Onisifor Ghibu (1883 – 1972) profesor de pedagogie, politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918, membru corespondent al Academiei Române

Onisifor Ghibu (n. 31 mai 1883, Săliște, comitatul Sibiu - d. 31 octombrie 1972, Cluj) profesor român de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române și politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918 
foto: digital-library.ulbsibiu.ro

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

foto preluat de pe digital-library.ulbsibiu.ro
articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, unde face şi şcoala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Braşov. Studiile universitare le face la Institutul teologic andreian Sibiu, apoi şi le desăvârşeşte la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecîndu-şi şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală (1909).

A fost numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912). Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si de istoric, dar mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a consumat viaţa.

Refugiat în București între anii 1914 și 1916, a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte. Pentru activitatea sa sustinută pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte în contumacie, în 1915, de Curtea Militară Maghiară din Cluj .

După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 se stabileşte cu familia la Chişinău unde se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română. Împreună cu câțiva fruntași basarabeni întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.

Întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

Onisifor Ghibu este acela care a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecand de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia. Demersul său a venit în contextul în care autorităţile locale din Basarbia insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, insă Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pentru mai tarziu pe lista priorităţilor, aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău, un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

De altfel, este semnificativ si cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române: „profesor la universitatea din Cluj, comisar general al ASTREI pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”. Facea aceasta nu din vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat.

De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă, punand bazele unei biblioteci publice româneşti la Chisinau. Neslăbita sa credinţă într-un ideal, ca şi disciplina muncii, l-au ajutat să redacteze zeci de volume de pedagogie, studii politice, memorii, jurnale, să susţină o corespondenţă bogată cu personalităţi ale epocii sale si să scrie mii de articole.

Împreună cu câțiva fruntași basarabeni el întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. A mărturisit cu fermitate, prin discurs şi prin scris, credinţa sa in destinul luminos al neamului din care se trăgea si a luptat permanent pentru unitatea poporului său, atît in Ardeal, cat şi de peste Prut, in Basarbia, iar atunci cand drepturile romanilor erau lezate, nu a precupeţit nici un efort pentru a le apăra cu vorba si cu fapta. Onisifor Ghibu se va afla si în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918, fiind unul dintre participanţii importanţi in lupta pentru infaptuirea Marii Uniri de la 1918. În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent din Ardeal, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei.

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. În această calitate, din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cît a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămîntul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească din Cluj (1919), Politehnica din Timişoara, Conservatorul din Cluj. Încă din 1919 este membru corespondent al Academiei Române. Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume.

În 1919, Onisifor Ghibu a fost numit profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii clujene, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945.

Pentru activitatea sa naționalistă, nesovaitor patriotica, antirevizionistă și antisovietică, a avut de suferit tot restul vieții, după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la începuturile acestui regim antinational, ”persona non grata”. Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane. În fața persecutiilor Onisifor Ghibu nu a dezarmat, scriind memorii scrisori şi petiţii conducătorilor ţării de la acea vreme.
La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României, nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

Nemulţumit de ceea ce se întîmpla, a scris memorii şi scrisori, a adresat petiţii conducătorilor ţării la acea vreme. Intr-o celebra scrisoare adresată conducătorilor sovietici, N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin, in data de 31 Octombrie 1956, Onisifor Ghibu le solicita acestora revizuirea situaţiei Basarabiei, repararea crimei efectuate de Stalin, precum şi retragerea trupelor sovietice din România. Această îndrăzneala l-a „costat” o condamnare de 5 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. pronunţată de către tribunalul Militar din Sibiu, Avea sa stea în detenţie în perioada decembrie 1956 – ianuarie 1958, la inchisoarea din Făgăraş, cunoscută pentru regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958, la intervenţia prim – ministrului comunist dr. Petru Groza, cuprins probabil de remuscari.

Dar mizeriile au continuat si dupa eliberarea din detentie, până la moartea sa. Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, inca 27 de ani după ”epurarea” sa. Învăţat să învingă orice greutati, nu i se părea greu să o învingă şi pe cea ultimă, a timpului… Şi scria, scria cu înverşunare, lăsând in urma sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte de memorialistică. N-a abandonat nici un moment lupta, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.

S-a stins din viaţă la aproape 90 de ani, la 31 octombrie 1972. Spiritul luminos si mesajul transmis de exemplul dat de marele roman patriot Onisifor Ghibu, nu au putut fi inabusite de teroarea comunista, amintirea si exemplul sau ramanand vii in amintirea generatiilor urmatoare, fapt confirmat şi de celebrarea sa de către UNESCO în anul 1983, cu ocazia centenarului naşterii sale. Pentru toate faptele sale curajoase şi altele mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian, la 31 mai 1998, cand au dezvelit la Chisinau un monument închinat amintirii lor.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)

Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:

Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?

Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?

Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională. De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com