati. Prima inoculare de vaccin ( 1 ml ) a fost practicata la întregul corp de armata la 21 iulie, a doua ( 2 ml ) la 27 iulie, a treia ( 3 ml ) la 2 august. Intre 21 si 27 iulie s-a notat o oarecare scadere a epidemiei, dar s-au înregistrat în continuare 100-200 de cazuri noi pe zi; de asemenea, în intervalul dintre a doua si a treia inoculare cazurile noi au continuat sa apara în aceleasi proportii; în ajunul celei de-a treia injectii s-au mai semnalat 120 de cazuri noi. A treia zi dupa ultima injectie epidemia se opri dintr-odata si nu se mai semnaleaza decît doua cazuri; un caz în ziua urmatoare, 5 august; la 6 august morbiditatea a cazut la 0. Epidemia a fost ca taiata cu cutitul îndata dupa ultima inoculare. Din aceasta zi nici un caz nou nu a mai aparut în corpul de armata, cu toate oboselile marsului de întoarcere si caldura excesiva.

Concluziile memoriului nu mai au nevoie de nici un comentariu :

1. Eficacitatea vaccinarii preventive contra holerei cu ajutorul corpilor microbieni încalziti este certa. Nu exista metoda mai sigura pentru a pune individul la adapost de infectia holerica; nu exista de asemenea una mai sigura nici pentru a stinge pe loc un focar nascînd. Caracteristica actiunii sale în acest din urma caz este promptitudinea cu care epidemia este oprita , cu conditia expresa ca inocularile sa fie practicate cu doze suficiente.

2. Se impune întrebuintarea de doze masive, rezultatele diferind considerabil dupa cantitatea corpilor microbieni injectati; sînt necesare trei pîna la patru miliarde de corpi microbieni, pentru a realiza o vaccinare prevenitva solida. Pentru stingerea rapida a unui focar nascînd este util sa se injecteze patru pîna la cinci miliarde de corpi bacterieni încalziti si fara teama de a se reduce la patru sau cinci zile intervalul dintre doua vaccinari succesive.

3. Daca, teoretic, chestiunea fazei negative nu este înca rezolvata, în practica experienta ne învata sa nu tinem seama de ea. Trebuie vaccinat în mediu epidemic. Aceasta este conditia sine qua non pentru a stinge rapid o epidemie.

4. Imunitatea locala a intestinului joaca în apararea organismului un rol considerabil. Ea pare sa se constituie în acest organ înainte de a aparea în circulatia generala “.

Campaniile antiholerice amintite i-au oferit însa lui Cantacuzino nu numai prilejul consemnarii marilor rezultate ce se pot obtine prin vaccinare, ci si, deopotriva, pe acela al unor minutioase observatii asupra unor factori auxiliari hotarîtori în declansarea bolii. Astfel, el noteaza rolul extrem de important al surmenajului si al enteritelor banale în trecerea de la infectia vibrionica intestinala la holera manifesta. Aceasta observatie este îndata verificata experimental. In lucrarea Choléra gastro-intestinal expérimental chez le Cobaye, întreprinsa împreuna cu A. Marie, Cantacuzino comunica producerea ” unor simpome si a unui tablou anatomopatologic foarte comparabile celor observabile în holera umana ” la cobaiul mentinut 24 de ore la post si caruia i s-a provocat o usoara iritatie a cailor digestive prin administrare de podofilina. Reproducem mai jos pasajul din lucrare care reda rezultatele :

a) Cobaii infectati dupa alcanizarea prealabila a stomacului si iritarea cu podofilina mor în proportie de 83% daca au fost supusi postului si de 30% daca au mîncat.
b) Daca din cei 3 factori ( bicarbonat, podofilina, vibrioni ) suprimam podofilina, obtinem o mortalitate de 12% la cobaii în post si de 0% la cobaii care au mîncat “.

Cu aceeasi ocazie autorii noteaza si faptul ca sub actiunea celor doi factori favorizanti poate aparea chiar o infectie de contact, transmisibila prin scaunele diareice ale animalelor bolnave la alte animale neinfectate mentinute în acelasi custi.

Prin aceste experiente, Cantacuzino si Marie sînt primii care reusesc sa obtina o infectie holerica experimentala pe animale mici de laborator în conditii si cu un tablou anatomo-clinic net asemanatoare celor din infectia umana.

O alta observatie care si-a avut punctul de plecare în constatarile facute în timpul campaniilor antiholerice, ca si în lucrarea experimentala amintita, se refera la faptul ca vibrionii izolati din fecale sînt deosebit de virulenti. Aceasta observatie i-a sugerat lui Cantacuzino o noua lucrare experimentala, efectuata tot împreuna cu A. Marie si aparuta în 1919 sub titlul Action activante de la muquese intestinale sur les propriétés pathogènes du vibrion cholérique.

Experientele au demonstrat ca ” o cantitate mica de extract de intestin subtire sau de cec ( provenita de la un animal normal sau vaccinat antiholeric ), absolut inofensiva prin ea însasi, si adaugata unei doze nemortale de vibrioni holerici inoculati intraperitoneal la cobai, este suficienta pentru a determina o intoxicatie holerica acuta mortala “.

Aceasta lucrare merita o atentie deosebita, întrucît acorda autorilor ei prioritatea descrierii unui fenomen, în realitate mult mai general si despre care în literatura de specialitate începuse sa se vorbeasca abia din 1932. Intr-adevar, în acest an, Nungester, Wilff si Jourdomais au descris exacerbarea virulentei pneumococilor, stafilococilor si streptococilor în prezenta mucinei gastrice. In 1940, Pang a descris un fenomen analog la meningococii inoculati la soareci în prezenta galbenusului de ou, iar în 1942 Mezrobeanu si Slavescu gasesc ca acelasi produs favorizeaza si infectia experimentala carbunoasa la sobolanul alb, animal în mod natural rezistent la aceasta infectie.

Exista toate motivele sa conchidem ca substanta activatoare extrasa din stomac de Nungester si colab, este aceeasi cu cea din experientele lui Cantacuzino si Marie, tehnicile de extragere fiind analoge. Este vorba de substante mucopolizaharidice, prezente atît în mucoasa si în peretele tubului digestiv, cît si în galbenusul de ou si în alte tesuturi.

De aceea credem ca, desi Cantacuzino si Marie nu au ajuns sa demonstreze natura generala a fenomenului, lor le revine meritul de a fi semnalat primii aceasta proprietate a unor substante tisulare de a exacerba infectiozitatea unui germen.

O a treia cercetare experimentala, întreprinsa împreuna prietenul sau Marie si inspirata din cunoasterea anterioara a evolutiei infectiei holerice umane si experimentale, se refera la aparitia precoce a unei sensibilizari specifice în intestinul subtire al holericilor.

Daca mucoasa intestinului subtire – spun autorii la începutul acestei lucrari – pare sa fie locul unde se exalta virulenta si se elaboreaza toxina holerica, ea pare sa fie de asemenea locul unde se organizeaza apararea organismului împotriva infectiei holerice “. Prin reactii de fixare a complementului, facute paralel cu ser si cu extracte de intestin subtire, autorii au demonstrat într-adevar ca, dupa primele ore de la infectia pe cale orala sau de la vaccinarea parenterala, cînd în ser înca nu exista anticorpi, extractele de intestin contin o sensibilizina foarte energica împotriva vibrionilor. Aceasta reactie de imunitate locala este raspunzatoare pentru intensa vibrioliza intraparietala observabila în infectia holerica .

Sase ani dupa aparitia acestor lucrari, într-o perioada în care este preocupat mai ales de cercetari asupra imunitatii la nevertebrate – cercetari în care nu o data utilizeaza ca antigen imunizant vibrioni sau toxine holerice-,

Cantacuzino mai semnaleaza un fenomen interesant, privitor, de data aceasta, la variabilitatea bacilului în contact cu tesuturile provenite de la un organism imunizat. Lucrarea apare sub titlul ” Formation d’une race agglutino-résistante de vibrions au contact des tisssus d’un organisme immunisé contre ces vibrions. In esenta, experienta consta în punerea în contact, în apa marina, a unor anse intestinale ( împreuna cu mezenterul respectiv ) provenite de la anumite nevertebrate marine ( Phascolosoma vulgare ) normale sau imunizate împotriva unui vibrion cu o cantitate de suspensie vibrioniana.

In aceste conditii, transformarile suferite de germeni difera net dupa provenienta tesutului in cauza : fagocitoza fara aglutinare în prezenta intestinului normal, aglutinare sau liza partiala extracelulare în prezenta celui imun. In plus, în acest din urma caz, dupa o clarficare trecatoare a lichidului ambiant, acesta se repopuleaza cu generatii noi de vibrioni, care prezinta însa proprietatea ca, la un nou contact cu o ansa imunizata, sa nu mai sufere aglutinarea. ” Se asista astfel, direct – spune Cantacuzino -, la diferitele faze ale unei transformari conducînd la constituirea prin selectie, în contact cu tesuturile unui animal imunizat, a unei rase noi, aglutinrezistente, derivata din indivizi care au rezistat actiunii aglutinante sau litice a celulelor “.

In sfîrsit, mentionam o ultima lucrare – Diagnostic microbiologique du vibrion cholérique et choix d’un antigène pour la préparation d’un sérum agglutinant – prezentata în fata Oficiului international de igiena publica în 1933. Este de subliniat ca cercetarile prezentate în aceasta lucrare au fost efectuate în urma propunerii Oficiului international de igiena publica de a se încredinta Institutului ” Dr. I. Cantacuzino ” ( în paralel cu Institutul din Copenhaga ) problema stabilirii celor mai potrivite mijloace pentru identificarea vibrionilor holerici si pentru prepararea unui ser aglutinant standard, problema devenita mai delicata în urma descoperirii din perioada 1930-1931 a unei serii de vibrioni holerici, cu proprietati diferite de cele cunoscute anterior. O data mai mult, se dovedeste astfel recunoasterea competentei, de care se bucura pe plan mondial, profesorul Cantacuzino si institutul sau în materie de holera.

Lucrarea are caracterul unui raport care rezuma rezultatele studiului complex – prin metode morfologice, biochimice, serologice etc. – a unui numar de peste 100 de tulpini de vibrioni, provenite din diferite colturi ale lumii. Ea stabileste, totodata, criteriile de diferentiere a tulpinilor autentice si de selectionare a celor ce pot fi utilizate la prepararea de seruri aglutinante. In fine, lucrarea face recomandari corespunzatoare pentru conduita care trebuie adoptata în diagnosticul bacteriologic al infectiilor holerice.

Rezumînd, se poate conchide ca principalele contributii stiintifice pe plan mondial aduse de prof. I. Cantacuzino prin studiul infectiei holerice si al imunitatii antiholerice constau în :
1) Sublinierea rolului important al mecanismelor celulare în apararea organismului împotriva holerei.
2) Demonstrarea definitiva a faptului ca vaccinarea antiholerica, aplicata în plin mediu epidemic, prin utilizarea de cantitati mari de corpi microbieni omorîti si asocierea acestei actiuni cu masuri corespunzatoare de carantina, duce la stavilirea prompta a epidemiei.
Recunoasterea pe teren si verificarea experimentala a rolului extrem de important ce revine unor factori auxiliari precum oboseala, subnutritia, diverse iritatii si infectii banale intestinale, în declansarea holerei.
4) Dovedirea instalarii, la foarte scurt timp dupa infectia orala sau dupa vaccinarea parenterala, a unei imunitati locale intestinale, precedînd aparitia anticorpilor în circulatia generala.
5) Demonstrarea pentru prima data a actiunii activante a unor extracte tisulare asupra patogenitatii unui germen.
6) Obtinera unor variante aglutinorezistente de vibrioni, dezvoltate prin selectie din indivizi care au rezistat actiunii aglutinante si litice a unor tesuturi imune.
7) Elaborarea unora dintre primele criterii moderne pentru identificarea vibrionilor holerici autentici si pentru prepararea unor seruri aglutinante standard.

 

CERCETARILE PRIVIND INFECTIA SCARLATINOASA

Scarlatina constituie o alta problema careia Ion Cantacuzino i-a consacrat o consecventa activitate, timp de peste doua decenii.

In perioada întoarcerii sale în tara, ca profesor la Catedra de medicina experimentala, scarlatina constituia un flagel care lovea fara crutare în populatia infantila a tarii. Etiologia ei era obscura si lucrarile lui Gabricevski, care incriminau streptococul ca agent etiologic, erau viu discutate.Gabricevski aratase posibilitatea vaccinarii în scarlatina cu ajutorul culturilor de streptococi izolati din gîtul bolnavilor de scarlatina, dar rezultatele sale nu erau destul de clare pentru a înlatura definitiv numeroasele obiectii care i se aduceau. Principala dificultate pentru acel moment o constituia faptul ca reproducerea experimentala a bolii la animal nu se putea obtine decît cu greutate, iar patogenia infectiei streptoocice experimentale prezenta multe lacune.

De altfel, din momentul în care Laboratorul de medicina experimentala si-a luat asupra sa sarcina prepararii unor produse biologice, primul ser pe care l-a preparat Ion Cantacuzino este cel antistreptococic. Impreuna cu unul dintre primii sai colaboratori, C. Gorascu, a comunicat un numar de 14 cazuri de infectii streptococice tratate cu serul terapeutic preparat în laboratorul sau.

Prima lucrare experimentala consacrata infectiei streptococice apare în acelasi an si este efectuata împreuna cu Mihai Ciuca. In aceasta nota se arata ca inocularea de streptococi prin sonda esofagiana, în stomacul cobailor, este urmata de traversarea intestinului si de localizarea lor mai întîi în ganglionii mezenterici si apoi în plamîni.

Din experientele efectuate rezulta ca streptococii, chiar cei putin virulenti, inoculati în cantitate suficienta, trec prin peretele intestinal si se localizeaza în plamîni, unde provoaca o bronhopneumonie cu streptococ, putin grava, deoarece streptococii umani au o slaba virulenta pentru cobai.

Studiul raspîndirii germenilor arata ca, în primele etape, se produce invazia placilor lui Peyer, iar ulterior a ganglionilor mezenterici, de unde sînt raspînditi în circulatie si apoi în plamîni. Dupa o ora de la inoculare, streptococii pot fi gasiti în plamîn.

Problema scarlatinei experimentale este reluata de Cantacuzino în 1911, cînd reuseste sa reproduca boala la maimuta. Intr-adevar, inocularea de produse scarlatinoase la maimutele inferioare produce un sindrom scarlatinos clasic în 4 din 9 cazuri. Speciile de maimute au fost M. rhesus, M. sinensis si Cercopithecus cephus, iar produsele scarlatinoase erau sînge, lichid pericardic si ganglioni traheobronhici. Desi produsele inoculate la maimuta reproduceau boala, în sînge si în lichidul pericardic nu s-a putut pune în evidenta streptococ.

Astfel, Cantacuzino ajunge la concluzia ca maimutele inferioare sînt sensibile la un presupus virusul scarlatinos, care poate fi gasit în sînglele bolnavilor, în lichidul pericardic si în ganglionii traheobronhici. Pentru a se reproduce boala la maimute, inocularea subcutanata este preferabila celei intravenoase.

Intr-o lucrare anterioara, Cantacuzino descrisese în amanunt scarlatina experimentala a maimutelor, asa cum rezulta din fragmentul de mai jos, citat din protocoalele de lucru ale profesorului Cantacuzino: Macaccus rhesus ( 4 000 g ). Primeste subcutanat, pe flancuri, 2 ml de sînge scarlatinos, recoltat la începutul eruptiei; i se injecteaza de asemenea, de cealalta parte, 10 ml de solutie 10% NaCl.

Timp de o luna animalul nu a prezentat nici un simptom suspect; în a 37-a zi dupa inoculare face o ascensiune termica brusca, la 40°C; în acelasi timp, pe fata, frunte si antebrate apare o roseata intensa, purpurie. Eruptia si febra dureaza 48 de ore. In acest moment apare la baza cozii, în regiunea fesiera si pe cele doua coapse un edem important. Ganglionii inghinali, cervicali, precum si cei adiacenti acestor regiuni sînt mariti si duri. In ziua urmatoare caderii apare o descuamare generalizata, care începe întîi la nivelul fetei si al urechilor si se întinde ulterior pe tot spatele, fiind formata din mici scuame. Descuamarea exista, dar mult mai discreta, si la nivelul palmelor, precum si în regiunea plantara.

Edemul persista 12 zile si adenita mai multe saptamani.

Sindromul scarlatiniform care se obtine la iepure dupa inocularea de produse scarlatinoase este descris de Cantacuzino într-o comunicare facuta în acelasi an ca si precedentele. Metoda cea mai sigura pentru reproducerea bolii la iepure consta în inocularea intratesticulara a sîngelui ori a produselor ganglionare sau în badijonarea cu acestea a pielii rase. Capata astfel 13 rezultate pozitive în 83 de experiente. Tot în aceasta nota descrie amanuntit leziunile caracteristicce din ganglioni si în special din cei traheobronhici.

Examenul histologic al ganglionilor ( submaxilari, traheobronhici si mezenterici ) proveniti de la copii morti de scarlatina pune în evidenta existenta unor corpusculi rotunzi, de marime variabila si care nu se coloreaza Gram.

Acesti corpusculi au fost gasiti în 37 de cazuri de scarlatina hipertoxica. Corpusculii suntprezenti îndeosebi în ganglionii limfatici, traheobronhici si submaxilari, dar pot fi întîlniti si în ficat, splina si, rareori, în lichid pericardic.

Un sac de colodiu în care s-a introdus sînge de scarlatinos plasat în peritoneul unui iepure a permis obtinerea, dupa 10 zile, a unei culturi abundente de asemenea corpusculi. Continutul sacului inoculat la alt iepure a provocat aparitia unui sindrom scarlatinos tipic. Pasajul la un al doilea iepure a provocat o boala mult mai atenuata, iar la al treilea boala nu a mai putut fi reprodusa.

Concluziile acestui articol sînt caracteristice spiritului riguros stiintific al lui Ion Cantacuzino :

Fiind rezervat în ceea ce priveste interpretarea, trebuie subliniata constanta cu care acesti corpusculi se gasesc în scarlatina, precum si capacitatea lor de a se multiplica “, spunea el în încheierea articolului.

Cercetarile asupra etiologiei scarlatinei îl preocupa îndeosebi în preajma anului 1914. Reuseste sa izoleze de pe mucoasa linguala a bolnavilor de scarlatina, precum si din faringe, un microorganism extrem de polimorf, care uneori se gaseste în cultura pura. Descrie extrem de amanuntit formele variate ale acestui germen si arata ca el a fost gasit frecvent în sectiunile si frotiurile efectuate din organe scarlatinoase. Cantacuzino descrie prezenta acestui microb si în complicatiile supurate ale scarlatinei precum si în interiorul celulelor mari endoteliale din sinusul ganglionilor limfatici. Ceea ce îi atrage atentia în mod deosebit este faptul ca eruptiile miliare ale pielii, care prezinta de obicei un continut compus în exclusivitate din leucocite, pot sa contina uneori si microorganismul descris de el, ca singur tip de microb întîlnit.

Iepurii inoculati intratesticular cu exsudatul faringian sau sublingual de la scarlatinosi, si care foarte frecvent mor datorita unei septicemii secundare, prezinta uneori microorganismul gasit de Cantacuzino în numeroase viscere. Studiul acestui microorganism îl preocupa în continuare, desi el însusi spune : “Fara a avea dreptul de a-l considera ca agentul etiologic al scarlatinei, studiul microorganismului este foarte interesant”. Caracterele culturale ale microorganismului gasit de Cantacuzino sînt redate de acesta într-o scurta nota, prezentata la Reuniunea de biologie din Bucuresti. Microbul se poate obtine cu usurinta în cultura pura, dezvoltîndu-se rapid si abundent pe agar-sînge. In schimb, pe medii simple ( bulion, apa peptonata ) cresterea sa este mult stînjenita. Morfologia microbilor din cultura este identica cu cea gasita în frotiurile de pe mucoasa linguala, aspectul polimorf fiind reproductibil pe mediile de cultura.

Datele de care dispunea, privitoare la acest microorganism îl decid sa încerce patogenitatea lui pentru maimuta. Inocularea subcutanata sau badijonarea mucoasei nazale dupa cocainizare provoaca la M. rhesus o boala destul de caracteristica. Debutul se face cu prinderea ganglionilor submaxilari, axilari si inghinali. Intre a 2-a si a 10-a zi se obseva o ascensiune termica brusca, care poate ajunge pîna la 41°C. Uneori, se observa si o a doua ascensiune termica, întocmai ca în scarlatina umana. Dupa ascensiunea termica el noteaza aparitia unei eruptii papuloase, uneori hemoragice, diseminata pe piept, abdomen, fata interna a bratelor si a coapselor . Examenul histopatologic al organelor pune în evidenta prezenta germenului. Cu toate acestea, din sînge si organe nu se pot obtine culturi, parînd ca se gasesc numai corpi microbieni morti.

Cantacuzino conchide ca, desi boala este foarte asemanatoare cu scarlatina umana, eruptia cutanata are un caracter diferit.

Problema etiologiei scarlatinei îl determina pe Cantacuzino sa reia cercetarile sale si, împreuna cu Olga Bonciu comunica noi contributii în aceasta problema.

Astfel, el arata ca urina, sîngele defibrinat si exsudatul faringian, filtrat prin filtre Chamberland L3, inoculate la iepure, sînt capabile sa provoace la acest animal un sindrom scarlatinos.

De la iepurii inoculati cu filtrate nu s-a putut izola streptococ. Autorii lucrarii cerceteaza în continuare daca serul iepurilor inoculati cu filtrate dobîndesc însusirea de a aglutina streptococul, proprietate care se întîlneste la serul de convalescent. Serul a 12 iepuri este pus în contact cu : a) streptococi hemolitici proveniti de la cazuri de scarlatina, b) streptococi nehemolitici proveniti tot de la bolnavi de scarlatina si c) streptococi proveniti din afectiuni nescarlatinoase. Toate serurile au aratat o înalta putere aglutinanta numai fata de streptococii hemolitici proveniti de la bolnavi de scarlatina, celelalte tipuri de streptococi nefiind aglutinabile. In concluziile acestei cercetari, autorii ajung la ideea ca agentul scarlatinos este un virus filtrabil, care poate strabate filtrele L3. Faptul ca iepurii elaboreaza aglutinine fata de streptococul hemolitic scarlatinos arata ca acest microorganism are relatii cu patogenia scarlatinei si nu obligatoriu si cu etiologia ei.

In lumina acestor constatari, era greu de admis fara rezerve ca streptococul hemolitic este cauza bolii, caci aceasta se obtine si cu produse filtrate. In ceea ce priveste aglutininele antistreptococice care apar în sînge, ar fi mai curînd vorba de ” un mecanism înca obscur, dar care te face sa te gîndesti la puterea aglutinanta pe care o dobîndesc serurile de convalescent de tifos exantematic fata de Proteus X19 al lui Weil si Felix”, conchid autorii.

Etiologia scarlatinei devine si mai actuala din momentul în care sotii Dick, bizuindu-se si pe observatii mai vechi, reiau cu argumente noi în discutie rolul streptococului hemolitic.

Plecînd de la constatarea ca streptococii hemolitici îsi pastreaza aglutinabilitatea chiar dupa o cultivare prelungita pe medii de laborator, Cantacuzino si Bonciu îsi pun problema daca aceasta proprietate nu poate fi transmisa si la streptococii nescarlatinosi care nu sînt aglutinabili. In acest scop, ei folosesc doua tulpini de streptococ, una izolata de la un caz de febra puerperala si cealalta de streptococ viridans de colectie, ambele inaglutinabile de serurile convalescentilor de scarlatina.

Pe de alta parte, au preparat exsudate faringiene scarlatinoase, emulsionate în bulion si filtrate. Daca pe aceste filtrate se cultiva apoi streptococii nescarlatinosi, acestia dobîndesc proprietatea de a fi aglutinabili de catre serurile scarlatinoase, chiar numai dupa un singur pasaj. Aceasta aglutinabilitate creste cu numarul de pasaje si este strict specifica, fenomenul nefiind reproductibil cu filtrate din alte afectiuni sau de la indivizi normali. Filtratele pierd aceasta putere modificatoare daca exsudatele sînt lasate 24 de ore la gheata. In concluziile acestui articol, autorii spun : ” Totul se petrece ca si cum streptococul banal, introdus într-un filtrat de urina sau de exsudat faringian prelevat de la un scarlatinos, întîlneste un element specific si adsorbabil, capabil sa confere, dupa adsorbtie, o aglutinabilitate specifica si ereditara. Acest factor necunoscut pare a fi sensibil la actiunea prelungita a temperaturii ( 2-3° ), care l-ar face inactiv “.

In acest mod, Cantacuzino si Bonciu descopera un fenomen deosebit de important, cel al ” aglutinabilitatii transmisibile “. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca aceasta aglutinabilitate transmisibila constitutia în acelasi timp un argument în plus pentru ideea etiologiei virale ( nestreptococice )a scarlatinei, pe care Cantacuzino o adoptase.

Descoperirea facuta a stîrnit atunci un viu interes. Martin si Lafaille confirma observatiile cercetarilor romani si arata ca ” transmiterea aglutinabilitatii poate fi conferita si unor germeni diferiti, cum ar fi bacilul tific, stafilococul si pseudodiftericii “. Iar Zoller si Meersseman confirma la streptococ aceste observatii. Cantacuzino si Bonciu lucrînd în continuare, studiaza si ei fenomenul aglutinabilitatii transmisibile prin filtrate scarlatinoase la alte bacterii decît streptococul. Rezultatele obtinute sînt diferite, în functie de specia microbiana. Astfel, meningococul tip B, bacilul pseudodifteric si Proteus X19 nu sînt influentati decît foarte putin de filtratele scarlatinoase, în timp ce bacilul Eberth, paratificul A, bacilul coli dobîndesc o aglutinabilitate marcata. Stafilococul si bacilul lui Morgan devin intens aglutinabili dupa cultivarea în filtratele de produse scarlatinoase. Autorii au considerat ca adsorbtia pe bacterii a elementului specific, necunoscut, pe care îl contin filtratele scarlatinoase depinde de structura fizico-chimica a celulei microbiene.

Cantacuzino si Bonciu au subliniat în aceasta lucrare faptul ca aglutinabilitatea transmisibila este un caracter stabil din punct de vedere ereditar, mentinîndu-se la streptococ în decursul a 30 de pasaje.

Rezultatele acestor cercetari, care pledau pentru teza dupa care în scarlatina agentul etiologic nu poate fi streptococul singur, au impus continuarea a experientelor începute. O noua comunicare aduce date noi asupra aglutinarii specifice a streptococului scarlatinos în paralel cu fixarea de complement. Cantacuzino si Bonciu demonstreaza ca nu exista concordanta între aglutinabilitate si fixarea de complement decît între streptococii scarlatinosi si cei nescarlatinosi deveniti aglutinabili si serul de convalescent. Serul preparat pe animale cu diverse tipuri de streptococ are o slaba putere de fixare a complementului. Autorii conchid ca la bolnavii de scarlatina, alaturi de antigenele streptococului exista si un antigen diferit, care nu este prezent în culturile cu care se imunizeaza animale de laborator.Astfel se explica faptul ca aceste seruri pot aglutina streptococii deveniti aglutinabili, dar nu pot fixa complementul. Aparea deci ca, în serurile de convalescent, fixarea complementului nu se datoreste streptococului, ci unui alt antigen, streptococul nefiind deci decît un suport material al acestuia. Capacitatea anumitor germeni, si îndeosebi a streptococului, de a adsorbi acest antigen nu este modificata de caldura, caci streptococii ucisi la 60° pastreaza capacitatea de a cîstiga a dupa cultivarea pe filtrate scarlatinoase. Dupa Cantacuzino si Bonciu, aparitia factorului transmitator de aglutinabilitate coincide cu primele ore de boala si dispare cînd se instaleaza imunitatea; exista chiar un antagonism între prezenta factorului care transmite aglutinabilitatea si anticorpii serici. Pe de alta parte, acelasi factor este termolabil, caci încalzirea sa la 40 si la 60°C duce la totala lui inactivare.

Seria de lucrari ale lui Cantacuzino si Bonciu consacrate ” aglutinabilitatii transmisibile ” se încheie cu o nota asupra infectiei experimentale care se obtine cu streptococi scarlatinosi, cu streptococi nescarlatinosi si cu streptococi nescarlatinosi modificati de filtrate. Experientele s-au efectuat pe iepuri carora li s-au inoculat produsele studiate. In rezumat, concluziile autorilor sînt urmatoarele : a) aglutinele apar numai în serul animaleleor care au reactionat febril la infectia streptococica; b) iepurii care au primit streptococi piogeni ca atare ( deci nemodificati de filtrate ) nu au dezvoltat aglutinine, spre deosebire de streptococii scarlatinosi si de cei cultivati în prezenta filtratelor scarlatinoase , care induc puternic formarea de aglutinine; c) urina si serul animalelor care au fost infectate cu streptococ scarlatinos sau nescarlatinos, dar devenit aglutinabil, contine factorul modificator – urina în cantitate mai mare decît serul. Deci în infectia experimentala la iepure se reproduce ceea ce se observa si în scarlatina. Dar ceea ce merita subliniat este faptul ca reactiile care se obtin la animal sînt identice, fie ca se inoculeaza streptococi scarlatinosi, fie streptococi modificati. Inca o data, autorii revin asupra faptului ca nu poate fi înlaturata ideea unui agent filtrabil, vehiculat de streptococ si care ar fi raspunzator de fenomenele amintite la animalele inoculate.

Seria cercetarilor privitoare la actiunea filtratelor scarlatinoase reprezinta aportul cel mai substantial pe care l-a adus Cantacuzino în acest domeniu. Profesorul a ridicat o serie întreaga de probleme din care se desprind cel putin doua a caror actualitate este înca majora :

1) Mecanismul fenomenului de aglutinabilitate transmisibila.

2) Etiologia scarlatinei.

Problema factorului care transmite aglutinabilitatea este si astazi înca obscura. Ipotezele care pot fi luate în seama pentru discutarea acestui fenomen sînt urmatoarele :

a) Exista o forma filtrabila, sub care s-ar putea prezenta streptococul scarlatinos. Aceasta idee a fost infirmata de numeroase cercetari care au aratat inexistenta formelor filtrabile bacteriene.

b) Exista un virus care, adsorbit pe corpii microbieni ( în speta streptococii ), s-ar dezvolta în simbioza cu acestia, ceea ce ar explica si transmiterea ereditara a aglutinabilitatii. Ideea dupa care unele virusuri se pot adsorbi si chiar multiplica pe unele bacterii a fost întrevazuta de catre Zilber si denumita de acesta ” viroforie “. Pîna în prezent, fapte experimentale care sa dovedeasca pe deplin existenta viroforiei nu exista.

c) Ideea care a gasit cei mai numerosi partizani consta în faptul ca streptococul adsoarbe din filtrate un anumit antigen care ar conferi aglutinabilitatea. Deci streptococul este un agent vehiculant mecanic, fara a fi nevoie ca el sa fie viu.

Dupa unii autori explicatia cea mai plauzibila a fenomenului de antrenare Cantacuzino-Bonciu este cea pe care o da hemaglutinarea pasiva prin adsorbtia antigenelor pe hematii, cu exceptia unui singur fapt, subliniat de însusi Ion Cantacuzino, si anume: transmisia ereditara a aglutinabilitatii în cursul generatiilor care se obtin prin cultivarea în pasaje succesive a streptococului sensibilizat.

d) Jacob si Wollman în monografia lor Sexuality and Genetics of Bacteria, încadreaza fenomenul de antrenare al lui Cantacuzino în transferul ereditar al unor caractere bacteriene. Si alti autori, dupa Cantacuzino, au semnalat modificarea unor caractere microbiene dupa cultivarea lor în filtrate ( E. Burnet, Legreux si Genevray ), aceasta problema fiind, în general, studiata în ultimii ani în cadrul cercetarilor de interactiune genetica la bacterii si virusuri, demonstrîndu-se existenta unei actiuni transformante ( Avery et al. ). Jacob aminteste ceea ce E. Wollman scrisese înca în 1925, cînd propusese utilizarea termenului de ” paraereditate ” pentru toate fenomenele de achizitie a unor noi caractere printr-un mecanism asemanator cuo contagiune.

Iata deci ca mecanismul fenomenului de antrenare al lui Cantacuzino nu este nici pîna astazi lamurit. Reactiile de adsorbtie ale unor antigene pe corpii microbieni sunt oare actiuni de transformare prin factori genetici? Acesta este numai un aspect al modernitatii studiilor lui Cantacuzino, la care cercetariile viitoare ne vor da un raspuns.

In sfîrsit, trebuie spus ca problema etiologiei scarlatinei, asa cum a fost expusa de Cantacuzino la primul congres international de microbiologie din 1930 de la Paris, este si astazi actuala. Pe baza experientelor sale, Cantacuzino era partizanul convins al existentei unui virus scarlatinos si al rolului secundar pe care îl joaca streptococul hemolitic. Reactia Dick nu mai are astazi aceeasi valoare de specificitate care i se acorda în trecut. In plus, Cantacuzino aminteste esecurile care se obtineau cu seroterapia antistreptococica în formele hipertoxice de scarlatina, spre deosebire de serul de convalescent. El spunea în raportul sau : ” Ese absolut legitim sa urmam studiul practc al serotipiei antistreptococice, precum si al vaccinarii preventive si sa perfectionam metodele, caci nimeni nu poate sa afime, la ora actuala, ca prin cultivarea streptococului scarlatinei nu se realizeaza în acelasi timp, într-o oarecare masura, si cultura unui virus specific, a carui existenta credem ca o întrevedem astazi”.

Astazi, în era antibioticelor, problema rolului pe care l-ar putea avea în scarlatina un virus continua sa fie o preocupare a cercetarilor, caci etiologia acestei boli înca nu este pe deplin elucidata.

 

LUCRARILE ASUPRA IMUNITATII

Considerînd lucrarea profesorului Cantacuzino privind modul de distrugere a vibrionului holeric în organism – care a facut obiectul tezei sale de doctorat în medicina ( 1894 ) si a constituit primul sau mare studiu experimental – nu este lipsit de interes, sa citam fraza cu care îsi începe teza sa si cu care se deschide, totodata, si seria lucrarilor sale în domeniul imunologiei : ” Legea luptei pentru viata îsi gaseste în faptul imunitatii expresia sa cea mai sesizanta “.

Teza lui Cantacuzino, care stabilea corelatia constanta dintre intensitatea leucocitozei si fagocitozei, pe de o parte, si disparitia vibrionilor din organism, pe de alta parte, a reprezentat o contributie însemnata în sprijinul rolului fagocitozei în imunitate – doctrina elaborata de Mecinikov pe baza unor temeinice studii biologice.

Curînd dupa publicarea tezei sale, care se remarcase nu numai prin valoarea rezultatelor obtinute, ci si prin elaborarea modelelor experimentale, tînarului savant si discipol al lui Mecinikov, Ion Cantacuzino i se încredinteaza redactarea unui amplu studiu de sinteza asupra fagocitozei în regnul animal. Prefatata de Ilia Mecinikov, aceasta ampla prezentare a cunostintelor de pîna atunci în domeniul fagocitozei a aparut în ” L’année biologique ” din 1896.

Articolul care urmeaza aceasta prefata, redactat de un tînar savant tot atît de competent în problemele de istorie naturala cît si în cele de patologie, arata foarte bine stadiul actual al capitolului biologiei referitor la fagocite si la fagocitoza “, scria Ilia Mecinikov, atragînd astfel atentia asupra faptului ca orientarea dubla a lui Cantacuzino, de biolog si de patologist, îl facea deosebit de competent pentru un studiu adîncit al acestei mari probleme. Trebuie sa mentionam de altfel ca acelasi mod de a tine seama de conexiunile fenomenelor si de a trata problemele de patologie în cadrul larg al legilor si fenomenelor biologice de care nu pot fi desprinse, a fost factorul cel mai important care i-a îngaduit si lui Mecinikov, sa aduca o contributie stralucita în medicina, prin elaborarea teoriei fagocitozei.

In ceea ce priveste lucrarea lui Cantacuzino asupra structurilor si functiunilor fagocitare în regnul animal, vom remarca de la început faptul ca examinarea filogenetica si comparativa a fenomenelor si a relatiilor lor cu factorii de mediu, reprezinta coordonata de baza a acestui vast studiu de sinteza.

Analizînd cercetarile maestrului sau, Cantacuzino atrage atentia asupra modului în care Ilia Mecinikov a privit problemele activitatii fagocitare, sub o perspectiva foarte cuprinzatoare, stabilind importanta si caracterul de generalitate pe care îl are fagocitoza în biologia metazoarelor, precum si evolutia filogenetica a fenomenului.

Diferentierea progresiva a unei foite medii, ale carei elemente pastreaza proprietatile de digestie intracelulara si adaptarea acestei foite la protectia organismului împotriva parazitilor imigrati si a corpilor straini de orice natura, acesta este faptul care rezulta din toata aceasta serie de lucrari ale lui Mecinikov “, scrie Cantacuzino, subliniind astfel punctul de vedere evolutionist în conceptiile biologice ale maestrului si importanta fenomenelor de adaptare pe care acestea le pun în lumina. Cantacuzino însusi va adopta mai tîrziu în cercetarile sale un mod analog de a aborda problemele imunitatii la nevertebrate.

Ion Cantacuzino priveste problema ” aparatelor “, ca si a activitatilor fagocitare, prin prisma principiului adaptabilitatii organismelor la mediul înconjurator.

Acest principiu este aplicat de Cantacuzino la un registru extrem de larg de fenomene, de la nivelul activitatilor celulare sau subcelulare pîna la acela al unor organizari si functiuni superioare.

Astfel, de pilda, sub aspect morfologic, aparitia polimorfonuclearelor este asemanata de Cantacuzino cu un proces de adaptare a amibocitelor primitive la conditiile noi de mediu, reprezentate de aparitia unui sistem sanguin închis, în conditiile caruia fagocitele îsi pot exercita activitatea in urma diapedeza.

Cantacuzino a subliniat importanta si caracterul de generalitate a capacitatii materiei vii de a reactiona la stimulii din mediu: ” Orice celula vie, de fapt, este sensibila la excitatiile exterioare, adica la schimbarile bruste ale mediului; fiecare reactioneaza în felul sau “. El explica in aceasta ordine de idei si chimiotactismul fagocitelor: ” Elementele migratoare, a caror caracteristica este motilitatea, reactioneaza ( la schimbarile bruste ale mediului ) miscîndu-se, ele se apropie sau se departeaza de substanta compatibila sau nu cu viata lor” si in continuare:”Nu numai ca leucocitele sînt sensibile la excitatiile chimice, dar aceasta sensibilitate se poate modifica astfel, încît chimiotactismul lor poate, gradat, din negativ sa devina pozitiv pentru o aceeasi substanta. ” El citeaza afirmatia lui Mecinikov : ” Sensibilitatea chimiotactica nu este o marime constanta “, si adauga : ” Ea este cu totul relativa “.

Lupta fagocitelor impotriva unor agenti exteriori a fost privita de Cantacuzino tot ca o urmare a excitabilitatii lor si, prin aceasta, ca o forma de manifestare a capacitatii lor de a reactiona la schimbarile de mediu : ” Este bine înteles ca, într-o asemenea lupta, proprietatea pe care o au organismele de a se adapta la conditii noi joaca un rol considerabil din punctul de vedere al rezultatului final. Astfel vedem cum nevertebratele cu tegumente moi, a caror cavitate generala comunica direct cu mediul ambiant, ofera microbilor si parazitilor în general o rezistenta foarte mare. Aceasta întrucît, la asemenea organisme, invaziile microbiene fiind un fapt relativ frecvent, rezultatul acestei lupte des repetate este o selectie în elementele fagocitare si o perfectionare a aparatului defensiv. Dimpotriva, vedem ca nevertebratele pe care o carapace puternica sau învelisuri chitinoase le protejeaza obisnuit împotriva infectiilor sînt foarte sensibile si sucomba aproape întotdeauna cînd un dusman ajunge din întîmplare sa patrunda în tesuturile lor “.

Din modul in care Cantacuzino analizeaza fenomenele biologice, luand drept caz particular fagocitoza, rezulta tendintele sale net evolutioniste, moderne la acea epoca : ” Daca functionarea tesuturilor se modifica oricît de putin, daca natura secretiei lor variaza, daca celulele mobile nu mai sînt respinse, rezultatul luptei se schimba si tesuturile vii sînt atacate de aceste elemente si distruse, adesea în detrimentul organismului, ca în cazul în care leucocitele devoreaza celulele nervoase, incapabile de a se regenera . S-a obiectat adesea teoriei fagocitare a imunitatii ca fagocitele, departe de a fi agenti de aparare, servesc adesea la discriminarea în organism a germenilor infectiosi si sînt chiar distruse de acestia din urma. Este aici o forma speciala a vechiului argument teologic, care ar vrea sa vada într-un aparat oarecare organul predestinat al unei functiuni perfecte. Fagocitele nu sînt predestinate în nici un mod sa distruga microbii patogeni sau sa manînce tesuturile care trebuie sa dispara. Studiul faptelor ne arata ca activitatea fagocitelor se manifesta în toate împrejurarile în care iritabilitatea lor este pusa în joc, aceasta activitate fiind adesea prejudiciabila organismului. Astfel se întîmpla ca, în numeroase cazuri patologice, celulele nervoase – aceste elemente cu atît mai pretioase cu cît ele nu se genereaza – devin prada fagocitelor care le distrug “.

Aceeasi orientare evolutionista l-a determinat pe Cantacuzino sa sublinieze si rolul selectiei naturale : ” Rezultatul acestei lupte perpetue este acela ca orice element slabit, incapabil de a se apara, dispare; astfel, fagocitele însesi sînt adesea devorate de catre fagocitele mai puternice; astfel se perfectioneaza, prin selectie, un aparat care debaraseaza organismul de organele sau tesuturile cu functionare încetinita. Acesta este mecanismul de disparitie a unei multimi de organe larvare; tot în acest mod sînt distruse toate elementele batrîne, bolnave, incapabile de a reactiona”.

Cu un deosebit spirit dialectic Cantacuzino evidentiaza si pe un alt plan consecintele posibile ale proceselor de selectie, situîndu-se astfel printre cei care au anticipat o notiune care si-a facut loc mult mai tîrziu în medicina : este vorba de actiunea selectiei si în directia aparitiei unor tulpini rezistente de germeni. Astfel, oprindu-se asupra unor lucrari ale lui Werige ( 1894 ) în care au fost cercetate efectele inocularii intravenoase a bacilului anthracis la iepure, Cantacuzino a aratat ca, în cazurile în care activitatea fagocitara nu a putut sa se manifeste decît incomplet, a rezultat un proces de selectie, care a condus la formarea unei tulpini de bacterii mult mai virulenta, împotriva careia fagocitele nu mai erau eficiente.

In interpretarea fenomenelor de imunitate, Cantacuzino s-a opus initial ” teoriei bactericide a umorilor “, potrivit careia un organism rezista microbilor pentru ca umorile sale reprezinta un mediu incompatibil actionand ca un antiseptic.

Cantacuzino s-a opus si “teoriei antitoxice a imunitatii”, sustinuta de Behring, Ehrlich si altii, potrivit careia organismul vaccinatilor rezista la infectie pentru ca umorile acestora ar poseda substante chimice capabile de a neutraliza si a distruge toxinele microbiene pe masura ce acestea se produc, ne acceptand aceasta teorie ca singurul mod de a expilica fenomenul.

Ion Cantacuzino se raliaza cu convingere doctrinei lui Mecinikov asupra fagocitozei, care a pus în lumina în chip stralucit rolul activ al macroorganismelor în procesele de imunitate, ansamblul fenomenelor care se produc atît din partea macro-, cît si din partea microorganismelor în cauza.

Rolul fagocitozei în procesele de imunitate, pus în evidenta de catre Ilia Mecinikov, nu mai putea fi pus la îndoiala, dar problema interventiei si a unor influente umorale a ramas deschisa si a facut obiectul unei vii ciocniri între Mecinikov si adversarii sai, la Congresul de la Berlin.

Curînd însa, în laboratorul lui Mecinikov, lucrarile lui Bordet asupra hemolizinelor si asupra complementului au atras din nou atentia asupra rolului jucat de umori în fenomenele de imunitate. Adept al teoriei fagocitare, de a carei justete era încredintat, Cantacuzino nu a întîrziat totusi sa ia în consideratie si problema influentelor umorale.

Cantacuzino nu s-a multumit sa studieze proprietatile anticorpilor in vitro. Pe aceasta linie de preocupari, cercetînd daca exista sau nu un paralelism între reactiile umorale constatate in vitro si cele existente in vivo Cantacuzino a observat ca un ser care este hemolitic pentru iepure in vitro si in vivo poate sa constituie si un stimulent al hematopoiezei ( in vivo deci ) atunci cînd este administrat în doze slabe. ” Daca se studiaza actiunea dozelor din ce în ce mai slabe, se constata ca exista pentru fiecare individ o doza minima sub care hemolizina injectata devine stimulent pentru hematopoieza “.

Cantacuzino a considerat acest fenomen ca pe un caz particular care poate fi încadrat sub o perspectiva mai larga, subliniind în legatura cu aceasta caracterul relativ al actiunilor toxice. El a afirmat : ” Cu cît înaintam în studiul actiunilor toxice, cu atît mai mult ne dam seama ca toxicitatea este o notiune foarte relativa si ca numeroase substante care par la prima abordare incompatible cu viata celulelor reprezinta, dimpotriva, în doze slabe stimulenti biologici de primul ordin. Actiunea excitanta a serului hemolitic nu este decît un caz particular al acestei legi, care pare chemata sa devina generala. ”

In timp ce reactiile fagocitare fusesera puse în evidenta de catre Mecinikov pentru toata seria animala, reactiile de imunitate umorala nu erau cunoscute decît pentru om si pentru cîteva vertebrate superioare. Se punea astfel problema daca si acest tip de imunitate reprezenta sau nu o proprietate de ordin general. In clarificarea acestei probleme Cantacuzino avea sa aduca o contributie deosebit de însemnata.

Pentru profesorul Cantacuzino, imunitatea a fost toata viata în centrul preouparilor sale stiintifice si, dupa exemplul maestrului sau Ilia Mecinikov, el a abordat întotdeauna studiul problemelor de imunitate pe o ampla baza biologica. Modul sau de a cerceta aceste probleleme ca naturalist si nu numai ca patologist, îmbinînd – în interpretarea fenomenelor – cele doua perspective, i-a permis sa obtina rezultate deosebit de valoroase.

Cantacuzino descopera în 1912, în laboratorul de la Banylus, prezenta – la specia de nevertebrate Eupagurus prideauxii – a unor anticorpi naturali apartinînd grupului lizinelor.

Incepînd de la aceasta data el a abordat, pentru a nu o mai parasi niciodata problema imunitatii la nevertebrate. Acest vast studiu, intrepprins asupra principalelor grupuri de nevertebrate, a fost realizat în laboratorul de la Roscoff, unde revenea în fiecare an.

Rezultatele de ansamblu ale acestui ” studiu magistral” ( cum îl caracterizeaza dupa moartea profesorului Cantacuzino savantul francez M. Tiffeneau ) le-a expus pe larg în 1923, cu prilejul celei de-a 75-a aniversari a Societatii de biologie din Paris, si ele au aparut in extenso în volumul jubiliar tiparit cu aceasta ocazie.

I. Mecinikov a fost primul cercetator care a abordat studiul filogenezei imunitatii sub aspectul reactiilor celulare. El a fost convins ca fenomenele de infectie si imunitate au aparut în procesele de evolutie legate de selectia naturala în lupta pentru existenta dintre organisme si de complicarea organizarii fiintelor vii.

Daca în aceasta problema cercetarile lui Mecinikov asupra fagocitozei adusesera date de o exceptionala însemnatate si deschisesera perspective extraordinar de largi, pîna la Cantacuzino procesele de aparare ale nevertebratelor împotriva infectiilor sau proteinelor straine au fost foarte putin studiate în ceea ce priveste rolul umorilor, relatiile dintre reactiile umorale si cele celulare sau existenta eventuala a unor forme de imunitate noi, caracteristice. Sub aspectul reactiilor umorale, problemele de imunitate fusesera cercetate aproape exclusivcu privire la om si la formele animale cele mai apropiate de acesta, vertebratele cu temperatura constanta.

In însasi conturarea temei – problema imunitatii la nevertebrate – apare modul profesorului Cantacuzino de a aborda problemele si fenomenele sub aspect evolutiv si în ansamblul lor, în conexiunea lor reciproca. El a vazut în mod just însemnatatea studierii filogenetice a proceselor care au dus la aparitia diverselor forme ale imunitatii si însemnatatea stabilirii relatiilor dintre aceste modalitati variate de reactie. Cantacuzino considera ca extinderea cîmpului de cercetare si asupra unor zone mult mai putin explorate pîna atunci ale imunitatii în scara animala îsi are importanta sa neta ” din punctul de vedere al interpretarii fiziologice a reactiilor de imunitate în general “.

Cantacuzino a putut, pe aceasta baza, sa generalizeze – pentru ansamblul scarii animale – existenta imunitatii umorale, pîna atunci cunoscuta numai pentru o serie de mamifere.

In acest prim studiu complet al mecanismelor imunitatii la nevertebrate, Cantacuzino a surprins legatura fiziologica care leaga fenomenele de imunitate naturala cu cele de imunitate cîstigata. ” Sa nu uitam – noteaza el – ca tocmai datorita faptului ca a studiat reactiile inflamatorii la nevertebrate Mecinikov a putut sa dea o interpretare generala a inflamatiei si sa defineasca semnificatia sa biologica “.

In abordarea acestui studiu, Cantacuzino a plecat de la cateva intrebari:

a). daca este just sa se vorbeasca de o problema a imunitatii la nevertebrate, considerate ca un grup aparte,

b) daca reactiile de imunitate prezinta la aceste animale caractere destul de particulare pentru ca ele sa devina obiectul unui studiu distinct si

c) daca nu s-ar putea, mai simplu, sa se extinda la aceste fiinte notiunile cîstigate prin studiile pe vertebratele superioare.

Atragînd atentia asupra deosebirilor de mediu intern care imprima asupra proceselor umorale ale celor doua mari categorii de fiinte – vertebrate si nevertebrate – caractere cu totul diferite, Cantacuzino mereu preocupat de problema plasticitatii organismelor si a adaptarii lor la conditiile înconjuratoare, a insistat si asupra realtiilor dintre mediul intern si cel extern :

Determinismul proceselor umorale este influentat la nevertebrate de o serie de conditii fizico-chimice care le sînt foarte proprii. La acestea, intr-adevar, mediul interior prezinta o dependenta mult mai mare fata de mediul exterior decît la vertebrate. Una dintre consecintele acestui fapt este aceea ca concentratia moleculara a sîngelui si a tesuturilor la speciile acvatice este susceptibila sa varieze cu concentratia salina a mediului exterior nu numai de la o specie la alta, dar cîteodata într-o aceeasi specie, de la un moment la altul.

In aceast studiu Cantacuzino porneste de la premiza ca exista o mare diferenta de mediu intern ( la rîndul sau dependent de cel extern ) al acestor doua mari categorii de organisme. Aparitia la vertebrate a unui sistem capilar sanguin care multiplica infinit suprafetele de contact între endoteliile vasculare si plasma este ea singura deajuns pentru a imprima umorilor acestor fiinte un caracter cu totul nou. Expresia morfologica a acestei noi stari de lucruri este aparitia leucocitului polinuclear, al carui nucleu deformabil este eminamente adaptat la diapedeza prin peretii capilarelor si care lipseste în întreaga serie a nevertebratelor. La nevertebrate, mediul interior prezinta, fata de mediul exterior, o dependenta infinit mai mare decît la vertebrate. Pe aceasta baza, Cantacuzino conchide : ” Ansamblul conditiilor mediului interior, realizate la nevertebrate, difera într-o asemenea masura de ceea ce exista la animalele superioare, încît un studiu al problemelor de imunitate limitat la nevertebrate nu numai ca este deplin justificat de fiziologia foarte particulara a acestor fiinte, dar în plus, nu poate sa aduca rezultate utile decît cu conditia de a fi abordat cu ajutorul unor metode diferite de cele folosite în mod clasic la vertebratele superioare “. Cantacuzino, atrage atentia asupra influentei pe care o pot avea asemenea variatii ale mediului umoral asupra reactiilor de imunitate.

Mai mult, el considera ca însesi metodele folosite pentru a pune în evidenta reactiile umorale ” trebuie sa varieze si sa-si schimbe aspectul dupa conditiile fizico-chimice ale acestui mediu interior “.

Teama de generalizari nejustificate de fapte, recunoasterea necesitatii de a se tine seama de caracterele proprii ale diverselor grupe de fiinte vii, justificate de particularitatile structurii si ale mediului lor intern si extern, îl fac sa considere ca ” trebuie sa se renunte, atunci cînd este vorba de fenomenele de imunitate, la înglobarea într-o formula fiziologica unica a totalitatii nevertebratelor “. Dupa ce enumera deosebirile marcate de mediu interior la diversele grupuri de nevertebrate, Cantacuzino conchide : ” Sa ne pazim de a generaliza si de a extinde grabit în lumea întreaga a nevertebratelor constatarile facute pe un grup izolat “.

In ciuda unor constatari ca aceea a lui Mecinikov privind puterea neutralizanta a sîngelui de scorpion asupra veninului sau propriu, “incapacitatea nevertebratelor – scrie Cantacuzino – de a raspunde prin elaborarea de anticorpi la introducerea de antigene nu a întîrziat sa fie adoptata ca un fel de dogma de catre un mare numar de microbiologi”. Impotriva acestei dogme – pe care o explica prin folosirea unor metode experimentale prea sumare, nu îndeajuns de riguroase – a întreprins Cantacuzino cercetarea sa.

Profesorul Cantacuzino a reusit sa puna în evidenta la mai multe tipuri de Crustacei, Gefirieni si Tunificieri existenta de anticorpi naturali : hemolizine, bacteriolizine ori aglutinine, precum si de substante anticomplementare. In plus, pune in evidenta si aparitia de noi propiretati umorale dupa injectii repetate de antigene în sîngele acelor specii care, în mod normal, nu contin decît urme de anticorpi naturali. Deci nevertebratele pot fi imunizate în mod artificial. De asemenea, a descoperit la nevertebrate si posibilitatea de a elabora anticorpi antitoxici (imunitate antitoxica).

Cercetarile sale au fost efectuate pe un crustaceu marin decapod, Eupagurus prideauxii, care avînd abdomenul moale, pentru a se apara, intra în cochilia golita a unui melc. Crustaceul traieste în simbioza cu o anemona de mare, Adamsia paliata, care este fixata pe scoica ce îi serveste de adapost. Aceasta anemona poseda celule speciale, care emit filamente urticante. Toxina secretata este foarte nociva si toate animalele marine care vin în apropiere – fapt la care contribuie si curentul produs de coroana de tentacule vesnic în miscare a anemonei -sînt omorîte, apoi digerate de anemona. Cantacuzino a demonstrat ca toti crustaceii înruditi cu specia cu care anemona traieste în simbioza sînt foarte sensibili la cantitati infime de toxina. Cum se face atunci ca specia cu care anemona traieste în simbioza rezista la cantitati mari de toxina? Profesorul Cantacuzino a dovedit experimental ca insebilitatea crustaceului se datoreste faptului ca mici cantitati de toxina provenite din filamentele urticante ale anemonei patrund în intestinul animalului, imunizîndu-l progresiv contra otravei distrugatoare.

Acest fapt arata ca în cazul eupagurului, ne gasim în prezenta unui frumos exemplu de imunitate dobîndita si transmisibila pasiv, analoaga celei ce se întîlnesc la vertebrate.

In unele cazuri, anticorpii pot fi decelati prin reactia de fixare a lui Bordet-Gengou. Astfel, serul crabilor parazitati de saculine fixeaza complementul în prezenta unui extract de saculina, pe cînd serul crabilor normali este inactiv.

O explorare atenta si completa a fenomenelor i-a permis lui Cantacuzino sa descopere la nevertebrate existenta unei forme particulare de imunitate, pe care a denumit-o ” imunitatea de contact “, si prin care el întelege un tip intermediar al reactiilor de imunitate, între imunitatea celulara si umorala. ” Absenta aglutinarii sau a hemolizei de catre umori nu implica cu necesitate inexistenta acestor proprietati; se întîmpla destul de des ca ele sa nu se manifeste decît în vecinatatea imediata a anumitor celule ( lezate sau nu ) si atunci tocmai în contact cu însesi aceste elemente trebuie sa fie ele cercetate in vitro, altfel existînd riscul de a le lasa sa treaca neobservat “.

Acest grup intermediar cuprinde deci seria reactiilor de imunitate care se petrec în afara celulelor, dar în contactul lor imediat.

Exemplul cel mai caracteristic pentru imunitatea de contact pe care l-au adus cercetarile lui Cantacuzino este acela al reactiilor care au loc în contact cu ” urnele ” sipunculilor.

Elementul celular care, în lichidul cavitatii generale a speciei Sipunculus nudus, domina întreaga aparare a organismului este urna, care – dupa cum mentioneaza Cantacuzino – nu are (cel putin la aceasta specie) nici o capacitate fagocitara. La sipunculul normal, nevaccinat caruia i s-a inoculat în cavitatea generala o cultura pura de bacterii, distrugerea acestor germeni este datorita în întregime fagocitelor, desi actiunea acestora este puternic favorizata de o anterioara imobilizare a particulelor la polul posterior al urnei. Urnele epuizate ( cu germeni ) parasesc lichidul cavitar : miscarile lor se încetinesc, ele cad pe lînga peretii cavitatii si sînt în curînd înconjurate de amibocite; acestea formeaza în jurul lor vaste plasmodii, în sînul carora urnele vor fi resorbite, împreuna cu încarcatura lor de bacterii. La sipunculul imunizat are loc o intensificare remarcabila a tuturor reactiilor de aparare, dar apar, totodata, si proprietati noi. In interiorul substantei vîscoase secretate de urne prin polul lor posterior, si deci în contact imediat cu acesta, poate fi constata o energica transformare a bacteriilor în granule, în afara leucocitelor. Aceste actiuni de bacterioliza ce se produc în vecinatatea imdiata a urnelor sînt fenomene ale imunitatii de contact.

Alte fenomene apar la în interiorul plasmei sipunculii vaccinati. In vitro urnele lor încarcate de bacterii (si în prezenta a amibocitelor), au o tendinta de aglutinare, urmata si de liza bacteriilor, care nu se manifesta la martorii normali. Acolarea la urne se produce numai pentru particulele straine, hematiile proprii ale sipunculului fiind excluse din acest proces .

Cu obisnuita sa tendinta de a patrunde în esenta intima a fenomenelor, Cantacuzino întreprinde, împreuna cu F. Vlès, experiente de cataforeza cu elementele figurate ale sîngelui sipunculului si cu hematii straine introduse experimental în organismul acestuia. Rezultatele acestor experiente sugereaza faptul ca, în procesele de acolare mentionate, intervin forte de natura electrostatica, a caror rezultanta ar fi o selectie între hematiile proprii ale organismului si particulele exogene.

In cercetari ulterioare, întreprinse în colaborare cu Eugenia Soru (1931), Cantacuzino extinde asupra fiziologiei vertebratelor acest punct de vedere nou, aratînd ca fenomenul curios – si pîna atunci neexplicat – al acolarii epiploonului mamiferelor la portiunile lezate ale cavitatii peritoneale tine de un proces fizic analog , determinat de diferenta considerabila de potential electric care se stabileste între epiploon si portiunea lezata.

Dupa cum remarca M. Tiffeneau, într-un studiu anterior citat, Cantacuzino a adus astfel în domeniul imunitatii si al patologiei generale o idee noua si fecunda, aceea a influentei fortelor electrostatice asupra fenomenelor vietii.

Este interesant ca lucrarile lui I. Cantacuzino asupra imunitatii la nevertebrate au fost reluate de cercetatorul american Fr. Bang din Baltimore, care s-a deplasat chiar la laboratorul statiunii biologice marine de la Roscoff în acest scop. In revista engleza ” Nature ” din 1962, acest cercetator arata importanta studiilor lui Cantacuzino asupra imunitatii nevertebratelor si sustine ca e un lucru extrem de important sa se reia acest fel de cercetari cu mijloace tehnice moderne.

Cantacuzino vede în reactiile de imunitate o tendinta de adaptare a organismelor la unele conditii de mediu noi. Astfel, cu privire la imunitatea naturala împotriva infectiilor, care exista si la nevertebrate, el scrie : “… Este vorba aici de o notiune inseparabila de aceea a vietii însasi a individului, care traieste în situatia unui conflict permanent cu fiintele microscopice care îl înconjura si tind sa violeze continuu integritatea tesuturilor sale. Intre aceasta imunitate naturala, care conduce în fiecare clipa la eliminarea si la distrugerea celulelor sau a albuminelor straine, si simbioza adevarata (trecînd prin microbismul latent), exista toate starile intermediare “.

Legînd studiile de fiziologie de cele de imunitate, în perioada 1908-1909 profesorul Cantacuzino a întreprins, împreuna cu C. Ionescu-Mihaiesti , o serie de cercetari care au demonstrat prezenta de anticorpi specifici în serul iepurilor imunizati cu doze progresive de pepsina (injectate intravenos) ca antigen. Prezenta acestor anticorpi a fost decelata in vitro prin reactii de fixare a complementului; fragmente ale anumitor tesuturi prelevate de la iepuri imunizati în acelasi mod se dovedesc mai rezistente fata de actiunea sucului gastric decît fragmentele corespunzatoare prelevate de la animale neimunizate cu pepsina. Aceste cercetari s-au incadrat într-o orientare inovatoare, în directia studiului valorii antigenice a unor enzime, problema de o deosebita însemnatate teoretica si practica.

Una dintre problemele care, data fiind formatia sa, era firesc sa-i trezeasca rapid interesul, a fost aceea a originii anticorpilor. Intrebarea pe care si-a pus-o a fost daca si în ce masura acesti factori nu sînt si ei în legatura cu mecanismele celulare de aparare.

Chestiunea originii anticorpilor începuse sa fie studiata înca de prin 1898. Pleiffer, Marx, Wassermann si Levaditi întreprinsesera unele experiente în ceea ce priveste originea bacteriolizinelor; Mecinikov si Tarasevici s-au preocupat de originea anticorpilor citolitici, Dungern, Kraus si Levaditi de cea a precipitinelor. Multe dintre observatiile lor au sugerat provenienta anticorpilor din organele limfoide.

Problema celulelor formatoare de anticorpi fusese abia deschisa si Kraus, de exmplu – care consemnase influenta defavorabila a extirparii splinei asupra aparitiei anticorpilor – credea înca într-o origine vasculara, probabil endoteliala, a precipitinelor.

Prima referie la problema originii factorilor umorali participanti la procesele de aparare antibacteriana întîlnita în cercetarile lui Cantacuzino poate fi gasita în lucrarea sa Nouvelles recherches sur le mode de destruction des vibrions dans l’organisme, aparuta în 1898. In aceasta lucrare Cantacuzino, ocupîndu-se de fenomenul lui Pfeiffer, emite parerea ca substanta ” bactericida ” nespecifica, termolabila – care împreuna cu cea ” preventiva “, specifica si termostabila , determina transformarea în granule a vibrionilor – , provene din leucocite printr-un proces de ” fagoliza “, fenomenul amintit nefiind, dupa el, altceva decît o extindere în mediul extracelular a functiei fagocitare.

Patru ani mai tîrziu, în lucrarea Recherches sur le mode de résorption des cellules hépatiques injectées dans l’organisme , Cantacuzino reia acceiasi idee, admitînd de asta data originea macrofagica a sensibilizinelor. Pe baza unui material experimental apreciabil, el arata ca distrugerea, în organismul unui animal, a unor celule hepatice de alta proveninta introduse experimetal revine esentialmente celulelor mononucleare. Descriind cu multa amanuntime fenomenele de digestie intracelulara observate, el retine totodata faptul ca, la un moment dat, are loc o topire a periferiei macrofagului cu eliberarea în umorile ambiante a produselor elaborate în vacuolele digestive. ” Ne aflam – spune el – în fata unui fenomen întrutotul comparabil cu secretia unor glande, zis prin ” topire celulara “. Este deci posibil ca acesta sa fie mecanismul prin care substanta sensibilizante ( anticorpul hepatolitic ) sa fie secretat în umorile animalului “.

In aceste lucrari, problema originii factorilor umorali de aparare nu este tratata, totusi, decît tangential. Ea va constitui însa, dupa alti cinci ani, obiectul unor lucrari care, prin importanta cîtorva dintre faptele consemnate, situeaza pe autorul lor printre precursori.

Este vorba despre patru lucrari intitulate : Apparition de précipitines dans le sang consécutivement a l’inoculation de sérum normal par la voie stomacale, Sur l’origine des précipitines, Sur la formation de substances précipitantes pour les sérums chez des lapins qui ont reçu une injection d’aleurone dans le péritoine si Recherches sur l’origine des précipitines .

Una dintre observatiile de baza cuprinse în aceste lucrari se refera la faptul ca aparitia precipitinelor în sîngele circulant este precedata, chiar la 3-4 zile dupa injectarea de antigen, de aparitia lor în organe, si anume în primul rînd în cele limfoide, ordinea, ca importanta, a acestora fiind : splina, ganglioni limfatici, maduva osoasa. Merita sa fie retinuta de asemenea constatarea ca, dupa administrarea intraperitoneala a antigenului -cînd actiunea precipitanta a extractelor din organele limfoide este mai slaba, – se remarca, în schimb, o intensa productie locala de precipitine în extractele din depozitele fibrinoase peritoneale, dupa cum provocarea la animalul imunizat a unui abces subcutanat ( cu aleuron ) poate incita o productie locala de precipitine în zona inflamatorie astfel produsa.

Adîncind si completînd aceste observatii prin examene histologice minutioase, Cantacuzino noteaza ca, în toate aceste împrejurari productia anticorpilor este întovarasita de acumularea în organele si tesuturile respective a unui numar de leucocite mononucleare mari si mici, precum si de cresterea progresiva a valorilor absolute ale acelorasi elemente în sîngele circulant. ” In splina – spune el – se asista, chiar de a doua zi, la o multiplicare energica a micilor mononucleare, care invadeaza sinusurile perifoliculare, apoi sinusurile sanguine… Aceasta supraproductie de mononucleare este de asemenea foarte energica în ganglionii limfatici… Depozitul fibrinos ( din peritoneu, dupa injectarea intraperitoneala a antigenului ) contine aproximativ 3 polinucleare pentru 2 mononucleare, iar proportia acestora din urma creste cu timpul “.

Si iata si concluzia : ” Bogatia în mononuclearele exsudatelor precipitante, prezenta precipitinelor în organele bogate în macrofage ( splina, ganglioni ), enorma supraproductie de mononucleare care se constata în aceleasi organe în urma unei injectii de ser, mononucleaza sanguina, toate aceste fapte pledeaza în favoarea ipotezei ca, printre leucocite, mononuclearele sînt cele carora le revine elaborarea acestor anticorpi “.

Apare deci cu totul îndreptatit sa consideram pe profesorul Cantacuzino ca pe unul dintre precursorii celor care aveau sa fundamenteze mai tîrziu conceptiile moderne asupra originii anticorpilor.

O serie de alte observatii demne de a fi retinute se refera la efectele asocierii injectiei de antigen cu o alta de aleuron, substanta utilizata adesea pentru provocarea unor exsudate leucocitare. Cantacuzino consemneaza în experientele sale doua efecte caracteristice, si anume ca prezenta aleuronului determina, pe de o parte, o sporire a productiei de anticorpi, pe de alta însa si o oarecare diminuare a specificitatii raspunsurilor.

Realitatea este ca ceea ce a descris Cantacuzino este de fapt, un efect realizabil cu o categorie mult mai larga de substante, care ulterior au facut obiectul unor cercetari multiple si care între timp au intrat în practica imunologica curenta sub denumirea de ” adjuvanti” . Si aici deci numele lui Cantacuzino ar trebui sa figureze printre primele în ordine cronologica, desi de regula istoricul principiului adjuvantilor începe din anii 1920-1926, cînd s-au pus bazele practice ale aplicarii lor de catre Ramon.

Dar Cantacuzino semnaleaza si un alt efect al aleuronului, anume acela de a stimula, chiar la animalul normal si în absenta unei injectii de antigen, aparitia unor factori cu actiune precipitanta fata de anumite antigene seroproteice. Acesti factori apar atît în extractele de splina, ganglioni si maduva, cît si în ser, dar, spre deosebire de cei aparuti dupa injectarea unui antigen ( ser de cal cu sau fara aleuron ), ei reactioneaza în mai mica sau mai mare masura cu o serie de seruri de la diverse specii animale. Dat fiind ca lucrarea nu da indicatii despre alte proprietati ale acestei ” substante ” precipitante, este greu de spus daca e vorba de stimularea unor anticorpi naturali.

De un real interes pentru epoca respectiva sînt de asemenea rezultatele, încununate de succes, ale unor încercari de imunizare per orala a iepurilor fata de un ser heterolog. Cantacuzino noteaza aici ca, pentru a se obtine aparitia de precipitine, sînt necesare doze mari de antigen si ca anticorpii apar mai tîrziu decît dupa imunizarea parenterala si persista doar scurta vreme.

 

LUCRARI ASUPRA INFECTIEI TUBERCULOASE

Problema tuberculozei l-a preocupat pe profesorul I. Cantacuzino din primii ani ai carierei sale în Bucuresti. Era o problema de sanatate publica cu totul exceptionala.

Din 1905 au început sa fie publicate lucrari în domeniul infectiei tuberculoase, legate de boala experimentala provocata de bacilii tuberculosi degresati, încercari de imunizare contra actiunii toxice a bacililor tuberculosi degresati, reactii celulare provocate prin inoculare experimentala de bacili paratuberculosi; acidorezistenta culturilor tinere de paratuberculosi s.a.

I. Cantacuzino si-a îndreptat cercetarile spre patogenia bolii, cautînd sa evidentieze rolul corpilor bacilari tuberculosi, delipidizati, injectati animalelor de experienta. Astfel, animalul inoculat cu doze variabile de bacili omorîti si degresati prezinta urmatoarele fenomene : hipotermie, splenomegalie, eozinofilie cu necroza granulocitelor venite în contact cu bacilii, resorbtia bacililor în interiorul celulelor gigante, alteratiile fibrelor miocardice si ale epiteliului renal. Dupa 3 luni de la injectie se constata digestia aproape completa a bacililor degresati în organismul injectat.

Profesorul a cercetat de asemenea si evolutia infectiei la un animal inoculat cu bacili nevirulenti, ca bacilul paratuberculos, zis a lui Timothée. In cazul acesta apar formatiuni speciale, plasmodii, pe suprafata organelor care digera bacilul. Aceste formatiuni nu apar în tuberculoza cu bacili virulenti. Studiul evolutiei experimentale cu bacili paratuberculosi completeaza aceste interesante cercetari, a caror importanta apare cu atît mai remarcabila , cu cît cercetarile moderne subliniaza capacitatea imunogena pe care o poseda bacilii degresati.

Posibilitatea stabilirii unei imunitati solide fata de infectia tuberculoasa prin vaccinarea cu bacilul lui Calmette-Guérin l-a interesat – se poate zice ca l-a pasionat – pe profesorul I. Cantacuzino în cel mai înalt grad. Cu un entuziasm tineresc a devenit adeptul vaccinarii prin B.C.G.. Prieten vechi cu Calmette, a primit tulpina vaccinala chiar de la el, a adus-o în tara si-a dispus prepararea vaccinului, creînd si un laborator special în institut în acest scop, impunand aplicarea vaccinarii în tara la noi, mai întîi pe scara experimentala , apoi pe loturi din ce în ce mai mari de copii.

In 1928 apare primul studiu experimental clinic si epidemiologic, cuprinzînd rezultatele obtinute la aproape 3 000 de copii vaccinati si revaccinati pe cale orala. Rezultatele aratau succesul acestei vaccinari ( mortalitatea nedepasind 0,8 % în lotul celor vaccinati ).

Un nou studiu, efectuat în 1929, pe copii vaccinati si decedati din alte cauze decît tuberculoza, a aratat ca subiectii nu aveau leziuni tuberculoase decelabile, iar ganglionii lor, inoculati la cobai, nu induceau infectie tuberculoasa.

Numarul vaccinatilor cu B.C.G. în tara la noi a fost continuu sporit în urma impulsului dat de I. Cantacuzino, astfel încît în scurt timp tara noastra ajunge sa aiba cel mai mare numar de vaccinati din lume, dupa Franta.

Pe lînga aplicatia practica a instalarii profilaxiei specifice antituberculoase prin B.C.G. trebuie mentionat ca profesorul Cantacuzino a contribuit si la organizarea combaterii bolii. Astfel, crearea sanatorilor antituberculoase, asigurarea de mijloace financiare prin crearea unei loterii ai carei beneficii sa contribuie la finantarea luptei contra tuberculozei, organizarea primului Congres national de tuberculoza sub patronajul sau si stabilirea unei specializari a medicilor în ftiziologie, la care se adauga intentia crearii unei ligi de lupta antituberculoasa, sînt tot atîtea dovezi despre interesul si realizarile sale în acest domeniu. Trebuie adaugat ca, pana în ultima zi, desi bolnav , a mai lucrat în laborator ( 5 ianuarie 1934 ) si a tinut o confatuire în vederea înfiintarii ligii antituberculoase.

 

LUCRARI DIVERSE

In spiriloza gîstelor, I. Cantacuzino arata ca distrugerea spirililor nu survine în sînge, ci în splina, anume în macrofagele acestui organ. A facut cercetari si asupra unui spirochet termofil al apelor din Dax, atunci cînd s-a dus pentru o cura în aceasta localitate.

Relativ la resorbtia celulelor hepatice injectate în organism, a demonstrat rolul macrofagelor (celulele Kupffer din ficat) si al celulelor gigantice din splina în acest proces.

A facut lucrari si asupra morvei cu profesorul P. Riegler. A cercetat boala toxica provocata de injectarea intrastomacala de bacili omorîti, determinînd caile prin care bacilii ajung în circulatia generala. A studiat posibilitatea introducerii pe cale gastrica a vaccinurilor, avînd în vedere implicatiile practice ale acestei cai de administrare care au ramas de actualitate.

A descris epidemia de icter infectios din 1917, a facut încercari de seroterapie antiexantematica, lucrari asupra epidemiologiei antiexantematice, a elaborat o punere la punct a starii sanitare a tarii în 1922, a cercetat efectele vaccinarii antitifice pe cale orala în comparatie cu cea pe cale subcutanata, a sustinut rapoarte la Oficiul international de igiena asupra malarioterapiei în sifilisul nervos, asupra epidemiei de poliomielita în Romania, asupra rezultatelor bune ale seroterapiei în Romania, asupra unei epidemii de febra exantematica la Constanta, asupra uneia de exantem miliariform infantil la Bucuresti.

Printre ultimele lucrari se numara cele legate de transmiterea leprei la sobolanl alb ( în colaborare cu Tchekirian ) precum si cele privind modificarile citologice care se produc în tegument la Astacus fluviatilis în momentul napîrlirii (în colaborare cu Aristia Dîmboviceanu).

Toate aceste lucrari constituiau numai o parte dintre multiplele lui preocupari stiintifice, pentru a caror elucidare completa nu ma avea timpul necesar sa consacre studii prelungite, ca în cazul imunitatii, holerei sau scarlatinei. Multe din aceste preocupari pun probleme de deosebit interes si reluarea lor ar aduce, desigur, satisfactii depline celui ce s-ar ocupa de ele.

1. N. Iorga, In memoria prof. I. Cantacuzino, Rev. st. med., 1936, t. 48, p. 379.

Gheorghe Iancu

foto preluat de pe bastan.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comadevarul.ro

 

Gheorghe Iancu

S-a nascut la 18 noiembrie 1933, în comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu.

La vârsta de 16 ani, o întâlnire cu ofiţerul de aviaţie civilă, Partenie Popescu, avea să-i dea un drum în viaţă, căci, la îndemnul acestuia, a urmat cursurile şcolii de paraşutism. Atât de mult i-a plăcut zborul încât, la vârsta de 17 ani, a ajuns instructor. De-a lungul timpului, a bătut 39 de recorduri naţionale şi 3 internaţionale, iar cel din anul 1961 s-a dovedit a fi absolut şi definitiv.

La mitingurile aviatice, a zburat pe aripa avionului sau pe capotă, a coborât între cele două jambe (picioare ale trenului de aterizare, de care sunt prinse roţile avionului), unde, pe o scară de gimnastică din frânghie, făcea acrobaţie, stârnind admiraţia publicului.

Este maestru al sporturilor în paraşutism, a fost şi este un model în viaţă pentru mulţi, fiind considerat părintele paraşutismului românesc. La cei aproape 80 de ani, poartă cu sine 37 de ani de activitate de zbor, 4200 de lansări cu paraşuta, ultima a făcut-o în anul 2007.

A instruit generaţii de paraşutişti, a participat la un campionat mondial şi la mai multe concursuri sportive internaţionale, a fost, vreme îndelungată, pe prima pagină a ziarelor.

La 31 mai 1961, a obtinut pe aerodromul Strejnic din Ploiesti,“recordul mondial definitiv” acordat de Federatia Aeronautica Internationala, sarind de doua ori de la inaltimea de 1.000 m., cu deschidere intarziata a parasutei, si aterizand de fiecare data la zero metri de punctul fix.

 

Paraşutistul recordmen mondial

Gheorghe Iancu: După o lansare demonstrativă la Arad, august 1982 - foto: adevarul.ro

Gheorghe Iancu: După o lansare demonstrativă la Arad, august 1982 – foto: adevarul.ro

articol preluat de pe adevarul.ro

29 ianuarie 2011

Gheorghe Iancu, 78 de ani, a atins la 31 mai 1961 perfecţiunea: prima aterizare din lume la punctul fix zero. Are la activ peste 4.000 de lansări cu paraşuta şi este deţinătorul a 36 de recorduri naţionale şi două mondiale.

31 mai 1961 a fost o zi magică. Şi paraşutistul a simţit asta de dimineaţă, de la orele când aerodromul începea să se însufleţească. Era ceva în aer, şi se anunţa ceva deosebit. Era o dimineaţă de mai pe Aerodromul Strejnic din Ploieşti, cerul era senin şi paraşutiştii lotului republican îşi cărau paraşutele spre locul de îmbarcare. Visurile tuturor erau concentrate în acelaşi punct, toţi îşi doreau acelaşi lucru: să fie cel mai bun în ziua aceea.

Prima lansare cu paraşuta, la proba de 1.000 de metri, cu aterizare la punct fix, a fost record naţional, următoarea la fel, şi astfel toate cele ce au urmat, surclasându-le pe cele anterioare. 1.25 metri, 0,91 metri, 0,80 metri, totul înainta ca după un plan scris, înspre punctul fix al perfecţiunii: zero.

Dar oare avea să-l atingă cineva? Sorţii hotărâseră ca Gheorghe Iancu să sară ultimul. Era deja ora prânzului şi condiţiile meteorologice nu mai erau la fel de favorabile ca dimineaţă: vântul se înteţise un pic, azuriul cerului se mai estompase. Toate aceste semne erau traduse în cifre şi calcule în capul lui. Apoi, când zarva din minte înceta, apărea strategia.

Când avionul în care se îmbarcase a făcut ultimul viraj înainte de a intra pe linia de lansare, când altimetrul a arătat 1.000 de metri, Iancu şi-a lipit obrazul de metalul rece al cadrului uşii. Jos, aerodromul atât de familiar devenise o aglomerare de linii şi puncte.

Între ele însă, paraşutistul distinge clar groapa cu nisip încadrată de participanţii la concurs, care probabil acum privesc în sus şi aşteaptă. Acolo trebuie să aterizeze el cu paraşuta. În punctul zero, acolo unde nimeni, de nicăieri de pe planetă, nu mai aterizase, până în ziua aceea de 31 mai 1961. Şi cei de jos ştiau asta, şi el era ultimul concurent, aşa că aşteptau.

 

Un băiat a încremenit sub cer

Ca să ajungă la ziua asta, pentru Gheorghe Iancu a trebuit să fie încă o zi. Tot primăvara, la 4 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Americanii asediau Bucureştiul, şi în ziua aceea, când cerul era împânzit de avioane de bombardament, şi când toţi alergau în adăposturi sau erau deja acolo, un copil de 11 ani încremenise în curtea unei case. Obuzele se spărgeau ca la sfârşitul lumii, bombele cădeau nu departe de casa cu numărul 9, unde era un băieţel înlemnit, în jur se înălţau nori groşi de praf, fum, pâclă neagră.

Iancu se holba cu nesaţ, nu mai văzuse atâtea avioane la un loc, şi apoi click! O paraşută! Şi apoi încă una şi încă una! Soldaţii americani se salvau din bombardiere prin catapultare şi pentru Iancu încetase infernul auditiv, din care decelase doar un sunet imperceptibil, de fapt inexistent, ceva ca atunci când ninge şi doar copiii pot auzi cum ninge: plutirea paraşutelor înspre pământ.

Imaginea, senzaţia asta l-a urmărit până când destinul i-a trimis un covor pe care să păşească, însufleţit de toată forţa pasiunii lui. Şi asta s-a întâmplat când la liceul tehnic unde studia în ultimul an a venit pe neaşteptate un aviator. „Mă numesc Popescu Artenie şi sunt de la Comisia de aviaţie a oraşului Bucureşti. Vrem să organizăm o defilare cu un grup de paraşutişti pentru 1 Mai. Avem nevoie de vreo 50 de tineri arătoşi. Care dintre ei doresc să urmeze cursurile de paraşutism pot s-o facă”, asta a spus aviatorul.

După ce el a plecat, minţile băieţilor erau deja pierdute. Visau numai aerodromuri, avioane, paraşute. Gheorghe Iancu a fost printre cei care au participat la defilare, şi în cele două săptămâni de repetiţii pentru eveniment, când trebuia să-şi pună paraşuta de mai multe ori, s-o dea jos, şi apoi să meargă cu ea în spate, şi-a dat seama de ceva care avea să-i schimbe cursul vieţii: tocmai se îndrăgostise.

 

Instructor la 17 ani

Primul salt cu paraşuta l-a făcut pe aerodromul-şcoală Clinceni, avându-l ca instructor pe reputatul paraşutist Nicolae Pangică. A trecut cu bine şi de-al doilea, pentru că, explică Gheorghe Iancu, acesta este cel mai greu moment din viaţa unui paraşutist.

Este lansarea conştientă, când ai deja prima experienţă la activ, şi este saltul care îţi va spune dacă să continui sau nu. Apoi, pentru Iancu a început ascensiunea: a terminat şcoala de paraşutism ca şef de promoţie şi a făcut parte dintre primele serii de paraşutişti sportivi din România, în anul de pionierat 1950. A urmat apoi cursurile şcolii de instructor în paraşutism, absolvită tot ca şef de promoţie. La 17 ani a devenit instructor.

La 28 mai avea să atragă privirile lumii asupra României, la 31 mai 1961. Până în acea zi avea deja la activ zeci de recorduri naţionale obţinute în concursuri. Dar nu la asta se gândea acum, cu obrazul lipit de cadrul uşii avionului din care se pregătea să sară. Ci la punctul acela infim, pe care trebuia să-l nimerească, prin gestionarea paraşutei, a tensiunii, prin lupta cu vântul, cu curenţii de aer, cu emoţiile.

„Cad! O secundă, două, trei, punctual de jos creşte, devine enorm sub privirile mele fixe. Trag energic mânerul de comandă. Încă o secundă, două… Un şoc, şi încep să plutesc sub cupola de mătase a paraşutei. O senzaţie de stranie acuitate a pus stăpânire pe trupul şi gândurile mele, comandându-mi fiecare mişcare. De îndată ce m-am convins că paraşuta e bine deschisă, am apucat mânerele fantei, pironindu-mi privirile pe groapa de nisip. Căutam să determin locul de intersecţie a celor patru panouri albe care marcau punctul fix.”

“Trag energic mânerul de comandă. Un şoc, şi încep să plutesc sub cupola de mătase a paraşutei. ” „Eu îi spun record mondial veşnic”

 

„Eu îi spun record mondial veşnic”

La acea vreme, paraşutismul românesc nu era aliniat cu ce se întâmpla în lume: lotul naţional de paraşutism făcea maxim trei lansări pe zi, în vreme ce dincolo de graniţe se făceau 10 iar paraşutele noastre erau rudimentare. Totuşi, schema era aceeaşi: o singură secundă de neatenţie, o eroare imperceptibilă a paraşutistului şi paraşuta te poate arunca într-o parte sau în alta, nu are precizia unui automobil, nici la viraje şi nici la frâne.

„Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează corect. Sunt la 400 de metri înălţime şi încep să văd discul minuscule de 10 centimetri care marchează centrul cercului. E curios: discul acesta creşte, se umflă, ca o pâine bine dospită. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor din lumea întreagă.”

În ziua aceea, Gheorghe Iancu a  atins punctul zero. Perfecţiunea. Când a atins pământul, au fost câteva secunde de linişte. El era inundat de ceva ce nu poate fi transpus în cuvinte, colegii şi ceilalţi concurenţi încremeniseră. Apoi l-au aplaudat. Gândul cu care Gheorghe Iancu s-a îndreptat înspre performanţa vieţii lui poate părea desuet astăzi, chiar ridicol pentru unii.

„Asta va fi o zi măreaţă pentru România!”, şi-a spus în avion, cu obrazul lipit de geam, înainte de lansare. Acum, în vremurile noastre, orice paraşutist de performanţă poate atinge punctul 0, de fapt, există în Cartea Recordurilor un om care a realizat 30 de lansări consecutive pe punctual 0, în 24 de ore. Dar primul din lume care a făcut-o, şi care a primit de la Paris diploma de record mondial definitiv, este Gheorghe Iancu, din România.

„Eu îi spun record mondial veşnic, că asta e până la urmă”, spune Iancu, la 78 de ani, cu gândul fixat acum pe următoarea zi importantă din viaţa lui: 31 mai 2011, când se împlinesc 50 de ani de la record, şi când va marca momentul, cum altfel?, printr-o lansare.

„Sunt la 100 de metri înălţime. M-am contopit total cu paraşuta. Respir parcă numai prin voalura ei. Mâinile mele fac un singur instrument cu mâneraşele fantei. Acum, discul s-a mărit enorm. În clipa următoare tălpile mi s-au fixat chiar pe discul roşu. Miracolul, deci, s-a săvârşit. Gândul care ardea în creierul meu şi-a văzut împlinită marea obsesie. Am aterizat pe punctul zero!”

“Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează corect. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor din lumea întreagă.”

 

Carte de vizită

-1951 – Şcoala de paraşutişti sportivi.

-1962 – Şcoala de instructori paraşutişti. -Devine căpitan-comandor, după satisfacerea stagiului militar.

-1956 – Campion naţional absolut.

-1960 – Record mondial de lansare cu paraşuta pe timp de noapte, de la 1.000 de metri.

-1961 – Record mondial absolut, prin realizarea a două aterizări consecutive la 0 metri faţă de distanţa de punctul fix.

-1961 – Maestru emerit al sportului.

-1966 – Insigna de aur cu 3 diamante a Federaţiei Aeronautice Internaţionale -1970 – Instructor paraşutist în cadrul flotilei 50 Aviaţie Transport.

-Peste 4.000 de lansări cu paraşuta.

-După Revoluţie, a fost avansat la gradul de Comandor paraşutist. Diploma eliberată de Federaţia Aeronautică Internaţională

Gheorghe Iancu - Diploma eliberată de Federaţia Aeronautică Internaţională - foto: adevarul.ro

Gheorghe Iancu – Diploma eliberată de Federaţia Aeronautică Internaţională – foto: adevarul.ro

 

cititi mai mult despre si pe: presamil.ro

Ioan Dicezare (1916 – 2012)

Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgwww.rador.ro

 

Ioan Dicezare

Ioan Dicezare (n. 12 august 1916, București, d. 10 august 2012, București) a fost un as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Primele cursuri de zbor le urmează la Aeroclubul IAR Braşov, unde obţine ‘Brevetul de aptitudini de pilot de turism gradul I’ în 1936, urmat la scurt timp de brevetul internaţional gradul II.

La 1 iunie 1937 păcăleşte moartea pentru prima dată: suferă un grav accident aviatic la Braşov, în urma căruia Fleet-ul pe care îl pilota împreună cu Ion Voivozeanu se prăbuşeşte de la mică înălţime, acesta din urmă pierzându-şi viaţa.

Familia paternă a lui Dicezare era de origine italiană, numele de familie original fiind Di Cesare, însă întotdeauna a fost ortografiat Dicezare.

Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cariera militară

Urmează Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni, absolvită în 1939, şi este repartizat la Flotila I Vânătoare de la Pipera.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, din 22 iunie 1941 și până în anul 1944, a luptat pe Frontul de Est, în cadrul legendarului Grup 7 Vânătoare, unde activează până în 1944, pilotând un aparat Messerschmitt Bf 109E, inscripționat „Hai fetițo!”.

După o scurtă trecere pe Heinkel 112, pilotează numai Messerschmitt-uri, considerate cele mai bune avioane de vânătoare ale momentului.

În 1943 a făcut parte, împreună cu alţi câţiva piloţi de elită, din celebra Flotilă Udett, care executa cele mai grele şi mai riscante misiuni pe frontul de est.

A participat la campaniile militare de la Stalingrad (Bătălia de la Stalingrad  – 21 august 1942 – 2 februarie 1943), Dnipropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației militare a URSS.

La sfârșitul anului 1942 era deja un as de aviație, având la activ 5 victorii aeriene.

Este cunoscut un episod din 22 aprilie 1943 în care sublocotenent-aviator Ioan Dicezare, într-o luptă desfășurată lângă Izium a doborât un avion de bombardament de tip „Douglas Boston”, iar echipajul, luat prizonier, a furnizat date privind aerodromurile din zonă.

La 30 august 1943 este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, moment în care avea 14 victorii aeriene.

Până la 23 august 1944 a luptat, în calitate de comandant de escadrilă, la apărarea regiunii petrolifere Ploiești, împotriva acțiunilor aviației de bombardament americane.

După 23 august 1944 trece la Grupul 1 Vânătoare, unde va lupta contra Germaniei până la terminarea războiului.

Ioan Dicezare la manșa avionului BF 109E „Hai fetițo!”

La sfârşitul războiului, Di Cesare avea un palmares impresionant: 14 victorii aeriene sigure şi trei probabile (la care se adaugă numeroase victorii la sol), Ordinul Mihai Viteazul, Virtutea Aeronautică în grad de cavaler, Crucea de Fier clasa I cu frunze de stejar de aur şi Frontflug Spange in Gold.

Ordinul „Virtutea Aeronautică” de război cu spade, clasa Crucea de Aur (19 septembrie 1941) „pentru curajul cu care s-a angajat în luptă la 8 August 1941, în zona Sud-Vest, Mihailowca (Ucraina) cu un număr de avioane mult superioare patrulei lor, doborând fiecare câte un avion de vânătoare sovietic”,

clasa Crucea de Aur cu o baretă (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în luptele aeriene dela Vigoda și Palijova, când a doborât 2 avioane inamice, precum și pentru cele 55 misiuni pe front”,

clasa Crucea de Aur cu 2 barete (1 iulie 1942) „pentru curajul și eroismul arătat în luptă aeriană angajată cu aviația bolșevică când a doborât al 3-lea avion inamic”.

și clasa Cavaler cu prima baretă (16 februarie 1944) „pentru curajul dovedit în 76 misiuni, având 7 avioane doborîte”.

A fost avansat până la gradul de general-locotenent (r) (general cu 3 stele).

Așii români decorați la 30 august 1943 cu Ordinul „Mihai Viteazul”: Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Ioan Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandru Șerbănescu şi Ioan Milu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Așii români decorați la 30 august 1943 cu Ordinul „Mihai Viteazul”: Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Ioan Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandru Șerbănescu şi Ioan Milu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 1948 este arestat politic, încarcerat la închisorile Malmaison (Bucureşti) şi Piteşti, dar este graţiat din lipsă de probe.

Obligat de împrejurări să renunţe la uniforma militară sub care îşi riscase viaţa de nenumărate ori pe front, Di Cesare a fost încadrat ca şef de atelier la Întreprinderea Electromontaj din Bucureşti, apoi ca maistru instructor la Grupul Şcolar Industrial ‘Iosif Rângheţ’ pentru ca, din 1964 să fie mecanic şef la şantierul Trustului 1 Construcţii din Bucureşti.

Generalul aviator s-a stins din viaţă la 10 august 2012, cu două zile înainte de a împlini vârsta de 96 de ani.

Generalul (r) Ion Di Cesare, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu - foto preluat de pe www.rador.ro

Generalul (r) Ion Di Cesare, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu – foto preluat de pe www.rador.ro

Arhiva radioului păstrează un document sonor înregistrat în 2008, transcris de Agenţia de Presă Rador, în care generalul a lăsat publicului o mărturie valoroasă a activităţii sale de pe front.

Din această înregistrare realizată de Octavian Silivestru pentru arhiva de istorie orală a Radio România, am ales acele amintiri care descriu dimensiunea umană a acelor momente din timpul războiului:

La Stalingrad aveam bordeie în pământ, unde aveam şi comandamentul şi popota.

Fiecare escadrilă avea câte un bordei în care aveam paturi de campanie şi improvizasem nişte sobe din cărămidă – aveam cărbuni destui.

Seara aveam lumina de la un generator care era într-un automobil şi era un bec în fiecare dormitor, în fiecare bordei şi mai povesteam şi ne odihneam, se mai juca poker, table… radio aveam din ăla cu baterii.

Eu, de exemplu, aveam un Brown care prindea Londra, şi ascultam Londra.

Ne interesa tot ce se petrecea pe tot frontul european.

Acest aparat Brown prindea foarte bine şi l-am purtat tot timpul cu noi.”

***

Mâncare am avut bună, că eram întotdeauna aprovizionaţi cu mâncare de la nemţi.

Aveam bucătarii noştri, dar materia de bază pentru bucătari era de la nemţi.

Primeam zilnic pachete de ţigări, ciocolată.

Exista nişte ciocolată în cutii rotunde, cam 10 cm diametru, 2 cm grosime, în care erau două felii de ciocolată bună, nici dulce nici amară.

Şi ne mai dădeau şi alte fleacuri câteodată, cutii cu fructe, cu ce puteau să ne trimită ei.

Această normă o primeau atât ofiţerii cât şi subofiţerii.

Subofiţerii piloţi erau foarte buni.

Subofiţerii erau dezavantajaţi la prima de zbor.

Noi, ofiţerii, aveam primă de zbor 7000 lei pe lună şi ei aveau 5000 de lei.

Deci, asta era singura deosebire în afară de soldă. Solda era diferită, pe grad şi contigent.”

***

Fiecare escadrilă avea medicul ei şi un infirmier şi maşina de salvare, asta avea fiecare escadrilă..

Când era caz excepţional, te trimitea cu un avion în ţară sau într-un oraş unde era un spital mai înstărit şi îţi rezolvai problemele.

Primeam corespondenţa din ţară, de la familie, primeam ziare, nu eram izolaţi.”

***

La un moment dat, noi aveam nişte lăzi de campanie, fiecare avea numele scris acolo şi-aveam lucruri în ele…. aveam şi mâncare şi îmbrăcăminte şi lucruri din astea.

Ei bine, soldaţii noştri au fost aşa de corecţi şi aşa de mult ţineau la ofiţeri şi la piloţii unităţii respective, cel care se ocupa cu Escadrila 58 Vânătoare a venit cu lada mea de campanie în care aveam şi mănuşile…. nu lipsea nimica!

Aşa de corecţi au fost aceşti soldaţi români faţă de comandanţii lor, de piloţii lor.”

 

cititi mai mult despre Ioan Dicezare si pe en.wikipedia.org

 

Mina Minovici (1858 – 1933)

foto preluat de pe historia.ro
articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Mina Minovici

Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila – d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală.

Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

Legea nr. 149/1930, intrată în vigoare de la 12.06.1930, prevedea menținerea pe viață a profesorului dr. Mina Minovici ca director al Institutului Medico-Legal Profesor dr. Mina Minovici din București „ca o consacrare a meritelor sale excepționale, în post de director ce ocupă la acest Institut”.

Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila - d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale - foto: ro.wikipedia.org

Mina Minovici - foto: ro.wikipedia.org

În anul 1908, profesorul Mina Minovici a mumificat corpul unui bătrân cerșetor. În anul 2003, după o serie de investigații: tomografie computerizată, endoscopie, toxicologie și o cercetare amănunțită a arhivelor IML s-a constat prezența organelor în interiorul mumiei, în poziția lor anatomică normală.

Nu s-a găsit decât o singură incizie, la nivelul coapsei drepte, prin care a fost deschisă artera femurală, pentru injectarea fluidului folosit la îmbălsămare. Compoziția fluidului folosit pentru îmbălsămare era: doi litri de formol 40% și câte 250 ml de glicerină și alcool etilic de 96 de grade.

 

Institutul Național de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici”

Institutul medico-legal Profesor Mina Minovici ridicat în 1892 în Bucureşti, pe strada Cӑuzași, şi demolat în septembrie 1985 - foto: ro.wikipedia.org

Institutul medico-legal Profesor Mina Minovici ridicat în 1892 în Bucureşti, pe strada Cӑuzași, şi demolat în septembrie 1985 – foto: ro.wikipedia.org

Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” (abrev. I.M.L. sau I.N.M.L.) este un așezământ dedicat medicinei legale din București. Institutul a fost inaugurat în anul 1892 de către medicul al cărui nume îl poartă în prezent ca semn de omagiu. Este prima instituție de profil din România și din lume.

 

Istoric

Institutul a fost inaugurat la data de 20 decembrie 1892 de către medicul legist Mina Minovici, în prezența primarului Bucureștiului, Pache Protopopescu, și a ministrului de justiție Alexandru Marghiloman. Denumirea inițială, „Morga orașului”, a fost schimbată șase ani mai târziu (1898), clădirea devenind „Institutul medico-legal”, primul de acest fel din lume.

Schimbarea denumirii a fost hotărâtă de către medicul Minovici, în dorința de a iniția o rețea națională de institute specializate în sectorul medicinei legale. Se căuta izolarea serviciilor și a personalului legist de sistemul de sănătate publică și de cel psihiatric.

Institutul cuprindea o sală de autopsie cu 8 mese, o bibliotecă, un amfiteatru, săli de lucrări practice, laboratoare de anatomie patologică, criminalistică, fotografie judiciară și un muzeu alcătuit de profesorul Minovici.

 

Proiecte

Institutul susține înființarea unui muzeu de antropologie urbană în România. Proiectul a primit avizul favorabil de la Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor de Specialitate (coordonată de Ministerul Culturii și Cultelor).

Din anul 2007, institutul a inițiat un proiect ambițios de recondiționare a celui mai celebru exponat din muzeul Institutului, penisul banditului brăilean Terente. Exponatul a intrat în colecția Institutului în 1927, anul morții banditului.

Ștefan Vasali (n. 1895/1896 – d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut și sub poreclele Terente și „Regele bălților”, a fost un celebru bandit român (lipovean). Numele său este scris uneori Ștefan Vasili - in imagine, Ștefan Vasali, zis Terente - foto: ro.wikipedia.org

Ștefan Vasali, zis Terente* – foto: ro.wikipedia.org

* Ștefan Vasali (n. 1895/1896 – d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut și sub poreclele Terente și „Regele bălților”, a fost un celebru bandit român (lipovean). Numele său este scris uneori Ștefan Vasili.

Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două căsătorii eșuate. Bun cunoscător al zonei Brăilei, a obținut avuții importante prin tâlhărie vreme de mulți ani, atacând singur sau în diverse bande.

A fost închis și a evadat în mai multe rânduri, povestea sa fiind alimentată și chiar deformată de către presa de scandal a vremii. În ciuda crimelor comise, a câștigat simpatia publicului, pozând în postura de haiduc și amant ideal, fiind căutat de femei din toate stările sociale.

În anul 1924 comite mai multe infracțiuni grave care determină investirea unor sume enorme din partea statului pentru capturarea sa. Pe parcursul următorilor trei ani, traversează Bulgaria, Serbia și Grecia, continuând traiul împotriva legii. Revine în țară în 1927, când batjocorește familia preotului din satul său. Gestul determină furia foștilor complici, care vor ajuta la capturarea lui.

Cultura de masă din România, atât atunci, cât și astăzi, a dat naștere unor producții inspirate din biografia lui Vasali „Terente”. Literatura, jurnalismul și filmul au redat în mai multe rânduri episoade din biografia lui ori au imaginat noi întâmplări, iar muzica și moda vestimentară au făcut aluzie la virilitatea, cruzimea și nepăsarea lui față de lege.

Penisul lui Terente, aflat la I.M.L. Bucureşti până în 2009. Pe pielea organului sunt tatuate cuvintele: „Fut bine și apăsat la cioc” (foto: 2007) - foto: ro.wikipedia.org

Penisul lui Terente, aflat la I.M.L. Bucureşti până în 2009. Pe pielea organului sunt tatuate cuvintele: „Fut bine și apăsat la cioc” (foto: 2007) – foto: ro.wikipedia.org

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 – 1935)

foto preluat de www.radioromaniacultural.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu

Sarmiza ori Sarmisa Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu, n. 27 aprilie 1867 – d. 26 august 1935) a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept. A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 - 1935) - foto preluat de ro.wikipedia.org

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 – 1935) – foto preluat de ro.wikipedia.org

S-a născut la București la data de 27 aprilie 1867, în familia lui Dumitru Bilcescu (din Bilcești-Mușcel), fost șef al Controlului Finanțelor în vremea domnitorului Barbu Știrbey. A obținut licența în științe juridice în 1887. În 1890, în vremea când 71% dintre studentele din universitățile franceze proveneau din alte țări, Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie din Europa care a obținut un doctorat în drept. Teza sa s-a intitulat De la condition légale de la mère (“Condiția juridică a mamei”).

În 1891, ca urmare a unei campanii derulate în favoarea sa de renumitul jurist român Constantin Dissescu, Sarmiza Bilcescu a fost admisă în Baroul Ilfov (care, la acea vreme, includea și Bucureștiul), și era prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu).

Totuși, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănișteanu la șase ani după ce a fost admisă în Barou și ca urmare s-a retras din avocatură, continuând să fie însă activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

Mihail Fărcășanu i-a publicat biografia în 1947 sub pseudonimul Mihai Villara.

 

cititi despre Sarmiza Bilcescu si pe: www.radioromaniacultural.roadevarul.rolipsmagazine.roen.wikipedia.org

 

Ion Mihalache (1882 – 1963)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro

 

Ion Mihalache

Ion Mihalache s-a născut la 3 martie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni - d. 6 martie 1963, Râmnicu Sărat, în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deținuților politici) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti care i-au ascultat discursurile şi l-au urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.

Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase.

Politica economică a lui Mihalache avea în vedere de asemenea şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora.

În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.

În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat de regele Ferdinand cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”.  A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. După Primul Război Mondial, la 5 decembrie 1918, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor, împroprietărirea veteranilor din Primul Război Mondial, și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod.

Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920). O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Iuliu Maniu devine președintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreședinte. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură.

El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache - foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Între 1928 și 1930, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de interne, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

La mijlocul anilor ’30 Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de fracţiunea formată în jurul lui Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.

Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, luptând de partea armatei române până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei. Dupa acest moment, Ion Mihalache fost eliberat din armata, din ordinul personal lui Ion Antonescu.

Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu regele Mihai la pregătirea înlăturării Mareşalului Ion Antonescu la 23 August 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.

Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale, ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste.

Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ. în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile din 1946 au fost un succes pentru naţional-ţărănişti dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic.

Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti.

La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,

Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.

Prin prezenta Declarație,

țin să formulez în scris motivele:

Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.

La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.

Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.

Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.

În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.

Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.

Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:

Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.

Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.

Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.

Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.

Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.

Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:

Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:

cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,

să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.

26.10.947 ss/I. Mihalache

(Volum 2. p. 350)

din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul.

A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.

Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.

În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni, România – d. 5 februarie 1963, Râmnicu Sărat, România) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 nov. 1933 - 23 nov. 1937) al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe www.iiccr.ro

Ion Mihalache – foto preluat de pe www.iiccr.ro

La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.

 

cititi mai mult despre Ion Mihalache si pe: www.iiccr.ro; en.wikipedia.org

Constantin Brâncuși (1876 – 1957)

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.rowww.agerpres.ro

 

Constantin Brâncuși 

Constantin Brâncuși a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

 

Anii de început

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint.

Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris.

Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților.

Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

 

Opera

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.

Din această perioadă datează operele:

1897 – Craiova – Bustul lui Gheorghe Chițu

1898 – București – Bustul Vitellius

1900 – București – Capul lui Laocoon

1902 – București – Ecorșeul

1902, probabil ianuarie – București – statuetă simbolizând muzica corală românească

1902, octombrie – Craiova – bustul lui Ion Georgescu-Gorjan

1903 – București – Bustul generalului Carol Davila

1905 – Paris – Orgoliu

1906 – Paris – Copil – ghips

1906 – Paris – Supliciu – piatră

1906 – Paris – Cap de copil – bronz

1906 – Paris – bustul Victoriei Vaschide

1906 – Paris – bustul doctorului Zaharia Samfirescu

1906 – Paris – portretul pictorului Nicolae Dărăscu

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.

În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău.

În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Constantin Brâncuși, 1907-08, The Kiss. Exhibited in 1913 at the Armory Show and published in the Chicago Tribune, 25 March 1913 – foto: en.wikipedia.org

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

Domnișoara Pogany, cunoscută și sub numele francez Mademoiselle Pogány, este o statuie creată de Constantin Brâncuși în 1913, clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural național. Numele statuii provine de la pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse în 1911. Tânăra i-a servit lui Brâncuși drept model în cele câteva luni cât i-a fost și iubită - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Domnișoara Pogany, cunoscută și sub numele francez Mademoiselle Pogány, este o statuie creată de Constantin Brâncuși în 1913, clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural național. Numele statuii provine de la pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse în 1911. Tânăra i-a servit lui Brâncuși drept model în cele câteva luni cât i-a fost și iubită, cititi mai mult pe ro.wikioedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte.

Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși.

Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Armory Show, 1913, North end of the exhibition, showing some of the modernist sculptures. In Arts Revolutionists of Today (1913), the caption for this photo reads: “At the left of the picture is a much-discussed portrait bust of Mlle. Pogany, a dancer, by Brâncuși. This freak sculpture resembles nothing so much as an egg and has excited much derision and laughter…” – foto; en.wikipedia.org

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Brâncuși’s Paris studio, 1920, photograph by Edward Steichen – foto; en.wikipedia.org

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

Coloana Infinitului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Coloana Infinitului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

 

Presupusa ofertă respinsă

Unele publicații au susținut că Constantin Brâncuși ar fi făcut Statului român oferta de a-i lăsa moștenire 200 de lucrări și atelierul său din Paris, Impasse Ronsin nr. 10. Este prezentat drept dovadă procesul-verbal de la ședința prezidată de Mihail Sadoveanu, Secțiunea de Știința Limbii, Literatură și Arte a Academiei Republicii Populare Române pe 7 martie 1951.

La această ședință au participat George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Al. Toma, George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius și Krikor H. Zambaccian. În ședință a fost refuzată prezentarea de opere ale lui Brâncuși la Muzeul de Artă al R.P.R, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente, dar nu se menționează nimic despre vreo donație sau moștenire.

Cercetătorul Doina Lemny a precizat că artistul român n-a lăsat nici o notă de atelier, cu atât mai mult un testament privind donația pe care ar fi făcut-o statului român și pe care acesta ar fi refuzat-o.

 

Referințe critice despre Brâncuși

Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.

Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993.

 

Rolul în sculptură

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.

Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.

 

Decesul

În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

 

Distincții

În 1921, Direcția generală a Artelor din Ministerul Cultelor și Artelor, a înaintat tabele cu funcționari ai săi, propuși spre decorare cu ocazia încoronării proiectate pentru acel an. La poziția 31 era înscris sculptorul Constantin Brâncuși cu propunerea „ofițer al Coroanei”.

 

Moștenire

Filatelie

Serviciile poștale din Republica Socialistă România au emis, în 1982, la comemorarea a 25 de ani de la moartea sculptorului, o marcă poștală, cu valoarea nominală de [...] lei, care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși. În 1998 serviciile poștale ale Republicii Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă Coloana Infinitului / Coloana fără sfârșit, de la Târgu Jiu; valoarea nominală a mărcii poștale este de 1 leu moldovenesc. În 2016, Serviciile poștale din România au emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 1 leu, în seria „Geniu al sculpturii moderne universale”, care are reprodus portretul lui Constantin Brâncuși, din față.

 

Notafilie

În aprilie 1991, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), pe aversul căreia era reprezentat Constantin Brâncuși, din față. Pe reversul aceleiași bancnote artistul era reprezentat împreună cu câteva din operele sale. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vede imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran.

În decembrie 1992, Banca Națională a României a pus în circulație o nouă bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși privind spre stânga noastră, împreună cu două dintre operele sale. Pe revers, sunt reprezentate alte lucrări ale artistului. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vedea imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran. Alte tiraje îl prezintă pe artist, în filigran, privind spre dreapta noastră.

 

Numismatică

La 15 martie 2001, la sărbătorirea a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă comemorativă de aur cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 5.000 de lei (ROL). Moneda are diametrul de 35 mm și greutatea de 31,103 grame. Marginea monedei este netedă și a fost emisă de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare.

Pe avers, este reprezentată Coloana infinită. În stânga coloanei, central este reprezentată stema României sub care este gravat milesimul emisiunii: 2001. Denumirea țării emitente, ROMANIA este gravată urmând circular. În dreapta coloanei, pe vertical, sunt așezate valoarea nominală a monedei 5000 și denumirea LEI.

Pe revers, este reprezentat bustul sculptorului Constantin Brâncuși. Circular, au fost gravate inscripția CONSTANTIN BRANCUSI și datele care marchează evenimentul emisiunii 1876-2001. În stânga portretului, este reprezentată, în facsmil, semnătura sculptorului.

La data de 5 noiembrie 2001, cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a Moldovei a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă comemorativă de argint cu titlul de 925‰, având valoarea nominală de 50 de lei moldovenești.

Pe reversul monedei a fost gravată efigia lui Constantin Brâncuși, spre stânga, anii 1876 – 1957, alături de două dintre sculpturile sale din ansamblul monumental de la Târgu Jiu, Poarta sărutului și Masa tăcerii; circular, în partea de jos a monedei, este gravat textul: CONSTANTIN BRÂNCUȘI. Moneda este rotundă, are diametrul de 30 mm, greutatea de 16,5 grame, fiind emisă într-un tiraj de 1.000 de exemplare, întregul tiraj fiind de calitate proof.

 

În conștiința publică

Cartierul și parcul Constantin Brâncuși din București îi poartă numele.

Diverse străzi din București, Chișinău, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Cluj, Arad, Timișoara, Oradea, Petroșani, Motru, Șelimbăr, unități de învățământ din Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Medgidia, Peștișani (Gorj) îi poartă numele.

Regizorul Mick Davis intenționează să realizeze un film biografic despre Brâncuși numit „The Sculptor”, iar regizorul britanic Peter Greenaway a declarat în anul 2017 că lucrează la un film intitulat „Walking to Paris“, film ce prezintă drumul lui Brâncuși de la București la Paris în 1903, pe când sculptorul avea 27 de ani.

În Parcul Regele Mihai I al României din București se află statuia lui Constantin Brâncuși, dăltuită de Ion Irimescu.

 

19 februarie – Ziua Brâncuşi

Dedicată marelui sculptor român, Ziua Brâncuşi este sărbătorită în fiecare an la 19 februarie, data aniversării lui Constantin Brâncuşi.

Iniţiativa instituirii unei zile dedicate marelui artist român a aparţinut scriitorului Laurian Stănchescu, preşedinte al Fundaţiei Ideea Contemporană, care, încă de la 2 februarie 2015, a solicitat, printr-o scrisoare publică adresată preşedintelui Klaus Iohannis, Puterii şi Opoziţiei, şi transmisă AGERPRES, să declare Ziua Naţională Constantin Brâncuşi, pe data de 19 februarie:

Vă cer în numele memoriei lui Constantin Brâncuşi să declaraţi ziua de 19 februarie ‘Ziua Naţională Constantin Brâncuşi’ “. În opinia sa, ziua de naştere a sculptorului Constantin Brâncuşi, 19 februarie 1876, “este înscrisă în Calendarul Culturii Universale ca o dată biblică, se năştea cel care avea să fie ‘Patriarhul şi Părintele Sculpturii Moderne’, ‘Titanul din Hobiţa’, Constantin Brâncuşi, gorjeanul care ne-a dus în universalitatea lumii şi ne-a înrudit cu Dumnezeu“.

Propunerea legislativă privind instituirea acestei zile a fost iniţiată de mai mulţi parlamentari, care, în expunerea de motive, publicată pe site-ul www.cdep.ro, susţineau că declararea datei de 19 februarie drept “Ziua Brâncuşi” – sărbătoare naţională legală lucrătoare, reprezintă “o reparaţie morală faţă de refuzul şi umilirea sculptorului de către statul român atunci când a vrut să doneze toată opera sa poporului nostru”. “Constantin Brâncuşi ne-a dus în universalitatea lumii făcând din naţiunea română o mitologie. Drept urmare, este datoria noastră pentru a nu fi mai prejos de omagiul pe care îl aduce lumea contemporană lui Brâncuşi să declarăm ziua lui de naştere sărbătoare naţională. (…) Această iniţiativă onorează spiritul nostru şi în acelaşi timp arată dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de valoarea lui Brâncuşi“.

La 16 iunie 2015, propunerea legislativă a fost respinsă de Plenul Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, după ce Comisia pentru cultură dăduse un raport de respingere, motivând că “a institui prin lege o nouă sărbătoare naţională, în condiţiile în care există deja o Zi a Culturii Naţionale în cadrul căreia pot fi omagiate toate personalităţile culturii române, ar putea duce lucrurile în derizoriu“.

Câteva luni mai târziu, însă, la 4 noiembrie 2015, proiectul legislativ a fost adoptat de Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional, iar la 27 noiembrie 2015, legea prin care data de 19 februarie a fost declarată Ziua Brâncuşi ca sărbătoare naţională a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis. Potrivit Legii nr. 305/2015, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot organiza şi/sau sprijini logistic şi material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile. (www.agerpres.ro)

 

Cuvintele unui artist exilat

Cuvintele ramase de la Constantin Brancusi sunt suficiente pentru a ne da seama de maturitatea lui spirituala si artistica. Lucrarile artistice realizate de-a lungul vietii au emanat in mod firesc din insasi viata lui simpla, caracterizata de credinta si cuviosie. Referindu-se la cumintenia artei sale, Brancusi obisnuia sa spuna:

Eu am vrut sa inalt totul dincolo de pamant. Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar si pentru cei orbi. Ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata.”

M-am sacrificat intotdeauna pe mine insumi. Mi-am lasat dalta si ciocanul si am slefuit materia cu propriile-mi maini. Mi-am lasat sculpturile sa se joace cu cerul si cu oamenii, dovedind lumii ca este cu putinta o sculptura a focului. Libere, ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele insele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodata la o desavarsire completa, pentru ca insasi materia nu este desavarsita.

Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, sa iti vina sa te joci cu ele. Vreau sa sculptez forme care sa dea bucurie oamenilor. Ceea ce are intr-adevar rost in arta este bucuria. Nu ai neaparata nevoie sa intelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Misiunea Artei este sa creeze bucurie… si nu se poate crea artistic decat in echilibru si in pace sufleteasca, iar pacea se obtine prin renuntare. Bucuria si pacea, pacea si bucuria, iata ce este de dobandit!

Iubesc tot ceea ce se inalta. Pasarile maiestre m-au fascinat si nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodata. Eu nu am cautat, in toata viata mea, decat esenta zborului! Eu nu creez Pasari, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decat apa. Apa insasi!

Arta trebuie sa odihneasca si sa vindece contrarietatile interioare ale omului. Ea are aceasta misiune terapeutica: sa ne amintim de acel “catharsis” aristotelic. O sculptura desavarsita trebuie sa aiba darul de a-l vindeca pe cel care o priveste. Arta trebuie sa apropie, nu sa indeparteze, sa umple, iar nu sa sape prapastii in bietele noastre suflete… si asa destul de rascolite de intrebari. In Arta nu exista straini.

Arta trebuie sa fie realitatea insasi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitate cea mai adevarata, poate in singura realitate autentica. Ceea ce multi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor. Exista in toate lucrurile o masura, un adevar ultim. Proportia interioara este adevarul ultim, inerent in toate lucrurile.

Inaltimea in sine a unei lucrari de arta nu spune nimic, dupa cum nici lungimea propriu-zisa a unei bucati muzicale nu spune mare lucru. Proportiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul. Astazi, arta deschide toate intrarile, spre a se putea contempla principiile creatoare si frumosul absolut al legii universale. In realitate, calatoria are loc in noi.

Lucrarea de arta este precum o oglinda, in care fiecare vede ceea ce ii seamana. Sapand necontenit fantani interioare, eu am dat de izvorul tineretii fara batranete. Asa este Arta: tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Arta nu este intamplare. Cei ce au pastrat in suflet armonia ce salasluieste in toate, in esenta lucrurilor, vor intelege usor arta autentica, pentru ca vor vibra pe coardele acelorasi legi ca si natura.

Zavoiul m-a invatat sa inteleg graiul lemnului si al pietrei. Sculptorul se lupta cu materialele, piatra, bronz, marmura sau altele si urmareste sa imbine toate formele intr-o unitate perfecta si sa le insufle viata. Trebuie sa pretuim simplitatea formei, echilibrul ei precis si matematic, precum si arhitectura, tot atat de mult cat pretuim materialele.

Arta nu s-a dezvoltat decat in marile epoci religioase. Arta poate cea mai desavarsita a fost creata in timpul copilariei umanitatii. Caci, omul inceputurilor uita de grijile casei si lucra cu multa voiosie. Copiii au aceasta bucurie primordiala. Eu as vrea sa retrezesc aceasta stare prin sculpturile mele. Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.

Tot ce se creeaza prin filozofie, inteleasa ca iubire de intelepciune, devine bucurie, pace, lumina si libertate. Lucrurile nu sunt greu de facut. Ceea ce este cu adevarat greu este sa ajungem sa fim in stare sa le facem. Trebuie sa ne detasam de noi insine si de toata partinirea omeneasca, numai astfel vom izbuti sa redescoperim frumosul.

Trupul omenesc este frumos in masura in care oglindeste sufletul.

Noi nu intelegem si nu vedem viata reala decat prin rasfrangerile si stralucirile ei. Functia artistului ramane aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii si de a interpreta misterele universului. Semne se afla peste tot. Numai sa stii sa le vezi. Da. Pretutindeni dai de semne. Nu-i nevoie sa cautam formule obscure sau taine de nepatruns. Cand ti-e draga viata, iti ies in cale semnele si-i destul sa le privesti cum trebuie, ca sa le patrunzi talcul. Cei cu inima curata, copiii mai ales, le zaresc cei dintai. Priviti lucrarile pana cand le vedeti. Cei care au ajuns aproape de Dumnezeu le-au vazut.

Cand o societate nu mai cunoaste, sau amesteca binele cu raul, ea se afla deja pe povarnisul pierzaniei. Oamenii vad lumea ca pe o piramida fatala si se inghesuiesc inauntru-i, pentru a ajunge cat mai sus, inspre varfu-i, drept pentru care se si sfasie intre ei si sunt cu totul nefericiti (nemultumiti). Pe cand, dimpotriva, daca ar creste si s-ar implini in chip firesc, daca s-ar dezvolta ca si spicul de grau pe campie, fiecare ar fi ceea ce trebuie sa fie sau ar putea fi.

Dumnezeu este pretutindeni si simti asta cand uiti cu desavarsire de tine insuti, cand te simti umil si cand te daruiesti. Eu ma aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa Il pipai! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup… ma aflu printre lucrurile esentiale. Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.

Cuvinte selectate din cugetarile lui Constantin Brancusi.
Teodor Danalache – preluat de pe www.crestinortodox.ro

 

cititi mai mult despre Constantin Brâncuși si pe: www.crestinortodox.roen.wikipedia.org

Emanuil Gojdu (1802 – 1870)

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro

 

Emanuil Gojdu

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

 

Originea şi familia

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanuil Gojdu s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând Emanuil Gojdu.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9/21 februarie 1802 în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802. A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.

Tatăl lui Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie. În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu. Tatăl lui Emanuil Gojdu a purtat toată viaţa numele de Popovici. Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea.

Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.

Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: “Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821. Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu“.

Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Emanuil Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

 

Studiile

Emanuil Gojdu a urmat studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de “notar cambial”.  După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, in 1824, s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician, unde a fost numit practicant la Tabla Regească.

 

Cariera şi activitatea

În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în “Szépliteraturai Ajandék“, în anul 1826.

În perioada următoare, Emanuil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanuil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga “Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită“. Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie 1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot la 9/21 mai 1848 a redactat “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Emanuil Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Emanuil Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege “pentru egala îndreptățire a naționalităților“. “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii“.

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria - (pictură de Miklós Barabás)  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Fundaţia Gojdu

La 4 noiembrie 1869, la Budapesta, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.

Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse “acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“.

În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează “în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană“.

Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.

Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: “Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870“.

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.

Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

După 1945, in urma instaurarii regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952.

După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu.

Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne – având ca bază patrimoniul lasat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației – constituite pe principiile cooperării – ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de urgență, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul “Fundației Gojdu“, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României peste doi ani prin respingerea lui de catre Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației române.

La Senat – camera decizională – proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost și acolo respins, tot în martie 2008 Președinția României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu.

Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său.

 

Moartea

Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

 

Moştenirea

- Un colegiu naţional din Oradea poartă numele de “Emanoil Gojdu

- În centrul oraşului Oradea, vis-a-vis de Biserica cu Lună, se află statuia lui Emanoil Gojdu

- O stradă din Oradea, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Salonta, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Tinca, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Timişoara, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Buziaş, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Deva, judeţul Hunedoara, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Arad, judeţul Arad, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Oraviţa, judeţul Caraş, poartă numele de Emanoil Gojdu

Mihai Eminescu (1850 – 1889)

fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară.

Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Timpul a fost un important ziar apărut la București într-o primă etapă între 15 martie 1876 și 17 martie 1884. În urma fuziunii Partidului Conservator cu Partidul Liberal-Sincer în urma căruia a apărut Partidul Liberal-Conservator are loc la 18 martie 1884 și fuziunea ziarului Timpul cu ziarul Binele public apărând în locul lor noul ziar România. Începând cu 13 noiembrie 1889 revine la numele inițial, Timpul, și apare sub acest nume până pe 14 decembrie 1900. După fuziunea cu ziarul Constituționalul apare din 15 decembrie 1900 sub numele de Conservatorul ca organ oficial al Partidului Conservator până la data de 15 noiembrie 1914. La ziarul Timpul au activat Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici - in imagine, Ziarul Timpul din 29 iunie 1883 - foto: ro.wikipedia.org

Ziarul Timpul din 29 iunie 1883 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Biografie

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi - foto: ro.wikipedia.org

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi – foto: ro.wikipedia.org

 

Data și locul nașterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani.

Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

 

Familia Eminescu

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.

Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni.

Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.

Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.

După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria

 

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.

Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4 - foto: ro.wikipedia.org

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4 – foto: ro.wikipedia.org

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii.

Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură.

Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică.

Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko - foto: ro.wikipedia.org

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko – foto: ro.wikipedia.org

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Ion G. Sbiera (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava - d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina - foto: ro.wikipedia.org

Ion G. Sbiera (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava – d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina – foto: ro.wikipedia.org

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“.

Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

 

Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19) - foto: ro.wikipedia.org

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19) – foto: ro.wikipedia.org

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.

La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor - d. 8 septembrie 1907, Oradea) publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea) publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

 

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.

Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

Nicolae Densusianu (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai ales prin lucrarea sa "Dacia preistorică" - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Densusianu (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai ales prin lucrarea sa “Dacia preistorică” – foto: ro.wikipedia.org

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român - foto - ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român – foto – ro.wikipedia.org

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene.

Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național.

În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Mihail Pascaly (n. 1830, București - d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor, director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist - foto: ro.wikipedia.org

Mihail Pascaly (n. 1830, București – d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor, director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist – foto: ro.wikipedia.org

 

Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) - foto: ro.wikipedia.org

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) - foto: ro.wikipedia.org

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii”.

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu – foto: ro.wikipedia.org

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova.

În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți.

În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - în imagine Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 – foto: ro.wikipedia.org

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași - d. 6 ianuarie 1932, București), scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași – d. 6 ianuarie 1932, București), scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele CSucevei, Bucovina - d. 6 iunie 1883[1], Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) compozitor român -  foto: ro.wikipedia.org

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele CSucevei, Bucovina – d. 6 iunie 1883[1], Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) compozitor român – foto: ro.wikipedia.org

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri.

Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele de "Convorbiri Literare" va apare la doue septemâni o revistă în formatul stinsei "România Literară" - foto: ro.wikipedia.org

Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele de “Convorbiri Literare” va apare la doue septemâni o revistă în formatul stinsei “România Literară” – foto: ro.wikipedia.org

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, județul Suceava - d. 3 martie 1902, Pomârla, județul Botoșani) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea” - foto: ro.wikipedia.org

Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, județul Suceava – d. 3 martie 1902, Pomârla, județul Botoșani) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea” – foto: ro.wikipedia.org

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară.

În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași - d. 27 februarie 1920, București), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român - foto:  ro.wikipedia.org

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași – d. 27 februarie 1920, București), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român – foto: ro.wikipedia.org

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

 

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea.

Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie - foto: ro.wikipedia.org

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie – foto: ro.wikipedia.org

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013.

În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

Dimitrie Petrino (n. 1838, Rujnița, Soroca, azi Republica Moldova - d. 29 aprilie 1878, București) a fost un poet, membru corespondent al Academiei Române din 1877 - foto: ro.wikipedia.org

Dimitrie Petrino (n. 1838, Rujnița, Soroca, azi Republica Moldova – d. 29 aprilie 1878, București) a fost un poet, membru corespondent al Academiei Române din 1877 – foto: ro.wikipedia.org

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase.

În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”.

În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - in imagine, Mihai Eminescu în 1878 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1878 – foto: ro.wikipedia.org

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea.

Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:

„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 500 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Arborele, asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre cei mai importanți arbori monument din România și constituie un simbol pentru orașul Iași - foto: ro.wikipedia.org

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 500 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Arborele, asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre cei mai importanți arbori monument din România și constituie un simbol pentru orașul Iași – foto: ro.wikipedia.org

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.

În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

Mite Kremnitz (4 ianuarie, 1852, Greifswald – 18 iulie, 1916 în Berlin), născută Marie Charlotte von Bardeleben (pseudonime George Allan, Ditto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu Maiorescu - foto: ro.wikipedia.org

Mite Kremnitz (4 ianuarie, 1852, Greifswald – 18 iulie, 1916 în Berlin), născută Marie Charlotte von Bardeleben (pseudonime George Allan, Ditto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu Maiorescu – foto: ro.wikipedia.org

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

 

Moartea

Teoria îmbolnăvirii

Poesii - 1884 - foto: ro.wikipedia.org

Poesii - 1884 – foto: ro.wikipedia.org

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” - in imagine, pictură de Ipolit Strâmbescu - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” – in imagine, pictură de Ipolit Strâmbescu – foto: ro.wikipedia.org

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - în imagine Mihai Eminescu în 1885 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1885 – foto: ro.wikipedia.org

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.

În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.

În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - in imagine, Mihai Eminescu în 1887 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1887 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București.

Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu.

Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Nicolae Gane (n. 1 februarie 1838, Fălticeni — d. 16 aprilie 1916, Iași), cunoscut și ca Nicu Gane, a fost un scriitor și om politic român, care a fost ales ca membru titular al Academiei Române (în 1908) - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Gane (n. 1 februarie 1838, Fălticeni — d. 16 aprilie 1916, Iași), cunoscut și ca Nicu Gane, a fost un scriitor și om politic român, care a fost ales ca membru titular al Academiei Române (în 1908) – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.  În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Mănăstirea Mărcuța este un lăcaș de cult, situat în estul orașului București. Este monument istoric. Mănăstirea a fost construită de Dan vel Logofătul, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai exact în anul 1587. Numele provine de la al doilea ctitor al mănăstirii, Marcu Armașu. Din complexul monahal face parte Biserica Mărcuța. La Mărcuța a fost internat și poetul Mihai Eminescu - foto: ehartabucuresti.ro

Mănăstirea Mărcuța este un lăcaș de cult, situat în estul orașului București. Este monument istoric. Mănăstirea a fost construită de Dan vel Logofătul, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai exact în anul 1587. Numele provine de la al doilea ctitor al mănăstirii, Marcu Armașu. Din complexul monahal face parte Biserica Mărcuța. La Mărcuța a fost internat și poetul Mihai Eminescu – foto: ehartabucuresti.ro

 

Teoria asasinării

Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui psihice și aplicarea unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului doctorului Alexandru Șuțu, care să conducă la moartea poetului cu scop politic. În acest complot se pare că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.

Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.

Diverse personalități contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu, s-au îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopol chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. Există surse conform căruia, Eminescu datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria.

Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.

Alexandru C. Cuza, cunoscut ca și A. C. Cuza (n. 8 noiembrie 1857, Iași — d. 3 noiembrie 1947, Sibiu) a fost un profesor de economie politică la Universitatea din Iași, om politic, militant antisemit și membru titular al Academiei Române din 1936 - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru C. Cuza, cunoscut ca și A. C. Cuza (n. 8 noiembrie 1857, Iași — d. 3 noiembrie 1947, Sibiu) a fost un profesor de economie politică la Universitatea din Iași, om politic, militant antisemit și membru titular al Academiei Române din 1936 – foto: ro.wikipedia.org

Datorită tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie întoxicat cu mercur.

 

Moartea și serviciul funerar

Mormantul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, parcela 9 - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Mormantul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, parcela 9 – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.

Corpul poetului a fost expus publicului în Biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor“. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.

Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 

 

Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică - foto: cultural.bzi.ro

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică – foto: cultural.bzi.ro

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu - d. 21 mai 1964, București), estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român - foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, București), estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.

 

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa – foto: ro.wikipedia.org

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească (1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură.

Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti“, refuzată totuși de poet din motive politice.

În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea.

Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Fragmente audio

George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soț”

Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi pământ”

Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”

 

14 ianuarie 2019 – Ziua Culturii/Academia Română lansează aplicaţia gratuită pentru telefoanele inteligente ‘Mihai Eminescu, întreaga operă’

Academia Română anunţă lansarea aplicaţiei digitale “Mihai Eminescu, întreaga operă”, marţi, în cadrul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, care vor avea loc la Ateneul Român.

Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store şi Google Play, precizează Academia Română, într-un comunicat transmis luni AGERPRES.

Potrivit sursei citate, aplicaţia “Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie şi Geocultură şi tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Timotei Cipariu

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo.

În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,

- Învățătorul poporului (1848),

- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;

- Drama pastorale, Blaj, 1860;

- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;

- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);

- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.

- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;

- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);

- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,

- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;

- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;

- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;

- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;

- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

 

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);

- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

 

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);

- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);

- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;

- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;

- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;

- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;

- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;

- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;

- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

 

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.