Articole

Nicolae Paulescu (1869 – 1931)

Nicolae Paulescu (1869 – 1931)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ziare.com

 

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în Bucureşti pe Calea Moşilor nr. 69, părinţii fiind Costache Paulescu, de profesie negustor şi Maria Paulescu (născută Dan­covici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoarea de Galben” şi, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician şi anatomo-patolog, şi apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux şi secretar de redacţie al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat şi cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului şi Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală. În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

În anul 1900 se reîntoarce în ţară şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.

În anul 1902 îşi deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” iar în 1905 ţine trei lecţii faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet şi Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, publicat în acelaşi an şi reeditat în 1944 şi 1999. Concepţiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon şi Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare şi Spitalul.

Nicolae Paulescu in Paris in 1897 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Paulescu in Paris in 1897 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitate ştiinţifică

Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. Cercetările lui novatoare în chirurghia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societăţii. Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina, şi în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă cu apariţie simultană în Franţa şi Belgia. În anul 1922, Paulescu obţine, de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România, brevetul de invenţie nr. 6255 intitulat „Pancreina şi procedeul său de fabricare”. În nici una din publicaţii, Nicolae Paulescu nu aminteşte de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 şi 1919.

Aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni anunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting şi Best neagă influenţa rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu şi afirmă că deşi Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecţiile nu ar avea efect:

Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first. ”
— Banting FG & Best CH., Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting şi John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

În ce-i priveşte pe Banting şi Best, Ian Murray îi considera drept nişte cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu. Răspunzând campaniei internaţionale iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaşte în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-şi speranţa că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, Bucureşti – d. 19 iulie 1931, Bucureşti) a fost un om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Paulescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Priorităţile medico-chirurgicale

Prof. univ. Constantin Ionescu-Târgovişte în articolul ”Despre ştiinţa lui Paulescu si neştiinţa altora” enumeră 20 de priorităţi medico-chirurgicale ale prof. Paulescu, între care:

1. 1897. Nicolae Paulescu demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obţinut din vena suprahepatică se face aproximativ în acelaşi timp cu coagularea sângelui obţinut din vena portă sau din venele periferice;

2. 1897. Realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului şi coledocului.

3. 1897. Clasifică glandele vasculare în trei categorii şi anume: a) glande de natură epitelială cu secreţie exocrină şi endocrină, exemplu ficatul şi pancreasul; b) glande de natura epitelială cu secreţie doar endocrină, exemplu tiroida şi glandele suprarenale; c) glande de natura conjunctiv-limfatica care nu au canale excretorii, exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici.

4. 1898. Elaborează un tratament pentru anevrisme în general şi al anevrismului aortic în special, prin utilizarea injectiilor cu colagen (gelatina) steril, introdus subcutanat.

5. 1898. Priorităţi în studiul funcţiei tiroidei si tulburările asociate acesteia.

6. 1898. Priorităţi în cercetarea „specificitătii celulara în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele ţesutului în care acesta apare, infirmând astfel teoria „indiferenţei celulare”, adica a caracterului nespecific al acestei maladii.”

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti, dezvelită la 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Diabet, Sir George Alberti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti, dezvelită la 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Diabet, Sir George Alberti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Activitate politică

Concepţia politică a lui Paulescu nu este lipsită de controverse, în special datorită antisemitismului şi susţinerii extremei drepte.

În 1922, Paulescu a înfiinţat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Naţională Creştină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine şi au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreşedintele Ligii şi şeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara:

România Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripăşit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pâinea de la gura bieţilor Români şi care, în sfârşit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolşevism, încearcă să aducă pe aceşti jefuiţi în starea urgisită de robi ai lui Iuda.”
— N.C. Paulescu, Apărarea Naţională, 22 noiembrie 1925

„Pericolul evreiesc” este plasat de Paulescu în registrul sexualităţii interetnice :

„Şi când cugeţi că sunt cu sutele şi cu miile sărmanele fecioare române, murdărite de jidani, şi că ele nu îndrăznesc să denunţe pe aceşti monştri, din cauza ruşinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fauşti tăiaţi împrejur şi respingători, ceea ce le aşteaptă este mai întâi moaşa jidoafcă care le mântuie prin avortare şi care în acelaşi timp le suflă şi ultima para, pe urmă Curtea cu juraţi şi în sfârşit ocna umedă, dacă prin sinucidere n-au pus un termen suferinţelor lor de martire. ”
— N.C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul şi Francmasoneria, 1913

Influenţa lui Paulescu asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorului Legiunii Arhanghelul Mihail, a fost asumată deschis de acesta din urmă:

„Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul… erau adevărate transporturi de muniţii prin care noi învingeam argumentările presei jidăneşti. ”
— Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, 1936.

Ca mentor al lui Corneliu Zelea Codreanu, Paulescu a fost martorul principal al apărării în procesul acestuia din 23 martie 1924. Cu această ocazie declara:

„Cauza ajunsă înaintea domniilor-voastre este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spatiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasa conducatoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasa subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă. ”
— citat de Şerban Milcoveanu în „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu”, 2007

Pentru Paulescu, evreii erau păduchi care trebuiau eliminaţi de pe teritoriul ţării:

„Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind şi ei până peste cap de paduchi, ar refuza mortiş să mai primească şi pe ai noştri. Ar trebui deci ca toate ţările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-şi poate fiecare arunca lăturile. ”
— N.C. Paulescu, Apărarea Naţională, 1 februarie 1925

Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul legionar.

În anul 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu, organizaţia International Diabetes Federation a decis să renunţe la orice asociere cu Nicolae Paulescu şi să nu accepte decernarea de premii în numele lui Paulescu la congresele organizaţiei.

 

Cine a descoperit insulina?

Laguesse în 1893 şi Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanţă care controlează metabolismul carbohidratilor.. Această substanţă a fost numită “insulină” de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool şi a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919). Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici şi ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparţine lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.

„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parţial) prin acidulare cu acid clorhidric şi neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă şi nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În 1916 Nicolae Paulescu a izolat substanţa pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici şi observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal. Cu puţin timp după terminarea acestor experienţe, savantul român a fost mobilizat în armata română. După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care îşi descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.

În vara lui 1921, un ortoped canadian, ajutat de un student la medicină, au publicat descoperirea unei substanţe active în regularea glicemiei.

În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) şi doctorate în fiziologie (1898) şi ştiinţe naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de medicină a Universităţii din Bucureşti.) şi co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de preşedintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină şi nosologie (1903), le făcuse cunoscute lumii şi el, exact în aceeaşi perioadă, la cinci ani după succesele lui experimentale) în condiţiile în care dascălul savantului român – Étienne Lancereaux – a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care îşi are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările şi rezultatele lui Nicolae Paulescu, cum cunoşteau şi despre rezultatele similare obţinute de Israel Kleiner şi, mai înainte, germanul Zuelzer şi încă alţii, însă cel puţin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înţeleagă corect (traducând greşit din limba franceză “non plus” din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul “no bon”. Pe de altă parte, canadienii au detectat totuşi şi defecte reale, obiective, în metoda, protocolul şi interpretarea rezultatelor savantului român, şi impulsionaţi de înaltele exigenţe ale lui MacLeoad au sfârşit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri şi sprijin multidisciplinar (biochimişti), n-a ajuns.

Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter şi din nou alcool. Acest extract şi-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.

În ciuda contribuţiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de şcoala de medicină şi istoriografia ştiinţifică occidentale (de exemplu monografia “The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery” (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini şi care debutează cu o istorie a contribuţiilor medicale la înţelegerea rolului şi modului de funcţionare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menţionat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, şi asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia “International Diabetes Federation” din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel şi azi în manualele de medicină şi în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el – “celulele Clara”) pentru contribuţiile lui; o dovadă a aceluiaşi dublu standard este şi faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf – un alt savant austriac şi nazist înfocat, tot atât de înfocat ca şi colaboratorii lui în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar şi în 1990 “New England Journal of Medicine” scria că “este o lucrare excepţională de mare utilitate pentru anatomişti şi chirurgi“, dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de nazişti (din care o minoritate erau evrei) – este şi azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului.

În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător şi endocrin, a fost păstrat în funcţia de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania, asta deşi a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte şi stresate prin anunţarea datei execuţiei mai sunt încă şi azi citate de unii cercetători occidentali, în ciuda bestialităţii protocoalelor imaginate de medicul berlinez.

Nicolae Paulescu (1869 – 1931) om de știință român, medic și fiziolog, descoperitorul Insulinei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Paulescu (1869 – 1931) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cand a fost folosita pentru prima data insulina pentru tratamentul diabetului

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Insulina, a fost folosita pentru prima data pe un pacient, in tratarea diabetului,  pe 11 ianuarie 1922, la putin timp dupa ce profesorul Nicolae Paulescu a reusit, in decembrie 1921, sa faca epocala descoperire a insulinei in urma unor indelungate studii experimentale si observatii clinice si de laborator.

Primul pacient bolnav de diabet pe care s-a folosit insulina a fost Leonard Thompson , pe atunci in varsta de 14 ani, care era internat la Toronto General Hospital. Prima injectie cu insulina, care i-a fost administrata de catre medicul Frederick G. Banting, i-a produs severe reactii alergice, din cauza ca insulina era impura.

Prin urmare, nu i s-a mai injectat insulina decat 12 zile mai tarziu, dupa ce biochimistul James Collip a muncit zi si noapte si a reusit sa purifice extractul (sub indrumarea lui John J.R. Macleod). Cea de-a doua injectie, care nu i-a mai produs reactii adverse si i-a imbunatatit considerabil starea sanatatii, i-a fost administrata pe 23 ianuarie 1922.

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes - foto: dhrcindia.com

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes – foto: dhrcindia.com

In februarie 1922, Frederik. G. Banting si Charles H. Best au publicat un articol in care se prezentau rezultatele experimentale obtinute prin folosirea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, si care confirmau concluziile profesorului doctor roman Nicolae Paulescu, al carui articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs de pancreas, numit de Nicolae Paulescu “pancreina”, aparuse deja in data de 31 august 1921 in revista belgiana Archives Internationales de Physiologie.

Desi articolul lui Banting si Best a aparut dupa articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicina din 1923 a fost acordat cercetatorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentala desfasurata, si lui John James Rickard Macleod, pentru utilizarea insulinei in practica clinica, desi meritul principal l-a avut biochimistul Collip.

Banting, jignit de faptul ca Best nu fusese mentionat, a decis sa imparta Premiul Nobel cu el, iar Macleod l-a impartit cu James Collip. Insa Nicolae Paulescu nu a fost mentionat absolut deloc.

In 1969, diabetologul scotian Ian Murray a vrut sa scrie un istoric al descoperirii insulinei si a constatat ca Paulescu publicase primul lucrari valoroase in care a descris cu lux de amanunte actiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Articolul sau a aparut in 1971.

In reactie, profesorul Tiselius, directorul Institutului Nobel, a anuntat atunci ca Nicolae Paulescu merita cu prioritate sa primeasca Premiul Nobel, in 1923, pentru descoperirea insulinei, dar – conform statutelor Comitetului – excludea posibilitatea unei reparatii oficiale, exprimandu-si doar speranta ca “opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiata cum se cuvine de forurile stiintifice internationale.

 

articole preluate de de pe ro.wikipedia.org; ziare.com
cititi si:
Un mare român care a schimbat lumea şi un mare nedreptăţit al istoriei ştiinţei – dr. Nicolae Paulescu
O DESCOPERIRE ROMÂNEASCĂ FURATĂ – INSULINA

 

Barbu Catargiu (1807 – 1862)

Barbu Catargiu (1807 – 1862)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, București – d. 8 iunie S.N. 20 iunie 1862, București) a fost un jurnalist și politician român. A fost prim ministru al guvernului unic al României, după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei. Mandatul său încetează brusc în același an, pe 8 iunie (20 iunie S.N) 1862 cînd este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stîrnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre. Se pare că asasinul a fost Gheorghe Bogati.

 

Biografie

Barbu Catargiu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. A fost lider al partidei conservatoare și strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 și 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franța. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică la Paris. Revenit în țară (1834), a frecventat cercurile Societății Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc.

A fost membru în Obșteasca Adunare (din 1837) a Țării Românești. Director (din decembrie 1842) la Departamentul Dreptății (Justiției), la 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer; a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei (din 2 decembrie 1848). Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluționare de la 1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franța, Regatul Unit și în alte țări din Occident interesându-se de viața civilă și de stat. A fost șeful Conservatorilor în timpul lui Cuza, membru în divanul Ad-hoc, ministru de finanțe, apoi în 1862 prezident de consiliu. S-a deosebit ca orator de funte. Discursurile și biografia sa au fost publicate de A. Demetrescu. La 8 iunie 1862, întorcându-se de la Cameră, a fost asasinat, fiind în trăsură cu prefectul poliției N. Bibescu.

 

Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. „O crimă politică perfectă”

După încheierea unui discurs virulent susţinut în Cameră împotriva unei mari adunări convocate pe 11 iunie pe Cîmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul cînd trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspîndită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului. Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vîrsta de 54 de ani, fiind înmormîntat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dîmboviţa, conform testamentului său.

 

Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat.

Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putînd fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie. Istoricii au renunţat la această variantă, argumentînd că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu.

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei sub care a fost asasinat Barbu Catargiu, Bucureşti - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei sub care a fost asasinat Barbu Catargiu, Bucureşti – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.

Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei.

Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri.

În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.

 

Cabinetul guvernului 1862

- Constantin Brăloiou / Dimitrie Cornea (Justiție)
- Alexandru Moruzi / Grigore Balș / Alexandru Catargi / Theodor Ghica (Finanțe)
- Ion Ghica (Armată)
- Apostol Arsache (Afaceri Externe)
- Barbu Catargiu / Dimitrie Cornea / Alexandru Florescu (Lucrări Publice)
- Barbu Catargiu / Apostol Arsache (Interne)
- Grigore Balș / Barbu Bellu (Religie și Instrucțiunea Publică)
- Apostol Arsache / Alexandru Florescu (Control)

 

Lucrări

- État Social des Principautés danubiennes, Bruxelles, 1855
- Proprietatea în Principatele Moldo-Române, 1857
- Încă câteva idei asupra proprietății în Principatele Unite, 1860
- Des différentes classes de la population en Valachie, București, 1886
- Discursurile lui Barbu Catargiu (1859-1862), 1886

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

Virginia Andreescu Haret (1894 – 1962) arhitect

Virginia Andreescu Haret (1894 – 1962)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Maria Virginia Andreescu Haret (n. 21 iunie 1894, Bucureşti, România – d. 6 mai 1962, Bucureşti, Republica Populară Română) a fost prima femeie arhitect din România, obţinând diploma în 1919, şi prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Ştiinţei organizat la Bucureşti, în 1981.

Maria Virginia Andreescu Haret (n. 21 iunie 1894 - d.6 mai 1962) a fost prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981 - foto: cunoastelumea.ro

Virginia Andreescu Haret – foto preluat de pe cunoastelumea.ro

 

Biografie

Maria Virginia Andreescu s-a născut în anul 1894, în Bucureşti. A fost nepoata de frate a pictorului Ion Andreescu. Maria Virginia Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani şi s-a ocupat de cei trei frati şi de gospodărie.

A făcut liceul în particular, luându-şi bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti. La 18 ani, cu sprijinul ministrului Spiru C. Haret obţine o licenţă specială la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti. În paralel a studiat Belle-Arte şi a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecţia de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

La 6 iulie 1919 a absolvit Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti cu menţiunea ”foarte bine”, fiind prima femeie-arhitect din România.

Din 1923 a lucrat în serviciul tehnic al ministerului Educaţiei nationale, de unde s-a pensionat în 1947. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaţionale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova şi Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieţii nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.

În 1928 s-a căsătorit cu un nepot de soră al matematicianului român Spiru C. Haret. Au avut un fiu, viitorul inginer Radu Haret.

Maria Virginia Andreescu Haret (n. 21 iunie 1894 - d.6 mai 1962) a fost prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981 - foto preluat de pe cunoastelumea.ro

Virginia Andreescu Haret – foto preluat de pe cunoastelumea.ro

 

Lucrări

Printre cele mai importante realizări ale sale se numără o serie de blocuri de pe Calea Victoriei (printre primele la care s-a utilizat betonul armat), pavilionul adminstrativ şi dependinţele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul „Gheorghe Şincai” şi Colegiul Naţional „Cantemir Vodă” din Bucureşti.

 

Premii

O regăsim în cadrul unor concursuri de artă grafică cu lucrări premiate precum:

- Locul I – Băi Făgăraş – lucrare neexecutată
- Locul II – o aripă nouă la Ministerul Domeniilor din Bucureşti – lucrare neexecutată
- Locul II – Internat pentru Şcoala de Meserii din satul Năsăud – lucrare neexecutată

 

Literatură

În ultimii ani ai vieţii a elaborat monografia: „Istoricul clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Virginia Andreescu Haret si pe: arhitectura-1906.ro;  en.wikipedia.org
cititi si:
FOTO Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România (I)
FOTO Din creaţia arhitectei Virginia Andreescu Haret (II): blocul Tinerimea Română sau Staţia Meteo Băneasa
Românce frumoase și faimoase (V): Prima femeie-arhitect DIN LUME: Maria Virginia Andreescu Haret

Constantin Leancă (1893 – 1942) președintele Zemstvei Bălți, deputat în Parlamenul României

Costache Leancă (1893-1942)

foto preluat de pe istoria.md
articol de Igor Cașu – istoria.md

 

Constantin Leancă şi-a pierdut viaţa într-un lagăr de muncă forţată al sovieticilor pentru că a îndrăznit, în 1918, să ceară unirea Basarabiei cu România. Ales de şapte ori deputat în Parlamentul României, eroul a murit întemniţat după o judecată şi o condamnare ilegale.

Constantin Leancă s-a născut la 10 aprilie 1893 în satul Cuhneşti, judeţul Bălţi (n.r. Gubernia Basarabia). În 1915 se înrolează în armata imperială rusă şi participă la Primul Război Mondial pe frontul de est. În 1917, după revoluţia din februarie, când e abolită monarhia în Rusia, revine în Basarabia şi devine preşedinte al Zemstvei judeţene din Bălţi.

La începutul lui martie 1918 a fost unul dintre autorii unei scrisori trimise Sfatului Ţării de la Chişinău (n.r. Repblica Democratică Moldovenească, succesoarea Guberniei Basarabia) în care era revendicată Unirea Basarabiei cu România. În perioada Interbelică a fost membru al Partidului Ţărănesc din Basarabia, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc din momentul creării acestuia, prin fuziunea, în 1926, a Partidului Ţărănesc (Ion Mihalache) şi a Partidului Naţional din Transilvania (Iuliu Maniu).

Leancă Constantin, deputat în Parlamentul României 1919-1939
Leancă Constantin, deputat în Parlamentul României 1919-1939

Considerat „element periculos

În 1932, dezamăgit de guvernarea naţional-ţărănistă, devine unul dintre conducătorii unui nou partid – Partidul democrat ţărănesc, devenit ulterior Partidul radical ţărănesc. Între 1939 şi 1940, în plină dictatură regală, a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale.

La 28 iunie 1940, când Armata Roşie ocupă Basarabia, era deputat în Lgislativul de la Bucureşti şi se afla la Bălţi. Sovieticii îl consideră „element periculos” şi îl condamnă la ani grei de gulag. Se stinge din viaţa în timpul detenţiei.

De ce a avut acest destin? Despre soarta unor fruntaşi ai vieţii politice şi culturale din Basarabia interbelică de după 1940 o dată cu ocupaţia sovietică au scris numeroşi autori, printre care evidenţiem contribuţiile publicistului Iurie Colesnic, a istoricilor Elena Postică şi Lilia Crudu şi a juristului Mihai Taşcă.

Ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului, am descoperit dosarul lui Constantin Ion Leancă în depozitul special al Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău, alias fostul Comitet pentru Securitatea Statului (KGB). Potrivit acestuia, Constantin Leancă a fost arestat în data de 16 iulie 1940 – şi nu 6 iulie cum se menţionează în mai toate publicaţiile – de către grupul special de anchetă al NKVD-ului din RSS Ucraineană, care avea jurisdicţia asupra teritoriului basarabean în primele săptămâni după ocupaţia sovietică.

Leancă Constantin, arestat de sovietici în 1940, decedat în detenție în 1942 la doar 49 ani
Leancă Constantin, arestat de sovietici în 1940, decedat în detenție în 1942 la doar 49 ani

 

De șapte ori ales deputat

Imediat i se face o fişă de arestat din care reiese că deţinea 8 hectare şi jumătate de pământ. Tot din fişa de la NKVD aflăm că avea 6 clase de gimnaziu, ceea ce echivala în vremurile celea cu studii superioare şi ceea ce i-a permis să se menţină aproape 20 de ani la rând în Parlamentul României.

A fost ales deputat din partea Basarabiei de 7 ori, prima dată în 1919 din partea Partidului Ţărănesc din Basarabia şi ultima dată, în 1939, din partea Frontului Renaşterii Naţionale. Era unicul partid legal din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, celelalte fiind interzise, după modelul regimurilor autoritare care domina atunci cea mai mare parte a Europei.

Frontul Renaşterii Naţionale grupa din oficiu toţi funcţionarii care altfel îşi pierdeau calitatea de demnitar (printre membrii FRN a fost reputatul istoric C.C. Giurescu etc).

În cadrul procesului intentat, lui Leancă i se incriminează activităţi zise contrarevoluţionare. Printre acestea se numără participarea sa la viaţa politică din România interbelică, ca membru fruntaş al Partidului Ţărănesc din Basarabia, Partidului Naţional Ţărănesc şi altor formaţiuni democratice româneşti (a criticat, de altfel, politica extremistă a guvernului Goga-Cuza). Toate aceste partide în care a fost implicat erau considerate contrarevoluţionare.

În logica sovieticilor, numai Partidul Comunist din România avea dreptul la existenţă. O să vedem din alte materiale de arhivă însă că până şi membrii ilegalităţii comuniste basarabene au fost trataţi cu suspiciune de către „eliberatorii” din Est.

Lui Leancă i se incriminează că era apropiat al primarului de Bălţi, Ştefan Pirogan, tatăl regretatului Vadim Pirogan, ex-preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi autor al unor memorii despre experienţa sa în gulag.

Revenind la cazul lui Leancă, observăm că regimul sovietic urmărea încă din primele săptămâni ale impunerii regimului său între Prut şi Nistru pedepsirea în primul rând a liderilor de opinie care au făcut posibilă Unirea de la 1918, dar şi procesul de integrare, atât cât s-a reuşit într-un timp prea scurt, a Basarabiei în cadrul României întregite.

Fară drept la apărare

Pentru sovietici crima nu era definită din punct de vedere juridic, dar din perspectivă politică, în mod absolut arbitrar. Participarea la viaţa publică din România interbelică era deja un criteriu suficient pentru „eliberatori” de a condamna la pedepse inumane persoane absolut inocente din Basarabia.

După o anchetă preliminară efectuată începând cu data de 16 iulie 1940, dosarul lui Constantin Leancă este transmis Consfătuirii Speciale (Особое Совещание) din cadrul NKVD-ului. Acest organ era unul extrajudiciar, la fel ca şi troicile, deci nu se supunea nici unor rigori procedural-legale.

Leancă nu avea dreptul nici măcar formal la un avocat, iar cele 4 persoane care îi decideau soarta erau scutite de a aduce probe în susţinerea incriminărilor aduse. Majoritatea condamnărilor operate de acest organ extrajudiciar nu implicau prezenţa inculpatului. Verdictele se pronunţau în lipsa persoanelor vizate.

Organele de genul Consfătuirii Speciale a NKVD îndeplineau orbeşte ordinul partidului. În 11 ianuarie 1941, acum 70 de ani, Constantin Leancă era condamnat la 8 ani de lagăr de corecţie prin muncă conform articolului 54, punct 13 al Codului Penal al RSS Ucrainene („activitate contrarevoluţionară“).

Deşi era cetăţean român, în verdictul organului extrajudiciar se menţionează cu nu deţine nici un fel de cetăţenie. A fost judecat pentru că a vrut binele comunităţii în care s-a născut. Nu a rezistat mult timp condiţiilor dure de detenţie şi s-a stins din viaţă în 1942, la vârsta de 49 de ani.

articol preluat de pe istoria.md

Alice Voinescu (1885 – 1961) scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și prima româncă doctor în filosofie

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.

A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral. Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub teroarea comunistă.

 

Date biografice

Se naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta de 15 ani citeşte Imitatio Christi.

A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în filozofie cu Maiorescu, iar la insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în Germania şi Franţa pentru pregătirea unui doctorat.

În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps şi J. Volkelt, familiarizându-se şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen şi se împrieteneşte cu N. Hartmann.

În 1913 obţine doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.

În 1922 devine profesor titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.

Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreţinând ulterior numeroase corespondenţe.

La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932, vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are revelaţia artelor plastice.

În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizaţie religioasă după modelul “grupului Oxford“.

Între 1932 şi 1942 realizează o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, conferinţe care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi.

În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări dramatice.

Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel).

A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti.

Conferinţele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama elisabetană (cu precădere Shakespeare).

A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială, militând penru emanciparea şi educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.

În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor.

În 25 aprilie 1951 este arestată pentru participarea la conferinţele de rezistenţă intelectuală, organizate de Petre Manoliu (o „Universitate liberă” aşa cum peste trei decenii vor organiza cehii „Charta 77”).

Ţinută nejudecată un an şi şapte luni în lagărul de la Ghencea şi închisoarea Jilava, este trimisă în domiciliu obligatoriu, fără nici un mijloc de subzistenţă, timp de şase ani, în satul Costeşti din apropierea localităţii Târgu-Frumos, din nordul Moldovei, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele. Este ajutată de prieteni, de Rarinceşti, de Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costeşti). Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse de comunişti.

La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi pierduse şi el catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile engleză şi germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin - d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913) - (Alice Voinescu, fotografie de la arestare) foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Alice Voinescu, fotografie de la arestare – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Opera

Opera şi activitatea i-au fost reapreciate postum.

La începutul anului 1983, criticul şi comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea şi îngrijirea unor volume de estetică şi istoria teatrului. După Revoluţia din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale şi Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefaţat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar şi în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formaţie se detaşa puternic de concepţiile materialiste promovate şi susţinute de noul regim din România.

Monica Lovinescu:

Tăcerea exemplară şi suferinţa asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă nobleţe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la şcoala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca şi Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalităţile ţinând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă şi prea puţin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete

Arşavir Acterian:

Alice Voinescu a fost pentru mulţi oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puţine femei, plină de un anumit duh al unei anumite înţelepciuni morale şi spirituale, ea -printre lecţiile sale inspirate de filozofie şi literatură dramatică- iniţiase pe meleagurile noastre şi o mişcare aşa-zis oxfordistă. În şedinţele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice şi păsurile celor prezenţi. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu îşi spunea părerea despre cele auzite
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, Bucureşti, 2008)

Alexandru Paleologu:

„[...] graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”

Andrei Pleşu:

Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută [...]. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decât utopia grosolană şi resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)

 

Jurnalul

Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespondenţa purtată de Alice Voinescu pe când se afla în satul Costeşti, cu o prietenă – Florica Rarincescu.

 

Volume publicate (selectiv)

- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913

- Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936

- Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941

- Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

- Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.

- Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

- Jurnal – Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu

- Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999

- Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

 

Referinţe (selectiv)

- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (881 de pagini)

- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 2009

- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 223–225

- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)

- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

cititi mai mult despre Alice Voinescu si in urmatoarele articole:

Vă mai amintiți de…Alice Voinescu, 31 mai 2011, Simona Chițan, Adevărul

- Alice Voinescu‒ un destin exemplar, 11 februarie 2014, Mircea Morariu, Adevărul

- VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalități interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“, 13 aprilie 2014, Medeea Stan, Adevărul

Grigore C. Moisil (1906 – 1973) matematician român, considerat părintele informaticii românești

Grigore C. Moisil (1906 – 1973)

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Grigore Constantin Moisil (n. 10 ianuarie 1906, Tulcea – d. 21 mai 1973, Ottawa, Canada) a fost un matematician român, considerat părintele informaticii românești cu invenția de circuite electronice tristabile

Parintele informaticii in Romania s-a nascut  intr-o familie de intelectuali. Bunicul sau, al carui nume il poarta, a fost unul dintre fondatorii primului liceu romanesc din Nasaud, tatal a fost arheolog, memebru al Academiei Romane,iar mama sa – profesoara.

Aceasta il descria pe Grigore Moisil ca fiind un copil curios si liber, caruia ii placea sa puna intrebari si sa reactioneze la tot ceea ce vedea, asculta si citea.

A absolvit Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti în 1922, după ce făcuse studii liceale şi la Vaslui.

În 1924 se înscrie la Şcoala Politehnică, în 1929 absolvă Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, iar în acelaşi an devine doctor cu teza „Mecanica analitică a sistemelor continue“.

A fost concomitent student al Politehnicii și al Universității din București. Interesul pentru matematică a  devenit  prioritar, astfel că în anul 1929 părăsește Politehnica, deși trecuse deja toate examenele din primii trei ani și se afla student în anul IV.

In același an își susține teza de doctorat Mecanica analitică a sistemelor continue, în fața unei comisii conduse de Gheorghe Țițeica și având ca membri pe Dimitrie Pompeiu și pe Anton Davidoglu.

Această teză este publicată, tot în 1929, la editura Gauthier-Villars din Paris și va fi apreciată de savanții Vito Volterra, Tullio Levi-Civita, Paul Lévy.

În 1930 pleacă la Paris, unde studiază la Sorbona cu mari matematicieni și participă intens la viața științifică cu note remarcate de profesori.

Între 1930 şi 1931 face studii la Sorbona, iar din 1942 se stabileşte, timp de zece ani, la Iaşi, unde ţine cursuri şi publică mult. Cariera:

În anul 1931 susține examenul de docență, cu lucrarea Sur une classe de systemes d’equations aux derivees partielles de la Physique mathematique, este numit conferențiar la Facultatea de Matematică din Iași. A studiat si la  Roma cu o bursă de studii Rockefeller.

Din 1942 şi până în 1946, predă la Facultatea de Matematică din Bucureşti, unde conduce Catedra de Analiză şi Logică Matematică.

În perioada 1946-1948 e trimis ambasador în Turcia, iar din 1948 e ales membru titular al Academiei Române şi devine şef de secţie la Institutul de Matematică.

Din 1949, conduce Societatea de Matematică.

Din 1957 începe să se preocupe de felul în care poate fi folosit calculatorul şi de aplicaţiile matematicii în diverse ştiinţe. Devine o figură charismatică a vieţii ştiinţifice şi chiar o vedetă TV.

În 1962 înfiinţează Centrul de Calcul al Universităţii din Bucureşti.

În perioada 1964-1967, devine membru al Academiei de Ştiinţe din Bologna, Italia, membru al Institutului de Filosofie din Paris, preşedinte al Matematicienilor de Expresie Latină şi membru al Academiei de Ştiinţe din Polonia.

În 1973, ţine ultimele cursuri la Montreal şi New York.

A fost membru al Academiei Române, al Academiei din Bologna și al Institutului Internațional de Filozofie. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România, începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941.

Grigore Moisil a murit pe 21 mai 1973, la Ottawa, in Canada. Ramane in istorie pentru contributiile sale aduse la initierea studiului informaticii in Romania, dar si pentru inventarea de circuite electronice tristabile.

 

Grigore Moisil, profesorul care, pe lângă matematică, era pasionat şi de matematică

moisil

Anca Vancu – Adevarul

Viaţa profesorului Grigore C. Moisil (1906–1973), între pereţii Facultăţii şi în afara sălilor de curs, are, oricât de banal ar părea, un singur fir roşu: matematica. Despre pasiunea sa nebună, nebună de tot şi despre umorul său care tinde la infinit vorbesc nepoata lui Grigore Moisil, istoricul Zoe Petre, şi fostul său student, academicianul Mircea Maliţa, împreună cu care a pus bazele şcolii de informatică românească.

23 aprilie 1973. Profesorul Grigore Moisil pleacă însoţit de soţia lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o lună şi jumătate în Canada şi Statele Unite ale Americii pentru a ţine un şir de conferinţe. Este invitat, ca în alte dăţi, la universităţi de renume pentru a vorbi despre subiectul său preferat: logică matematică. Curg zilele, întâlnirile cu oameni de ştiinţă. America, deşi departe de casă, devine familiară.

21 mai 1973. Pe la 7 seara, se întinde pe pat pentru a se odihni, după o expoziţie de artă eschimosă la Ottawa. Un pic ameţit, se aşază într-un fotoliu lângă geam, aşa cum îi plăcea, şi îi spune soţiei sale: „Nu se compensează plămânul…“. Lasă capul pe spate, cum mai făcea, însă de data aceasta pentru totdeauna. Grigore Moisil moare la 67 de ani.

Prieteni pe toate continentele

Acesta este momentul decesului lui Grigore Moisil. Departe, undeva, într-un colţ de lume străin. Şi totuşi, în mod inevitabil, vestea se întinde pe toate continentele: ajunge la colegii din Japonia, la profesorii din Paris şi la familia de acasă, din Bucureşti.

Însă, în ciuda unei morţi subite, familia, prietenii abia dacă vorbesc despre acest episod. Povestesc, mai degrabă, despre dorinţa nebună de a pleca în străinătate pentru a participa la conferinţe, în ciuda recomandărilor din partea medicilor, despre relaţiile profesionale închegate cu membrii Centrului de Calcul din Canada. Despre matematică.

„Ori de câte ori era amărât făcea matematică, şi ori de câte ori era vesel. Stringenţa ei se potrivea cu spiritul său logic. «Ce vă pasionează în afara profesiunii dumneavoastră?», l-a întrebat odată un redactor. A răspuns: «Matematicile»“, scria Viorica Moisil, în cartea sa, „A fost odată… Grigore Moisil“. Aceasta nu este nimic altceva decât o altă declaraţie de dragoste în plus. Pentru că, oricât de obsesiv ar apărea matematica în viaţa unui profesor, practicată „când te speli pe dinţi şi când nu te speli pe dinţi“, aceasta este marea sa bucurie.

627x0

A „inventat“ regula de trei simplă

Educaţia lui Grigore Moisil, „Grigri“, aşa cum îl alinta mama lui şi cum rămâne toată viaţa pentru rude şi prieteni, este încă din primii ani bizară. Sucită. Învaţă, de pildă, să socotească şi abia mai târziu să citească. „Demult, demult, eram mic. Nu ştiam că mama fusese şi ea mică. N-a început prin a mă învăţa să scriu sau să citesc, ci să socotesc. Voia să mă facă să nu-mi mai fie teamă de matematică. După ce mă-nvăţase să socotesc de la 1 până la 10, a sărit. (…) Regula de trei simplă a ştiut să mă facă s-o inventez. Apoi a început calculul mintal“, povestea Grigore Moisil în revista „Femeia“ din anul1954.

Cititi mai mult: adev.ro/n9oy6w

 

Ascultă Vocea lui Grigore Moisil la Radio România Cultural

 

Citate:

Măsura legislativă, o indicaţie administrativă este una din componentele vieţii unei societăţi; opinia publică e o altă componentă. Nu trebuie crezut că dacă se decretează o lege, ea se va şi aplica. Nu se aplică decât legile cu care sunt de acord cei ce le aplică.

Ştiinţa merge astăzi mai repede ca omul de ştiinţă; ai pornit împreună şi ţi-o ia înainte. Ar fi de scris o dată povestea celor ce şi-au pierdut răsuflarea alergând după propriile lor idei. Şi tragedia celor ce, nevrând să rămână în urmă, nu pot să mai meargă înainte. Şi comedia amară a celor ce neputând alerga, încearcă să oprească puhoiul. Şi dramele provocate de cei ce, neînţelegând noul, îi prigonesc pe cei ce-l practică.

Ni se cere să facem ştiinţă productivă şi producţie ştiinţifică. Ar fi mai bine dacă am reuşi să facem ştiinţă ştiinţifică şi producţie productivă.

Cea mai scumpă ştiinţă e mai ieftină decât neştiinţa.

Ştiinţa nu e bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine

Cea mai mare schimbare ce se va petrece în Ministerul Învăţământului va fi atunci când nu se va schimba nimic.

Greu nu e să ai dreptate, greu e să convingi pe alţii. Nu întotdeauna e greu, ci numai când ai dreptate. Şi mai ales e greu să convingi pe cei care spun că s-au convins.

Aş vrea să prindeţi înţelesul paginilor pe cari aş fi vrut să le scriu. Să vedeţi gândul care se leagă de gândurile celor ce au fost. Să acceptaţi rectilinearitatea intenţiilor şi realizărilor mele. Să-mi binecuvântaţi pasul pe care aş încerca să-l fac.

Orice om are dreptul să bea un pahar de vin. Eu sunt om, deci eu am dreptul să beau un pahar de vin. Dar, bând un pahar de vin, eu devin alt om

Fiecare bărbat are nevoie de o amantă! Nevasta crede că el e la amantă, amanta crede că e la nevastă, şi aşa, el poate să şadă liniştit în bibliotecă să citească!

Umorul? E un cocktail de revoltă şi disperare

Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil.

Învăţând matematică, înveţi să gândeşti.