Evanghelia din Duminica a 2-a după Paști (a Sf. Apostol Toma)
Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 20:19-31:
In ziua cea dintai a saptamanii, fiind seara si usile fiind incuiate, acolo unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijlocul lor si le-a zis: Pace voua!
Si, zicand acestea, le-a aratat mainile si coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii vazandu-L pe Domnul.
Atunci Iisus le-a zis iarasi: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi.
Si, spunand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant!
Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate, si carora le veti tine, tinute vor fi.
Insa Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamanul, nu era cu ei cand a venit Iisus.
Deci i-au spus lui ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul! Dar el le-a zis: Daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede.
Si, dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma era impreuna cu ei. Si a venit Iisus, usile fiind incuiate, si a stat in mijlocul lor si a zis: Pace voua!
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele, si adu mana ta si o pune in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios!
A raspuns Toma si I-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu!
Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!
Iisus a facut inaintea ucenicilor Sai si alte multe minuni, care nu sunt scrise in cartea aceasta.
Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si, crezand, viata sa aveti in numele Lui.
„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Încredințarea lui Toma – foto preluat de pe doxologia.ro
Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – 12 Mai 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica a 2-a după Învierea Domnului Iisus Hristos este o duminică cu totul specială, întrucât vine să întărească în credinţă pe cei ce suntem uimiţi de întâlnirea cu Hristos Cel înviat, să ne dea sprijin pentru a înţelege Taina Învierii Sale. Duminica Sfântului Toma ne dă un răspuns tocmai la această perspectivă a Învierii lui Hristos, dar şi asupra dumnezeirii Sale.
Învierea Domnului a fost un moment neaşteptat, greu de crezut, dar mai ales greu de acceptat în ceea ce au constat consecinţele ei. Când noi ne salutăm: Hristos a înviat! şi răspundem: Adevărat a înviat!, nu ne salutăm cu un simplu salut, ci acesta este în acelaşi timp şi o mărturisire de credinţă. Aşadar, pe ce se întemeiază această mărturisire a noastră de credinţă că Hristos a înviat? Evanghelia din Duminica Sfântului Apostol Toma aduce lumină în această privinţă. Din ea aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos intră la Sfinţii Săi Apostoli cu trupul prin uşile încuiate. Legile fizice sunt sfidate de o astfel de relatare. Cum să pătrundă un trup, fie el şi înviat, cum să pătrundă deci materia printr-un zid, prin uşi etc.?
A putut face aceasta pentru că trupul lui Hristos Cel înviat era un trup spiritualizat, umplut în întregime de Duhul Sfânt, era deci un trup pnevmatizat, înduhovnicit, transfigurat. După Învierea Sa din morţi, Hristos Iisus instituie Sfânta Taină a iertării păcatelor. Acesta este un dar dumnezeiesc făcut de Iisus Hristos ucenicilor Săi şi prin ei nouă tuturor, şi anume iertarea păcatelor. Puterea de a ierta păcatele a fost dată ucenicilor ca o împlinire a poruncii săvârşirii Sfintei Euharistii, arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Hristos Domnul, înainte de moartea şi Învierea Sa, instituie Sfânta Euharistie, la Cina cea de Taină, când luând pâinea le-a spus ucenicilor Săi: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor; apoi luând paharul a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Iar după Înviere El instituie Taina iertării păcatelor, ca o împlinire a poruncii săvârşirii Sfintei Euharistii.
Mântuitorul Iisus Hristos a trecut cu trupul prin uşile încuiate şi a intrat la Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli zicând: „Pace vouă!” Deci, după ce prima dată S-a arătat femeilor mironosiţe în dimineaţa Învierii Sale, El se arată acum Sfinţilor Apostoli, în seara Învierii Sale. Când Hristos Se arată întâia oară ucenicilor Săi, Toma nu era prezent, iar Iuda ştim că se spânzurase. Iar când Apostolii i-au spus că l-au văzut pe Domnul şi modul în care El S-a arătat, Sfântul Apostol Toma a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede! (Ioan 20, 25). După opt zile, Iisus Se arată din nou ucenicilor, de data aceasta fiind şi Toma prezent, şi cum Se arată? În acelaşi mod în care S-a arătat prima dată. Pătrunde cu trupul prin uşile încuiate şi i se adresează lui Toma. „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Atunci, Toma a exclamat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Neîncrederea Sfântului Toma (Caravaggio) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Mărturisitor puternic atât al Învierii lui Hristos, cât şi al dumnezeirii Sale
A atins un Om şi a mărturisit că El este Dumnezeu. Ne putem însă întreba: ce nu a crezut Toma? Nu a crezut el oare în Învierea lui Iisus? Unii exegeţi biblici spun că de fapt el nu a crezut modul în care ceilalţi Apostoli i-au relatat că li S-a arătat lor Iisus. Şi anume că a intrat la ei cu trupul prin uşile încuiate. „Am văzut pe Domnul”, i-au spus lui Sfinţii Apostoli. Învieri din morţi mai văzuse Toma: fusese martor la învierea fiului văduvei din Nain, la învierea fiicei lui Iair, la învierea lui Lazăr cel mort de patru zile. Aşadar, nu învierea ca fapt miraculos, minunat l-a determinat pe Apostolul Toma să zică ceea ce a zis, ci consecinţele învierii lui Hristos: adică pătrunderea lui Iisus cu trupul prin uşile încuiate. De aceea a cerut argumente palpabile pentru a se întări în credinţă.
Aşadar, după ce L-a văzut pe Hristos înviat, „îndoiala lui Toma a fost biruită sau vindecată, iar el a devenit un mărturisitor puternic atât al Învierii lui Hristos, cât şi al dumnezeirii Sale. Toma a văzut cu ochii săi trupeşti pe Iisus Cel înviat şi L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut”, arăta Părintele Patriarh Daniel în predica la Duminica a 2-a după Paşti.
După ce a fost încredinţat că Cel care intrase prin uşile încuiate era cu adevărat Hristos Cel înviat din morţi, Domnul Iisus i-a zis lui Toma: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). De aici înţelegem că fericiţi sunt cei care, deşi nu l-au văzut cu ochii trupului pe Iisus înviat, totuşi au crezut în El. În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sublinia: „Credinţa nu este o vedere fizică, trupească, prin simţuri, ci este o vedere spirituală, o cunoaştere a realităţilor spirituale nevăzute şi netrecătoare. Mântuitorul Iisus Hristos îi fericeşte pe cei ce au această putere sau capacitate spirituală de a cunoaşte realităţile nevăzute, de a vedea prezenţa lui Dumnezeu dincolo de vederea fizică, prin simţuri” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Ed. Basilica, 2023, p. 23).
Faptul că Sfântul Apostol Toma a văzut semnul cuielor şi al suliţei pe trupul lui Hristos înseamnă că aceste semne ale Crucii rămân veşnic prezente pe trupul Domnului, ca semne ale iubirii Sale jertfelnice. Hristos le-a arătat Sfinţilor Apostoli semnul cuielor şi al lăncii pe trupul Său înviat, pentru ca ei să fie încredinţaţi că El, Cel ce a pătimit şi a murit pe Cruce, este acelaşi cu Hristos Cel înviat din morţi. „Hristos S-a sculat și de aceea nimeni să nu fie necredincios”.
Şi noi suntem chemaţi să fim mărturisitori puternici ai adevărului Învierii lui Hristos şi să strigăm cu bucurie de fiecare dată când ne întâlnim cu El în biserică, prin Sfânta Euharistie, ca oarecând Toma Apostolul: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Cuvioasa Maria Egipteanca s-a născut la sfârşitul veacului al V-lea. Încă de la vârsta de 12 ani a plecat din casa părinţilor ei şi a mers în Alexandria.
Era tânără şi frumoasă şi a căzut într-o atât de mare robie a plăcerilor, încât s-a făcut ademenitoare multor suflete de bărbaţi tineri şi bătrâni cu desfătările pierzătoare ale desfrânării.
A cincea duminică din Sfântul și Marele Post al Paștilor mai este numită și Duminica Sfintei Maria Egipteanca – pildă a pocăinței și a ridicării omului din păcat prin smerenie și prin post.
Sfânta Maria Egipteanca este pomenită în această zi cu scopul de a ține trează râvna credincioşilor și pentru a le arăta acestora că virtuţile cu care ei sunt chemaţi să-şi împodobească sufletele pe toată perioada postului au fost împlinite, mai întâi, de către toți sfinţii Bisericii:
„Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne dăruiască nouă aceasta în vremea postului; ca în credinţă şi în dragoste să te lăudăm pe tine cu cântări” (Triod, Utrenia Duminicii a cincea din Postul Mare).
De obicei, pomenirea Sfintei Maria Egipteanca se face pe 1 aprilie, la fel cum cea a Sfântului Ioan Scărarul este pe 30 martie – dar și în Duminica a patra din Post. În „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, ieromonahul Macarie Simonopetritul consemnează faptul că aceste două praznice cădeau mereu în timpul Triodului, ceea ce diminua din importanţa lor, mai ales că celor doi sfinți le erau dedicate doar trei stihiri la Vecernie, un canon la Utrenie și nimic mai mult. Prin urmare, transferul în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare atenție acordată acestor doi sfinţi şi o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare.
Prăznuirea aceasta specială a Sfintei Maria Egipteanca a apărut înaintea celei închinate Sfântului Ioan Scărarul, fiind indicată de unele manuscrise ale Triodului începând chiar din secolul al XI-lea, deși această instituire nu a fost de la început una generală în tot spațiul creștin. Pe de altă parte, numeroase documente au continuat să menționeze în cea de-a cincea duminică a Postului Mare doar pomenirea bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, rămasă până astăzi în canonul Utreniei acestei zile.
Pericopa evanghelică a celei de-a cincea Duminici este plină de înţelesuri duhovniceşti pentru viaţa noastră, iar în cultul Bisericii pocăința Sfintei Maria Egipteanca este considerată ca fiind un adevărat chip al pocăinței și al răstignirii duhovniceşti, după cum spune și o stihiră din cadrul slujbei Vecerniei:
„Puterea Crucii Tale, Hristoase, a făcut minune; că şi aceea care mai înainte era desfrânată s-a nevoit cu nevoinţă pustnicească. De unde şi lepădând neputinţa, vitejeşte a stat împotriva diavolului. Pentru aceasta luând şi răsplata biruinţei, se roagă pentru sufletele noastre” (Triod, Vecernia Duminicii a cincea din Postul Mare).
Originară din Egipt, Sfânta Maria a dus, până la un moment dat, o viață de desfrânată. Dorința ei era de a corupe cât mai mulți bărbați, pentru a-și satisface plăcerile trupești. Timp de 17 ani a trăit în desfrânare, iar într-o zi, pe când se adunaseră mulți oameni să meargă la Ierusalim, pe vremea închinării la lemnul Cinstitei Cruci, a cerut și ea să meargă împreună cu tinerii, pe drum continuând să păcătuiască.
Ajunsă în fața cinstitei Biserici, ceva nevăzut o oprea să intre în lăcașul de închinare și, înțelegând că pricina era viața sa păcătoasă, s-a rugat la icoana Maicii Domnului, promițând că dacă va fi lăsată să intre își va schimba viața și va trăi în curăție.
Fiindu-i împlinită rugăciunea, Sfânta Maria a trecut Iordanul și s-a nevoit în post și rugăciune timp de 47 ani în pustie, fiind înconjurată de îngeri și înălțată în sus, în timpul rugăciunilor sale. Lupta cu diavolii și cu patimile era atât de puternică, încât adesea sfânta se punea la pământ și nu se mișca, până când nu se risipea ispita. Sfântul Cuvios Zosima, cel care a găsit-o spre finalul vieții sale și a împărtășit-o, a fost și cel care i-a îngropat trupul în pustie, în secolul al V-lea.
Învățăm, așadar, de la Sfânta Maria Egipteanca, că drumul vieții noastre trebuie să aibă sens unic: dinspre Egiptul păcatului, al morţii şi al sclaviei, spre Ierusalimul Învierii și al Împărăţiei lui Hristos, ghidați fiind de cele patru puncte cardinale ale vieții creștine – dragostea de Dumnezeu, smerenia, milostenia și pocăința – și de un singur indicator: Crucea cea de viaţă dătătoare a Mântuitorului.
Să avem și noi puterea și curajul Sfintei Maria Egipteanca de a parcurge acest drum, ajungând să fim, în cele din urmă, cetăţeni „cu acte în regulă” ai Ierusalimului ceresc!
Texte Evanghelice:
Prevestirea Pătimirilor. Cererea fiilor lui Zevedeu
Marcu 10:32-45
Cererea fiilor lui Zevedeu – foto preluat de pe ziarullumina.ro
În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăși pe cei doisprezece și a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple:
lată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor;
Îl vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.
Și au venit la El lacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine.
Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac?
Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.
Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?
Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza.
Dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.
Și, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan.
Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc.
Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru.
Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor.
Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.
Pocăința femeii păcătoase
Luca 7: 36-50
Pocăința femeii păcătoase – foto preluat de pe ziarullumina.ro
În vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Și, intrând în casa fariseului, a șezut la masă.
Și, iată, era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că Iisus șade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir
Și, stând înapoi lângă picioarele Lui și plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele, și cu părul capului ei să le șteargă. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir.
Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi proroc, ar ști cine e și ce fel este femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.
Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ți spun ceva. Învățătorule, spune! zise el.
Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci.
Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?
Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.
Și întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul capului ei.
Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.
De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește.
Și a zis ei: Iertate îți sunt păcatele!
Atunci au început cei ce ședeau împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta care iartă și păcatele?
Dar Iisus a zis către femeie: Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!
Sfantul Sava cel Nou este un sfant praznuit de Biserica Ortodoxa de doua ori pe an: pe 7 aprilie si in cea de-a cincea duminica a Postului Mare.
Sfantul Sava este ocrotitorul insulei grecesti Kalymnos, unde acesta a si trait in ultimii douazeci de ani, ca preot si duhovnic in obstea de maici de la Manastirea Tuturor Sfintilor.
Inca din timpul vietii sale, Cuviosul Sava a fost cinstit ca un mare ascet, duhovnic, zugrav de icoane si facator de minuni.
Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) a fost un cuvios monah care a trăit în secolele VI-VII (579-649) la mănăstirea de pe muntele Sinai, al cărei egumen a și fost.
Ioan Scărarul este un important Părinte duhovnicesc al Răsăritului, care a lăsat posterității o cunoscută lucrare de spiritualitate cunoscută sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara Raiului (sau Leastvița – după termenul slavonesc).
Duminica a 4-a din Post – a Sfântului Ioan Scărarul; Vindecarea fiului lunatic; Predica de pe munte – Fericirile - foto preluat de pe doxologia.ro
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine.
Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând.
Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie.
Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.
Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.
Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!
Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el!
Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit.
Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare.
După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post.
Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva.
Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia.
Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.
Predica de pe munte – Fericirile
Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 4, 25; Capitolul 5, 1-12
Predica de pe Muntele Fericirilor – foto preluat de pe doxologia.ro
În vremea aceea mulţimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.
Văzând mulţimile, Iisus S-a suit pe munte şi, aşezându-Se, ucenicii Lui au venit lângă Dânsul;
Iar El, deschizându-Şi gura, Îi învăţa zicând:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică.
Iubiți credincioși,
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).
Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: “Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin”.
Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.
Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.
Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).
Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?
Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că “după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori – adică ereticii -, care nu vor cruța turma?“ (Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.
Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.
Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.
Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?
Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.
Iubiți credincioși,
Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.
Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: “Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!” Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.
Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: “Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!” Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiți credincioși,
Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.
Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).
Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.
De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!
Duminica a 3-a din Post – Duminica Sfintei Cruci – Luarea Crucii si urmarea lui Hristos
Textul evanghelic în Duminica a III-a din Postul Mare (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.
Duminica a 3-a din Post - Duminica Sfintei Cruci – Luarea Crucii si urmarea lui Hristos
Asezata la mijlocul Postului Mare, Duminica Sfintei Cruci, are menirea de a-i intari pe crestini in urcusul duhovnicesc:
“Veniti credinciosilor sa ne inchinam lemnului celui de viata facator, pe care Hristos Imparatul Slavei, de bunavoie mainile intinzandu-si ne-a inaltat la fericirea cea dintai, pe care vrajmasul prin placere amagindu-ne, a facut sa fim izgoniti de la Dumnezeu. Veniti credinciosilor sa ne inchinam lemnului prin care ne-am invrednicit a sfarama capetele vrajmasilor celor nevazuti” (Triod).
În Duminica Sfintei Cruci se va oficia Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si se va citi pericopa din Evanghelia de la Marcu in care se vorbeste despre lepadarea de sine si urmarea lui Hristos.
In vechime, aceasta duminica era cunoscuta sub denumirea Praznicul celei de a treia inchinari a Crucii.
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a lăsatului sec de carne)
Înfricoșătoarea judecată - foto preluat de pe doxologia.ro
Textul evanghelic (Matei 25:31-46)
Zis-a Domnul:
Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale.
Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre.
Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit;
Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.
Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei?
Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat?
Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut.
Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui.
Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau;
Străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat.
Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?
El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.
Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.
Duminica Infricosatei Judecati deschide o saptamana pregatitoare pentru inceputul Postului Mare.
Intre duminica aceasta si Duminica izgonirii lui Adam din rai este condensata intreaga istorie a mantuirii neamului omenesc, pentru ca dupa aceea, pe parcursul Postului Mare, timpul acesta al istoriei sa fie cumva rastignit pentru a fi indumnezeit.
De fapt, Duminica aceasta ne ajuta sa gandim ca toti vom muri si ca toti vom ajunge la un moment dat sa fim judecati de Dumnezeu, si avem sansa in timpul Postului Mare, prin pocainta, sa dobandim un raspuns bun la aceasta judecata.
Dupa aceasta duminica, intram in “saptamana branzei”, in care consumul de origine animala este oprit pana la Sfintele Pasti. Zilele de miercuri si de vineri din “saptamana branzei” au dezlegare la produsele lactate si la peste.
Lunea aceasta credincioșii ortodocși vor începe o săptămână specială din punct de vedere duhovnicesc și liturgic. Pentru că Postul Sfintelor Paști este unul aspru, Părinții Bisericii au rânduit ca trecerea de la mâncarea de dulce la cea de post să se facă treptat.
Săptămâna viitoare credincioșii consumă, pe lângă produsele de post, numai lapte, brânză, ouă și pește. Săptămâna aceasta este cunoscută și ca Săptămâna Albă.
„Această perioadă – Săptămâna Albă – încearcă să ne acomodeze pe noi să facem o trecere mai lină de la mâncarea de dulce la mâncarea de post. Să nu uităm, însă, că întotdeauna înaintea lăsatului sec de brânză sau de carne este o săptămână cu harţi, atât miercurea cât şi vinerea, ceea ce înseamnă că Biserica ne dă posibilitatea să consumăm mai multă mâncare de dulce, să primim putere încât să putem posti. Atunci această săptămână albă este o perioadă de pregătire care deja din vechime a rânduit-o Biserica şi ne face să trecem mai uşor, să ne adaptăm cu mâncarea de post încât să nu fie atât de bruscă trecerea de la mâncarea de dulce la cea de post”, a spus Preasfințitul Petroniu, Episcopul Sălajului.
Săptămâna Albă este premergătoare Postului Sfintelor Paști.
„Este o pregătire practic. Ea nu face parte din post. Postul durează 6 săptămâni la care se adaugă Săptămâna Patimilor care are rânduieli aparte. Deci, sunt practic 7 săptămâni de post, iar această săptămâna albă sau a brânzei face ca perioada de aici până la Paşti să fie de 8 săptămâni, cuprinzându-se toate în perioada Triodului, cele 10 săptămâni de la Duminica Vameşului şi Fariseului până la Sfintele Paşti”, a mai spus PS Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, potrivit TRINITAS TV.
Postul nu reprezintă doar oprirea de la mâncarea de dulce.
„Postul de bucate este din când în când pe când postul de păcate trebuie să fie permanent”, a mai subliniat PS Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului.
Miercurea și vinerea din Săptămâna Albă sunt zile aliturgice. În Biserici nu se oficiază Sfânta Liturghie. (basilica.ro)
Duminica Înfricoșătoarei judecăți – foto preluat de pe basilica.ro
Sinaxar la Duminica Lasatului Sec de Carne
În această zi se face pomenirea Venirii a Doua, întru slavă, a Domnului nostru Iisus Hristos.
După cele două pilde din duminicile trecute, pilda Vameşului şi a Fariseului şi pilda Fiului risipitor, dumnezeieştii Părinți au rânduit în această duminică pomenirea celei de a Doua Veniri a Domnului, pentru ca nu cumva omul, aflând din acele pilde despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, să trăiască fără nici o grijă, spunându‐şi:
“Dumnezeu este iubitor de oameni! Dacă mă voi departa de păcat, îndată voi dobândi totulʺ.
Au rânduit deci dumnezeieştii Părinți în această duminică pomenirea înfricoşătoarei zile a celei de a Doua Veniri a Domnului, ca înfricoşându‐i pe oameni prin moarte şi prin aşteptarea chinurilor ce vor să fie, să‐i întoarcă spre virtute pe cei ce trăiesc fără nici o grijă şi să nu se încreadă numai în iubirea Sa de oameni, ci să țină seamă şi de aceea că Dumnezeu este un Judecător drept Care răsplăteşte fiecăruia după faptele lui.
De altfel, trebuia să vină şi Judecătorul sufletelor care au mers mai înainte. Într‐un fel oarecare, sărbătoarea de azi pune oarecum astăzi sfârşit tuturor sărbătorilor, deoarece a Doua Venire va fi cea din urmă faptă din toate cele săvârşite de Dumnezeu pentru noi.
Căci trebuie să avem în vedere că în Duminica viitoare, dumnezeieştii Părinți au aşezat pomenirea începutului lumii şi a izgonirii lui Adam din rai, iar în sărbătoarea de astăzi este pomenirea sfârşitului tuturor faptelor noastre şi al lumii înseşi.
Socotesc că au aşezat această sărbătoare în Duminica lăsatului sec de carne pentru a ne opri, de frica Judecății, de la desfătări şi de la mâncări prea multe şi pentru a ne îndemna spre dragostea de aproapele.
Şi altfel: se pune aici sărbătoarea de față, pentru că din pricina desfătării am fost izgoniți din rai şi am ajuns sub judecată şi blestem, şi pentru că în duminica viitoare avem să fim izgoniți din rai, în chip simbolic, prin Adam, până când va veni Hristos spre a ne duce iarăşi în rai.
Se numeşte a Doua Venire, pentru motivul că întâia oară Hristos a trăit cu trupul printre noi, dar blând şi fără slavă. La a Doua Venire însă va veni din Cer cu minuni mai presus de fire şi cu mare strălucire; va veni în trup ca să fie cunoscut de toți că El este Cel Care a venit întâia oară pentru a mântui neamul omenesc, iar acum a doua oară, ca să‐l judece dacă a păzit bine poruncile ce i‐au fost date.
Nimeni nu ştie când va fi venirea Lui. Domnul a ascuns‐o chiar Apostolilor Săi. Cu toate acestea, a arătat că înainte de venirea Sa vor fi unele semne, lămurite mai pe larg de unii dintre Sfinți. Se spune că a doua venire va fi după trecerea celor şapte mii de ani. Înainte de venirea Lui, va veni Antihrist.
Se va naşte, după cum spune Sfântul Ipolit al Romei, dintr‐o femeie desfrânată, fecioară cu numele, dintre evrei, din seminția lui Dan, fiul lui lacov. Se va purta ca şi cum ar trăi după Hristos, va face minuni, câte a făcut şi Hristos, şi va învia morți. Totuşi, pe toate le va face în chip mincinos, nu cu adevărat; şi naşterea şi trupul şi toate celelalte minuni, după cum zice Apostolul. „Atunci ‐ zice el ‐ se va descoperi fiul pierzării, cu toată puterea şi semne şi minuni mincinoaseʺ (2 Tesaloniceni 2:3‐4).
Dar, după cum spune Ioan Damaschin, nu se va întrupa diavolul, ci va fi om născut din desfrânare. Va lua asupra sa toată lucrarea Satanei şi se va arăta pe neaşteptate. Apoi se va arăta bun şi blând tuturor Va fi atunci foamete mare. Va veni, aşa zicând, în ajutorul poporului; va cerceta dumnezeieştile Scripturi; va ține post şi va fi silit de oameni să primească a fi ales împărat. Va iubi mai cu seamă pe poporul evreu, se va aşeza în Ierusalim şi va zidi templul iudeilor.
Cu şapte timpuri înainte, după cum zice Daniil, va veni Enoh şi llie, propovăduind poporului să nu‐i primească. Antihrist însă îi va prinde şi‐i va chinui, apoi le va tăia capetele. Cei care vor voi să rămână credincioşi vor fugi departe; pe cei care îi va găsi în munți îi va ispiti prin demoni. Dar, din pricina celor aleşi, se vor micşora cele şapte timpuri. Va fi foamete mare; toate stihiile lumii se vor schimba, încât aproape să dispară toate.
După acestea va fi pe neaşteptate venirea Domnului din Cer, ca un fulger, mergând înainte cinstita Lui Cruce. Râu de foc clocotitor va merge înainte, curățind tot pământul de necurații. Îndată, vor fi prinşi Antihrist şi slugile lui şi vor fi dați focului veşnic. La sunetele de trâmbițe ale îngerilor, va veni deodată, de la marginile pământului şi din toate stihiile, tot neamul omenesc în Ierusalim, căci acesta este centrul lumii, şi acolo vor sta tronurile de judecată. Toți oamenii se vor schimba întru nestricăciune cu propriile lor trupuri şi suflete, şi vor avea aceeaşi formă. Înseşi stihiile lumii vor primi o schimbare în mai bine.
Domnul, printr‐un singur cuvânt, va despărți pe cei drepți de cei păcătoşi. Şi vor merge lucrătorii faptelor bune spre a primi viața veşnică, iar păcătoşii, iarăşi, spre a primi chinul veşnic. Şi nu vor înceta niciodată acestea, nici viața veşnică, nici chinul veşnic. Dar trebuie să se ştie că Hristos nu va întreba atunci nici de post, nici de sărăcie, nici de minuni, cu toate că sunt bune şi acestea, ci de cele ce sunt cu mult mai bune decât acestea, de milostenie şi de milă.
Va spune drepților şi păcătoşilor şase lucruri: „Am flămânzit şi Mi‐ați dat să mănânc; am însetat şi Mi‐ați dat să beau; străin am fost şi M‐ați primit; gol am fost şi M‐ați îmbrăcat; bolnav am fost şi M‐ați cercetat; în temniță am fost şi ați venit la Mine. întrucât ați făcut unuia dintre aceşti mai mici. Mie Mi‐ați făcut!ʺ (cf. Matei 25:35‐45) Aceste fapte bune poate să le facă oricine după puterea sa.
Aşadar, atunci toată limba va mărturisi că Domnul este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu‐Tatăl.
Chinurile despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie sunt acestea: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinților; viermele lor nu se va sfârşi şi focul lor nu se va stinge; şi „aruncați‐i în întunericul cel mai dinafară!ʺ (cf Matei 8:12; 22:13; 25:30) Pe toate acestea Biserica lui Dumnezeu hotărât le primeşte.
Biserica lui Dumnezeu socoteşte că desfătarea şi împărăția Cerurilor sunt petrecerea Sfinților cu Dumnezeu, strălucirea ce o vor avea şi urcarea la Dumnezeu; iar chinul şi întunericul şi cele asemenea sunt depărtarea de Dumnezeu şi mustrarea sufletelor pricinuită de conştiința că au fost lipsite, din pricina nepăsării şi a desfătării trecătoare, de strălucirea dumnezeiască.
Cu iubirea Ta de oameni cea negrăită, Hristoase Dumnezeule, învredniceşte‐ne de glasul Tău cel dorit, numără‐ne în rândul celor de‐a dreapta Ta şi ne miluieşte pe noi. Amin.
Icoana Înfricoșătoarei Judecăți de Apoi
Înfricoșătoarea judecată – foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol de Mihai-Alex Olteanu, preluat de pe doxologia.ro
Icoana Înfricoșătoarei Judecăți este una dintre cele mai ample și mai bine conturate scene din întreg ansamblul de fresce al unei biserici sau mănăstiri.
Fiecare icoană a Judecății de Apoi este unică, datorită naturii extrem de complexe a compoziției, cu toate că urmează același model – Cartea Apocalipsei.
Înfricoșătoarea Judecată sau Judecata de Apoi reprezintă Judecata finală a lui Dumnezeu, care se va săvârși la sfârșitul lumii, așa cum este descrisă în Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul.
Icoana Înfricoșătoarei Judecăți este una dintre cele mai ample și mai bine conturate scene din întreg ansamblul de fresce al unei biserici sau mănăstiri.
Fiecare icoană a Judecății de Apoi este unică, datorită naturii extrem de complexe a compoziției, cu toate că urmează același model ‒ Cartea Apocalipsei.
Simbolul sfârșitului lumii este reprezentat întotdeauna pe cer în partea stângă, sub forma unui sul ce este derulat de îngeri.
În partea de sus, central, este reprezentat Domnul Savaot, având de-a dreapta „Ierusalimul cel ceresc”, cu fericirea celor drepți, iar de-a stânga, îngerii Luminii îi aruncă jos din cer pe îngerii întunericului (demonii).
Mântuitorul Iisus Hristos este zugrăvit șezând pe tron, deasupra tuturor, înconjurat de un nimb de raze, având de-a stânga Sa pe Fecioara Maria și în dreapta pe Sfântul Ioan Botezătorul (ca în icoana Deisis) ‒ mijlocitori pentru omenire în ziua Judecății.
La picioarele lor sunt zugrăviți stând în genunchi Adam și Eva, primii oameni de pe pământ.
De ambele părți stau Sfinții Apostoli (câte șase pe fiecare parte), ținând în mâini cărți deschise.
În spatele apostolilor stau îngerii ‒ gardienii cerești.
În centrul icoanei este reprezentată Hetimasia, adică tronul pregătit pentru Judecată.
În jurul Tronului Hetimasiei se află un grup de oameni care se adresează Judecătorului: „Când te-am văzut noi flămând…?” (Matei 25, 44).
Printre acești păcătoși întâlnim inscripții explicative ale neamului din care aceștia fac parte: ruși, greci, etiopieni etc.
De sub tronul lui Hristos iese o mână ce ține în ea mai mulți prunci care simbolizează „sufletele neprihănite ce se află în mâna lui Dumnezeu”.
De un deget al mâinii atârnă o balanță cu care se măsoară faptele oamenilor.
În jurul acestei balanțe, îngerii duc o adevărată luptă cu demonii, pentru sufletul omului ce este prezentat acolo sub forma unui bărbat tânăr, fără veșminte.
Iadul este zugrăvit sub forma unui foc (focul iadului) în care plutește satana, călare pe o fiară. Din ghearele de foc ale fiarei și până la picioarele lui Adam urcă un șarpe lung, zbătându-se, care simbolizează păcatul.
În unele icoane, șarpele apare stilizat sub forma unui râu de foc.
În partea de jos a icoanei apare zugrăvit „Sânul lui Avraam”.
Aici sufletele celor drepți se bucură printre pomii Paradisului. La porțile Raiului, drepții sunt primiți de Sfântul Apostol Petru, care ține în mână Cheile Împărăției.
În partea opusă, în antiteză cu Raiul, se află focul iadului și pedepsele pe care le suferă necredincioșii: „întunericul cel mai dinafară”, „viermele cel neadormit”, „rășina” (smoala).
Central este zugrăvit, legat de un stâlp, un adulterin milostiv care, pentru milostenia săvârșită, este salvat de la pedeapsa veșnică, dar care pentru desfrânare rămâne veșnic lipsit de Împărăția Cerurilor.
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului Risipitor)
Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 15, (11-32)
Zis-a Domnul pilda aceasta:
Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea.
Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări.
Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă.
Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii.
Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta;
Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.
Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.
Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui;
Apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim,
Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri.
Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos.
Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.
Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.
Fiul risipitor și puterea pocăinței
Duminica a 34-a după Rusalii – a Întoarcerii Fiului risipitor – foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei – 01 Martie 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica aceasta este a doua din perioada liturgică a Triodului şi are ca temă pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie de la Luca 15, 11-32, despre Întoarcerea Fiului risipitor.
Ni se pune înainte puterea pocăinţei şi mai ales venirea în sine ce duce la întoarcerea către Tatăl ceresc din ţara îndepărtată a păcatului.
Această parabolă rostită de Domnul nostru Iisus Hristos ne prezintă un fapt de viaţă cu un tată care are doi fii, unul ascultător şi altul neascultător, care se revoltă în faţa autorităţii sale şi cere partea care-i revine din avere.
Tatăl iubitor îi dă partea lui de avere, iar el, la scurt timp, strânge tot ce are şi pleacă într-o ţară îndepărtată unde „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Luca 15, 13).
Venind o foamete în ţara îndepărtată în care se afla fiul risipitor, acesta ajunge să nu aibă ce mânca şi intră în slujba unuia din „locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea” (Luca 15, 15-16).
Aflându-se în lipsuri atât de mari, îşi vine în sine şi hotărăşte să se întoarcă în casa tatălui său pentru a-i cere iertare: „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).
Întoarcerea Fiului risipitor (Rembrandt 1661–1669) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Tatăl iubitor aşteaptă plin de îngrijorare faţă de ce s-a întâmplat cu fiul său risipitor. Văzându-l venind, tatăl iese în întâmpinarea lui şi-l iartă pentru că se căieşte şi-l repune în demnitatea de fiu din care căzuse prin neascultare. Pentru el, tatăl junghie „viţelul cel îngrăşat” şi cheamă pe toţi să se veselească, pentru că „acest fiu al său mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24).
Întorcându-se de la munca câmpului, fiul ascultător află de întoarcerea fratelui său şi este indignat că tatăl l-a primit cu toată cinstea după ce a risipit averea primită de la tatăl său. El nu vrea să participe la ospăţul ce se dă în cinstea întoarcerii fratelui său, de aceea tatăl iese afară şi-l roagă să intre în casă, spunându-i: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 31-32).
Păcatul este aducător de moarte, mai întâi cea spirituală, urmată de cea trupească. Pocăinţa înseamnă înviere din moartea adusă de păcat şi deschiderea drumului către mântuire şi viaţa veşnică.
Exemplul de pocăinţă al fiului risipitor ne este înfăţişat pentru a ne da nădejde că indiferent de profunzimea căderii noastre din cauza păcatelor, căindu-ne prin Taina Spovedaniei, ne ridicăm şi suntem reprimiţi în demnitatea de fii ai Tatălui ceresc.
De pocăinţa oamenilor şi îngerii se bucură. „Căci omul întreg, sinteză a creaţiei, îşi înfăţişează înaintea lui Dumnezeu sufletul şi trupul pentru a-şi mărturisi păcatul. Aşa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creştinul se îndreaptă în timpul Postului Mare spre cer, patria sa, pentru a regăsi obârşia înfierii sale în Tatăl prin Hristos” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediţia a III-a, traducere: arhidiacon Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008).
Tocmai acum, când ne pregătim pentru timpul duhovnicesc al Postului Mare, vreme a ascezei şi pocăinţei, suntem îndemnaţi să ne întoarcem din ţara păcatului, căindu-ne pentru păcatele săvârşite, pentru a ajunge la bucuria edenică adusă lumii de Învierea lui Hristos.
Întoarcerea Fiului risipitor (1773) by Pompeo Batoni – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Acest drum al pocăinţei este calea dreaptă pe care suntem chemaţi să mergem în timpul vieţii noastre. În acest sens, avem modelul de pocăinţă al fiului risipitor, a cărui „căinţă se înfăţişează ca un proces în care omul şi Dumnezeu joacă fiecare un rol necesar şi de neînlocuit. Stă în puterea omului să coboare el însuşi şi să-şi descopere faptele sale ascunse, dar numai Dumnezeu încununează căinţa iertându-i păcatele şi ridicându-l din căderea sa” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Triodul subliniază importanţa exemplului de pocăinţă al fiului risipitor pentru toţi creştinii care cad în păcat şi mai ales trebuie să avem credinţa că prin căinţă Dumnezeu ne iartă. Ea este „cea mai importantă din virtuţile dezvoltate de imnografia Triodului şi constituie aproape întreaga sa substanţă. Ea apare ca articularea mai multor etape: conştientizarea păcatului, întoarcerea mai întâi la sine, iar mai apoi la Dumnezeu, mărturisirea şi iertarea” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Etapele întoarcerii fiului risipitor le trăieşte orice om care se pocăieşte şi cere iertare de la Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Astfel, cum „fiul risipitor poate reveni la sine însuşi mai întâi, iar mai apoi la Tatăl, nu numai conştientizându-şi îndepărtarea şi risipirea, dar şi parcurgând cu osteneală calea care l-a îndepărtat de patria sa” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat), şi creştinul înţelege că, părăsindu-L pe Dumnezeu prin păcat, pierde şi Raiul pentru care a fost creat. De aceea, căindu-se, se întoarce la Tatăl ceresc, Care-l primeşte în patria cerească pregătită pentru oameni de la întemeierea lumii.
Duminica Întoarcerii Fiului risipitor „dezvoltă în principal o învăţătură privitoare la căinţă, dar şi la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici şi la restaurarea omului în demnitatea sa originară de fiu” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Omul prin pocăinţă se întoarce la Dumnezeu din ţara îndepărtată a păcatului şi este primit în casa iertării, Biserica, spaţiul mântuirii prin care dobândim Împărăţia cerurilor.
Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului)
Evanghelie lui Luca 18, 10-14
Zis-a Domnul pilda aceasta:
Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș.
Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș.
Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.
Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!
Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.
Cuvânt la Duminica a XXXIII-a după Rusalii – a Vameşului şi a Fariseului (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) – foto preluat de pe doxologia.ro
Să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I Lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.
Smerenia nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Apostolul Pavel: „Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iar pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul.
Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Şi ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul din Evanghdie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul.
Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte de semeţia altora. Căci noi şi de la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocură, s-a dezbrăcat de păcate şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iar acela nu.
De această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciuidilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei şi păcatele sale i s-au iertat.
Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima din care ieşeau şi aflând-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni. Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul.
Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să dobândească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite?
De aceea, vă rog şi vă îndemn…, să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.
Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi de ele, să te duci de acolo curăţit şi să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare. Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Marcu 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit”.
El nu vorbeşte numai de şedere, ci de şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia de a fi mai cinstiţi decât alţii şi de a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi răbda acestea, nu stă în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste, ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceştia? Vrem să vedem cine sunt acei fericiţi şi de trei ori fericiţi, care vor dobândi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât de mărit? Ascultă ce zice Domnul! Când ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora.
El a strigat către dânşii şi a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iar între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai de pe urmă decât toţi” (Marcu 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori.
Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiţilor şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei.
Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor! Amin.
Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și a Fariseului în duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet și cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfățișări are și cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privință. Prin aceasta se va cunoaște câte capete are această înfricoșată fiară a mândriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cât de pestriț și primejdios este acest păcat.
Mândria este lepădătoare de Dumnezeu
Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: „Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învățătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieșirea din minți, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neștiință de îndurare, amară luătoare de seamă a greșelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, București, 1980).
Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat și prin cine a intrat în lumea de sus și în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaște, fiindcă numai El știe când au căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei și a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui proroc Isaia în această privință: „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt peste munții cei înalți care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt” (Isaia 14, 13-14).
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui și a celorlalți îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: `Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineața, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile… Și iarăși: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului” (Isaia 14, 15). Și iarăși zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: `Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta și multa veselie a ta, sub tine voi așterne putrejune și rămășița ta vor fi viermii” (Isaia 14, 11).
Vicleniile păcatului mândriei
Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi și dacă vom cerca cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este „amară luătoare de seamă și judecătoare fără de omenie a păcatelor altora”. Sfânta Evanghelie ne arată că fariseul, stând în biserică, așa se ruga întru sine: `Dumnezeule, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat”. Dar ce fel de mulțumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați etc.? După cum se cunoaște, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieșeau cuvintele lui pline de îndreptățire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26).
Fariseul mulțumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima și cu mintea sa se mândrea foarte mult și din prisosința inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă, defăimând pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați și păcătoși.
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că „necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima” (Pilde 16, 6) și că „înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și toate urmele lui le cunoaște” (Pilde 5, 21). După învățătura Sfinților Părinți trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre.
La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă și trâmbițează înaintea oamenilor faptele sale cele bune și defaimă, osândind pe ceilalți oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor și să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare și lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: `Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50). Oare nu ne învață și Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din Postul Mare, zicând: „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu…?”. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui și osândește păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: `Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia și lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privința postirii, ne învață dimpotrivă: Tu, însă când postești să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci și cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: `Postesc de două ori pe săptămână” (Luca 18, 12).
Să urmărim și celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, același lucru îl face și cu milostenia: `Dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învață: `Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns și Tatăl tău care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).
Aşezarea smerită şi vrednică de laudă a vameşului
După ce am vorbit despre mândria și lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minții noastre și spre așezarea cea smerită și vrednică de laudă a vameșului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: `Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Vedeți, frații mei, că vameșul stătea departe de jertfelnic și nu îndrăznea nici ochii să-și ridice către cer; ci își bătea pieptul și din inima lui smerită și zdrobită, zicea cu căință: `Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”. O, fericite vameșule, tu, cu rugăciunea ta smerită din adâncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tâlharul de pe cruce care a strigat din inimă: `Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!” (Luca 23, 42).
Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și a Fariseului în duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.
Și dacă mândria a făcut pe îngerii neascultători diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înțelegem că precum căderea și moartea noastră au venit prin mândrie, tot așa pocăința, mântuirea și nemurirea noastră încep întâi prin smerenie. De aceea s-au și rânduit de Sfinții Părinți trei duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului și Marelui Post al Paștilor. Începutul pocăinței și al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameșului. De aceea, frații mei, știind că mândria a creat iadul și a aruncat pe îngerii căzuți și pe oamenii nepocăiți în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început bun de pocăință și să urmăm vameșului pocăit, iar nu fariseului mândru.
Smerenia este cel mai bun leac pentru creștinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărților sfinte și prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiți.
Duminica a 32-a dupa Rusalii – a lui Zaheu Vamesul, ne arată cum schimbarea modului de a fi al unui bogat poate să-i aducă mântuirea, când din om lacom devine om milostiv.
În Evanghelia din duminica lui Zaheu, Mântuitorul ne învaţă ca niciodată să nu ne pripim în a judeca pe cei despre care ştim că sunt păcătoşi, pentru că noi nu putem să-i cunoaştem complet, aşa cum numai Domnul o poate face, să nu judecăm după aparenţe pe cineva. (Patriarhul Daniel)
Pilda lui Zaheu Vameșul – foto preluat de pe doxologia.ro
Ev. Luca 19:1-10:
În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon
Și iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși,
Căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură.
Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă.
Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.
Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se.
Și, văzând toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.
Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.
Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam.
Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.
Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii – a lui Zaheu (Pr. Ilie Cleopa)
Dumnezeu este atotștiutor și cunoscător al inimilor noastre. El ne știe înainte de a ne naște. El cunoaște și vede cugetele minții și inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez și până în clipa morții, îngerii noștri păzitori scriu faptele și gândurile noastre bune și rele, iar în ceasul morții ne însoțesc până la scaunul judecății, în fața Dreptului judecător, Iisus Hristos.
Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 – 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX – Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa” – foto preluat de pe doxologia.ro
“O adâncul bogăției și înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui!“ (Romani 11, 33)
Iubiți credincioși,
Una din însușirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotștiința Sa, prin care toate le știe și de toate poartă grijă. Această știință atotcuprinzătoare nimicește știința și înțelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).
În Sfânta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzând pe Mântuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameșilor din Ierihon, s-au aprins de mânie asupra Domnului și cârteau că „a intrat să găzduiască la un păcătos“ (Luca 19, 7). Și aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoși pe toți vameșii care adunau impozitele împărătești și făceau multe nedreptăți în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mântuitor, știutorul inimilor și cunoscătorul gândurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscând de departe credința cea mare a lui Zaheu și așezarea cea bună a sufletului său, văzându-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: „Zahee, grăbește-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta“ (Luca 19, 5).
Pilda lui Zaheu Vameșul – foto preluat de pe doxologia.ro
În multe părți ale Sfintei Scripturi și în multe părți ale zidirii Sale, se arată știința cea fără de margine a Atotputernicului și Preaânțeleptului Dumnezeu. Așa vedem că Mântuitorul, cunoscând așezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale și stătea la puțul lui Iacov. În acel timp a venit și femeia samarineancă să scoată apă și prin cuvintele Lui cele dumnezeiești, a fost vânat sufletul ei la credința în Hristos și prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altădată venind Mântuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit și cei ce strângeau dajdia pentru templu și au întrebat pe Apostoli, zicând: „Învățătorul vostru nu plătește darea?“ (Matei 17, 24)
Auzind Mântuitorul, a zis lui Petru: „Mergând la mare aruncă undița ta și la peștele care se va prinde întâi, deschizându-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul și dă-l lor pentru Mine și pentru tine“ (Matei 17, 27). Cine nu poate înțelege de aici cât de nemărginită este înțelepciunea lui Dumnezeu, că și cele ce sunt în pântecele peștilor de față sunt înaintea Lui.
Dumnezeu care știe gândurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutând spre credința și râvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicând: „Zahee, grăbește-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu“ (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu când Mântuitorul a venit în casa lui? Știind că este socotit de toți om păcătos și văzând pe mulți invidioși că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator și nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mântuitorul: „Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“ (Luca 19, 8).
Vedeți osârdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeți ce face o inimă care iubește pe Dumnezeu, când vine întru cunoștința păcatelor sale? Vedeți cum se făgăduiește să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptățit, spre a câștiga milă și îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în fața Mântuitorului de nedreptățile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat și dator și așa făgăduiește ca să dea jumătate din averea sa la săraci și dacă a nedreptățit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult.
Mustrarea conștiinței i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărâ singur acest mijloc de îndreptare în fața Preaînduratului nostru Mântuitor. Această hotărâre a lui de îndreptare a fost primită de știutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale și ca o arvună a mântuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 9).
O, fericite Zahee, câtă milă și îndurare ai câștigat de la Dumnezeu prin râvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta și iertarea păcatelor tale, căci nu numai mântuirea casei tale ai câștigat, ci și fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotărând din toată inima ta că te vei face milostiv și drept, urmând lui Avraam cu credință și făgăduință, și Dumnezeu a primit pocăința ta, căci cercătorul inimilor fiind de față la a ta mărturisire din inimă, ți-a socotit ție ca o împlinire desăvârșită a datoriilor tale și fiul lui Avraam te-a numit pe tine.
Iubiți credincioși,
La Dumnezeu nu există nici neștiință, nici neputință. El pururea privește în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: „Tu singur știi inima tuturor fiilor omenești“ (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu și la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, când zice către Samuel: „Să nu te uiți la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la față, iar Dumnezeu se uită în inimă“ (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul și Atotștiutorul nostru Mântuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu și văzând în inima lui dragoste mare, credință, evlavie și râvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mântuirea casei lui și pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cârteau că Domnul „a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos”, i-a încredințat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. De aceea a zis: „Că a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: „Că de mila Domnului este plin tot pământul și îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui” (Psalm 32, 5).
Știința cea atotcuprinzătoare și fără de margine a lui Dumnezeu privește spre toate inimile oamenilor și dacă vede o inimă înfrântă și zdrobită pentru ceea ce a greșit înaintea Lui nu o pedepsește (Psalm 50, 18), ci cu mila și cu darul Său o luminează și o păvățuiește la calea mântuirii. Dacă bunătatea și mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greșiți și smeriți cu inima care sunt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mântuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi „Toți multe greșim“ (Iacob 3, 2) și „Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu“ (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit și întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfântul Botez și fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăință? Știm iarăși din Dumnezeiasca Scriptură că „Dumnezeu celor mândri la stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har“ (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos știa cu adevărat păcatele lui Zaheu vameșul, dar a văzut și marea lui smerenie și râvnă pentru pocăință. De aceea a venit să găzduiască în casa sa și l-a învrednicit de iertarea păcatelor.
Iubiți credincioși,
Pocăința casei lui Zaheu din Sfânta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creștină din zilele noastre, pentru noi toți care suntem fii ai lui Dumnezeu după har și oameni păcătoși după fapte. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu și pocăința prin care suntem miluiți și iertați, nimeni dintre creștini nu ar putea fi mântuiți. Dumnezeu care ne-a creat ne oferă în dar mila și dragostea Lui de Tată, iar noi ca fii trebuie să-i oferim pocăința noastră, smerenia noastră, lacrimile noastre de căință, spovedania și părăsirea păcatelor.
Dumnezeu este atotștiutor și cunoscător al inimilor noastre. El ne știe înainte de a ne naște. El cunoaște și vede cugetele minții și inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez și până în clipa morții, îngerii noștri păzitori scriu faptele și gândurile noastre bune și rele. El ne numără pașii pe care-i facem la biserică, la pocăință, la cercetarea bolnavilor sau la săvârșirea faptelor rele. Iar în ceasul morții, îngerii noștri păzitori ne însoțesc, împreună cu faptele noastre bune și rele, până la scaunul judecății, în fața Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieții noastre ne-am spovedit păcatele la preoți, dacă le-am părăsit și am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebați și osândiți pentru păcatele mărturisite și ispășite. Iar dacă vom muri nepocăiți, adică nespovediți și în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?
Pocăința vameșului Zaheu este un model de pocăință pentru toți creștinii și este singura cale de îndreptare și împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Să cugetăm împreună cu Zaheu vameșul. Era cel mai lacom și mai zgârcit dintre iudei, că asuprea pe săraci și pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie și nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conștiință pentru păcatele sale, căuta un povățuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Și când a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credință să-L vadă măcar de departe. Și fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.
De acolo de sus el privea spre Hristos Mântuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Și cunoscând că se căiește din inimă de păcatele lui și dorește să se mântuiască l-a chemat la Sine: „Zahee, grăbește-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!“ Deci îndată a coborât și L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mântuitorul în casa unde își adunase atâtea averi furate de la săraci și văduve! Dar îl mustra conștiința pentru păcatele făcute și de aceea, silit de conștiință, a început să-și mărturisească singur păcatele și să-și ia de bună voie aspru canon: „Iată jumătate din averea mea o dau săracilor și de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!“
Vedeți ce a făcut Zaheu vameșul? Întâi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi și-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi și-a luat singur canon de pocăință pentru cele făcute și la urmă Mântuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam!“ (Luca 19, 9).
Așa trebuie să facem și noi, frații mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toți suntem biruiți de lăcomie, de zgârcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăință. Încă și casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca și în noi, stăpânește mândria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrânare, pentru beție, pentru cele trecătoare. De aceea sunt și atâtea boli, certuri și dezbinări în familiile creștinilor, pentru că puțini mai sunt care caută din inimă pe Dumnezeu și doresc cu adevărat mântuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creștină mai slăbită și robită de păcate ca acum.
Dar Dumnezeu, care știe toate și privește în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăință și dorește să intre în casa sufletului nostru.
Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăință. El vine la noi prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, care se sfințește și se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.
Dacă ne vom strădui să mergem cât mai regulat la biserică, dacă ne vom plânge păcatele și le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rânduit și vom primi cu evlavie Trupul și Sângele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu și El Însuși va veni la noi și ne va zice: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că și acesta este fiul lui Dumnezeu după dar“. Amin.
Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)
Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 8: 26-39
În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei.
Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte.
Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!,
Fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie.
Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el.
Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc.
Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit.
Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat.
Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate.
Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat.
Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.
Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi.
Iar bărbatul din care ieșiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând:
Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.
Diavolul nu își face niciodată prieteni, ci numai sclavi
În pericopa de astăzi, pe de o parte, Îl vedem pe Hristos ca un Eliberator și Tămăduitor, iar, pe de altă parte, vedem mulțimea concetățenilor demonizatului, pe ghergheseni, „înfricoșați” de ceea ce văzuseră: vindecarea și eliberarea demonizatului. Mai mult decât alte vindecări, mai ales cele care îndreptau infirmități trupești, vindecarea demonizaților este mai mult decât o tămăduire: este prin excelență eliberare din robia duhurilor celor rele, care deveniseră stăpânii celor pe care-i chinuiau. Așa a fost și în cazul fiicei cananeencei, în cazul fiului lunatic, al Mariei Magdalena, cea care va deveni mai târziu mironosiță.
Vedem, așadar, puterea nemăsurată a lui Dumnezeu care, printr-un singur cuvânt, alungă demonii și descoperă neputința lor deplină în fața Mântuitorului. Totodată, mai vedem cât de distrugători pot fi demonii nu doar față de oameni, ci chiar și față de animale, iar în ultimul rând ne este prezentată, ca un avertisment, reacția necredincioșilor gadareni la această minune uluitoare – Dumnezeu ne lasă libertatea de a alege să-L urmăm sau, în mod tragic, să Îi cerem să plece.
Domnul Hristos împreună cu apostolii ajung în ținutul Gadarenilor, după un episod dramatic în care o furtună teribilă i-a îngrozit pe ucenici, în ciuda prezenței lui Iisus în fragila ambarcațiune de pe Marea Tiberiadei (Luca 8, 24). Mântuitorul îi mustră pentru necredință, arătându-le că, atunci când El le este alături, nu au de ce să se teamă. După furtuna de pe mare, ucenicii se confruntă cu altă cumplită furtună, de această dată de natură duhovnicească, fiind întâmpinați de „un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27).
Omul este creat pentru Dumnezeu pentru a fi liber
Omul este creat pentru Dumnezeu pentru a fi liber și pentru a răspunde chemării Sale, iubirii Sale. Atunci când omul nu răspunde acestei chemări, pe de o parte, ratează întâlnirea cu Dumnezeu, iar, pe de altă parte, intră în cumplita robie față de tatăl minciunii și ucigașul de oameni. A treia cale pentru om nu există! Fie în comuniune cu Dumnezeu, fie în robie cu diavolul. În cazul demonizaților, vedem această robie în aspectele sale cele mai brutale, cele mai fățișe.
În cazul acestui om, părtășia cu puterile întunericului a dus la o triplă alienare: de societatea în care trăia – avându-și de acum locuința în morminte; de familie, trăind într-o solitudine sfâșietoare, neavând o „casă”; și de sine însuși, ajungând la o pierdere ireversibilă a identității și o degradare cumplită a chipului lui Dumnezeu în om, renunțând și la cele mai elementare semne ale umanității, hainele.
Demonizatul era într-o condiție extremă, iar aceasta deoarece se afla sub robia nu doar a unui duh diavolesc sau a doi, trei, ci, așa cum vom afla în continuare, a unor legiuni întregi de duhuri rele. Cu toate că se afla sub stăpânirea completă a acelor legiuni, iată că acest suflet chinuit nu era ucis, așa cum ar fi putut cu ușurință să facă legiunile de diavoli, ci se afla ținut în această agonie zbuciumată. De ce? Ca să insufle groază omului și sentimentul de putere căreia nu i te poți opune.
Aceasta este „închinarea” pe care o cere diavolul de la om: spaimă și groază paralizantă, sentimentul neputinței. „Orice rezistență este inutilă” – ar putea fi rezumat mesajul transmis de legiunile de duhuri rele care ocupă și astăzi văzduhurile. „Nu are nici un sens să ni te opui” – ne transmit neîncetat prin purtătorii lor de mesaj aceste legiuni în toată vremea.
Atunci când demonizatul l-a văzut pe Mântuitorul, a strigat cu obrăznicie, dar și frică: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui”. Este uimitor să vedem cum demonii, plini de nebunie și obrăznicie, își recunosc destinul inevitabil (cf. Matei 25, 41), știind că vor fi aruncați în gheenă, dar totuși nu se schimbă. La fel, unii oameni, cuprinși de duhul potrivnic, știu cine este Hristos și cunosc poruncile Lui, dar refuză să se schimbe, iar frica lor nu este acea teamă de Dumnezeu care aduce înțelepciune (Pilde 1, 7), ci groaza unui suflet împietrit în necredință care se împotrivește îndreptării.
Rolul celui rău este de a dezintegra sufletul
Mai departe, atunci când Domnul l-a întrebat pe demonizatul din Gadara: „Care este numele tău?”, iar răspunsul primit este „Legiune”, vedem mai întâi cum demonii dezvăluie pierderea identității acestui om, deoarece în Sfânta Scriptură a fi numit (a primi un nume) înseamnă a avea o identitate personală și unică, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Rolul celui rău este tocmai acela de a distruge această unicitate, de a dezintegra sufletul și de a-l împinge într-o existență fără „cămin” – în deșertul demonilor, departe de stabilitatea și relațiile pe care le avem ca ființe umane și cu Cel de Sus. Această stare de dezintegrare profundă este semnul clar că nici o persoană nu poate rămâne întreagă și echilibrată dacă îngăduie, sub orice chip, părtășia cu întunericul. Orice „alianță” cu răul, fie ea voluntară sau involuntară, conduce la divizare interioară și exterioară, fragmentare deplină și în cele din urmă la o derivă inevitabilă înspre abisul răutății. Fiindcă diavolul nu are prieteni, ci doar sclavi și cel care consideră că poate să fie în sfera de influență a celui rău (prin magie, vrăjitorie, adicții de tot felul, cârdășie cu lumea interlopă, exploatare a semenului și multe altele) și să rămână întreg se înșală amarnic!
Apoi mai vedem cât de importantă este Taina Spovedaniei, Taina Mărturisirii, Taina Pocăinţei. Odată verbalizat cu pocăință, răul își pierde puterea. Leacul pentru această otravă a sufletului, acest monstru cu multe capete care ne amenință sufletele, îl reprezintă pocăința sinceră și profundă, rugăciune neîncetată și post, primirea Sfintelor Taine. Doar așa putem scăpa de înșelăciunile antihristice ale demonilor necurați. Așa cum spune Mântuitorul, „acest fel de demoni nu iese decât prin rugăciune și post” (Matei 17, 21). De aceea, Sfânta Biserică a rânduit posturile de peste an, întărite cu rugăciuni stăruitoare şi neîncetate, ca arme duhovnicești împotriva puterilor răului și unelte de luminare şi sfinţire a sufletului în lupta pentru mântuire.
Fără îngăduința lui Dumnezeu, îngerii căzuți nu au nici o putere
Domnul Hristos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a permis ca demonii să intre în porci pentru a ne arăta că fără îngăduința lui Dumnezeu îngerii căzuți nu au nici o putere asupra creației sau a omului. În al doilea rând, demonii, paradoxal, admit existența vieții de după moarte, un adevăr pe care mulți dintre noi îl negăm sau îl punem la îndoială, întrebând: „Cine s-a întors de acolo să ne spună?”. Iată că diavolul, martor al adevărurilor veșnice, chiar dacă împotriva interesului său, recunoaște realități pe care noi, creștinii, le ignorăm adesea. El admite existența iadului, recunoscând adâncurile ca loc al chinului veșnic. Apoi, în al treilea rând, îngăduind demonilor să intre în turma de porci, Mântuitorul îl arată pe Satana ca fiind „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Părintele Nicolae Steinhardt merge mai departe și afirmă că cel rău este și tatăl iluziilor – „pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor. Pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis – angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) – într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 97-98).
De fiecare dată când păcătuim și urmăm dorințele noastre în locul poruncilor lui Dumnezeu, ne înstrăinăm de adevăr. Hristos nu doar că l-a vindecat pe omul demonizat, dar a adus judecată asupra celor care creșteau porci, încălcând legea iudaică, arătându-le greșeala. În loc să vadă în această faptă un prilej de îndreptare și eliberare, oamenii au reacționat cu teamă și respingere, concentrându-se doar pe pierderea lor materială.
Omul păcătos fuge asemenea lui Adam
De multe ori, păcatul creează în sufletul omului o stare asemănătoare cu cea a crescătorilor de porci din ținutul Gadarenilor. Omul păcătos, în loc să alerge la Hristos cu credință și nădejde de mântuire, fuge și se ascunde, asemenea lui Adam în grădina Edenului, după cădere. El încearcă să se ascundă nu doar de Dumnezeu, dar și de sine însuși și de ceilalți, refuzând confruntarea cu propriile păcate. Astfel, el trăiește o dramă interioară, o suferință tăcută, alegând să rămână în mizeria păcatului, în loc să găsească eliberare și pace în brațele lui Hristos. Aceasta este capcana păcatului: în loc să ne împingă spre pocăință, adesea ne aruncă în izolare și disperare.
În contrast cu cei care au fugit când au văzut puterea lui Dumnezeu, ne putem aminti de o altă întâmplare, când cineva și-a văzut păcatul, dar nu a fugit, ci a mărturisit cu curaj. Sfânta Fotinia, femeia samarineancă de la fântâna din Sihar, după ce Domnul i-a arătat că îi cunoaște toate păcatele, nu s-a ascuns, ci a fugit în cetate și a proclamat: „Veniți, vedeți un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut: nu este acesta Hristosul?” (cf. Ioan 4, 29). Ea a reacționat cu dragoste și credință, devenind întocmai cu apostolii.
Dar crescătorii de porci, văzându-și profitul pierdut, au fugit nu din dorința de schimbare sau propovăduire, ci pentru a-și apăra interesele materiale, raportând superiorilor lor pierderea lor ilicită. Ei au văzut puterea lui Dumnezeu, dar s-au temut, pentru că nu voiau să își schimbe modul de viață. Hristos cere de la fiecare dintre noi o transformare profundă, o schimbare esențială, iar cunoașterea Sa necesită o reacție – să acționăm în conformitate cu Lumina pe care o primim prin credință și prin Botez!
Care este efectul vindecării demonizatului? Care este efectul atingerii harului lui Dumnezeu de un suflet chinuit? „Au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus.”
Viaţa creştină începe prin recunoaşterea smerită a harului primit
Vedem în Evanghelie cum omul eliberat de legiunea de demoni stă acum la picioarele lui Hristos, îmbrăcat și cu mintea limpede, recunoscând cu adâncă mulțumire minunile pe care Dumnezeu le-a săvârșit pentru el. Așa începe viața creștină: printr-o recunoaștere smerită a harului primit și o dorință de a rămâne în prezența Domnului.
Totuși, să nu uităm că există un pericol ascuns despre care Domnul ne avertizează în alt loc din Evanghelia după Luca: pericolul unui suflet curățit, dar care nu își trăiește pocăința. „Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 24). De aceea, omul eliberat de păcat are datoria de a începe o viață de virtute, de a păstra harul primit și de a trăi în ascultare față de Hristos, în Sfânta Sa Biserică.
„Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare.”
Cât de șocantă este reacția concetățenilor săi! Cât de diferit ar fi trebuit să fie răspunsul oamenilor din Gadara! Ei ar fi trebuit să se bucure și să-I ceară Domnului să rămână cu ei, așa cum au făcut samarinenii când Sfânta Fotinia le-a vestit despre Hristos. Dar în loc să fie recunoscători pentru eliberarea lor de păcat, crescătorii de porci au văzut doar pierderea materială. Domnul nu le-a distrus viețile, ci doar acel lucru care îi ducea la pieire, dar ei au refuzat darul Vieții adevărate.
Robia faţă de Mamona are adesea un aspect deghizat
De multe ori robia față de stăpânitorul acestei lumi, cum Îl numește Mântuitorul, față de Mamona, nu este atât de fățișă. Are un aspect deghizat. Deseori, preaiubiții mei, se prezintă chiar în chipul cucerniciei, iar atunci avem de-a face cu un duh antihristic, ce imită viclean originalul. Este o robie față de cele ale lumii. Așa se explică reacția gherghesenilor. Ei sunt „înfricoșați” de libertatea pe care o aduce Hristos. De posibilitatea de a se rupe de robia față de Mamona și față de toate vicleniile acestei lumi. Într-un fel, gherghesenii au intuit că Mântuitorul nu doar a performat o vindecare a unui sărman bolnav. Acolo a fost mai mult, mult mai mult: o biruință asupra întunericului, asupra minciunii, asupra răutății. Iar ei nu voiau să facă parte din acest război nevăzut. Nu voiau să-și schimbe viețile, să se rupă de legăturile, atașamentele care-i țineau prizonieri în această lume.
Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 18-20).
Adevărul este că mulți nu înțeleg, dar, mai grav, cei mai mulți nu vor să înțeleagă. Cunoașterea implică responsabilitate, iar odată ce înțelegi adevărul, trebuie să faci pasul următor: să acționezi în conformitate cu el. Oamenii, chiar și cei care se numesc creștini, se tem de această responsabilitate, pentru că schimbarea cere efort și renunțare la comoditatea păcatului. De multe ori, încercăm să ascundem adevărul de noi înșine, pentru a evita consecințele acțiunii bazate pe acea cunoaștere. Aici vedem importanța Tainei Spovedaniei. Este ușor să ne ascundem păcatele adânc în noi, dar în fața unui duhovnic, când suntem provocați să le mărturisim, devenim conștienți de ele în mod real. Când suntem sinceri și avem suficientă rușine să nu ascundem ceva în fața lui Dumnezeu și a preotului care este martorul Său, Domnul ne descoperă ce este cu adevărat în neregulă cu noi. Spovedania nu este doar o verbalizare a păcatelor, ci și o cale de a ne trezi conștiința și de a începe procesul adevăratei pocăințe, adevăratei vindecări.
Mântuitorul le-a oferit acestor oameni o a doua şansă
În cele din urmă, deși fostul demonizat dorea să-L urmeze pe Hristos, vedem că Domnul i-a cerut să rămână în acel loc și să mărturisească ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el. El a devenit astfel un apostol în mijlocul celor care-l cunoșteau. În Atotmilostivirea Sa, Mântuitorul le-a oferit acestor oameni o a doua șansă. Deși reacția lor inițială a fost de teamă și respingere, omul vindecat, trimis să mărturisească minunile lui Dumnezeu, ar fi putut, în timp, să aducă lumina credinței în inimile lor. Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Aceasta este nădejdea creștină: că nimeni nu este definitiv pierdut, oricât de împietrit ar părea la început.
Să nu ne înfricoșăm de libertatea în Hristos! Să îndrăznim să-I urmăm, cu deplină încredere, până la capăt. Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii și al libertății. El nu silește și nu forțează pe nimeni. „Cine voiește” își ia crucea și îi urmează lui Hristos. Cine voiește! Vedem însă că în lume nu este așa. În lume există o continuă luptă de subjugare a omului de către om și de extindere a robiei lui Mamona. Uneori, această luptă este mai insidioasă, mai perfidă, mai ascunsă. Alteori, cum este în zilele noastre, această luptă este pe față, din ce în ce mai pe față. Nu uita, scump frate și scumpă soră, că ești slobod/slobodă în Hristos. Nu uita că ești fiu și ești fiică a luminii. Nu uita că ai părtășie cu Maica Domnului și cu sfinții! Nu uita că libertatea ta a fost plătită cu sânge, și încă Sângele cel preasfânt al lui Hristos. Să rămânem, așadar, în libertatea Mântuitorului!
Vindecarea demonizatului din tinutul gherghesenilor – Predica la Duminica a 23-a dupa Rusalii – Parintele Constantin Galeriu
Constantin Galeriu (* 21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București) a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române, preot și profesor de teologie – foto preluat de pe basilica.ro
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,
Sa ne impartasim mai intai – ca intotdeauna in dumnezeiasca Liturghie a duminicii – din cuvantul lui Dumnezeu. Precum a zis Domnul: “Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine are viata vesnica”, asa sa ne impartasim si astazi – pentru viata de veci, pentru viata deplina – din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei:
“In vremea aceea a ajuns Iisus cu corabia in tinutul gherghesenilor, care este in fata Galileii. Si iesind pe uscat L-a intampinat un barbat din cetate, care avea demon si care de multa vreme nu mai punea haina pe el si in casa nu mai locuia, ci prin morminte. Si vazand pe Iisus, strigand, a cazut inaintea Lui si cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? Rogu-Te, nu ma chinui! Caci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de multi ani il stapanea, si era legat in lanturi si in obezi, pazindu-l, dar el sfarama legaturile pentru ca era manat de demon, in pustie. Si l-a intrebat Iisus, zicand: Care iti este numele? Iar el a zis: Legiune. Caci demoni multi intrasera in el. Si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga in adanc. Si era acolo o turma mare de porci care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit. Si, iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm in lac si s-a inecat. Iar pazitorii vazand ce s-a intamplat au fugit si au vestit in cetate si prin sate. Si au iesit sa vada ce s-a intamplat si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, imbracat si intreg la minte, sezand jos, la picioarele lui Iisus, si s-au infricosat. Iar cei ce vazusera le-au spus cum a fost izbavit demonizatul. Si L-a rugat pe El toata multimea din tinutul gherghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frica mare. Iar El, intrand in corabie, s-a inapoiat. Iar barbatul din care iesisera demonii Il ruga sa ramana cu El. Iisus insa i-a dat drumul zicand: Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu. Si a plecat, vestind in toata cetatea cate ii facuse spre binele lui, Iisus.” (Luca 8, 26-39).
Iubitilor, de atatea ori am ascultat acest loc al Sfintei Evanghelii. Si Bunul Dumnezeu ne-a impartasit intelegere, lumina, spre zidirea sufletului fiecaruia dintre noi. Sa-L rugam si acum ca, in lumina Lui, sa vedem lumina sfanta din aceasta tragedie a sufletului, a vietii omenesti (una dintre cele mai cutremuratoare), anume un om stapanit de demoni multi, de legiune, fapt socotit adeseori de medici (si de noi ceilalti, profani) numai o boala mentala. Dar orice boala, vazuta mai adanc, nu e de la om. Si, mai adanc, nu e de la Dumnezeu. Ci, hotarat, de la cel rau. Cum a intampinat Iisus atunci – cum intampina si astazi – o asemenea cadere tragica a omului? Daca noi am gandi si ne-am cerceta in adanc, am simti si am recunoaste ca, intr-un anume fel, fiecare este atins, putin sau mai mult, de lucrarea celui rau, caci pacatul prin cel rau a intrat in lume. Originea raului nu e in om, ci in ingerul cazut. De aceea, cum vom vedea pe parcursul smerit al cuvantului, vom incerca sa deslusim ispitele si pacatele care vin de la noi (dar dupa cadere, dupa ispita demonului) si cele care vin continuu si in chip nemijlocit de la demon, asa cum ne invata dumnezeiestii Parinti.
Am ascultat cum Sfantul evanghelist Luca ne descrie: mergand Iisus pe tarmul celalalt al lacului Ghenizaret (sau Marea Galileii), deci spre rasarit, intr-un tinut care era numit “al gherghesenilor” si “al gadarenilor”, L-a intampinat sarmanul demonizat. Cum il descrie Sfantul evanghelist Luca – si ceilalti evanghelisti (in Evanghelia dupa Matei e vorba de doi demonizati) – cat de inspaimantator era pentru lumea infricosata de tot raul! Nu mai punea haina pe el, nu mai locuia in casa, ci prin morminte… . Moartea unde a fost provocata? Cum spune dumnezeiescul Pavel: de aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau, sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavol. Si sarmanul demonizat isi cauta, din timpul vietuirii lui nefericite, locul mormantului. Oamenii incercau sa-l tina undeva, intr-o casa, inchis, legat; el sfarama obezile si alerga in pustie . Si, vazandu-L pe Iisus, a inaintat. Inchipuiti-va, toata lumea se inspaimanta cand il privea, de departe. Se intelege ca Iisus nu se inspaimanta; se mahneste adanc si il intampina. Si, uimitor, demonul din el Ii vorbeste Mantuitorului si-L recunoaste de Fiu al lui Dumnezeu.
Va spune mai pe urma Sfantul Iacov: “si demonii cred; si se cutremura” (Iacov 2, 19). Cred, in spaima insa. Sa nu uitam, sa luam aminte – mai ales cei care sunt ispititi sa nu creada – caci el, demonul, care crede, indeamna pe oameni sa nu creada. Aceasta e una din cele mai grave ispite ale demonului.
Atat de clara, de limpede pare credinta lui, incat Ii spune Mantuitorului “cu glas mare, cazand inaintea Lui: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? Rogu-Te, nu ma chinui! Caci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de multi ani il stapanea”.
“Nu ma chinui!”… Iubitilor, ce insemna acest chin? Si ce inseamna chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluseste una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne da aici un talc adanc Sfantul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice chin. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de iubire e mai ascutita decat orice chin din lume. E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului, care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, iar pe cei ce au facut cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena. Dragostea imbata insa sufletele celor de sus cu desfatarea ei”.
O, Doamne, intelegem adancul acestei marturii! Judecata, osanda lui Dumnezeu, chiar cele sase intrebari ale Judecatii (pe care le evocam intodeauna la Evanghelia din Duminica Judecatii: “Am fost flamand, insetat, gol, strain, bolnav, in temnita… si nu M-ati slujit”) tot taina a iubirii sunt. Atunci, care este osanda lui Dumnezeu? Care e pedeapsa lui Dumnezeu? Sa nu gresim in veci si sa nu hulim in felul acesta! Judecata, osanda, pedeapsa lui Dumnezeu este iubire. Atunci cand auzim ca vor merge cei pacatosi in osanda vesnica, aceasta inseamna ca vor suporta osanda iubirii. Nu este alta. Multi au aplicat Dumnezeirii gandurile, pacatele lor, judecandu-L pe Dumnezeu, socotind ca El este, in vreun fel, chiar autorul mortii. Doamne pazeste! Dumnezeu n-a facut moartea, spune Scriptura, si nu se bucura de osanda si de moartea celor vii. Caci vii le-a facut pe toate.
Acesta este unul dintre cele mai adanci adevaruri pe care trebuie sa le gandim; si sa ne impartasim din el. Pentru ca, impartasindu-ne din iubire, ne impartasim din vesnicia lui Dumnezeu. Acelasi Parinte, Isaac Sirul, spune: “Cel ce se hraneste cu iubirea se hraneste cu viata vesnica a lui Dumnezeu”. Simti, in iubire, totdeauna, luminand in tine vesnicia, puterea vietii de veci. Altfel, cum au spus si Isaac Sirul si alti Parinti, sarmanul om (si nefericitul demon) nu pot suporta iubirea. Vai celui care nu poate suporta iubirea, care simte “carbuni de foc aprinsi in inima lui”, cum spune Isaia proorocul! Sau: “Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” (Dostoievski), si inca: “Iadul este crima impotriva iubirii” (Eugen Ionescu).
Atunci, aceasta cerea demonul: “Nu ma chinui!” – Nu ma chinui cu iubirea! Si, intreband Iisus: “Care iti este numele?”, demonul (omul, caci prin gura lui vorbea) a raspuns: “Legiune, ca suntem multi”. Si aici, la fel, se dezvaluie o fata intunecata a tragediei demonizatului; a oricarui demonizat: nu omul a vorbit. A vorbit demonul din el. Si-L rugau demonii pe Iisus: “De poruncesti cumva sa iesim, nu ne mana in adanc!”. La Apocalipsa, dumnezeiescul Ioan vorbeste de “adancimile satanei” – inventiile demonice cu care ispiteste din adanc. Demonii nu doreau sa mearga in adanc, intr-un anume fel, la obarsia lor, la obarsia raului. Dar era acolo o turma de porci; si L-au rugat pe Mantuitorul: “Ingaduieste-ne sa intram in turma de porci!”. Nu in adanc sa mearga ci – o, nefericitii! – sa-si duca mai departe slujba lor de distrugere. Iar, in taina mare a libertatii si, intr-un fel, a “rugaciunii” lor (daca o putem numi asa), le-a ingaduit; revelator, ca sa descopere lucrul lor, al demonilor, in lume. Asa trebuie sa intelegem partea ultima a acestei pericope (la care ne vom referi in final). Si intrand in turma de porci, precum am auzit, legiunea de demoni, care pe sarmanul indracit il chinuia si-l alerga, acum pe aceste nefericite necuvantatoare le chinuie, le alearga, facandu-le sa se arunce de pe tarm in lac. Pazitorii se infricoseaza, totdeodata, si de privelistea care li se arata, de prezenta lui Dumnezeu si a lucrarii Lui, dar si de paguba pentru care socoteau ca vor raspunde. Alearga in cetate, vestesc, gherghesenii vin, afla cum a fost vindecat demonizatul (ei il cunosteau), si-l vad deodata la picioarele Mantuitorului, linistit. Dar, uimitor, de spaima, de paguba, Il roaga pe Iisus sa plece de la ei; sa-i lase in lumea gandurilor lor. Scapasera de demonizat, insa pierdusera turma de porci. Iisus primeste cuvantul lor. Se retrage. Cel vindecat se apropie si-L roaga sa ramana cu El. Dar Iisus ii spune: “Mergi si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu!”. Iisus se urca in corabie, cel vindecat, redobandindu-si chipul, zidit dupa chipul Celui care il vindecase acum (al lui Iisus), vesteste acolo, in cetatea, in casa lui, in tot tinutul…
De ce l-a trimis Iisus? Altadata, cand vindeca orbi sau alti bolnavi, le spunea: “Vedeti, sa nu spuneti nimanui!”. Tainic. Acum, dimpotriva, nu-l ia cu Dansul. Avea ucenici. Il lasa acolo sa fie apostol, sa spuna ce-i daruise lui. Ii redescoperise si-i redaruise chipul lui, dupa chip divin. Mantuitorul l-a trimis sa vesteasca, pentru ca lumea de acolo, de buna seama, avea sa auda cum turma de porci se pravalise in adanc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, sa aiba in fata taina binelui si a raului. A raului, care a intrat in lume prin demon si care il slutise, facand din sarmanul om – o, nefericitul de el! – un vas in care era legiune de demoni; si a binelui, caci oamenii puteau sa vada cum raul care a pus stapanire pe om poate fi scos, inlaturat de Dumnezeu, ca omul sa-si redobandeasca, sa-si redescopere chipul. Mai mult, sa vada ca tinta demonului nu este numai omul, ci intreaga faptura, opera divina . Pentru care pe atatia dintre noi ii patrunde cu gandurile lui distrugatoare, ca sa faca aceasta opera divina – Creatia – irespirabila, sa o intineze.
De aceea cel vindecat trebuia sa stea marturie si, daca vreti, sa fie cuvantul – am zice, definitoriu – al binelui si al raului. Binele e Dumnezeu. Si trebuie sa stii, suflete, ce inseamna binele, ca orice gand, cuvant si lucru al tau sa fie inchinat zidirii. Dupa aceasta cunosti ca te afli in bine – cand prin toate creezi, dai viata, salvezi. Iar raul e ceea ce e lipsit de acest rost ziditor, tot ceea ce este desertaciune si, mai grav, tot ceea ce distruge.
Aflandu-ma la un moment dat in dialog cu o personalitate, un rector al unei universitati, a venit vorba despre o asemenea tema. Si am subliniat: “binele creeaza; raul distruge”. Pe buna dreptate, in dialog a aparut intrebarea: “dar daca raul distruge, nu trebuie si noi sa-l distrugem?”. Iar eu am raspuns: “tocmai aceasta a facut Hristos pe Cruce: a rastignit raul; a rastignit pacatul omului”. Si n-a ramas la actul distrugerii raului. Raul l-a distrus, dar faptura a inaltat-o la Inviere. Caci Hristos, rastignindu-Se si rastignind in El raul nostru, pacatul nostru, firea umana pe care Si-a luat-o din sangiurile Fecioarei a dus-o la Inviere. De aceea zic Parintii: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”.
Iisus a izgonit pacatul, raul din cel demonizat, si a redescoperit chipul divin din el, chipul originar. In acel demonizat Iisus contempla in adanc chipul zidit de El. Caci asa a lucrat Dumnezeu dintru inceput: l-a zidit pe om dupa chipul si asemanarea Lui. Mai talcuit: l-a zidit pe om – si aceasta-i definitia noastra potrivit Scripturii – dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva nesfarsitei asemanari cu El. Si atunci, Iisus asa a vindecat: a distrus raul si l-a salvat pe om. L-a trimis pe om sa spuna celor din jur, care cugetau inspaimantati la pieirea, la pierderea bietilor porci, ca a fost salvat omul; si sa le arate distinctia intre bine si rau.
Aceasta e – atat de limpede – distinctia intre bine si rau; s-o stim si s-o marturisim: atunci cunosti ca te afli in bine si in adevar, cand orice gand, orice cuvant, orice lucru al tau e inchinat unui sens creator, binefacator, de viata datator. Tu poti sa creezi si pentru distrugere. Sa retinem! Sunt incredintat ca aceasta este marturia adevarului. Ce inseamna a fi in adevar? Aceasta inseamna, repet: ca orice gand, orice intentie a ta, orice cuvant sau gest al tau, oriunde te afli – cu semenul tau, pe strada, in piata, in scoala – sa fie ziditoare, sa creeze. Pentru ca suntem creati dupa chipul Creatorului. Si, dimpotriva, cand gandul, cuvantul, fapta ta sunt distrugatoare de viata, nu esti in bine. Asadar, sa distrugi numai raul!
Aici doua idei ne intampina. Erau fata in fata Mantuitorul – Fiul lui Dumnezeu facut om – si sarmanul demonizat. Cum s-a savarsit vindecarea lui se intelege: Mantuitorul a poruncit demonilor sa iasa. Si s-a redescoperit chipul. O, Doamne, de cate ori gandim la chipul nostru originar, sa cugetam ce a insemnat aceasta hotarare divina: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra”. Si Sfantul Vasile cel Mare se intreaba: “Cui a zis Dumnezeu «Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra»? Cui Altuia, zice el, daca nu propriului Sau Fiu si Chip?”; Cel care este stralucirea slavei Sale; Cel care a zis: “Eu si Tatal Meu una suntem”. Deci suntem facuti dupa chipul Fiului din veci. Si gandeste-te – o, crestine! – dupa chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu, in Care iubirea si lumina parinteasca s-au revarsat fiintial si Duhul Sfant lumineaza fata Lui. Caci “in Duhul Sfant noi rostim «Domn este Iisus»”. Atunci, tu, omule, asa ai fost plasmuit: s-a insuflat in tine suflare de viata divina, prin care ti se da adevarul divin – si, de asemenea, putere divina – sa birui in tine ispita si sa dobandesti cunostinta – duhul cunostintei, al dreptei credinte, al temerii de a pierde lumina si iubirea lui Dumnezeu, in sfarsit, toate aceste virtuti. Zice dumnezeiescul Maxim Marturisitorul ca insusirile dumnezeiesti – mai ales cele morale – adica spiritualitatea divina, intelepciunea divina, bunatatea divina, stiinta divina, si celelalte – le-a insuflat Dumnezeu in noi. Adam a primit aceste insusiri divine, si prin ele s-a sadit virtutea in noi. Retineti si aceasta idee teologica adanca a Sfantului Maxim Marturisitorul, anume ca insusirile Dumnezeirii insuflate in om devin virtutile omului.
A fi dupa chipul divin inseamna a te impartasi din lumina divina, din intelepciune divina, din intelegere divina, din sfat dumnezeiesc, din puterea de a birui raul, din cunostinta. In toate sa vezi legile lui Dumnezeu si rosturile; in fiecare faptura sa vezi semanata, intrupata acolo, o ratiune divina. Tot asa cum sfintii mergeau printre flori, le auzeau graind despre maretia lui Dumnezeu si le mangaiau cu toiagul: “Nu strigati asa tare! Nu-L preamariti cu atata zgomot pe Dumnezeu!”. Noi nu auzim glasurile lor, dar sfintii le aud. Sau altii care aud glasurile astrelor ceresti, muzica sferelor ceresti… Si, ca un adanc de taina, Adam dobandise toate acestea – fericitul Adam – fara un “inainte de”, fara ceea ce avem noi – un trecut. Cand privim in trecutul nostru, vedem atata intuneric, atata umbra… Adam nu avea acest trecut. Caderea s-a produs mai tarziu. Abia pe urma a venit gandirea trecutului.
Rogu-va sa cugetam numai la aceasta: cata frumusete insufla chipului tau aceasta lumina divina si iubire divina, bunatate, pace si intelegere! E acea frumusete netrecatoare, caci daca frumusetea trupului trece, aceasta frumusete divina, a darurilor dumnezeiesti, a virtutilor, nu trece. Virtutile, cum spun dumnezeiestii Parinti, sunt mai batrane decat noi; pentru ca sunt insusiri dumnezeiesti. De aceea noi marturisim lumina, harul dumnezeiesc necreat si vesnic. Iar tu, vremelnicule, te impartasesti atunci din vesnicia lui Dumnezeu. Aceasta este frumusetea sufleteasca. Sa cugetati la ea, iubitilor! Ea te infrumuseteaza la orice varsta; caci e din vesnicie; ea nu are timp, ea nu are ani. Cu aceasta frumusete a fost zidit Adam, si in adanc se pastreaza in tot omul. Demonul a fost cel care il uratise.
Cum lucreaza demonul in cadere? Ii insufla omului cele ale lui. Mai intai uitarea – uiti de darul lui Dumnezeu; apoi nepasarea, credinta stramba, blasfemia, iutimea, mania, amaraciunea, infurierea (cu furie napraznica), ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de rau, osandirea, intristarea (fara temei), frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizmuirea, slava desarta, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgarcenia, iubirea de materie, impatimirea, trandavirea, micimea de suflet, nemultumirea, cartirea, infumurarea, parerea de sine, trufia, ingamfarea, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, lingusirea, inselaciunea, ironia (cu gand rau), duplicitatea, invoirea cu pacatele patimase, gandirea deasa la ele, ratacirea gandurilor, inmultirea pana la obsesie a gandurilor de la cel rau (obsesia ca nu mai poti scapa; numai Dumnezeu te scapa). Doamne, cand ai in fata aceste doua lumi, abia atunci (dobandind si intelesul lor) simti dorul de a te izbavi. Deslusesti atunci de unde vin aceste ispite, forme ale caderii, care te uratesc, te schimonosesc. Daca atat de frumos arata orice batran, straluminat dinlauntru de virtuti, in schimb, o, cat te uratesc patimile! Daca te-ai putea privi… Oamenii nu doresc sa fie frumosi la chip? Dar frumusetea chipului doar cu sulemeneli – sa ma iertati ca o spun – nu e frumusete. Daca dorim frumusete, sa ne impartasim din darurile dumnezeiesti ale virtutilor divine, care refac in noi chipul dupa care am fost urziti – al Mantuitorului Hristos. Si ori de cate ori, prin ispita, cel rau incearca sa ne intoarca de la harul, de la lumina divina, sa chemam ajutorul lui Dumnezeu; caci, asa cum spune Apostolul Iacov: “Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este” (Iacov 1, 17).
Gandind la acest cuvant, mi-am zis asa: Doamne, de unde vine ceea ce numim noi progres, suis continuu? Vine din lumea aceasta? Daca progresul – retineti ideea! – ar fi din lumea aceasta, atunci, in chip firesc, cu fiecare copil al nostru – care e o unicitate si o noutate – ar trebui sa fie un progres; si, totdeauna, copiii ar trebui sa fie superiori parintilor. Daca unul e om de geniu, fiul lui ar trebui sa fie si mai genial. Dar, din nefericire, nu-i asa. Atunci, Doamne, am inteles cu adevarat ca progresul nu este o taina a lumii acesteia. Nu e din lumea aceasta. Evolutia nu produce un suis din ea insasi, asa cum au incercat sa ne amageasca, sa ne sminteasca, sa ne insele cei din veacul trecut. (Am aflat ca, in prezent, in America nu se mai preda Evolutionismul. I-a luminat Bunul Dumnezeu.) Daca progresul ar fi din lumea aceasta, neincetat am spori noi de la noi insine. Or, nu sporim noi; si e bine. Un american, pe care l-am mai citat – Ian Tattersall –, in lucrarea lui L’émergence de l’homme. Essai sur l’évolution et l’unicité humaine , spune: “Constatam evolutia, dar numai retrospectiv. (…) Natura nu poate evolua din ea insasi; ea e oarba”. Si incheie cartea cu urmatorul cuvant: “Gandul de perfectibilitate (adica noi singuri de am vrea sa ne perfectionam), ieri sau azi, nu-i decat o iluzie”. E uimitor! Daca l-as intalni, l-as imbratisa. Pentru ce? Pentru cinstea, pentru onestitatea lui. Rar s-a scris atat de cinstit de catre un om invatat, care este insusi directorul Institutului National de Antropologie si Istorie a Omului din Statele Unite.
Cand am savarsit deunazi Taina Sfantului Botez, simteam, credeti-ma, harul pe care-l primeste pruncul. Si acest har de la botez, Doamne, e slava, chipul Tau, viitorul si progresul. Nu e cu putinta, iubitilor, schimbarea fara har. Oamenii reusesc sa transfigureze intr-un fel (sau sa intineze) natura; dar ei nu se schimba. Si nu se pot schimba decat atunci cand Mantuitorul – asa cum a aparut in fata demonizatului – se arata in fata noastra, chemat de noi. Chemam harul Lui, sa se oglindeasca in noi chipul Lui. Aici e taina progresului lumii. Trebuie s-o stim si s-o marturisim copiilor nostri, elevilor nostri, studentilor nostri si tuturor.
Astfel ca, desi demonul Il marturisea pe Hristos, blasfemia si ateismul sunt operele lui. Zic Parintii: de pacatele de la trup vom raspunde noi (desfraul, avortul si celelalte), dar pacatele hulirii lui Dumnezeu, ale despartirii de Dumnezeu, acelea vin de la demon. Si adauga Parintii alt cuvant: “Omule, ia aminte! Totdeauna cand esti ispitit de indoiala , de hula impotriva lui Dumnezeu, e de la demon. De acele pacate nu vei fi tu osandit, pentru ca sunt de la demon”. E o mare taina, pe care o descopera Patriarhul Petru al Alexandriei. El a primit pe un pustnic, care l-a intrebat: “Ce sa ma fac, Parinte Patriarh? Ganduri de hula, de necredinta ma bantuie”. Atunci patriarhul i-a spus: “Fiule, linisteste-te. De la demon sunt si mai ales el va fi judecat pentru aceasta. Ca si eu eram framantat, si am mers la Ava Pafnutie …”. Acesta i-a spus patriarhului Petru: “Cand m-au prins pe mine chinuitorii, m-au dus sa ma munceasca pentru marturisirea lui Hristos. Cand ma munceau (era ca o judecata a lui) – cu carlige de fier strunjeau trupul meu – vicleanul diavol imi aducea ganduri de hula spre Dumnezeu, iar eu ii raspundeam cu mahnire si tristete: O, sarmane duh viclean si necurat! Eu sufletul meu si trupul si toata viata mea imi dau chinurilor si mortii pentru Dumnezeu, iar tu imi aduci mie ganduri de hula? Pai de as huli eu pe Domnul Dumnezeul meu dupa vicleanul si vrajmasescul tau sfat, nu mi-as da trupul si sangele meu muncilor si focului pentru Dansul. Si hula ta se va intoarce asupra ta” (asa cum spusese Psalmistul: “Intoarce-se-va rautatea lui la capul lui”).
Multi crestini au fost chinuiti in timpurile din urma, in toate tarile, de cel rau, pentru a-si lepada credinta; e vorba de aceeasi tema din vremea marilor prigoane. Si au rezistat, au supravietuit si au marturisit. Bunule Doamne, asa ne rugam: sa straluceasca in noi lumina fetei Tale! Asa cum Tu, in fata celui demonizat, ai stralucit asupra lui, demonii au fugit si chipul celui zidit de Tine, dupa chipul Tau, l-ai aratat in fata multimilor linistit, senin, luminos, redobandind dragostea si lumina cea dintai. Fa, Doamne, si in noi sa straluceasca frumusetea fetei Tale, lumina Ta, iubirea Ta, bunatatea Ta, pacea Ta, frumusetea Ta! Fa, Doamne, ca ea sa straluceasca si pe fetele acestor oameni, ale noastre si ale tuturor celor care poarta in ei harul Duhului Tau si sunt temple ale Duhului Sfant – asa cum tot Isaac Sirul spune: “Stralucirea Ta, Doamne, din adancul inimii, este darul, plata pe care ne-o faci”! Iar bucuria divina – aceasta ofranda negraita, biruitoare asupra oricarui rau din lume, marturie a adevarului si a luminii – sa nu ne paraseasca niciodata. De la Tine Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Preacurata-Ti Maica si cu toti sfintii. Amin.
Constantin Galeriu (* 21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București) a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române, preot și profesor de teologie – foto preluat de pe basilica.ro
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
In Duhul Sfant, de viata facator, ne impartasim acum din cuvantul Evangheliei. Apoi, cei care se pregatesc, si din Trupul Mantuitorului, Care ne-a adus Evanghelia, Vestea cea buna. Si asa, in aceasta constiinta, de Dumnezeu luminata, sa primim cuvantul, samanta vietii. Caci cuvantul dumnezeiesc este samanta din care creste viata dumnezeiasca in noi.
“S-a dus Iisus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea” (Luca 7, 11-17).
Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain – foto preluat de pe basilica.ro
Iubitilor, sa ne ridicam si noi acum, cu ochii duhului, si sa vedem acel moment sfant. Dumnezeiescul Maxim Marturisitorul spune ca fara lucrarea, atingerea Duhului Sfant, a harului, sufletul nu se inalta. Adica din el insusi, din sinea lui. Deci cu acest gand, in clipa aceasta, sa ne ridicam ca niste inviati, ca acel tanar pe care Hristos l-a inviat. Asa sa auzim acum cuvantul si sa ne indreptam privirea ochilor duhului acolo, caci ne-a daruit Dumnezeu gandirea, sa se arunce peste timp si spatiu, dupa chipul lui Sau.
Acolo, la acea cetate, Nain, iesind pe poarta cetatii, un convoi funebru, un tanar, unicul fiu al unei mame vaduve, ramasa si fara barbat, fara capul familiei, si fara unicul ei copil. Multimea, in jur, la inmormantare. Adesea mi-am zis: parca mai curand moartea ne aduna, ne uneste, decat viata, in dezbinarea ei; ne risipeste. …Iisus Se apropie, si cel dintai cuvant il rosteste mamei: “Nu plange!” Rostit de El, acest cuvant nu e numai o imbarbatare dumnezeiasca; e ceva mai adanc. In Hristos e schimbare radicala, si de gandire, si de viata. Insusi faptul ca e Dumnezeu si Om. Cuvantul Lui, acum, nu e doar un cuvant de sentiment (era si aceasta); o mutatie.
“Nu plange!”… A inceput Mantuitorul Fericirile: “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”. Apoi, imediat: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 3-4). Deci, de la inceput, plansul. Si profetul spusese: “Caci roua Ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia” (Isaia 26, 19). Iar Parintele nostru Grigorie de Nysa, spune: Lacrimile sunt ca sangele ce curge din ranile sufletului. Si Ioan Gura de Aur zice, iarasi: Iar lacrimile sunt in stare sa stinga si focul iadului (cainta, care stinge iadul). De aceea Ioan Scararul va spune: Pocainta trezeste; lacrimile ciocnesc in usa cerului, iar smerenia o deschide. Acum, insa, inaintea acestui tanar care era pe pragul dintre viata de aici la cea de dincolo nu mai era taina caintei, ci a sfarsitului. Parintele nostru, Simeon Noul Teolog, spune: “Daca nu ai cainta invierii cat esti viu, cum ai s-o ai cand esti mort?”. De aceea Mantuitorul spune: “Nu plange”. Acum inima are alt curs. Cand El insusi mergea spre Golgota si femeile mironosite, insotindu-L pe drum, il plangeau, Iisus le spune: “Nu Ma plangeti”. Altfel spus: nu Ma plangeti pe Mine, Care sunt pe pragul Crucii si Invierii. Si mironositele vor auzi, in ziua Invierii, cuvantul “Bucurati-va”. In fata vietii nu mai e plans, ci e bucurie.
Iar acum, cand Mirele e de fata, inaintea celui raposat, nu e plans. “Nu plange!” – Stiind ce avea sa savarseasca El, stapan pe viata si pe moarte. Cu acest cuvant, pe care mama il aude, prin glasul Lui, sa simtim toata aceasta prezenta. Daca o traim, altfel stam aici. Nu obosim, nu adormim. Se apropie de sicriu si rosteste: “Tanarule, tie iti zic: Scoala-te!” Cuvantul lui dumnezeiesc, cu puterea Celui care a poruncit si s-au zidit. S-a rezidit acum. S-a ridicat cel ce fusese mort si a inceput sa graiasca, descoperind, de buna seama, experienta unica pe care o facuse el: experienta mortii.
Numai asa poti vorbi, dintr-un fapt pe care l-ai trait. De aceea se vorbeste si se scrie mult despre cei care au fost readusi la viata din moarte clinica, fiziologica. Dar Iisus l-a luat de mana, ca oarecand pe Lazar, si l-a daruit mamei sale. Si mama n-a mai plans, si s-a bucurat. Toti care ati trait, la un spital, sau in casa, langa un bolnav care, la un moment dat, parca a rupt legatura cu lumea, printr-o taina a lui Dumnezeu a revenit, traiti acest moment! Dar sufletul nostru, constiinta, sta in fata mortii, pe care dumnezeiescul Pavel a numit-o “vrajmasul cel din urma care va fi biruit” (1 Corinteni 15, 26). Inceputul invingerii – in Invierea lui Hristos, apoi si a omului, cand va suna trambita si cei morti vor invia, sa-L intampine pe Domnul in vazduh, dar si a creatiei intregi, in lumina unui cer nou si a unui pamant nou. Pana atunci, insa, moartea ramane.
Trebuie spus limpede si raspicat: Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El e trist pentru stricaciune si moarte. Si El este Izvorul vietii. Si asa ne-a planuit si ne-a si zidit in sfatul Lui (al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh) si pe noi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (Facerea 1, 26) – dupa chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru inceput, El este izvorul vietii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia dupa Ioan spune: “La inceput era Cuvantul” (Ioan 1, 1). Deci El este inceputul: Dumnezeu-Cuvantul. Tatal, in Fiul Lui, dupa al Carui chip suntem ziditi, si in Duhul Sfant, ne-a zidit. Si in El e viata.
Si in fata mortului era El, Dumnezeu-Cuvantul, inceputul, viata. In aceasta icoana a rostit El: “Tinere, zic tie (Eu, Dumnezeu-Cuvantul, rostesc): Scoala-te!” El, Viata. Si, daca in acest cuvant din Cartea Facerii 1, 26: “A zis Dumnezeu sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” este proiectul nostru, apoi urmeaza executia planului, lucrul inginerului – cap. 2, 7: “Luand Dumnezeu tarana din pamant, l-a facut pe om. Si a suflat suflare de viata” – nu din pamant, ci de la Dumnezeu. Cum va spune mai apoi inteleptul biblic, Solomon, vorbind despre moarte: “Si ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vedeti cum se leaga cuvintele! Si in acel moment al zidirii, si, mereu, al nezidirii, sa nu uitam, sa traim mereu aceasta unitate desavarsita. Caci din tarana pamantului l-a facut, dar pamantul era viu. Graiam cuvantul acesta al Sfantului Grigorie Palama, atat de puternic, bogat si rascolitor: “pamantul era gravid”, adica avea viata tuturor vietuitoarelor.
Ce cuvant plastic, intuitiv! Si atunci, in acest pamant, ingreunat cu sarcina vietii, a suflat Dumnezeu suflare de viata. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pamantul gravid. Si de ce spun? Doamne, fac apel catre savanti, sa nu mai explice pe om prin zoologie. Antropologia prin zoologie. Zoologia era de fata, intr-adevar, cand l-a facut Dumnezeu pe om. Caci a luat tarana din pamantul ingreunat, gravid, dar a suflat suflare de viata de la El. Si dumnezeiestii Parinti ne invata: a facut Dumnezeu intai sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit sa poarte odata cu suflarea de viata harul divin, lumina divina, dumnezeiescul. In acest vas zidit al lui Adam, in suflet, a dat chipul Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, iubitilor. Si chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostit in Adam, in suflarea de viata, in Duhul Sfant. Caci zic Parintii: nu un suflet simplu a suflat (caci si animaele au suflet). Zice Patriarhul Calist: A suflat nu un suflet simplu, ci spre suflet viu, care-l poarta pe Dumnezeul cel viu, care are in el pe Duhul Sfant.
Vor spune Parintii – Petru Damaschin, Palama, Patriarhul Calist – acesti parinti luminati de Duhul Sfant: Si asa s-a facut Adam cu suflet viu, Duhul Sfant fiind in el suflet al sufletului. Adica sufletul nostru simplu, creat nu din tarana pamantului, ci in chip deosebit. Inaltimea sufletului omenesc, gandirea lui, care cuprinde tot universul, putandu-se inalta pana la Dumnezeu. Aceasta gandire este data altor fapturi? Si de ce aceasta gandire Dumnezeu a dat-o ca vas, potrivit chemarii? Ca sa poti cugeta la Dumnezeu, sa te poti inalta, nu doar sa te tarai. In pacat te tarasti; cum a fost osandit sarpele: “Pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!” (Facerea 3, 14). Adica se va hrani cu foamea de pamant a omului, cu pacatul omului. Foamea de jos e painea diavolului.
Suflet al sufletului nostru fiind, deci, Duhul Sfant, lumina Lui. In Duhul Sfant, in numele si al Tatalui si al Fiului. Caci ne-a dat, va spune Apostolul, Duhul Vietii, “care striga in inimile noastre Avva, Parinte” (Galateni 4, 6). Si iarasi, “Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decat in Duhul Sfant” (1 Corinteni 12, 3). Adevarul omului, ceea ce-l defineste, acesta este: lumina harului in adanc, Duhul Sfant – sufletul sufletului nostru. In plinatate, in adevar aceasta suntem. De aceea a zis Pavel mai tarziu: ca sa se sfinteasca intreg, trupul si duhul vostru (1 Corinteni 7, 34). Adica sufletul cu prezenta Duhului Sfant, si cu constiinta ca-L ai pe Tatal ceresc, pe Fiul, dupa al Carui chip esti zidit, in Duhul Sfant. Aceasta este identitatea ta, in adevarul tau.
De aceea va spune Patriarhul Calist: “Era Adam suflet intelegator si strabatator si proorocesc si impreuna cu Dumnezeu ziditor”. Curajos, uimitor o spune – dar sfintii pot s-o spuna: “ca un dumnezeu”, dupa har. Avand lumina intelegerii dincolo de ceea ce e numai de fata. Prooroceasca privire. Ramai uimit. Si ne-am rugat bunului Dumnezeu sa ne lumineze, caci eu, cel putin, in putinatatea mintii noastre, mi-am zis: cum, Patriarhul Calist, care traieste in secolul XV de la venirea Mantuitorului, sa vorbeasca cu atata curaj si indrazneala despre Adam, care a fost cu mii de ani in urma? Era contemporan cu Adam? In graiul nostru, in felul in care gandim noi nu era. Dar era ceva in patriarhul Calist si, in acele momente, cand se ruga, cand gandea, cand scria, el traia identitatea omului, adevarul omului. Era in Calist, cum e in fiecare din noi, o realitate contemporana cu Adam: lumina Duhului Sfant, lumina pe care Sfanta Ortodoxie o numeste necreata; nu din lumea aceasta, supusa timpului, spatiului, marginita. Ci care-i deasupra timpului si spatiului. Patriarhul Calist era la Constantinopol, in secolul XV; Adam, in ziua numarul unu. Contemporan in Duhul Sfant, in lumina Duhului Sfant, lumina necreata pe care o da Dumnezeu omului. Cu adevarat, cu toti sfintii contemporan. Asa intelegem Scriptura. Cum au scris si Moisi si ceilalti despre inceputul Zidirii? Nu i-a zis Dumnezeu lui Iov: “Unde erai tu, cand am intemeiat pamantul?”? (Iov 38, 4)… Tu esti contemporan? Doamne, ce minuni se impartasesc constiintelor care vor sa inteleaga! Si cand vorbea Mantuitorul, unii nu intelegeau si plecau. Le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreti sa va duceti?” Petru a spus: “Doamne, de la Tine la cine ne vom duce? Tu singur ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 67-68). Atunci intelegem noi darul omului, uimitor, iubitilor: asa a fost facut Adam.
Si, totusi, de unde moartea? Si samanta mortii pe care a semanat-o Adam, din ispita celui rau? Iubitilor, stam in fata mortii. Dumnezeu este viata, izvorul vietii. Si numai Dumnezeu-Omul a invins moartea. Pretuim pe tot omul din lume – e dupa chipul lui Dumnezeu – si toate religiile. Dar trebuie s-o spunem limpede: numai in Hristos moartea este biruita. El este, cu adevarat, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul; originea si telul in El. El a sfarsit prin viata, in inviere. Numai El, Dumnezeu-Omul. Adam a intors fata sufletului de la fata lui Dumnezeu. Sf. Maxim spune: Moartea inseamna, propriu-zis, despartirea de Dumnezeu; iar boldul mortii este pacatul, pe care, primindu-l, Adam a fost izgonit si de la Pomul Vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat in chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt Viata – Hristos. Acesta, coborandu-se in moarte, l-a adus pe cel omorat iarasi la viata. Cum?
La ispitirea demonului (nu din el; si aceasta trebuie s-o retinem adanc; nu el si-a pricinuit moartea; originea raului nu e in om) de a gusta din pomul cunostintei binelui si raului, Adam a intors ochii catre el – un fel de mutare a centrului existentei si vietii in eu – la trupul meu si la lume. Si, facand din mine un centru… fata de Dumnezeu, care a spus “Eu sunt cel ce sunt” (Iesirea 3, 14). Apoi, faci din trup un idol… Atunci, te-ai indreptat catre tine, cel adus de la nefiinta la fiinta; catre lume, lumea trecatoare, in care e moartea. Si o clipa sa nu uitam: Dumnezeu a ingaduit moartea pentru ca in ea moare pacatul. Care-i propriu-zis, in demon, originea pacatului: eul lui, orgoliul, mandria. Unde se sfarseste mandria, orgoliul? Care-i capatul celui mai trufas, al celui care se crede stapanul lumii? In cele din urma, moartea. Intelegeti de ce a ingaduit Dumnezeu moartea? Oricat de uluitor te-ai socoti, oricne ai fi, vine si-ti spune moartea ce esti. Cand am inteles aceasta, m-am uimit. Ori de cate ori inteleg, in lumina divina, un adevar, eu ma uimesc. Am inteles ca in moarte, intr-adevar, e sfarsitul orgoliului. Cand aud cuvantul orgoliu, ma ingrozesc.
Iubitilor, moartea a inceput in suflet, nu in trup. Cum a zis dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: moartea e despartirea de Dumnezeu – te desparti intai cu sufletul si apoi cu trupul. Vegetezi, si te rabda Dumnezeu mult, doar, doar te vei intoarce. Si unii se intorc. Ca si in Vechiul Testament, si Adam s-a cait, pana la urma, l-a trezit Dumnezeu. Apoi si Set, si Noe, si Avraam, si Moisi, si Profetii. Te cheama Dumnezeu, cum l-a chemat pe Adam: Adame, unde esti? M-am ascuns printre pomii gradinii – adica a cazut in lumea muritoare. Si am vazut ca sunt gol, mi-a fost rusine. Gol de sens, de lumina divina, de sensul vietii si al existentei; vidul spiritual, cel mai inspaimantator. Li s-au deschis ochii si au vazut. Si cum au vazut? Adancul din tine e de nedistrus. A lasat Dumnezeu ca adancul din noi sa nu se distruga. Caci dupa ce Adam si Eva au gustat din pomul cunostintei binelui si raului, vazand ei ca pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) si ca da stiinta (trufia vietii) – aceste trei ispite, Dumnezeu i-a scos afara din Rai si a pus un heruvim la poarta Raiului, sa nu se atinga de pomul vietii. Deci a ramas in noi adancul de nedistrus. Ca si la Iov, i-a zis demonului: “De viata lui sa nu te atingi!” (Iov 2, 6). Deci de adancul din noi. Si Mantuitorul va spune, iarasi: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri”.
Si i-a descoperit lui, in adancul din el. Si i-a spus: “Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra (a credintei adevarate) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Adica in Biserica, in adancul sufletului omenesc e ceva de care demonul nu se poate atinge. Moartea nu se poate atinge. Adancul din om ramane. Si, iar, dumnezeiescul Maxim va spune acest cuvant adanc si adevarat: L-a facut pe om dupa chip si asemanare; chipul e intiparit in noi, in fiinta noastra. Si in ce consta chipul: existenta si existenta vesnica (nu suntem din veci, dar nu se va mai termina – nemurire). Ne da chipul – existenta si existenta nemuritoare. Iar asemanarea – intelepicunea si bunatatea, zice Sfantul Maxim, care tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Daca o primim, daca savarsim, daca lucram intelepciunea si bunatatea dumnezeiasca. Chipul e spre asemanare. Asemanarea, si ea, isi are samanta in suflarea de viata, suflet al sufletului nostru, in care-i semanata intelepciunea si bunatatea. Si de noi, de libertatea noastra depinde sa primim intelepciunea si bunatatea divina, iubirea si lumina, toate virtutile, in libertate. Aceasta-i asemanarea.
Atunci, despartiti de Dumnezeu, punand inceputul mortii in noi, in suflet, in gandul nostru, ne luptam, dar in cele din urma moartea sufletului pune capat si trupului. Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvant uimitor: Protoparintele (Adam), zice el, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Ne cutremuram. Puneti la inima acest cuvant! Pacatul, moartea, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Si anume, obarsia constatatoare din placere, sfarsind in moartea prin durere. A dat firii alta obarsie! S-a produs, daca vreti, o mutatie. Va spune si sf Pavel: “Vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului, care este in madularele mele” (Romani 7, 23). Lege supusa mortii.
As dori mult ca acest fapt sa fie analizat mult mai adanc decat pana acum. As zice, o alta logica. Intai, alta obarsie. Obarsia e Dumnezeu. Prin pacat, institui in mine un fel de obarsie. Centrul intregii existente este Dumnezeu. Eu fac din mine un centru. De asemenea, adancul si adevarul e in launtru, in sufletul meu. Pacatul a inceput in suflet, dar cu trupul traiesc; si atunci, mut centrul de atentie in trup. Si aici e o modificare: mutatia din launtru in afara. De la mine, la lume, pe care fie o vad ca prada, fie ii cad rob. Si atunci, revin si rog sa gandim: o “noua logica” a luat fiinta: logica mortii. Si aceasta logica, cum spune Grigorie Palama, pacatul in suflet a inceput si in suflet, acolo e tragismul lui, tocmai in ceea ce e nemuritor. Caci daca trupul moare, sufletul ramane vesnic. De aceea se si spune ca marea tragedie a demonului este aceea ca nu poate muri. Si atunci, e un suflet mort, rautate moarta, cum spune Grigorie Palama, care nu poate innoi nimic; monotonie, cum spune Parintele Staniloae, plictis. Chip si asemanare inseamna sa cresti mereu la asemanare. Sau, cum spune iar Grigorie Palama, am lepadat asemanarea si am pastrat chipul. Nu mai cream, nu mai zidim. Noi nu ne mai simtim innoiti, in aceasta monotonie tragica, ce duce in cele din urma si la sinucidere si la aceasta stare a fapturilor de intuneric, doar iluminand putin.
Deci ne-a scos Hristos. Cand a zis: “Tinere, scoala-te!”, sa simtim acest cuvant al Evangheliei in clipa aceasta ca o trezire, simtind acum care e adevarul omului si la ce ne cheama.
Hristos ne-a daruit invierea si viata, si in botez ne face partas invierii si vietii, si ne imbracam in El. Cum zicem la botez: “Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, Iisuse Hristoase, mult milostive Dumnezeul nostru, marire Tie!”. Si: “Cati in Hristos v-ati botezat in Hristos v-ati si imbracat”. Te imbraci in El, in botez, in mir, in impartasanie. Si prin credinta deschizi ochii harului pe care l-ai primit la botez, simti viata in tine. Ori de cate ori citesti un cuvant al Evangheliei simti ca a luminat o scanteie a harului; si ea creste mereu. Si cand primiti o binecuvantare, cand primiti mirul, aici, la plecare, sau cei care se impartasesc… Si, peste toate, rugaciunea. In clipa cand te rogi sa simti ca ai trecut dincolo, rastignind lumea aceasta.
“Lumea e rastignita mie si eu sunt rastignit lumii” (Galateni 6, 14), zice Pavel. Adica lumea limitarii, a mortii. In rugaciune simti ca ai depasit pragul, peste lumea mortii, pentru ca te rogi Dumnezeului celui viu. Si rostind fiecare cuvant al rugaciunii cu tarie sfanta, lipind mintea ta de orice cuvant al rugaciunii si cugetand, tu ai pasit pragul in lumea Dumnezeirii, in lumea pretutindenitatii si eternitatii lui Dumnezeu; si te impartasesti atunci, pregusti din arvuna invierii. Daca legea pacatului te-a tinut numai aici, in lumea marginita, legea lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu te ridica in timpul lui Astazi al lui Dumnezeu, care ti s-a dat tie ca o arvuna a lui Astazi al eternitatii, o arvuna a invierii. Cum a dat-o ucenicilor pe Tabor si cum da oricarui sfant de aici.
Simteam, si marturisim, sa faca fiecare experienta aceasta: cand esti botezat, cand te rogi, cand citesti cuvantul, cand te spovedesti, cand te impartasesti si crezi cu tarie, asa cum faci dimineata: deschizi incaperea unde dormi si, deodata, aerul curat de afara intra, in libertatea lui, la fel, Duhul Sfant cuprinde tot vazduhul… Cum te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, vino si te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea, mantuie-mi sufletul!”. Zicand asa cu tarie si deschizand fereastra inimii tale prin credinta, atunci, asa cum intra aerul din afara, la fel intra Duhul Sfant, harul lui Dumnezeu, lumina divina, si atunci te simti inviorat, inviat. Atunci iti vine sa crezi si tu, asa cum credeau toti sfintii.
Numai atat: Ava Pamvo a petrecut trei ani rugandu-se lui Dumnezeu, stiind de lumina divina care a stralucit pe fata lui Moisi cand a primit Legea si mai ales cand i-a luminat pe pe Tabor: “Doamne, nu ma slavi pe mine in viata de aici”. Dar asa l-a slavit pe el Dumnezeu, incat nu putea cineva sa se uite la el de slava pe care o avea fata lui. Iar slava aceea era slava veacului viitor, slava invierii, a arvunei invierii, slava vietii. Si fiecare, si cand va fi la sfarsitul lui, sa ia aminte despre ava Sisoie. Cand era sa se savarseasca, sezand parintii langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele. Si le-a zis lor: iata, a venit ava Antonie (il iubea pe sfantul Antonie, care fusese cu mult timp inainte). Apoi a zis: Iata, ceata proorocilor. Fata lui mai mult stralucea. Iata ceata apostolilor. Si mai mult stralucea. Vorbea apoi cu oarecine. Cu cine vorbesti parinte? Ingerii au venit sa ma ia si ii rog sa ma mai lase, sa ma mai pocaiesc putin. Si au zis parintii: Cum, tie iti mai trebuie pocainta? Nu ai trebuinta tu sa te pocaiesti. Si a zis: Cu adevarat, nu ma stiu pe mine dac-am pus inceput macar. Si au cunoscut toti ca era desavarsit in smerenie. Daca mandria te ucide, smerenia, am inteles mai mult, iata, iti deschide usa imparatiei. De naprazna s-a facut fata lui ca Soarele si s-au temut toti si le-a zis lor: “Vedeti, a venit Domnul vietii”.
Cum ne rugam noi la inmormantare: “Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile Raiului sa ti le deschida si mostenitor imparatiei Sale sa te arate si iertare de cele ce ai facut in viata, iubitorule de Hristos, raposate…”. De naprazna s-a facut fata lui si au auzit cuvantul: “Aduceti-l pe vasul pustiului”. Si indata si-a dat duhul si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa lui de buna mireasma. Aceasta e viata in Hristos, care biruie moartea. Da, Doamne, sa o simtim toti! Amin.
