Arhiva tag-ul pentru: Duminici

foto preluat de pe doxologia.ro

Duminica a 22-a după Rusalii – Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.

Această pericopă este plină de învățături duhovnicești care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ.

Avem, deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului. (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)

cititi mai mult pe www.crestinortodox.ro

Ev. Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul:

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.

Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube,

Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui.

Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat.

Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui.

Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!

Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești.

Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.

Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu,

Căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.

Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.

Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi.

Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.

cititi si Despre buna folosire a bogăției

Bogatul nemilostiv si saracul Lazar- Predica la duminica a XXII-a dupa Rusalii

Parintele Constantin Galeriu

Constantin Galeriu (* 21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București) a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române, preot și profesor de teologie – foto preluat de pe basilica.ro

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dupa cuviinta sfanta, cuvantul cel dintai e al dumnezeiestii Evanghelii; iar noua se cuvine doar cuvant din cuvantul lui Dumnezeu. Zis-a Domnul pilda aceasta:

Iubitilor, parabola aceasta o ascultam in fiecare an; o stiu mai toti cei care cerceteaza dumnezeiasca biserica. in calendar citim despre Bogatul nemilostiv si saracul Lazar. Şi ne rugam ca in fiecare an sa ne lumineze Dumnezeu pentru ca si alte, ganduri si cuvinte, mai noi si mai adanci, poate, sa ne invredniceasca sa va impartasim.

Prima parte a parabolei zugraveste o imagine a lumii de aici – de atunci si de astazi, caci de la cadere mereu sunt si bogati, si saraci; si bogati care uita de saraci, si saraci care uita de Dumnezeu; dar, din fericire, si bogati care nu uita de saraci. in parabola de fata, iata, un om bogat – in intelesul acestei lumi, sarmanul de el –, imbracat in purpura si in vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi odata cu acestea, mesele lui atat de incarcate. Tragic era insa ca in mijlocul atator belsuguri de hrana, nu lua aminte ca la poarta lui (in acele locuri unde este caldura mare, si vara si iarna) zacea tot timpul un sarac, anume Lazar; care, vai lui, nici adapost nu avea.

Mantuitorul infatiseaza aceste doua lumi: a bogatului, cu oaspetii lui, cu fratii lui, probabil, si cealalta, a lui Lazar. Si, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele intotdeauna dezvaluie persoana, firea, avutul tau launtric. Ganditi-va: cand ingerul vesteste intruparea si nasterea Fiului lui Dumnezeu, cum ii spune Maicii Domnului? “Ii vei pune numele Iisus”, si talcuieste: “pentru ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacate”. Deci Iisus inseamna mantuitor. Numele descopera ceea ce esti, ceea ce esti chemat sa fii. Cel bogat, sarmanul, nu are nume in Evanghelie. O, Doamne, te ingrozesti! Inseamna ca exista nume care se identifica doar cu obsesia mancarii si a bauturii.

Dar sarmanul de la poarta, lepadat, dispretuit, are nume. Cu inteles ne spune dumnezeiasca Evanghelie, pentru ca numele este Lazar, care inseamna in limba ebraica Dumnezeu ajuta (El Azar). Deci il dezvaluia pe el in taina firii lui, a sufletului, a constiintei lui. Constiinta lui se identifica, era una cu numele lui, pentru ca el credea ca Dumnezeu il ajuta; si simtea aceasta, in saracia lui. Aici e una dintre taine. El se afla intr-o asemenea saracie incat s-ar fi multumit doar cu firmiturile care cadeau de la masa bogatului; si nici pe acelea nu le avea. In schimb, aveau mila de el cainii. De buna seama, cainii erau hraniti de-a binelea, pentru ca il pazeau pe bogat. Dar nu ajungeau firmiturile la el; doar mangaierea cainilor, care se dovedeau mai milostivi decat omul. El insa nu blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-si blestema nici “destinul”, cu atat mai mult nu-L blestema pe Dumnezeu. Nu e usor sa te afli sarac, sa vezi pe cineva imbuibat si intolit imparateste, iar tu nici de firmituri sa nu ai parte de la masa lui; sa te afli in zdrente, vara si iarna, zi si noapte, sa stai acolo, ca-n gunoi; si in dispretul lumii sa te rogi, sa-I multumesti lui Dumnezeu; si starea aceasta sa o primesti drept mangaiere. Cum zic Parintii: “Facutu-s-a tie ocara celorlalti drept cinste”. Aici sunt stari de limita, de hotar. Cine poate sa ajunga acolo nu e departe de imparatia lui Dumnezeu.

Si Lazar n-a fost departe de imparatia lui Dumnezeu. Scriptura spune ca, adormind Lazar, a fost luat de ingeri si dus in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, dar despre el se spune doar atat: “.a fost ingropat”. Iata ca mai inconjurata de slava e savarsirea din viata a lui Lazar, a celui care a simtit de-a lungul suferintei lui ajutorul, mila lui Dumnezeu! Doamne, sa incerci in adancul tau mila lui Dumnezeu, in saracie! Dar oare sfintii cand erau chinuiti de pagani, inspaimantator – cu fiare inrosite si cangi sfasiindu-le trupul, sau aruncati ei insisi in foc – cum preamareau pe Dumnezeu? Ce se petrecea cu ei? Era mai mult chiar decat suferinta lui Lazar. Cu certitudine ca, din adanc, din ultima adancime, din locul de talc al sufletului cu Dumnezeu, iradia puterea, ajutorul (Domnul ajuta – era numele lui), mila, lumina divina care este mai presus decat toate bogatiile lumii.

Pentru ca bogatiile lumii te hranesc si au rostul lor, dar nu-ti dau vesnicia. Tu le poti insa transforma. Aici este taina: poti transforma bunatatile lumii in cai spre vesnicie. Tot ce este zidit, creat, nu e vesnic, e trecator. Au sesizat inteleptii: o bucata de paine este materie; daca ma indop cu ea, si vad in ea viata mea, totul, atunci eu traiesc in materie, in ce este muritor. Dar cand bucata de paine o dau celui flamand, atunci calea painii mele spre cel flamand este calea spre imparatia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a vesniciei. Lazar, cu certitudine, prin increderea pe care o avea in Dumnezeu purta in el arvuna vesniciei. Scriptura este simpla, dar de o simplitate dumnezeiasca. Numele lui descoperea viata lui.

Iata bunaoara cum talcuieste Sfantul Grigorie Teologul despre sora lui, Gorgonia: “Sunt convins ca tu esti acum intr-o stare mult mai buna decat starea vazuta in care erai mai inainte”. Parca ar fi spus: Lazare, starea in care te afli acum, e neinchipuit, negrait mai luminoasa si mai buna decat starea in care te aflai cand traiai la poarta bogatului. Si adauga Sfantul Grigorie despre sora lui: “Tu asculti glasul celor care se veselesc, tu vezi bucuria ingerilor, odihna cereasca, slava dumnezeiasca si, mai mult decat toate, stralucirea celei mai curate, celei mai perfecte lumini, in care se scalda Preasfanta Treime, ce nu se mai rapeste spiritului. Caci acesta nemaifiind legat si rapit de simturi, poate privi si pricepe cu totul Treimea Cea care patrunde sufletele noastre si Soarele Dumnezeirii”.

Sfantul Grigorie vorbea, dezvaluind o asemenea taina, dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care ne-a revelat Treimea, plinatatea descoperirii. Mantuitorul spune doar atat: ca a mers Lazar in sanul lui Avraam si bogatul a fost ingropat. Aceasta este prima parte a Evangheliei: imaginea lumii de aici. Dar, deodata, Mantuitorul ne dezvaluie chipul, lumea, imaginea de dincolo de tarmul acesta; cheama privirea noastra de acum pe tarmul vesniciei. Deci fostul bogat, sarmanul (si noi putem sa fim in starea lui), aflandu-se singur si in chinuri – pe care Mantuitorul le numeste focul nestins, intunericul cel mai dinafara, plansul si scrasnirea dintilor, vierme neadormit (toate imagini ale lumii de dincolo, ale suferintei, ale Gheenei) – spune ca vede departe , in sanul lui Avraam, pe Lazar.

Dar ce inseamna “in sanul lui Avraam”? Sfantul evanghelist Luca, din a carui Evanghelie face parte parabola, scrie genealogia Mantuitorului pana la Adam, Evanghelia sa adresandu-se neamurilor, in timp ce Sfantul apostol si evanghelist Matei, a carui Evanghelie se adresa poporului evreu, are genealogia pana la Avraam, precum citim: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Si Avraam a nascut pe Isaac; Isaac a nascut pe Iacov; Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui.” (Matei 1, 1-2). Observati, sanul lui Avraam este sanul neamurilor din care insusi Mantuitorul Şi-a tras trupul Sau; iar Lazar era cu intreaga aceasta lume in sanul lui Avraam; cu toti descendentii de la Avraam pana la Hristos si, inca mai adanc, cu toti cei pe care ii istoriseste Sfantul Luca. Deci aceasta inseamna sanul lui Avraam: sanul din care insusi Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat; pentru ca Maica Domnului, ea insasi era din aceasta semintie.

Si atunci, deodata se dezvaluie doua lumi. E imaginea aceasta atat de bogata, a sanului lui Avraam, a tuturor neamurilor, a celor care pregateau intruparea Fiului lui Dumnezeu. Or Lazar se afla in mijlocul ei, el care a invocat: Doamne, ajuta-mi! Cu aceasta constiinta a ajuns in sanul lui Avraam; nu a ramas singur. In timp ce, in aceasta lume, la poarta bogatului, doar cainii il mangaiau, dincolo are parte de bogatia tuturor neamurilor lui Hristos, rudenia lui Hristos. Doamne, ce dezvaluire, ce adanc de taina si de frumusete descopera Evanghelia!

Luati aminte, cand ii vede pe Avraam, pe Lazar si pe toti inaintasii, sarmanul bogat cheama: “Parinte Avraame!.”. Ce taina ni se descopera aici? Ca plecand peste tarmul acesta, nemuritorului din tine i se deschid orizonturi mult mai adanci decat cele pe care le ai, de buna seama, aici. Daca aici te-ai si inmormantat, in mancare si in bautura, toata viata, care este orizontul tau atunci? Sau sa luam lumea afacerilor – daca ramai numai in ea, daca nu preschimbi afacerile tale in tot atatea cai catre Dumnezeu si catre semenul tau, atunci esti ingropat; esti ingropat de viu. Pe cata vreme sufletul – si al celui sarac, si al celui bogat – este dumnezeiesc, nemuritor si, nemuritor fiind, i se deschid orizonturi negrait mai largi.

Vedeti, Mantuitorul ne spune despre fostul bogat, ca el vedea. Era in vapaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazar. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste: adancul din noi, sufletul nostru, fiinta noastra launtrica, ea nu-si pierde simturile, intelegerea; dimpotriva, granitele, hotarele mintii, ale cunoasterii si ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplaseaza in nemarginire. Pentru ca asa a fost creat omul, dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva infinitei asemanari cu El. Atunci – zice Ioan Gura de Aur – deodata, tu,cu sufletul tau, si vezi, si auzi, iar picioarele tale se misca, si in toate partile ti se deschid caile vietii si-ti aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tau.

Iubitilor, va spuneam ca nu numai Sfintii Parinti, nu numai revelatia dumnezeiasca, ci si oamenii care cauta afla (a zis Mantuitorul: “Cautati si veti afla!”). O doamna doctor din Elvetia , femeie credincioasa, s-a ocupat de-a lungul anilor de cei readusi la viata din moartea clinica. Din marturiile facute de acesti oameni ea a facut urmatoarea sesizare adanca: o asemenea persoana, care a murit clinic (nu si fiziologic, deci a fost la hotar), este intampinata de o lumina negraita, iar cei care vad lumina aceea nu mai vor sa se intoarca la viata (si parintele Nicolae Bordasiu si-a istorisit, in acest sens, propria experienta). Si auziti, mai ales acest cuvant: “In aceasta lumina traita, traieste omul pentru prima oara ceea ce ar fi putut anume sa fie”. Adica iti vezi taina sufletului, fiinta ta cea mai adanca, proiectul tau, structura.

La temelia fiintei oricarui om si a oricarei existente sta proiectul , iubitilor, aceasta este marea descoperire a stiintei, care vine in intampinarea dumnezeiestii revelatii. Caci, intai Scriptura a spus:“Sa facem om dupa chipul.”; chipul este proiectul, iar asemanarea este neincetata desavarsire a proiectului in infinitul asemanarii cu Dumnezeu. Or ce spune aceasta descoperire? In lumina care ii intampina pe cei care cad, in urma unui accident, in asa-numita moarte clinica, deodata ei isi vad adancul, structura, proiectul. Iar in proiect se descopera ceea ce esti si ceea ce trebuie sa fii.

La acel dar, la acea structura, la acel plan dumnezeiesc care este in tine, mereu sa fii atent si asa sa te implinesti, cum se implineste o catedrala din proiectul care a fost odraslit pentru ea. Marturiseste doamna Elisabeth Kübler Ross ca cei care au fost adusi din aceasta moarte clinica vad lumina, si-si vad intreg trecutul lor, tot ceea ce trebuia sa faca si n-au facut.

Ei bine, din aceasta perspectiva il vedem acum pe cel bogat, si prin el ne intelegem pe noi si intelegem ce inseamna lumea de dincolo, cum se dezvaluie taina sufletului din plansul, din suspinul lui: Avraame, Avraame, eu ma aflu in chin, in vapaie! Lasa-l pe Lazar, care e in sanul tau, sa-si inmoaie degetul in apa, sa ma racoreasca. Rau ma chinuiesc in vapaia aceasta. Iata, deci, intreaga viziune pe care o are, si strigatul lui catre Lazar, pe care il dispretuise. O, Doamne, sa ne gandim fara preget: in imprejurarile noastre, daca vreun nefericit striga la noi dupa ajutor si nu luam aminte la strigatul lui, nu cumva tocmai la acesta sa ne vedem nevoiti sa apelam, cand vom fi pe celalalt taram, precum bogatul la Lazar, pe care l-a dispretuit.

Si atunci, raspunsul lui Avraam: “Fiule, cata vreme ai trait tu aici, ai avut cele bune (cat vor fi fost ele de bune daca l-au dus la foc?), iar Lazar cele rele (cat vor fi fost ele de rele daca l-au dus in sanul lui Avraam?). Acum tu te chinui, iar el se mangaie.”

Ingaduiti sa relatez experienta unui crestin din Moldova, care aduna oile satului. Acest taran – Neculai il chema – in fiecare primavara aduna oile satului, facea stana si incheia contract. Se invoia la primarie si peste ceea ce cerea – un banut, faina de papusoi (malai) si celelalte – mai adauga si doua mielusele. Totdeauna in contractul lui figurau si doua mielusele. Toamna, cand intorcea el oile din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dadeau cele doua mielusele. Iar el, sarmanul, le dadea, la randul lui, de pomana. Dar de ce doua mielusele, va veti intreba? Un nepot de-al lui, cand se afla mos Neculai la hotarul de trecere in lumea de dincolo, l-a intrebat ce era cu cele doua mielusele si de ce numai doua, negresit. Atunci, mos Neculai i-a spus taina: tatal lui fusese argat la un boier, si boierul, zgarcit foc (foc – adica vrednic si el de vapaie, sarmanul), si-a calcat pe inima si, la nunta lui Neculai, i-a dat in dar o mielusea. A murit boierul, iar tatal lui mos Neculai, care-i fusese argat, l-a vazut ca intr-un fel de aratare pe boier, cum, asemenea bogatasului, ardea in flacari. Dar in chinul lui, din cand in cand, vedea mieluseaua pe care o daduse cadou la nunta. Şi mieluseaua aceea se ducea la un iezer departe, intra in iezer, se imbiba de apa, venea deasupra lui si se scutura; si-l racorea biata mielusea. Apoi iar pleca pana la iezerul de departe, din nou venea, se scutura si-l racorea. Atunci, iata ce-a zis tatal lui Neculai: daca boierul ar fi dat nu una, ci doua mielusele, atunci ele ar fi facut cu schimbul: cand era una sa-l racoreasca, cealalta s-ar fi pregatit la iezer sa faca la randul ei lucrul acesta. De aceea mos Neculai, cu intelepciune, daruia totdeauna doua mielusele.

Iubitilor, atunci a mai adaugat Avraam: “Fiule, prapastie adanca e intre noi si voi, incat daca ar dori cineva sa treaca dintr-o parte in alta, nu poate”. Care-i prapastia aceasta? O talcuiesc dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Maxim Marturisitorul: este prapastia sapata adanc de egoismul meu, de adorarea mea de sine si de adorarea bunatatilor trecatoare, pamantesti, care devin mormantul meu daca nu fac din ele cale spre vesnicie. Caci nu era atat prapastia intre nefericitul bogat si Lazar din sanul lui Avraam, cat prapastia intre noi si Dumnezeu; prin neiubire, prin inchiderea in sine ca intr-un mormant. O marturisesc Parintii si o repetam mereu: pacatosul nu cade din bratele lui Dumnezeu, dar se inchide in sine ca intr-o groapa. Aceasta este prapastia, pe care numai iubirea si lumina divina o pot surpa. Acestea doua pot surpa prapastiile.

Si se infiripa un alt dialog acum: “Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.” Stim raspunsul lui Avraam: “Au pe Moise si pe prooroci”. Dar avem aici inca o predica a nefericitului bogat: el descrie nu numai starea de dincolo, ci el isi arunca privirile si dincoace, spre lumea noastra; incat, deodata, Evanghelia iti deschide aripile spre lumea de dincolo si spre lumea de aici. Nefericitul bogat privea de dincolo aici, la fratii lui, la noi; pentru ca sa ne cheme si pe noi sa ne intindem aripile, sa privim de aici dincolo, in lumea lui si in lumea lui Lazar, in lumea sfintilor. El se gandeste la fratii lui, poate la fratii alaturi de care petrecuse in ospete, temandu-se “sa nu vina si ei in acest loc de chin”. El negresit ii vedea cum petreceau in stricaciuni, in adorarea de sine, in inchiderea lor ca intr-un mormant. Se gandeste cu dragoste la ei, deci se trezeste mila intr-insul si aproape ca se roaga lui Avraam pentru ei.

Sa retinem cele doua orizonturi: nefericitul privea la noi ca noi sa putem privi la el. Daca el, bogatul, se gandea la fratii lui, intelegem oare cum se gandesc sfintii la noi? Ce inseamna toate acatistele, bunaoara, prin care ii invocam pe toti sfintii, prin care simtim ca cerul este atat de bogat? Şi sanul lui Avraam – lumea imparatiei lui Dumnezeu, care este, iata, incepand cu Hristos, Biserica; si, odata cu sfintii, parintii nostri, mosii si stramosii nostri, iubitilor! Deschidem larg portile mintii si ale inimii, si multi dintre noi simtim cum ne calauzesc acesti inaintasi ai nostri. Lumea de dincolo nu zace, nu sta in nemiscare, in neatentie. Sa-ti deschizi atunci aripile!… Sunt doua aripi, iubitilor, cu care omul e inzestrat de Dumnezeu, dupa chipul Sau: lumina si iubirea. Dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan spune in prima lui epistola: “Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El” (I Ioan 1, 5); si “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Lumina si iubirea divina sunt aripile cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ca sa privim aici si de aici sa putem privi dincolo.

Si, Doamne, ce luminos, ce dumnezeiesc este acest cer al credintei, al descoperirilor dumnezeiesti! – in care nimic nu este blestemat, in care nu esti oprit sa aduni aici bucata de paine si banul tau muncit cu sudoare; dar sa faci din ele chei ale imparatiei cerurilor si sa traiesti cu Dumnezeu si cu toti sfintii prin aceasta lumina si iubire dumnezeiasca. Pentru care i-a spus Avraam nefericitului bogat: “.Nu-i nevoie. Sa asculte de Moise si de prooroci!”. Sa asculte, da! in esenta invataturilor lui Moise, odata cu cele zece porunci, erau cele doua porunci ale iubirii, din Vechiul Testament: iubirea de aproapele, pusa la Levitic 19, 18: “Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine”, si iubirea de Dumnezeu, la Deuteronom 6, 5: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toata puterea ta, cu tot sufletul tau”. Deci sa asculte de Moise si de prooroci, caci daca de acestia nu asculta, chiar daca ar invia cineva din morti, n-ar crede. Si, intr-adevar, cat de slabi suntem noi in credinta! Iata, nu a inviat Hristos?! Si, din nefericire, atat de mare e numarul celor care nu cred in El. De ce? Hristos a inviat, dar ca sa crezi in invierea Lui trebuie sa inviezi si tu. De aceea a inviat Hristos, ca sa inviem si noi. Sa simti invierea inca de aici.

Tragedia necredintei e tragedia mortii. Suntem morti in pacatele noastre. Iar tragedia nefericirii nu se poate in nici un chip vindeca decat prin inviere; invierea de aici; prin iubire divina si lumina divina. Sa simtim, iubitilor, acest chip, aceasta zestre, aceasta structura, acest proiect dumnezeiesc in noi, plecand de la adancul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din noi, spre chemarea asemanarii, care e simbioza adanca de har dumnezeiesc, de lumina divina si iubire divina a sufletului nostru nemuritor.

Ingaduiti marturia unui scriitor, care e marturia fiecaruia dintre noi: “O, permanenta a sufletului meu, identitate de sine cu sine insusi, din tot timpul si pentru totdeauna!”. Fiecare ganditi-va acum, si tineri, si batrani. Nu simtim noi, iubitilor, sufletul nostru, identitatea cu noi insine? Parca ne vedem: copilasi, adolescenti, tineri, maturi, trecuti prin scoli, prin greutatile vremii, apoi anii: 40, 60, 80… si de atatea ori s-a primenit acest trup, cum spun invatatii; celulele mereu s-au primenit, iar eu acelasi am ramas. Ei bine, asa cum am lepadat mereu ceea ce e trecator in mine, dar a ramas substanta sufletului meu pe care o simt de ani de zile aceeasi, tot asa, la acel moment, la acel prag, eu lepad ultima parte trecatoare a mea, si sufletul meu deodata isi deschide aripile in lumina si iubire divina . Şi, daca eu m-am impartasit din cuvantul Evangheliei, care spune: “Cel ce va crede in Mine, de va si muri, viu va fi”, in Hristos eu imi simt viata. Ganditi-va: vinul de la masa bogatului, de s-ar fi gandit bietul de el, vinul acela, in Hristos, nu devine sange divin? Sa-l fi transformat el, bietul, daruindu-l. Şi painea s-o fi oferit sarmanilor ca impartasanie, iar vinul ca sange divin. Iata cum bunurile acestei lumi devin cai ale imparatiei.

Voi toti, cei de fata si de pretutindeni, sunteti ca niste inviati. De aceea, rugati-va si marturisiti impreuna cu Simeon Noul Teolog, care spune: “O, Doamne, Duhul Tau dumnezeiesc il simt sufland in mine, salasluindu-Se in mine; luminandu-ma ma umple de stralucire si ma reface intreg. Şi-mi simt, Doamne, de aici firea mea, casa invechita a mea, o simt innoita, si trupul meu – o minune, o taina! – devine templu al Tau, al luminii si iubirii. Si o spun aceasta, taina aceasta necunoscuta celorlalti, necunoscuta celor impatimiti, necunoscuta celor lumesti, necunoscuta iubitorilor de slava, necunoscuta celor mandri, necunoscuta celor furiosi, necunoscuta celor razbunatori, necunoscuta iubitorilor de trup, iubitorilor de argint, celor pizmasi, celor barfitori, celor fatarnici, celor lacomi de mancare, celor ce mananca pe ascuns, betivii si desfranatii, flecarii, barfitorii, batjocoritorii, nerecunoscatorii de binefacerile primite, graitorii de cuvinte urate, trandavii, celor care nu se ingrijesc de pocainta, necunoscuta celor ce nu plang, celor nesupusi, celor ce se impotrivesc si le place cearta de cuvinte, celor vietuitori numai pentru ei, necunoscuta laudarosilor; dar cunoscuta – aceasta taina, arvuna a invierii – celor care stiu, Doamne, sa se roage tie, care Te iubesc pe Tine, si prin Tine ii iubesc pe toti ceilalti, si nu osandesc, si nu judeca, si nu-si intineaza, nu-si otravesc limba si buzele lor cu rautatile si veninul lumii acesteia. Si prin pocainta ei isi plang pacatele, isi curata inima, se bucura de cuvintele Tale si ajung de aici la impartasirea de lumina Ta divina”.

Si, plecand de aici, se inalta mereu in lumina cea fara de ani si pururea fiitoare a Ta, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Maica Ta sfanta, cu Lazar si cu toti sfintii. Amin.

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ziarullumina.ro

Duminica a 13-a după Rusalii – Pilda lucrătorilor răi

Sfânta Evanghelie după Matei 21, 33-44

Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe.

Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade.

Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre.

Din nou a trimis alți slujitori, mai mulți decât cei dintâi, și au făcut acelora tot așa.

La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu.

Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui.

Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis.

Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?

I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor.

Zis-a lor Iisus: Oare n-ați citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri“?

De aceea vă spun că Împă­răția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei.

Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi.

(…)

Această alegorie a fost spusă înainte de intrarea Domnului în Ierusalim, respectiv cu puţin timp înainte de pătimirile, de răstignirea şi de moartea Sa pe Cruce. Deci, conținutul ei a avut un sens profetic. După ce a rostit această pildă, la scurt timp, Mântuitorul Iisus Hristos a dovedit că El Însuşi este fiul Stăpânului, care avea să fie omorât de „lucrătorii din vie”, adică de arhi­erei, farisei şi cărturari.

Este limpede faptul că fragmentul biblic se referea la tragedia prin care avea să fi trecut Hristos: la chinurile și moartea Sa, asemenea drepților Vechiului Testament. Scos din „vie”, Fiul Domnului a fost ucis, prin crucificare, iar „lucrătorii cei de demult, afirma un Dascăl al Bisericii, s-au făcut ucigași de profeți, pe când cei din vremea Mântuitorului s-au făcut ucigași de Dumnezeu” (Sfântul Ioan ­Damaschinul).

Parabola a avut un impact deosebit în rândul fariseilor, arhi­ereilor şi cărturarilor, dar şi în conştiinţa publică a vremii. Societatea ebraică avea înrădăcinată ideea că orice proprietar este moştenitorul unui bun sacru, intangibil: „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” (Ieșirea 20, 17). Iar Mântuitorul Iisus Hristos nu a făcut altceva decât să confirme dreptul împământenit. L-a certificat ca fiind esențial și a înfierat atitudinea tuturor celor care ar fi încercat să-l încalce.

Dacă observațiile de mai sus au un caracter juridic, este potrivit să revenim la sensul duhovnicesc al parabolei.

Conținutul ei cuprinde câteva imagini sugestive: a proprietarului viei, a domeniului pe care îl poseda și a lucrătorilor necinstiți.

Omul gospodar care a sădit vie este Dumnezeu-Tatăl, care l-a dus pe poporul evreu în Ţara Canaanului, sădindu-l acolo ca pe o vie aleasă. El este Stăpânul nostru, Creatorul celor „văzute și nevăzute”. Și de aici rezultă autoritatea Sa asupra întregii lumi, inclusiv asupra noastră.

Dumnezeu dorește să împlinim voia Lui în mod liber. Nu ne constrânge, dar nici nu rămâne absent din viața noastră. Ne îngăduie să împlinim voia Lui, să alegem între a fi credincioși și recunoscători pentru darul vieții sau să fim nerecunoscători. Cu alte cuvinte, asemenea stăpânului viei, Dumnezeu nu este indiferent și nepăsător față de roadele pe care le aducem în timpul existenței noastre istorice.

Împrejmuirea viei cu un gard reprezintă Legea lui Moise pe care le-a dat-o iudeilor, spre a-i feri de greşeli. Mai mult, Legea a avut ca scop protejarea lui Israel ca nici un duşman, fie văzut, fie nevăzut, să nu poată să-i facă rău, cum au fost păgânii care se închinau la idoli și duceau o viață imorală.

Teascul sugerează învăţătura ce a curs din gura profeţilor, care vorbeau cu Dumnezeu şi din învăţătura Sa le propovăduiau conaționalilor adevărul mesianic. Teascul din vie închipuie, deci, viața spirituală a poporului ales, trăită în ascultarea și urmarea învățăturilor Legii. Dar teascul este și o preînchipuire a potirului creștin, în care se află sângele lui Iisus Domnul și din care credin­cioșii se împărtășesc spre dobândirea mântuirii, a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.

Iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care Dumnezeu era prezent la modul cel mai intens, pentru că preînchipuia pe Mesia-Hristos. Turnul cel zidit în vie era Templul lor, unde se adăposteau păzitorii care trebuiau să apere şi să îngrijească via. El este imaginea Bisericii lui Hristos, simbolul Bisericii întemeiate de Fiul lui Dumnezeu.

Lucrătorii hapsâni îi reprezintă pe „învăţătorii de lege”, pe îndrumătorii de atunci ai poporului evreu. Ei erau cei care au sfidat lucrarea lui Dumnezeu. Iar pericopa din Evanghelia de astăzi ne cheamă pe noi, fidelii lui Hristos, la responsabilitate. Noi, noii lucrători, suntem arhiereii, preoţii şi diaconii, dar și obștea cre­dincioșilor. Într-un cuvânt Biserica, condusă de Duhul Sfânt. Biserica este ea însăși „Via Domnului”, comunitatea în cadrul căreia se săvârşesc și se primesc Sfintele Taine, spre dobândirea mântuirii sau a vieții veşnice.

Activitatea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleșii sau slujitorii Săi este lucrarea de pregătire a oamenilor pentru mântuire. Iar dacă lucrarea aceasta nu se face după voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu, dar nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii.

fragment din un articol de Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae Morar

cititi mai mult pe ziarullumina.ro