Sfântul prooroc Maleahi (în ebraică: מַלְאָכִי, Mal’akhi, cu sensul de „îngerul Domnului” sau „trimisul Domnului”) este unul din cei 12 prooroci ziși „mici” din Vechiul Testament, căruia i se atribuie Cartea lui Maleahi.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe data de 3 ianuarie.
Sf. Proroc Maleahi (Secolul al V-lea î.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Maleahi s-a născut în satul Sofes, după întoarcerea evreilor din robia babilonică, fiind din seminția lui Levi.
A avut doi frați, Nathaniel și Josiah.
Încă de tânăr, Maleahi a avut viață curată și sfântă.
Numele lui se tâlcuiește „înger” din două motive: primul, pentru că era la față frumos și vesel, și al doilea, pentru că toate câte proorocea el erau îndată adeverite.
Cei nevrednici auzeau numai glasul îngerului, iar cei vrednici vedeau și chipul îngerului.
Maleahi este cel din urma prooroc din Legea Veche şi a proorocit cu 430 de ani înainte de venirea Mântuitorului pe pământ.
După ce a murit, a fost îngropat în satul părinților săi.
După predanie, sfântul prooroc Maleahi era „frumos la vedere, cu fața rotundă, cu părul creț de părea că este tuns, cu capul lunguieț iar numele lui se tâlcuiește «îngerul Domnului»”.
Mare Prorocule Maleahi, plin fiind de înţelepciunea Dumnezeiască, cea mai presus de înţelepciune, ai arătat, ca un proroc, că Cel Ce din veac este Înţelepciunea lui Dumnezeu, are să petreacă cu toţi cei de jos. Pentru aceasta te cinstim, săvârşind cu credinţă Dumnezeiasca ta pomenire.
Fiind tu, mare prooroace Malahia, plin de înțelepciunea cea prea înțeleaptă și dumnezeiască, ca un prooroc ai arătat pe Cel ce este din veac înțelepciunea lui Dumnezeu, că este să se amestece cu toți cei de jos. Pentru aceea te cinstim săvârșind cu credință dumnezeiască pomenirea ta.
Iconografie
„După predanie, sfântul prooroc Maleahi era „frumos la vedere, cu fața rotundă, cu părul creț de părea că este tuns, cu capul lunguieț iar numele lui se tâlcuiește «îngerul Domnului»”.
După Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, proorocul Maleahi se reprezintă „cu căruntețe și barba rotundă”, iar pe pergamentul lui se zice:
„De la răsăritul soarelui și până la apusul lui, mare este numele Meu printre popoare…“ (Maleahi 1,11)
sau:
„Iată vine ziua care arde ca un cuptor; și toți cei trufași și care făptuiesc fărădelegea vor fi ca paiele…“ (Maleahi 3,19).
Sf. Proroc Maleahi (Secolul al V-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul proroc Maleahi s-a născut în Sofi, după întoarcerea din robie de la Babilon, din seminția lui Zabulon. Acesta din tinerețea sa a avut viața curată și neprihănită și a prorocit despre venirea Domnului, despre înfricoșata judecată, despre schimbarea așezământului și a legii lui Moise și despre jertfa cea nouă, iar numele de Maleahi, ce se tâlcuiește „înger”, i s-a dat de tot poporul, pe de o parte pentru că era cu foarte bunăcuviință, ca un înger, iar pe de alta, că păzea îngereasca curăție și sfințenie și cu îngerii avea prietenie; pentru că de multe ori vorbea cu îngerul care-i descoperea tainele lui Dumnezeu, și-l învăța cunoștința celor ce aveau să fie, lucru pe care cei vrednici cu adeverire l-au cunoscut, auzind glasul îngeresc, iar pe înger neputând a-l vedea. Sfântul Maleahi vorbea față în față cu îngerul, precum cineva grăiește cu prietenul său. A fost acest sfânt proroc mai în urmă decât toți prorocii; pentru că n-a fost după dânsul altul, în Israel. El a murit fiind tânăr și a fost îngropat la un loc cu părinții săi.
Daniel a fost unul din cei mari patru prooroci ai Vechiului Testament (alături de Isaia, Ieremia și Iezechiel).
Și-a desfășurat activitatea la curțile regilor Nabucudonosor, sporadic la Belșațar, apoi la împărații persani Darius și Cirus.
Fiindcă „Dumnezeu a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile și toate visele”, el primește de la Dumnezeu în câteva rânduri tălmăcirile unor vise profetice ale împăraților babilonieni (Nabucudonosor și Belșațar) și are o serie de viziuni profetice diverse referitoare la evenimente apropiate sau îndepărtate în timp.
Mântuitorul însuși se referă la o profeție a proorocului Daniel referitoare la vremurile premergătoare apocalipsei.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 17 decembrie.
Proorocul Daniel (Secolul al VII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Numele
În evreiește numele de Daniel înseamnă „judecătorul meu este Dumnezeu” sau „apărătorul meu este Dumnezeu”.
Daniel și Nabucudonosor
Daniel și cei trei prieteni la curtea împăratului
Dumnezeu a dat în mâinile lui Nabucudonosor pe Ioiachim, împăratul lui Iuda în anul al treilea al domniei sale și împăratul babilonian a dat poruncă să-i fie aduși vreo câțiva din copiii lui Israel de neam împărătesc și de viță boierească, niște tineri fără vreun cusur trupesc, frumoși la chip, înzestrați cu înțelepciune în orice ramură a științei, cu minte ageră și pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, și pe care să-i învețe scrierea și limba Haldeilor.
Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mișael și Azaria.
Căpetenia famenilor dregători le-a pus însă alte nume, și anume: lui Daniel i-a pus numele Beltșațar, lui Hanania – Șadrac, lui Mișael – Meșac, și lui Azaria – Abed-Nego.
Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul acestuia și a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce.
Acesta i-a spus că îi e frică de împărat căci dacă acesta îi va găsi cu fețele mai triste decât ale celorlalți tineri, el își va pune capul în primejdie.
Daniel i-a spus îngrijitorului care avea grijă de el și ceilalți trei tineri să-i lase zece zile să mănânce numai zarzavaturi și apă, să-i compare cu ceilalți tineri și să facă ce va crede.
Acesta e de acord și după zece zile aceștia erau mai bine la față și mai grași decât toți tinerii care mâncau din bucatele împăratului.
La vremea sorocită de împărat, Daniel și cei trei sunt chemați de împărat, care vede că nu este nimeni ca ei dintre tinerii din Israel și sunt primiți în slujba împăratului.
Iar în toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere, și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele, care erau în toată împărăția lui. (Daniel, cap I)
Sf. Proroc Daniel și Sfinții trei tineri: Anania, Azaria și Misail (Secolul al VII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Primul vis
Nabucadnețar (Nabucudonosor) are un vis pe care-l tulbură și pe care nu și-l amintește.
Le cere vrăjitorilor de la palat să-i spună visul și să i-l tâlcuiască că altfel vor fi omorâți și casele lor prefăcute într-un morman de murdării.
Aceștia spun că acest lucru niciun muritor nu poate face și că de aceea nu s-a cerut niciodată de la vreun vrăjitor așa ceva de către niciun împărat, oricât de mare și puternic ar fi fost.
Înțelepții începuseră să fie omorâți, urmau Daniel și prietenii lui.
Auzind porunca împăratului, Daniel cere împăratului să-i dea vreme ca să dea împăratului tâlcuirea.
Apoi Daniel s-a dus în casa lui, le-a povestit prietenilor săi cum stau lucrurile și i-a rugat să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină pentru ca să nu piară ei patru împreună cu toți înțelepții Babilonului.
Taina împăratului i se descoperă într-o vedenie în timpul nopții și Daniel binecuvântează pe Dumnezeul cerurilor.
În esență era vorba de succesiunea unor domnii până la venirea domniei lui Hristos.
46. Atunci împăratul Nebucadnețar a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea lui Daniel, și a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare și miresme.
47. Împăratul a vorbit lui Daniel și a zis: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților, și El descopere tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!”
48. Apoi împăratul a înălțat pe Daniel, și i-a dat daruri multe și bogate; i-a dat stăpânire peste tot ținutul Babilonului, și l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înțelepților Babilonului.
49. Daniel a rugat pe împărat să dea grija trebilor ținutului Babilonului în mâna lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului. (Daniel, cap II)
Al doilea vis și experiența lui Nabucudonosor
Altădată, pe când trăia liniștit și fericit, Nabucadnețar mai are un vis, care-l umple de groază.
Daniel, aflat la curtea lui i-l tâlcuiește, potrivit descoperirii lui Dumnezeu pe care o are: este vorba de ceea ce se întâmplă cu un copac care-l simbolizează pe însuși împăratul și ceea ce urma să se petreacă cu el în următorii șapte ani.
Daniel îl îndeamnă să se pocăiască pentru a nu împlini toate acestea: „Pune capăt păcatelor tale, și trăiește în neprihănire, rupe -o cu nelegiuirile tale, și ai milă de cei nenorociți, și poate că ți se va prelungi fericirea!”
Dar Nabucadnețar nu-l ascultă și, peste un an, când se plimba pe acoperișul casei sale, are un moment de trufie în care își arogă toate meritele pentru puterea și strălucirea de care se bucură.
Atunci se aude un glas din cer care-l anunță că proorocia se va împlini.
El a fost îndepărtat de pe tron și a fost despuiat de slava lui: a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor, a locuit la un loc cu măgarii sălbatici, i s-a dat să mănânce iarbă ca la boi, trupul i-a fost udat de roua cerului, i-a crescut părul ca penele vulturului și i-au crescut unghiile ca ghearele păsărilor; șapte vremi au trecut peste el, până când a recunoscut că Dumnezeu este cel care trăiește și are stăpânire veșnică peste oastea cerurilor și împărăția oamenilor și o dă pe aceasta cui vrea; și atunci a fost reașezat în scaunul de domnie și puterea sa a crescut.
Nebucadnețar îl laudă și-l slăvește pe împăratul cerurilor, recunoscând că El poate să smerească pe cel ce umblă cu mândrie. (Daniel 4.1–37, 5.18–21)
Daniel și Belșațar
Belșațar era coregent cu Nabonide, care fuge în Borsipa și-l lasă pe Belșațar să apere Babilonul de regele Persiei, Cirus.[8]
1. Împăratul Belșațar a făcut un mare ospăț celor o mie de mai mari ai lui, și a băut vin înaintea lor.
2. Și în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur și de argint, pe cari le luase tatăl său Nebucadnețar din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul și mai marii lui, nevestele și țiitoarele lui.
3. Au adus îndată vasele de aur, cari fuseseră luate din Templu, din casa lui Dumnezeu din Ierusalim, și au băut din ele împăratul și mai marii lui, nevestele și țiitoarele lui.
4. Au băut vin, și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă și de fer, de lemn și de piatră.
5. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om, și au scris, în fața sfeșnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână, care a scris.
6. Atunci împăratul a îngălbenit, și gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile șoldurilor, și genunchii i s-au izbit unul de altul.
7. Împăratul a strigat în gura mare să i se aducă cetitorii în stele, Haldeii și ghicitorii. Apoi împăratul a luat cuvântul și a zis înțelepților Babilonului: „Oricine va putea citi scrisoarea aceasta și mi-o va tâlcui, va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lănțișor de aur la gât, și va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.”
8. Toți înțelepții împăratului au intrat, dar n-au putut nici să citească scrisoarea și nici s-o tâlcuiască împăratului.
9. Din pricina aceasta împăratul Belșațar s-a spăimântat foarte tare, fața i s-a îngălbenit și mai marii lui au rămas încremeniți. (Daniel 5.1–9)
Împărăteasa îi spune împăratului de Daniel, evocând faptul că acesta a dat tâlcuirea viselor lui Nabucadnețar și de aceea a fost pus mai mare peste toți vrăjitorii împăratului.
Este chemat Daniel căruia Belșațar îi promite că dacă va da tâlcuirea visului său va fi îmbrăcat în purpură, va purta un lănțișor de aur la gât și va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.
Daniel îi spune să-și țină darurile și să dea altcuiva răsplătirile și apoi dă împăratului tâlcuirea.
El evocă ceea ce s-a întâmplat cu tatăl lui Beltșațar, Nabucudonosor, care, deși primise de la Dumnezeu împărăție, mărire, slavă și strălucire și-a făcut din acestea merite proprii în mândria sa și pentru aceasta a fost pedepsit până când și-a dat seama de greșeala făcută și a recunoscut că Dumnezeu stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea.
Daniel adaugă că, deși împăratul Belșațar știa aceste lucruri, nu și-a smerit inima, ci inima sa s-a înălțat împotriva Domnului: vasele din Casa Domnului au fost folosite de el, mai marii lui, nevestele și țiitoarele lui și ei au lăudat pe idolii lor de aur, argint, aramă, fier sau piatră, care, de fapt, nu pot auzi, vedea sau pricepe ceva în loc să slăvească pe Dumnezeu în mâna căruia sunt suflarea sa și căile sale.
De aceea a trimis Domnul acel cap de mână care a scris acele lucruri.
25. Iată însă scrierea care a fost scrisă: Numărat, numărat, cântărit, și împărțit!
26. Și iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat, înseamnă că Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei, și i-a pus capăt.
27. Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor!
28. Împărțit, înseamnă că împărăția ta va fi împărțită, și dată Mezilor și Perșilor!
29. Îndată, Belșatar a dat poruncă, și au îmbrăcat pe Daniel cu purpură, i-au pus un lănțișor de aur la gât, și au dat de știre că va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.
30. Dar chiar în noaptea aceea, Belșațar, împăratul Haldeilor, a fost omorât.
31. Și a pus mâna pe împărăție Darius, Medul, care era în vârstă de șasezeci și doi de ani. (Daniel, cap V)
Daniel și Darius
Dariu a pus peste împărăție 120 de dregători care erau conduși de trei căpetenii, una dintre ele fiind Daniel.
Având însă un duh înalt și întrecându-i pe dregători și căpetenii, împăratul Darius se gândea să-l pună peste toată împărăția.
Atunci căpeteniile și dregătorii au căutat să afle ceva rău despre Daniel dar nu reușeau.
Atunci s-au dus la împărat și i-au spus să dea o poruncă împărătească că oricine va înălța, în timp de treizeci de zile, rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de împărat, va fi aruncat în groapa cu lei.
Darius este de acord și dă această poruncă.
Oamenii aceia au dat năvală în casa lui Daniel surprinzându-l cum se ruga către Dumnezeu.
Împăratul s-a mâhnit și se gândea cum să-l scape însă respectivii i-au amintit că o poruncă împărătească nu se poate schimba.
Împăratul i-a spus lui Daniel „Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujești, să te scape!”, apoi a poruncit să-l arunce în groapa cu lei și a sigilat groapa.
„Împăratul s-a întors apoi în palatul său, a petrecut noaptea fără să mănânce, nu i s-a adus nicio țiitoare, și n-a putut să doarmă.”
La revărsatul zorilor împăratul s-a dus în grabă la groapa cu lei și a strigat:
21. „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujești necurmat, să te scape de lei?”
22. Și Daniel a zis împăratului: „Veșnic să trăiești, împărate!”
23. „Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Și nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!”
24. Atunci împăratul s-a bucurat foarte mult, și a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă, și nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său.
25. Apoi a poruncit ca cei care l-au pârât să fie aruncați la lei împreună cu familiile lor și leii i-au mâncat imediat.
26. După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, cari locuiau în toată împărăția: „Pacea să vă fie dată din belșug!”
27. „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăției mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește vecinic; împărăția Lui nu se va nimici niciodată, și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit.”
28. El izbăvește și mântuiește, El face semne și minuni în ceruri și pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!”
29. Daniel a dus-o bine supt domnia lui Darius și sub domnia lui Cirus, regele Perșilor. (Daniel, cap VI)
Daniel îi răspunde regelui (pictură de Briton Rivière) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Moartea
Despre moartea sa nu se știe nimic sigur.
Rolul
Prin puterea sa primită de la Dumnezeu de a tălmăci visele profetice și de a avea diverse viziuni profetice Daniel a avut rolul de a face cunoscută puterea lui Dumnezeu neamurilor străine (babilonienii, persanii.
Pentru acest fapt este numit pe drept cuvânt „Profetul popoarelor”.
Cuvintele lui Nabucodonosor sau ale lui Dariu sunt elocvente:
34. După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc.
Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește vecinic, Acela a cărui stăpânire este vecinică, și a cărui împărăție dăinuiește din neam în neam.
35. Toți locuitorii pământului sînt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?”
36. În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăției mele, măreția și strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii și mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăți peste împărăția mea, și puterea mea a crescut.
37. Acum, eu, Nebucadnețar, laud, înalț și slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sînt adevărate, toate căile Lui sînt drepte, și El poate să smerească pe ceice umblă cu mîndrie!(Daniel 4.34–37)
25. După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, cari locuiau în toată împărăția: „Pacea să vă fie dată din belșug!”
26. Poruncesc ca, în toată întinderea împărăției mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește vecinic; împărăția Lui nu se va nimici niciodată, și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit.
27. El izbăvește și mântuiește, El face semne și minuni în ceruri și pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor! (Daniel 5.25–27)
Daniel în Sfânta Scriptură
Istoria vieții lui Daniel o găsim în cartea care-i poartă numele. La Daniel face referire în trei rânduri proorocul Iezechiel.[11] În două dintre referiri el arată neprihănirea lui, punându-l alături de alți doi neprihăniți, Noe și Iov.
În cealaltă referire este adusă în discuție înțelepciunea lui Daniel pe care împăratul Tirului credea că o depășește.
Iisus Hristos arată că venirea urăciunii pustiirii de care a vorbit Daniel este unul din semnele venirii apocalipsei.
Cartea I a Macabeilor spune că „Anania, Azaria și Misail, crezând, s-au izbăvit de para focului/ Daniel intru nevinovăția sa a scăpat din gura leilor.”
Daniel în alte surse
Iosif Flavius istorisește că lui Alexandru Macedon, când a intrat în Ierusalim, i s-au arătat profețiile lui Daniel despre el, ceea ce l-a făcut să trateze mai blând pe evrei.
Imnografie
La prăznuirea din 17 decembrie, împreună cu sfinții trei tineri: Anania, Azaria și Misail: Troparul Sf. Prooroc Daniel și al celor trei tineri, glasul al 2-lea:
Mari sunt faptele credinței, că în mijlocul izvorului văpăii, ca într-o apă de odihnă Sfinții trei tineri s-au bucurat, și proorocul Daniel păstor leilor ca unor oi s-a arătat. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi.
Condacul Sf. Prooroc Daniel:
Luminându-se cu Duhul curat, inima ta vas de proorocie prealuminat s-a făcut, pentru că mai înainte ai grăit cele ce erau departe, ca și cum ar fi fost acum. Pentru aceasta te rog pe tine, fericite Daniele, mărite, pe Hristos Dumnezeu roagă-L neîncetat pentru noi toți.
Condacul Sfinților trei tineri, glasul al 6-lea:
Chipul cel zugrăvit de mână nu l-ați cinstit, ci întrarmându-vă cu Ființa cea nescrisă, de trei ori fericiților, în groapa focului v-ați preamărit; și în mijlocul văpăii nesuferit stând, pe Dumnezeu L-ați chemat: grăbește, o, Îndurate și ca un milostiv aleargă spre ajutorul nostru, că poți toate câte le voiești.
Sf. Prooroc Daniel și Sfinții trei tineri: Anania, Azaria și Misail – foto preluat de pe doxologia.ro
Prorocul Daniil se trăgea din seminție împărătească, din seminția lui Iuda, și fiind încă copil mic a fost robit de Nabucodonosor, apoi a fost dus de la Ierusalim în Babilon, împreună cu Ioachim, împăratul Iudeii, unde tinerețile lui, cu darul lui Dumnezeu, au fost minunate și preamărite; iar mai vârtos, cu bună pricepere a vădit pe judecătorii cei nedrepți și fără de lege și a izbăvit de moarte pe nevinovata Susana. Căci în acea vreme evreii, care erau în robie, aveau doi bătrâni pentru judecățile lor, pe care îi aleseseră să judece pricinile poporului și se adunau la judecăți în casa lui Ioachim, bărbat vestit și bogat în zilele acelea. Ioachim avea femeie cu numele Susana, fata lui Helchie, foarte frumoasă și temătoare de Dumnezeu; iar părinții ei, drepți fiind, au deprins pe fiica lor la fapte bune, după legea lui Moise. Dar bătrânii aceia erau nelegiuiți, căci în loc să judece drept, făceau nedreptăți, încât se împlinea asupra lor graiul Stăpânului: „Ieșit-a fărădelege în Babilon, din bătrânii judecători”.
Aceia, văzând pe Susana în toate zilele intrând în grădina bărbatului său și ieșind, au poftit la dânsa, apoi și-au abătut ochii ca să nu caute la cer, nici să-și aducă aminte de judecățile cele drepte. Ei nu și-au spus unul altuia boala lor, pentru că se rușinau a-și mărturisi poftele, căutând fiecare dintr-înșii vreme prielnică. Iar odată a zis unul către altul: „Să mergem acasă că este ceasul prânzului”. Ieșind ei, s-au despărțit unul de altul și întorcându-se au venit la loc. Apoi, întrebându-se unul pe altul de pricină întoarcerii, și-au mărturisit unul altuia poftă sași atunci au rânduit vreme când vor putea să o găsească singură ca să-și împlinească dorința. Deci a fost când păzeau ei ziua cea cu bun prilej, de a intrat Susana numai cu două slujnice în grădină, pentru că era arșiță. Acolo nu era nimeni, numai cei doi bătrâni ascunși, care o pândeau pe ea.
Susana a zis slujnicelor: „Aduceți-mi untdelemn și săpun, apoi încuiați ușile grădinii ca să mă spăl”. Slujnicele au făcut precum le-a zis, au încuiat ușile grădinii și au ieșit pe cele din dos, ca să aducă cele ce li se poruncise lor, dar n-au văzut pe cei doi bătrâni care erau ascunși. Însă, după ce au ieșit fetele, s-au sculat amândoi bătrânii și au fugit după dânsa zicând: „Iată, ușile grădinii sunt încuiate și nimeni nu ne vede pe noi, deci învoiește-te cu noi, iar de nu, vom mărturisi asupra ta, că a fost cu tine un tânăr și pentru aceea ai înlăturat pe fete de la tine”. Iar Susana a suspinat și a zis: „Greu îmi este de pretutindeni; că de voi face aceasta, moarte îmi este mie, iar de nu o voi face, nu voi scăpa din mâinile voastre. Dar mai bine este a nu face și a cădea în mâinile voastre, decât a greși înaintea lui Dumnezeu”. Apoi a strigat cu glas mare Susana, și bătrânii împotriva ei au strigat și alergând, unul a deschis ușile grădinii, iar dacă au auzit cei din casă strigătele, au sărit pe ușile cele din dos, ca să vadă ce i s-a întâmplat. Și dacă au spus bătrânii cuvintele lor, se rușinară slujnicele ei foarte mult, pentru că niciodată nu au auzit cuvinte ca acelea despre Susana.
A doua zi, când s-a adunat poporul la bărbatul ei Ioachim, au venit și bătrânii plini de cugetele lor de fărădelege asupra Susanei, ca să o omoare pe ea și au zis înaintea poporului: „Trimiteți la Susana, fata lui Helchie, care este femeia lui Ioachim”. Trimițând, au venit ea, părinții ei, fiii ei și toate rudeniile. Susana era tânără și frumoasă la chip, iar cei fărădelege au poruncit să se descopere pentru că era acoperită. Plângeau toți cei ce erau lângă dânsa și toți cei ce o știau pe ea.
Deci, sculându-se amândoi bătrânii au pus mâinile pe capul ei, iar ea plângând a căutat la cer, pentru că inima ei nădăjduia spre Domnul. Iar cei doi bătrâni au zis: „Umblând noi amândoi prin grădină, a intrat aceasta cu două slujnice, a închis ușile grădinii și, dând drumul slujnicelor, a venit la ea un tânăr, care era ascuns și s-a culcat cu dânsa. Iar noi, fiind în fundul grădinii și văzând totul, am alergat asupra lor; pe tânăr nu l-am putut prinde, pentru că a fugit mai iute decât noi și, deschizând ușile grădinii, a sărit afară, iar pe aceasta am întrebat-o cine a fost tânărul acela și n-a vrut să spună. Iată, aceasta mărturisim”. Adunarea i-a crezut că pe niște bătrâni ai poporului și judecători și a osândit-o pe ea la moarte.
Susana a strigăt atunci cu glas mare: „Dumnezeule veșnice și știutorule al celor ascunse, Care știi toate mai înainte de săvârșirea lor; Tu știi că au mărturisit minciună asupra mea și iată mor, nefăcând nimic din ceea ce au mărturisit împotriva mea”. Deci a ascultat Domnul glasul ei, căci dusă fiind spre pierzare, a ridicat Dumnezeu cu Duhul Sfânt pe un tânăr, al cărui nume era Daniil, și a strigat cu glas mare: „Curat sunt eu de sângele acesteia”. Apoi s-a întors tot poporul către dânsul și a zis: „Ce este cuvântul acesta pe care tu îl grăiești?”. Iar el, stând în mijlocul lor, a zis: „Dar așa sunteți de nebuni, fii ai lui Israil, necercetând și nepricepând adevărul? Ați osândit pe fata lui Israil, întoarceți-vă la judecată pentru că aceștia au mărturisit minciună asupra ei”.
Deci s-a întors tot poporul cu sârguința. Și i-au zis lui bătrânii: „Vino și șezi în mijlocul nostru și ne spune, că ți-a dat ție Dumnezeu cinstea bătrânilor”. Iar Daniil a zis către dânșii: „Despărțiți-i pe ei unul de altul și-i voi întreba eu”. Și făcând astfel a chemat pe unul din ei și i-a zis: „Învechitule în zile rele, acum a sosit vremea păcatelor tale pe care le-ai făcut înainte, judecând nedrept, osândind pe cei nevinovați, iar pe cei vinovați iertându-i, cu toate că a zis Dumnezeu: Pe cel nevinovat și pe cel drept să nu-l omori. Deci dacă ai văzut-o pe aceasta, spune-mi, sub ce fel de copac ai văzut-o pe ea și pe tânăr?”. Iar el a zis: „Sub un smochin”. Și a zis Daniil: „Ai mințit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci iată îngerul lui Dumnezeu luând poruncă, te va rupe în două”.
Liberând pe acela, a poruncit să-l aducă pe celălalt și i-a zis lui: „Sămânța lui Hanaan și nu a Iudei, frumusețea te-a înșelat și poftă a răzvrătit inima ta. Așa ați făcut fetelor lui Israil, iar ele s-au temut a se alătura de voi și fiica Iudei n-a suferit fărădelegea voastră. Acum spune-mi sub ce fel de copac ai văzut vorbind pe cei doi”. Iar el a zis: „Sub un pin”. Iar Daniil a zis lui: „Ai mințit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci așteaptă îngerul lui Dumnezeu să te taie în două cu sabia și să vă piardă pe voi”. Apoi a strigat tot poporul și a binecuvântat pe Dumnezeu, Care mântuiește pe cei ce nădăjduiesc spre El.
Deci a pedepsit pe cei doi bătrâni, că i-a vădit pe ei Daniil, fiindcă au mărturisit mai apoi minciuna și le-a răsplătit precum ei au viclenit vecinului, după legea lui Moisi; deci i-a omorât pe dânșii și a mântuit în ziua aceea om nevinovat. Iar Helchie și femeia lui au lăudat pe Dumnezeu, pentru fiica lor Susana, împreună cu Ioachim, bărbatul ei, și cu toate rudeniile, de vreme ce nu s-a aflat într-însa lucru de rușine. Iar Daniil, din ziua aceea, s-a făcut mare înaintea poporului, pentru priceperea sa și pentru darurile lui Dumnezeu care erau într-însul.
În acea vreme împăratul Nabucodonosor a zis lui Asfanez, cel mai mare peste eunucii săi, ca să aducă la palat pe fiii lui Israel din seminția împărătească și din cea domnească, tineri întru care nu este prihană, frumoși la chip, înțelepți, știind învățătură și care cugetă adânc și sunt puternici – ca să fie în casă înaintea împăratului și să-i învețe carte și limba haldeiască. Apoi le-a rânduit împăratul hrană în fiecare zi, din masa lui și din vinul lui și să-i hrănească pe dânșii astfel trei ani, iar după aceea să-i aducă înaintea împăratului.
Între dânșii se aflau din fiii Iudeii și Daniil și alți copii în număr de trei, asemenea din neamul împărătesc, anume: Anania, Azaria și Misail. Atunci, cel mai mare peste eunuci le-a spus numele lor: lui Daniil i-a zis Baltazar; lui Anania, Ședrah și lui Misail, Misah; iar lui Azaria, Avdenago. Dar Daniil a pus în inima sa, împreună cu cei trei prieteni ai săi, ca să nu se spurce din masa împărătească și din vinul lui și a rugat Daniil pe eunuc să nu-i spurce. Și a pus Dumnezeu pe Daniil întru milă și îndurarea celui mai mare peste eunuci. Apoi, acesta a zis către Daniil: „Mă tem de împăratul meu care a poruncit ca bucatele voastre să fie bune și băutura voastră la fel, că nu cumva să vadă el fețele voastre mai posomorite decât ale copiilor de o vârstă cu voi, căci veți osândi capul meu la moarte”.
Atunci Daniil a zis către Amelsad, cel mai mare peste eunuci, precum și peste Daniil, Anania, Azaria și Misail: „Încearcă pe copilașii tăi până în zece zile și să ne dai numai din semințele pământului să mâncăm și apă să bem. Apoi să se arate înaintea ta fețele noastre și fețele copilașilor care mănâncă din masa împăratului și precum vei vrea așa să faci cu slugile tale”. Deci i-a ascultat pe dânșii și i-a încercat până în zece zile și s-au văzut fețele lor mult mai frumoase decât ale copilașilor ce mâncau din masa împăratului. Amelsad dând la o parte bucățele și vinul le dă numai semințe și apă. Și le-a dat Dumnezeu acestor patru tineri istețime și înțelepciune, iar lui Daniil i-a dat darul explicării visurilor. După sfârșitul acestor zile, cel mai mare dintre eunuci i-a dus înaintea lui Nabucodonosor. Împăratul a grăit cu ei și a aflat înțelepciunea lor, graiul, știința și i-a găsit cu zece părți mai înțelepți decât toți descântătorii și vrăjitorii care erau în toată împărăția.
După aceasta Nabucodonosor a avut un vis de care s-a cutremurat. Și a chemat pe descântători, pe fermecători, pe vrăjitori, pe haldei, ca să tălmăcească visul împăratului. Și le-a zis împăratul: „Am visat și s-a înspăimântat duhul meu căci nu înțeleg visul”. Grăit-au haldeii sirieni împăratului: „Împărate, în veci să trăiești, spune visul nouă, robilor tăi, și tălmăcirea lui o vom vesti ție”. Dar împăratul a zis: „Visul s-a depărtat de la mine și l-am uitat; deci de nu-mi veți spune visul și tâlcuirea lui, întru primejdie veți fi, iar casele voastre se vor jefui”. Și au răspuns haldeii împăratului: „Nu este om pe pământ care ar putea să cunoască visul împăratului, căci tot împăratul și domnul nu întreabă una ca asta pe descântători, vrăjitori și haldei. Ceea ce întreabă împăratul este greu și numai zeii pot spune împăratului, a cărui locuință nu este cu noi”.
Atunci împăratul a zis cu mânie: „Să se piarză toți înțelepții Babilonului”. Deci ieșind poruncă înțelepții se osândeau. Atunci au căutat pe Daniil și pe prietenii lui să-i ucidă. Dar Daniil a dat răspuns lui Arioh, cel mai mare peste bucătari, care ieșise să omoare pe înțelepții împăratului Babilonului: „Boierule al împăratului, pentru ce a ieșit o astfel de poruncă de rușine de la împărat?”. Atunci Arioh a spus lui Daniil pricina. Iar Daniil a intrat la împărat și l-a rugat să-i dea vreme ca să-i tâlcuiască visul.
Dobândind Daniil cererea, a intrat în casa sa și a spus lui Anania, lui Misail și lui Azaria, prietenii săi. Iar ei au cerut îndurare de la Dumnezeul cerului pentru taina aceasta, ca să nu piară Daniil și prietenii săi, împreună cu ceilalți înțelepți ai Babilonului. Atunci lui Daniil i s-a descoperit taina în vis noaptea și a lăudat el pe Dumnezeu. Și a venit Daniil la Arioh, care era rânduit de împărat să piardă pe înțelepții Babilonului și i-a zis: „Nu pierde pe înțelepți, ci du-mă pe mine înaintea împăratului și îi voi tâlcui visul”. Atunci Arioh cu sârguință a dus pe Daniil înaintea împăratului și i-a zis: „Am aflat un bărbat din robii Iudeii, care va spune împăratului tâlcul visului”. Împăratul l-a primit și i-a spus lui Baltazar, adică lui Daniil: „Poți să-mi spui visul pe care l-am avut și tâlcuirea lui?”.
Daniil i-a răspuns: „Taină de care întreabă împăratul nu este a înțelepților vrăjitori, nici a descântătorilor Gazarineni, ci este a lui Dumnezeu din cer, Care descoperă tainele și Care a arătat chiar împăratului Nabucodonosor ce va fi în zilele cele mai de pe urmă. Acela, spre a noastră smerenie milostivindu-se, ne-a descoperit visul tău, căci nu cu înțelepciunea care este în mine l-am aflat, ci prin descoperirea lui Dumnezeu. Deci, iată tâlcuirea, împărate! Visul tău arată ce are să se facă după aceasta și cine va fi după împărat. Cel ce descoperă tainele ți-a arătat în ce chip se cuvine această. Tu, împărate, vedeai un chip și chipul acela era mare, iar vederea lui înaltă, care sta înaintea feței tale în chip înfricoșat; capul lui era de aur curat, mâinile, pieptul și brațele erau de argint, pântecele și coapsele de aramă, pulpele de fier, picioarele, o parte de fier și o parte de pământ.
Apoi s-a rupt o piatră din munte, fără mână și a lovit chipul peste picioarele de fier și de pământ și pe care le-a zdrobit până la sfârșit. Atunci s-au zdrobit deodată cu pământul și fierul, aramă, aurul și argintul și s-au făcut ca praful din arie, apoi le-a luat vântul și nu s-a mai aflat locul lor; iar piatră care a lovit chipul s-a făcut munte mare și a umplut tot pământul. Acesta este visul tău, împărate. Iată acum și tâlcuirea lui: capul cel de aur ești tu și împărații Babilonului, care au fost mai înainte de tine. În urma ta se va scula altă împărăție, care va fi mai mică decât a ta, care este argintul, iar cele două mâini și brațele însemnează popoarele, două, perșii și mezii, care au să ia împărăția Babilonului.
După aceștia va fi împărăția a treia, care este aramă, căci se va scula cineva de la Apus, îmbrăcat cu aramă și acela va fi Alexandru Macedoneanul, care va birui tot pământul. Iar împărăția a patra, va fi tare ca fierul. Precum fierul zdrobește și înmoaie toate (aramă, argintul și aurul), așa și acela va zdrobi și va supune toate și împărăția aceea va fi a românilor. Iar două picioare înseamnă două părți ale acestei împărății, Răsăritul și Apusul, a elinilor și a românilor. Iar picioarele și degetele pe care le-ai văzut, o parte din fier și o parte din pământ, înseamnă că împărăția va fi împărțită în multe părți și va slăbi ca pământul și singură de sine va fi sfărâmată. Piatră care s-a tăiat din munte, fără mână, și a sfărâmat chipul, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care are să se nască din fecioară curată și neispitită de nuntă, fără amestecare bărbătească. Acela, după ce va zdrobi toate împărățiile și le va vântura pe cele vremelnice, va ridica o împărăție care în veci nu se va risipi și împărăția aceea va fi duhovnicească”.
Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut în fața sa și s-a închinat lui Daniil, zicând: „Daruri și bune miresme să i se aducă”. Apoi a zis lui Daniil: „Cu adevărat Dumnezeul vostru, acela este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor și Împăratul împăraților, care descoperă tainele; căci prin ajutorul Lui ai putut descoperi taina aceasta”. Și a mărit împăratul pe Daniil, apoi i-a dat daruri mari și multe și l-a pus peste toată țara Babilonului, Domn voievozilor și peste toți înțelepții Babilonului. Iar pe prietenii lui Daniil, Ședrah, Misah și Avdenago, după cererea sa, cu mare cinste i-a cinstit, punându-i peste supușii țării Babilonului.
În anul al optsprezecelea, Nabucodonosor a făcut chip de aur, având înălțimea de șaizeci de coți și lățimea de șase coți, pe care l-a pus în câmpul Deir, în țara Babilonului. Și a trimis împăratul Nabucodonosor în toate laturile stăpânirii sale, ca să adune pe toți eparhii și voievozii, ispravnicii și povățuitorii și tiranii, pe cei din stăpâniri și pe toți boierii țărilor, să vină la dezvelirea chipului pe care l-a făcut. Adunându-se toți, au șezut înaintea împăratului și au făcut acolo, în câmp, un cuptor, spre pierderea acelora care vor fi împotriva poruncii împărătești. Propovăduitorul striga: „Voi, popoarelor, neamurilor, semințiilor, limbilor, în orice ceas veți auzi glasul trâmbitei, al fluierului și al alăutei, al surlei și al canonului, al organului, al versurilor și a tot felul de cântări, închinați-vă chipului celui de aur, pe care l-a făcut Nabucodonosor împăratul; iar care nu va cădea să se închine, în acel ceas va fi aruncat în cuptorul în care arde foc continuu”.
Când au auzit acestea toate popoarele, semințiile și limbile au căzut și s-au închinat chipului făcut de Nabucodonosor împăratul. Atunci s-au apropiat de împărat oarecare bărbați haldei și au pârât împăratului că Anania, Azaria și Misail nu se închină zeilor săi și chipului de aur făcut. Atunci împăratul, chemându-i pe cei cu pricina, i-a întrebat dacă sunt adevărate cele spuse despre ei. Iar ei au răspuns: „Dumnezeul nostru Căruia îi slujim este în ceruri, puternic a ne scoate din cuptorul în care arde focul și a ne izbăvi din mâinile tale, împărate. Iată, dar, cunoscut să-ți fie, împărate, că nu vom sluji zeilor tăi și nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai pus”. Nabucodonosor s-a umplut de mânie și chipul feței lui s-a schimbat asupra lui Ședrah, Misah și Abdenago și a zis: „Să ardeți cuptorul de șapte ori până când se va arde desăvârșit”. Pe urmă a poruncit unor bărbați puternici la, să-i lege și să-i arunce în cuptorul cel cu foc.
Deci, fiind ei aruncați, a ieșit focul din cuptor și a ars pe cei ce-i clevetiseră pe dânșii. Iar cei trei bărbați drepți, au căzut ferecați în mijlocul cuptorului ce ardea cu foc mare și umblau prin mijlocul văpăii, lăudând pe Dumnezeu și binecuvântându-L. Dar n-au încetat cei ce i-au aruncat pe ei în foc, adică slugile împăratului a arde în cuptorul cu iarbă, pucioasă, smoală, câlți și vițe. Și s-a ridicat para cuptorului ca la patruzeci de coți, încât a înconjurat și a ars pe toți cei ce erau împrejurul cuptorului haldeilor. Iar îngerul Domnului s-a pogorât spre cei ce erau cu Azaria în cuptor și a spulberat para focului din, suflând, ca un duh de rouă, încât nu s-a atins de dânșii focul nicidecum, nici nu i-a mâhnit și nici nu i-a supărat pe ei.
Atunci cei trei lăudau pe Dumnezeu, îl binecuvântau și-L slăveau: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinților noștri, prea lăudat și prea înălțat în veci.” (Și celelalte cântări care sunt scrise în cartea lui Daniil). Iar Nabucodonosor, auzindu-i pe dânșii cântând, s-a minunat. Apoi s-a sculat degrabă și a zis boierilor săi: „Nu trei bărbați legați am aruncat în mijlocul focului?”. Și au răspuns împăratului: „Cu adevărat, împărate”. Și a zis împăratul: „Dar eu văd patru bărbați dezlegați, umblând prin mijlocul focului și nevătămați sunt, iar chipul celui de-al patrulea este asemenea Fiului lui Dumnezeu”. Atunci a venit Nabucodonosor la gura cuptorului ce ardea cu foc și a zis: „Ședrah, Misah și Abdenago, robii Dumnezeului Celui Preaînalt, ieșiți și veniți aici”.
Deci au ieșit cei trei strigați și s-au adunat toți cei chemați ca să-i vadă pe cei trei bărbați și cum n-a biruit focul trupurile lor și părul capului n-a ars și miros de foc nu era într-înșii. Atunci împăratul s-a închinat lui Dumnezeu în fața lor și a zis: „Binecuvântat este Dumnezeul lui Ședrah, Misah și Abdenago, Care a trimis pe îngerul Său și a scos pe robii Săi din focul cel rău. Și eu poruncesc ca tot poporul, seminția și limbă care va grăi hulă asupra Dumnezeului lui Ședrah, Misah și Abdenago, întru pierzare să fie, iar casele lor spre jefuire, de vreme ce nu este alt Dumnezeu care să-i poată izbăvi”. Iar pe cei trei tineri cu mare cinste i-a cinstit, mărindu-i pe dânșii înaintea tuturor și învrednicindu-i a fi mai mari peste toți iudeii, care erau în toată împărăția.
Dar Nabucodonosor s-a mândrit foarte și, nu după multă vreme, iarăși a avut un vis care însemna mai înainte căderea și smerenia lui. Deci a văzut un copac în mijlocul pământului și copacul acela s-a întărit și s-a mărit, iar înălțimea lui era foarte mare, frunzele lui erau frumoase, rodul lui gustos și era hrana tuturor; apoi, sub dânsul se sălășluiau toate fiarele sălbatice și în ramurile lui locuiau toate păsările cerului. După această a văzut un sfânt din ceruri, care a strigat întru tărie: „Tăiați copacul, frângeți ramurile lui, scuturați frunzele, risipiți roadele, ca să se clatine fiarele sub el și păsările în crăcile lui și numai tulpina lui să o lăsați în pământ. În legături de fier și de aramă, în pajiștea de afară, în roua cerului se va sălășui cu fiarele cele sălbatice, iar partea lui va fi în iarba pământului. Inima lui de om se va schimba în inimă de fiară și șapte vremi se vor schimba peste dânsul”.
Acest vis a tulburat rău pe împărat și adunând iarăși pe înțelepții Babilonului le-a spus visul său, cerând să-l tâlcuiască, dar nimeni n-a putut, până când a chemat pe Daniil, în care viețuia Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Acesta auzind visul împăratului a zis: „Stăpâne, să fie visul acesta celor ce te urăsc pe tine și tâlcuirea lui vrăjmașilor tăi. Copacul pe care l-ai văzut, tu ești, împărate; pentru că te-ai mărit și te-ai întărit, iar mărirea ta a ajuns până la ceruri și domnia ta până la marginile pământului. Dar degrabă vei cădea din împărăție și te vor goni și împreună cu fiarele sălbatice vei locui. Cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni și din roua cerului se va răcori trupul tău. Șapte vremi se vor schimba peste tine, până vei ști, că Cel Preaînalt stăpânește împărăția oamenilor și cui va vrea o va da. Iar ceea ce au zis: Lăsați odrasla rădăcinii copacului în pământ, înseamnă că împărăția ta va cunoaște împărăția cerească. Pentru aceasta, împărate, sfatul meu să fie plăcut ție și păcatele tale răscumpără-le cu milostenie, iar nedreptățile tale, cu îndurare spre cei săraci. Doar va fi Dumnezeu îndelung-răbdător spre păcatele tale”.
Așa a tâlcuit Sfântul Daniil visul împăratului și s-au împlinit toate cele zise de dânsul. Pentru că după douăsprezece luni, fiind în Babilon, împăratul a zis: „Nu este acesta Babilonul cel mare pe care eu l-am zidit, ca o casă a împărăției mele, spre stăpânirea țării și întru cinstea slavei mele?”. Și cuvântul fiind încă pe buzele împăratului, iată, a auzit un glas din cer: „Împărate Nabucodonosor, împărăția ta a trecut de la tine, căci dintre oameni te vor goni și cu fiarele sălbatice va fi locuința ta, cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni și șapte vremi se vor schimba peste tine, până când vei cunoaște că cel Preaînalt stăpânește împărăția oamenilor și căruia vă vrea o va da”.
În acel ceas s-a împlinit cuvântul lui Daniil asupra împăratului Nabucodonosor: căci de la oameni s-a gonit, mânca iarbă ca un bou, de rouă cerului s-a udat trupul lui, până ce i-au crescut perii ca de leu și unghiile lui ca de pasăre. Și după sfârșitul acelor zile, în care nimeni altul n-a îndrăznit să ia împărăția lui, Nabucodonosor și-a ridicat ochii și mintea la cer, a binecuvântat pe cel Înalt, a lăudat pe Cel ce viețuiește în veci și L-a slăvit. Pentru că stăpânirea Lui este stăpânirea veșnică și împărăția lui din neam în neam și toți cei ce locuiesc pe pământ, întru nimic s-au socotit. După voia Lui se face totul în cer și pe pământ și nu este nimeni care să se împotrivească voii Lui, ori să zică Lui: „Ce ai făcut?”.
În acea vreme i s-a întors mintea împăratului și a venit la cinstea împărăției sale; iar voievozii și boierii lui îl căutau pe el. Deci s-a întors la împărăția sa și mărire mai multă i s-a dat lui. După aceea a viețuit Nabucodonosor lăudând, preaînălțînd și preaslăvind pe Împăratul cerului și a viețuit toți anii împărăției sale patruzeci și trei; și apoi s-a săvârșit în pace.
După moartea împăratului Nabucodonosor, a luat împărăția Babilonului fiul său, Evilmerodah. Acesta l-a scos din casa temniței pe Ioachim, împăratul Iudeii, care era robit de Nabucodonosor și ținut legat, i-a grăit bine și i-a dat un scaun mai sus decât scaunele împăraților, celor ce erau cu dânsul în Babilon. Apoi a schimbat hainele lui cele de temniță și mânca cu dânsul în toate zilele.
Iar după moartea lui Evilmerodah a împărățit fiul său Baltazar, adică nepotul lui Nabucodonosor. În împărăția aceasta multe descoperiri a văzut Daniil, despre împărați și despre împărății care aveau să fie mai pe urmă, închipuite prin fiare. Apoi despre Antihrist, despre sfârșitul veacului și despre înfricoșata Judecată. Vedeam, zice el, scaunele ce s-au pus, iar Cel vechi de zile (Dumnezeu) a șezut; și hainele Lui erau albe ca zăpada, părul capului era curat că lâna, scaunul Lui pară de foc, roatele Lui foc având; râu de foc curgea pe dinaintea Lui, mii de mii slujeau Lui și întuneric de întuneric stăteau înaintea Lui. Divan s-a așezat și cărți s-au deschis. Apoi celelalte descoperiri ce s-au văzut de dânsul sunt înfricoșătoare și despre ele se scrie pe larg în cartea prorocirei lui.
Într-o vreme oarecare împăratul Baltazar a făcut cină mare boierilor săi, ca la o mie de bărbați, și în capul mesei era vinul, iar când veni vremea gustării vinului, se aduseseră vasele cele de aur și de argint – pe care le luase Nabucodonosor de la Ierusalim, din biserica Domnului Dumnezeu, ca să bea cu dânsele împăratul, boierii, femeile lui și să laude pe zeii cei de aur și de argint, de aramă, de fier, de lemn și de piatră; iar pe Dumnezeul cel veșnic nu-L binecuvânta, adică pe Cel ce era stăpânirea duhului lor. În acel ceas au ieșit niște degete de om care scriau pe peretele casei împăratului, gândurile îl tulburau, legăturile coapselor lui se slăbeau și genunchii se clătinau. Apoi a strigat cu tărie, ca să aducă înăuntru pe vrăjitorii haldei și gazareni, iar după aceea a zis învățaților Babilonului: „Cel ce va citi scrisoarea aceasta și-mi va face tălmăcirea ei, acela în porfiră se va îmbrăca și gherdanul cel de aur se va pune peste grumajii lui și al treilea va domni întru împărăția mea”.
Deci toți înțelepții intrau la împărat și nu puteau citi scrisoarea și nici a o tălmăci. Atunci s-au tulburat mult împăratul și boierii lui de aceasta și intrând împărăteasa bătrână (femeia lui Nabucodonosor și bunica lui Baltazar) în casa ospățului, a spus despre Daniil care avea într-însul duhul lui Dumnezeu și care, în zilele moșului său Nabucodonosor, a fost pus domn al tuturor vrăjitorilor, descântătorilor, haldeilor și gazarenilor, pentru înțelepciunea lui cea mare, pentru tălmăcirea visurilor și dezlegarea ghicitorilor.
Atunci s-a adus Daniil înaintea împăratului care i-a zis: „Tu ești Daniil, din robii Iudeii, pe care i-a adus Nabucodonosor, împăratul, moșul meu? Am auzit că duhul lui Dumnezeu este în tine și înțelepciune mare se află în tine. Citește-mi, dar, această scrisoare de pe perete, care este scrisă cu degetele de o mână necunoscută, și-mi spune tălmăcirea ei, pe care nu au putut să o citească mulți înțelepți și gazareni, care au venit înaintea mea. Deci acum, de vei putea citi scrisoarea aceasta și mi-o vei tălmăci, în porfiră te voi îmbrăca și gherdanul de aur se va pune peste grumazul tău, apoi al treilea vei domni întru împărăția mea”.
Deci, a răspuns Daniil: „Darurile tale fie cu tine și darul casei tale altuia să-l dai. Iar eu scrisoarea o voi citi și tălmăcirea ei voi spune”. Aceasta spunând Daniil, a început a-i aduce aminte de împăratul Nabucodonosor, cum a fost pedepsit pentru mândria sa de Dumnezeu, pierzând chipul cel omenesc și cum de la oameni a fost gonit și cu iarbă s-a hrănit. Apoi a imputat împăratului, mustrându-l pe el pentru mândrie, căci nu-și aduce aminte de certarea lui Dumnezeu ce s-a arătat asupra moșului său, nici nu și-a smerit inima să înaintea Domnului; ci s-a înălțat asupra Domnului, Dumnezeului cerului și vasele bisericii Lui le-a spurcat cu băutura vinului la cină cu boierii și cu femeile sale. Apoi au lăudat cu toții zeii cei de aur, de piatră și de lemn, care nu văd, nici nu aud, nici nu înțeleg. Iar pe Dumnezeu, într-ale Cărui mâini este suflarea lui și toate căile lui, pe Acela nu L-au preamărit. Pentru aceasta mustrând pe împărat s-a întors la scrisoare, pe care a citit-o așa: „Mani, Techel, Fares” și i-a tâlcuit-o așa: „Mani înseamnă că a măsurat Dumnezeu împărăția ta și a împlinit-o, Techel, adică a stătut în cumpănă și s-a aflat lipsă; Fares, adică s-a despărțit împărăția ta și s-a dat mezilor și perșilor”.
Aceasta auzind împăratul a cinstit pe Daniil precum a făgăduit, deși se mâhnea cu duhul de prorocirea lui. Și a îmbrăcat pe Daniil în purpură, iar pe grumajii săi a pus gherdanul cel din aur. Apoi a vestit pentru dânsul că este al treilea domn întru împărăția lui. Prorocirea lui Daniil s-a împlinit, căci pe Baltazar, împăratul chaldeilor, a fost ucis într-acea noapte, iar Darie, medul, împreună cu Cirus persul, au luat împărăția fiind de șaizeci și doi de ani.
Împărățind Darie, a pus în împărăție o sută douăzeci de domni, ca să fie aceia întru toată împărăția sa și asupra lor a pus rînduitori, printre care era și Daniil. Acesta era mai mare peste ei, pentru că Duh Sfânt era într-însul. Deci împăratul l-a pus peste toată împărăția lui, iar rînduitorii și domnii căutau să afle vreo vină asupra lui Daniil. Dar vina, sminteală și păcatul nu s-au aflat asupra lui, pentru că era credincios. Și au zis rânduitorii: „Nu vom putea afla vină asupra lui Daniil, fără numai în legile Dumnezeului său”. Atunci rînduitorii și domnii au zis: „Darie, împărate, să trăiești în veci. Să știi că s-au sfătuit toți voievozii, domnii, eparhii și ispravnicii din împărăția ta, ca să facă așezământ împărătesc: că cine va face rugăciune la alt zeu, ori alt om, până în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor (spre mâncare). Deci acum, împărate, pune hotărâre și așează scrisoarea, pentru ca să nu se schimbe porunca perșilor și a mezilor, și ca nimeni să nu o calce”.
Împăratul Darie, nepricepând sfatul lor cel viclean, a poruncit să scrie acea poruncă. Iar Daniil, după ce a înțeles că s-a așezat porunca, a intrat în casa sa, fiind ferestrele cerdacului său deschise spre Ierusalim. Apoi de trei ori pe zi își plecă genunchii rugându-se și mărturisind pe Dumnezeu, precum făcea și mai înainte. Atunci, bărbații aceia au păzit și au aflat pe Daniil rugându-se lui Dumnezeu. Și venind la împărat au zis: „Împărate, au n-ai așezat tu poruncă și hotar pentru că tot omul care se va închina la alt zeu și om, până în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor?”. Și a zis împăratul: „Adevărată este porunca, și cuvântul mezilor și al perșilor nu va trece”. Atunci clevetitorii înaintea împăratului au zis: „Daniil, cel din robii Iudeii, nu s-a supus poruncii tale și n-a purtat de grijă de hotarul pe care l-ai așezat; pentru că de trei ori pe zi se închină Dumnezeului său”. Atunci, împăratul s-a mâhnit mult pentru dânsul și a hotărât că până seara să izbăvească pe Daniil. Iar acei bărbați au grăit: „Cunoaște, împărate, că mezilor și perșilor, tot hotarul și așezământul pe care îl face împăratul nu se cade a-l schimba”.
Împăratul a poruncit să-l aducă pe Daniil și să-l arunce în groapa leilor. Apoi împăratul a zis lui Daniil: „Dumnezeul tău, Căruia-I slujești de-a pururea. Acela să te izbăvească pe tine”. Deci au adus o piatră, au pus-o pe gura gropii și a pecetluit-o împăratul cu inelul său și cu inelele boierilor săi, pentru ca să nu facă ceva mai rău clevetitorii; căci nu-i credea pe cei răi, fiarele cele cumplite. Apoi s-a dus împăratul în casa lui și s-a culcat nemâncat, căci bucatele nu s-au lipit de el și nici somnul. Dar Dumnezeu a încuiat gurile leilor și n-au supărat pe Daniil.
Împăratul s-a sculat dimineața și a venit cu sârguință la groapa leilor, unde a strigat cu glas mare: „Daniile, robul lui Dumnezeu celui viu, Dumnezeul tău Căruia tu îi slujești de-a pururea, oare a putut să te izbăvească de gura leilor?”. Daniil a zis către împăratul: „Împărate, în veci să trăiești, Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a încuiat gurile leilor și nu m-au vătămat, căci s-a aflat înaintea Lui dreptatea mea și înaintea ta, împărate, greșeală n-am avut”.
Atunci împăratul s-a bucurat mult pentru dânsul și a zis să scoată pe Daniil din groapă și nici un fel de stricăciune nu s-a aflat asupra lui, căci a crezut în Dumnezeul său. Și a poruncit împăratul să aducă pe bărbații cei ce au clevetit pe Daniil, și, aducându-i, i-a aruncat în groapa cu lei, cum și pe fiii lor și pe femeile lor, dar n-au ajuns bine în fundul gropii și i-au sfâșiat leii și toate oasele lor le-au zdrobit. Atunci, împăratul Darie a scris la toate popoarele, semințiile și limbile ce locuiesc în tot pământul: „Pacea voastră să se înmulțească. De mine s-a dat această poruncă în tot pământul împărăției mele, ca fiecare să se cutremure și să se teamă de Dumnezeul lui Daniil, pentru că Acela este Dumnezeul cel viu, Care este în veci și împărăția Lui nu se va strica și stăpânirea Lui îndelung stăpânește, sprijinește și izbăvește. Apoi face semne și minuni în cer și pe pământ, căci a izbăvit pe Daniil din gurile leilor”.
De atunci avea împăratul pe Daniil în mai mare cinste, ca pe nimeni altul și l-a arătat că-i este mai bun prieten decât toți; asemenea și pe cei trei prieteni: Anania, Azaria și Misail. Iosif Flavius, istoricul evreiesc, scrie despre Daniil că, având mare stăpânire în pământul acela, fiind cel dintâi domn, a zidit în Ecbatana un turn prea minunat, ca un lucru foarte înțelept și de mirare, care după atâtea sute de ani de la zidire, până în zilele acestui renumit istoric, totdeauna se vedea ca un lucru nou, ca și cum de curînd ar fi fost zidit, precum scrie el. Acolo se îngropau împărații mezilor și ai perșilor, iar păzirea turnului aceluia se încredința unuia din preoții evreiești.
După împăratul Darie, Cirus Persul, asemenea avea pe Sfântul Daniil în mare cinste, căci l-a făcut credincios al său de aproape, dând porunci tuturor. Daniil era împreună viețuitor cu împăratul, slăvit mai mult decât toți prietenii săi. Atunci era un idol la babilonieni, al cărui nume era Baal, și se cheltuiau la el pe fiecare zi douăsprezece măsuri de făină de grâu aleasă, patruzeci de oi și șase vedre de vin. Și împăratul îl cinstea și mergea în toate zilele de se închina lui, iar Daniil se închina Dumnezeului său. Deci i-a zis lui împăratul: „Pentru ce nu te închini și tu lui Baal?”. Iar el a zis: „Eu nu mă închin idolilor făcuți de mâna omului, ci Dumnezeului celui viu, Celui ce a zidit cerul și pământul și are stăpânire peste tot trupul”. Și i-a zis împăratul: „Dar nu crezi că Baal este Dumnezeu viu? Au nu vezi câte mănâncă și bea în toată ziua?”. Daniil a răspuns râzând: „Nu te înșela, împărate, pentru că acesta pe dinăuntru este țarina, iar dinafară aramă și n-a mâncat nici n-a băut vreodată”.
Împăratul, mâniindu-se, a chemat pe slujitorii idolești și a zis: „De nu-mi veți spune cine mănâncă bucatele acestea, veți muri, iar de-mi veți demonstra că Baal le mănâncă pe ele, va muri Daniil, pentru că a hulit asupra lui Baal”. Și a zis Daniil împăratului: „Să fie după graiul tău”. Slujitorii lui Baal erau șaptezeci, afară de femei și copii, deci a venit împăratul și cu Daniil la capiștea lui Baal; iar slujitorii lui Baal au zis: „Iată, noi ieșim afară, iar tu, împărate, pune bucățele și vinul, încuie ușile și le pecetluiește cu inelul tău și venind mâine, de nu le vei afla pe toate mâncate de Baal, atunci să murim, ori noi, sau Daniil, care a mințit asupra noastră”. Ei făcuseră pe sub masă intrare ascunsă și totdeauna intrau pe ușa aceea și mâncau bucățele. După ce ei au ieșit și împăratul a pus lui Baal bucate, Daniil a poruncit slugilor sale de au adus cenușă și au cernut prin toată capiștea înaintea împăratului și ieșind au încuiat ușile, le-a pecetluit cu inelul său și s-au dus.
Slujitorii au intrat noaptea, după obiceiul lor, cu femeile și copiii lor și au mâncat și băut toate. A doua zi a venit împăratul cu Daniil la capiște și a zis: „Daniil, sunt întregi pecețile?”. Iar el a răspuns: „Întregi, împărate”. Și îndată cum a deschis ușile, privind împăratul la masă a strigat cu glas mare: „Mare ești, Baale, și nici un vicleșug nu este în tine”. Daniil a râs și a oprit pe împărat să nu intre înăuntru, zicându-i: „Vezi pardoseala și cunoaște ale cui sunt urmele acestea?”. Împăratul a răspuns: „Văd urme bărbătești, femeiești și de copii”. Atunci mâniindu-se împăratul a prins pe toți slujitorii idolești, femeile și copiii lor și i-au arătat ușa cea ascunsă prin care intrau și mâncau cele de pe masă, apoi i-a omorât împăratul și pe Baal l-a dat în mâinile lui Daniil, care l-a sfărâmat, iar capiștea lui a risipit-o.
În locul acela era un balaur mare pe care-l cinsteau babilonienii și a zis împăratul lui Daniil: „Oare și acestuia vei zice că este aramă? Acesta este viu, mănâncă și bea; nu vei putea zice că acesta nu este un zeu viu; deci închină-te lui”. Daniil a răspuns: „Domnului Dumnezeului meu mă voi închina, că Acela este Dumnezeul cel viu; iar tu, împărate, dă-mi stăpânire și voi omorî balaurul fără sabie și fără toiag”. Împăratul îi zise: „Îți dau”. Atunci Daniil a luat smoală, seu și păr, pe care le-a fiert împreună, apoi cu un băț le-a aruncat în gura balaurului, care, mâncând, a crăpat. Și a zis Daniil: „Vedeți închinăciunile voastre”. Auzind vavilonienii s-au mâniat foarte și s-au întors la împărat și au zis: „Împăratul s-a făcut iudeu, căci pe Baal l-a sfărâmat, pe balaur l-a omorât, iar pe popi i-a tăiat”. Venind la împărat a zis: „Dă-ne pe Daniil, iar de nu, te vom omorî pe tine și casa ta”. Văzând împăratul că s-au ridicat asupra lui, fiind silit, le-a dat pe Daniil, iar ei l-au aruncat în groapa leilor, unde a stat șase zile.
În groapă erau șapte lei și li se dădea în fiecare zi câte două trupuri și câte două oi; dar atunci nu le-au mai dat nimic, pentru că aveau să mănânce pe Daniil. Dar Dumnezeu a astupat gurile leilor ca și întâi și era Daniil în groapă împreună cu dânșii, ca și cu niște mielușei blânzi. Pe atunci prorocul Avacum era în Iudeea și acela a făcut fiertură, a dumicat pâine în scafă și se ducea la câmp să dea secerătorilor. Îngerul Domnului a zis către Avacum: „Du prânzul pe care l-ai făcut lui Daniil în Babilon, care este în groapa leilor”. Avacum a răspuns: „Doamne, Babilonul nu l-am văzut și nici groapa cu leii nu știu unde este”. Atunci îngerul Domnului l-a apucat de creștet și, ținându-l de perii capului, l-a pus în Babilon deasupra gropii, în glasul duhului. Și Avacum a strigat: „Daniile, Daniile, ia prânzul pe care ți l-a trimis Dumnezeu”. Daniil a răspuns: „Ți-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, și n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc”. Și, sculându-se, Daniil a mâncat. Iar îngerul lui Dumnezeu a dus pe Avacum la locul său.
Împăratul a venit în a șaptea zi să jelească pe Daniil, dar, ajungând deasupra gropii și privind, a văzut pe Daniil șezând. Și a strigat împăratul cu glas mare și a zis: „Mare ești, Doamne, Dumnezeul lui Daniil și nu este altul afară de Tine”. Apoi a scos pe Daniil, iar pe vinovați i-a aruncat în groapă și i-au mâncat leii.
Sfântul Daniil a ajuns împreună cu prietenii săi la adânci bătrânețe. Sfântul Chiril al Alexandriei și alții scriu că după sfârșitul lui Nabucodonosor și al celorlalți împărați, care aveau în mare cinste pe Daniil și pe cei trei prieteni ai lui, s-a ales alt împărat cu numele Atic. Acesta, ispitind pe sfinți pentru credință și fiind mustrat de dânșii pentru păgânătatea lui, a poruncit să li se taie capetele. Iar când a vrut să taie capul lui Anania, a întins Azaria haina sa și l-a primit. Asemenea și pe al lui Azaria l-a primit Misail, iar pe al lui Misail, l-a primit Daniil; apoi, la urmă, au tăiat și capul lui Daniil. Și se vorbește că după tăierea lor capetele s-au lipit de trupurile lor și îngerul Domnului luând trupurile lor le-a dus în muntele Gheval și le-a pus acolo sub piatră.
După patru sute de ani, la învierea Domnului nostru Iisus Hristos, au înviat și aceștia și s-au arătat multora și iarăși au adormit. Iar pomenirea lor s-a așezat de Sfinții Părinți, să se săvârșească cu șapte zile mai înainte de nașterea Mântuitorului Hristos, de vreme ce aceștia erau din seminția Iudeii, din care și Mântuitorul nostru Își trage neamul după trup și acestor sfinți se arată că este rudenie. Cu ale căror rugăciuni să îndrepteze în pace viața noastră, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cade slava, împreună cu Părintele și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
După moartea împăratului Nabucodonosor, a luat împărăția Babilonului, fiul său Evilmeradah, iar după el a luat Baltazar, nepotul lui Nabucodonosor și fiul lui Evilmeradah. Care lucru arătat este nu numai de Sfântul Simeon Metafrast, ci și de Sfântul Proroc Ieremia, în capul al 27,6. unde grăiește Dumnezeu așa: Eu am dat tot pământul acesta în mâinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să slujească lui și fiului lui și fiului fiului lui. Și când zice fiul lui, se înțelege Evilmeradah, iar când zice fiului fiului lui, se înțelege Baltazar.
Tu ești Daniil pe care l-a adus tatăl meu, Nabucodonosor. În Sfânta Scriptură de multe ori se numește moșul tată, precum despre Roboam, fiul lui Solomon și nepotul lui David, se scrie la a treia carte a împăraților, cap. 12,4: N-a început a umbla în calea lui David tatăl-său. Aici pe moșul îl numește tată. Asemenea și despre Assa, strănepotul lui David, se scrie la a treia carte a împăraților, cap. 15,11: Și a făcut Assa ce este drept înaintea Domnului, ca și tată-său David. Și în mai multe locuri în Sfânta Scriptură vei afla numit tată, în loc de moș, sau strămoș. Așa și pentru Hristos, grăiește îngerul către Născătoarea de Dumnezeu, Luca cap. 1,31: Și îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David, tatăl-său.
Deci și aici, asemenea numește Baltazar, pe moșul său Nabucodonosor, tată. Sunt unii cărora li se pare că Baltazar era fratele mai mic lui Ebilmeradah și feciorul lui Nabucodonosor, și că ar fi împărățit după moartea fratelui său cel mai mare. Așa Gheorghe Chedrinul zice: „Și aceasta mi se pare că este din cuvintele Scripturii, în cartea 2. Paralipomenon, în capul cel mai de pe urmă, într-acest chip: A mutat Nabucodonosor de la Ierusalim pe cei rămași la Babilon și au fost robi lui și fiilor lui, până la împărăția mezilor”. Lui, adică lui Nabucodonosor, fiilor lui, adică lui Ebilmeradah, fiul său cel mai mare și lui Baltazar, fiului cel mai mic, care după cel mai mare a fost la împărăția Babilonului. Dar, de vreme ce istoria vieții lui Daniil s-a luat de la Sfântul Simeon Metafrast și noi ținem de aceasta, care îl numește pe acest Baltazar nepot al lui Nabucodonosor.
Pentru luarea Babilonului și pentru uciderea lui Baltazar, nu este lucru necuvios să facem aici pe scurt aducere-aminte: „Darie, Ciaxar, împăratul mezilor, dând război asupra pământului haldeilor, a chemat în ajutor pe nepotul său Cirus, împăratul perșilor și, venind cu toată puterea oștilor mezilor și perșilor, au înconjurat Babilonul și îl băteau”. Dar se cuvine să știm că mai demult erau două Babilonuri: cel dintâi era acesta de care vorbim noi, care este în pământul haldeilor și care cuprinde Mesopotamia cea mare și partea Asiriei se numea Babilonia, precum scrie Pliniu în cartea sa 6, la capul 26; iar alt Babilon era mai pe urmă în Egipt, care acum se numește Cair.
Deci nu asupra Babilonului cel din Egipt dădeau război Darie și Cirus, ci asupra celui haldeiesc. Și era Babilonul cel haldeiesc foarte bine zidit de Semiramida, împărăteasa care fusese mai înainte, având ziduri de piatră de câte două sute de coți înălțime, iar lățimea de 50 de coți. Iar alții zic că înălțimea zidurilor Babilonului era de 87 de pași de picior, iar înălțimea de 50 de stânjeni; astfel de zid avea Babilonul, iar împrejur ca la 307 stadii. Alții zic că era 480 de stadii iar râul Eufrat curgea prin mijlocul cetății și avea cetatea loc de porți mari de aramă. Pentru o tărie și frumusețe ca aceea, în cele 7 minuni de sub cer, se număra atunci de făcătorii de stihuri și Babilonul.
Deci Baltazar, nădăjduind în tăria cetății sale și în mulțimea ostașilor ce erau într-însa, nu băga în seamă pe vrăjmașii care erau împrejurul cetății. Și întru nimic nu socotea puterea lor, ci dănțuia și benchetuia, iar mai mult, când prăznuia pe necurații săi zei babilonieni, cum obișnuia în toți anii să li se facă ospăț împărătesc, atunci Baltazar, făcând cină mare, se îmbăta cu boierii, lăudând pe zeii săi, precum scrie această în cartea lui Daniil în cap. 5,1-4. Iar Darie și cu Cirus, neputând să facă nimic cetății, au săpat șanțuri mari pe lângă râul Eufrat, ca să abată apa de la cetate într-altă parte. Și într-acea noapte, în care benchetuia Baltazar, a slobozit râul prin șanțuri și a secat apa din râu, apoi a intrat oastea noaptea în cetate, prin locul acela prin care curgea râul. Și erau la împăratul Cirus doi fugari din Babilon, Gadad și Gobrie, slugi ale lui Baltazar, care, lăsând pe stăpânul lor, au trecut la dușmani. Aceia ducând cu dânșii oastea mezilor și a perșilor drept către palatele împărătești omorau pe oricine li se întâmpla în cale, care vorbea haldeiește, iar pe care vorbea sirienește îl lăsau.
Toate acestea au fost după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să nu fie omorât Daniil, pentru că evreii care erau atunci în Babilon vorbeau sirienește. Deci era cruțat neamul evreiesc pentru Sfântul Daniil, a cărui sfințenie prorocească era știută și de mezi și de perși. Și ajungând în palaturile împărătești mai întâi au tăiat străjile, apoi pe împăratul Baltazar l-au omorât, pe când începea a răsări luceafărul. Apoi s-a făcut mare război și ucidere în cetate. Și atât de mare era cetatea Babilonului, cu mulțime de popor, încât o parte a cetății, a treia zi, după uciderea lui Baltazar, n-a simțit că acum cetatea lor era luată de potrivnici și că împăratul lor a fost ucis, iar ei sunt în mâinile vrăjmașilor lor. Deci, luând tot Babilonul, a pierit împărăția haldeiască, fiind robită de mezi și perși, precum a prorocit Sfântul Daniil lui Baltazar, zicând: „Se va lua împărăția ta de la tine și se va da mezilor și perșilor”.
Să nu fie îndoială cititorului, cel cu iubire de luare-aminte la dumnezeieștile scripturi și de aceasta, precum că, în prorociea lui Daniil se pomenește mai întâi de Darie și apoi de Cirus, iar în cartea lui Ezdra se pune mai întâi împărăția lui Cirus, apoi a lui Darie. De trebuință este a ști, că nu numai un Darie a fost, cum se adeverește așa: „Împăratul mezilor Astiag, fiul lui Ciaxar, a născut doi fii, cu două femei, o fiică cu numele Mandana și un fiu Darie. Împărăteasa sa a născut o fată pe care a măritat-o după Cambis, persanul. Aceasta a născut pe Cirus, întâiul monarh al perșilor. Iar pe fiul său Darie l-a născut Astiag dintr-o țiitoare. Acest Darie s-a poreclit pe numele tatălui său și unchiului său Ciaxar. Deci după Astiag, Darie a împărățit în Mezia, iar Cirus în Persia și, neavând Darie fiu, a dat pe fiica sa după nepotul său Cirus, în Persia și s-a făcut Cirus ginerele lui Darie, oștindu-se amândoi asupra Babilonului”.
Împărățind Darie, cinstea pe Sfântul Daniil ca pe un proroc al lui Dumnezeu, și, trăind numai un an, a murit Darie și a început singur a împărăți Cirus în Babilon. El, ca și Darie, cinstea foarte mult pe Sfântul Daniil și pentru dânsul a dăruit libertate poporului cel robit al lui Israel, căci acum se împliniră anii cei mai înainte preziși de prorocul Ieremia, pentru că 70 de ani avea să fie poporul lui Izrael în robia Babilonului. Și a poruncit Cirus ca și biserica din Ierusalim, pe care o dărâmase Nabucodonosor, să se zidească. Și această poruncă a sa a întărit-o cu scrisoare împărătească.
Apoi a născut Cirus un fiu și i-a pus numele tatălui-său Cambis. Acest Cambis s-a poreclit de evrei Asuir, iar de elini Artaxerxe. Iar în cartea cea dintâi a lui Ezdra, în cap. al 4-lea se numește Asuir și Artaxerxe. Însă nu este acel Artaxerxe care și-a luat împărăteasă pe Estir, evreică, ci altul. Că aceasta a fost mai înainte, iar acela mai pe urmă. Acest Cambis, sau Artaxerxe, luând stăpânirea împărăției după Cirus, tatăl său, a oprit pe evrei de a zidi biserica Ierusalimului, precum se scrie la Ezdra. De acesta vorbește Sfântul Chiril al Alexandriei, că se numea Atic și că a ucis cu sabie pe Sfântul Proroc Daniil și pe cei trei tineri, că a fost tiran și a umplut casa de sânge, ucigând pe fratele său Smerdis. Asemenea a omorât și pe sora sa, pe care și-o luase de femeie; apoi și el a pierit.
După dânsul, a răpit împărăția în taină, cu vicleșug Smerdis, vrăjitorul, și a împărățit-o o jumătate de an. Apoi a fost ucis de senatori, după care alt Darie, fiul lui Istasp, a venit la împărăție. Acesta a poruncit să zidească biserica Ierusalimului, căci a aflat o carte în biblioteca cărților împărătești în care poruncea Cirus a se zidi biserica Ierusalimului. Deci a întărit și el cu a sa scrisoare, despre care se scrie în cartea lui Ezdra cea dintâi, în cap. al 6-lea. După Darie a urmat fiul său Xerxe. Acesta a fost ucis de Artavan voievodul. Dar și Artavan a pierit, fiind ucis de fiul lui Xerxe, cu numele de Artaxerxe al doilea. Acest Artaxerxe al doilea, lepădând pe Astina, împărăteasa sa, a luat pe Estira, fecioara evreică, precum în cartea ei se arată. După acești împărați a fost al treilea Darie, care se poreclea Notos. Apoi după acesta, nu degrabă, a fost al patrulea Darie, care se poreclea Codoman, pe care marele împărat Alexandru Macedoneanul l-a biruit. Deci, când vezi, cititorule, în prorocia lui Daniil, Darie mai înainte de Cirus, înțelege că este Darie cel dintâi Ciaxar, care împreună cu Cirus a luat Babilonul. Iar când citești în cartea lui Ezdra, Darie după Cirus, înțelege pe alt Darie, cel mai de pe urmă, adică Istaspe.
Ei erau descendenţi din neamul lui Aaron: Zaharia, fiul lui Barac, a fost preot în Templul din Ierusalim iar Elisabeta a fost sora Sfintei Ana, mama Preasfintei Fecioare Maria.
Cele două femei căsătorite şi evlavioase sufereau de nerodire a trupului, ceea ce pe vremea aceea era luat drept pedeapsă de la Dumnezeu.
Într-o zi, în timpul slujbei din templu, un înger i s-a arătat lui Zaharia care i-a spus că soţia sa bătrână va naşte prunc, “care va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1:15) şi “va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17).
Zaharia s-a îndoit de această prezicere şi pentru această slăbire în credinţă el a fost pedepsit, luându-i-se graiul.
Când Elisabeta a născut un fiu, fiind insuflată de Duhul Sfânt i-a dat numele Ioan, deşi nimeni din familie nu mai avea acest nume.
Când l-au întrebat şi pe Zaharia acesta a scris şi el numele de Ioan pe o tablă.
Imediat după aceasta i-a revenit darul vorbirii şi a început să profeţească despre fiul său care urma să fie Înaintemergătorul Domnului.
Când Irod împăratul a auzit de la magi despre naşterea Mântuitorului, a dat ordin să fie omorâţi toţi copiii de parte bărbătească de până la doi ani din Betleem şi din împrejurimi, sperând astfel să nu-i scape nici pruncul Iisus.
Irod ştia despre naşterea neobişnuită a lui Ioan şi vroia să-l omoare, crezând că acesta era viitorul Rege al Iudeilor cel din profeţii.
Dar Elisabeta s-a ascuns cu pruncul în munţi şi s-a rugat la Dumnezeu să-i scape de prigonitori.
Din mila Domnului muntele s-a crăpat şi i-a adăpostit pe mamă şi fiu până ce prigonitorii au dispărut.
În acele zile tragice, Zaharia slujea în templu iar soldaţii lui Irod au încercat în zadar să afle de la acesta unde se ascundeau Elisabeta şi Ioan.
Apoi, aceştia l-au omorât pe sfântul profet, înjunghiindu-l în faţa altarului (Matei 23: 35).
Elisabeta a murit la 40 de zile după soţului ei şi Sf. Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a trăit în pustie până în ziua în care a apărut în faţa poporului lui Israel.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn şi a celor împreună cu dânşii optzeci de preoţi şi leviţi, adică diaconi.
Mucenicii Urban, Teodor, Medimn împreună cu cei 79 de tovarăşi au pătimit la Nicomidia sub împăratul arian Valentus (Valens) (364-378 sau 379).
Episcopul ortodox Evagrie a fost înlăturat de la Biserica din Constantinopol şi creştinii care nu au acceptat erezia ariană au fost închişi şi torturaţi.
Ajunşi la disperare, creştinii ortodocşi au cerut sprijinul împăratului şi au trimis la el 80 de oameni religioşi, conduşi de Sfinţii Urban, Teodor şi Medimn.
Auzind plângerile lor justificate, împăratul s-a mâniat foarte tare dar s-a stăpânit să se arate.
În secret l-a chemat pe eparhul Modest şi i-a dat ordin să-i omoare pe delegaţi. Modest i-a urcat pe un vapor spunându-le că vor fi trimişi la închisoare, dar apoi le-a dat ordin ofiţerilor să dea foc corăbiei aflată în larg. Astfel, toţi martirii de pe corabie au ars de vii.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd, în Persia.
Sfântul acesta a fost pe vremea lui Teodosie împaratul romanilor şi a lui Isdigerd I (399-419) împăratul persilor, în anii 412. Fiind prins de mai-marele vrăjitor care îl silea să se închine soarelui si focului, fiindcă nu s-a plecat, a poruncit să-l bată peste tot trupul cu toiege de trandafir pline de ghimpi, atât de mult, încât a ajuns ca un mort. Pentru aceasta luându-l slujitorii l-au dus la casa sa. Şi după un ceas şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea arătarii Sfântului Apostolul Petru la Iustinian împăratul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Atanasie, egumenul (staretul) Mânăstirii Sfântului Simeon Stilitul, la Brest-Litovsk (1597 – 1648).
Sf. Mucenic Atanasie al Brest-ului (1597 – 1648) – foto preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
Sf. Mucenic Atanasie al Brest-ului a fost bielorus şi s-a născut în anul 1597 într-o familie de creştini numită Filipovici.
El a fost bine educat şi cunoştea literatură teologică şi istorică după cum se poate vedea în jurnalul sfântului, care s-a păstrat.
În tinereţe, Sf. Atanasie a fost dascăl în casele comercianţilor polonezi.
În 1627 a acceptat tunderea sub egumenul Iosif de la Mănăstirea Sf. Duh din Vilensk.
Sf. Atanasie a fost numit ieromonah în 1632 şi ales stareţ al Mănăstirii Duboisk de lângă Pinsk.
Cu ajutorul şi binecuvântarea specială a Maicii Domnului, Sf. Atanasie a reuşit să reînvieze ortodoxia pe teritoriile limitrofe ale Rusiei vechi, care au fost luate de polonezi.
Între anii 1638-1648 Sf. Atanasie a făcut ascultare ca egumen al Mănăstirii Bretsk-Simeonov, îndurând abuzuri nesfârşite din partea Uniaţilor şi fiind ilegal persecutat de autorităţile civile.
A fost întemniţat de trei ori.
Sfântul a fost dus la Kiev în faţa unui tribunal religios ca să fie judecat dar a fost achitat şi s-a întors la mănăstirea sa.
Timp de zece ani Atanasie a luptat împotriva oamenilor răuvoitori, pentru triumful netulburat al ortodoxiei, marturie fiind suferinţele sale.
După mai multe încercări de a-i frânge spiritul de luptă pentru ortodoxie, în cele din urmă, după un alt proces care i s-a intentat, sfântul a fost condamnat la moarte prin execuţie, deoarece era împotriva Uniaţilor.
Sf. Atanasie a murit ca martir în noaptea de 4/5 septembrie 1648, iar dezgroparea moaştelor s-a făcut în 20 iulie 1679.
Tot în aceasta zi, pomenirea purtatorului-de-patimire sfântul print Gleb.
Sfinţii Purtători de Pătimiri Boris şi Gleb – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sfântul Prinţ Gleb, botezat cu numele David, a fost unul din primii martiri ruşi cunoscuţi sub numele de “Purtători de pătimiri”.
El a pătimit împreună cu fratele său, prinţul Boris (botezat în creştinism cu numele de Roman).
După uciderea Sf. Boris, Svyatopolk Blestematul i-a trimis Prinţului Gleb un mesager mincinos care-i aducea informaţii eronate despre tatăl lor, Marele Prinţ Vladimir, mort din cauza unei boli, încercând astfel să scape şi de ultimul pretendent la tronul din Kiev.
Fiind minţit, Prinţul Gleb s-a grăbit să ajungă la Kiev însoţit de o mână de oameni.
Fratele său mai înţelept Yaroslav, ajungându-l din urmă la Smolensk, nu l-a putut opri pe acesta din drum, deoarece sfântul Gleb nu-şi putea imagina o astfel de crudă înşelăciune din partea fratelui său Svyatopolk.
Nu departe de Smolensk, ucigaşii au urcat pe nava Sf. Gleb, care nu s-a opus, cerând doar să fie lăsat în viaţă pentru vârsta lui fragedă.
Dar la ordinul criminalilor, bucătarul navei i-a tăiat gâtul lui Gleb îngropându-l lângă Smolensk, într-un loc pustiu, între două trunchiuri de copac, într-un sicriu modest din lemn. (+1015).
În perioada 1019-1020 fratele său, Yaroslav i-a descoperit mormântul şi trupul neputrezit care a fost mutat la Vyshgorod lângă Kiev şi îngropat lângă sfântul prinţ Boris.
Mai târziu, moaştele fraţilor au fost mutate în 2 mai la Biserica Sf. Vasile cel Mare, săvârşindu-se multe minuni la raclele celor doi sfinţi “Purtători de Pătimiri”.
Mitropolitul Ioan al Kievului a compus o slujbă pentru prinţii sfinţi fixând şi data prăznuirii lor în comun ziua de 24 iulie, începând din prima jumătate a sec. al XI-lea.
Biserica Rusă i-a cinstit din vremuri străvechi pe aceşti doi sfinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat locul lor de naştere, mai ales în perioadele de mari tulburări.
Astfel, chiar înainte de Bătălia de la Neva din 1240, Pătimitorii Boris şi Gleb au apărut în vis unui soldat din armata prinţului Alexander Nevsky (23 noiembrie, 30 august şi 23 mai), ajutând ruşii în timpul luptei.
Cronicile sunt pline de mărturii ale milostivirii celor doi sfinţi ruşi şi de minunile care s-au văzut la raclele lor.
Multe biserici s-au construit în Rusia care au primit hramul Sfinţilor Purtători de Pătimiri Boris şi Gleb.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Dreptul Iezechia (715 – 687 î.Hr) – foto preluat de pe doxologia.ro
Iezechia (Ezechia în unele traduceri; n. 715 – d. 687 î.Hr) a fost fiul lui Ahaz și al lui Abia (fata lui Zaharia), împărat al lui Iuda în sec VIII-VII.
Şi-a pus nădejdea (încrederea) în Domnul așa cum n-a făcut-o până la el și nu o va face nici după el vreun împărat al lui Iuda (4 Regi 18.5).
În cei 29 de ani de domnie a restabilit credința adevărată și puternică în Dumnezeu prin nimicirea idolatriei, ținerea sărbătorilor și prin respectarea tuturor regulilor legii lui Moise.
Intrat în conflict cu împăratul asirienilor, puternicul, batjocoritorul și vicleanul Sanherib, Ezechia beneficiază de ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu care nimicește fără luptă, printr-un înger, o mare parte din armata acestuia.
Acțiunea îngerului a luat forma unei plăgi (Britannica, Encarta), Herodot spunând că a fost vorba de o plagă cauzată de șoarecii de câmp (Encarta 2006).
Sanherib se întoarce în Asiria, unde este ucis chiar de fiii săi.
Ezechia se îmbolnăvește de moarte dar, rugându-se la Dumnezeu, capătă de la acesta vindecare și prelungirea vieții cu 15 ani.
Părăsit de Dumnezeu care vroia să-l încerce, el devine îngâmfat și se fudulește cu bogățiile sale unor soli babilonieni.
Isaia îi proorocește unele nenorociri, Ezechia se smerește din mândria sa împreună cu locuitorii Ierusalimului și face ca mânia Domnului să nu vină peste el în timpul vieții sale.
A făcut unele lucrări practice de aducerea apelor în cetatea Ierusalimului.
Isaia a fost proorocul care l-a sfătuit și pe care l-a ascultat.
Domnia sa este evocată în Cartea a patra a regilor cap.18-20 și Cartea a II-a a Cronicilor, cap 29-32.
Biserica Ortodoxă îi face prăznuirea pe 28 august.
Sfântul și slăvitul Prooroc Miheia (în unele traduceri Micah, sau Mica) este al șaselea dintre cei doisprezece Profeți mici.
A trăit spre sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., fiind contemporan cu proorocii Isaia, Amos și Osea și a scris cartea din Vechiul Testament care îi poartă numele.
Numele său înseamnă „Cel ce este de la Dumnezeu”.
Este cunoscut ca cel care a proorocit că Betleemul avea să fie locul nașterii lui Mesia.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 14 august.
Sf. Proroc Miheia (secolul al VIII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Miheia s-a născut în satul Moreșet.
Se cunosc puține despre viața lui personală.
După stilul în care este scrisă cartea sa, era un om educat, posibil dintr-o familie înstărită de proprietari de pământuri.
Miheia a asistat la căderea Regatului lui Israel în anul 722 î.Hr.
Vreme de mai bine de cincizeci de ani, a călătorit prin Regatul lui Iuda, arătând poporului iudeu că israeliții își încălcaseră legământul față de Dumnezeu și îndemnându-i să se lepede de păcatele în care se afundaseră și să se apropie cât mai mult de Dumnezeu.
Nu se cunosc prea multe nici despre moartea proorocului Miheia, în afară de faptul că a fost înmormântat la Moreșet, în satul unde s-a născut.
Moaștele sale au fost descoperite în vremea domniei împăratului Teodosie cel Mare, la sfârșitul sec. al IV-lea d. Hr. printr-o descoperire minunată ce i s-a făcut episcopului de atunci din Elefteropolis.
Profeții
Proorocii sunt cei care anticipează perioada martiriului creștin.
Fără să ezite, ei aduc mesajul lui Dumnezeu în fața poporului care își petrece viața în nepăsare și trândăvie.
Mulți dintre ei au plătit cu viața, iar alții au fost chinuiți pentru adevăr, dar cuvintele lor s-au împlinit atunci când a venit vremea.
Proorocul Miheia ne-a lăsat multe mărturii care mai sunt valabile și astăzi, pentru că unele proorocii pur și simplu nu sunt determinate de timp.
Patimile lumii nu se schimbă niciodată.
Profeții depre cucerirea Samariei și a Ierusalimului
Prorocul a prezis și distrugerea Samariei și cucerirea Regatului de nord ca urmare a păcatelor săvârșite de popor.
El a prezis și faptul că Sionul, Ierusalimul și Templul vor fi distruse și poporul va fi dus în robie.
Din păcate, aproape nimeni nu l-a crezut.
Încă și mai greu de crezut a fost prorocia sa privitoare la faptul că dușmanii omului vor fi casnicii lui.
“Nu vă încredeți în prieteni și în cel de aproape nu vă puneți nădejdea și de aceea care se sprijină pe pieptul tău păzește cuvintele gurii tale!
(Miheia 7:5).
Profeția venirii Mântuitorului Hristos
Miheia a scris despre Mesia care avea să vină, despre locul nașterii acestuia, despre strămoșii, originea și viitoarea domnie a acestuia.
Şi tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei.
Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște.
Atunci rămășița fraților săi se va întoarce la fiii lui Israel.
El va fi voinic și va paște poporul prin puterea Domnului, întru slava numelui Domnului Dumnezeului Său și toți vor fi fără de grijă, iar El va fi mare, până la marginile pământului.
Şi El Însuși va fi pacea noastră!
(Miheia 5, 1-4).
Teme abordate de Sfântul Proroc Miheia în cartea sa
Miheia – cel care este de la Dumnezeu. Aceasta este tâlcuirea numelui prorocului Miheia. Însuși numele său reprezintă o mărturie a activității sale proorocești.
Nedreptatea locuitorilor iudei față de Dumnezeu și slujitorii săi adevărați era evidentă în timpul activității lui Miheia. Nu doar conducătorii erau corupți și necinstiți în comportamentul lor, dar existau și numeroși profeți falși și preoți nevrednici.
Toți deveniseră lacomi de bani, dorind să își sporească avutul propriu în dauna celor săraci.
De asemenea, erau convinși că fac doar ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și se mințeau pe ei înșiși considerând că Dumnezeu îi va ajuta și îi va apăra cu toate că erau nedrepți.
De aceea, Sfântul Proroc Miheia este necruțător în prorocia sa.
Este clar că oamenii pătrunși de patimi până în măduva oaselor nu se vor îndura nici de rudele lor.
Patima transformă omul în fiară sălbatică, imposibil de controlat, care se hrănește doar din munca aproapelui, ignorând orice legături de sânge. Același lucru se întâmplă și cu profeții mincinoși.
“Așa zice Domnul împotriva proorocilor care rătăcesc pe poporul meu… Văzătorii se vor face de rușine și ghicitorii vor fi de ocară și toți își vor acoperi barba, căci nu vor avea nici un răspuns de la Domnul (Miheia 3:5-7).”
Care este adevărata dreptate?
Sfântul Proroc Miheia spune că nu sunt necesare jertfe scumpe său sacrificarea propriilor copii pentru a fi plăcut lui Dumnezeu.
Ceea ce cere Dumnezeu sunt cele patru virtuți fundamentale, pe care fiecare om trebuie să le posede în cel mai înalt grad.
Prima dintre acestea este dreptatea, despre care am observat că lipsea cu desăvârșire în Israel.
A doua era iubirea. Mai putem, însă, să vorbim despre iubire atunci când discutăm de oameni nedrepți? Milostivirea se naște și ea din iubire. Unde nu este iubire, nu există, prin urmare, nici milostenie.
Cât despre smerenie, este clar că nu mai exista nici un strop în cei care umblau doar după câștiguri nedrepte și credeau în tot acest timp că nu vor fi pedepsiți de Dumnezeu.
Această atitudine se naște doar din mândrie, nicidecum din smerenie.
Cu alte cuvinte, aici sunt mustrați toți israeliții care considerau că jertfele de animale reușeau să îi curățească de păcat, dar nu înregistrau nici un progres moral, ci continuau să săvârșească fărădelegi.
În ciuda acestui sfat, nimic nu s-a schimbat.
Poporul și-a continuat drumul pe calea greșită, nereușind să își schimbe atitudinea și să dobândească adevăratele virtuți interioare, iar nu doar câteva fapte exterioare golite de sens.
“Cu ce mă voi înfățișa înaintea Domnului și mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui Preaînalt?
Înfățișa-mă-voi cu arderi de tot, cu viței de un an?
Dar, oare, Domnului Îi vor plăcea miile de berbeci, zecile de mii de râuri de untdelemn?
Oare Îi voi da pe cel dintâi născut al meu ca preț pentru fărădelegea mea și rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?”
Miheia 6:6-8
Viața veșnică
În ciuda acestei atitudini foarte dure și pesimiste, Sfântul Proroc Miheia profețește și despre fericirea vieții veșnice, oferind o speranță de mântuire poporului cuprins de patimi netrebnice.
“Și în zilele cele de apoi, muntele templului Domnului se va înălța peste vârfurile munților și mai sus decât dealurile și către el vor curge popoarele… nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia și nu se vor mai învăța cum să se lupte; ci fiecare va sta liniștit sub vița și smochinul lui și nimeni nu-i va înfricoșa, căci gura Domnului Savaot a grăit!”
(Miheia 4:1-3).
Aici se află de fapt o profeție cu un sens dublu.
Pe de o parte, aceasta ne amintește de perioada de după Întruparea Mântuitorului, atunci când toate popoarele au putut să asculte cuvântul Domnului și să se încreștineze.
Pe de altă parte, versetele finale ale acestui fragment fac referire la viața veșnică în care nu există nici un război, ci doar pace fără de sfârșit.
Unitatea întregii lumi este subliniată aici cu o mare forță.
Este clar că judecata universală și recunoașterea Domnului drept adevăratul Dumnezeu duc la o unificare extraordinară a întregii lumi.
Această unitate de credință s-a observat și din reușita misiunii creștine în cursul veacurilor atunci când neamuri întregi s-au convertit la adevărata credință.
Un fragment din slujba Sfântului Prooroc Miheia, rezumă întreaga să misiune:
“Cu strălucirile dumnezeieștii insuflări celei de Sus fiind luminat, cele viitoare le-ai vestit, văzându-le ca și cum ar fi fost acum, vrednicule de minune“.
Imnografie
Troparul Sfântului Proroc Miheia
Glasul al 2-lea
A proorocului Tău Miheia pomenire, Doamne, prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.
Viața Sfântului Proroc Miheia
Sf. Proroc Miheia (secolul al VIII-lea î.Hr.) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro
După acest dintâi Proroc Miheia, trecând 150 de ani și mai mult, a fost un alt Sfânt Proroc Miheia tot cu același nume, care se cinstește în ziua de acum – 14 august.
Sfântul Proroc Miheia, cel dintâi cu acest nume, era cu neamul din seminția lui Efrem și era fiul lui Iemvlaan. El a fost în Israel întru aceleași zile, în care a fost și Sfântul Proroc Ilie, împărățind atunci peste Israel, în Samaria, Ahab și cu Izabela; iar peste iudei, în Ierusalim, fiind împărat Iosafat. In vremea aceea, semințiile celor doisprezece fii ai lui Iacov erau despărțite în două împărății. Deosebită era împărăția celor două seminții: a lui Iuda și a lui Veniamin – aceasta se numea împărăția lui Iuda, iar scaunul ei era Ierusalimul; și deosebită era împărăția celor zece seminții care se numea a lui Israel, iar scaunul aceleia era Samaria, și în stăpânirea împărăției acelui Israel era seminția lui Efrem, neamul și patria Prorocului Miheia.
Deci Sfântul Miheia îl mustra mult pe Ahab, împăratul lui Israel, pentru aceleași greșeli pentru care îl mustra și Sfântul Ilie: pe de o parte, pentru depărtarea lui de la Dumnezeu spre închinarea la idoli, iar pe de alta, pentru nedreptățile ce le făcea. Iar împăratul ura pe prorocul care-l mustra, dar nu îndrăznea să-l ucidă, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu și rușinându-se de cinstea și de sfințenia îmbunătățitului bărbat; încă și înfricoșându-se de împlinirea cuvintelor lui cele prorocești. Insă prorocul, dând loc mâniei celei nedrepte a împăratului, ieșea aiurea și petrecea prin munți, ca nu cumva arătându-se adeseori împăratului și mustrându-l pe el, să-l pornească spre mânie ucigașă.
Într-acele zile, casa lui Ahab, împăratul lui Israel și casa lui Iosafat, împăratul Iudeii, erau unite, căci Iosafat luase de la Ahab, după Ioram, cel dintâi fiu născut al său, pe Atalia, fiica lui, și împăratul Iosafat venise din Ierusalim în Samaria, spre cercetare la împăratul Ahab; deci, între dânșii era legătură de dragoste. Și când ei se veseleau, Ahab a rugat pe Iosafat să-i ajute la război împotriva împăratului Asiriei, ca să ia de la dânsul cetatea Ramot din Galaad, care era de demult a lui Israel, iar împăratul Asiriei pusese stăpânire pe ea cu sila. Și a făgăduit Iosafat lui Ahab că va merge el însuși împreună cu dânsul la războiul acela și i-a zis: „Precum voiești tu, așa și eu, și precum poporul tău, așa și poporul meu vom merge împreună la război; dar mai întâi să întrebăm pe Dumnezeu, oare acel război ne va fi nouă cu câștig?”. Și îndată Ahab a adunat pe prorocii săi cei necurați și mincinoși, în număr de patru sute, între care unul era mai-mare proroc mincinos, anume Sedechie, fiul lui Hanaan.
Și toți acei proroci dădeau bună nădejde lui Ahab, zicându-i: „Mergi și Dumnezeu îți va da ție în mâini nu numai cetatea Ramot, ci și pe însuși împăratul Asiriei!”. Dar Iosafat, împăratul Iudeei, fiind bine cinstitor și credincios lui Dumnezeu, văzând și înțelegând că între prorocii aceia nici unul nu era adevărat proroc, ci toți erau înșelători și momitori, a zis către Ahab, împăratul lui Israel: „Oare nu este aici cineva, măcar unul ca acela, proroc al Domnului, prin care să întrebăm pe Domnul și să ne spună nouă adevărul?”. Ahab a zis: „Este un bărbat care poate să întrebe pe Domnul și să știe adevărul de la El; acela este Miheia, fiul lui Iemvlaan; dar eu îl urăsc pe el, că nu-mi prorocește mie bune, ci totdeauna cele rele”. Iosafat a zis lui Ahab: „Nu grăi așa! Cheamă-l și ascultă-l pe el și nu te mânia când ești certat de dânsul”.
Și îndată Ahab a trimis să-l cheme pe Prorocul Miheia, pentru că într-acea vreme venise în Israel din munții cei pustii. Și au șezut împărații amândoi pe scaunele lor, în podoaba și slava lor, lângă porțile Samariei și toți prorocii mincinoși au prorocit înaintea lor. Atunci mai-marele proroc mincinos, Sedechia, a făcut niște coarne de fier și, trâmbițând, a zis către împăratul Ahab: „Domnul zice așa: Cu aceste coarne vei sfârși și vei prăpădi Siria și o vei pierde pe ea”. Asemenea și toți ceilalți ziceau împăratului: „Să te sui la Ramot în Galaad că vei birui pe împăratul Siriei și Domnul ți-l va da în mâinile tale”. Dar trimisul care mersese să cheme pe Prorocul Miheia, a zis către el: „Iată, toți prorocii bine prorocesc împăratului; deci te rog pe tine, ca și tu cu dânșii să-i prorocești bine, ca să nu fie cuvintele tale potrivnice”. Sfântul Miheia a răspuns: „Viu este Domnul, că orice-mi va zice Domnul Dumnezeul meu, aceea voi grăi împăratului”. Deci, venind Sfântul Miheia, a stat înaintea lui Ahab, împăratul lui Israel, care l-a întrebat, zicând: „Ascultă, Miheia, să merg oare la Ramot al Galaadului cu război, sau să mă opresc?”. Iar prorocul, nedepărtând îndată întrebarea împăratului, ci trăgându-l mai ales pe el spre întrebarea cea mai cu dinadinsul, i-a zis ca și cum nu ar fi vrut: „Să te sui, că Domnul te va povățui pe tine și-l va da în mâinile tale pe împăratul Asiriei!”.
Atunci împăratul Ahab, văzându-l pe el că nu grăiește cu îndrăzneală, a zis către dânsul: „Juru-te pe tine de multe ori, ca să-mi spui mie adevărul înaintea Domnului!”. Atunci Sfântul Miheia a zis cu îndrăzneală: „Am văzut pe tot Israelul risipit prin munți, ca oile fără păstor”. Cu aceste cuvinte prorocul a arătat că oastea lui Israel avea să se lipsească în război de păstorul său, adică de împărat, pentru că avea să fie ucis, și toți aveau să fie izgoniți prin munți și pustietăți de ostașii asirienilor, ca oile de lupi. Atunci Ahab, împăratul lui Israel, a zis către Iosafat, împăratul Iudeei: „Oare nu ți-am spus eu ție că acesta nu-mi prorocește mie cele bune, ci numai cele rele?”.
Iar Sfântul Miheia a zis: „Nu așa, că și eu aud cuvântul Domnului! Nu așa! Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel șe-zând pe scaunul Său și toată oastea cerească stătea înaintea Lui, de-a dreapta și de-a stânga. Și a zis Domnul: «Cine va înșela pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie și să cadă în Ramot al Galaadului?» Iar cei ce stăteau înaintea lui, unii au zis într-un fel, alții, într-altul. Dar venind un duh viclean, a stat înaintea Domnului și a zis: «Eu îl voi înșela pe el!» Atunci Domnul a zis: «Cum îl vei înșela pe el?» Duhul cel viclean a zis: «Voi merge și voi grăi minciuni prin gurile tuturor prorocilor lui». Iar Domnul a zis: «Mergi și fă așa!» Deci, să știi, împărate, că duh mincinos este în gurile tuturor prorocilor tăi, iar Domnul a grăit rele de tine!”.
Aceasta zicând-o prorocul, a venit Sedechia, prorocul mincinos, și a lovit pe Sfântul Miheia peste obraz, zicând: „Care Duh al Domnului ți-a grăit ție acestea?”. Sfântul Miheia a răspuns: „Tu vei vedea împlinirea cuvintelor acestea în ziua aceea când vei fugi din odaie în odaie și din casă în casă, vrând să te ascunzi în casa ta de frica asirienilor!”. Atunci împăratul Ahab, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe Prorocul Miheia și să-l arunce în temniță, să-l hrănească pe el cu pâine și cu apă de mâhnire, adică să-i dea lui foarte puțină pâine și apă, numai să nu moară de foame și de sete; ca astfel să poată să fie viu până la întoarcerea împăratului, spre a fi muncit de dânsul; pentru că așa zisese împăratul: „Țineți-l pe el, până ce mă voi întoarce cu pace!”. Iar Sfântul Miheia a zis către împărat: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că Domnul n-a grăit prin mine”. Aceasta zicând-o prorocul, a strigat către popor, zicând: „Aceasta să o auziți tot poporul”. Și au pus pe Sfântul Miheia în temniță în Samaria, cetatea de scaun a împărăției lui Israel. Iar împăratul Ahab, ducându-se la război, a fost ucis, după prorocia Sfântului Miheia, precum se spune despre aceasta în cartea a III-a Impărați, capitolul 22 și în cartea a Ii-a Paralipomena, în capitolul 18, unde se scrie pe larg.
Iar după moartea lui Ahab, a împărățit în Israel, Ohozia, fiul lui. Despre sfârșitul Sfântului Proroc Miheia nu se află nimic în dumnezeiasca Scriptură, decât numai în Prolog se spune cum că ar fi fost ucis de Ioram, fiul lui Ahab; dar Ioram, precum s-a zis mai înainte, era ginere, iar nu fiu al lui Ahab. Insă este de crezut că prorocul lui Dumnezeu s-a sfârșit cu moarte mucenicească, ori de care chinuitor ar fi fost ucis, pentru că și Izabela, femeia lui Ahab, rămânând văduvă după bărbatul său, și Ohozia, fiul ei, primind împărăția după tatăl său, și ginerele lor, Ioram, împăratul Ierusalimului, toți aceștia nu aveau să cruțe pe acela care a prorocit adevărul despre pierzarea lui Ahab.
Iar pomenirea acestui Sfânt Proroc Miheia se pune în cinci zile ale lunii ianuarie, în Mineiul cel mare și în Sinaxarele lunilor sfinților de la Kiev. Insă se mai pomenește despre dânsul și aceasta, că el a fost ucis pentru că mustra fărădelegile, și a fost aruncat într-o prăpastie; iar cei de aproape ai lui l-au scos și l-au îngropat în pământul său, aproape de mormântul unui proroc străin.
După acest dintâi Proroc Miheia, trecând 150 de ani și mai mult, a fost un alt Sfânt Proroc Miheia tot cu același nume, care se cinstește în ziua de acum – 14 august. Acesta a fost din seminția lui Iuda, din satul cel aproape de Elevteropolis, care se numea Marisi; de aceea s-a numit și morastitean. Acesta a prorocit în Ierusalim, pe vremea împăraților iudei Iotam, Ahaz și Iezechia. In acea vreme trăia și Sfântul Proroc Isaia. Sfântul Miheia mustra pe oamenii care părăsiseră pe adevăratul Dumnezeu și care se abătuseră la închinarea de idoli, deprinzându-se la fapte păgânești spurcate. El le zicea cu umilință, din partea lui Dumnezeu: „Poporul Meu, ce v-am făcut vouă? Cu ce v-am întristat pe voi sau cu ce v-am supărat? Răspundeți-Mi Mie! Fiindcă v-am scos pe voi din pământul Egiptului și v-am izbăvit pe voi din casa robiei, oare pentru aceasta M-ați părăsit pe Mine și v-ați ales vouă pe idolii păgânilor ca și zei?”.
Și iarăși mustra răutățile, nedreptățile, jefuirile și asuprelile care erau făcute de boieri, de judecători și de cei mai-mari, asupra oamenilor săraci și scăpătați. El zicea: „Ascultați, stăpânitorii casei lui Iacov, care urâți binele și căutați răul: Oare nu este lucrul vostru ca să înțelegeți și să faceți judecată dreaptă în popor? Iar voi nu numai cu nedreptate chinuiți pe cei săraci și pe popoarele cele scăpătate și nevinovate, dar ați jupuit și pielea de pe dânșii, oasele lor le-ați pisat și trupurile lor le-ați zdrobit, ca și cum ați vrea să-i puneți în căldare spre facerea de bucate. Ascultați acestea, cei mai mari ai casei lui Iacov, care urâți judecata și răzvrătiți toate cele drepte, care zidiți Sionul din sângiuiri și Ierusalimul din nedreptăți”.
Astfel prorocul mustrand pe cei păcătoși și văzând neîndrep-tarea celor mustrați, se tânguia pentru pierderea lor, suspinând și strigând: „O, vai mie, de vreme ce m-am făcut ca acela care adună paie la seceriș și ca o aguridă la culegerea viilor, neavând struguri -nu sunt așa cei ce plac lui Dumnezeu! O, vai mie, suflete! A pierit binecredinciosul de pe pământ și nu mai este cel ce îndreptează pe oameni. Toți întru sângiuri se ceartă, fiecare chinuiește pe aproapele său cu răutate și își pregătesc spre rău mâinile lor. Boierul cere daruri și judecătorul grăiește cuvinte de pace, asta este pofta sufletului său”.
Astfel sfântul proroc, mustrand pe cei răi și tânguindu-se pentru nepocăința lor, le prorocea mânia lui Dumnezeu care venea asupra lor și care avea să pedepsească mai întâi Samaria, cetatea cea cu întâiul scaun al împărăției lui Israel; căci într-aceea se începuse mai întâi păgânătatea idolească și stricarea legii lui Dumnezeu și faptele cele necurate ale păgânilor. Apoi acea pedeapsă avea să ajungă și Ierusalimul, căci Samaria de asirieni, iar Ierusalimul de caldei aveau să fie stricate desăvârșit, după cum a judecat dreapta răzbunare a lui Dumnezeu. Și iarăși se tânguia prorocul, zicând: „O, vai! O, vai, căci răzbunările au sosit!”. Insă între toate aceste lucruri de mâhnire, le-a vestit înainte și lucruri de bucurie, că avea să se nască Domnul nostru Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, în Betleem și a zis: „Iar tu, Betleeme, pământul Iudeei, întru nimic nu vei fi mai mic între stăpânii Iudeei, pentru că din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel!”. Iar celelalte cuvinte ale acestui sfânt proroc sunt scrise în cartea lui prorocească.
Iar după acea prorocie îndestulată despre cele ce aveau să fie, nu se știe cum Sfântul Miheia și-a sfârșit viața; însă se pare că sfârșitul lui nu a fost mucenicesc, căci se scrie despre dânsul în viața și în cartea Sfântului Proroc Ieremia, că atunci când popii și prorocii mincinoși și mulțimea poporului voiau să ucidă pe Ieremia, unii din bătrâni îl apărau pe el, zicând către sobor: „Aduceți-vă aminte de Prorocul Miheia morastiteanul. Acela în zilele lui Iezechia, împăratul Iudeii, a zis către tot poporul: «Așa zice Domnul Savaot: Sionul se va ara ca o țarină și Ierusalimul va fi ca o cale neumblată și muntele templului va fi ca o luncă de dumbravă». Pentru aceste cuvinte au doară l-au ucis pe el Iezechia împăratul și tot poporul iudeu? Oare nu s-au temut de Domnul?”.
Din aceste cuvinte se arată că Sfântul Miheia nu a fost ucis; ci, după petrecerea vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu, el s-a sfârșit în pace și a fost îngropat în satul Marisi, cel de moștenire. Iar cinstitele lui moaște s-au aflat după mulți ani, împreună cu moaștele sfântului Proroc Avacum, pe vremea împărăției marelui Teodosie, prin descoperirea lui Dumnezeu, fiind Zevin episcop al Elevteropoliei, pentru care fie slavă Dumnezeului nostru, acum și pururea și în veci. Amin.
Nota. Să se știe că erau doi proroci cu numele de Miheia: cel dintâi, care a prorocit lui Ahab, împăratul lui Israel, că va fi biruit și ucis de asirieni în război; iar altul, care a trăit mulți ani după cel dintâi, a fost acela care a prorocit despre nașterea lui Iisus Hristos în Betleem și a scris carte de prorocie. Deci, de vreme ce în Minei s-a pus slujba celui de-al doilea, iar în Prolog sinaxarul este scris despre cel dintâi, și cu un sinaxar viața amândurora este amestecată într-una, este de trebuință ca aici să punem viața fiecăruia deosebi, ca să fie arătată tuturor deosebirea între cei doi Miheia.
Sfinții 7 Mucenici Macabei și Maica lor, Solomoni și Dreptul Eleazar – Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)
Sfinţii 7 frați Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim şi Marcel, maica lor Solomoni şi Eleazar preotul (168 î.Hr.) au trăit pe vremea lui Antioh al 4-lea Epifan (175-164 î.Hr.).
În acea vreme, regele Antioh dăduse poruncă să fie cinstiţi zeii greci.
În Palestina această poruncă a întâlnit rezistenţă, unii dintre cei care s-au împotrivit fiind cei şapte fraţi, după modelul preotului Eleazar.
Fraţii erau însoţiţi de mama lor şi pentru că au refuzat să jertfească zeilor păgâni au fost cumplit chinuiţi, apoi ucişi.
Imnografie
Troparul Sfinţilor 7 fraţi Macabei, al mamei lor Solomoni şi al dascălului lor Eleazar
Glasul 1
Pentru durerile sfinţilor, care pentru Tine au pătimit, fii Milostiv Doamne şi toate durerile noastre le vindecă, Iubitorule de oameni, rugămu-ne Ţie.
Condacul Sfinţilor 7 fraţi Macabei, al mamei lor Solomoni şi al dascălului lor Eleazar
Glasul al 2-lea
Căutând cele de sus…
Stâlpii înţelepciunii lui Dumnezeu, cei şapte cu numărul şi sfeşnicele Dumnezeieştii Lumini, cei cu şapte luminări, fraţi Macabei Preaînţelepţi, cei ce sunteţi mai înainte de mucenici preamari mucenici. Cu aceia împreună la Dumnezeul tuturor cereţi să mântuiască pe cei ce vă laudă pe voi.
Sfinții 7 Mucenici Macabei și Maica lor, Solomoni și Dreptul Eleazar – Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, bine pomenind învățătura lui, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-și calce legea.
Mai înainte de a începe povestirea pătimirii sfinților mucenici -care s-a scris pe pământ în cărțile Macabeilor, iar la ceruri în cărțile vieții veșnice -, este lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvântare, începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, și a prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credință legea lui Dumnezeu. Această prigonire s-a ridicat mai întâi de către învățătorii de lege cei mincinoși și de către arhiereii Ierusalimului cei iubitori de stăpânire. Apoi, prin îngăduința lui Dumnezeu care se mâniase, a fost înmulțită de neamurile cele necurate care stăpâneau pe evrei și care au umplut Sfânta Cetate de sânge, iar locurile sfinte ale lui Dumnezeu, de urâciuni.
După cea dintâi mare și înfricoșată dărâmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care s-a întâmplat în zilele lui Sedechie, împăratul iudeilor, despre care se scrie în viețile Sfinților Prooroci Ieremia și Iezechiel, trecând șaptezeci de ani și poporul iudeu întorcându-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, iarăși s-a înnoit Ierusalimul împreună cu templul Domnului cu frumoase și puternice zidiri, și s-a încuviințat sfințenia Domnului cu toată buna podoabă, după asemănarea celei dintâi, precum despre aceasta se povestește pe larg în cartea lui Neemia și în cea a lui Ezdra. Deci popoarele lui Dumnezeu înmulțindu-se, locuiau în Palestina ca și mai înainte, iar Sfânta Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credință și prin liniște, multă vreme îndreptân-du-se de boierii și de judecătorii lor care îi conduceau pe dânșii, deși erau sub stăpânirea împăraților păgâni. Ei erau în slavă și în cinste dinspre toți; căci și împărații neamurilor și mulți stăpânitori, deși erau închinători de idoli, însă cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului și pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste, precum a făcut și Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întâmpinând și văzând pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui până la pământ; apoi, intrând în cetate și în templu, a adus daruri și jertfe Domnului Savaot.
Același lucru l-au făcut după dânsul și alți stăpânitori elinești. Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului, a trimis multe daruri templului Domnului din Ierusalim și a scris către Eleazar arhiereul, rugându-l să-i trimită cărțile Legii Domnului și bărbați înțelepți, ca să le poată tălmăci din limba evreiască în limba elinească. După dânsul, un alt Ptolomeu, care se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel Mare, împăratul Siriei, și venind în Iudeea, a intrat în templul Domnului din Ierusalim și a adus jertfă de mulțumire adevăratului Dumnezeu. Asemenea și marele Antioh, biruind puterea Egiptului după aceea, s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu și a dus în sfântul templu mulțumire Domnului cu jertfe. El a dăruit multe daruri arhiereului și celorlalți mai mari ai iudeilor.
Într-o cinstire ca aceasta era Ierusalimul din partea păgânilor, asemenea era și templul Domnului. Despre aceasta se pomenește și în Sfânta Scriptură, unde se scrie astfel: Inșiși împărații cinsteau locul și preamăreau templul cu multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost până atunci când cei mai mari viețuitori ai lui, petrecând în frica lui Dumnezeu, păzeau Legea Domnului și petreceau viață plăcută Lui. Însă, după ce s-au abătut întru fărădelegi, atunci toate relele, ca și mai înainte, au năpădit asupra lor.
Iar începutul răului a fost astfel: În zilele dreptului și sfântului arhiereu Onia, care era fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărțile lui Sirah, și pe vremea împărăției lui Seleuc, fiul marelui Antioh, care domnea peste Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminția lui Veniamin. Aceluia îi era încredințată ocârmuirea averilor templului, a slujitorilor, și dregătoria ostașilor rânduiți spre paza templului. Acela fiind mândru și plin de răutate, se împotrivea totdeauna arhiereului și făcea oarecare răutăți în popor. Și nesuferind el certările și sfatuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a gândit să facă supărare nu numai arhiereului, dar și templului. Drept aceea, ducându-se la Apolonie, voievodul țării Siriei și Feniciei, i-a spus despre adunarea sinedriului și despre bogăția care este în cămările casei Domnului; și i-a mai spus că se păzește, împreună cu cele bisericești, și o vistierie nespus de mare a poporului cel de obște, și zicea că toate acelea pot să intre în mâinile împăratului.
Deci voievodul a înștiințat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor, vistiernicul bogățiilor împărătești, ca să ia de acolo vistieriile cele bogate care se aflau în templu și să le aducă la împărăție. Iar Eliodor ducându-se, când a început a îndrăzni să facă silă templului și să jefuiască averile lui, care erau păzite pentru hrănirea săracilor, a străinilor, a văduvelor și a orfanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea, că a fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară și, nesporind nimic, s-a întors la cel ce l-a trimis.
Apoi, nu după multă vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. Iar după el a luat împărăția cel mai rău la obicei, fratele bun al lui, cu numele Antioh, cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de alții Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat și împotriva sfințeniei Lui, facându-se chip al lui antihrist.
În împărăția acelui Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim, pentru că un frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă el dregătoria arhierească, a mers la împărat și i-a dat mult aur, cumpărând stăpânirea Ierusalimului. Incă acel ticălos iubitor de stăpânire, vrând să placă împăratului, s-a alipit de păgâni și se făgăduia să aducă poporul evreiesc la păgânism. Astfel, câștigând stăpânire de la împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfântul Onie, fratele său, și făcându-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetății și a aduce înăuntru fărădelegile păgânești.
El a zidit la marginea Muntelui Sionului o priveliște și școli elinești, făcătoare de înțelepciuni născocite, de lupte tinerești și de jocuri; iar pe tinerii care se deprindeau la acelea i-a rânduit să petreacă în casele desfrânatelor; căci împotriva legii poruncise să fie în sfânta cetate și femei destrăbălate, ca, după obiceiul elinesc, fără de opreală să se săvârșească necurățiile trupești. Astfel, băgând în Ierusalim necurăția elinească, pe mulți i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe preoți i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu și să ia aminte la priveliște, la alergările de cai, la lupte și la toate jocurile și neorânduielile păgânești, cu care, înșelându-se cei tineri și fără de minte, lăudau legile și obiceiurile elinești, și, părăsind Legea lui Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgânilor.
Iar cei ce erau înțelegători și adevărați iubitori ai dreptei credințe, văzând fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea Legii Domnului și pentru spurcarea sfintei cetăți și plângeau pentru pierzarea poporului celui de un neam cu dânșii, care mergea în urma lui Iason, povățuitorul cel orb, care, pentru iubirea de stăpânire, a părăsit pe Dumnezeu și Legea Lui cea sfântă și a vândut libertatea bunei credințe părintești, făcând o sminteală și o împiedicare ca aceasta poporului lui Dumnezeu. Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpânire, a fost izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpânire și iubitor de păgânătate elinească, cu numele Menelae; și ceea ce i-a făcut Iason mai înainte fratelui său celui drept, tot aceea a pătimit el însuși, căci acel Menelae, dând mai mult aur împăratului, a luat stăpânirea arhierească și a izgonit pe Iason, iar Sfântului Onie, arhiereului celui mai dinainte, i-a mijlocit moarte prin ucidere de la păgâni.
Dar, nepetrecând mult la arhierie, a pătimit izgonire în același chip, căci Lisimah, fratele lui, umplând mâinile împăratului cu mită, a câștigat arhieria. Dar și el, răpind tâlhărește vasele și furând aurul bisericesc, a fost ucis de popor, iar Menelae, fratele său, vrând să se răzbune pentru moartea fratelui său, a cumpărat de la împărat dreptul de a pedepsi pe ierusalimiteni cu moartea și mulți dintre ei, desăvârșit nevinovați, și-au pierdut viața. Odată cu aceasta, a luat iarăși de la împărat stăpânirea arhierească.
Făcându-se în Ierusalim niște neorânduieli și tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulțea păgânătatea elinească, iar fărădelegile făcându-se la arătare, se mânia și se întărâta Dumnezeu. Deci s-a apropiat răzbunarea Lui cea cu dreaptă judecată și s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte mânia lui Dumnezeu care venea asupra cetății, căci s-au văzut în văzduh niște cete de oaste adunându-se la război, cu ostași alergând pe cai, îmbrăcați cu haine de aur, având coifuri pe capetele lor, iar în mâini săbii trase și sulițe. Și unii se tăiau cu săbiile unul pe altul, alții ridicau sulițele și pavezele, iar alții se însăgetau cu săgeți și făceau felurite lupte și războaie, ieșind strălucire din arme și din zale în chipul aurului.
Acea vedere era înfricoșată și înspăimântătoare. Ea s-a arătat până la patruzeci de zile și tot poporul era în mare cutremur și în nepricepere, zicând în sine: „Ce să fie aceasta?”. în acea vreme a venit o veste mincinoasă în Ierusalim despre moartea împăratului, ca și cum ar fi murit în războiul Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului. Iar ierusalimitenii care erau binecredin-cioși s-au bucurat și dănțuiau cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău și păgân împărat, apoi, înștiințându-se că n-a murit, ci este viu și se întoarce din Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dânșii jugul lui și să nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui. Inștiințându-se de toate acestea împăratul, s-a umplut de multă mânie și a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetățeni; pentru că unii dintr-înșii, care se abătuseră spre păgânătate, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu.
De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste și a poruncit ostașilor să ucidă fără de cruțare pe toți cei ce se vor întâmpla pe ulițele cetății; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbați și pe femei, pe bătrâni, pe tineri și pe prunci. Deci numărul celor uciși în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legați și aruncați în temniță, patruzeci de mii; și nu mai puțini au fost dați în robia ostașilor. Incă a îndrăznit a intra cu mândrie și în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei și al legii. Deci a luat altarul cel de aur, sfeșnicul de aur, cădelnițele de aur și toate vasele cele de mult preț ce erau date de alți împărați spre înfrumusețarea templului. A luat catapeteasma, coroanele și toata podoaba cea de aur și vistieriile cele tăinuite pe care le-a găsit – aurul și argintul -, pe toate le-a luat. Și pustiind și spurcând templul lui Dumnezeu și umplând cetatea de sângiuri, de risipire și de multă tânguire, s-a întors în Antiohia, lăsând în Ierusalim și în toată Iudeea chinuitori mai cumpliți decât el, spre muncirea poporului lui Israel.
Iar după câtăva vreme, împăratul Antioh a scris la toată împărăția sa poruncă, ca toate popoarele din toate semințiile să fie una cu dânsul, ținându-se împreună de zeii și de legile elinești. Și toate neamurile s-au plecat la porunca împăratului și mulți din iudei s-au supus aceluia, au jertfit idolilor și au spurcat sâmbetele lor. Nu după multe zile, împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat bătrân și de neam atenian, ca să silească pe toți evreii să se lepede de legile lor părintești, să se închine idolilor și să guste din cele jertfite lor; iar mai ales i-a poruncit să-i silească să mănânce carne de porc, de la care îi oprește legea evreiască. încă i-a poruncit ca templul Domnului să-l facă capiște idolească, schimbându-i numele lui în capiștea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul lui Zeus să-l pună în locul cel sfânt.
Deci trimisul acela, venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcând cu idoli și cu jertfe necurate sfințenia lui Dumnezeu și silind poporul Lui la păgânătatea aceea. Deci mulți evrei împuținați la suflet au alergat cu sârguință la jertfele idolești; însă cei care erau statornici în credință au fugit în munți și în pustii, ascunzându-se în peșteri și în prăpăstiile pământului, temându-se de chinuri și ferindu-se de spurcăciunile idolești. Iar alții, fiind prinși, erau duși cu sila în ziua nașterii împăratului și în celelalte praznice elinești urâte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfa; dar erau și mulți din acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Și era frică mare peste toate popoarele, și nimeni nu îndrăznea la arătare să se numească iudeu, nici să țină sâmbăta, nici să taie împrejur pe fiii lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toți vedeau înaintea ochilor lor chinurile și moartea care îi aștepta.
În vremea aceea, două femei evreice au fost pârâte la trimisul împăratului cel chinuitor, cum că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor. Deci chinuitorul a poruncit să le prindă și, spânzurându-le pruncii de grumajii lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost aruncate jos de pe zidurile cetății într-o groapă, luându-și astfel sfârșitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.
Alții dintre iudei se adunaseră prin peșterile cele din jurul cetății, ca să-și prăznuiască în taină ziua sâmbetei, despre care înștiin-țându-se tiranul, a poruncit ca pe toți să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar și cu rânduiala preot, bătrân de ani, cu cinstea feței bine împodobit, înfrumusețat cu căruntețile și cu înțelepciunea cea cu bună credință. El era știut de toți ca unul dintre cei dintâi învățători de lege în Ierusalim, fiind unul din cei șaptezeci și doi de tâlcuitori, care a tălmăcit cărțile evreiești în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrân Eleazar se povestește astfel în Sfânta Scriptură:
Fiind adus el înaintea păgânului, când îi băgau în gură cu sila carne de porc ca să mănânce, voia mai bine să-și aleagă moartea cea slăvită și mucenicească pentru Legea Domnului, decât viața cea necinstită și hulită, întru mânierea lui Dumnezeu. Și mergea de voie la chinuri, scuipând din gură carnea cea spurcată de care se atinsese și se dădea pe dânsul pildă celorlalți evrei temători de Dumnezeu, care aveau să moară pentru Legea Lui, învățându-i cu fapta, că nu se cade a îndrăzni cineva la păcat, ca să-și poată feri viața de aici, nici să mânie cu fărădelegile sale pe Dumnezeu, pentru această vremelnică viață, care este iubită de oameni.
Iar unii din păgâni, arătându-se miloși față de Eleazar pentru cunoștința cea de demult cu dânșii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale neoprite de lege, și-i ziceau la ureche: „Primește acestea în locul celor de porc și mănâncă-le înaintea tuturor, ca și cum ar fi de porc, ca toți, văzându-te că mănânci carne, să creadă că mănânci carne de porc, cum poruncește împăratul, și așa vei scăpa de chinuri și de moarte!”. Dar binecunoscătorul și plăcutul lui Dumnezeu bătrân, îndată a răspuns către dânșii, zicând: „Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc în iad, decât să mânii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei sfinte; nici nu se cuvine vârstei noastre celei bătrâne să ne fățărnicim spre sminteala tinerilor celor mulți. Căci dacă tinerii mă vor vedea făcând aceasta, la care voi mă sfătuiți să fac, vor zice: «Iată, Eleazar la adânci bătrâneți a lăsat legea părintească și s-a lipit de păgâni!» Și așa aceia, pentru fățărnicia mea, se vor depărta de la Dumnezeul cel adevărat și vor pieri; deoarece, căutând la mine, vor începe a defăima Legea lui Dumnezeu și a se abate la păgânătatea elinească, înșelându-se de iubirea vieții acesteia de puțină vreme; iar eu voi aduce prihană asupra bătrâneților mele, făcându-mă pricinuitor pierzării atâtor suflete. Deci chiar de mă voi izbăvi de muncile acestea de la oameni, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi putea scăpa, nici viu, nici mort. Deci mai bine să mor acum și să-mi împodobesc bătrânețile mele prin răbdare bărbătească, iar celor tineri să le las după mine pildă bună, când, cu mărime de suflet și tărie, voi pătimi pentru cinstitele și sfintele legi”.
Astfel grăind Sfântul Eleazar, a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se arătau că se milostivesc spre dânsul, s-au schimbat pentru cuvintele lui spre mânie și iuțime. Deci preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu multe chinuri și bătut cumplit. Și fiind aproape mort, a suspinat și a zis către Dumnezeu: „Cel ce toate le știi și spre toți privești, Doamne, Tu știi că, putând să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună voie aceste răni aspre și am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă cu bucurie și cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru slava sfântului Tău nume”. Aceasta zicând, s-a sfârșit, lăsând pomenirea morții lui ca pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci și la tot poporul.
Și se adaugă în cărțile bisericești și aceasta spre pomenirea lui, că după cumplita bătaie, au turnat peste rănile lui oțet iute cu miros greu și l-au aruncat în foc. Iar el, rugându-se lui Dumnezeu ca sângele și moartea lui să fie primite pentru tot neamul evreiesc, și-a dat sufletul său.
După sfârșitul cel mucenicesc al Sfântului Eleazar, au fost prinși șapte frați de neam cinstit, împreună cu maica lor, și ca unii ce erau de bun neam, au fost trimiși la împărat în Antiohia spre cercetare. Și au fost siliți de împăratul să mănânce carne de porc, împotriva legii evreiești. Iar mâncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de depărtare de Domnul Savaot, în care credeau ei, și dovadă de păgânătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Deci acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, și bine pomenind învățătura lui, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-și calce legea. De aceea i-au bătut mult cu bice și cu vine de bou. Despre muncirea și îndrăzneala lor cea cu bărbăție înaintea chinuitorului, dumnezeiasca Scriptură povestește astfel în cartea a doua a Macabeilor:
Unul din frații Macabei, care era mai întâi, a zis către împărat astfel: „Ce voiești să întrebi și să înveți de la noi? Fiindcă suntem gata să murim, decât să călcăm legile cele părintești”. Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit să ardă niște tigăi și căldări. Acelea fiind înfierbântate degrab, a poruncit ca să-i taie limba celui ce era între dânșii înainte vorbitor la cuvânt, să-i jupoaie pielea de pe trup și să-i taie marginile mădularelor trupești; iar frații ceilalți și maica lor să privească. Și după ce i-au tăiat toate mădularele, a poruncit să-l dea focului și să-l frigă în tigaie, deși abia mai sufla. Iar aburii înălțân-du-se din tigaie, toți ceilalți, împreună cu maica lor, se îndemnau unul pe altul să moară cu bărbăție, zicând astfel: „Domnul Dumnezeu vede și cu adevărat se mângâie întru noi, precum a arătat Moise în fața poporului prin cântarea sa care mărturisește, zicând: Și întru robii Săi se va mângâia”.
Deci cel dintâi murind în acest fel, pe al doilea l-au scos spre batjocură; deci și acestuia jupuindu-i pielea cu perii de pe cap, l-au întrebat: „Vei mânca carne de porc mai înainte de a fi schingiuite toate mădularele trupului tău?”. Iar el, răspunzând în graiul părinților săi, a zis: „Nu”. De aceea și acesta a fost chinuit, ca și cel dintâi. Iar când era în suflarea cea de pe urmă, a zis: „Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viața aceasta de acum, iar Impăratul lumii ne va învia întru învierea vieții veșnice, pe noi, cei omorâți pentru legile Sale”. După aceasta a fost batjocorit al treilea; și, cerându-i-se limba, el a scos-o afară îndată și, întinzându-și mâinile cu îndrăzneală și cu bărbăție, a zis: „Acestea le-am câștigat de la Cer și pentru legile Lui le defăimez pe ele; și nădăjduiesc să le iau iarăși de la Dânsul”. Insuși împăratul și cei ce erau cu dânsul se minunau de mărimea de suflet a tânărului, că întru nimic nu socotea chinurile.
Acesta sfârșindu-se, păgânii au luat pe al patrulea și l-au muncit asemenea. Iar când era aproape de moarte, a zis astfel: „Mai bine fiind uciși de oameni, să așteptăm nădejdea cea de la Dumnezeu, ca să fim iar înviați de Dânsul. Iar ție nu-ți va fie înviere spre viață!”. După aceasta au adus pe al cincilea și l-au muncit și pe el. Acela, căutând spre împărat, a zis: „Având stăpânire peste oameni, fiind muritor, faci ceea ce voiești, însă să nu socotești că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să mai aștepți și vei vedea stăpânirea Lui cea mare, cum te va munci pe tine și seminția ta”. După aceasta au adus pe al șaselea și acela, fiind aproape să moară, a zis: „Nu te înșela în zadar, pentru că noi pătimim acestea pentru că am greșit Dumnezeului nostru; iar tu să nu socotești că ești nevinovat, începând a te lupta cu Dumnezeu”.
Iar maica cea fără de măsură minunată și vrednică de buna pomenire, văzând pe cei șapte fii pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăție, pentru nădejdea în Domnul și îndemna pe fiecare din ei în graiul părinților săi, fiind plină de vitejească înțelepciune. Deci, întărind gândul femeiesc cu sufletul bărbătesc, zicea către dânșii: „Nu știu cum v-ați arătat în pântecele meu, pentru că nu v-am dat eu duh și viață, nici n-am alcătuit mădularele fiecăruia. Ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc și a dat viață tuturor, vă va da iarăși duh și viață cu mila sa, căci acum vă defăimați pe voi singuri pentru legile Lui”.
Iar lui Antioh părându-i că este defăimat și trecând cu vederea glasul de ocară, cel mai tânăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl întărea și cu jurământ, că-l va face prietenul lui și-i va încredința averi, făcându-l bogat și fericit, dacă se va depărta de la legile părintești. Iar tânărul neluând aminte nicidecum la acestea, împăratul a chemat-o pe maica sa și a îndemnat-o să-i fie tânărului sfătuitoare spre scăpare. Și stăruind el mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul său; și plecându-se către dânsul, a râs de cumplitul chinuitor și a zis în graiul părinților săi: „Fiule, miluiește-mă pe mine, care nouă luni te-am purtat în pântece, te-am hrănit cu lapte trei ani, te-am crescut, te-am adus la această vârstă și ți-am suferit durerile creșterii. Rogu-te, fiule, să cauți spre cer și spre pământ și, văzând toate cele dintr-însele, să cunoști că Dumnezeu le-a făcut pe acestea din cele ce nu erau, și neamul omenesc așa s-a făcut. Să nu te temi de acest sfâșietor de carne, ci, fiind vrednic fraților tăi, să primești moartea, ca să te primesc în ziua milostivirii împreună cu frații tăi!”.
Ea grăind acestea, tânărul a zis: „Pe cine așteptați? Nu voi asculta porunca împăratului, ci voi asculta porunca Legii date părinților noștri prin Moise; iar tu, fiind aflător de toate răutățile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia lui Dumnezeu, pentru că noi le pătimim acestea pentru păcatele noastre! Iar dacă Domnul nostru Cel viu S-a mâniat puțin spre înfricoșare și învățătură, apoi iarăși Se va împăca cu robii Săi. Iar tu, nelegiuitule și spurcatule mai mult decât toți oamenii, nu te înălța în zadar, îngâmfându-te prin nădejdea cea deșartă și înălțându-ți mâna asupra robilor Lui cerești, pentru că n-ai scăpat încă de judecata Atotțiitorului și Atotvăzătorului Dumnezeu; căci frații noștri, răbdând puține dureri după Legea lui Dumnezeu, au câștigat viața cea veșnică; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după mândria ta. Iar eu îmi dau sufletul și trupul pentru legile părintești, precum și-au dat și frații mei, chemând pe Dumnezeu, ca degrab să fie milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea și cu bătaia, vei mărturisi că numai Unul este Dumnezeu. La mine și la frații mei va înceta mânia Atotțiitorului, cea adusă cu dreptate asupra a tot neamul nostru”.
Atunci împăratul, aprinzându-se de mânie asupra lui mai cumplit decât asupra celorlalți, suferea ocărârea cu amar. Deci și acesta a fost ucis și s-a mutat curat din viață, nădăjduind spre Domnul.
Văzând aceasta fericita maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că și-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei șapte fii ai săi. Și stând deasupra trupurilor lor, și-a întins mâinile în sus și, rugându-se cu lacrimi fierbinți, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel s-a sfârșit maica cu fiii săi, punându-și sufletele pentru legea Atotțiitorului Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu s-a milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sângelui robilor săi; căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, din neamul preoțesc, cu numele Iuda Macabeul. Acela, cu puterea cea de oaste s-a împotrivit bărbătește păgânului împărat Antioh și, biruindu-l, a izgonit pe voievozii lui și a ucis pe mulți din cei ce se abătuseră la păgânătatea elinească. El a curățit templul Ierusalimului de spurcăciunile idolești, precum povestesc pe larg cărțile Macabeilor. Iar Antioh, fiind pedepsit cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această viață de acum a început a pătimi muncile cele cumplite, fiind lovit înăuntru de o rană netămăduită. Și fierbeau viermii înăuntrul lui și ieșea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela, chiar și nevrând, după proorocia mucenicului celui mai tânăr, a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Il hulea, și a început a căuta pe Cel pe Care-l prigonea; dar n-a câștigat milă de la Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. Și n-a aflat loc de pocăință și cel rău a pierit rău, cu sunet. Iar Atotputernicul Dumnezeu era proslăvit atunci și acum se proslăvește de toate neamurile și de-a pururea va fi proslăvit întru toți vecii. Amin.
Notă. Numele acestor sfinți mucenici, frați după trup, nu s-au pus înăuntrul istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în dumnezeiasca Scriptură a cărții Macabeilor nu sunt puse, iar pe de altă parte, pentru că la alți povestitori se află numele acestora nepotrivite. în Prolog și în Sinaxarul lunilor se numesc așa: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim și Marcel. Iar vrednicul de credință povestitor evreiesc al faptelor celor mai vechi, precum și scriitorul pe larg al pătimirii acestor sfinți mucenici, Iosif iudeul, care a viețuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel numele lor: cel dintâi, Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al patrulea, Iuda; al cincilea, Ahas; al șaselea, Aret, și al șaptelea, Iacov. Și mai vrednică de credință este povestirea acestuia, decât cea scrisă în Prolog și în Sinaxare, de vreme ce în acelea se află oarecare nume care nu sunt evreiești, ci elinești, precum Antonin și Marcel, cu care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Iar de vreme ce s-a aflat această nepotrivire a numelor, de aceea n-am vorbit despre ele, căci singur Dumnezeu le știe mai bine, ca Cel ce le-a scris la ceruri în cartea vieții; iar nouă ne ajunge să ne folosim din bărbăteasca lor pătimire pentru Legea lui Dumnezeu.
Sfântul și Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (în ebraică: אליהו; în greacă: Hλίας) este unul dintre cei mai mari profeți trimiși de Dumnezeu.
Numele lui se poate traduce prin cel al cărui stăpân este Dumnezeu, sau stăpânul meu este Dumnezeu.
Faptele sale sunt descrise în Vechiul Testament, dar se fac multe referiri la el și în Noul Testament.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 20 iulie.
Proorocul Ilie Tesviteanul în Vechiul Testament
Proorocul Ilie este amintit pentru prima dată în Cartea Regilor I (I Regi 17:1) din Vechiul Testament, el ducând Cuvântul Domnului către regele Ahab al Israelului. Este supranumit Tesviteanul (sau Tișbitul) deoarece era originar din cetatea Tesba.
Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba Galaadului, a zis către Ahab:
“Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu!”
Ahab, rege al Israelului, care mutase capitala regatului nordic la Samaria (regatul sudic, al lui Iuda, păstrase capitala tradițională – Ierusalimul), se căsătorise cu Izabela, fiica regelui Ieteval al Sidonului.
Datorită influenței soției sale, Ahab a încălcat Legea, instaurând cultul idolului fenician Baal și a altor zei “împrumutați” de la fenicienii din Tir și Sidon.
Mai grav a fost faptul că, luându-se după regele lor, tot mai mulți supuși ai săi l-au părăsit pe Dumnezeul lui Israil, închinându-se idolilor păgâni.
Acesta a fost sensul mesajului transmis de profetul Ilie Tesviteanul – de mustrare a lui Ahab pentru rătăcirea sa, pentru că închinându-se idolilor se pierdea nu numai pe sine ci și pe întreg poporul său pe care îl trăgea pe calea pierzaniei.
Regele Ahab nu a ascultat cuvântul Domnului și sfaturile lui Ilie; ca urmare s-a împlinit profeția lui Ilie – a început o secetă cumplită, nicio picatură de ploaie sau măcar de rouă nu a mai picat, urmând nerodirea lanurilor, lipsa de hrană și foametea;
nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la adevărata credință.
Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, înveșmântat doar cu o piele de animal, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicată mai târziu mănăstirea Hozeva, care mai există și astăzi, unde a trăit și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul).
Domnul îi trimise corbi (păsări pe care evreii le considerau impure) pentru a-i aduce pâine dimineața și carne seara, ca să poată supraviețui.
Când secă și râul Chorrath, Dumnezeu îl trimise pe Ilie la Sarepta Sidonului, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei.
Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei.
În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datoria ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea.
Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale: la cuvântul Proorocului, covata sa cu făină și ulciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii.
Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri.
Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, și după ce suflă de trei ori asupra trupului neînsuflețit, chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților (I Regi 17:2-24).
După ce au trecut trei ani de secetă, preabunul Dumnezeu, văzând că omenirea se topește de foamete, s-a milostivit și a zis către robul Său Ilie:
“Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adap pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăința și te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci“.
Plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria la regele Ahab.
În drumul său, l-a întâlnit pe un sfetnic al regelui, numit Obadia.
Acesta era temător, pentru că el luase apărarea unor prooroci în fața regelui Ahab (care voia să îi ucidă, instigat de soția sa Izabela) și chiar le salvase viața ascunzându-i în peșteri.
La porunca lui Ilie, Obadia și-a făcut totuși curaj și s-a dus la rege, pe care l-a convins să îl întâlnească pe Ilie (I Regi 18:1-17).
Ilie se arătă în fața regelui Ahab, care rămase surprins să îl vadă venind, liber, pe cel pe care îl căutase peste tot cu slugile sale.
Ilie îi ceru să adune pe tot poporul lui Israel pe Muntele Carmel ca martor al confruntării sale cu cei 450 de profeți ai lui Baal și cei 400 de profeți ai zeiței feniciene Așera, care erau întreținuți de Izabela.
Când toată lumea fu adunată, Ilie le zise:
“Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați Lui! Şi dacă este Baal, urmați aceluia“.
Poporul însă n-a răspuns nimic.
Ilie ceru atunci ca doi viței să fie pregătiți pentru sacrificiu și să fie așezați pe rug, dar fără să aprindă focul și îi lăsă pe falșii profeți să aducă primii sacrificiul.
Aceștia îl invocară cu strigăte pe Baal, din zori până în seară, dar în zadar.
Ilie râdea de ei, încurajându-i să strige mai tare, ca nu cumva zeul lor să fi adormit sau să nu fie ocupat cu alte treburi.
La venirea serii, Profetul înălță un altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel, săpă un șanț larg în jurul altarului, pe care puse vițelul jupuit de piele, și porunci să fie vărsată, în trei rânduri, apă din belșug peste acesta, astfel încât să se umple șanțul.
Apoi adresă spre cer un strigăt puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.
Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul și apa.
Tot poporul căzu atunci cu față la pământ strigând :
“Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu!“.
Din porunca lui Ilie, falșii profeți fură prinși și uciși cu toții.
El îl anunță apoi pe Ahab că seceta avea să înceteze în curând , apoi se urcă în vârful Muntelui Carmel și, plecându-se asupra pământului, cu capul între genunchi și mintea adunată în inimă, începu să se roage.
De șapte ori trimise pe slujitorul său să privească orizontul, în direcția mării, iar a șaptea oară un norișor își făcu apariția, cerul se întunecă și ploaie căzu din belșug, răspândind pe pământ binecuvântarea cerească.
Ilie aflând apoi că Izabela vrea să se răzbune pe el pentru uciderea profeților zeului Baal, s-a refugiat la Beer-Şeba, în regatul Iuda.
Acolo, mai exact pe muntele Horeb, i s-a arătat din nou Domnul, spunându-i:
“Mergi și întoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc și, când vei ajunge acolo, să ungi rege peste Siria pe Hazael, pe Iehu, fiul lui Nimși, să-l ungi rege peste Israel, iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi prooroc în locul tău! Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela să-l omoare Iehu, iar cine va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela să-l omoare Elisei.” (I Regi 19:15-17).
După câțiva ani, Ilie a fost trimis iarăși de Dumnezeu la regele Ahab, ca să-l avertizeze pe acesta că va fi pedepsit pentru fărădelegile sale, îndeosebi pentru uciderea lui Nabot (la instigarea aceleiași Izabela).
Trei ani mai târziu, Ahab a pierit într-o luptă cu sirienii, fiind pedepsit pentru păcatele sale.
L-a urmat pe tronul Israelului fiul său, Ahazia, care a comis aceleași păcate ca și Ahab:
“Căci a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (I Regi 22:52-53).
Ahazia căzând bolnav, a vrut să consulte oracolul zeului Baal. Ilie a ieșit în calea trimișilor regali, mustrându-i pentru faptul că se adresau unui idol păgân, în loc să se roage Dumnezeului părinților lor, și a proorocit moartea iminentă a lui Ahazia, ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp.
Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să îl ia pe Ilie la sine, sfântul prooroc și cu Elisei (care devenise ucenicul său) mergeau de la cetatea Ghilgal spre cetatea Betel.
Ilie, cu smerită cugetare, voia să tăinuiască față de Elisei preamărirea ce era să i se facă de către Dumnezeu, și a zis către Elisei:
“Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimite până la Betel“.
Elisei, cel care mai târziu avea să devină și el un sfânt și mărit prooroc, știind de asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns:
“Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi“.
Acestea s-au repetat și la Ierihon și la Iordan.
Când amândoi sfinții prooroci au ajuns la râul Iordanului, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu acesta; apa s-a despărțit în două și au trecut amândoi ca pe uscat.
După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: “Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine“.
Elisei a răspuns: “Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine“.
Ilie i-a zis: “Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea“.
Pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car cu cai de foc și Ilie a fost luat spre cer.
Elisei privea și striga: “Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!“, ca și cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israel, decât multă mulțime de viteji și de călăreți înarmați“, și nu l-a mai văzut.
Elisei s-a apucat de hainele sale și le-a rupt tânguindu-se.
Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul și, luându-l, a stat pe malul Iordanului; deci, despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și astfel s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui (II Regi 2:1-15).
Sfântul prooroc Ilie în Noul Testament
Sf. Ilie este frecvent menționat și în Noul Testament. Astfel, preoții evrei și leviții îi reproșează Sfântului Ioan Botezătorul: “De ce botezi tu, dacă nu ești nici Hristosul, nici Ilie?” (Ioan 1:25).
Sf. Apostol Pavel (Romani 11:2-3), pentru a ilustra argumentul lui că Dumnezeu nu s-a lepădat niciodată de poporul său, se referă la o împrejurare grea din viața lui Ilie Tesviteanul care se plângea Domnului: “Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, și ei caută să-mi ia viața“, iar Dumnezeu îl ajută să izbândească asupra vrăjmașilor păgâni.
După Sf. Apostol și Evanghelist Matei însuși Iisus spune despre Ioan Botezătorul: “Şi, dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 11:11-15).
Se poate remarca asemănarea dintre Sf. Ilie și Sf. Ioan Botezătorul în ce privește austeritatea și puterea mustrărilor pe care le făceau celor păcătoși.
Chiar și aspectul fizic este asemănător în descrierile din cărțile sfinte despre cei doi.
Astfel în II Regi 1:8 se spune: “Ahazia le-a zis: «Ce înfățișare avea omul acela care s-a suit înaintea voastră și v-a spus aceste cuvinte?»; Ei au răspuns: «Era un om îmbrăcat cu o manta de păr și încins cu o curea la mijloc»; Şi Ahazia a zis: «Este Ilie, Tesviteanul»“, iar în Matei 3:4 Sf. Ioan Botezătorul este descris astfel: “Ioan purta o haină de păr de cămilă, și la mijloc era încins cu o cingătoare de piele“.
Apariția în slavă a lui Ilie pe Muntele Tabor, în momentul Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, i-a uimit și înspăimântat pe cei trei ucenici care îl însoțeau atunci pe Mântuitorul.
Ei s-au liniștit însă văzând că Ilie și Moise au vorbit cu El (Matei 17:1-8, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36).
Potrivit profețiilor Sfinților Părinți, Dumnezeu îi va trimite pe Ilie și Enoh înainte de venirea lui Antihrist, să mărturisească pentru Hristos pe pământ și pentru a îi întări pe cei credincioși.
Cinstirea Sfântului prooroc Ilie Tesviteanul
Suirea la cer a Sf. Ilie – pictură populară- foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Măritului Prooroc Ilie Tesviteanul.
Numele său este purtat de mulți creștini – statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane poartă numele Sfântului Ilie.
Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.
În tradiția populară, Sfântul Ilie este considerat stăpânul norilor și al trăsnetelor, iar sărbătoarea lui, la 20 iulie, marchează miezul verii pastorale, când pe munți se organizează vestitele Nedei și Sântilii, iar ciobanii separă berbecii de oi.
Românii credeau că Sf. Ilie hotărăște furtunile, când și unde să dea grindina, incendiile etc.
Se vede, în aceste credințe, proiecția folclorică a severității proorocului și în viața cerească.
Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se mănâncă, pentru prima dată, roada noua de mere și de struguri.
Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de „retezatul stupilor”.
Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, gonește bolile și pe cei leproși îi curățește. Pentru aceasta și celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăște tămăduiri.
(Audio) Troparul Sfântului Slăvitului Proroc Ilie Tesviteanul (în limba greacă)
Proorocule și înainte-văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Dumnezeu Unul, Iubitorul de oameni.
Iconografie
În icoane Sfântul Ilie este înfățișat cel mai adesea cu părul cărunt, barba mare, îmbrăcat într-o ținută de ascet, cu cojoc de oaie, asemănător Sfântului Ioan Botezătorul care, de altfel, va fi și purtător al “duhului și al puterii lui Ilie” (Luca 1:17).
Unele din momentele vieții Sfântului Ilie s-au perpetuat mai mult în iconografie. Astfel, în Biblia patricianului Leon, manuscris din secolul al X-lea, păstrat astăzi la Muzeul Vatican, este redat Proorocul Ilie înaintea regelui Ahab.
Scena este izolată în iconografie, dar are câteva detalii ce merită analizate. Imaginea îl arată pe Ilie îndreptându-se către regele Ahab, pictat cu coroană și stând pe tron.
Ceea ce prezintă interes sunt nimburile celor două personaje centrale. Ilie poartă în jurul capului un nimb auriu, iar Ahab, verde. În manuscrisul menționat, găsim același artificiu artistic când este redat Moise, în fața faraonului.
Diferențierea aceasta scoate în evidență calitatea sfințeniei față de cea a stăpânirii pământești.
Şi regele este un uns și un ales al lui Dumnezeu, prin urmare este evidențiat în iconografia bizantină prin nimb.
Trebuie știut că bizantinii înfățișau cu nimb nu doar împărații sau regii încununați de sfințenie și trecuți în calendare, ci pe toți regii.
Nimbul regal se pictează la fel ca și cel al sfinților, dar sunt și excepții, cum este cea de față, când se operează o diferențiere, pentru a scoate în relief o modificare semantică: aici regele în cauză este un rege care se îndepărtase de voia Domnului, deci nimbul său nu mai este la fel de strălucitor ca și al sfântului.
Aceste diferențieri sunt vizibile datorită supremației pe care aurul o are în cromatica bizantină.
Icoana suirii Sf. Ilie la cer, în căruța de foc, sugerează o scenă cunoscută și în arta păgână, aceea a apoteozei împăratului, al cărui suflet era purtat de o cvadrigă către cer.
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul este văzătorul cel slăvit, râvnitorul după Dumnezeu, mustrătorul împăraților celor fără de lege, învățătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, pedepsitorul prorocilor mincinoși, minunatul făcător de minuni și râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus și cerul i-a dat ascultare, marele plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup și va să fie, ca o înainte cuvântare, înainte mergător la a doua venire a lui Hristos.
Vrând să începem viața Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit, râvnitorul după Dumnezeu, mustrătorul împăraților celor fără de lege, învățătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, pedepsitorul prorocilor mincinoși, minunatul făcător de minuni și râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus și cerul i-a dat ascultare, marele plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup și va să fie, ca o înainte cuvântare, înainte mergător la a doua venire a lui Hristos, vom pune înainte faptele care le-a făcut el, pentru mai luminoasa arătare a râvnei lui, cu care a râvnit după Domnul Dumnezeu.
La început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulțiseră în douăsprezece seminții, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israel, au fost nedespărțite între dânsele, cu o împreunare și cu o sfătuire, îndreptându-se cu un povățuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi și de la ceilalți judecători ai lui Israel, până la împăratul David și Solomon. Iar când după Solomon a luat împărăția fiul său, Roboam, și, ca un tânăr, neascultând sfatul cel bun al bătrânilor celor înțelepți, ci ascultând sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor asemenea cu dânsul, a început a asupri poporul lui Israel, îngreunându-l cu felurite dajdii și pedepsindu-l cu bătăi și risipiri, atunci zece seminții ale lui Israel, rupându-se de dânsul, și-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. Acel Ieroboam a fost mai înainte rob al lui Solomon, și vrând Solomon să-l bată pentru oarecare pricină, el a fugit în Egipt, unde a stat până la moartea lui Solomon. Iar după moartea lui Solomon întorcându-se, semințiile lui Israel, care se rupseseră de Roboam, și l-au pus lor împărat.
Deci Roboam, fiul lui Solomon, împărățea în Ierusalim numai peste două seminții: peste seminția lui Iuda și peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărățea peste zece seminții ale lui Israel, în cetatea Sichem cea înnoită de dânsul, care mai înainte fusese risipită. Deci cele două seminții care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, se numeau împărăția lui Iuda; iar cele zece seminții care se rupseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăția lui Israel. Iar de vreme ce semințiile lui Israel, deși se despărțiseră în două părți, totuși ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, neputând să mai aibă alte biserici, decât numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, și nici alți preoți, decât numai pe cei puși de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăția lui Israel veneau în toți anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.
Iar Ieroboam, împăratul lui Israel, văzând aceea, s-a gândit în sine, zicând: „Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăși se vor lipi de împăratul lor cel dintâi – de fiul lui Solomon și pe mine mă vor ucide”. Acestea gândindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israeliteni, ca să nu se mai ducă în Ierusalim; deci s-a gândit ca mai întâi să-i întoarcă pe dânșii de la Dumnezeu, zicând: „Nu se poate ei să lase Ierusalimul, dacă nu mai întâi vor părăsi pe Dumnezeu”.
Deci știind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli și spre toată spurcata fărădelege, s-a gândit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meșteșug ca acesta: A făcut doi vitei de aur – precum și israelitenii cei de demult care ieșiseră din Egipt, au făcut un viței de aur – și chemând la dânsul tot poporul acela și arătându-le lor vițeii, le-a zis: „Aceștia sunt zeii tăi, Israele, care te-au scos din pământul Egiptului! Nu mai umblați de acum la Ierusalim, ci să vă închinați acestor zei”. Apoi a pus acei viței în felurite locuri; pe unul în Betel și pe altul în Dan, zidindu-le case prea frumoase. Și le-a rânduit lor praznice și multe jertfe; și el însuși s-a făcut slujitor al lor. Apoi a poruncit, spre înșelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvârșească toată fărădelegea lângă acei idoli în chip de viței de aur, la necuratele lor praznice.
Astfel, acel împărat păgân, pentru împărăția cea vremelnică, și el însuși a căzut de la Dumnezeu și pe toate cele zece seminții le-a întors de la Dânsul. Deci, după acel împărat, și ceilalți împărați ai lui Israel și idoli, precum se deprinsese de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nepărăsind pe poporul care îl părăsise pe El și căutând întoarcerea lor, le trimitea pe prorocii Lui cei sfinți, ca să le arate rătăcirea lor și să-i sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăși la binecredincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Intre alți proroci, care în felurite vremuri au fost trimiși la dânșii, a fost și acesta, despre care ne este nouă cuvântul, adică Sfântul Ilie cel mare între proroci, despre a cărui naștere se povestește așa de către cei vrednici de credință:
Patria Sfântului Ilie, prorocul lui Dumnezeu, a fost țara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia, și cetatea Tesvi, pentru care s-a numit și Tesviteanul. El s-a născut din seminția lui Aaron, din tată cu numele Sovac. în timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut niște bărbați îmbrăcați în haine albe, vorbind cu pruncul și învelindu-l pe el cu foc, și băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său și spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim și a spus preoților vedenia sa. Iar unul din acei preoți, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, ci să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și de lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu, și va judeca pe Israel cu sabie și cu foc”.
Un semn ca acesta și o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la nașterea lui i-a fost arătată, adică în ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârșit. Iar pruncul, crescând, se deprin- dea printre preoți, ca unul ce era din seminție preoțească, și punându-și nădejdea spre Dumnezeu din tinerețe, a iubit curăția fecioriei și petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, curat cu sufletul și cu trupul. Și îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire și adeseori ieșea la liniște în locurile pustiului și astfel mult vorbea cu însuși Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. Și era iubit și el însuși de Dumnezeu, pentru că Domnul iubește pe cei ce-L iubesc pe El. Deci se învrednicise Ilie vorbirii celei milostive cu Dumnezeu și a câștigat mare îndrăzneală la El, pentru viața sa cea asemenea cu îngerii, căci toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua, ca cel ce aflase înaintea Lui mult dar.
Sfântul Ilie, auzind și văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israel – împărații petrecând în păgânătatea cea potrivnică lui Dumnezeu, judecătorii și cei mai mari făcând nedreptăți, popoarele slujind urâciunilor idolești, tăvălindu-se în toate necurățiile fără frică și fără teamă de Dumnezeu, și aducând pe fiii și pe fiicele lor ca jertfă diavolilor; iar adevărații cinstitori de Dumnezeu primejduindu-se în strâmtorare și în prigonire, necăjindu-se și fiind dați la moarte -, îl durea foarte tare inima și plângea; pe de o parte tânguindu-se pentru pierderea sufletelor omenești celor fără de număr, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepților. Și mai ales se întrista și se umplea de râvnă văzând necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioși.
Deci mai întâi se ruga la Dumnezeu ca să întoarcă pe cei păcătoși la pocăință; dar de vreme ce Dumnezeu are trebuință de la cei păcătoși de însăși voința lor spre bine, iar în acei oameni împietriți nu era deloc acea voință a binelui, de aceea prorocul râvnind foarte tare, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească pe ei vremelnic, ca măcar astfel să se înțelepțească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca un iubitor de oameni și îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe călcătorii de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăință când vor fi pedepsiți de om. Și nu s-a depărtat de la o rugăciune ca aceea până ce nu a câștigat-o și a luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu, pentru că nu voia Preamilostivul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie îi era în toate ascultător, nemâhnindu-L câtuși de puțin vreodată, tot așa și Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.
Pe acea vreme împărățea peste Israel, Ahab, împăratul cel fără de lege, având scaunul său în Samaria. Ahab și-a luat de soție pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului și a adus cu ea în Samaria pe urâciunea Sidonului, pe spurcatul idol Baal și a pus idolul în casa urâciunii lui, pe care o zidise în Samaria. Și se închina aceluia ca unui Dumnezeu și tot Israelul venea la închinarea lui Baal. Acel împărat a mâniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt mai mult decât toți împărații care au fost în Israel înaintea lui, căci a înmulțit foarte închinăciunea de idoli în împărăția sa. Deci prorocul lui Dumnezeu Ilie, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, a mers la Ahab și l-a mustrat pentru rătăcire, căci, părăsind pe Dumnezeul lui Israel, se închina diavolilor și pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.
Și văzând pe împărat că nu-i asculta sfaturile lui, Sfântul Proroc Ilie a adăugat și fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu și pe poporul lui. El a zis:Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceștia rouă și ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul prorocului, s-a încuiat cerul și s-a făcut secetă și nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului i-a urmat nerodirea, lipsa de hrană și foametea poporului. Pentru că unul împăratul greșind, a venit mânia lui Dumnezeu asupra tuturor, precum și mai înainte pentru David singur care greșise, se primejduia toată împărăția. Iar prorocul lui Dumnezeu, Ilie, aștepta să se înțelepțească Ahab, împăratul lui Israel și, cunoscându-și rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăință la Dumnezeu și pe popoarele cele răzvrătite cu el să le întoarcă la calea cea dreaptă.
Iar după ce l-a văzut pe Ahab petrecând în împietrire ca pe Faraon și că nici nu gândea să se lase de acea păgânătate, ci mai vârtos mergând spre mai mare adânc de răutate, prigonind și ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credință, a lungit acea pedeapsă până în al doilea și al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvântul Sfântului Proroc Moise, întâiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israel:Va fi cerul deasupra capului tău de aramă și pământul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pământul nu avea umezeală, nici nu își dădea rodul său, iar văzduhul fiind aprins întotdeauna, și arșiță de soare în toate zilele, pomii și florile se veștejiseră, toată iarba pământului se uscase și pieriseră toate roadele pământului; grădinile, țarinile și câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu era cine să are, nici să semene. încă și izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici și pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuținaseră. Și tot pământul rămăsese fără de apă și uscat, iar oamenii, dobitoacele și păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israel, ci venise și asupra țărilor dimprejur, pentru că atunci când se aprinde o casă din cetate, sunt în primejdie și cele de primprejur. Astfel, casa lui Israel atrăgând asupra sa mânia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.
Iar acestea s-au făcut nu atât cu mânia lui Dumnezeu, cât cu râvna prorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale și văzând primejdia popoarelor și pieirea tuturor viețuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pământ; dar se oprea, făcând voia prorocului, ca să nu fie mincinoase cuvintele care le zisese:Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Și zicând acestea, el era cuprins cu atâta râvnă după Dumnezeu, încât nu se cruța nici pe sine; căci știa că, dacă va lipsi hrana de pe pământ, atunci și el va răbda aceeași foamete ca și celelalte popoare. însă nu se îngrijea de aceasta, că mai bine voia să moară de foame decât să miluiască pe păcătoșii care nu se pocăiau și erau ca niște vrăjmași ai lui Dumnezeu.
Dar ce a făcut Domnul cel milostiv? A trimis pe proroc într-un loc oarecare osebit, depărtat de oameni, zicându-i:Du-te spre răsărit și ascunde-te la pârâul Cherit care este în fața Iordanului. Vei bea apă din pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească acolo. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe proroc de mâinile ucigașe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilință pentru popoarele care se topeau și mureau de foame și sete, prin pilda corbilor și a râului Cherit. Căci firea corbilor este mult mai mâncăcioasă de cărnuri decât a altor păsări și nu numai spre oameni nu se milostivesc, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburând aiurea, dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrănește, trimițându-le în gură muște din văzduh. Deci corbii, zburând în toate zilele la proroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineața pâine, iar seara carne. Iar Dumnezeu, orânduind aceasta, părea că-i grăiește cu vorbe tainice în inima lui: „Vezi cum corbii, care sunt sălbatici, lacomi, mâncăcioși, urâtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămânzi, îți aduc ție de mâncare; iar tu, fiind om, nu te milostivești spre oameni și nu numai pe oameni voiești să-i omori, ci și dobitoacele și păsările!”. Asemenea, când prorocul a văzut după câteva zile și râul secat, Dumnezeu a zis către dânsul: „Iată acum este vremea de a milui făptura cea muncită și a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori și tu de sete”. Însă râvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugându-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, până ce nu se vor pedepsi cei neînvățați și se vor pierde de pe pământ vrăjmașii lui Dumnezeu.
Deci Domnul, plecând cu înțelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpânirea împăratului lui Israel, la o femeie văduvă și săracă, ca să se gândească în sine câtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogați și însurați, dar și asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci și în îndestulare și belșug, de multe ori le lipsește hrana zilnică.
Și ducându-se prorocul la porțile acelei cetăți, a văzut acolo o văduvă adunând lemne, nu mai mult decât două despicături mici; căci nu avea nici făină mai multă în vas, decât numai un pumn și într-un ulcior o picătură de untdelemn. Deci, fiind el flămând, a cerut de la dânsa o bucată de pâine. Iar ea, spunându-i despre sărăcia sa cea mare, i-a zis și aceasta, că din acel pumn de făină are să-și gătească masa sa cea mai de pe urmă pentru ea și pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.
Omul lui Dumnezeu putea și prin aceea să se umilească și să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar râvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind să proslăvească pe Făcătorul și să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. Și având de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinței sale, a înmulțit cu îndestulare făina și untdelemnul în casa văduvei și astfel a fost hrănit de dânsa până ce a trecut vremea de foamete. Și a înviat Sfântul Ilie cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui, de care lucru se citește în dumnezeiasca Scriptură și se povestește de fiul acela înviat al văduvei că numele lui era Iona și, venind în vârstă, s-a învrednicit de darul prorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască pocăința în cetatea Ninive și, fiind înghițit de un chit în mare, a ieșit din el după trei zile, mai înainte închipuind în sine învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povestește pe larg în cartea cu prorociile lui și în viața lui.
Iar după trecerea celor trei ani de neplouare și de foamete, preabunul Dumnezeu, văzând zidirea sa că se topise desăvârșit de foame, s-a pornit spre milostivire și a zis către robul Său Ilie: „Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adăp pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăință și te caută, și te va asculta la ceea ce-i vei porunci”. Deci plecând Prorocul Ilie din Sarepta Sidonului, a mers la Samaria, cetatea împărăției lui Israel.
Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credință aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de proroci ai Domnului, în două peșteri, câte cincizeci într-una, și îi hrănea cu pâine și cu apă. Pe acest iconom chemându-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dânsul, l-a trimis să caute iarbă pe la pâraiele apelor celor uscate, pentru hrănirea puținilor cai ce rămăseseră și a celorlalte dobitoace. Și când Obadia a ieșit din cetate, a întâmpinat pe Sfântul Proroc Ilie și i s-a închinat până la pământ, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăția sa. Și a zis Sfântul Ilie către Obadia: Du-te și spune Stăpânului tău că vin la dânsul. Iar Obadia se lepăda, zicând:Mă tem că, dacă voi pleca de lângă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte și mă voi face mincinos înaintea stăpânului meu, care, mâniindu-se, mă va ucide. Sfântul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducându-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieșit în întâmpinarea omului lui Dumnezeu și când l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dânsul un cuvânt aspru ca acesta:Oare tu ești cel ce răzvrătești pe Israel? Iar prorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică:Nu eu răzvrătesc pe Israel, ci tu și casa tatălui tău; căci ați părăsit pe Domnul Dumnezeul vostru și ați mers în urma spurcatului Baal.
Apoi, prorocul lui Dumnezeu, ca cel ce avea în sine puterea ajutorului dumnezeiesc, a început a porunci împăratului cu stăpânire, zicându-i: „Acum trimițând, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminții ale lui Israel și să aduci pe cei patru sute și cincizeci de proroci fără de rușine ai lui Baal. Asemenea să aduci și pe ceilalți patru sute și cincizeci de proroci, care jertfesc la alți necurați idoli în munții cei înalți și în prăpăstii, și cu toții mănâncă din masa Isabelei. Toți aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu și vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.
Și trimițând împăratul îndată în pământul lui Israel, a adunat în muntele Carmelului mulțime de popor nenumărat și pe toți prorocii cei mincinoși, împreună cu slugile lor și cu mult popor; apoi însuși Ilie, râvnitorul către Dumnezeu, a mers acolo. Și stând el înaintea tuturor, a zis către împărat și către tot poporul lui Israel:Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului cu mână tare, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeți în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeți după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea și nici nu putea răspunde ceva; căci toți câți erau israeliteni, erau mustrați de conștiință pentru rătăcirea lor. Iar prorocul le-a zis: „Iată acum, ca să cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu, faceți ceea ce vă voi porunci. Mă vedeți pe mine prorocul Domnului, rămas singur în tot Israelul, căci pe toți ceilalți i-ați ucis. Vedeți aici și pe prorocii lui Baal, cei atât de mulți; deci aduceți-ne nouă doi viței spre jertfe – mie unul, iar slujitorilor lui Baal altul -, și să nu faceți foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer și o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu și toți să vă închinați acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morții”.
Aceasta auzind poporul, a lăudat judecata prorocului lui Dumnezeu și a zis: „Așa să fie! Bun este cuvântul acesta”. Deci, fiind aduși amândoi vițeii în mijlocul soborului, Sfântul Ilie a zis către prorocii cei fără de rușine ai lui Baal: „Alegeți-vă un vițel și aduceți-l întâi voi jertfă, de vreme ce voi sunteți mai mulți, iar eu însumi voi face pe urmă. Și punând vițelul pe lemne, să nu aprindeți focul, ci să vă rugați către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer și să vă ardă jertfa”. Deci prorocii lui Baal au făcut așa. Aruncând sorți, ei și-au luat un vițel, apoi, punând lemne multe, au junghiat vițelul, l-au tăiat în bucăți, l-au pus pe altar și au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Și au chemat numele aceluia de dimineață până la amiază, strigând: „Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!”. Dar nu era nici glas, nici ascultare și toți alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.
Iar când s-a făcut amiază, Ilie, prorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea și le zicea:Strigați cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum poate are altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbește cu alții sau benchetuiește sau doarme. Deci, strigați cu glas mare, ca să-l deșteptați! Iar prorocii cei mincinoși strigau tare și se crestau cu cuțitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la vărsarea sângelui lor.
Apoi trecând amiaza și slujitorii cei fără de rușine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis:Tăceți de acum și încetați, căci a sosit vremea jertfei mele. Iar prorocii lui Baal au încetat și Ilie a zis către popoare:Apropiați-vă de mine! Și toate popoarele s-au apropiat de dânsul și a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminții ale lui Israel, și le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind vițelul în bucăți, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului și a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă și pe lemne, și au făcut așa. Apoi le-a zis: „Turnați al doilea rând!”. Și au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnați al treilea rând!”. Și au turnat. Și a străbătut apa împrejurul altarului, și groapa s-a umplut cu apă.
Atunci Sfântul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui lacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și trimite de sus foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur ești Dumnezeul lui Israel și eu robul tău și Ție ți-am înălțat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Și a căzut foc din cer de la Domnul și a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, țărâna și apa care erau în groapă. Și au căzut popoarele cu fețele la pământ, strigând: „Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Iar Sfântul Ilie le-a zis:Prindeți pe prorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înșii. Deci i-au prins pe toți prorocii mincinoși și Sfântul Ilie i-a dus la râul Chișon, care intră cu repejuni de apă în marea cea mare, și acolo i-a junghiat cu mâna sa; iar necuratele lor stârvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pământul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de putoarea lor.
După aceasta, Sfântul Ilie a grăit către împăratul Ahab ca degrabă să mănânce și să bea, apoi să înhame caii la caretă ca să alerge în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare și o să-i ude pe toți. Deci Ahab șezând să mănânce și să bea, Sfântul Ilie s-a suit în muntele Carmelului și, plecându-se la pământ, și-a pus fața între genunchii săi și s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ. Și îndată cu rugăciunea lui, s-a deschis cerul ca și cu o cheie și s-a pogorât o ploaie mare, încât a udat pe toți și pământul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscând rătăcirea sa, plângea pentru păcatele sale, mergând pe cale spre Samaria. Iar Sfântul Ilie, încingându-și mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurându-se în Domnul Dumnezeul său.
Dar spurcata împărăteasa Izabela, soția lui Ahab, înștiințându-se de toate acestea, s-a umplut de iuțime și de mânie pentru pierderea prorocilor săi celor fără de rușine și a trimis la Sfântul Ilie, jurân- du-se pe zeii săi, că a doua zi, în care ceas a ucis el prorocii lui Baal, în același ceas îl va ucide și ea. Iar Sfântul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinței firii omenești, după ceea ce s-a zis:Ilie era om asemenea nouă, pătimitor. Și a fugit de frica Izabelei în Beer-Șeba, pământul Iudeei. Și ducându-se în pustie cale de-o zi, a stat să se odihnească sub un ienupăr și, fiind mâhnit, își cerea moarte de la Dumnezeu, zicând: „Doamne, destul am trăit pe pământ până acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinții mei?”. Aceasta a grăit-o prorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un râvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutățile omenești, necinstirea lui Dumnezeu și hulirea Preasfântului Său nume. Căci îi era mai ușoară moartea, decât să audă și să vadă oamenii cei fără de lege, defăimând și lepădând pe Dumnezeu, Ziditorul lor.
Astfel rugându-se, s-a culcat și a adormit sub copacul acela, când iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicându-i:Scoală-te și mănâncă. Deșteptându-se Ilie, a văzut la căpătâiul său o azimă caldă și un ulcior cu apă. Deci, sculându-se, a mâncat și a băut și apoi iarăși a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicând: Scoală și mănâncă, căci calea îți este depărtată! Deci, sculându-se el, a mâncat și a băut, și, cu puterea mâncării aceleia, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la muntele Horeb. Acolo a locuit în peșteră, vorbind mai întâi cu îngerul, după aceea cu însuși Domnul Dumnezeu, Care i S-a arătat în vânt subțire, suflând cu liniște prin văzduh luminos. Iar când Domnul se apropia de dânsul, mergeau înainte semnele cele înfricoșate ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile și sfărâma pietrele; după aceea venea foc, dar nu era în foc Domnul, iar după foc un glas de lumină subțire și acolo era Domnul.
Și când Ilie a auzit venirea Domnului, și-a acoperit fața cu cojocul lui și, ieșind, stătea înaintea peșterii. Și a auzit pe Domnul grăind către dânsul: „Ce faci aici, Ilie?”. El a răspuns: „Râvnind, am râvnit după Tine, Doamne Atotțiitorule, că fiii lui Israel au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prorocii Tăi i-au tăiat cu sabia și am rămas numai eu singur; și acum ei caută și sufletul meu, ca să mi-l ia”. Iar Domnul, mângâindu-l pe el în necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israel s-a depărtat de la Dânsul; ci mai are ascunși încă șapte mii de robi ai Săi, care nu și-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit și pierzarea lui Ahab și a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie degrab; și a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iehu, să-l numească mai înainte la împărăția lui Israel, ca unul ce avea să piardă toată seminția lui Ahab. încă a mai poruncit ca și pe Elisei să-l ungă proroc și astfel mângâind Dumnezeu pe robul Său, S-a dus de la dânsul.
Iar prorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, ducându-se de acolo după porunca Domnului, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arând pământul cu douăsprezece perechi de boi. Deci și-a pus cojocul și i-a spus lui voia Domnului, numindu-l pe el proroc și poruncindu-i să meargă în urma sa. Iar Elisei a zis către dânsul: „Rogu-mă ție, lasă-mă puțin să sărut pe tatăl și pe maica mea și apoi voi merge după tine”. Iar Sfântul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl și pe maica sa și, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăț vecinilor și casnicilor săi; apoi a plecat după Sfântul Ilie, fiindu-i lui slugă și ucenic și urmându-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpânit de Izabela, nelegiuita lui soție, pe lângă cele mai dinainte fărădelegi ale sale, a adăugat altă fărădelege în acest fel.
Un oarecare israelitean, anume Navute, avea o vie în Samaria, lângă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute:Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdețuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îți voi da ție altă vie mai bună decât acesta. Iar de nu-ți va fi cu plăcere, atunci îți voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-mi dau eu ție moștenirea părinților mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat și necăjit de cuvintele lui Navute și de necaz n-a mâncat pâine. Atunci Izabela, înștiințându-se de pricina mâhnirii lui, a râs de dânsul și a zis: „Oare în acest fel este stăpânirea ta, împărate al lui Israel, că nu ești puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mâhnit și mănâncă pâine; apoi așteaptă puțin că eu singură îți voi da în mâini via lui Navute”.
Aceasta zicând, a scris poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăților lui Israel și a pecetluit-o cu pecete împărătească. Iar într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca și cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu și de împărat; apoi, punând de față martori mincinoși, să-l ucidă cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvârșit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fără de lege. Și murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: „Acum moștenește via lui Navute iară de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mâhnit puțin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întâmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfântul Proroc Ilie, care a zis către dânsul: „Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat și i-ai răpit via lui, pentru aceasta zice Domnul: «În locul în care au lins câinii sângele lui Navute, tot în acel loc și sângele tău îl vor linge câinii. Asemenea și pe femeia ta, Izabela, o vor mânca câinii și toată casa ta se va pierde»”.
Iar Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns și, lepădând hainele sale împărătești, s-a îmbrăcat în sac și a postit. Și atât a putut de mult acea puțină pocăință a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă asupra casei lui a mutat-o după moartea sa, pentru că Domnul a zis către prorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta nu voi aduce rele asupra casei sale în zilele lui, ci în zilele fiului lui”. După aceasta, Ahab a mai viețuit trei ani și a fost ucis în război. Și l-au adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care a curs pe roate l-au lins câinii, după cuvântul prorocului lui Dumnezeu. Asemenea și cele prorocite despre Izabela și despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.
După moartea lui Ahab, a împărățit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moștenitor al scaunului tatălui său, tot așa a fost și al păgânătății lui, căci, ascultând pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe și cu închinăciuni necuratului Baal și a mâniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Iar din întâmplare a căzut de pe fereastra foișorului său și s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la spurcatul zeu Baal sau mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol și dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau. La acela a trimis ca să întrebe despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.
Și ducându-se trimișii lui Ohozie la Baal, i-a întâmpinat în cale prorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, și a zis către dânșii:Oare nu este Dumnezeu întru Israel de vă duceți să întrebați pe întinatul Baal? Deci întoarceți-vă și spuneți împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: «Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri». Iar ei, întorcându-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Și i-a întrebat împăratul: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?”. Ei au răspuns: „Era păros și încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: „Acela este Ilie Tesviteanul”.
Apoi a trimis pe un mai mare peste 50 și 50 de bărbați cu el, ca să prindă pe Ilie și să-l aducă la dânsul. Iar aceia ducându-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obișnuia a petrece mai mult. Deci mai-marele acela, văzându-l șezând în vârful muntelui, a zis către dânsul: „Omule al lui Dumnezeu, împăratul îți poruncește să te pogori de aici și să mergi la dânsul”. Sfântul Ilie a răspuns: „Dacă sunt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine și pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer și i-a prefăcut pe toți în cenușă. Apoi împăratul a trimis pe un alt mai-mare peste 50, cu același număr de bărbați, și acelora li s-a făcut același lucru; căci, căzând foc din cer, i-a mistuit. Deci împăratul a trimis și pe al treilea mai mare peste 50 de bărbați.
Iar acela, știind ce au pătimit trimișii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică și cu smerenie și, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu și sufletele acestor robi care sunt cu mine sunt gata înaintea ta. Miluiește-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci fiind trimiși; deci nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimiși mai înainte de noi”. Iar prorocul a cruțat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie și cu stăpânire și voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruțat. Și s-a făcut porunca Domnului către Sfântul Ilie, ca să meargă la împărat fără de temere cu cei din rândul al treilea și să-i zică aceleași cuvinte, care le zisese mai înainte.
Deci sculându-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 și cu oamenii lui și, ajungând la împărat, a zis către dânsul:Așa grăiește Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viața tay ca și cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israelg pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Și a murit Ohozie, după cuvântul Domnului cel grăit prin gura prorocului. După Ohozie, împărăția lui Israel a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. In vremea lui Ioram, s-a sfârșit casa lui Ahab, pierzându-se de mânia dumnezeiască, în zilele Sfântului Proroc Elisei, precum se scrie în viața lui.
Iar când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la Sine viu cu trupul, Ilie și Elisei mergeau de la cetatea Galgal la cetatea Betel. Și văzând cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să lase pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu. Deci a zis către Elisei:Tu să șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul până la Betel. Iar Sfântul Elisei, știind de asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce avea să fie, i-a răspuns:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa pe tine. Deci au mers amândoi până la Betel. Iar fiii prorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis:Oare pricepi tu că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns: Cunosc și eu, dar tăceți. După aceasta Sfântul Ilie a zis către Elisei: Tu șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Ierihon. Elisei a răspuns:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Și au mers amândoi la Ierihon.
Și apropiindu-se fiii prorocilor din Ierihon de Elisei, i-au zis: Oare pricepi că Domnul va lua astăzi pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns:Am priceput, tăceți. Sfântul Ilie a zis către Elisei:Șezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Și au mers amândoi, iar 50 de bărbați din fiii prorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Iar când amândoi sfinții proroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul și s-a despărțit în două; și au trecut amândoi ca pe uscat. Iar după ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei:Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis:Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis:Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea.
Și pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car de foc cu cai de foc și Ilie a fost luat spre cer. Iar Elisei privea și striga:Părinte, părinte, carul și caii lui Israel, ca și cum ar fi zis: „O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israel, decât multă mulțime de viteji și de ostași înarmați”. Și nu l-a mai văzut Elisei. Deci s-a apucat de hainele sale și le-a rupt, tânguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie și, luându-l Elisei, a stat pe țărmurile Iordanului; și despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui.
Iar Sfântul Ilie, prorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locașurile raiului. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinți Apostoli în vremea Schimbării la Față a Domnului și iar se va vedea de oamenii cei muritori trupește, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului. în acea vreme, cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist. Și atunci nu numai ca proroc, dar și ca mucenic în ceata sfinților se va învrednici de mai mare cinste și slavă, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul prooroc Amos este unul din cei 12 profeți numiți „mici” și a trăit în secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 iunie.
Sf. prooroc Amos nu trebuie confundat cu Amos, tatăl Sfântului Prooroc Isaia.
Sfântul Proroc Amos (Secolul al VIII-lea î.Hr) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul prooroc Amos era un simplu crescător de boi și cultivator de sicomori din satul Tecoa, situat la câțiva kilometri de Betleem, în regatul lui Iuda.
A trăit în timpul lui Osias (781-740), rege al lui Iuda, și Ieroboam al II-lea (784-744), rege al lui Israel.
Odată, pe când păștea turma sa de boi, Domnul la chemat și l-a trimis să proorocească poporului lui Israel. S-a dus mai întâi în regatul de Nord, care se afla pe atunci la apogeul lui material, dar unde bogații îi exploatau fără rușine pe cei mai săraci, trăiau în desfrânare și au abandonat cultul adevăratului Dumnezeu, închinându-se la vițeii de aur. De aceea Dumnezeu i-a poruncit să le profețească că pedeapsa lor era iminentă.
Amos a proorocit mai întâi ruina națiunilor păgâne venice – Damascul, Filistia, Fenicia, Edom, Ammob și Moab – și apoi a adăugat că mânia Domnului se va abate peste regatul lui Iuda și, înainte de el, peste regatul Samariei care au profanat numele Lui cu un cult idolatru.
Iar Amasia, mincinosul preot ideolatru din Bethel, îl pizmuia și-l defăima în fața regelui, acuzându-l de conspirații. Și într-un sfârșit a fost omorât chiar de fiul lui Amasia, care l-a lovit cu un toiag gros la tâmplele capului, căci nu mai suportau să-l audă mustrându-i pentru vicleșugul vițeilor de aur. A dus la pământul său încă cu suflet, și peste câteva zile a răposat, către anul 787, și a fost îngropat cu părinții lui.
Amos a proorocit 50 de ani, iar numele lui se tâlcuiește: tare credincios, popor aspru, vârtos.
Imnografie
Stihirile de la Doamne strigat-am:
Lumina Duhului a aflat curățirea sufletului tău, strălucindu-se ca o oglindă limpede, și a luminat lumea, strălucindu-ți lumina cunoştinţei de Dumnezeu, și însemnând mai înainte chipurile dumnezeieștilor taine, și darul care era să se dea tuturor omenilor, dumnezeiescule profete.
Făcându-te tu ca o gură a lui Dumnezeu, arătat-ai înfruntat pre lucrătorii necredinței, și fiind împodobit cu dumnezeieștile dogme, le-ai săvârșit osânda cea fără de fugă și nescăpată, prea fericite. Pentru aceasta văzând noi săvârșirea graiurilor tale celor înțelepte, cu cântări vrednice te lăudăm pre tine fericite.
Făcutu-te-ai, de Dumnezeu fericite profete, descoperitor tăinuitor judecăților lui Dumnezeu celor negrăite, căci ai strălucit, și ai luminat limbile, și ai predicat Treimea, Amos, grăitorule de cele dumnezeiești. Pentru aceasta cinstind mărită amintirea ta, mântuește de toată nevoia pre toți, cei ce te laudă pre tine cu credință, și te serbează mărite.
Troparul Sfântului Proroc Amos
Glasul 2
A profetului tău Amos amintire Doamne serbând, printr’însul te rugăm, mântueşte sufletele noastre.
Condacul Sfântului Proroc Amos
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Curăţindu-ţi prin Duhul inima cea strălucitoare de lumină, Mărite Prorocule Amos, ai primit de sus harul prorociei şi la margini cu mare glas ai strigat: Acesta este Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul către Dânsul.
Iconografie
Chipul trupului sfântului prooroc Amos este păros, bătrân, având barba ascuțită și asemenea la chip cu Ioan cuvântătorul de Dumnezeu.
Sf. Proroc Amos (†745/787 î.Hr) – Icoană rusă din secolul al XVIII-lea a profetului Amos (Biserica Iconostază Schimbarea la Față, mănăstirea Kizhi, Karelia, Rusia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
În acea vreme, deși Dumnezeu trimitea pe sfinții Săi proroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor și să-i povățuiască la calea cea dreaptă, puțini dintre ei se îndreptau și se întorceau la Adevăratul Dumnezeu. Iar Sfântul Amos spune: „Eu n-am fost proroc, nici nu sunt fiu de proroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; și fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie, până m-a luat Domnul de la oi și mi-a zis: «Mergi și prorocește la poporul meu, Israel»”.
Sfântul Proroc Amos s-a născut în cetatea Tecui, care era așezată în pământul Iudeei, nu departe de Bethleem. El era de neam simplu și sărac, petrecându-și zilele la păstoria turmelor de dobitoace. Iar Domnul, Care nu privește spre cei bogați și slăviți, ci spre cei smeriți și săraci, l-a chemat pe el de la turmele oilor la prorocie, ca și pe Moise și pe David, și i-a poruncit să meargă din pământul Iudeei în pământul lui Israel, ca acolo, cu cuvintele cele prorocești, să îndemne popoarele la pocăință, de vreme ce se abătuseră la închinarea de idoli; pentru că din zilele lui Ieroboam, împăratul lui Israel – care după moartea lui Solomon s-a rupt de sub stăpânirea împăratului Iudeei, fiul lui Solomon, care împărățea în Ierusalim, și și-a făcut o altă împărăție peste zece seminții ale lui Israel –, dintr-acele zile, popoarele israelite au căzut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu și se închinau idolilor.
Deci, acel împărat, vrând ca să întărească pe israeliteni sub stăpânirea sa, se temea ca nu cumva, mergând supușii săi în Ierusalim la praznice spre închinăciune, să se lipească iarăși de biserica Ierusalimului, să se rupă de el și să-l ucidă. De aceea, a făcut două juninci cioplite în aur, pentru că știa obiceiul poporului său, că era lesne de plecat la închinarea de idoli, ca și strămoșii lui, când au trecut Marea Roșie din pustia Egiptului și au turnat un vițel de aur din salbele lor cele de aur. Deci, pe acele două juninci turnându-le Ieroboam, una a pus-o în Dan, iar cealaltă în Betel, cetăți ale stăpânirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, neducându-se la Ierusalim, să se închine cu jertfe junincilor de aur și să le prăznuiască pe acelea cu dănțuire; pentru că acel ticălos împărat zicea către popor: „Iată zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din Egipt”. Și așa a îndărătnicit Ieroboam pe Israel.
Deci, din acea vreme, deși Dumnezeu trimitea pe sfinții Săi proroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor și să-i povățuiască la calea cea dreaptă, însă puțini dintre ei se îndreptau și se întorceau la Adevăratul Dumnezeu, iar alții se închinau și Dumnezeului Celui adevărat, și idolilor, adică junincilor de aur. Deci, între alți proroci, Dumnezeu a trimis la ei și pe acest rob al Său, pe Sfântul Proroc Amos, cu înfricoșate îngroziri. Acest proroc al lui Dumnezeu era simplu și neiscusit la vorbă, dar nu și la înțelegere; pentru că același Duh Sfânt Care lucra în toți prorocii lucra și într-însul și grăia prin gura lui. Iar începutul prorocirii lui a fost pe vremea împăratului Iudeei Ozia, cel din Ierusalim, și în vremea împăratului lui Israel Ieroboam, cel din Samaria (nu acel împărat care rupându-se de la sceptrul Iudeei a făcut junincile de aur, ci alt Ieroboam, mai în urmă cu anii, care asemenea celui dintâi Ieroboam a fost închinător de idoli și slujitor al junincilor de aur).
Deci Prorocul Amos a început a proroci în vremea acelor împărați, cu doi ani mai înainte de cutremurul cel înfricoșat ce avea să fie în Palestina. Iar cutremurul cel mare, după adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, împăratul Iudeei, care s-a numit și Azarie, mândrindu-se, a îndrăznit a tămâia cu cădelnița în altar, în Sfânta Sfintelor, după rânduiala preoțească. Iar preoții oprindu-l, îl îngrozeau cu moarte și îndată, chiar în ceasul acela, s-a cutremurat pământul cu cutremur mare în Ierusalim și în toată Palestina și au căzut nu numai ziduri multe, ci și unii munți s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din vârf și prin acea deschizătură a venit raza soarelui pe fața împăratului și s-a umplut fruntea lui de lepră, după care s-a făcut lepros cu totul. Astfel, Domnul n-a suferit întinăciunea făcută altarului Său și necinstea adusă preoților Lui.
Și a prorocit Sfântul Amos, îngrozindu-i cu înfricoșatele pedepse ale lui Dumnezeu, ce aveau să vină nu numai asupra lui Israel, ci și asupra părților celor dimprejur: asupra Siriei, a Filistinei, asupra Tirului și a Idumeii, asupra amonitenilor și asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg în cartea lui. Dar mai ales a prorocit asupra israelitenilor, căci, după ce au cunoscut pe Dumnezeu, s-au depărtat de la El; pentru că Dumnezeu nu atât Se mânie și Se răzbună pentru păcatele păgânilor, care nu-L știu pe El, pe cât pentru păcatele poporului care L-a cunoscut pe El și s-a îndulcit de facerile Lui de bine. Căci ce fel de faceri de bine n-a făcut Dumnezeu neamului celui nemulțumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-a hrănit cu mană în pustie când flămânzea, i-a izvorât apă din piatră când înseta, a izgonit neamurile dinaintea lui și l-a dus în pământul făgăduinței, unde curge lapte și miere. Însă ei, făcând prăznuiri idolilor de aur turnați în chip de juninci, strigau cu dănțuire: „Iată zeii tăi, Israele!”.
Niște praznice ca acestea, urâte de Dumnezeu, se săvârșeau mai ales în cetatea Betel, la un munte înalt, unde era o junincă de aur. Deci, acolo mai ales mergând Sfântul Amos, striga poporului cu glas mare rugându-l, îndemnându-l și înfricoșându-l cu pedepsele cele cumplite, care din mânia lui Dumnezeu vin asupra lui, să înceteze de la o prăznuire ca aceea; dar foarte puțini îl ascultau. Atunci era în Betel un slujitor al acelei juninci, cu numele Amasia. Acel slujitor, văzând pe prorocul lui Dumnezeu că hulește pe idolul lor – juninca cea de aur –, că scuipă jertfele lor și depărtează poporul de la spurcata lor prăznuire, spunându-le încă și îngrozirile și pedepsele cele viitoare asupra celor care nu se pocăiau, clevetea pe Amos lui Ieroboam, împăratul lui Israel, zicând: „Amos face întărâtări împotriva ta în mijlocul casei lui Israel. Pământul nu poate să sufere toate cuvintele lui; pentru că tulbură și ridică poporul împotriva ta și încă prorocește și rele pentru tine, zicând: «Ieroboam de sabie se va sfârși, iar poporul lui Israel va fi robit și dus din pământul său»”.
Astfel pâra slujitorul Amasie pe prorocul Amos, vrând să pornească pe împărat spre mânie împotriva lui; dar împăratul nu lua în seamă cuvintele aceluia, nici nu voia să facă rău prorocului lui Dumnezeu, pe care îl cinstea, deși el era închinător de idoli. Și văzând slujitorul că nu poate să pornească pe împărat împotriva prorocului lui Dumnezeu, a început a-l prigoni pe el, muncindu-l; pentru că de multe ori, prinzându-l, îl bătea cumplit și-l gonea din Betel, îngrozindu-l să nu vină la praznicul lor, nici să întoarcă pe popor de la jertfele și de la ospățurile lor. Însă Sfântul Proroc nu lua în seamă îngrozirile și bătăile ce-i veneau de la dânsul, ci iarăși venea și prorocea cuvintele cele învățătoare și îndemnătoare către popor. Și iarăși era prins de acel slujitor și muncit cu bătăi.
Iar o dată, vicleanul slujitor a zis cu rugăminte către Amos: „Prorocule, du-te de aici și mergi în patria ta, în pământul Iudeei. Acolo să viețuiești și să prorocești, iar în Betel să nu te mai întorci, deoarece este sfințire a împăratului și casa împărăției lui”. Prorocul Amos a răspuns, zicând: „Eu n-am fost proroc, nici nu sunt fiu de proroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; și fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie, până m-a luat Domnul de la oi și mi-a zis: «Mergi și prorocește la poporul meu, Israel». Iar tu îmi zici să nu prorocesc în Israel, nici să supăr casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: «Când vor veni asirienii în pământul lui Israel și-l vor robi, atunci vor pustii cetățile lui și le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci ostașii asirienilor cei fără de rușine vor spurca cu desfrânare pe femeia ta înaintea ochilor tăi, deoarece și tu ai făcut pe Israel să rătăcească înaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvăzători și ai învățat popoarele acestea să facă lucruri necurate, în întinata capiște a junincei celei de aur. Iar fiii și fiicele tale de sabie vor cădea și tu în pământ necurat te vei sfârși, iar poporul lui Israel va fi dus în robie din pământul său»”.
Cu niște cuvinte prorocești ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre mânie, a fost bătut Sfântul Amos fără cruțare; iar la sfârșit, un fiu al slujitorului, anume Ozia, fiind plin de mânie și iuțime, l-a lovit pe el foarte tare peste sprâncene, rănindu-l de moarte. Însă n-a murit îndată, ci a fost dus abia viu la pământul său și la patria sa, în cetatea Tecui, unde, din rănile cele dureroase, și-a dat sufletul său după câteva zile și a fost îngropat cu părinții săi. Iar ce fel au fost prorociile lui, cel care va voi (să afle), să citească cartea prorociei lui. Iar noi pe Dumnezeul Cel Care l-a înțelepțit pe el Îl slăvim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă. Să se știe că altul a fost Amos, tatăl lui Isaia, și altul prorocul acesta. Amos, tatăl lui Isaia, a fost din seminția împăraților Iudeei; el s-a născut și a petrecut în Ierusalim. Iar acest proroc a fost de neam de jos și nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuința păstorilor. Pentru că acolo pășunile erau bune, și mulți ierusalimeni bogați își țineau dobitoacele lor la Tecui. Amos, tatăl lui Isaia, nu era din numărul prorocilor, nici nu a fost trimis undeva de Dumnezeu și nu a murit de moarte mucenicească.
Iar acest Sfânt Amos, pentru darul lui cel prorocesc, a fost numărat cu prorocii, a fost trimis în Israel și a murit mucenicește. Deci măcar că alții scriu altfel despre aceasta, însă nu este fără de greșeală istoria lor.
Proorocul Isaia, sărbătorit la 9 mai în fiecare an, s-a născut în Ierusalim, pe la anul 811 înainte de Hristos. Numele Isaia în limba ebraică este „Ieșaiahu”, ceea ce înseamnă „mântuirea lui Dumnezeu”.
Era originar din neamul regilor iudei. Isaia a fost fiul lui Amos și unul din cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament (alături de Ieremia, Iezechiel și Daniel) Tatăl său era frate cu regele Amasiei, cel ce a domnit între anii 838-809.
Isaia a primit o creștere aleasă. A învățat legea Domnului, iar la timpul potrivit, s-a căsătorit cu una din tinerele slujitoare la templu, tinere care, pentru curățenia și sfințenia vieții ce duceau, purtau numele de proorocițe. Căsătoria lui a fost binecuvântată cu mai mulți copii.
Personalitate foarte influentă în secolul al VIII-lea î.Hr, activitatea profetică a lui Isaia s-a desfășurat în vremea regilor Asaria sau Ozia (809-757), Iotam (757-741), Ahaz (741-725), Hischia sau Ezechia (725-697) și Manase (697-642), pe care a încercat să-i ajute și să-i îndrepte prin profeții, mustrări și îndemnuri, într-o vreme de grele încercări pentru poporul iudeu, atât din pricina dușmanilor din afară, cât și din aceea a abaterii lui de la urmarea legii și a cinstirii lui Dumnezeu.
A murit ca martir. Biserica creștină îl prăznuiește la 9 mai.
Proorocul Isaia (sec VIII-VII î.Hr.) – foto preluat de doxologia.ro
Activitatea
Activitatea proorocului Isaia este relatată în Cartea a IV-a a Regilor, Cartea a II-a a Cronicilor, unde este evocată domnia lui Iezechia și în Cartea lui Isaia. În Noul Testament sunt foarte multe trimiteri la proorociile sale.
În cartea sa a prorocit poporului evreu, din care se trăgea, Naşterea Domnului dintr-o fecioară. Isaia a dat lui Mesia numele de Emmanel, care se tâlcuiește ,,Dumnezeu e cu noi”.
Isaia l-a prezis pe Mesia cu atâtea amănunte încât Sfinții Părinți l-au numit Evanghelistul Vechiului Testament.
De asemenea, a profeţit despre pătimirea Robului lui Dumnezeu (cap. 50-53) şi despre a Doua Venire a lui Hristos (cap. 63-65).
Plin de curaj, a mustrat pe cei puternici din vremea aceea pentru nedreptăţile şi fărădelegile lor.
Opera
Isaia a scris cartea biblică care-i poartă numele, în care face o serie de profeții de amenințare și de mângâiere, acompaniate de încurajări, sfaturi și îndemnuri adresate regilor vremii. A scris și cartea împăraților lui Iuda și Israel (2Cron32.32), în care scrie despre Ozia (2Cron26.22) și Iezechia (2Cron32.32).
Profețiile lui Isaia sunt citate de Iisus Hristos și apostoli aproape de 50 ori în mod exact și de vreo 40 de ori în mod liber. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din pustie, intrând într-una din sâmbete în sinagoga din Nazaret, luând cartea Prorocului Isaia a deschis-o la locul unde erau cuprinse prorocirile despre El, scrise cu aproape opt secole înainte:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Isaia 4, 18-19).
Moartea și prăznuirea
Potrivit unei vechi tradiții evreiești, Isaia ar fi trăit până în timpul regelui Manase care, cu toate că-i era ginere, a poruncit să fie tăiat în două cu un fierăstrău.
Această tradiție a fost admisă și de Biserica creștină, care îl prăznuiește la 9 mai.
Apostolul Pavel amintește de suferințele prin care au trecut unii creștini, menționând și pedeapsa tăierii cu fierăstrăul. (Evrei 11.37)
Primind darul proorociei, proorocule și mucenice Isaia, de Dumnezeu propovăduitorule, tuturor de față ai arătat întruparea Domnului, la toate marginile pământului cu glas mare strigând: “Iată, Fecioara în pântece va lua!”
A fost tăiat la câmp, afară din Ierusalim, cu fierăstrăul de lemn, din porunca împăratului Manase. Și așa, Isaia, marele proroc al lui Dumnezeu, s-a sfârșit mucenicește la adânci bătrâneți, având o sută douăzeci și șase de ani.
Sfântul Proroc Isaia era de neam din Ierusalim și se trăgea din seminția împăraților iudei. El era fiul lui Amos, nu al Prorocului Amos, pentru că Prorocul Amos era de neam tecuntean și păstor de dobitoace, fiind cinstit între sfinții proroci; iar nu ierusalimnean din casă împărătească. Iar Amos, tatăl lui Isaia, nu era numărat între sfinții proroci și era dintre rudeniile împăratului Ierusalimului, frate bun cu Amesie, împăratul iudeu.
Isaia, fiul lui, crescând în frica lui Dumnezeu și învățându-se în legea Domnului, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârșită, s-a însoțit cu o femeie după lege și a născut fiu, precum singur zice de aceasta: M-am apropiat de prorociță, adică de soția mea, cea luată din ceata fecioarelor pentru împreună viețuire; care, până la vremea nunții slujea în biserica Domnului, cu fapte bune și sfinte, deprinzându-se a se ruga neîncetat lui Dumnezeu, și se învrednicise de darul prorociei, pentru viața ei cea plăcută Lui. Ea este numită prorociță pentru două lucruri: întâi pentru că este soție de proroc, iar al doilea pentru că și ea însăși a luat darul prorociei de la Dumnezeu. Și a zămislit în pântece de la bărbatul său, prorocul Isaia, și a născut fii.
Și iarăși Isaia zice:Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Aici, după înțelegerea tâlcuitorilor, vorbește despre fiii săi cei firești și se pomenește întru prorocia aceluia de Iasuv, fiul lui. Iar fericitul Ieronim spune despre prorocul Isaia, din povestire evreiască, și aceasta: „El a fost, după maică, moș al împăratului Manase, chinuitorul său; pentru că din fiica lui, Ofovia, cea însoțită cu împăratul Ezechia, s-a născut Manase. Sfântul Isaia a început a proroci în împărăția lui Azaria, împăratul Iudeii, care, în Sfânta Scriptură, se numește și Ozia.
Și a fost acel împărat fiul al lui Amesia împăratul și nepot al lui Amos, tatăl lui Isaia. Deci, Sfântul Isaia a prorocit în zilele împăratului Azaria, numit și Ozia, fiul lui Amesia, și în zilele împăratului Ioatam, fiul lui Ozia, în zilele împăratului Ezechia, fiul lui Ahaz, în zilele împăratului Ahaz, fiul lui Ioatam, și în zilele împăratului Manase, fiul lui Ezechia, de la care a și pătimit.
Iar cum și ce a prorocit el, este destul de arătat în cartea lui cea prea largă, în care este arătată și viața lui cea plăcută lui Dumnezeu. El a fost atât de bineplăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit și a-L vedea pe Acela șezând pe scaun înalt și preaînălțat, Căruia împrejur îi stăteau serafimii cei cu câte șase aripi, strigând: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de slava Lui. Iar când Isaia prorocul a văzut aceasta, s-a umplut de mare spaimă și a zis în sine:O, ticălosul de mine, m-am învrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, având buze necurate și petrecând în mijlocul poporului, cel ce are buze necurate.
Și s-a trimis la dânsul unul din serafimi, având în mâini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleștele din altar și s-a atins de buzele lui, zicându-i:Iată, s-a atins acesta de buzele tale și va șterge Domnul fărădelegile tale și păcatele tale le va curăți. După aceasta a auzit Sfântul Isaia glasul Domnului, grăind către dânsul:Pe cine voi trimite și cine va merge la poporul Meu? Și a zis Isaia:Iată, eu sunt Doamne. Trimite-mă pe mine!Și l-a trimis pe el Domnul la poporul Său, ca să îndemne pe cei păcătoși la pocăință și să le spună lor cele ce vor să fie, adică multe feluri de pedepse, de nu se vor pocăi; iar de se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăință, milă și iertare.
Deci a prorocit Sfântul Isaia despre multe feluri de lucruri, precum și despre robirea Galileei și a Samariei de către asirieni; despre năvălirea lui Senaherim asupra Iudeei, despre stricarea multor țări și cetăți cu multe feluri de războaie; dar, mai ales, a prorocit despre zămislirea și nașterea lui Hristos din Preacurata Fecioară, pentru izbăvirea neamului omenesc. El a zis:Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui, Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu. Și iarăși:leși-va toiag din rădăcina lui lesei – Preacurata Fecioară -și floare din rădăcina lui va crește – Hristos -și va odihni peste dânsul Duhul lui Dumnezeu- Care din Tatăl iese și spre Fiul Se odihnește. Și iarăși:Prunc S-a născut nouă și Fiul S-a dat nouă, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui; și se cheamă numele lui, înger de mare sfat. Asemenea a prorocit și despre patimile lui Hristos, zicând:Acesta poartă păcatele noastre și pătimește durere pentru noi. Răpitu-S-a pentru păcatele noastre și a fost muncit pentru fărădelegile noastre și cu rana Lui noi toți ne-am vindecat. Ca o oaie spre junghie re S-a adus și ca un miel fără de glas împotriva celui ce-L tunde pe El; așa nu Și-a deschis gura Sa…
Chiar și despre Crucea lui Hristos mai înainte a vestit, zicând: Slava Libanului va veni la tine, Ierusalime, cu chiparos, cu pevg și cu cedru, ca împreună să preamărească locul cel sfânt al Meu, zice Domnul – și locul picioarelor Mele îl voi preamări. El a mai vestit a doua înfricoșată venire a lui Hristos, zicând:Iată, Domnul va veni ca focul și carele Lui ca viforul, ca să dea cu mânie izbândirea Sa și certarea în văpaie de foc. Căci cu focul Domnului se va judeca tot pământul.
Prorocul Isaia petrecea întru defăimarea lumii; pentru că deși era rudă cu împărații Iudeii și putea să aibă multe bogății și slava lumii acesteia, însă pe toate acelea le-a trecut cu vederea pentru Dumnezeu și petrecea cu soția sa cea plăcută lui Dumnezeu, în sărăcie de bunăvoie și smerenie, în înfrânare mare și în viața cea aspră a trupului. Haina lui era un sac de păr peste trupul gol; una pentru smerenie, alta pentru omorârea trupului, iar alta, ca să dea oamenilor celor păcătoși chip de pocăință și, cu un chip smerit ca acela, să roage pe Dumnezeu pentru dânșii.
Odată a umblat gol trei zile prin mijlocul Ierusalimului, nerașinându-se de mulțimea poporului, nici cinstindu-și neamul său cel bun. Aceasta a facut-o după porunca Domnului; pentru că întru împărăția lui Ezechia, atunci când Sargon, zis și Senaherim, împăratul asirienilor, a venit asupra Iudeei cu putere multă, Ezechia și ierusalimnenii nădăjduiau mai mult spre ajutorul Egiptului și al Etiopiei – pentru că se obișnuiseră iudeii de a câștiga ajutor mai mult de la egipteni și de la etiopieni, decât a cere ajutorul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Isaia a sfătuit pe împărat și pe popor, ca să alerge spre Dumnezeu mai mult decât spre oameni și de la Cel Preaînalt să ceară și să nădăjduiască ajutor; iar nu de la aceia, care singuri nu pot să se apere, pentru că s-a apropiat și risipirea și pierzarea lor. El a prorocit și de pieirea Egiptului și a Etiopiei, care are să vină asupra lor, tot de la același împărat al asirienilor, Senaherim. Și ca prorocia lui să fie încredințată tuturor, a mers gol prin toată cetatea; pentru că s-a făcut către dânsul cuvântul Domnului, zicându-i:Mergi și leapădă sacul de pe mijlocul tău și scoate încălțămintele tale din picioare.
Iar prorocul a făcut așa, umblând gol și desculț trei ani, spunându-le cu cuvintele și arătându-le cu goliciunea sa că se vor goli iudeii de ajutorul Egiptului și al Etiopiei, spre care în zadar se nădăjduiesc și, cum că, cu un chip ca acesta, egiptenii și etiopienii se vor duce în robie goi. Pentru că a grăit Domnul: „Precum a umblat robul Meu, Isaia, gol și desculț, așa va duce împăratul asirienilor pe robiții Egiptului și ai Etiopiei, pe tineri și pe bătrâni, goi, desculți și descoperiți spre rușinea Egiptului”.
Prorocul Isaia a mai închipuit cu acea goliciune a sa, goliciunea lui Hristos Domnul nostru, Care a fost dezgolit pe Cruce în privirea tuturor, pe care El a voit a o suferi pentru goliciunea lui Adam, ce a cunoscut-o în rai, după călcarea poruncii lui Dumnezeu.
Prorocia lui Isaia despre Egipt și despre Etiopia s-a împlinit îndată; pentru că Senaherim, împăratul asirienilor, auzind că Terac, împăratul Etiopiei, vine asupra lui, ajutând iudeilor, s-a întors împotriva lui și, biruindu-l, a supus împărăției sale pământul Egiptului și al Etiopiei; iar după aceea a mers asupra Iudeei, oștindu-se și luând multe cetăți. Și se lăuda că va lua Ierusalimul și pentru aceasta hulea pe Dumnezeul Cel Prea înalt prin voievodul său, Rapsac, pe care îl trimisese cu putere multă asupra împăratului Ezechia.
Prorocul Isaia era și mare făcător de minuni, căci, fiind amenințat Ierusalimul de înconjurarea celor de altă seminție, din cauza lipsei de apă, el, cu rugăciunea sa – precum scriu despre aceasta Sfântul Epifanie și Sfântul Dorotei al Tirului a scos un izvor de apă de sub muntele Sionului. Și s-a numit izvorul acela “Siloam”, adică trimis; căci de la Dumnezeu s-a trimis poporului cel însetat acel izvor, pentru proroceștile rugăciuni. Izvorul acela era minunat, pentru că izvora apă numai iudeilor; iar celor de altă seminție se făcea uscat.
Sfântul proroc a izbăvit cu rugăciunea sa cetatea Ierusalimului de înconjurarea barbarilor; pentru că într-o noapte a ieșit îngerul Domnului și a ucis din oastea asirienilor o sută optzeci și cinci de mii. Deci Senaherim, sculându-se dimineața și văzând atâta mulțime de trupuri moarte, s-a înspăimântat și a fugit cu rușine de la Ierusalim și s-a așezat în Ninive, unde a fost ucis de fiii săi. Sfântul Isaia a tămăduit pe împăratul Ezechia de o boală de moarte; și i-a spus aceluia de la fața Domnului, că pentru rugăciunile și lacrimile lui, i se mai adaugă la viață încă cincisprezece ani. Ca și semn de adeverire, în timpul zilei soarele s-a întors înapoi cu zece trepte pe ceasornicul de pe zid.
Deci, ziua aceea a fost mare după asemănare; însă nu după asemănarea acelei zile, în care odată Isus al lui Navi a oprit soarele în loc, când a biruit pe vrăjmași. O minune ca aceasta a înspăimântat toată lumea, încât Merodah Valadan, fiul lui Valadan, împăratul Babilonului, a trimis o scrisoare și soli cu daruri în Ierusalim, la Ezechia, împăratul ludeei, întâi casă-l cerceteze pe el, căci auzise că afost foarte rău bolnav și se sculase; iar al doilea, ca să întrebe de minunea ce se întâmplase, căsoarele s-a întors înapoi și iarăși s-a îndreptat în calea sa, deoarece se făcuse știre despre aceea la împăratul Babilonului, că pentru Ezechia se făcuse acea minune. Iar Ezechia s-a bucurat foarte mult de trimișii împăratului Babilonului și le -a arătat lor toate bogățiile casei sale, care lucrun-a fost plăcut Domnului. Deci, a venit la el Sfântul Proroc Isaia și i-a zis: „Ce au văzut în casa ta bărbații ce veniseră din Babilon?” Ezechia a răspuns: „ Toate câte sunt în casa mea le-au văzut și nu a fost în casă nici un lucru din cămările mele, pe care nu l-ar fi văzut”.
Isaia i-a zis: „Ascultă cuvântul Domnului Savaot: Vor veni zile, când babilonienii vor lua toate cele din casa tași toate câte au adunat părinții tăi până în această zi, le vor duce în Babilon și nu vor lăsa nimic; încă vor lua și din fiii tăi pe care i-ai născut și îi vor duce în Babilon, unde îi vor face servitori în casa împăratului Babilonului”. Această prorocie a Sfântului Isaia s-a împlinit mai pe urmă, iar împăratul Ezechia s-a sfârșit în pace și a fost îngropat împreună cu părinții săi.
După sfârșitul împăratului Ezechia a luat împărăția ludeei, Manase, Hui lui Ezechia, fiind în vârstă de doisprezece ani și făcând vicleșug înaintea ochilor Domnului. Pentru că, după ce a venit în vârstă desăvârșită, a început a umbla nu după poruncile Domnului, ci după urâciunile păgânești. Fiindcă a zidit capiști idolilor și altar lui Baal și se închina idolilor celor ciopliți, iar casa Domnului a spurcat-o cu jertfe idolești și pe fiii săi i-a trecut prin foc, după cum făceau închinătorii de idoli. Și se îndeletnicea cu vrăji și basme, răzvrătind poporul Domnului și ducându-i pe ei împreună cu sine la închinarea de idoli; iar pe cei ce nu se învoiau la voia lui cea păgânească, îi ucidea. El a vărsat foarte mult sânge nevinovat, până ce Ierusalimul s-a umplut de sânge; pentru care lucru, mustrat fiind și ocărât de sfântul Proroc Isaia, s-a pornit spre mânie. Asemenea și boierii Ierusalimului și mulți din popor s-au umplut de mânie asupra prorocului lui Dumnezeu, de vreme ce, mustrându-i pentru acele păcate grele, îi numea boieri ai Sodomei și ai Gomorei, zicându-le: Ascultați cuvântul Domnului, boieri ai Sodomului, luați aminte la legea luiDumnezeu, popoarele Gomorului.
Acestea le zicea pentru apucăturile lor cele rele, deoarece prin faptele lor cele necurate, se asemănau cu Sodoma și cu Gomora. Deci, toți, împreună cu împăratul, nesuferind o mustrare ca aceea, căutau să ucidă pe sfântul. Și a fost tăiat la câmp, afară din Ierusalim, cu fierăstrăul de lemn, din porunca împăratului Manase. Și așa, Isaia, marele proroc al lui Dumnezeu, s-a sfârșit mucenicește la adânci bătrâneți, având o sută douăzeci și șase de ani. El este lăudat de Isus al lui Sirah, astfel:Domnul a izbăvit pe poporul Său prin mâna lui Isaia; a biruit oștile asirienilor și le-a sfărâmat pe ele îngerul Lui; căci Ezechia a făcut plăcere înaintea Domnului și s-a întărit pe căile lui David, tatăl său, pe care le-a poruncit Isaia, prorocul cel mare și credincios în vedeniile sale. în zilele lui soarele s-a tras înapoi și a adaos viața împăratului; cu mare duh a văzut pe cele de pe urmă și a mângâiat pe cei ce se tânguiau. în Sion până în veac a arătat pe cele ce vor fi și pe cele ascunse.
Iar după uciderea prorocului Isaia, trupul lui cel cinstit luându-l unii din cei temători de Dumnezeu, l-au îngropat aproape de izvorul acela al Siloamului, pe care Sfântul Isaia l-a scos cu rugăciunea sa. Pentru aceasta l-au pus pe el acolo ca, cu rugăciunile prorocului lui Dumnezeu, Isaia, și după moartea lui să izvorască neîncetat apa Siloamului. Iar lângă izvorul acela a fost zidită o scăldătoare, la care orbul din naștere a căpătat vedere, fiind trimis acolo de Domnul nostru Iisus, ca să-și spele ochii lui de tina cea făcută cu scuipat. Chiar și până astăzi apa aceea are o putere tămăduitoare, pentru că se povestește de cei ce cercetează Sfintele Locuri ale Ierusalimului că saracinii, care acum locuiesc acolo cu îngăduința lui Dumnezeu, fiind din firea lor puturoși cu trupurile – ca și caprele -, își spală copiii în apa Siloamului, și chiar ei se spală, și în parte gonesc acea putoare, încă și celor bolnavi de ochi li se aduce mare ajutor din apa aceea, cu rugăciunile Sfântului Proroc Isaia și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Iov a fost un om extrem de bogat pentru timpul său și a fost declarat a fi cel mai mare om printre oamenii din Orient.
De asemenea, el a fost neprihănit, prosper, și a avut o familie mare.
Iov a pierdut brusc familia și bogăția sa, însă și-a păstrat integritatea lui și credința în Dumnezeu, și a fost în cele din urmă răsplătit cu prosperitate, chiar mai mare decât înainte.
Iov a trăit 248 ani, suficient de mult pentru a-și vedea strănepoții.
Din toată viața sa, 140 de ani i-a trăit după încercările la care l-a supus Dumnezeu, care au început atunci când avea 79 de ani.
“Iov este considerat un model de răbdare de fiecare suferință pe care Dumnezeu îngăduie peste noi, și o imagine profetică a suferinței a Domnului Iisus Hristos.” - Prologul de la Ohrida
Iov este menționat și în Cartea lui Ezechiel (14, 14 și 20), împreună cu Noe și Daniel, ca fiind cel care, asemenea acestora, și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lui.
Cartea lui Iov este împărțită în cinci părți, cu un prolog și un epilog scrise în proză, și cu trei părți de mijloc scrise în poezie.
Cartea lui Iov vorbește despre o temă dificilă: „suferința dreptului”.
Cartea lui Iov este pomenită în Noul Testament în Epistola către Evrei 12, 5, în și I Corinteni 3, 19.
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Bogăția virtuților lui Iov văzând-o vrăjmașul drepților, a uneltit a o fura, și rupând turnul trupului, vistieria duhului nu a furat; căci a aflat întrarmat sufletul cel fără prihană, iară pe mine și golindu-mă m-a robit. Deci mai înainte de sfârșit întâmpinându-mă, izbăvește-mă de cel viclean, Mântuitorule, și mă mânuiește.
Condac, glasul al 8-lea:
Ca un adevărat și drept de Dumnezeu cinstitor și fără prihană, și sfințit arătându-te, preamărite, sluga lui Dumnezeu cea adevărată, ai luminat lumea cu răbdarea ta, prearăbdătorule și preaviteazule. Pentru aceasta toți, de Dumnezeu înțelepțite Iov, lăudăm pomenirea ta.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că sfântul și dreptul Iov se zugrăvește în chipul unui bătrân, cu barba rotundă, purtând pe cap o coroană și în mâini având un înscris pe care zice: „Fie numele Domnului binecuvântat!”
Dionisie arată si cum se zugrăvesc câteva scene din viața lui Iov – cum rămâne acesta fără de averi, când se găsea în suferință și când este din nou dăruit cu averi și cu alți feciori și fete.
Job and His Friends by Ilya Repin (1869) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Iar când se zugrăvește suferința lui Iov, Dionisie arată că acesta e înfățișat plin de răni, zăcând pe un morman de gunoi, în afara unei cetăți, iar în jurul lui soția și cei trei prieteni ai lui, vorbind cu el. Iar soția îi spune: „Blesteamă-L pe Dumnezeu și mori!”.
Iov primeşte înapoi toate bogăţiile sale – pictură de Laurent de la Hyre – foto preluat de ro.wikipedia.org
Iar Iov, privind spre ea mânios, zice: „Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele? …Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (1)
Note
1 – Cartea lui Iov (gr. Ιώβ) este una din cele 49 de cărți ale Vechiului Testament. În canonul scrierilor sacre iudaice, Cartea lui Iov este socotită printre scrierile „aghiografice”, dar în canonul creștin al Bibliei ea este inclusă printre cărțile poetice (sau de învățătură).
2 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 84, 85, 88, 204, 235.
„Iov, Eu pe tine te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.”
Sfântul și dreptul Iov se trăgea din seminția lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El își avea petrecerea sa în pământul Hus, într-una din laturile Arabiei, și era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se pășteau erau cinci sute și slugi foarte multe, având el lucruri mari pe pământ, pentru că era bărbatul acesta de bun neam și cu cinste mare între toți cei ce viețuiau la răsărit.
Acesta era om adevărat, fără prihană, drept și credincios, depărtându-se de la tot lucrul rău. El avea șapte feciori și trei fete. Și feciorii, văzând pe tatăl lor că face milostenie veșnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; și mulți oameni erau chemați la masă și ei slujeau la masa celor necăjiți acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toți împreună la cel dintâi frate, într-altă zi la celălalt frate și așa până la cel din urmă, când începeau iarăși de la cel dintâi. Iar după ce se sfârșeau cele șapte zile ale ospețelor lor, Iov trimitea la dânșii, sfătuindu-i și învățându-i, ca fiecare să-și cerceteze conștiința sa cu de-amănuntul, dacă n-a greșit ceva cu cuvântul sau cu gândul împotriva Domnului; pentru că se temea dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci cu temerea dragostei celei de fiu și cu dinadinsul se păzea pe dânsul și pe toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.
Și acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curățire, cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greșit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Așa făcea dreptul Iov în toate zilele.
Și a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile și au venit îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puși ca să păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă Lui rugăciunile oamenilor și nevoile lor cele de multe feluri. Cu dânșii a venit și diavolul, ispititorul și clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui Dumnezeu. Și atunci a venit și satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: „Dar tu de unde vii?”. Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.
Și, răspunzând diavolul către Domnul, a zis: „Înconjurând pământul și străbătând partea cea de sub cer, și iată sunt de față”. Și i-a zis lui Domnul: „Oare socotit-ai în gândul tău de robul Meu Iov, că nu este asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sunt pe pământ, fiind fără de prihană, drept și credincios, depărtându-se de toate lucrurile cele rele?”. Și asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat.
Răspuns-a diavolul și a zis Domnului: Oare Iov în deșert cinstește pe Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru și pe cele din afară ale casei lui și pe toate cele ce sunt împrejurul lui; lucrurile mâinilor lui nu le-ai binecuvântat și dobitoacele lui nu le-ai înmulțit pe pământ? Dar trimite mâna Ta și Te atinge de toate cele ce are și să vedem dacă nu Te va blestema pe Tine în față! Ca și cum ar fi zis: „Cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atâta avere și cinste? Dar, dă-l pe mâna mea, să vedem nu Te va blestema în față?”.
Atunci Domnul a zis diavolului: Toate câte sunt ale lui, le dau în mâinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu și fără îngăduința Lui. Putea el să se ducă peste Iov și mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, până n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotțiitorului Dumnezeu și nu-i îngăduie să facă mai mult decât vrea El.
Și a venit diavolul la Iov. Și prima dată, când a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorât foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov și i-a spus: „Foc a căzut din cer pe pământ și a ars oile tale, asemenea și pe păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”. Pe când acesta grăia, a venit un alt vestitor și a zis către Iov: „Perechile de boi arau și asinele pășteau aproape de dânșii, când, venind hoții, le-au furat pe ele, iar pe slugi le-au omorât cu sabia; și, rămânând eu singur, am venit ca să-ți spun despre acestea”. În același timp un alt vestitor a venit la Iov și i-a grăit lui: „Haldeii, făcând trei tabere, au năvălit asupra noastră și au înjugat cămilele și le-au robit, și slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.
La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: „Feciorii tăi și fetele, mâncând și bând la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre pustie un vânt mare cu vifor și s-a atins de cele patru unghiuri ale casei și a căzut casa peste copiii tăi și toți au murit; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.
Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, și-a rupt hainele sale, și-a tuns perii capului, și-a presărat țărână peste capul și, căzând cu fața pe pământ, s-a închinat Domnului și a zis:Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac! De toate acestea câte i s-au întâmplat, Iov n-a greșit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu.
Atunci satana, văzând că i-a luat totul și nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu. Și a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca să stea înaintea Domnului și împreună cu ei a venit și diavolul. Și a zis Domnul către diavol: „Dar tu de unde vii?”. Iar el a zis: „Străbătând partea cea de sub cer și înconjurând tot pământul am venit”. Atunci Domnul a zis către dânsul: „Oare gândit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca acesta din cei de pe pământ, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană, drept, credincios, ferindu-se de tot răul și neținându-se de răutate; iar tu în zadar i-ai cerut averile, slugile și fiii lui, ca să le pierzi”.
Răspunzând diavolul, a zis către Domnul: „Piele pentru piele; toate câte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu așa! Ci trimite mâna Ta și Te atinge de trupul și de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te va blestema în față!”. Iar Domnul a zis către diavol: „Iată, ți-l dau ție, dar să nu te atingi de sufletul lui”. Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că sufletul este mai scump decât tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi atâta luptă pentru mântuirea sufletului.
Și a venit diavolul, cu voia și cu îngăduința lui Dumnezeu, și l-a lovit pe Iov, de la cap până la picioare cu lepră. Atunci Iov, când s-a văzut lepros din creștet până-n talpă, a căzut la pământ de durere; și, a ieșit afară din cetate, unde ședea pe gunoi, curățindu-și rănile cu un hârb. Și n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci șapte ani și jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov! Așa a răbdat. Iar soția lui, rămânând sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în credință, se ducea cu traista prin sat, la cerut; și îi aducea câte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soția lui; singura mângâiere, ca să nu moară de foame.
Trecând multă vreme și văzând diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Știa că femeia e mai slabă. Și a zis către dânsul femeia lui: „Iată, acum te mănâncă viermii de viu în gunoi, ți-a luat toată averea și copiii de atâția ani și tu nu zici nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și nu-ți pierzi răbdarea! Până când vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puțin timp, așteptând nădejdea mântuirii mele; că s-a pierdut pe pământ pomenirea ta, fiii și fetele tale; durerile și ostenelile pântecelui meu, pe care în zadar i-am născut cu chinuire; iar tu singur șezi afară, fără acoperământ, pe gunoi și plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind și trecând din loc în loc și alergând din casă în casă, așteptând apusul soarelui, ca să mă odihnesc de ostenelile mele și de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și mori”.
Iar Iov îi spunea cu blândețe, că vedea că diavolul vorbește prin gura ei: „Pentru ce grăiești așa, ca o femeie din cele nebune? Nu sunt eu Iov care eram ca împărații de bogat și cinstit în lume? Nu-ți aduci aminte ce cinste am avut noi pe pământ și câtă avere și câte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mâna Domnului, oare pe cele rele să nu le suferim?”.
Auzind trei prieteni ai lui de toate răutățile care au venit asupra lui, au mers la dânsul fiecare din țara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad, stăpânitorul Savheilor și Țofar, împăratul Mineilor. Aceștia erau ca niște împărați de bogați, boieri mari din alte țări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei și lână. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar așa; și se sfătuiseră între dânșii, ca să-l cerceteze pe Iov și să-l mângâie.
Văzându-l de departe, cum îl știau ce om cinstit era, ce palate și ce slugi avea, nu l-au cunoscut și au strigat cu glas mare și au plâns, rupându-și hainele și presărându-și țărână peste capetele lor. Ei au stat la dânsul șapte zile și șapte nopți și nimeni dintre dânșii n-a vorbit către dânsul vreun cuvânt, pentru că vedeau rănile lui cumplite și foarte mari. Și gândeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?
Și la șapte zile a deschis cuvântul Elifaz și, în loc să-l mângâie pe Iov în rănile și în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, au început să-l rănească cu cuvântul: „Iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu așa? Ai oprit plata văduvelor și simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv și aspru! Ai fost mândru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!”. Și așa mereu l-a mustrat. La fel și al doilea prieten și al treilea.
Iar Iov a început a le spune lor cu blândețe: „Dragii mei; prietenii mei, spre dosadă ați venit aici și spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, „muma mea”, și viermilor, „voi sunteți frații și surorile mele”, decât să vină prietenii mei și să mă rănească cu cuvinte”. Adică, mai bine mă mângâiam cu viermii și cu gândul la groapă, decât să aud din gura voastră acestea.
Și le-a spus Iov: „Voi mă învinuiți că am oprit plata slugilor și că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor și maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor și urechea surzilor; piciorul șchiopilor și mâna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor. Ușa mea nu s-a închis la tot străinul și toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiți. Deci, nu-i adevărat ce vorbiți voi. Adevărat că mâna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiți voi nu este adevărat”.
Văzând Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni, a apărut Dumnezeu în nori și în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de șapte ani jumătate, numai oasele și inima rămăsese – căci carnea lui era mâncată de viermi. Și când a venit Ziditorul cerului și al pământului, Iov era acum rănit și de prietenii lui, ocărât și defăimat și de soția lui și de toți. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: „Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veșmântul tău – că i-a trimis un veșmânt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te și să stăm de vorbă amândoi!”.
S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani și frumos și vesel, s-a îmbrăcat cu veșmântul dat de Dumnezeu. Și a spus Dumnezeu către el: „Iov, unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-mi Mie care-i lățimea cea de sub cer? În ce loc locuiește întunericul și ce loc are lumina? Unde erai tu când am măsurat Eu munții cu așezământul cunoștinței, văile cu cumpăna și dealurile; când am pus mării hotar nisipul și am îngrădit marea cu nisip și I-am spus: „Până aici să stai și întru tine să se sfărâme valurile tale”? Eu am întins crivățul pe uscat. Eu am făcut cuvântători pe pământ. Eu am măsurat greutatea vânturilor. Eu am însemnat calea fulgerelor sub cer. Eu am rânduit nașterile fiarelor din codri, nașterea dobitoacelor pământului și a oamenilor. Eu am făcut orionul și rarița cea de miazănoapte și am împodobit cerul cu stele, cu soare și lună, și lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.
Și acum, Iov, fiindcă ai așteptat cu răbdare venirea Mea și n-ai zis vreun cuvânt rău în atâtea scârbe și necazuri și boale, iată, Eu îți dăruiesc ție de acum înainte încă 140 de ani de viață; și vor fi averile tale îndoite. Și vei ajunge să trăiești până la al cincilea strănepot și vei adormi plin de zile și vei veni la Mine să te veselești cu Mine în veci”.
După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvântat și cele de pe urmă ale lui Iov, mai mult decât pe cele dintâi; și erau dobitoacele lui paisprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi și o mie asini de herghelie. I s-au născut lui iarăși șapte fii și trei fete, precum avea și mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a îndoit, ca să nu socotească cineva, cum că copiii lui cei dintâi au pierit ca și dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morți n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepților. Fetele lui erau atât de frumoase, încât nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui Iov, cărora le-a dat moștenire între frații lor.
Iov a trăit de toți anii, 248, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminție; și s-a sfârșit întru adânci bătrâneți. Iar acum petrece în viața cea neîmbătrânitoare unde anii nu se împuținează, în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.