Arhiva tag-ul pentru: Duminici

foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

---

 

Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 8: 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei.

Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte.

Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!,

Fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie.

Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el.

Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc.

Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit.

Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat.

Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate.

Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat.

Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi.

Iar bărbatul din care ieșiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând:

Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

 

Diavolul nu își face niciodată prieteni, ci numai sclavi

---

 

articol de † Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord – 20 Octombrie 2024 (preluat de pe ziarullumina.ro)

În pericopa de astăzi, pe de o parte, Îl vedem pe Hristos ca un Eliberator și Tămăduitor, iar, pe de altă parte, vedem mulțimea con­cetățenilor demonizatului, pe ghergheseni, „înfricoșați” de ceea ce văzuseră: vindecarea și eliberarea demonizatului. Mai mult decât alte vindecări, mai ales cele care îndreptau infirmități trupești, vindecarea demonizaților este mai mult decât o tămăduire: este prin excelență eliberare din robia duhurilor celor rele, care deveniseră stăpânii celor pe care-i chinuiau. Așa a fost și în cazul fiicei cananeencei, în cazul fiului lunatic, al Mariei Magdalena, cea care va deveni mai târziu mironosiță.

Vedem, așadar, puterea nemăsurată a lui Dumnezeu care, printr-un singur cuvânt, alungă demonii și descoperă neputința lor deplină în fața Mântuitorului. Totodată, mai vedem cât de distrugători pot fi demonii nu doar față de oameni, ci chiar și față de animale, iar în ultimul rând ne este prezentată, ca un avertisment, reacția necredincioșilor gadareni la această minune uluitoare – Dumnezeu ne lasă libertatea de a alege să-L urmăm sau, în mod tragic, să Îi cerem să plece.

Domnul Hristos împreună cu apostolii ajung în ținutul Gadarenilor, după un episod dramatic în care o furtună teribilă i-a îngrozit pe ucenici, în ciuda pre­zenței lui Iisus în fragila ambar­cațiune de pe Marea Tiberiadei (Luca 8, 24). Mântuitorul îi mustră pentru necredință, ară­tându-le că, atunci când El le este alături, nu au de ce să se teamă. După furtuna de pe mare, ucenicii se confruntă cu altă cumplită furtună, de această dată de natură duhovnicească, fiind întâmpinați de „un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27).

 

Omul este creat pentru Dumnezeu pentru a fi liber

Omul este creat pentru Dumnezeu pentru a fi liber și pentru a răspunde chemării Sale, iubirii Sale. Atunci când omul nu răspunde acestei chemări, pe de o parte, ratează întâlnirea cu Dumnezeu, iar, pe de altă parte, intră în cumplita robie față de tatăl minciunii și ucigașul de oameni. A treia cale pentru om nu există! Fie în comuniune cu Dumnezeu, fie în robie cu diavolul. În cazul demonizaților, vedem această robie în aspectele sale cele mai brutale, cele mai fățișe.

În cazul acestui om, părtășia cu puterile întunericului a dus la o triplă alienare: de societatea în care trăia – avându-și de acum locuința în morminte; de familie, trăind într-o solitudine sfâșie­toare, neavând o „casă”; și de sine însuși, ajungând la o pierdere ireversibilă a identității și o degradare cumplită a chipului lui Dumnezeu în om, renunțând și la cele mai elementare semne ale uma­nității, hainele.

Demonizatul era într-o condiție extremă, iar aceasta deoarece se afla sub robia nu doar a unui duh diavolesc sau a doi, trei, ci, așa cum vom afla în continuare, a unor legiuni întregi de duhuri rele. Cu toate că se afla sub stăpânirea completă a acelor legiuni, iată că acest suflet chinuit nu era ucis, așa cum ar fi putut cu ușurință să facă legiunile de diavoli, ci se afla ținut în această agonie zbuciumată. De ce? Ca să insufle groază omului și sentimentul de putere căreia nu i te poți opune.

Aceasta este „închinarea” pe care o cere diavolul de la om: spaimă și groază paralizantă, sentimentul neputinței. „Orice rezis­tență este inutilă” – ar putea fi ­rezumat mesajul transmis de legiunile de duhuri rele care ocupă și astăzi văzduhurile. „Nu are nici un sens să ni te opui” – ne transmit neîncetat prin purtătorii lor de mesaj aceste legiuni în toată vremea.

Atunci când demonizatul l-a văzut pe Mântuitorul, a strigat cu obrăznicie, dar și frică: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui”. Este uimitor să vedem cum demonii, plini de nebunie și obrăznicie, își recunosc destinul inevitabil (cf. Matei 25, 41), știind că vor fi aruncați în gheenă, dar totuși nu se schimbă. La fel, unii oameni, cuprinși de duhul potrivnic, știu cine este Hristos și cunosc poruncile Lui, dar refuză să se schimbe, iar frica lor nu este acea teamă de Dumnezeu care aduce înțelepciune (Pilde 1, 7), ci groaza unui suflet împietrit în necredință care se împotrivește îndreptării.

 

Rolul celui rău este de a dezintegra sufletul

Mai departe, atunci când Domnul l-a întrebat pe demonizatul din Gadara: „Care este numele tău?”, iar răspunsul primit este „Legiune”, vedem mai întâi cum demonii dezvăluie pierderea identității acestui om, deoarece în Sfânta Scriptură a fi numit (a primi un nume) înseamnă a avea o identitate personală și unică, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Rolul celui rău este tocmai acela de a distruge această unicitate, de a dezintegra sufletul și de a-l împinge într-o existență fără „cămin” – în deșertul demonilor, departe de stabilitatea și relațiile pe care le avem ca ființe umane și cu Cel de Sus. Această stare de dezintegrare profundă este semnul clar că nici o persoană nu poate rămâne întreagă și echilibrată dacă îngăduie, sub orice chip, părtășia cu întunericul. Orice „alianță” cu răul, fie ea voluntară sau involuntară, conduce la divizare interioară și exterioară, fragmentare deplină și în cele din urmă la o derivă inevitabilă înspre abisul răutății. Fiindcă diavolul nu are prieteni, ci doar sclavi și cel care consideră că poate să fie în sfera de influență a celui rău (prin magie, vrăjitorie, adicții de tot felul, cârdășie cu lumea interlopă, exploatare a semenului și multe altele) și să rămână întreg se înșală amarnic!

Apoi mai vedem cât de importantă este Taina Spovedaniei, Taina Mărturisirii, Taina Pocăinţei. Odată verbalizat cu pocăință, răul își pierde puterea. Leacul pentru această otravă a sufletului, acest monstru cu multe capete care ne amenință sufletele, îl reprezintă pocăința sinceră și profundă, rugăciune neîncetată și post, primirea Sfintelor Taine. Doar așa putem scăpa de înșelăciunile antihristice ale demonilor necurați. Așa cum spune Mântuitorul, „acest fel de demoni nu iese decât prin rugăciune și post” (Matei 17, 21). De aceea, Sfânta Biserică a rânduit posturile de peste an, întărite cu rugăciuni stăruitoare şi neîncetate, ca arme duhovnicești împotriva puterilor răului și unelte de luminare şi sfinţire a sufletului în lupta pentru mântuire.

 

Fără îngăduința lui Dumnezeu, îngerii căzuți nu au nici o putere

Domnul Hristos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a permis ca demonii să intre în porci pentru a ne arăta că fără îngăduința lui Dumnezeu îngerii căzuți nu au nici o putere asupra creației sau a omului. În al doilea rând, demonii, paradoxal, admit existența vieții de după moarte, un adevăr pe care mulți dintre noi îl negăm sau îl punem la îndoială, întrebând: „Cine s-a întors de acolo să ne spună?”. Iată că diavolul, martor al adevărurilor veșnice, chiar dacă împotriva interesului său, recunoaște realități pe care noi, creștinii, le ignorăm adesea. El admite existența iadului, recunoscând adâncurile ca loc al chinului veșnic. Apoi, în al treilea rând, îngăduind demonilor să intre în turma de porci, Mântuitorul îl arată pe Satana ca fiind „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Părintele Nicolae Steinhardt merge mai departe și afirmă că cel rău este și tatăl iluziilor – „pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor. Pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis – angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) – într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 97-98).

De fiecare dată când păcătuim și urmăm dorințele noastre în locul poruncilor lui Dumnezeu, ne înstrăinăm de adevăr. Hristos nu doar că l-a vindecat pe omul demonizat, dar a adus judecată asupra celor care creșteau porci, încălcând legea iudaică, arătându-le greșeala. În loc să vadă în această faptă un prilej de îndreptare și eliberare, oamenii au reacționat cu teamă și respingere, concentrându-se doar pe pierderea lor materială.

 

Omul păcătos fuge asemenea lui Adam

De multe ori, păcatul creează în sufletul omului o stare asemănătoare cu cea a crescătorilor de porci din ținutul Gadarenilor. Omul păcătos, în loc să alerge la Hristos cu credință și nădejde de mântuire, fuge și se ascunde, asemenea lui Adam în grădina Edenului, după cădere. El încearcă să se ascundă nu doar de Dumnezeu, dar și de sine însuși și de ceilalți, refuzând confruntarea cu propriile păcate. Astfel, el trăiește o dramă interioară, o suferință tăcută, alegând să rămână în ­mizeria păcatului, în loc să găsească eliberare și pace în brațele lui Hristos. Aceasta este capcana păcatului: în loc să ne împingă spre pocăință, adesea ne aruncă în izolare și disperare.

În contrast cu cei care au fugit când au văzut puterea lui Dumnezeu, ne putem aminti de o altă întâmplare, când cineva și-a văzut păcatul, dar nu a fugit, ci a mărturisit cu curaj. Sfânta Fotinia, femeia samarineancă de la fântâna din Sihar, după ce Domnul i-a arătat că îi cunoaște toate păcatele, nu s-a ascuns, ci a fugit în cetate și a proclamat: „Veniți, vedeți un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut: nu este acesta Hristosul?” (cf. Ioan 4, 29). Ea a reacționat cu dragoste și credință, devenind întocmai cu apostolii.

Dar crescătorii de porci, văzându-și profitul pierdut, au fugit nu din dorința de schimbare sau propovăduire, ci pentru a-și apăra interesele materiale, raportând superiorilor lor pierderea lor ilicită. Ei au văzut puterea lui Dumnezeu, dar s-au temut, pentru că nu voiau să își schimbe modul de viață. Hristos cere de la fiecare dintre noi o transformare profundă, o schimbare esențială, iar cu­noașterea Sa necesită o reacție – să acționăm în conformitate cu Lumina pe care o primim prin credință și prin Botez!

Care este efectul vindecării demonizatului? Care este efectul atingerii harului lui Dumnezeu de un suflet chinuit? „Au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus.”

 

Viaţa creştină începe prin recunoaşterea smerită a harului primit

Vedem în Evanghelie cum omul eliberat de legiunea de demoni stă acum la picioarele lui Hristos, îmbrăcat și cu mintea limpede, recunoscând cu adâncă mulțumire minunile pe care Dumnezeu le-a săvârșit pentru el. Așa începe viața creștină: printr-o recunoaștere smerită a harului primit și o dorință de a rămâne în prezența Domnului.

Totuși, să nu uităm că există un pericol ascuns despre care Domnul ne avertizează în alt loc din Evanghelia după Luca: pericolul unui suflet curățit, dar care nu își trăiește pocăința. „Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 24). De aceea, omul eliberat de păcat are datoria de a începe o viață de virtute, de a păstra harul primit și de a trăi în ascultare față de Hristos, în Sfânta Sa Biserică.

„Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare.”

Cât de șocantă este reacția concetățenilor săi! Cât de diferit ar fi trebuit să fie răspunsul oamenilor din Gadara! Ei ar fi trebuit să se bucure și să-I ceară Domnului să rămână cu ei, așa cum au făcut samarinenii când Sfânta Fotinia le-a vestit despre Hristos. Dar în loc să fie recunoscători pentru eliberarea lor de păcat, crescătorii de porci au văzut doar pierderea materială. Domnul nu le-a distrus viețile, ci doar acel lucru care îi ducea la pieire, dar ei au refuzat darul Vieții adevărate.

 

Robia faţă de Mamona are adesea un aspect deghizat

De multe ori robia față de stăpânitorul acestei lumi, cum Îl numește Mântuitorul, față de Mamona, nu este atât de fățișă. Are un aspect deghizat. Deseori, preaiubiții mei, se prezintă chiar în chipul cucerniciei, iar atunci avem de-a face cu un duh antihristic, ce imită viclean originalul. Este o robie față de cele ale lumii. Așa se explică reacția gher­ghesenilor. Ei sunt „înfri­coșați” de libertatea pe care o aduce Hristos. De posibilitatea de a se rupe de robia față de Mamona și față de toate vicleniile acestei lumi. Într-un fel, gherghesenii au intuit că Mântuitorul nu doar a performat o vindecare a unui sărman bolnav. Acolo a fost mai mult, mult mai mult: o biruință asupra întunericului, asupra minciunii, asupra rău­tății. Iar ei nu voiau să facă parte din acest război nevăzut. Nu voiau să-și schimbe viețile, să se rupă de legăturile, atașamentele care-i țineau prizonieri în această lume.

Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 18-20).

Adevărul este că mulți nu înțeleg, dar, mai grav, cei mai mulți nu vor să înțeleagă. Cunoaș­terea implică responsabilitate, iar odată ce înțelegi adevărul, trebuie să faci pasul următor: să acționezi în conformitate cu el. Oamenii, chiar și cei care se numesc creș­tini, se tem de această responsabilitate, pentru că schimbarea cere efort și re­nunțare la comoditatea păcatului. De multe ori, încercăm să ascundem adevărul de noi înșine, pentru a evita con­secințele acțiunii bazate pe acea cu­noaștere. Aici vedem impor­tanța Tainei Spovedaniei. Este ușor să ne ascundem păcatele adânc în noi, dar în fața unui duhovnic, când suntem provocați să le mărturisim, devenim conștienți de ele în mod real. Când suntem sinceri și avem suficientă rușine să nu ascundem ceva în fața lui Dumnezeu și a preotului care este martorul Său, Domnul ne descoperă ce este cu adevărat în neregulă cu noi. Spovedania nu este doar o verbalizare a păcatelor, ci și o cale de a ne trezi conștiința și de a începe procesul adevăratei pocăințe, adevăratei vindecări.

 

Mântuitorul le-a oferit acestor oameni o a doua şansă

În cele din urmă, deși fostul demonizat dorea să-L urmeze pe Hristos, vedem că Domnul i-a cerut să rămână în acel loc și să mărturisească ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el. El a devenit astfel un apostol în mijlocul celor care-l cunoșteau. În Atotmilostivirea Sa, Mântuitorul le-a oferit acestor oameni o a doua șansă. Deși reacția lor inițială a fost de teamă și respingere, omul vindecat, trimis să mărturisească minunile lui Dumnezeu, ar fi putut, în timp, să aducă lumina credinței în inimile lor. Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Aceasta este nădejdea creștină: că nimeni nu este definitiv pierdut, oricât de împietrit ar părea la început.

Să nu ne înfricoșăm de libertatea în Hristos! Să îndrăznim să-I urmăm, cu deplină încredere, până la capăt. Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii și al libertății. El nu silește și nu forțează pe nimeni. „Cine voiește” își ia crucea și îi urmează lui Hristos. Cine voiește! Vedem însă că în lume nu este așa. În lume există o continuă luptă de subjugare a omului de către om și de extindere a robiei lui Mamona. Uneori, această luptă este mai insidioasă, mai perfidă, mai ascunsă. Alteori, cum este în zilele noastre, această luptă este pe față, din ce în ce mai pe față. Nu uita, scump frate și scumpă soră, că ești slobod/slobodă în Hristos. Nu uita că ești fiu și ești fiică a luminii. Nu uita că ai părtășie cu Maica Domnului și cu sfinții! Nu uita că libertatea ta a fost plătită cu sânge, și încă Sângele cel preasfânt al lui Hristos. Să rămânem, așadar, în libertatea Mântuitorului!

 

Vindecarea demonizatului din tinutul gherghesenilor – Predica la Duminica a 23-a dupa Rusalii – Parintele Constantin Galeriu

---

 

articol preluat de pe www.crestinortodox.ro

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Sa ne impartasim mai intai – ca intotdeauna in dumnezeiasca Liturghie a duminicii – din cuvantul lui Dumnezeu. Precum a zis Domnul: “Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine are viata vesnica”, asa sa ne impartasim si astazi – pentru viata de veci, pentru viata deplina – din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei:

“In vremea aceea a ajuns Iisus cu corabia in tinutul gherghesenilor, care este in fata Galileii. Si iesind pe uscat L-a intampinat un barbat din cetate, care avea demon si care de multa vreme nu mai punea haina pe el si in casa nu mai locuia, ci prin morminte. Si vazand pe Iisus, strigand, a cazut inaintea Lui si cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? Rogu-Te, nu ma chinui! Caci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de multi ani il stapanea, si era legat in lanturi si in obezi, pazindu-l, dar el sfarama legaturile pentru ca era manat de demon, in pustie. Si l-a intrebat Iisus, zicand: Care iti este numele? Iar el a zis: Legiune. Caci demoni multi intrasera in el. Si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga in adanc. Si era acolo o turma mare de porci care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit. Si, iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm in lac si s-a inecat. Iar pazitorii vazand ce s-a intamplat au fugit si au vestit in cetate si prin sate. Si au iesit sa vada ce s-a intamplat si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, imbracat si intreg la minte, sezand jos, la picioarele lui Iisus, si s-au infricosat. Iar cei ce vazusera le-au spus cum a fost izbavit demonizatul. Si L-a rugat pe El toata multimea din tinutul gherghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frica mare. Iar El, intrand in corabie, s-a inapoiat. Iar barbatul din care iesisera demonii Il ruga sa ramana cu El. Iisus insa i-a dat drumul zicand: Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu. Si a plecat, vestind in toata cetatea cate ii facuse spre binele lui, Iisus.” (Luca 8, 26-39).

Iubitilor, de atatea ori am ascultat acest loc al Sfintei Evanghelii. Si Bunul Dumnezeu ne-a impartasit intelegere, lumina, spre zidirea sufletului fiecaruia dintre noi. Sa-L rugam si acum ca, in lumina Lui, sa vedem lumina sfanta din aceasta tragedie a sufletului, a vietii omenesti (una dintre cele mai cutremuratoare), anume un om stapanit de demoni multi, de legiune, fapt socotit adeseori de medici (si de noi ceilalti, profani) numai o boala mentala. Dar orice boala, vazuta mai adanc, nu e de la om. Si, mai adanc, nu e de la Dumnezeu. Ci, hotarat, de la cel rau. Cum a intampinat Iisus atunci – cum intampina si astazi – o asemenea cadere tragica a omului? Daca noi am gandi si ne-am cerceta in adanc, am simti si am recunoaste ca, intr-un anume fel, fiecare este atins, putin sau mai mult, de lucrarea celui rau, caci pacatul prin cel rau a intrat in lume. Originea raului nu e in om, ci in ingerul cazut. De aceea, cum vom vedea pe parcursul smerit al cuvantului, vom incerca sa deslusim ispitele si pacatele care vin de la noi (dar dupa cadere, dupa ispita demonului) si cele care vin continuu si in chip nemijlocit de la demon, asa cum ne invata dumnezeiestii Parinti.

Am ascultat cum Sfantul evanghelist Luca ne descrie: mergand Iisus pe tarmul celalalt al lacului Ghenizaret (sau Marea Galileii), deci spre rasarit, intr-un tinut care era numit “al gherghesenilor” si “al gadarenilor”, L-a intampinat sarmanul demonizat. Cum il descrie Sfantul evanghelist Luca – si ceilalti evanghelisti (in Evanghelia dupa Matei e vorba de doi demonizati) – cat de inspaimantator era pentru lumea infricosata de tot raul! Nu mai punea haina pe el, nu mai locuia in casa, ci prin morminte… . Moartea unde a fost provocata? Cum spune dumnezeiescul Pavel: de aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau, sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavol. Si sarmanul demonizat isi cauta, din timpul vietuirii lui nefericite, locul mormantului. Oamenii incercau sa-l tina undeva, intr-o casa, inchis, legat; el sfarama obezile si alerga in pustie . Si, vazandu-L pe Iisus, a inaintat. Inchipuiti-va, toata lumea se inspaimanta cand il privea, de departe. Se intelege ca Iisus nu se inspaimanta; se mahneste adanc si il intampina. Si, uimitor, demonul din el Ii vorbeste Mantuitorului si-L recunoaste de Fiu al lui Dumnezeu.

Va spune mai pe urma Sfantul Iacov: “si demonii cred; si se cutremura” (Iacov 2, 19). Cred, in spaima insa. Sa nu uitam, sa luam aminte – mai ales cei care sunt ispititi sa nu creada – caci el, demonul, care crede, indeamna pe oameni sa nu creada. Aceasta e una din cele mai grave ispite ale demonului.
Atat de clara, de limpede pare credinta lui, incat Ii spune Mantuitorului “cu glas mare, cazand inaintea Lui: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? Rogu-Te, nu ma chinui! Caci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de multi ani il stapanea”.

“Nu ma chinui!”… Iubitilor, ce insemna acest chin? Si ce inseamna chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluseste una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne da aici un talc adanc Sfantul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice chin. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de iubire e mai ascutita decat orice chin din lume. E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului, care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, iar pe cei ce au facut cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena. Dragostea imbata insa sufletele celor de sus cu desfatarea ei”.

O, Doamne, intelegem adancul acestei marturii! Judecata, osanda lui Dumnezeu, chiar cele sase intrebari ale Judecatii (pe care le evocam intodeauna la Evanghelia din Duminica Judecatii: “Am fost flamand, insetat, gol, strain, bolnav, in temnita… si nu M-ati slujit”) tot taina a iubirii sunt. Atunci, care este osanda lui Dumnezeu? Care e pedeapsa lui Dumnezeu? Sa nu gresim in veci si sa nu hulim in felul acesta! Judecata, osanda, pedeapsa lui Dumnezeu este iubire. Atunci cand auzim ca vor merge cei pacatosi in osanda vesnica, aceasta inseamna ca vor suporta osanda iubirii. Nu este alta. Multi au aplicat Dumnezeirii gandurile, pacatele lor, judecandu-L pe Dumnezeu, socotind ca El este, in vreun fel, chiar autorul mortii. Doamne pazeste! Dumnezeu n-a facut moartea, spune Scriptura, si nu se bucura de osanda si de moartea celor vii. Caci vii le-a facut pe toate.

Acesta este unul dintre cele mai adanci adevaruri pe care trebuie sa le gandim; si sa ne impartasim din el. Pentru ca, impartasindu-ne din iubire, ne impartasim din vesnicia lui Dumnezeu. Acelasi Parinte, Isaac Sirul, spune: “Cel ce se hraneste cu iubirea se hraneste cu viata vesnica a lui Dumnezeu”. Simti, in iubire, totdeauna, luminand in tine vesnicia, puterea vietii de veci. Altfel, cum au spus si Isaac Sirul si alti Parinti, sarmanul om (si nefericitul demon) nu pot suporta iubirea. Vai celui care nu poate suporta iubirea, care simte “carbuni de foc aprinsi in inima lui”, cum spune Isaia proorocul! Sau: “Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” (Dostoievski), si inca: “Iadul este crima impotriva iubirii” (Eugen Ionescu).

Atunci, aceasta cerea demonul: “Nu ma chinui!” – Nu ma chinui cu iubirea! Si, intreband Iisus: “Care iti este numele?”, demonul (omul, caci prin gura lui vorbea) a raspuns: “Legiune, ca suntem multi”. Si aici, la fel, se dezvaluie o fata intunecata a tragediei demonizatului; a oricarui demonizat: nu omul a vorbit. A vorbit demonul din el. Si-L rugau demonii pe Iisus: “De poruncesti cumva sa iesim, nu ne mana in adanc!”. La Apocalipsa, dumnezeiescul Ioan vorbeste de “adancimile satanei” – inventiile demonice cu care ispiteste din adanc. Demonii nu doreau sa mearga in adanc, intr-un anume fel, la obarsia lor, la obarsia raului. Dar era acolo o turma de porci; si L-au rugat pe Mantuitorul: “Ingaduieste-ne sa intram in turma de porci!”. Nu in adanc sa mearga ci – o, nefericitii! – sa-si duca mai departe slujba lor de distrugere. Iar, in taina mare a libertatii si, intr-un fel, a “rugaciunii” lor (daca o putem numi asa), le-a ingaduit; revelator, ca sa descopere lucrul lor, al demonilor, in lume. Asa trebuie sa intelegem partea ultima a acestei pericope (la care ne vom referi in final). Si intrand in turma de porci, precum am auzit, legiunea de demoni, care pe sarmanul indracit il chinuia si-l alerga, acum pe aceste nefericite necuvantatoare le chinuie, le alearga, facandu-le sa se arunce de pe tarm in lac. Pazitorii se infricoseaza, totdeodata, si de privelistea care li se arata, de prezenta lui Dumnezeu si a lucrarii Lui, dar si de paguba pentru care socoteau ca vor raspunde. Alearga in cetate, vestesc, gherghesenii vin, afla cum a fost vindecat demonizatul (ei il cunosteau), si-l vad deodata la picioarele Mantuitorului, linistit. Dar, uimitor, de spaima, de paguba, Il roaga pe Iisus sa plece de la ei; sa-i lase in lumea gandurilor lor. Scapasera de demonizat, insa pierdusera turma de porci. Iisus primeste cuvantul lor. Se retrage. Cel vindecat se apropie si-L roaga sa ramana cu El. Dar Iisus ii spune: “Mergi si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu!”. Iisus se urca in corabie, cel vindecat, redobandindu-si chipul, zidit dupa chipul Celui care il vindecase acum (al lui Iisus), vesteste acolo, in cetatea, in casa lui, in tot tinutul…

De ce l-a trimis Iisus? Altadata, cand vindeca orbi sau alti bolnavi, le spunea: “Vedeti, sa nu spuneti nimanui!”. Tainic. Acum, dimpotriva, nu-l ia cu Dansul. Avea ucenici. Il lasa acolo sa fie apostol, sa spuna ce-i daruise lui. Ii redescoperise si-i redaruise chipul lui, dupa chip divin. Mantuitorul l-a trimis sa vesteasca, pentru ca lumea de acolo, de buna seama, avea sa auda cum turma de porci se pravalise in adanc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, sa aiba in fata taina binelui si a raului. A raului, care a intrat in lume prin demon si care il slutise, facand din sarmanul om – o, nefericitul de el! – un vas in care era legiune de demoni; si a binelui, caci oamenii puteau sa vada cum raul care a pus stapanire pe om poate fi scos, inlaturat de Dumnezeu, ca omul sa-si redobandeasca, sa-si redescopere chipul. Mai mult, sa vada ca tinta demonului nu este numai omul, ci intreaga faptura, opera divina . Pentru care pe atatia dintre noi ii patrunde cu gandurile lui distrugatoare, ca sa faca aceasta opera divina – Creatia – irespirabila, sa o intineze.

De aceea cel vindecat trebuia sa stea marturie si, daca vreti, sa fie cuvantul – am zice, definitoriu – al binelui si al raului. Binele e Dumnezeu. Si trebuie sa stii, suflete, ce inseamna binele, ca orice gand, cuvant si lucru al tau sa fie inchinat zidirii. Dupa aceasta cunosti ca te afli in bine – cand prin toate creezi, dai viata, salvezi. Iar raul e ceea ce e lipsit de acest rost ziditor, tot ceea ce este desertaciune si, mai grav, tot ceea ce distruge.

Aflandu-ma la un moment dat in dialog cu o personalitate, un rector al unei universitati, a venit vorba despre o asemenea tema. Si am subliniat: “binele creeaza; raul distruge”. Pe buna dreptate, in dialog a aparut intrebarea: “dar daca raul distruge, nu trebuie si noi sa-l distrugem?”. Iar eu am raspuns: “tocmai aceasta a facut Hristos pe Cruce: a rastignit raul; a rastignit pacatul omului”. Si n-a ramas la actul distrugerii raului. Raul l-a distrus, dar faptura a inaltat-o la Inviere. Caci Hristos, rastignindu-Se si rastignind in El raul nostru, pacatul nostru, firea umana pe care Si-a luat-o din sangiurile Fecioarei a dus-o la Inviere. De aceea zic Parintii: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”.

Iisus a izgonit pacatul, raul din cel demonizat, si a redescoperit chipul divin din el, chipul originar. In acel demonizat Iisus contempla in adanc chipul zidit de El. Caci asa a lucrat Dumnezeu dintru inceput: l-a zidit pe om dupa chipul si asemanarea Lui. Mai talcuit: l-a zidit pe om – si aceasta-i definitia noastra potrivit Scripturii – dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva nesfarsitei asemanari cu El. Si atunci, Iisus asa a vindecat: a distrus raul si l-a salvat pe om. L-a trimis pe om sa spuna celor din jur, care cugetau inspaimantati la pieirea, la pierderea bietilor porci, ca a fost salvat omul; si sa le arate distinctia intre bine si rau.

Aceasta e – atat de limpede – distinctia intre bine si rau; s-o stim si s-o marturisim: atunci cunosti ca te afli in bine si in adevar, cand orice gand, orice cuvant, orice lucru al tau e inchinat unui sens creator, binefacator, de viata datator. Tu poti sa creezi si pentru distrugere. Sa retinem! Sunt incredintat ca aceasta este marturia adevarului. Ce inseamna a fi in adevar? Aceasta inseamna, repet: ca orice gand, orice intentie a ta, orice cuvant sau gest al tau, oriunde te afli – cu semenul tau, pe strada, in piata, in scoala – sa fie ziditoare, sa creeze. Pentru ca suntem creati dupa chipul Creatorului. Si, dimpotriva, cand gandul, cuvantul, fapta ta sunt distrugatoare de viata, nu esti in bine. Asadar, sa distrugi numai raul!

Aici doua idei ne intampina. Erau fata in fata Mantuitorul – Fiul lui Dumnezeu facut om – si sarmanul demonizat. Cum s-a savarsit vindecarea lui se intelege: Mantuitorul a poruncit demonilor sa iasa. Si s-a redescoperit chipul. O, Doamne, de cate ori gandim la chipul nostru originar, sa cugetam ce a insemnat aceasta hotarare divina: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra”. Si Sfantul Vasile cel Mare se intreaba: “Cui a zis Dumnezeu «Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra»? Cui Altuia, zice el, daca nu propriului Sau Fiu si Chip?”; Cel care este stralucirea slavei Sale; Cel care a zis: “Eu si Tatal Meu una suntem”. Deci suntem facuti dupa chipul Fiului din veci. Si gandeste-te – o, crestine! – dupa chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu, in Care iubirea si lumina parinteasca s-au revarsat fiintial si Duhul Sfant lumineaza fata Lui. Caci “in Duhul Sfant noi rostim «Domn este Iisus»”. Atunci, tu, omule, asa ai fost plasmuit: s-a insuflat in tine suflare de viata divina, prin care ti se da adevarul divin – si, de asemenea, putere divina – sa birui in tine ispita si sa dobandesti cunostinta – duhul cunostintei, al dreptei credinte, al temerii de a pierde lumina si iubirea lui Dumnezeu, in sfarsit, toate aceste virtuti. Zice dumnezeiescul Maxim Marturisitorul ca insusirile dumnezeiesti – mai ales cele morale – adica spiritualitatea divina, intelepciunea divina, bunatatea divina, stiinta divina, si celelalte – le-a insuflat Dumnezeu in noi. Adam a primit aceste insusiri divine, si prin ele s-a sadit virtutea in noi. Retineti si aceasta idee teologica adanca a Sfantului Maxim Marturisitorul, anume ca insusirile Dumnezeirii insuflate in om devin virtutile omului.

A fi dupa chipul divin inseamna a te impartasi din lumina divina, din intelepciune divina, din intelegere divina, din sfat dumnezeiesc, din puterea de a birui raul, din cunostinta. In toate sa vezi legile lui Dumnezeu si rosturile; in fiecare faptura sa vezi semanata, intrupata acolo, o ratiune divina. Tot asa cum sfintii mergeau printre flori, le auzeau graind despre maretia lui Dumnezeu si le mangaiau cu toiagul: “Nu strigati asa tare! Nu-L preamariti cu atata zgomot pe Dumnezeu!”. Noi nu auzim glasurile lor, dar sfintii le aud. Sau altii care aud glasurile astrelor ceresti, muzica sferelor ceresti… Si, ca un adanc de taina, Adam dobandise toate acestea – fericitul Adam – fara un “inainte de”, fara ceea ce avem noi – un trecut. Cand privim in trecutul nostru, vedem atata intuneric, atata umbra… Adam nu avea acest trecut. Caderea s-a produs mai tarziu. Abia pe urma a venit gandirea trecutului.

Rogu-va sa cugetam numai la aceasta: cata frumusete insufla chipului tau aceasta lumina divina si iubire divina, bunatate, pace si intelegere! E acea frumusete netrecatoare, caci daca frumusetea trupului trece, aceasta frumusete divina, a darurilor dumnezeiesti, a virtutilor, nu trece. Virtutile, cum spun dumnezeiestii Parinti, sunt mai batrane decat noi; pentru ca sunt insusiri dumnezeiesti. De aceea noi marturisim lumina, harul dumnezeiesc necreat si vesnic. Iar tu, vremelnicule, te impartasesti atunci din vesnicia lui Dumnezeu. Aceasta este frumusetea sufleteasca. Sa cugetati la ea, iubitilor! Ea te infrumuseteaza la orice varsta; caci e din vesnicie; ea nu are timp, ea nu are ani. Cu aceasta frumusete a fost zidit Adam, si in adanc se pastreaza in tot omul. Demonul a fost cel care il uratise.

Cum lucreaza demonul in cadere? Ii insufla omului cele ale lui. Mai intai uitarea – uiti de darul lui Dumnezeu; apoi nepasarea, credinta stramba, blasfemia, iutimea, mania, amaraciunea, infurierea (cu furie napraznica), ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de rau, osandirea, intristarea (fara temei), frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizmuirea, slava desarta, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgarcenia, iubirea de materie, impatimirea, trandavirea, micimea de suflet, nemultumirea, cartirea, infumurarea, parerea de sine, trufia, ingamfarea, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, lingusirea, inselaciunea, ironia (cu gand rau), duplicitatea, invoirea cu pacatele patimase, gandirea deasa la ele, ratacirea gandurilor, inmultirea pana la obsesie a gandurilor de la cel rau (obsesia ca nu mai poti scapa; numai Dumnezeu te scapa). Doamne, cand ai in fata aceste doua lumi, abia atunci (dobandind si intelesul lor) simti dorul de a te izbavi. Deslusesti atunci de unde vin aceste ispite, forme ale caderii, care te uratesc, te schimonosesc. Daca atat de frumos arata orice batran, straluminat dinlauntru de virtuti, in schimb, o, cat te uratesc patimile! Daca te-ai putea privi… Oamenii nu doresc sa fie frumosi la chip? Dar frumusetea chipului doar cu sulemeneli – sa ma iertati ca o spun – nu e frumusete. Daca dorim frumusete, sa ne impartasim din darurile dumnezeiesti ale virtutilor divine, care refac in noi chipul dupa care am fost urziti – al Mantuitorului Hristos. Si ori de cate ori, prin ispita, cel rau incearca sa ne intoarca de la harul, de la lumina divina, sa chemam ajutorul lui Dumnezeu; caci, asa cum spune Apostolul Iacov: “Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este” (Iacov 1, 17).

Gandind la acest cuvant, mi-am zis asa: Doamne, de unde vine ceea ce numim noi progres, suis continuu? Vine din lumea aceasta? Daca progresul – retineti ideea! – ar fi din lumea aceasta, atunci, in chip firesc, cu fiecare copil al nostru – care e o unicitate si o noutate – ar trebui sa fie un progres; si, totdeauna, copiii ar trebui sa fie superiori parintilor. Daca unul e om de geniu, fiul lui ar trebui sa fie si mai genial. Dar, din nefericire, nu-i asa. Atunci, Doamne, am inteles cu adevarat ca progresul nu este o taina a lumii acesteia. Nu e din lumea aceasta. Evolutia nu produce un suis din ea insasi, asa cum au incercat sa ne amageasca, sa ne sminteasca, sa ne insele cei din veacul trecut. (Am aflat ca, in prezent, in America nu se mai preda Evolutionismul. I-a luminat Bunul Dumnezeu.) Daca progresul ar fi din lumea aceasta, neincetat am spori noi de la noi insine. Or, nu sporim noi; si e bine. Un american, pe care l-am mai citat – Ian Tattersall –, in lucrarea lui L’émergence de l’homme. Essai sur l’évolution et l’unicité humaine , spune: “Constatam evolutia, dar numai retrospectiv. (…) Natura nu poate evolua din ea insasi; ea e oarba”. Si incheie cartea cu urmatorul cuvant: “Gandul de perfectibilitate (adica noi singuri de am vrea sa ne perfectionam), ieri sau azi, nu-i decat o iluzie”. E uimitor! Daca l-as intalni, l-as imbratisa. Pentru ce? Pentru cinstea, pentru onestitatea lui. Rar s-a scris atat de cinstit de catre un om invatat, care este insusi directorul Institutului National de Antropologie si Istorie a Omului din Statele Unite.

Cand am savarsit deunazi Taina Sfantului Botez, simteam, credeti-ma, harul pe care-l primeste pruncul. Si acest har de la botez, Doamne, e slava, chipul Tau, viitorul si progresul. Nu e cu putinta, iubitilor, schimbarea fara har. Oamenii reusesc sa transfigureze intr-un fel (sau sa intineze) natura; dar ei nu se schimba. Si nu se pot schimba decat atunci cand Mantuitorul – asa cum a aparut in fata demonizatului – se arata in fata noastra, chemat de noi. Chemam harul Lui, sa se oglindeasca in noi chipul Lui. Aici e taina progresului lumii. Trebuie s-o stim si s-o marturisim copiilor nostri, elevilor nostri, studentilor nostri si tuturor.

Astfel ca, desi demonul Il marturisea pe Hristos, blasfemia si ateismul sunt operele lui. Zic Parintii: de pacatele de la trup vom raspunde noi (desfraul, avortul si celelalte), dar pacatele hulirii lui Dumnezeu, ale despartirii de Dumnezeu, acelea vin de la demon. Si adauga Parintii alt cuvant: “Omule, ia aminte! Totdeauna cand esti ispitit de indoiala , de hula impotriva lui Dumnezeu, e de la demon. De acele pacate nu vei fi tu osandit, pentru ca sunt de la demon”. E o mare taina, pe care o descopera Patriarhul Petru al Alexandriei. El a primit pe un pustnic, care l-a intrebat: “Ce sa ma fac, Parinte Patriarh? Ganduri de hula, de necredinta ma bantuie”. Atunci patriarhul i-a spus: “Fiule, linisteste-te. De la demon sunt si mai ales el va fi judecat pentru aceasta. Ca si eu eram framantat, si am mers la Ava Pafnutie …”. Acesta i-a spus patriarhului Petru: “Cand m-au prins pe mine chinuitorii, m-au dus sa ma munceasca pentru marturisirea lui Hristos. Cand ma munceau (era ca o judecata a lui) – cu carlige de fier strunjeau trupul meu – vicleanul diavol imi aducea ganduri de hula spre Dumnezeu, iar eu ii raspundeam cu mahnire si tristete: O, sarmane duh viclean si necurat! Eu sufletul meu si trupul si toata viata mea imi dau chinurilor si mortii pentru Dumnezeu, iar tu imi aduci mie ganduri de hula? Pai de as huli eu pe Domnul Dumnezeul meu dupa vicleanul si vrajmasescul tau sfat, nu mi-as da trupul si sangele meu muncilor si focului pentru Dansul. Si hula ta se va intoarce asupra ta” (asa cum spusese Psalmistul: “Intoarce-se-va rautatea lui la capul lui”).

Multi crestini au fost chinuiti in timpurile din urma, in toate tarile, de cel rau, pentru a-si lepada credinta; e vorba de aceeasi tema din vremea marilor prigoane. Si au rezistat, au supravietuit si au marturisit. Bunule Doamne, asa ne rugam: sa straluceasca in noi lumina fetei Tale! Asa cum Tu, in fata celui demonizat, ai stralucit asupra lui, demonii au fugit si chipul celui zidit de Tine, dupa chipul Tau, l-ai aratat in fata multimilor linistit, senin, luminos, redobandind dragostea si lumina cea dintai. Fa, Doamne, si in noi sa straluceasca frumusetea fetei Tale, lumina Ta, iubirea Ta, bunatatea Ta, pacea Ta, frumusetea Ta! Fa, Doamne, ca ea sa straluceasca si pe fetele acestor oameni, ale noastre si ale tuturor celor care poarta in ei harul Duhului Tau si sunt temple ale Duhului Sfant – asa cum tot Isaac Sirul spune: “Stralucirea Ta, Doamne, din adancul inimii, este darul, plata pe care ne-o faci”! Iar bucuria divina – aceasta ofranda negraita, biruitoare asupra oricarui rau din lume, marturie a adevarului si a luminii – sa nu ne paraseasca niciodata. De la Tine Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Preacurata-Ti Maica si cu toti sfintii. Amin.