Articole

Noaptea cuţitelor lungi sau “Operaţiunea Colibri” (Germania: 30 iunie – 2 iulie 1934)

Hitler posing in Nuremberg with SA members in the late 1920s. Julius Streicher is to Hitler’s right, and Hermann Göring stands bedecked with medals beneath Hitler

foto preluat de pe en.wikipedia.org
artricol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Noaptea cuţitelor lungi (în germană Nacht der langen Messer) sau “Operaţiunea Colibri”, a avut loc în Germania între 30 iunie şi 2 iulie 1934, când regimul nazist a executat cel puţin 85 de oameni din motive politice. Majoritatea celor ucişi erau membri ai „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germană Sturmabteilung), o organizaţie paramilitară nazistă. Adolf Hitler a acţionat împotriva SA şi împotriva liderului său, Ernst Röhm, deoarece vedea în independenţa SA şi în apetitul membrilor acesteia pentru violenţe de stradă o ameninţare directă asupra puterii sale. De asemenea, Hitler a dorit să prevină o eventuală mişcare a liderilor armatei germane, Reichswehr-ul, care se temea şi totodată dispreţuia în egală măsură SA, de a-l înlătura de la putere, mai ales de când Röhm îşi făcuse clară ambiţia de a absorbi Reichswehr-ul, punându-se el însuşi la conducerea lui. În fine, Hitler s-a folosit de această epurare pentru a acţiona împotriva criticilor conservatorilor la adresa regimului său, venite mai ales din partea celor loiali vicecancelarului Franz von Papen, precum şi pentru a-şi regla conturile cu duşmani ai săi mai vechi.

Cel puţin 85 de oameni au murit în timpul epurării, deşi numărul morţilor ar putea fi de ordinul sutelor, şi peste o mie de presupuşi adversari au fost arestaţi. Majoritatea omorurilor au fost comise de Schutzstaffel (SS), o altă organizaţie nazistă paramilitară de elită, şi de către Gestapo, poliţia secretă politică a regimului. Epurarea SA-ului a întărit şi a consolidat susţinerea armatei pentru Hitler. De asemenea, a furnizat o mantie de legalitate pentru regimul nazist, întrucât tribunalele germane şi guvernul acestei ţări au dat rapid la o parte secole de interzicere a omorurilor extrajudiciare pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de regimul nazist.

Înainte de punerea în aplicare a planului, autorii săi îl denumeau uneori Colibri (în germană: Kolibri), după parola folosită pentru a declanşa acţiunile grupărilor de execuţie în ziua epurării. Numele de cod al operaţiunii pare să fi fost ales arbitrar. Numele de “Noaptea cuţitelor lungi” se referă la masacrul oamenilor lui Vortigern de către mercenari angi, iuţi şi saxoni în Mitul arthurian. Expresia Noaptea cuţitelor lungi în limba germană datează dinaintea masacrului, şi înainte de a deveni sinonim cu această epurare, se referea în general la acte de răzbunare. Până în ziua de azi unii germani încă folosesc termenul de „Röhm-Putsch” pentru a descrie evenimentul, întrucât acesta a fost termenul oficial pe care regimul nazist l-a introdus în limbajul de la acea vreme, pentru a da o falsă sugestie, precum că omorurile au fost necesare pentru a evita o lovitură de stat din partea lui Röhm şi apropiaţilor lui din SA.

 

Hitler şi Sturmabteilung (SA)

Preşedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler Cancelar pe 30 ianuarie 1933. În următoarele luni, Hitler a eliminat toate partidele politice rivale din Germania încât până în vara lui 1933, ţara a devenit un stat cu partid unic sub controlul său. Totuşi, în ciuda acestei bruşte consolidări a autorităţii politice, Hitler nu exercita putere absolută. În calitate de cancelar, Hitler nu era comandantul armatei, aceasta rămânând sub conducerea oficială a lui Hindenburg în calitate de comandant suprem. În vreme ce mulţi ofiţeri erau impresionaţi de promisiunile lui Hitler de a lărgi armata, de a reinstitui serviciul militar obligatoriu, şi de a purta o politică externă agresivă, armata a continuat să-şi conserve independenţa în primii ani ai regimului nazist.

Până la un punct, Sturmabteilung (SA), o organizaţie paramilitară nazistă, a rămas oarecum autonomă în cadrul partidului. În anii 1920 şi 1930, SA a funcţionat ca o miliţie pe care Hitler o folosea pentru a-şi intimida rivalii şi a perturba întâlnirile partidelor politice rivale, mai ales cele ale social-democraţilor şi ale comuniştilor. Cunoscută şi sub numele de Cămăşile Brune sau Batalioanele de Asalt, SA a devenit notorie pentru bătăile de stradă cu comuniştii. Confruntările violente între cele două grupări au contribuit la destabilizarea experimentului democratic interbelic german, Republica de la Weimar. În iunie 1932, una din cele mai violente perioade, au avut loc peste 400 de lupte de stradă, care au cauzat 82 de morţi. Chiar această destabilizare a fost crucială pentru venirea lui Hitler la putere, în primul rând pentru că a convins mulţi germani că odată ce Hitler va deveni cancelar, violenţele de stradă vor lua sfârşit.

Boycot of Jewish shops april 1 1933.jpeg
Membri ai SA postaţi în faţa unei prăvălii evreieşti în 1933. Deşi publicul german nu s-a plâns prea mult atunci când activităţile SA erau îndreptate împotriva evreilor, comuniştilor şi socialiştilor, până în 1934 se generalizaseră îngrijorările privind nivelul de violenţă de stradă pentru care erau responsabile „cămăşile brune”.

Numirea lui Hitler în funcţia de cancelar, urmată de suprimarea tuturor celorlalte partide politice cu excepţia naziştilor, a redus dar nu a eliminat complet violenţa Batalioanelor de Asalt. Lipsiţi de mitinguri comuniste în care să intervină, dar atraşi — şi seduşi — de violenţă, membrii SA adesea declanşau scandaluri pe străzile germane după câte o noapte de beţie. Foarte adesea băteau trecători, şi apoi atacau poliţiştii care erau chemaţi să-i oprească. Plângeri privind comportamentul lor „arogant şi vulgar” erau frecvente în vara lui 1933. Chiar şi Ministerul de Externe german s-a plâns de cazuri în care Cămăşile Brune au agresat diplomaţi străini. Acest comportament deranja clasa de mijloc germană şi alte elemente conservatoare din societate, cum ar fi armata.

Următorul pas pentru Hitler avea să fie întărirea poziţiei sale în relaţia cu armata, acţionând împotriva nemesisului acesteia, SA-ul. Pe 6 iulie 1933, la o întrunire a înalţilor oficiali nazişti, Hitler a proclamat succesul revoluţiei naţional-socialiste. Acum că partidul nazist obţinuse frâiele puterii în Germania, spunea el, era timpul să îşi consolideze poziţia. Hitler a spus: Şuvoiul revoluţiei a fost neîngrădit, dar acum trebuie canalizat în albia sigură a evoluţiei.

Discursul lui Hitler a dat semnalul intenţiilor sale de a ţine în frâu SA, al cărei număr de membri crescuse rapid la începutul anilor 1930. Aceasta însă nu era o misiune prea uşoară, deoarece SA era constituită dintr-o mare parte din cei mai devotaţi adepţi ai nazismului. SA şi-a datorat creşterea dramatică în parte datorită declanşării marii crize economice, când mulţi germani şi-au pierdut încrederea în instituţiile tradiţionale. Deşi nu era exclusiv — nici măcar în primul rând — un fenomen al clasei muncitoare, SA a îndeplinit aspiraţiile multor muncitori atât pentru solidaritate socială cât şi pentru mândrie naţionalistă. Mulţi membri SA credeau în promisiunile socialiste ale naţional-socialismului şi se aşteptau ca regimul nazist să acţioneze puternic în economie, destrămând marile proprietăţi funciare ale aristocraţiei. Faptul că regimul nu făcut acest lucru a deziluzionat pe cei ce aşteptau o revoluţie economică şi nu doar politică.

 

Conflictul dintre armată şi SA

Nimeni din SA nu vorbea mai mult despre o continuare a revoluţiei germane, cum a spus un important membru SA, decât Röhm. Ca unul din primii membri ai partidului nazist, Röhm participase la puciul de la berărie, o tentativă nereuşită a lui Hitler de a lua puterea cu forţa în 1923. Veteran al Primului Război Mondial, Röhm se lăudase recent că va executa 12 oameni pentru uciderea oricărui om din Sturmabteilung. Röhm vedea violenţa ca pe un mijloc de îndeplinire a scopurilor politice. El lua în serios promisiunile socialiste ale naţional-socialismului, şi cerea ca Hitler şi ceilalţi lideri de partid să declanşeze reforme socialiste pe scară largă în Germania.

Bundesarchiv Bild 102-14393, Ernst Röhm crop.jpg
Liderul SA Ernst Röhm în Bavaria în 1934

Nemulţumindu-se doar cu conducerea SA, Röhm îi cerea lui Hitler să-l numească Ministru al Apărării, un post deţinut de generalul conservator Werner von Blomberg. Deşi poreclit Leul de cauciuc de unii critici ai săi din armată, pentru devotamentul faţă de Hitler, Blomberg nu era el însuşi nazist, şi astfel el reprezenta o punte între armată şi partid. Blomberg şi mulţi dintre ofiţeri erau recrutaţi din rândurile nobilimii prusace, şi priveau SA ca o gloată a plebei care ameninţa statutul tradiţional privilegiat al armatei în societatea germană.

Dacă armata tradiţională trata masele care constituiau SA cu dispreţ, multe Cămăşi Brune aveau aceeaşi atitudine faţă de armată, văzând-o ca pe un grup insuficient angajat în revoluţia naţional-socialistă. Max Heydebreck, un lider SA din Rummelsburg, a denunţat armata în faţa colegilor săi, spunându-le: Unii din ofiţerii armatei sunt nişte porci. Majoritatea ofiţerilor sunt prea bătrâni şi trebuie să fie înlocuiţi de alţii tineri. Să aşteptăm până moare Moş Hindenburg, şi apoi SA se va ridica la luptă împotriva armatei.

În ciuda acestei ostilităţi între Cămăşile Brune şi armată, Blomberg şi alţi ofiţeri vedeau în SA o sursă de recruţi pentru o armată lărgită şi revitalizată. Röhm, însă, dorea să elimine cu totul generalii din aristocraţia prusacă, transformând SA în nucleul unei noi armate germane. Întrucât armata era limitată de Tratatul de la Versailles la o sută de mii de soldaţi, conducătorii acesteia puteau doar să privească îngrijoraţi cum numărul de membri ai SA a depăşit trei milioane la începutul lui 1934. În ianuarie 1934, Röhm i-a prezentat lui Blomberg un memorandum în care cerea ca SA să înlocuiască armata ca forţe terestre naţionale, şi ca Reichswehr-ul să devină o componentă auxiliară a SA.

Ca răspuns, Hitler s-a întâlnit cu Blomberg şi cu conducerile SA şi SS pe 28 februarie 1934. Sub presiunea lui Hitler, Röhm a acceptat să semneze un angajament prin care recunoştea supremaţia Reichswehr asupra SA. Hitler i-a anunţat pe cei prezenţi că SA va acţiona ca organizaţie auxiliară Reichswehr-ului, şi nu invers. Dar după ce Hitler şi majoritatea ofiţerilor au plecat, Röhm a declarat că el nu primeşte ordine de la penibilul caporal—cu referire la Hitler. Deşi Hitler nu a acţionat imediat împotriva lui Röhm pentru ieşirea lui necontrolată, aceasta a adâncit prăpastia dintre cei doi.

 

Creşterea presiunii asupra SA

În ciuda acordurilor anterioare cu Hitler, Röhm continua să se agaţe de visurile sale despre o nouă armată germană dezvoltată în jurul SA. Până în primăvara lui 1934, această viziune intra în conflict direct cu planul lui Hitler de a-şi consolida puterea şi de a lărgi Reichswehr-ul. Deoarece planurile lor se excludeau reciproc, succesul lui Röhm putea veni doar pe pierderea lui Hitler. Ca rezultat, s-a declanşat o luptă politică în cadrul partidului, în care apropiaţii lui Hitler, inclusiv premierul prusac Hermann Göring, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels, Conducătorul SS Heinrich Himmler, şi secundul lui Hitler Rudolf Hess, s-au găsit pe poziţii opuse lui Röhm.

Deşi toţi aceştia erau veterani ai mişcării naziste, doar Röhm a continuat să fie independent de Adolf Hitler. Dispreţul lui Röhm faţă de birocraţia partidului îl înfuria pe Hess. Violenţele SA din Prusia îl îngrijorau puternic pe Göring, Ministru-Preşedinte al Prusiei. Pentru a-l izola pe Röhm, pe 20 aprilie 1934 Göring a transferat controlul Poliţiei politice prusace lui Himmler, pe care, credea Göring, se putea conta să acţioneze contra lui Röhm. Himmler invidia SA pentru independenţa şi puterea acesteia, deşi în acel moment el deja începuse restructurarea SS-ului pentru a-l transforma dintr-o unitate de gărzi de corp ale liderilor nazişti într-o unitate de elită, loială lui şi lui Hitler. Acea loialitate avea să se dovedească utilă ambilor atunci când Hitler a ales să acţioneze împotriva lui Röhm şi împotriva SA.

Cererile ca Hitler să ţină SA în frâu s-au înmulţit. Conservatorii din armată, industrie, şi politică au pus din ce în ce mai multă presiune asupra lui Hitler să reducă influenţa SA şi să acţioneze împotriva lui Röhm. Homosexualitatea lui Röhm nu-l făcea să fie pe placul conservatorilor. În plus, aceştia erau şi mai îngrijoraţi din cauza ambiţiilor politice ale liderului SA. Pe 17 iunie 1934, cererile conservatorilor ca Hitler să ia măsuri au atins un punct maxim când vicecancelarul Franz von Papen, confident al bolnavului preşedinte Hindenburg, a ţinut un discurs la Universitatea din Marburg în care a tras un semnal de alarmă privind ameninţarea unei „a doua revoluţii.” În particular, von Papen, un aristocrat catolic cu relaţii în armată şi industrie, a ameninţat cu demisia dacă Hitler nu avea să ia măsuri. În timp ce demisia lui von Papen din funcţia de vicecancelar nu ar fi ameninţat poziţia lui Hitler, aceasta ar fi fost o dovadă periculoasă de independenţă din partea unui important conservator.

Vonpapen1.jpg
Franz von Papen, vicecancelarul conservator căzut în dizgrația lui Hitler după ce a denunțat în discursul de la Marburg incapacitatea regimului de a ține SA în frâu.

Ca răspuns la presiunile conservatoare de a-l controla pe Röhm, Hitler a plecat la Neudeck să se întâlnească cu Hindenburg. Blomberg, care se întâlnea frecvent cu Preşedintele, i-a reproşat lui Hitler că nu a acţionat mai devreme împotriva lui Röhm. Apoi i-a spus lui Hitler că Hindenburg era pe cale să declare lege marţială şi să dea guvernul pe mâna Reichswehr-ului dacă Hitler nu avea să ia imediat măsuri împotriva lui Röhm şi a Cămăşilor Brune. Hitler a ezitat luni de zile să ia măsuri împotriva lui Röhm, în parte datorită vizibilităţii lui Röhm ca lider al unei miliţii naţionale cu milioane de membri. Totuşi, ameninţarea declarării legii marţiale de către Hindenburg, singurul om din Germania care avea puterea să înlăture regimul nazist, l-a forţat pe Hitler să acţioneze. El a plecat de la Neudeck atât cu intenţia de a-l distruge pe Röhm, cât şi cu cea de a-şi regla conturile cu unii duşmani mai vechi. Atât Himmler cât şi Göring au salutat decizia lui Hitler, deoarece ambii aveau mult de câştigat din prăbuşirea lui Röhm—independenţa SS pentru Himmler, şi eliminarea unui rival pentru conducerea armatei pentru Göring.

Pregătind epurarea, Himmler şi adjunctul său Reinhard Heydrich, conducător al Serviciului Secret al SS, au construit un dosar cu dovezi fabricate care să sugereze că Röhm fusese plătit cu douăsprezece milioane de mărci de către Franţa să-l răstoarne pe Hitler. Ofiţerilor superiori din SS li s-au arătat dovezi false pe 24 iunie cum că Röhm ar fi plănuit să se folosească de SA pentru a lansa un complot împotriva guvernului (germană Röhm-Putsch). Între timp, Göring şi Himmler, la îndrumarea lui Hitler, au alcătuit liste cu oameni din afara SA pe care îi doreau morţi. Pe 27 iunie, Hitler a acţionat pentru a-şi asigura cooperarea armatei. Blomberg şi generalul Walther von Reichenau, ofiţerul de legătură cu armata din cadrul partidului, i-a acordat susţinerea armatei excluzându-l pe Röhm din Liga Ofiţerilor Germani, şi punând armata în stare de alertă. Hitler se simţea suficient de încrezător în poziţia sa, şi s-a dus la o nuntă la Essen, deşi părea oarecum agitat şi îngrijorat. De acolo l-a chemat pe adjunctul lui Röhm la Bad Wiessee şi a ordonat liderilor SA să se întâlnească cu el pe 30 iunie.

 

Epurarea

La orele 4:30 în dimineaţa zilei de 30 iunie 1934, Hitler şi anturajul său a luat avionul până la München. De la aeroport, aceştia au mers cu maşina până la Ministerul de Interne al Bavariei, unde au adunat pe liderii unui scandal violent ce izbucnise pe străzile oraşului în noaptea dinainte. Înfuriat, Hitler a smuls epoleţii de pe uniforma Obergruppenführer-ului Schneidhuber, şeful poliţiei din München, pentru că nu a păstrat ordinea în oraş în acea noapte. I-a strigat acestuia că va fi împuşcat. În timp ce respectivii soldaţi SA erau duşi la închisoare, Hitler a adunat un grup mare de soldaţi SS şi poliţişti, şi a plecat spre Hotelul Hanselbauer din Bad Wiessee, unde stăteau Röhm şi acoliţii lui.

La Bad Wiessee, Hitler l-a arestat personal pe Röhm şi pe alţi lideri marcanţi ai SA. Conform lui Erich Kempka, unul din cei prezenţi în timpul acţiunii, Hitler l-a dat pe Röhm pe mâna a „doi detectivi cu pistoalele cu piedica trasă,” iar SS-ul l-a găsit pe liderul SA din Breslau Edmund Heines în pat cu un comandant de trupă SA de optsprezece ani. Goebbels a avut grijă să scoată în faţă acest fapt în propaganda ulterioară pentru a justifica epurarea ca pe o eliminare a unor elemente imorale. Atât Heines cât şi partenerul său au fost împuşcaţi pe loc în hotel din ordinul personal al lui Hitler. Între timp, SS a arestat un număr de lideri SA care coborau din tren pentru o întâlnire planificată cu Röhm.

Faptul că nu a existat nici un complot al lui Röhm împotriva regimului nu l-a oprit pe Hitler să denunţe conducerea SA. La întoarcerea la sediul de partid din München, Hitler s-a adresat mulţimii adunate. Cuprins de furie, Hitler a denunţat „cea mai mare trădare din istoria lumii”. Hitler a spus mulţimii că „personajele indisciplinate şi elementele anti-sociale bolnave” aveau să fie anihilate. Mulţimea, care includea membri de partid şi mulţi membri SA care au avut norocul să scape de arestare, l-au aprobat strigând. Hess, prezent printre cei adunaţi, chiar s-a oferit voluntar să împuşte el însuşi pe „trădători”. Goebbels, care fusese cu Hitler la Bad Wiessee, a pus în mişcare faza finală a planului. La întoarcerea la Berlin, i-a telefonat lui Göring şi i-a spus cuvântul-cheie Kolibri pentru a da drumul plutoanelor de execuţie asupra restului victimelor.

 

Împotriva conservatorilor şi a vechilor duşmani

Regimul nu s-a limitat la o epurare de Sturmabteilung. După ce anterior închisese sau exilase pe social-democraţii şi pe comuniştii marcanţi, Hitler s-a folosit de această ocazie pentru a acţiona împotriva conservatorilor pe care îi considera nedemni de încredere. Printre aceştia era şi vicecancelarul Papen şi cei din cercul său. La Berlin, din ordinul personal al lui Göring, o unitate SS înarmată a intrat în Vicecancelarie. Ofiţerii Gestapo ataşaţi unităţii SS l-au împuşcat pe secretarul lui Papen, Herbert von Bose, fără a se deranja să-l aresteze întâi. Gestapo l-a arestat şi executat pe apropiatul lui Papen Edgar Jung, autorul discursului de la Marburg şi i-au aruncat cadavrul într-un şanţ. Gestapo l-a ucis şi pe Erich Klausener, conducătorul Acţiunii Catolice, alt apropiat al lui Papen. Vicecancelarul însuşi a fost arestat la vicecancelarie, în ciuda protestelor acestuia, care a susţinut că el nu poate fi arestat. Deşi Hitler a ordonat ca el să fie eliberat două zile mai târziu, Papen nu a mai îndrăznit să critice regimul.

Hitler, Göring şi Himmler au dezlănţuit Gestapo-ul împotriva vechilor lor duşmani. Kurt von Schleicher, predecesorul lui Hitler în postul de cancelar, şi soţia sa au fost ucişi în casa lor. Printre alte victime s-au numărat Gregor Strasser, un fost nazist care l-a înfuriat pe Hitler demisionând din partid în 1932, şi Gustav Ritter von Kahr, fost comisar de stat în Bavaria care a înăbuşit Puciul de la berărie în 1923. Soarta lui Kahr a fost deosebit de groaznică. Cadavrul său a fost găsit într-o pădure din afara Münchenului, aparent lovit cu târnăcopul. Unii oameni au fost omorâţi din greşeală, de exemplu Willi Schmid, critic muzical al Münchner Neuste Nachrichten, un ziar local. Gestapo-ul l-a confundat cu Ludwig Schmitt, fost susţinător al lui Otto Strasser, fratele lui Gregor. Această violenţă dezlănţuită a contribuit masiv la reputaţia Gestapo ca poliţie politică secretă a naziştilor.

 

Soarta lui Röhm

Röhm a fost pentru scurt timp deţinut la Închisoarea Stadelheim din München, cât timp Hitler s-a gândit ce soartă să-i rezerve. Sigur, serviciile aduse de Röhm regimului nazist aveau şi ele importanţa lor. Pe de altă parte, nu putea fi nici ţinut închis pe termen nelimitat, nici exilat, iar un proces public ar fi adus la lumină prea multe detalii ale epurării. În cele din urmă, Hitler a hotărât că Röhm trebuia să moară. Pe 2 iulie, la directiva lui Hitler, Theodor Eicke, care mai târziu a ajuns comandant al lagărului de concentrare de la Dachau, şi ofiţerul SS Michel Lippert l-au vizitat pe Röhm. Când au ajuns în celula acestuia, i-au înmânat acestuia un pistol Browning încărcat şi i-au spus că are zece minute să se sinucidă, în caz contrar urmând să fie ucis de către ei. Röhm a refuzat, spunându-le: „Dacă urmează să fiu omorât, atunci să o facă Adolf cu mâna lui.” Neauzind nici un zgomot în cele zece minute, cei doi s-au întors în celula lui Röhm şi l-au găsit în picioare cu pieptul dezgolit într-un gest de sfidare. Lippert l-a împuşcat.

 

Consecințe

Epurarea nu putea fi ținută secretă, fiindcă cauzase moartea multor germani importanți. La început, arhitecții săi aveau păreri împărțite despre cum să trateze evenimentul. Göring a comandat poliției să ardă „toate documentele privind acțiunile din ultimele două zile”; între timp, Goebbels a încercat să oprească ziarele de la a publica liste cu cei morți, dar în același timp a folosit un discurs la radio pe 2 iulie să anunțe că Hitler i-a oprit pe Röhm și pe Schleicher de la a răsturna guvernul și de la a arunca țara în haos. Apoi, pe 13 iulie 1934, Hitler a justificat epurarea într-un discurs în fața Reichstag-ului difuzat și la radio:

„În acest ceas am fost răspunzător pentru soarta poporului german, și astfel am devenit suprem judecător al poporului german. Am ordonat să fie împușcați principalii autori ai acestei trădări, și am ordonat să se cauterizeze până la carne vie rănile acestei otrăviri a fântânilor vieții noastre interne. Fie ca națiunea să știe că existența ei—care depinde de ordinea și securitatea internă—nu pot fi amenințate de nimeni! Și să fie știut în veci de acum înainte că dacă cineva ridică mâna pentru a lovi Statul, atunci soarta lui este moartea sigură.”

Ocupându-se să prezinte masacrul ca pe o acțiune legală, Hitler a pus guvernul să adopte o hotărâre pe 3 iulie care specifica: „Măsurile luate în datele de 30 iunie, 1 și 2 iulie pentru a suprima atacurile trădătoare sunt legale, ca acte de autoapărare a Statului.” Ministrul de Justiție al Reich-ului Franz Gürtner, un conservator care fusese Ministru de Justiție al Bavariei în perioada Republicii de la Weimar, și-a demonstrat loialitatea față de noul regim prin elaborarea statutului, care a dat epurării un parfum legal. Promulgat ca lege atât de Hitler cât și de Ministrul de Interne Wilhelm Frick, Legea Privind Măsurile de Auto-apărare a Statului a legalizat retrospectiv crimele comise în timpul epurării. Sistemul juridic al Germaniei a capitulat în fața regimului și cel mai mare jurist german, Carl Schmitt, a scris un articol care lua apărarea discursului din 13 iulie al lui Hitler. Articolul s-a intitulat Führer-ul apără Legea.

 

Reacții

Aproape în unanimitate, armata a aplaudat Noaptea cuțitelor lungi, în ciuda faptului că și-a pierdut cu această ocazie doi dintre generali, Kurt von Schleicher și Ferdinand von Bredow. Bătrânul Președinte Hindenburg, cel mai titrat erou militar al Germaniei, a trimis o telegramă prin care și-a exprimat „profunda recunoștință”. Generalul von Reichenau a mers până într-acolo încât a dat gir public minciunii cum că Schleicher a complotat să răstoarne guvernul. Susținerea armatei pentru epurare, însă, avea să aibă consecințe profunde pentru această instituție. Umilirea SA a pus capăt amenințării împotriva armatei dar, stând de partea lui Hitler în timpul acțiunii, armata s-a legat strâns de regimul nazist. Un căpitan în retragere, Erwin Planck, părea să realizeze aceasta: „dacă te uiți mai departe fără să ridici degetul,” îi spunea el prietenului său, generalul Werner von Fritsch, „vei avea, mai devreme sau mai târziu, aceeași soartă.” O altă rară excepție a constituit-o Feldmareșalul August von Mackensen, care a vorbit despre uciderea lui Schleicher și Bredow la întrunirea anuală a Societății Generalilor în februarie 1935.

Fără o presă independentă care să relateze evenimentele epurării, s-au răspândit rapid zvonuri despre Noaptea cuțitelor lungi. Mulți germani au primit veștile oficiale despre evenimente, în varianta descrisă de Joseph Goebbels, cu destul scepticism. În același timp, însă, mulți alții păreau să creadă regimul pe cuvânt și să creadă că Hitler într-adevăr salvase Germania de haos. Luise Solmitz, o profesoară din Hamburg, a pus în cuvinte sentimentele multor germani când l-a elogiat pe Hitler pentru „curaj, hotărâre și eficiență” în jurnalul ei personal. Ea chiar l-a comparat cu Frederic cel Mare, legendarul rege al Prusiei. Alții au fost revoltați de scara la care s-a făcut masacrul și de lipsa de reacție a compatrioților lor. „Un poștaș foarte calm și liniștit,” a scris jurnalistul Victor Klemperer, „care nu era deloc național-socialist, a spus, «Ei bine, el doar i-a condamnat.»” Nu i-a scăpat lui Klemperer că multe din victime jucaseră un rol în aducerea lui Hitler la putere. „Un cancelar,” scria el, „condamnă și împușcă membri ai propriei sale armate personale!” Dimenisiunile masacrului și relativa omniprezență a Gestapo-ului, însă, însemna că cei care au dezaprobat epurarea în general au fost reduși la tăcere.

Hitler l-a numit pe Victor Lutze în locul lui Röhm ca șef al SA. Hitler i-a ordonat, așa cum relatează un istoric important, să pună capăt „homosexualității, promiscuității, beției, și traiului în puf” din cadrul SA. Hitler i-a spus în mod expres să nu mai cheltuiască fonduri SA pe limuzine și banchete, pe care le considera dovezi ale extravaganței SA. Un om slab, Lutze a făcut puțin pentru a asigura independența SA în anii ce au urmat, iar aceasta și-a pierdut treptat puterea în Germania lui Hitler. Regimul a ordonat confiscarea tuturor pumnalelor decorative SA pentru a elimina numele lui Röhm de pe lamă, pe care l-a înlocuit cu cuvintele Blut und Ehre (sânge și onoare). Numărul de membri ai organizației s-a prăbușit de la 2,9 milioane în august 1934 la 1.2 milioane în aprilie 1938.

Noaptea cuțitelor lungi a reprezentat un triumf pentru Hitler, și un punct de cotitură pentru guvernul german. L-a stabilit pe Hitler ca „suprem judecător al poporului german,” așa cum a spus chiar el în discursul din 13 iulie din fața Reichstag-ului. (Ulterior, în aprilie 1942, Hitler a adoptat oficial acest titlu, plasându-se astfel atât de jure cât și de facto deasupra legii.) Secole de jurisprudență cu nepracticarea omorurilor extrajudiciare au fost date la o parte. În ciuda unor eforturi inițiale din partea unor procurori de a acționa în justiție pe cei care au comis crimele, eforturi înăbușite în fașă de regim, părea că nici o lege nu-i va restrânge lui Hitler utilizarea puterii absolute. Noaptea cuțitelor lungi a transmis și un mesaj clar publicului că nici măcar cei mai de seamă germani nu erau imuni arestării și execuției sumare dacă regimul nazist îi percepe ca amenințare. În această manieră, epurarea a instituit o practică de abuz de violență care avea să caracterizeze regimul nazist, de la folosirea forței pentru a stabili un imperiu de cuceriri, până la enormitatea Holocaustului.

Reichsparteitagnov1935.jpg
Hitler triumfător: Führer-ul trecând în revistă trupele SA în 1935. Un soldat SS stă lângă maşină, la stânga lui Hitler

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Tripla Alianță (1882)

The Triple Alliance in 1913

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.

Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.

În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări.

Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță.

După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: "The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation." - foto preluat de pe en.wikipedia.org

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: “The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation.” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Contextul, cauzele și premisele aderării României la Tripla Alianță

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – in imagine, Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe. Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală. Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904. Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României.

Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878). Divergențele au continuat și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească. Disputa, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Acestea au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite și de interesele Rusiei în Bulgaria. O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev, lipsa de tact a diplomaților țariști.

Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși, Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român. De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta “foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”. Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune.

În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei.

Pentru români, cucerirea independenței constituia un nou pas spre drumul desăvârșirii unității lor. În condițiile de după 1878, era limpede că acest scop nu putea fi realizat curând. Era necesar deci ca mai înainte să se consolideze ceea ce se realizase până atunci, statul român așa cum era el la 1878, iar aceasta presupunea o perioadă de liniște. Privită sub acest raport, o apropiere temporară de Tripla Alianță oferea o garanție mai puternică decât o alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei state membre ale acestui prim bloc politico-militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe fundamentale.

România 1878-1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România 1878-1913 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În plan economic, relațiile comerciale cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebit de importante pentru statul român. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa centrală, care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale. Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria, din 1875, deși consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878. Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea, dacă nu a unei alianțe, cel puțin a unei apropieri de Puterile Centrale. Pentru marii producători agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor. Se adaugă și faptul că piața financiară germană oferea largi posibilități pentru contracararea unor împrumuturi, într-o perioadă când necesitatea acestora devenise presantă.

Un factor hotărâtor a fost, pe bună dreptate, voința regelui Carol I, rămas, după însăși expresia sa, “un bun prusac și un bun german”. Carol I considera că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României. Deși aderarea la Tripla Alianță părea la moment soluția optimă pentru România, ea nu se putea realiza decât în mod secret, dată fiind opinia ostilă față de Monarhia Dualistă, atitudine ce nu putea fi neglijată. Din acest motiv, o posibilă discuție asupra subiectului în Parlament era exclusă. Constituția din 1866, acorda regelui importante prerogative ce măreau ponderea puterii sale nu numai în plan intern, ci și în politica externă. Regele a folosit carențele Constituției și a scos subiectul tratatelor politice de sub răspunderea Parlamentului. Potrivit articolului 93, șeful statului “încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerciu, navigațiune și altele asemenea; însă, pentru ca aceste acte să aibă autoritatea îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea”, iar articolul 96 al Constituției prevedea că “regele nu are alte puteri decât acelea date lui prin Constituție”, ceea ce însemna că nu putea fi cazul tratatelor politice, de vreme ce ele nu erau menționate. Carol I nu putea încălca condiția formulată în articolul 92, anume că “nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta chiar, devine răspunzător de acel act”. În condițiile în care alegerea sau menținerea unui ministru, depindeau, în mare măsură, de voința regelui, Carol I avea la îndemână un însemnat mijloc de presiune asupra miniștrilor pentru impunerea unei anume orientări în politica externă. Pe de altă parte, regimul responsabilității ministeriale nu era de natură să determine un ministru la o facilă acceptare a semnării unui tratat contravenind manifestărilor opiniei publice, mai ales că acesta, secret deocamdată, era destinat, în ultima instanță, unei eventuale aplicări, moment când trebuia în mod necesar să devină public. Totuși, regele n-a fost nevoit să apeleze la asemenea manevre deoarece viziunile sale în legătură cu aderarea la Tripla Alianță coincideau cu cele ale primului său ministru, I.C. Brătianu. Această orientare avea adepți și în tabăra conservatoare, mai ales în rândurile junimiștilor. Personalități proeminente, precum P.P. Carp și T. Maiorescu, au adus o contribuție însemnată în acțiunea de apropiere de statele membre ale Triplei Alianțe prin participarea la tratativele diplomatice din 1883 și respectiv prin publicarea cu doi ani înainte a unui articol în „Deutsche revue”, în care era expusă necesitatea stabilirii unor relații de amiciție și colaborare între România și Puterile Centrale.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

O explicație a cauzelor orientării politicii României spre Tripla Alianță este dată însuși de regele Carol I în cadrul unei disuții purtate cu ministrul Germaniei la București, von Bulow în 1888 :„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoiasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”. Regele exprima părerea că „Deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

În istoriografia contemporană, de după 1945, sunt enunțate câteva cauze principale ale aderării României la Tripla Alianță. În lucrarea „Istoria românilor” scrisă de C.C. Giurescu și Dinu Giurescu se arată că „tratatul secret de alianță a fost determinat de felul cum România fusese tratată de guvernul țarist la finele războiului din 1877-1878 și tendința aceluiași guvern de a ajunge la Constantinopol și Strâmtori”. În „Istoria României. Compendiu” (1969), se consideră că „prezența pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, de origine prusacă, orientarea pro-germană a unor fruntași ai vieții publice din România, alături de presiunile crescânde ale Puterilor Centrale, au făcut ca România să adere în 1883 la Tripla Alianță”. Istoricii V. Moisuc și Șerban Rădulescu apreciază tratatul din 1883 ca determinat de reminiscența momentelor dificile prin care a trecut România după războiul de independență, cât și la Congresul de la Berlin, de nevoia unei stabilități politice și de anumite interese economice. Cei doi autori afirmă cu deplin temei că tratatul secret de alianță româno-austro-ungară, la care a aderat și Germania, a avut un caracter de pură oportunitate, constatare pe care o făcuse și baronul Mayr în 1884.

Totuși, trebuie să ținem cont că aderarea statului român la Tripla Alianță nu a constituit doar produsul acțiunii diplomației române, ci a fost rezultatul unei acțiuni bilaterale. Mai mult decât atât, rolul Germaniei și Austro-Ungariei apare preponderent atât în încheierea, cât și, mai ales, în păstrarea alianței cu România, care avea să aibă rolul de a asigura frontiera sudică a Austro-Ungariei într-un eventual război împotriva Imperiului Rus. Încă în 1880, Bismarck a sfătuit diplomația vieneză să acorde o mare atenție României și să acționeze pentru o apropiere austro-ungaro-română. De mai multe ori, el a criticat tonul adoptat în unele împrejurări de guvernul austro-ungar față de cel român. În 1883 însă, apropierea României de alianță a devenit o prioritate, fiind mai importantă decât apropierea Serbiei sau a Imperiului Otoman, care au trecut pe planul secund. Bismarck lua în considerație posibilitatea unei competiții pentru atragerea României între Austro-Ungaria și Rusia, în care ultima putea promite Transilvania. Din acest motiv, s-a trecut la acțiuni concrete de apropiere a României de Puterile Centrale, inițiativă ce a pornit de la Berlin și a găsit un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la București. Austro-Ungaria era interesată în mod special într-o alianță cu România, fiind principalul beneficiar în acest caz. Aceasta explică și modul surprinzător cum Austro-Ungaria a trecut peste încordarea survenită în raporturile cu statul român în vara anului 1883, ca urmare a „incidentului Grădișteanu”, când în cadrul unei ceremonii oficiale date cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, senatorul Petru Grădișteanu și-a exprimat speranța că regele „va recuceri acele pietre prețioase care lipsesc încă coroanei” domnitorului moldovean. Cuvântarea lui Grădișteanu a stârnit o vie reacție, mai întâi a presei care afirma că Grădișteanu a făcut referire la teritoriile românești aflate sub stăpânirea Ungariei, apoi a diplomației din Monarhia Dualistă, ce a întreprins presiuni asupra guvernului român, care a fost nevoit să se desolidarizeze de Grădișteanu printr-o declarație oficială. „Incidentul Grădișteanu” a fost exploatat de către Austro-Ungaria pentru a demonstra la București riscurile unei îndepărtări de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorită evoluțiilor raporturilor dintre Sofia și Sankt-Petersburg, ce alimentau temerea unei intervenții ruse la sud de Dunăre și a implicațiilor pe care ea putea să le aibă asupra României.

În aceste împrejurări, România s-a văzut nevoită să adere la Tripla Alianță. Dată fiind, totuși, dificultatea raporturilor româno-austro-ungare, pe fondul problemei naționale a românilor din Transilvania, Bismarck înțelegea că alăturarea României de Puterile Centrale putea reprezenta pericol pentru aliata Germaniei, motiv din care, în cadrul discuțiilor pe care le-a avut cu I.C. Brătianu la Gastein (26 august/7 septembrie 1883), a insistat asupra semnării unui tratat prealabil între București și Viena. Prin aceasta, se urmărea un dublu câștig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilități de manevrare în relațiile cu Rusia, cu care Germania semnase tratatul de „reasigurare” din 1881, pe de altă parte, imprimarea unui caracter mai concret apropierii României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu care avea cele mai importante neînțelegeri.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță

Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului.

Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei primului ministru român la Viena din septembrie 1883. Deși, Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al primului ministu român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste. Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de “lipsă de încredere reciprocă”. În realitate, prim ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania. Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.

O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I. Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română. Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.

Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.

În preambul, împăratul Austro-Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care avea drept scop „de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților prietenia perfectă care îi leagă”.

 

Articolul 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți, de a duce o politică amicală și de a-și acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul 2 se referea la obligația celor două părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat, menționându-se special că obligația „casus foederis” din partea României intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi atacată în „ținuturile limitrofe cu România”, adică se făcea referire la Rusia și eventual la Serbia, fapt puțin probil pe atunci. Pentru Austro-Ungaria obligația de „casus foederis” față de România intervenea dacă aceasta din urmă „ar fi fost atacată” fără provocare din partea sa. România era deci asigurată prin acest articol față de un atac din partea Rusiei și eventual din partea Bulgariei sau Serbiei. Nemenționarea în tratat a Rusiei a constituit în cele din urmă un avantaj pentru România.

Articolul 3 stabilea obligația părților de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei amenințări cu agresiunea „în condițiile sus menționate”. Chestiunile militare, cele referitoare la unitatea operațiunilor și trecerea peste teritoriile respective urmau a fi reglementate printr-o convenție militară.

În articolul 4 se înscrie obligația părților ca în cazul unui război comun în circumstanțele prevăzute de articolele anterioare să nu negocieze și să nu încheie separat pace.

Conform articolului 5, tratatul se încheie pentru o durată de cinci ani, începând cu ziua ratificării. Tot aici se stipula prelungirea automată a valabilității tratatului pe încă trei ani dacă nici una din părți nu cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea documentului.

În articolul 6 se menționa caracterul sectret al tratatului, iar prin articolul 7 părțile se angajau să ratifice tratatul și să schimbe instrumentele de ratificare în termen de trei săptămâni.

 

În aceeași zi de 30 octombrie 1883, Germania a semnat tratatul de aderare la alianța româno-austro-ungară, deși, inițial, Bismarck și împăratul Wilhelm preferau o alianță bilaterală dintre România și Monarhia Dualistă, motivând că exista deja un tratat de alianță între Germania și Austro-Ungaria și respectiv Germania era obligată să intre în acțiune în cazul în care România ar fi atacată. Contele Kalnoky era de acord cu o alianță bilaterală, dar a insistat în mod expres ca Germania să adere la tratat, în caz contrar, după cum afirma Kalnoky, însăși tratatul va fi pus sub semnul întrebării deoarece Brătianu ar vedea în atitudinea Germaniei o retragere și n-ar semna alianța numai cu Austro-Ungaria fără aderarea Germaniei. Austriecii se temeau ca Bismarck, care l-a determinat pe Brătianu să intre în alianță, să nu dea acum înapoi, lucru care nu s-a întâmplat.

Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888.

Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Primul-ministru a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Ziarul „Timpul” contesta felul cum a prezentat Brătianu lucrurile și scria: „Intrarea României în alianța austro-germană nu poate fi pusă la îndoială [..]. Dacă credeți că ați făcut bine ceea ce ați regulat la Viena prin mijlocirea Berlinului, dacă nu aveți a vă imputa nimic, dacă nu vă mustră cugetul cu nimic, pentru ce oare nu veniți a vă mărturisi cu franchețe faptele? Pentru ce ascundeți sub neutralitate un fapt de alianță vadită?… Urmând însă tăgada faptei sale guvernul însuși atestă că se cunoaște vinovat că a mâncat din pomul unei politici contrare interesului bine simțit al Statului și că nedemn este raiul puterii ce o are astăzi în mâini”. Această critică tendențioasă a organului de presă al Partidului Conservator nu trebuie interpretată ca o opoziție dârză față de alianța încheiată, căci conservatorii nu s-au împotrivit politicii de apropiere față de imperiile centrale și au continuat-o când au preluat puterea. În cazul dat, subiectul este tratat în contextul ostilității politice față de liberali, care erau atacați cu orice ocazie.

Dezbaterile în Camere în legătură cu politica externă a guvernului n-au fost nici îndelungate și nici furtunoase pentru că deputații, deși aveau certitudinea că Brătianu a semnat un tratat de alianță, nu-i cunoșteau cuprinsul, mai ales că afirmațiilor imprecise ale lui Brătianu despre rostul vizitei sale la Viena, s-au adăugat și explicațiile oferite Delegațiunii maghiare de către contele Kalnoky, care a prezentat vizita lui Carol drept una de curtoazie, iar despre rezultatul întrevederii cu Brătianu a menționat că: „ambele părți au dobândit convingerea că nu există nici o adevărată contrazicere de interese, care să motiveze relațiile încordate ce existau mai înainte. Rezultatul acestei negocieri a fost că ambele părți și-au exprimat ferma hotrâre de a reveni la acele relațiuni amicale ce existau chiar acum câțiva ani între noi și România. Despre rezultate concrete nu poate negreșit să fie vorba, dar discuțiile au dus la restabilirea într-un chip durabil a relațiilor amicale atât de dorite de ambele părți”. Așadar, nici la Viena, nici la București nu s-a dezvăluit existența tratatului de alianță româno-austro-ungar, ci s-a discutat despre restabilirea vechilor relații de prietenie între cele două țări.

Cercetătorul austriac Arthur Krausneker, citându-l pe istoricul englez Seton Watson, menționează în teza sa de doctorat faptul că diplomația austro-ungară nu s-ar fi dat înapoi ca printr-o indiscreție să dezvăluie existența tratatului, dar a întâlnit opoziția lui Bismarck care nu vroia să facă cunoscută Rusiei aderarea Germaniei la tratatul austro-ungaro-român. Carol I, de asemenea, a evitat aducerea la cunoștința opiniei publice a existenței tratatului din cauza poziției ostile a societății românești față de Austro-Ungaria. Doar câțiva miniștri știau despre existența acestuia. Brătianu a considerat tratatul de alianță perfect valabil, deși acesta n-a fost supus ratificării în Parlament. Conținutul tratatului româno-austro-ungar n-a fost publicat decât în 1920 de către profesorul austriac Francis Pribram.

Aprecieri pozitive asupra tratatului de alianță se regăsesc în majoritatea lucrărilor germane, austriece și române consacrate politicii internaționale în Sud-Estul Europei sau istoriei politicii externe a României, lucrări scrise până în 1945. În opinia lui Arthur Krausneker, tratatul de alianță cu Austro-Ungaria a consolidat poziția externă a României, asigurând accesteia ajutor în cazul unui atac din partea Rusiei, Serbiei sau Bulgariei, iar alăturarea de Germania și Italia au făcut situația politică a României de nezdruncinat. Krausneker afirmă că tratatul din 1883 a consolidat pozițiile Casei de Hohenzollern în România și ale politicienilor părtași ai Imperiilor centrale și a adus în același timp României o situație de pace și liniște, necesară dezvoltării sale statale și economice. În lucrarea „Istoria poporului român” (1970) se menționează că „Tratatul, la care a aderat și Germania, a fost reînnoit mereu, ultima dată în ianuarie 1913. El a asigurat României o poziție fermă în raporturile internaționale din sud-estul Europei, uneori destul de încordate. Gruparea radicală și conservatorii aflând conținutul lui l-au combătut, prima pentru a nu se împiedica mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania, iar conservatorii, din oportunism”.

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea – începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest. Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky. Aceasta, însă nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele.

Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945)

Generalul colonel Alfred Jodl semnând Actul capitulării Germaniei, la Cartierul General Aliat de la Reims

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Actul capitulării Germaniei a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în fața Forțelor Expediționare Aliate și Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primul act al capitulării

Primul act al capitulării a fost semant la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945.

Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Acest act al capitulării se aplica tuturor forțelor armate terestre, aeriene și navale care se aflau în acel moment sub controlul OKW-ului. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanților militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat și excepții. Cea mai importantă forță care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareșalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forțelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La fel ca și în cazul altor instituții din Germania Nazistă, controlul armatei era împărțită între OKW și OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forțele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepția celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului și prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau/trebuiau să ordone lui Schörner să capituleze. Această dilemă a fost rezolvată pe calea armelor. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă și a fugit în Austria. Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga (1), în timpul căreia o copleșitoare forță sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost forțat să capituleze pe 11 mai. (Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai). După semnarea acestui act al capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forțele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operațiunile exact la ora 23:01 Ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. acest act al capitulării legaliza capitularea necondiținată a tuturor forțelor germane, punând astfel capăt războiului în Europa.

"Ofensiva Praga" Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 - 1945) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Ofensiva Praga” (1) Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 – 1945) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofițerul de legătură al Armatei Roșii cu Aliații occidentali. Sarcinile și autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare și el nu a avut la dispoziție mijloacele necesare pentru a lua legătura Kremlinul. Cu toate acestea, și-a permis să riște să semneze din partea URSS-ului. El a făcut o notă, conform căreia acest act al capitulării poate fi înlocuit cu unul nou în viitor. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulțumit de condițiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii și a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.

 

Al doilea act

Al doilea act al capitulării a fost semant la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai. într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vila din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței și SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopții. După ce mareșalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanții germani au semant Actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01 ora Europei Centrale.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reprezantanți:

- Uniunea Sovietică: Mareșal Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprema la Armatei Roșii; .

- Regatul Unit: adjunctul Comandantului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, Mareșal al RAF Arthur William Tedder;

- Franța: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei I franceze;

- Statele Unite: General Carl Spaatz, comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale SUA;

- Germania Nazistă:
- Amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine;
- General-colonel Hans-Jürgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe;
- Feldmareșalu Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht.

Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale "Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler" lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale “Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler” lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 – foto: ro.wikipedia.org

 

Comentarii

Karl Dönitz a continuat să acționeze ca șef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit așa pentru că funcționa la Flensburg și controla doar o mică zonă din jurul orașului) nu a fost recunoscut de puterile aliate și a fost dizolvat în momentul în care membrii lui au fost arestați de forțele britanice pe 23 mai 1945. Aliații au descoperit că au o problemă, deoarece capitulaseră necondiționat numai forțele armate germane, nu și guvernul civil german. Aceasta a fost considerată o problemă foarte importantă, deoarece în 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu și armata imperială. Acest fapt a permis lui Hitler să se folosească de mitul „înjunghierii pe la spate”. Aliații nu au dorit să riște ca un viitor regim german ostil să se folosească de faptul că autoritățile civile nu semnaseră niciun act de capitulare. Până în cele din urmă, puterile învingătoare au decis să nu recunoască guvernul lui Dönitz și în schimb au semnat un document al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliată de Control.

Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document în Berlin, iar situația de facto a devenit de jure. Acest fapt era în conformitate cu art. 4 al primului act al capitulării semnat la Rheims.

În perioada iulie – august 1945, liderii puterilor învingătoare au purtat discuții la Conferința de la Potsdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbările frontierelor interbelice, demilitarizarea, denazificarea și reparațiile de război ale Germaniei.

Conferința de la Potsdam (16 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (16 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Operațiunea ofensiva Praga a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 – 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga.

Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com, istoria.md

 

La 23 august 1939, s-a semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, Pactul Ribbentrop-Molotov, care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze, în 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord URSS-ului. Pactul Ribbentrop-Molotov (Pactul Hitler-Stalin) a constituit un act de trădare a neamurilor creştine ale Europei Răsăritene şi care a servit bază pentru ocuparea criminală a teritoriilor româneşti de către Armata Sovietică la 28 iunie 1940

Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin - foto: ro.wikipedia.org

Din pacate, pentru zeci de milioane de oameni, trăind în Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana (sau R.D.G.), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au hotărît cîţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, ulterior Churchill, Roosevelt şi, din nou, Stalin, în 1945, dintr-o simplă trasatură de condei, avea sa fie tragedia lor pentru 2 sau 3 generaţii. Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), la Moscova în data de 23 august 1939, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor de influenţă în Europa răsăriteană.

Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring) – foto: ro.wikipedia.org

Conform Actului Adiţional Secret al Pactului, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de teritoriul dintre rîurile Prut şi Nistru, fosta ocupaţie ţaristă a jumătate din Moldova sau aşa zisa Basarabie Ţaristă, iar, partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de acest teritoriu. Pactul este semnat din partea Guvernul Reichului german de I.V. Ribbentrop, iar din partea Guvernului U.R.S.S. de către Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin) în prezenţa lui Stalin. Semnarea Protocolului Secret a Pactului Ribbentrop-Molotov a permis ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti de către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) la mai puţin de un an după semnarea acestuia şi anume la 28 iunie 1940.

Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto: istoria.md

În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Administraţia şi Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.

 

Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă – foto: ro.wikipedia.org

 

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

 

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

 

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

 

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

 

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

 

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

 

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

 

Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

(Nota redacţiei: Secţia de mai jos nu a fost făcută publică în momentul în care cea de asupa a fost anunţată).

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 - foto: en.wikipedia.org

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 – foto: en.wikipedia.org

 

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

 

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 

„Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată de Stalin şi Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-German în umra invaziei comune Germano-Poloneze asupra Poloniei – foto: istoria.md

 

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto: en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto: en.wikipedia.org

 

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

Harta Europei de Est. Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov (Ribbentrop-Stalin) - foto: istoria.md

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md

(Andrei Popescu) 300.000 de persoane protestează în Germania împotriva controversatelor acorduri CETA şi TTIP

Amazing Graceeeee: #StopCetaTTIP Demonstrations Hamburg: 65.000, Köln: 55.000, Berlin: 70.000, München: 25.000, FFM: 50.000, Stuttgart: 40.000, Leipzig: 15.000 We will win!

foto: facebook.com/eci.ttip
articol: Andrei Popescu – epochtimes-romania.com

19 septembrie 2016

 

Străzile mai multor oraşe din Germania au fost în weekend gazda unor proteste masive împotriva unor controversate şi tot mai nepopulare acorduri comerciale ce se doresc a fi încheiate între UE, pe de o parte, şi SUA şi Canada, pe de altă parte.

Protest împotriva CETA şi TTIP în Berlin, Germania, 17 septembrie 2016. (Captură Foto) – foto: epochtimes-romania.com

Sute de mii de persoane au ieşit sâmbătă pe străzi în toată Germania pentru a protesta şi mărşălui împotriva a doua acorduri comerciale susţinute de corporaţii, despre care manifestanţii susţin că vor submina democraţia, vor ataca economiile locale şi drepturile angajaţilor şi vor accelera ameninţările prezentate de încălzirea globală şi de hegemonia corporativă.

Atacând atât Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP) cât şi Acordul Economic şi Comercial Cuprinzător (CETA), acorduri pe care Uniunea Europeană doreşte să le încheie cu SUA şi, respectiv, Canada, opozanţii susţin că aceste tratate nu sunt cu adevărat axate pe extinderea comerţului, ci mai degrabă pe extinderea puterii corporaţiilor.

CETA şi TTIP ameninţă mediul înconjurător şi protecţia consumatorului pentru milioane de oameni din Europa şi America de Nord”, a declarat Jennifer Morgan, co-director executiv al Greenpeace Internaţional. “Aceste acorduri vor dilua legile privind siguranţa alimentară, legislaţia pentru mediu, regulamentele bancare şi vor submina suveranitatea puterilor naţiunilor”.

 

 

articole preluate de pe: epochtimes-romania.comyoutube.com

(Valentin Vidu) Incidente violente în Germania: Miting antimusulman la Koln, eclipsat de o contramanifestaţie. Poliţia a recurs la tunuri cu apă (video)

foto: mediafax.ro
articol: Valentin Vidu – Mediafax

26 octombrie 2015

Peste 10.000 de persoane au participat duminică, la Koln, la o contramanifestaţie faţă de un miting al grupării xenofobe “Huligani împotriva salafiştilor”, care s-a făcut cunoscută anul trecut, în urma unor revolte urbane în acest oraş din vestul Germaniei, relatează DPA în pagina electronică.

Aproximativ 1.000 de persoane au participat la mitingul organizat de către gruparea “Huligani împotriva salafiştilor (Hooligans gegen Salafisten, HoGeSa)”, intitulat “Koln 2.0 – paşnic şi fără violenţă împotriva extremismului islamist”.

Confruntări violente au izbucnit între huligani, dintre care mulţi sunt înregistraţi ca neonazişti, şi contramanifestanţi de stânga, în câteva incidente izolate.

Poliţia a recurs la tunuri cu apă, pentru a împiedica protestatarii de stânga să înainteze către oponenţii lor politici.

Peste 3.500 de poliţişti au fost mobilizaţi la mitingul de duminică de la Koln, al patrulea cel mai important oraş din Germania, dar şi un elicopter şi mai multe tunuri cu apă.

Şapte demonstraţii au fost înregistrate pentru duminică, inclusiv contramanifestaţii, a declarat Michael Temme, şeful forţelor de intervenţie.

Poliţia a format cordoane pentru a ţine părţile la distanţă, care s-au reunit de o parte şi de alta a Gării Deutz.

Însă atmosfera din taberele care susţin toleranţa – în care unii agitau bannere pe care se puteau citi mesaje ca “Bun venit refugiaţilor” şi “Nimeni nu este ilegal” – a rămas în mare parte relaxată. Diverse trupe au cântat pe o scenă, în apropiere.

Poliţia era îngrijorată că evenimentul putea degenera, după ce un marş, organizat de HoGeSa în octombrie 2014, a degenerat în confruntări de stradă violente cu forţele de ordine, în urma cărora au fost răniţi aproximativ 50 de ofiţeri.

La mitingul de anul trecut poliţia a arestat 17 dintre cei aproximativ 4.000 de manifestanţi, dar nu a putut să-i prindă pe cei care au aruncat cu pietre, sticle şi artificii în poliţişti.

Şeful poliţiei Wolfgang Albers a avertizat cu privire la eventuale violenţe încă de vineri, când a subliniat că nu vrea o “duminică dificilă” la Koln. “Vă pot înţelege protestul foarte bine, dar trebuie să rămână paşnic”, i-a îndemnat el pe contramanifestanţi.

Aproximativ patru milioane de musulmani locuiau în Germania în 2008, potrivit ultimelor date oferite de către Conferinţa Islamică Germană, reprezentând 4-5% din populaţia ţării.

articol preluat de pe: http://www.mediafax.ro/

(Epoch Times România) Amplă manifestaţie anti-TTIP în Germania (video)

Demonstraţie masivă anti-TTIP în Berlin, 10 octombrie 2015 (Axel Schmidt/Getty Images)
foto si articol: epochtimes-romania.com

Germanii au ieşit sâmbătă în stradă pentru a demonstra împotriva tratatului economic dintre Europa şi SUA, îngrijoraţi că TTIP va ruina standardele de mediu şi de muncă ale Uniunii Europene.

Conform organizatorilor, peste un sfert de milion de persoane au răspuns cererilor formulate de sindicate, organizaţii de protecţie a mediului şi anti-globalişti – inclusiv a Partidului Verzilor şi a celor de stânga – pentru a protesta împotriva tratatului despre care mulţi susţin că va servi interesele marilor corporaţii în detrimentul populaţiei, dar şi al guvernelor europene.

Demonstraţie masivă anti-TTIP în Berlin, 10 octombrie 2015 (Axel Schmidt/Getty Images) - foto: epochtimes-romania.com

Demonstraţie masivă anti-TTIP în Berlin, 10 octombrie 2015 (Axel Schmidt/Getty Images) – foto: epochtimes-romania.com

Negocierile dintre SUA şi UE, ţinute cu uşile închise în ciuda faptului că multe dintre clauzele TTIP vor afecta dramatic piaţa de investiţii şi piaţa muncii statelor europene, au început de prin 2013 şi sunt programate să se termine anul viitor.

Odată terminat, TTIP va crea cea mai mare zonă de comerţ liber, având o piaţă de 800 milioane de „consumatori”.

Activiştii anti-TTIP sunt îngrijoraţi în special de una dintre clauzele acordului, care prevede că investitorii pot trimite în judecată guverne în tribunale speciale. O astfel de clauză ar implica cedarea suveranităţii în faţa investitorilor, şi ar conduce la erodarea treptată a standardelor de muncă şi de protecţie. Practic, corporaţiile vor putea da în judecată UE şi statele pe teritoriul cărora acţionează, dacă acestea dau legi sau întreprind demersuri care le afectează profitul. Investitorii străini pot sări peste tribunalele naţionale şi să se adreseze unor curţi internaţionale de arbitraj, ceea ce va crea efectiv un sistem de justiţie paralel, ce va pune în antinomie legislaţiile naţionale şi legislaţia UE cu reglementările din TTIP.

Demonstranţi anti-TTIP atrag atenţia asupra capitalismului agresiv promovat de TTIP (Axel Schmidt/Getty Images) - foto: epochtimes-romania.com

Demonstranţi anti-TTIP atrag atenţia asupra capitalismului agresiv promovat de TTIP (Axel Schmidt/Getty Images) – foto: epochtimes-romania.com

Criticii tratatului mai atrag atenţia că există nenumărate acorduri bilaterale între ţări ale UE şi SUA deja în funcţiune, şi că un astfel de cadru legislativ, secretizat, se află din start în afara standardelor de transparenţă.

Pe de altă parte, suporterii TTIP – în special susţinători ai marilor corporaţii – susţin că tratatul UE-SUA ar putea reporni motorul economic al Uniunii, prin îndepărtarea de taxe şi prin crearea de standarde comune. Acest argument este însă combătut de oponenţii tratatului care arată că acesta va putea fi dăunător, dată fiind geografia, cultura, resursele, problemele sociale şi etica muncii pe cele două continente. Mai mult, un studiu recent, comandat chiar de Comisia Europeană relevă că TTIP-ul, prezentat cândva ca aducător de prosperitate, va produce, la nivel de UE, până în 2027, o creştere economică de doar 0,4 – 0,5%.

articol preluat de pe: http://epochtimes-romania.com/

250.000 Menschen sagen Nein zu TTIP und CETA!

250.000 (!) Menschen demonstrierten heute in Berlin gegen die Freihandelsabkommen TTIP und CETA. Wir sind völlig von den Socken, denn das hat selbst unsere kühnsten Erwartungen übertroffen! Danke fürs Kommen und eure Unterstützung! Unser Protest kann nicht länger ignoriert werden!

Posted by Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland on 10 Octombrie 2015

(Andrei Popescu) Mii de oameni au protestat împotriva summitului G7 în Germania

Manifestanţii flutură steaguri şi afişează bannere în timpul unei demonstraţii desfăşurate în 4 iunie 2015 în Munchen împotriva summitul G7
foto – epochtimes-romania.com
articol – Andrei Popescu – epochtimes-romania.com

Mii de oameni au ieşit joi pe străzile oraşului german München pentru a protesta împotriva viitorului summit al ţărilor puternic industrializate din Grupul celor Şapte (G7).

Poliţia a declarat că aproximativ 23.000 de oameni au participat la protestul de joi din capitala landului Bavaria, care a fost organizat de susţinătorii mediului înconjurător şi opozanţii globalizării.

Pe unul dintre bannere era scris mesajul “Opriţi TTIP (Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii), salvaţi climatul şi luptaţi împotriva sărăciei”.

Conform unui sondaj recent, aproximativ 42% dintre germani consideră că TTIP, un acord controversat pentru comerţ liber şi care este negociat în prezent între Europa şi SUA, va avea un impact negativ asupra ţării lor.

Participanţii la protestul de joi au criticat ţările industrializate pentru eşecul lor de a lua măsuri în privinţa unor probleme globale presante precum acordurile pentru comerţ liber, sărăcie, schimbarea climatului şi salvarea imigranţilor.

Grupul “Stop G7 Elmau 2015” a scris pe website-ul său că “cele mai bogate şi mai puternice ţări ale lumii îşi asumă rolul de a decide viitorul întregii lumi, fără să aibă vreo legitimitate pentru a face acest lucru.”

“Agenda celor din G7 se referă la politici economice neo-liberale, la război şi militarizare, la exploatare, sărăcie şi foamete, la distrugerea mediului înconjurător şi respingerea refugiaţilor”, a adăugat grupul.

Protestul de joi are loc în condiţiile în care liderii ţărilor G7 – Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite – se vor întâlni în 7-8 iunie în oraşul Elmau din landul german Bavaria.

Liderii G7 urmează să discute despre mai multe probleme, inclusiv sănătate, reducerea sărăciei, comerţul internaţional şi crizele globale.

G7 îşi are originea în Grupul celor Şase, care a fost înfiinţat în 1975. În 1976, grupul G6 a acceptat să facă parte şi Canada, devenind G7. În 1998, primind Rusia, grupul a devenit G8. Totuşi, în 2014, Rusia a fost exclusă din G8 datorită implicării sale în criza din Ucraina.

articol preluat de pe http://epochtimes-romania.com/

Locomotiva care trage Europa după ea se clatină: Germania este lovită de un val fără precedent de greve şi proteste, încrederea investitorilor s-a prăbuşit, iar băncile statului stau să cadă

foto – zf.ro
articol – Bogdan Cojocaru – zf.ro

Abia a încetat greva aviatorilor de la Lufthansa că mecanicii de locomotivă de la Deutsche Bahn au blocat transportul în întreaga Germanie. Ieri, milioane de navetişti nu au mai putut ajunge la locul de muncă la timp din cauza unui mic sindicat.deosebit de puternic în est.

Germania este lovită de un val fără precedent de greve şi proteste ale angajaţilor, cu toate că la începutul anului guvernul a introdus pentru prima dată în istoria ţării un salariu minim pe economie, iar rata şomajului este la cel mai scăzut nivel din istorie. În stradă au ieşit pentru condiţii mai bune de muncă şi salarii mai mari până şi îngrijitoarele de la grădiniţe. Cu proteste ameninţă şi poştaşii. Se vorbeşte deja de o criză sindicală în Germania.

Disputele companiilor şi guvernului cu sindicale sunt însă doar câţiva din curenţii potrivnici care frânează locomotiva economică a Europei şi cea mai mare destinaţie pentru exporturile României. Criza grecească i-a deprimat pe investitori şi pe oamenii de afaceri, euro nu mai susţine creşterea exporturilor, iar băncile landurilor, lovite de o lipsă cronică de profitabilitate, sunt considerate companii zombi.

Zilele de grevă din anul acesta ale salariaţilor germani sunt deja de două ori mai multe decât în tot anul trecut, ceea ce împinge Germania spre un nou record al acţiunilor sindicale, scrie Deutsche Welle. Din ianuarie până la mijlocul lunii mai au fost 350.000 de zile de grevă.

Ieri, din cauza extinderii grevei uniunii sindicale GDL la trenurile de călători, două din trei curse feroviare pe distanţă lungă au fost anulate. Trenurile de marfă au fost oprite marţi. Greva este a noua din zece lui care paralizează Deutsche Bahn, operatorul feroviar alintat de guvernul de la Berlin, poate costa Germania până la 100 de milioane de euro pe zi şi afectează imaginea ţării de centru industrial şi logistic.

Amploarea acţiunii sindicale i-a alarmat pe politicieni, pe oamenii de afaceri şi alte sindicate, care cred că angajaţii feroviari au.mers prea departe. De transportul pe cale ferată depind industrii precum cea auto şi a oţelului.

GDL, care reprezintă aproximativ 20.000 de mecanici de locomotivă, cere creşterea salariilor cu 5%, reducerea programului săptămânal de lucru cu două ore şi dreptul de a-i reprezenta pe alţi angajaţi feroviari. GDL acuză Deutsche Bahn că nu ia în serios discuţiile legate de salariile angajaţilor şi că amână deliberat un acord din cauza unui proiect de lege privind pachete salariale egale dezbătut acum în parlament. Uniunea sindicală feroviară EVG, mai mare decât GDL, ameninţă şi ea cu încetarea muncii dacă cerinţele ei nu sunt respectate.

Deutsche Bahn, care are 200.000 de angajaţi, a oferit o creştere salarială de 4,7% plus o plată extraordinară a 1.000 de euro, dar a refuzat ca GDL să-i reprezinte pe alţi angajaţi.

Grevele de la începutul acestei luni au costat economia germană 755 milioane de euro.
În sectorul poştal, au reapărut acuzaţii că managerii au folosit intimidarea şi ameninţări cu desfacerea contractului de muncă pentru a-i convinge pe poştaşii în grevă să reînceapă lucrurul. Sigmar Gabriel, liderul partidului Social Democrat, membrul junior al coaliţiei de guvernare, l-a implorat pe directorul executive al Deutsche Post să menţină standardele de muncă.

El a cerut respect necondiţionat pentru drepturile de muncă individuale şi colective. Guvernul deţine o participaţie de 21% la companie.

Băncile regionale ineficiente, infestate cu credite neperformante, neperfomante şi expuse la active riscante

În tumultul crizei greceşti, decizia de marţi a agenţiei de evaluare financiară Fitch a rămas aproape neobservată. Firma a retrogradat toate cele şase instituţii de credit şi de economii germane cunoscute drept Landesbanken, bănci controlate de guvernele regionale. Singura dintre ele cu o situaţie financiară neîngrijorătoare este LBBW. Restul sunt subcapitalizate, ineficiente, infestate cu credite neperformante, neperfomante şi expuse la active riscante, scrie Forbes.

cititi mai mult pe http://www.zf.ro/zf-24/locomotiva-care-trage-europa-dupa-ea-se-clatina-germania-este-lovita-de-un-val-fara-precedent-de-greve-si-proteste-increderea-investitorilor-s-a-prabusit-iar-bancile-statului-stau-sa-cada-14303834

(video) SENZAȚIONAL? Erwin Albu ”deconspiră” modul în care se face evaziune fiscală în Germania. ANAF-ul nemțesc poate să ia lecții de la ANAF-ul românesc

foto si articol preluate de pe romaniacurata.ro

”ANAF-ul nemțesc poate să ia lecții de la ANAF-ul românesc: nicio bătrânică nu scapă cu legătura de ceapă nefiscalizată la noi!”, notează activistul Erwin Albu, într-o notă din călătoria lui pe bicicletă prin Europa, în care promovează cauza pădurilor românești.

”În schimb în Germania există peste tot ”Hofläden” (magazine de curte) sau ”Blumen zum Selbstschneiden” (câmpuri cu flori de unde poți să îți tai singur florile) , unde cetățenii sunt invitați să se autoservească și să lase bani într-o cutie sau în câte un butoi.

Uite de asta se duce Germania de râpă, că la ei nu se combate evaziunea fiscală ca în România!

Ba mai mult, în Germania nici bacșișul nu se impozitează și în afară de bacșișul dat chelnerului, în aproape orice magazin e o cutiuță cu ”Kaffeegeld” (bani pentru cafea) pentru angajați.

Dar da, tocmai de asta se duce Germania de râpă, iar România înflorește pentru că ANAF-ul nostru este arhipreocupat să combată evaziunea din șaormerii .

Dormi liniștit, române, guvernul combate…”, scrie Erwin Albu.

***

Peste tot în Germania dai de ”Hofläden” (magazine de curte), mici puncte de vânzare cu produse locale, făcute în gospodăria respectivă. Produsele sunt de multe ori expuse pentru autoservire și cumpărătorii cinstiți sunt îndemnați să lase prețul corect într-o cutiuță pentru bani.

Am filmat un astfel de punct de vânzare pe 18 mai 2015 în dreptul unei curți din localitatea Gündlingen, de lângă Freiburg și Breisach, din landul Baden-Württemberg. Erau la vânzare diverse gemuri, jeleuri, murături și chiar și răsaduri. Ouă de găină se puteau comanda extra. Toate produsele erau făcute în gospodărie și într-o cutie pe care scria ”Ehrliche Käufer” (cumpărători cinstiți) se puteau lăsa banii. Nici urmă de casă de marcat, nici vorbă de vreun bon fiscal. Pentru că nu din așa ceva se face evaziunea fiscală și nu de acolo se îmbogățește cineva și nici statul nu poate să jupoaie impozite și taxe!

În România, după ce că au fost oropsiți deja de invazia de supermarketuri cu mărfuri de import și fiscalizări peste fiscalizări și standarde europene și reguli, deja le este frică țăranilor să mai scoată un sac de cartofi la poartă să poată să vândă să își mai plătească vreo taxă sau vreun medicament.

Tocmai asta este soluția pentru a contracara supremația absolut periculoasă a supermarketurilor și pentru salvarea satului românesc, a țăranilor și micilor gospodari: achiziționarea de produse locale, lanț scurt de desfacere, deschiderea a cât mai multor puncte de vânzare din gospodării și reglementarea minimală a acestui tip de comerț de subzistență, fără a mai da bătăi de cap și coșmaruri celor care vând un kilogram de cartofi din grădina proprie.

Prin sufocarea micilor gospodării cu regulamente și normative, se face exclusiv jocul marilor lanțuri de supermagazine, marilor concerne, cu consecințe deosebit de grave pentru viitorul omenirii privind siguranța alimentară și asupra supraviețuirii comunităților locale.

Rămâne doar ca noi, cetățenii treziți, să căutăm să încurajăm astfel de soluții de comerț local tradițional.

Salutări din Germania,
Erwin Albu, cetățean păsător.
Mai, 2015

articol preluat de pe http://www.romaniacurata.ro/