Articole

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

foto preluat de pe doxologia.ro

 

EVANGHELIE

Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

 

 

 

cititi si:

- Cuvânt la Duminica a XXXIV-a după Rusalii – a fiului risipitor şi la Duminica a XXXII-a după Rusalii – a lui Zaheu – Sfântul Ioan Maximovici

- Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii – a lui Zaheu (Pr. Ilie Cleopa)

cititi mai mult predici despre Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) pe doxologia.ro

✝) Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ziarullumina.ro

 

Învierea fiicei lui Iair

Învierea fiicei lui Iair este una din minunile lui Iisus, consemnată în Evanghelia după Matei (9:18–26), în cea după Marcu (5:21–43) și în cea după Luca (8:40–56).

Povestea aceasta urmează imediat după Exorcismul din ținutul Gadarenilor. Iair, mai-marele sinagogii, l-a rugat pe Iisus să o vindece pe fiica sa care era pe moarte. După Matei, fiica sa era deja moartă. Pe drumul spre casa lui Iair, o femeie bolnavă din mulțime se atinge de veșmântul lui Iisus și se vindecă pe loc. Aceasta este cunoscută ca minunea vindecării femeii cu scurgere de sânge.

Între timp, fata moare, dar Iisus intră în casă și o readuce la viață pe fiica lui Iair, sau după propriile sale cuvinte, o trezește. În Evanghelia după Marcu, Iisus i-a spus fetei fraza aramaică “Talita kumi” (transliterată în grecește ca ταλιθα κουμ și însemnând: “Fetițo, îți spun ție, scoală-te!“).

 

Interpretări

Donahue și Harrington afirmă că acest episod arată că “credința, în special cea dovedită de femeia cu scurgere cu sânge, poate exista și în situațiile aparent fără speranță“.

Cele două povestiri combinate au fost utilizate ca un exemplu de intercalare, cu una dintre ele inserată în cea de-a doua, și de contrast prin compararea unei femei bolnave de 12 ani cu fetița de 12 ani. Michael Keene precizează că acolo este o legătură între Iair și femeie: “Legătura între ei este credința pe care atât Iair, cât și femeia cu scurgere de sânge o arată față de Iisus“.

Walvoord și Zuck afirmă că: “Ceea ce apare a fi ca o întârziere dezastruoasă în vindecarea femeii asigură restabilirea fiicei lui Iair. Este ordonată în mod providențial pentru a încerca și întări credința lui Iair.” Lang mai afirmă și că: “Această întârziere va servi pentru a încerca și întări credința lui Iair.”

"Raising of Jairus' Daughter" by Paolo Veronese, 1546 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Raising of Jairus’ Daughter” by Paolo Veronese, 1546 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

✝)  Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair)

Şi a venit unul din mai-marii sinagogilor, anume Iair, şi văzându-L pe Iisus, a căzut la picioarele Lui, Şi L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune mâinile tale peste ea, ca să scape şi să trăiască. Şi a mers cu el. Şi mulţime multă îl urma pe Iisus Şi Îl îmbulzea. Încă vorbind El, au venit unii de la mai-marele sinagogii, zicând:

Fiica ta a murit. De ce mai superi pe Învăţătorul? Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai. Şi n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov. Şi au venit la casa mai-marelui sinagogii şi a văzut tulburare şi pe cei ce plângeau şi se tânguiau mult.

Şi intrând, le-a zis: De vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme. Şi-L luau în râs. Iar El, scoţându-i pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce îl însoţeau şi a intrat unde era copila. Şi apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte:

Fiică, ţie zic, scoală-te! Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare. Dar El le-a poruncit, cu stăruinţă, ca nimeni să nu afle de aceasta. Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce. Şi a ieşit de acolo şi a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Marcu 5, 22-24 / 35-43 şi 6, 1

Domnul Hristos a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain şi pe Lazăr. Doar cele trei învieri le găsim consemnate în Noul Testament. În schimb, găsim multe vindecări de boli şi tămăduiri ale demonizaţilor. Când a înviat pe fiica lui Iair, Mântuitorul Iisus Hristos a arătat că moartea este doar un somn. Deşi moartea fetiţei era evidentă pentru mulţi, Hristos-Domnul ţine să prezinte lucrurile într-o altă perspectivă.

După învierea copilei, toţi au fost cuprinşi de o mare uimire. Mulţi dintre noi ne asemănăm cu această copilă, pentru că devenim asemenea morţilor prin păcatele care le săvârşim. Şi atunci El ne prinde de mână şi ne zice: ţie îţi poruncesc, scoală-te!

cititi mai mult despre Învierea fiicei lui Iair si pe en.wikipedia.org

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe Munte – Iubirea vrăjmașilor)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe Munte – Iubirea vrăjmașilor)

Textul evanghelic (Luca 6:31-36)

Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.

Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

cititi mai mult pe: basilica.ro; ziarullumina.ro

cititi si:

- Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor (Parintele Constantin Galeriu)

- Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor (Pr. Ilie Cleopa)

cititi mai multe Predici la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor pe doxologia.ro

"Sermon on the Mount" by Carl Bloch - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Sermon on the Mount” by Carl Bloch – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Corneliu Coposu, schingiuit şi el de torţionarul Vişinescu. Seniorul l-a iertat

Andrei Pricopie – http://epochtimes-romania.com/

25 iulie 2015

Printre cei care au avut neşansa să îl întâlnească pe torţionarul Alexandru Vişinescu, fostul comandant al penitenciarului comunist de la Râmnicu Sărat condamnat cu o zi în urmă la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanităţii, se numără şi seniorul Corneliu Coposu.

Din cei 17 ani de detenţie, în care a fost plimbat prin mai toate temniţele comuniste de notorietate, Corneliu Coposu a stat opt ani într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat, de unde când a ieşit avea dificultăţi de vorbire.

În cadrul unui interviu acordat după eliberarea sa, citat de aktual24.ro, Corneliu Coposu a vorbit despre întâlnirile sale cu torţionarul Alexandru Vişinescu:

Am întâlnit pe un torţionar, cu un grad mare, colonel de securitate care personal, cu mâna lui, m-a chinuit cu bătăi, cu saci de nisip, cearceafuri ude în baie care, nici măcar in procesul meu, in procesul Pătrăşcanu, încercând să mă transforme într-un martor mincinos, împotriva lui Pătrăşcanu. Lucru pe care l-am refuzat cu îndârjire, cu toate chinurile prin care am trecut. Omul asta, după Revoluţie, l-am întâlnit, trăieşte foarte bine, are o pensie mare.

Fiind o figură uşor de reţinut, când m-a văzut a încercat să treacă pe trotuarul celalalt şi l-am oprit. I-am spus: dacă cumva, cândva ţi se va face un proces pentru crimele pe care le-ai făcut personal, te rog să mă chemi de martor. Pentru că eu voi depune că nu eşti apt de închisoare. Pentru ca un subom care s-a putut preta la ceea ce ai făcut dumneata înseamnă că nu are răspundere psihică şi ca urmare eşti de internat în casa de nebuni, nu de băgat în puşcărie.

Nu am nicio ranchiună şi nicio ură faţă de cei care s-au pretat la crimele oribile în cei 50 de ani de comunism. Consider că oamenii care au ajuns să se degradeze până la a chinui pe semenul lui fără niciun fel de justificare şi-au pierdut calitatea de om şi ar fi o onoare pentru ei să păstrezi împotriva lor sentimente de inamiciţie. Trebuie iertaţi. Ca talharul de pe Cruce

Cu altă ocazie, seniorul Corneliu Coposu a descris regimul de exterminare de la Penitenciarul Râmnicu Sărat, unde domnea Alexandru Vişinescu:

Fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală… ferăstruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era şi de neatins la înălţimea la care era situat… În afară de 8 ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare, sau pe tinetă. Nu aveai dreptul să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti… Râmnicu Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie, dar şi un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre… pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia.

Intrau în celulă cinci-şase gardieni, gealaţi înalţi cu bastoane şi băteau toţi deţinuţii pe rând, fără nici o justificare, până cădeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii, erau bătuţi metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bătaie nici Pogoneanu, fost director în Ministerul de Externe care, paralizat pe jumătate, nu putea sta în picioare, era bătut în pat, culcat.

 

Cum si-a iertat IPS Bartolomeu Anania tortionarii, dupa 50 de ani!

Extras din Jurnalul nationalUltimul interviu publicat al Mitropolitului Bartolomeu Anania în România Literară

 

Reporter (Ilie Rad): Aşa cum se ştie, dumneavoastră aţi suferit pentru convingerile religioase o condamnare de 25 de ani, numai în închisoarea de la Aiud petrecând patru ani, din 1960 până în 1964. V-aţi aflat, recent, la Penitenciarul din Gherla, cu prilejul instalării, după 50 de ani de absenţă, a primului preot care să oficieze în închisoare. Acolo v-aţi întâlnit cu un grup de 50-60 de bărbaţi vârstnici, care erau foşti gardieni ai penitenciarelor politice din Ardeal, de la Gherla, Aiud, Deva, Sighet, aflaţi în închisoare pentru a vă cere iertare. Paradoxal este faptul că o parte dintre aceştia erau chiar foştii torţionari ai Înalt Preasfinţiei Voastre. După ce le-aţi vorbit câteva minute, le-aţi acordat iertarea şi i-aţi binecuvântat. Întrebarea este următoarea: Ce rol are iertarea în religia ortodoxă? Există deosebiri, sub acest aspect, în comparaţie cu alte religii? Poate omul săvârşi orice fărădelege, ştiind că păcatele îi vor fi iertate?

 

ÎPS Bartolomeu Anania: Da, poate săvârşi orice fărădelege! Acuma, despre acest episod n-aş vrea să repet, mi se pare că mi s-a mai pus această întrebare, la care am răspuns în ultima întâlnire publică pe care am avut-o, nu de mult, la Teatrul Naţional din Cluj. În genere, nu-mi place să vorbesc – repet şi acum – despre experienţele mele din închisoare, pentru că le-am acordat o anumită valoare morală, pe care nu aş vrea să le-o retrag.

Să ştiţi că important în ceea ce s-a petrecut la Gherla cu acei foşti gardieni ai penitenciarelor politice nu este faptul că eu i-am iertat, ci faptul că ei au simţit nevoia acestei iertări. Adică au căpătat această conştiinţă, cum-necum, de care vă vorbeam, de Raskolnikov. Adică, la vremea când erau puternici şi slujeau puterea, ei erau dumnezeii închisorii! Un şef de secţie era dumnezeul secţiei, n-aveai cu cine vorbi.

El te-ncuia, el te descuia, el te ţinea flămând, el te bătea cu pumnii, te-njura, nu te scotea din bandit. Mă rog, acestea erau zilnice, erau porţiile zilnice pe care orice deţinut le-ncasa, în faţa gardienilor tu trebuia să stai drepţi, să spui “să trăiţi!” ş.a.m.d. Care va să zică ei nu avea câtuşi de puţin decât o conştiinţă să servească stăpânii, care-i plăteau foarte bine.

Uneori veneau la celulă şi ziceau: “Tu simţi, mă? Tu puţi a rahat! Da’ tu vezi că eu miros a parfum?“Da’, domnu’ şef, să trăiţi!” “Da’ tu ştii de unde am eu parfumul ăsta? Mi l-a dat statul, mă!”. Şi spuneau cu foarte multă mândrie că statul le dă parfum, pentru ca să poată ei să suporte duhorile închisorii, în care până la urmă şi ei şedeau. Nu în celulă, în afara celulei, dar între aceiaşi pereţi. Ei bine, aceşti oameni practic se prezuma că nu au niciun fel de conştiinţă morală. Ce conştiinţă morală să le pretinzi?

De pildă eu, la arestare, în 1958, am luat aşa, la repezeală, un cojocel, un pieptar de miel, de oaie, ca să-l am să-mi ţină cald. Şi acest cojocel era căptuşit, pe dinafară, cu o faţă de stofă foarte veche, pe care o aveam de mulţi ani, de la mănăstire. Aşa cum poartă călugării pieptarul acela. Deci, pe dedesubt, era cojocelul şi pe deasupra era această stofă foarte subţire şi mâncată de vreme, de culoare gri, foarte bine îmi amintesc.

Ei bine, am pătruns cu ea în închisoare şi am rezistat la o seamă de percheziţii. Dar, la un moment dat, la Aiud, la o percheziţie – percheziţiile erau săptămânale şi erau înfiorătoare! Ieşeai afară din celulă, cu faţa la perete şi cu puţinele tale lucruri la picioare. Bineînţeles dezbrăcat în pielea goală, pentru că trebuia să fii controlat cu desăvârşire – gardianul, care o fi fost acela, o fi fost de faţă la Gherla sau nu, era numai prezumată prezenţa foştilor mei torţionari, pentru că, practic, nici ei n-aveau cum să mă cunoască pe mine, eu eram un număr din miile de numere, îmbrăcat în haine vărgate şi piele şi os. Şi nici eu n-aveam cum să-i recunosc, pentru că nu mi-am dat niciodată osteneala şi, pe de altă parte, atunci erau tineri, iar acum sunt oameni bătrâni.

Ei bine, acela, care o fi fost, şi-a adus aminte de regulamentul penitenciarului, care prevedea că un deţinut nu are voie să poarte nimic căptuşit! Aceasta pentru securitate, să nu cumva să aibă bileţele, foi de hârtie ascunse între stofă şi căptuşeală. Şi zeghea aceea vărgată era fără căptuşeală, pantalonii fără căptuşeală, nimic, nimic nu avea voie să fie dublu. Şi gardianul şi-a adus aminte de această dispoziţie regulamentară şi a înjurat şi a apus: “Ia uite-l pe ăsta, mă, banditul ăsta ţine o haină căptuşită!” Şi a sfâşiat-o în două.

Deci într-o parte era cojocul, şi-ntr-o parte era zdreanţa aceea, de stofă veche. Aicea intervine conştiinţa. Era la latitudinea lui să decidă. Admit că a trebuit să respecte regulamentul şi că s-a trezit în el conştiinţa datoriei. Dar ţinea absolut de judecata lui să hotărască, atunci, care este căptuşeală şi care nu-i căptuşeală!

Normal era asta: stofa este căptuşeală şi obligatoriu trebuia să meargă la magazie (deci în bruma de bagaj pe care-l aveam, aşa era regulamentul, ce nu este permis să meargă în celulă nu se confiscă; merge la magazie, n-ai voie să te foloseşti de el) şi să-mi lase cojocul. El a hotărât că acel cojocel e căptuşeală şi mi-a lăsat zdreanţa! Şi de-aci, câte ierni am avut, nu mă întrebaţi cum am tremurat!

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este problema individului, adică a insului. Ne imaginăm doar ceea ce se va fi petrecut în ei mai târziu, poate după Revoluţie sau poate când vor fi mers la biserică, vor fi ascultat o predică, vor fi citit o carte (că acela despre care vă vorbesc n-a fost singurul, au fost cam 50-60 de asemenea inşi), ce s-o fi întâmplat în conştiinţa lor nu ştiu, totul s-a petrecut în câteva minute, cert este, important este că ei au simţit, deci şi-au creat conştiinţa vinovăţiei faţă de nişte semeni de-ai lor şi au simţit nevoia să-şi ceară iertare printr-un exponent al acestora, care s-a întâmplat să fiu eu.

Putea să fie altul. Am fost eu, pentru că eram arhiepiscop, pentru că făcusem o slujbă, pentru că vizita mea fusese anunţată din timp şi anunţase chiar comandantul Penitenciarului Gherla, care, la rândul său, pe vremea aceea, fusese şi el comandantul unui lagăr în Delta Dunării şi există în Gherla un preot ortodox care a fost sub comanda lui (acuma-şi dau mâna şi aproape că-şi spun tu, dar amintirile rămân!).

De aceea vreau să vă spun că important nu este faptul că le-am acordat iertarea în numele celor ca mine, ci că ei au simţit nevoia să o ceară. Or, în acest fel – şi nu e vorba numai de ortodoxie, e vorba de creştinism în general, pentru că are la bază Evanghelia, iar în Evanghelie avem aşa:

“L-au întrebat ucenicii pe Iisus: «De câte ori, Învăţătorule, trebuie să ierte omul? De şaptezeci de ori?» Şi El a zis: «Nu de şaptezeci de ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte!»” Ceea ce, practic, însemnează un număr infinit. Ierţi de câte ori poţi să ierţi. Dacă ierţi, ţi se iartă. “Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Aceasta este condiţia înaltă pentru iertare. Este extrem de important.

În viaţa creştină (…) nu te poţi apropia de Sfintele Taine, dacă mai întâi nu ţi-ai iertat duşmanii. Nu este greu, o ştiu din experienţă. Or, în ceea ce mă priveşte personal, eu nu i-am iertat doar ca exponent al creştinilor din fostele temniţe comuniste, ci personal. Adică – şi iertaţi-mă că vă fac această mărturisire – sigur am trecut şi eu, ca mai toţi dintre deţinuţi, prin camerele de tortură, din care ieşeai aproape zdrobit.

Ieşeai aşa, o grămadă de carne sângerândă şi te uitai cum ţi se umflă totul pe tine. Şi în clipa aceea am început să mă rog. Adică în celulă, zvârlit acolo şi părăsit, am început să mă rog. Şi m-am pomenit că mă rog pentru ei, pentru cei care tocmai mă torturaseră. Şi atunci am avut o întrebare de conştiinţă şi m-am întrebat eu, pentru propria mea examinare:

“Îi ierţi pentru că eşti călugăr şi pentru că credinţa şi religia şi biserica ta îţi ordonă să-i ierţi sau îi ierţi pentru că-i ierţi pur şi simplu?”.

Nu vă imaginaţi ce bucurie imensă a zvâcnit în mine, în forul meu interior, în clipa în care mi-am răspuns:

Nu, îi iert pentru că îi iert. Necondiţionat, nu în funcţie de religia mea. Ci îi iert pentru că vreau să-i iert!

Şi, prin această iertare, toată durerea mea căpăta o încărcătură sacră, pentru care am pus-o în faţa lui Dumnezeu şi de care vorbesc uneori şi pe care nu vreau să o retrag, lăudându-mă cu ea. M-am socotit că, venind de la Dumnezeu, prin ei – erau nişte instrumente ale lui Dumnezeu, care a vrut El să-mi arate ceva prin toate acestea.

Aşa încât este extrem de important ca creştinul să aibă această capacitate imensă de a ierta, pentru ca şi el, la rândul său, să capete iertarea lui Dumnezeu, care are puterea nemărginită de a ierta. Dacă vom trăi sub semnul pedepsei, mare lucru nu putem aştepta nici de la viaţa noastră, nici de la Dumnezeu. Dar dacă vom trăi sub semnul iertării, al generozităţii şi al acestei suveranităţi a spiritului omenesc, care este capabil să acorde iertarea chiar în absurd, atunci într-adevăr omul începe să devină fiinţă superioară.

cititi mai mult pe jurnalul.ro

 

Duminica a 6-a după Rusalii – a Sf. Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Fourth Ecumenical Council of Chalcedon (AD 451), 1876 painting by Vasily Surikov

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: basilica.ro; ro.wikipedia.org

 

Duminica Sf. Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic

În prima duminică după data de 16 iulie sunt serbați cei 630 de Sfinți Părinți care au participat la al 4-lea Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon în anul 451. La acest sinod s-a încercat să se lămurească problema importanței naturii umane a lui Iisus Hristos, dar și cea a organizării Bisericii creștine. Decisivă a fost respingerea ereziei monofizite.

Formula pe care o cunoaștem de la Sinodul 4 Ecumenic este aceea că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Firile Mântuitorului sunt neîmpărțite și nedespărțite, au stabilit Sfinții Părinți la Calcedon în zilele împăraților bizantini Marcian și Pulheria.

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conciliul de la Calcedon (451)

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon – sau Conciliul de la Calcedon – s-a întrunit în anul 451 din inițiativa împăratului Marcian, a fost prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului și a reunit aproape 525 de episcopi. Papa Leon I a trimis cinci reprezentanți în frunte cu Sfântul Ierarh Avondios, cel care îi combate pe Eutihie și Dioscor.

Sfinții Părinți reuniți la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon atestă din nou valabilitatea Crezului elaborat de către Sinodul I ecumenic de la Niceea, fac referire la contribuțiile Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol privind Duhul Sfânt, vin cu precizări prin care explică cele afirmate în Crez (subliniind că prin aceasta nu fac modificări ale mesajului, ci doar ajută la o mai clară înțelegere a lui) și interzic modificări ulterioare ale Crezului.

Tot în scopul clarificării doctrinale se subliniază că în Iisus Hristos sunt cele două naturi (divină și umană) și că Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu.

Principala erezie combătută de acest sinod ecumenic a fost monofizismul, concepție răspândită de Eutihie și Dioscor, care afirma că în Iisus Hristos ar fi doar firea divină. Sinodul arată în mod clar că în Iisus Hristos este o singură Persoană, care are însă două firi – divină și omenească – individualizate și totuși unite complet în același ipostas. La baza acestei înțelegeri stă faptul că Sfinții Părinți reuniți la sinod au considerat că îndumnezeirea omului este posibilă numai dacă Mântuitorul și-a asumat în mod autentic și integral firea omenească în ipostasul Său.

Sinodul prezintă textul Crezului și menționează că «nimănui nu îi este permis să producă, să scrie sau să compună orice alt Crez, să gândească sau să învețe pe alții altceva».

S-au adoptat 30 de canoane, cu mențiunile că primele 27 au un caracter disciplinar, că cel de al 28-lea este în fond rezoluția sinodului, neadmisă însă de delegația papei Leon I, iar canoanele 29 și 30 sunt atribuite sinodului în textele vechi grecești.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Conciliul de la Calcedon si pe en.wikipedia.org

 

Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

În Duminica a 6-a după Rusalii este prezentată Vindecarea slăbănogului din Capernaum.

Vindecarea slăbănogului din Capernaum este una din minunile lui Iisus, consemnată în Evanghelia după Matei (9:1-8), în cea după Marcu (2:1-12) și în cea după Luca (5:17-26).

În conformitate cu textul biblic, când Iisus a intrat în Capernaum, locuitorii de acolo au auzit de venirea sa. Ei s-au adunat într-un număr așa de mare că nu mai era loc nici în casă, nici înaintea ușii, iar el le predica lor. Acolo au sosit patru bărbați care aduceau cu ei un slăbănog (un om paralizat). Cum nu puteau să ajungă la Iisus din cauza mulțimii mari de oameni, cei patru inși s-au suit pe acoperiș și au făcut acolo o spărtură pe unde l-au coborât cu patul pe slăbănog înaintea lui Iisus. Văzând credința lor, acesta i-a spus slăbănogului: “Fiule, iertate sunt păcatele tale!

Printre cei care ședeau acolo se aflau și unii cărturari care credeau în ei înșiși că Iisus hulește și că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele oamenilor.

Cunoscându-le gândurile, Iisus le-a spus cărturarilor: “De ce gândiți astfel? Ce este mai ușor a spune acestui slăbănog: Iertate-ți sunt păcatele sau Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar vreau să știți că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele.” Așa că i-a spus slăbănogului: “Îți spun ție, ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta.” Slăbănogul s-a ridicat imediat, și-a luat patul și a ieșit în văzul tuturor. Toți cei de acolo au fost cuprinși de uimire și i-au adus slavă lui Dumnezeu, zicând: “Nu am văzut niciodată așa ceva!

În toate cele trei Evanghelii sinoptice, acest episod este urmat de Chemarea lui Matei.

Hristos vindecând slăbănogul din Capernaum de Bernhard Rode, 1780 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hristos vindecând slăbănogul din Capernaum de Bernhard Rode, 1780 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Textul evanghelic duminical evidențiază în mod deosebit puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de a ierta păcatele și de a vindeca pe cei bolnavi. „Slăbănogul” este de fapt un om paralizat.

Textul evanghelic (Matei 9:1-8)

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iartate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește.

Și Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.

Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere”.

 

articole preluate de pe: basilica.ro; ro.wikipedia.org

Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului)

Vindecarea slugii sutașului

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org;

 

Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului)

Vindecarea slugii sutașului este una din minunile lui Iisus, consemnată în evanghelii. Evanghelia după Matei (8:5-13) și cea după Luca (7:1-10) descriu vindecarea de către Iisus a slugii unui sutaș (centurion) roman din Capernaum. Evanghelia după Ioan (4:46-54) prezintă un caz similar care a avut loc tot la Capernaum, dar precizează că era vorba de fiul unui funcționar regal pe care Iisus l-a vindecat fără să se menționeze dacă Iisus l-a văzut.

Vindecarea slugii sutaşului de Paolo Veronese, sec. al XVI-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vindecarea slugii sutaşului de Paolo Veronese, sec. al XVI-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi ­zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se ­cumplit.

Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi ­slugii mele: Fă aceasta, şi face.

Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în ­întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.
—Evanghelia după Matei

Vindecarea slugii sutașului - foto preluat de pe doxologia.ro

Vindecarea slugii sutașului – foto preluat de pe doxologia.ro

Autorul John Clowes afirmă că folosirea în text a numelor lui Avraam, Isaac și Iacov se referă la gradele de fericire ale oamenilor care sunt admiși la ospățul divin, în care Avraam semnifică gradul celest, Isaac gradul spiritual și Iacov gradul natural.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

cititi si:

- Credinţa unui păgân Îl uimeşte pe Dumnezeu – articol de: Arhim. Nichifor Horia;

- Predică la Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului – Despre puterea rugăciunii pentru aproapele – Pr. Ilie Cleopa

- Predică la Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului – Pr. Nicolae Tănase

Duminica Tuturor Sfinților

Cristos şi sfinţii săi, Fra Angelico (1419), National Gallery, Londra

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Duminica Tuturor Sfinţilor, este prima duminică după Rusalii, fiind denumită astfel pentru pomenirea tuturor sfinţilor trecuţi în calendare şi în sinaxare, care s-au proslăvit de Dumnezeu din iubirea Sa atotcuprinzătoare.

 

Semnificaţie

Această duminică, prima după Rusalii, este o duminică închinată generic tuturor sfinţilor. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor care s-au pierdut în negura veacurilor, s-au uitat, sau ale căror nume au rămas necunoscute.

Denumirea „tuturor sfinţilor” se află şi în Sfânta Scriptură: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.” (Apocalipsa 8:3-4)

Este de remarcat faptul că duminica imediat următoare (a doua duminică după Rusalii) este Duminica Sfinţilor Români, în acest fel fiind întărită comuniunea între sfinţii din toată lumea şi sfinţii din ţinuturile româneşti, care cu viaţa lor au mărturisit pe Hristos şi au făcut să fie lucrătoare în sufletele lor darurile Sfântului Duh.

 

Istoric

Această sărbătoare a fost introdusă mai întâi în Antiohia, în secolul al IV-lea, apoi în Apus în anul 608, unde a fost sărbătorită mai întâi la 13 mai, iar mai târziu a fost mutată la 1 noiembrie (aşa cum se sărbătoreşte în Biserica Romano-Catolică până astăzi, ca Sărbătoarea Sfinţilor). În Biserica Ortodoxă această pomenire, a sfinţilor de pretutindeni şi din toate timpurile, se face în prima duminică după Rusalii.

 

cititi mai mult despre Duminica Tuturor Sfinților si pe: ro.wikipedia.org; ziarullumina.rodoxologia.roen.wikipedia.org