Articole

(Cristina Andrei) Legea Antilegionară. O analiză

articol – Cristina Andrei
foto – optzile.ro

august 2015

- Încălcări ale unor drepturi prevăzute de Constituţia României

- Fapte deja încriminate de legislaţia românească

- Autorităţi competente: Institutul Elie Wiesel versus Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

- Tribunalele bolşevice şi victimele lor

- Terminologie obscură

- Contradicţii: Legea Antilegionară versus Legea Siguranţei Naţionale

- Concluzii: este nevoie de un echilibru între libertăţile şi drepturile individuale şi restricţiile impuse de lege

Semnaţi Petiţia Online către Avocatul Poporului: Legea 217/2015 nu este constituţională!

Mărturisesc dintru început că îmi scapă cu totul mecanismul juridic, legislativ şi instituţional al unor ordonanţe de guvern şi legi în România: guvernul dă o OUG, parlamentul o aprobă printr-o lege,  după care o modifică prin altă lege şi în final modifică modificările prin iar altă lege, la 13 ani după iniţiativa legislativă iniţială. Îmi pare că acest proces legislativ este conceput anume pentru a (men)ţine cetăţeanul în absolută ceaţă.

Este vorba, în articolul de faţă, de Ordonanţa 31 din 2002, modificată recent prin Legea Antilegionară: pentru a mă lămuri în privinţa prevederilor ei a trebuit să parcurg câteva acte normative [1], dintre care am selectat pentru comparaţie textul iniţial al Ordonanţei şi textul rezultat în urma ultimelor modificări aduse prin Legea Antilegionară, pe care vi le prezint în tabelul comparativ de  la sfârşitul articolului.

O altă observaţie preliminară: personal nu am înţeles care era urgenţa, unde, cine şi de ce ardea să adopte o astfel de ordonanţă de urgenţă – făcută pe genunchi şi modificată din picioare o dată la câţiva ani, pentru ca după 13 ani să fie întărită de o lege adoptată pe fugă, care scârţâie din toate încheieturile.

S-a vorbit destul despre  Legea Antilegionară. S-au adus argumente pro şi contra, s-a dezbătut şi răs-dezbătut pe tema ei – din păcate post factum. Şi din păcate mai mult pătimaş, cu argumente sentimentale, uneori logice, mai rar cu argumente juridice.

De aceea am simţit nevoia să sistematizez cumva câteva aspecte juridice legate de această lege, precum şi să scot în evidenţă unele hibe ale ei – pe baza unei documentări asupra legislaţiei şi pe baza studierii atente a legii (de fapt, a ordonanţei modificate prin lege).

more

(Cristina Andrei) Despre desmoştenirea prinţului Nicolae şi despre problema succesiunii la tron în cadrul Casei Regale a României

articol – Cristina Andrei - exclusiv pentru unitischimbam.ro
foto – casa-regala.blogspot.ro

Cristina Andrei

Cristina Andrei

15 august 2015

IPOTEZĂ:

Prinţul Nicolae nu putea fi desmoştenit, pentru că nu a fost niciodată prinţ…

PREMISE
1. Monarhia constituţională funcţionează conform unor reguli stabilite de Constituţie şi de Statutul Casei Regale.

De referinţă, în cazul României, sunt:

- ultima constituţie în vigoare de dinaintea instaurării regimului comunist, şi anume Constituţia de la 1923.

- Statutul Casei Regale – instituit în 1884, modificat ultima oară în 2007 de Maiestatea Sa Regele Mihai. Statutul din 2007 are valoare simbolică, nu juridică, nefiind (şi neputând fi, deocamdată) aprobat de un parlament.

2. Succesiunea la tron este o prevedere constituţională şi ca atare nu poate fi modificată (doar) de rege

Succesiunea la tronul României este stabilită prin Art. 77-79 din Constituţia de la 1923, precum şi prin Legea Statutului Casei Regale, din 1884.

taranista-constitutia-1923-

Conform acestora, trei prevederi importante guvernează stabilirea liniei dinastice româneşti:

- legea salică – conform căreia linia dinastică este stabilită exclusiv pe linie masculină

- interzicerea căsătoriilor morganatice (căsătorii între membrii familiei monarhice şi membri de altă condiţie socială, membri “de rând” ai societăţii)

- interzicerea căsătoriilor cu cetăţeni români

Nerespectarea ultimelor două prevederi este sancţionabilă cu

- pierderea dreptului la succesiune

şi

- excluderea din familia regală

3. Conform Constituţiei (1923, Art. 10): “Titlurile de noblețe sunt şi rămân neadmise în Statul Român.”

CONCLUZII

Luând în vedere premisele de mai sus, câteva concluzii logice se impun de la sine. Am să le enunţ aici, fără comentarii:

1. Radu Duda nu putea fi, din start, “Alteţă Regală” sau “Principe al României”, fiind român şi din altă categorie socială decât soţia sa, care nu avea dreptul la succesiune. Nici Nicolae Medforth Mills nu putea fi / nu este “prinţ al României”, nici “Alteţă Regală”. Ca atare, Prinţul Nicolae nu poate fi înlăturat din linia de succesiune, întrucât nu avea dreptul să intre în această linie, pentru că:

             a) este urmaş pe linie feminină

            b) este rezultat dintr-o căsătorie morganatică

2. Admiţând că Regele poate modifica regulile – aşa cum a făcut, adoptând un nou Statut al Casei Regale (decembrie 2007) – incluzând linia feminină în succesiunea la tron, acceptând căsătoriile morganatice şi acordând titluri domnilor Duda şi Medforth Mills, trebuie luat în calcul că nici o lege / hotărâre / reglementare nu poate acţiona retroactiv, ci doar pe viitor, din momentul adoptării ei.

În cazul nostru: la momentul decembrie 2007  Principesa Margareta – dimpreună cu întreaga Casa Regală – se supunea vechiului statut, neavând, prin urmare, drept la succesiune, ca fiind femeie, ba încă putând fi chiar exclusă din familia regală, din cauza căsătoriei sale neconforme cu normele Casei Regale (aşa cum s-a mai întâmplat în trecut, cu Principele Nicolae, fratele lui Carol).

Iar prevederile noului statut nu ar fi putut (trebuit) să îi acorde un astfel de drept, el urmând să fie aplicabil urmaşilor de drept ai Regelui Mihai – adică unuia dintre prinţii de Hohenzollern (cel mai probabil Prinţul Albrecht, dacă ar fi acceptat  tronul) şi urmaşilor lui, sau unui rege de altă spiţă străină şi urmaşilor lui (în cazul – foarte probabil – în care familia Hohenzollern nu ar accepta tronul României; de altfel, rupând legăturile cu Casa Hohenzollern, Regele Mihai a înlăturat posibilitatea continuării dinastiei Hohenzollern pe tronul României).

NOTĂ: Admiţând aplicabilitatea retroactivă a Statutului, se ivesc probleme importante (şi grave) în linia dinastică a Casei Regale a României:

- s-ar putea pune problema recunoaşterii căsătoriei morganatice (anulată la vremea ei) a lui Carol al II lea cu Ioana (Zizi) Lambrino şi, ca atare, ar putea ridica pretenţii de legitimitate urmaşii rezultaţi din această căsătorie – recte domnul Paul Lambrino, zis Paul Philippe, Prinț de Hohenzollern, Prinț al României

- dacă ar fi recunoscută căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino, pe cale de consecinţă ar putea fi anulată căsătoria lui cu Regina Mamă Elena – cu toate consecinţele ce ar putea decurge de aici – uşor de dedus.

ÎNCHEIERE

Având în vedere personalitatea şi rectitudinea morală a Regelui Mihai, este evident pentru oricine că gafele Casei Regale din ultimii ani – inclusiv modificarea Statutului Casei Regale – se datorează în (cea mai mare) parte Consiliului Regal (ţinut secret – altă gafă), în parte chiar familiei regale, aflată sub diverse influenţe, nu tocmai benefice.

Dar rostul acestui articol nu a fost acela de a discuta despre “infiltraţii” din Casa Regală, nici despre interesele unora sau altora de a o denigra şi a o arunca în ridicol şi absurd, ci doar a arunca un strop de lumină asupra succesiunii la tronul României.

Dacă, cu voia lui Dumnezeu, se va reveni vreodată la monarhia constituţională în România, acest lucru va trebui să se petreacă în mod obligatoriu sub guvernarea unei noi constituţii şi a unui nou Statut al Casei Regale, aprobat de parlament, aşa cum se cuvine într-un regim democratic. Restul sunt doar vorbe, scheme, bârfe, dispute şi speculaţii, numai bune să alimenteze scandaluri de imagine a Casei Regale şi, fireşte, scandaluri pentru o presă flămândă de subiecte fierbinţi.

(Adam Cernea Clark) A cui suveranitate? Gabriel Resources împotriva României

Valea Șesii (Geamăna), iazul de decantare al exploatării de la Roșia Poieni
foto – Mihai Roman – romaniacurata.ro
articol – Adam Cernea Clark
6 august 2015

Adam Cernea Clark - foto - linkedin.com

Adam Cernea Clark – foto – linkedin.com

traducere – Cristina Andrei
13 august 2015

Cristina Andrei

Cristina Andrei

Articol original pe huffingtonpost.com (6 aug. 2015):    http://www.huffingtonpost.com/adam-cernea-clark/whose-sovereignty-gabriel_b_7939596.html

Autor: Adam Cernea Clark – publicist pe teme de dezvoltare durabilă şi avocat de mediu

 

Acum două săptămâni, o firmă de exploatare a aurului cvasi-necunoscută, care a dezvoltat sau exploatat fix zero mine vreme de 17 ani, şi-a anunţat investitorii că a iniţiat  procedurile pentru un arbitraj internaţional împotriva guvernului României pentru că nu a autorizat ceea ce avea să fie cea mai mare mină de aur şi argint cu exploatare la suprafaţă din Europa.

Revedincându-şi acest drept conform tratatelor bilaterale de investiţii  (BTI – Bilateral Investment Treaties) ale României cu Marea Britanie şi Canada (firma constă din zece entităţi separate din şase ţări), Gabriel Resources a opinat că guvernul României a privat-o în mod ilegal de dreptul de a dezvolta proiectul şi de a extrage valoarea întreagă a investiţiilor sale.

Proiectul firmei Roşia Montană Gold Corporation – filială a companiei Gabriel, ar fi creat un bazin uriaş de cianură (rezultat din utilizarea a circa 40 tone pe zi) chiar pe locul siturilor miniere arheologice de o valoare inestimabilă, datând din vremea Imperiului Roman şi posibil chiar dinaintea acestuia. Proiectul ar fi distrus satul Roşia Montană şi alte două sate învecinate, precum şi patru munţi din acest colţ îndepărtat al Carpaţilor.

 

Protest Uniti Salvam Rosia Montana - foto - aurul-romaniei.ro

Protest Uniti Salvam Rosia Montana – foto – aurul-romaniei.ro

În urmă cu aproape doi ani, proiectul a declanşat proteste de stradă istorice la care au participat zeci de mii de oameni din oraşele mari ale României.  Opoziţia publică şi în cele din urmă acţiunile guvernamentale au respins proiectul, care fusese garantat prin contracte guvernamentale secrete, contribuţii masive pe piaţa media internă şi printr-o lege a minelor specială ce a fost ulterior declarată neconstituţională. În mijlocul protestelor publice faţă de proiectul de la Roşia Montană – care a ajuns să simbolizeze intersecţia intereselor corporatiste cu corupţia guvernamentală – Gabriel Resources a ameninţat să depună o cerere de arbitraj împotriva statului român pentru pierderi de profit de până la 4 miliarde USD.

Din multe puncte de vedere protestele legate de Roşia Montană au catalizat o mişcare de participare civică mai largă şi mai diversă, precum şi o schimbare socială în România. Anii ce au urmat au înregistrat schimbări politice covârşitoare şi o creştere fără precedent a participării civice.

Photograph of protests by Cristian Vasile (foto preluat de pe huffingtonpost.com)

Photograph of protests by Cristian Vasile (foto preluat de pe huffingtonpost.com)

Pentru o firmă a cărei practică profesională se bazează pe drepturile de exploatare obţinute la sfârşitul anilor ’90, când corupţia era deosebit de larg răspândită în interfaţa dintre guvern şi corporaţiile străine din Europa răsăriteană, nu este o surpriză faptul că aceste schimbări în guvernarea românească şi în voinţa politică nu sunt binevenite. Gabriel Resources a angajat sute de oameni în aproape două decenii şi s-ar părea că ţara merge mai departe, trecând peste problema acestei corporaţii şi a proiectului acesteia. Gabriel Resources, a cărei singură raţiune de a exista este să realizeze acest proiect, nu are către ce să meargă mai departe.

Şi totuşi, Gabriel Resources şi-a exprimat încrederea în viitor – cu sau fără mină de aur – şi nu fără garanţii. Într-adevăr, firma a vândut deja o cotă din orice compensaţie decisă de arbitraj, conform ultimelor dosare depuse la autorităţile canadiene de  garanţii. Compensaţia ar putea fi spectaculoasă, nu doar o restituire a celor 500 de milioane de dolari pe care Gabriel susţine că i-a cheltuit în ultimii ani, ci şi a tuturor profiturilor pe care o majoritate de trei arbitri consideră că le-ar fi câştigat compania dacă ar fi extras şi ultimul gram din zăcămintele de aur şi de argint de la Roşia Montană.

În octombrie 2012, cu un an şi ceva înainte de ameninţarea de 4 miliarde de dolari a  firmei Gabriel, Occidental Petroleum a primit o compensaţie de 1,8 miliarde USD, plus alte 589 milioane USD din dobânzi şi costuri obţinute din acţiuni în justiţie împotriva statului Ecuador, pentru profituri pierdute. Occidental nu s-a bazat pe statul ecuadorian pentru a obţine acea hotărâre. Într-adevăr, cu un an înainte, Ecuador declarase firma Chevron responsabilă de dezastru ecologic în valoare la 18 miliarde de dolari (o hotărâre pe care firma petrolieră californiană a respins-o imediat). În schimb, firma s-a bazat pe un tratat bilateral de investiţii dintre Ecuador şi Statele Unite şi pe hotărârile şi procedurile unei cvasi-necunoscute organizaţii din cadrul World Bank Group, şi anume Centrul Internaţional pentru Rezolvarea Disputelor în Investiţii (ICSID – International Centre for Settlement of Investment Disputes).

Aşa cum a relatat Public Citizen la vremea respectivă, tribunalul s-a bazat pe un martor de la Occidental pentru a explica legea ecuadoriană şi pentru a ajunge la concluzia că, deşi Occidental încălcase contractul confidenţial pe care îl avea cu guvernul ecuadorian, penalizarea era pur şi simplu prea dură pentru corporaţia cu sediul în SUA. După cum rezultă din motivarea votului în dezacord din cadrul comisiei de arbitraj formate din trei persoane, opinia majoritară în cazul Occidental împotriva Ecuadorului era “atât de strigătoare la cer din punct de vedere legal şi atât de plină de contradicţii, încât nu am putut face altceva decât să-mi exprim dezacordul“.

ICSID are sediul în apropierea oraşului Washington, D.C. şi a fost creat în 1966 de către Banca Mondială (în prezent autoritatea de reglementare de facto) pentru a rezolva disputele contractuale din afacerile transnaţionale. Între timp a devenit forul principal pe care se bazează corporaţiile pentru a da în judecată state (dintre care peste 90% au fost ţări cu venit mic sau mediu). Între 1966 şi 1995, au fost supuse arbitrajului cinci cazuri. În 2012, numărul acestora a explodat, ajungând la peste 390.

Cunoscut ca fiind costisitor (costurile pentru rezolvarea litigiilor se situează la nivelul milioanelor de dolari) şi favorabil companiilor, ICSID a devenit un magnet pentru criticile din toată lumea. Judecătorii săi de facto sunt aleşi dintr-o comunitate elitistă de avocaţi foarte bine plătiţi de o mână de firme. Aceşti arbitri provin din mediul practicilor comerciale ale unor firme foarte potente şi au o experienţă profesională în dreptul public şi în politici publice relativ redusă. Nu se poate face recurs împotriva opiniilor lor şi aceşti arbitri nu sunt obligaţi să ia în seamă precedente. Dacă e de ales între dreptul comercial internaţional şi dreptul internaţional al drepturilor omului, de regulă arbitrii îşi exercită judecata în favoarea primului. Adeseori ei interpretează dreptul contractual şi comercial (dar şi dreptul intern!) în moduri care favorizează corporaţia străină. Acestea nu sunt opţiuni neutre, obiective, ci sunt mai degrabă hotărâri subiective privind politicile publice care au impact major asupra dezvoltării durabile în comerţ şi în guvernarea internă a unor ţări de pe tot cuprinsul globului.

Într-adevăr, Acordurile pentru Rezolvarea Disputelor dintre Investitori şi Stat şi foruri precum ICSID sunt în centrul celor mai multor critici îndreptate împotriva Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP – Transatlantic Trade & Investment Partnership) şi împotriva Parteneriatului Trans-Pacific (TPP – Trans-Pacific Partnership). Clauzele Acordurilor pentru Rezolvarea Disputelor dintre Investitori şi Stat (ISDS – Investor-State Dispute Settlement) au apărut în tandem cu acordurile pentru comerţ liber şi cu Tratatele Bilaterale de Investiţii (BIT) în care sunt încorporate respectivele acorduri. Actualmente există peste 2.500 de Tratate Bilaterale de Investiţii. Alături de acordurile pentru comerţ liber, ele sunt prezentate ca fiind condiţii necesare pentru atragerea investiţiilor străine. Însă multe ţări încep să se opună exceselor acordurilor comerciale internaţionale. Brazilia, un stat aflat în topul mondial al importatorilor de investiţii, a respins dintotdeauna întreaga afacere din spatele Tratatelor Bilaterale de Investiţii. Alte ţări i-au călcat pe urme din acest punct de vedere sau au respins legitimitatea despăgubirilor decise de tribunalele ad hoc ale ICSID – aşa cum a făcut Ecuador, de exemplu.

De regulă, corporaţiile desfid statele când vine vorba de drepturile angajaţilor, reglementările de mediu şi revendicările legate de drepturile omului. Cel mai adesea, companiile din ţări bogate, exportatoare de capital, dau în judecată state cu venituri mai mici, contestând legile interne şi acţiunile guvernamentale, dar mai există şi excepţii. În cazul Vattenfall împotriva Germaniei, compania suedeză a dat în judecată statul german şi un tribunal a decis împotriva Germaniei, al cărei program de  închidere a unor centrale nucleare a fost considerat discriminatoriu. Phillip Morris a dat în judecată Uruguay şi Australia pentru introducerea etichetelor pe pachetele de ţigări, menite să descurajeze fumatul. Un tribunal a decis recent ca Venezuela să plătească 1,6 miliarde USD către firma Exxon, în vreme ce o altă companie canadiană de exploatare a aurului este actualmente în proces cu El Salvador, unde un dezastru ecologic grav, la care s-a adăugat nemulţumirea populaţiei, a dus la adoptarea unui moratoriu privind activităţile miniere din ţară.

 

Statele iau din ce în ce mai mult poziţii dure împotriva ICSID şi a Tratatelor Bilaterale de Investiţii. Brazilia, unul dintre cei mai mari importatori de capital din lume, nu a avut niciodată legătură cu acestea. Ţări precum India au evitat de asemenea ICSID-ul. În Europa, unde statele dezbat în prezent clauzele TTIP, protestele faţă de acordurile de rezolvare a disputelor dintre investitori şi stat sub tutela ICSID nu se mai limitează la protestatari şi la societatea civilă, întrucât şi liderii din unele ţări au început să ia poziţie împotriva acestora. Însăşi Comisia Europeană s-a împotrivit ideii înlocuirii jurisdicţiei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu jurisdicţia ISCD în cazul acordurilor de comerţ liber.

 

În toate aceste cazuri există o tensiune majoră între suveranitatea unui stat şi a poporului respectiv, dreptul lor la auto-determinare – pe de o parte – şi drepturile private ale părţilor contractante – pe de altă parte. Este inclusă aici suveranitatea unui stat în ceea ce priveşte resursele sale resurse naturale, aşa cum este clar stipulat în Declaraţia Naţiunilor Unite privind Suveranitatea Permanentă a Statelor asupra Resurselor Naturale. O parte a acestui drept constă, în mod categoric, în definirea – în calitate de popor şi stat – a ceea ce este în interesul public şi ceea ce este în conformitate cu legea internă.

În cazul României, o firmă care, în ciuda faptului că a cheltuit peste o sută de milioane de dolari în 17 ani, nu a fost capabilă să-şi asigure toate autorizaţiile şi a fost în esenţă respinsă de către poporul român pe temeiuri solide, caută să-şi impună propria definiţie a interesului şi să extragă o avere probabil mult mai mare decât bugetul anual al ţării pentru sănătate.

Dacă vrem să acordăm statelor şi popoarelor dreptul la autodeterminare, atunci trebuie să acceptăm că acestea trebuie să fie singurele care să-şi definească propriile interese şi ce condiţii ar trebui puse unei corporaţii străine a cărei datorie principală este să maximizeze bogăţia acţionarilor săi aflaţi la distanţă. Regimul comerţului liber al ultimelor şapte decenii este în mod clar la un punct de răscruce iar ţări precum România trebuie să-şi pună în balanţă suveranitatea cu  apetitul lor pentru investitori străini, dintre care unii în mod evident nu prea arată simpatie vizavi de măsurile interne care presupun protecţia mediului, dezvoltarea durabilă şi sănătatea publică, ca să nu mai vorbim de voinţa poporului.

 

Articol original pe huffingtonpost.com (6 aug. 2015):    http://www.huffingtonpost.com/adam-cernea-clark/whose-sovereignty-gabriel_b_7939596.html

Autor: Adam Cernea Clark – publicist pe teme de dezvoltare durabilă şi avocat de mediu

Traducere: Cristina Andrei

(Cristina Andrei) Şeful-căpuşă

articol – Cristina Andrei – cristinaandrei.blogspot.ro

Cristina Andrei

Cristina Andrei

13 decembrie 2014

The “tick-boss” is that kind of boss who grows roots in his “bossdom” and never leaves his boss-chair unless he finds a bigger one. Well, yes, just like the homologous insect that sticks itself into a host body.
__________________________________________________________________

Şeful-căpuşă poate fi orice fel de şef: de la despot la dictator (de regulă comunist) ori preşedinte de ţară democrat(-liberal), de la prim-ministru (social-)democrat până la preşedinte de partid (creştin-) democrat (chiar dacă este cotat, de pildă, între 0,6 şi 0,8% în preferinţele electoratului). Nu încape nici un fel de îndoială că şeful-căpuşă poate fi, de asemenea, preşedinte de bloc ori de corporaţie, director de S.R.L. sau de S.A. etc.

În fine, oriunde există un şef, există o probabilitate – mai mică sau mai mare, în funcţie de (ne)noroc – ca el să fie un şef-căpuşă. Probabilitate direct proporţională cu rangul acestuia: cu cât rangul şefului este mai mare, cu atât probabilitatea ca acesta să fie un şef-căpuşă creşte.

Şeful-căpuşă este – aşa cum îl trădează numele – acel şef care se înfige într-o entitate din care “suge” cât se poate. Dar, spre deosebire de insecta omonimă, şeful-căpuşă nu abandonează organismul pe care îl parazitează, după ce s-a săturat. Căci şeful-căpuşă nu este mânat de foame, precum insecta, ci de lăcomie. Şi este veşnic nesătul, sugând din pradă îndelung şi neostoit, vreme îndelungată. Cel mai adesea pe o perioadă nedeterminată – chiar dacă mandatul lui de şef este, teoretic, limitat.

Date fiind cele de mai sus, la care se adaugă faptul că şeful-căpuşă acţionează, prin definiţie, pe principiul “dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”, el este foarte greu – cel mai adesea imposibil – de înlăturat. Unii şefi-căpuşă pot fi (câţiva au fost) daţi jos cu forţa (printr-o revoluţie, de pildă), dar acestea sunt cazuri rare şi extreme. Şeful trebuie să fie foarte mare – şef de stat – şi să fi căpuşat statul al cărui şef a devenit o vreme suficient de lungă ca să se sature o ţară întreagă de el. Ceea ce, evident, nu e valabil pentru toţi şefii-căpuşă.

De regulă, şeful-căpuşă nu se sinchiseşte de procedurile democratice de înlăturare a unui şef: referendumurile, moţiunile de cenzură, congresele, AGA, întrunirile sau şedinţele de bloc nu-l ating, nu au nici o valoare pentru şeful-căpuşă. El este încredinţat că menirea lui este să fie veşnic şef şi, ca atare, le va contracara prin diverse manevre, manipulări, mânării, contestaţii, interpretări distorsionate ale legii şi / sau realităţii, proceduri juridice şi / sau chichiţe avocăţeşti. În plus, va face înţelegeri, acorduri şi alianţe în dreapta şi-n stânga, cu oricine şi oricum, pentru a obţine majorităţi şi susţineri, întru păstrarea scaunului de şef. Înţelegeri, acorduri şi alianţe pe care le va încălca în secunda doi, după (re)înscăunarea sa ca şef. Căci şeful-căpuşă va trebui, pentru a-şi păstra poziţia, să facă veşnic compromisuri compromiţătoare, să facă alte şi alte înţelegeri, alianţe şi contracte, pentru că, nu-i aşa, vremurile sunt schimbătoare şi, ca să te menţii “pe val” (sau în scaunul de şef, în cazul nostru), va trebui să te adaptezi acestor schimbări.

În mod evident, şeful-căpuşă nu înţelege (şi nu va înţelege niciodată) sensul clasic, originar, al noţiunii de “şef” – care, odinioară, denota (şi) ceea ce azi numim “lider”. Şeful-căpuşă nu înţelege rostul, scopul şi menirea funcţiei/rangului/poziţiei în care a ajuns (cel mai probabil după “lupte seculare”, dar nu vitejeşti, faţă în faţă, ci prin intrigi şi manevre şi, cel mai adesea, prin insinuări perfide în organismul “de supt”, ca orice parazit care se respectă). Nu înţelege, neîndoielnic, nici caracterul temporar al acestei poziţii, nici nu pricepe eşecul lui ca “lider” – care eşec va interveni în scurtă vreme după ce ajunge şef. Pentru că menirea unui lider este să-şi ţină echipa aproape pentru binele entităţii pe care nu doar o conduce, ci o şi călăuzeşte (fie această entitate scara blocului, sectorul, oraşul, partidul, guvernul sau ţara).
Rostul unui lider este să pună umărul, alături de echipa sa, pentru construcţie şi reconstrucţie, iar nu acela de a dezbina pentru a stăpâni. Ceea ce şeful-căpuşă face în mod constant, pentru a-şi asigura perenitatea parazitării organismului din care suge.

Uneori, şeful-căpuşă îşi va abandona de bunăvoie scaunul de şef. Singura condiţie – necesară şi suficientă – este să obţină într-un fel sau altul scaunul altui şef, mai mare. Atunci şi numai atunci şeful-căpuşă va pleca nesilit de nimeni. Şi, desigur, pe scaunul mai mare va fi întotdeauna tot un şef-căpuşă. Dar un pic mai mare, şi, ca atare, cu atât mai periculos pentru entitatea pe care o va parazita.

În mod surprinzător, şeful-căpuşă are o caracteristică în comun cu liderul: ca şi acesta, se naşte, nu se face pe parcurs. Şi, deşi şeful-căpuşă are o mare capacitate de adaptare (în care sens se apropie foarte mult de şobolan), el nu se va transforma niciodată într-un lider autentic, peste noapte. De ce? Răspunsul este simplu şi evident: pentru că e căpuşă, nu fluture …

articol preluat de pe http://cristinaandrei.blogspot.ro/

Congresul Diasporei unioniste – 3-5 aprilie 2015. Cuvântul domnului Alexandru Herlea

foto – emigrantul.it
articol – taranista.wordpress.com

În perioada 3-5 iunie 2015 a avut loc la Bucureşti primul Congres al Diasporei Unioniste. Pe parcursul celor trei zile au avut loc 5 sesiuni de comunicări (completate cu ateliere şi grupuri de lucru) pe teme de interes: rolul Diasporei în edificarea construcţiei statale comune şi în promovarea mesajului unionist, structuri organizatorice ale Diasporei, integrarea comunităților în țările de domiciliu, programul de acţiuni pro-unioniste, elaborarea Planului de acţiuni pentru anul 2015

Declaraţia Primului Congres al Diasporei Unioniste – Bucureşti, 3-5 aprilie 2015 - foto - taranista.wordpress.com

Declaraţia Primului Congres al Diasporei Unioniste – Bucureşti, 3-5 aprilie 2015 – foto – taranista.wordpress.com

La congres au participat reprezentanţi ai comunităţilor şi organizaţiilor Diasporei româneşti din Franţa, Italia, SUA, Spania, Irlanda, Germania, precum şi personalităţi din România şi Republica Moldova.

Alexandru Herlea, preşedintele Asociaţiei La Maison Roumaine din Paris, fost ministru al Integrării Europene - foto - facebook.com/herlea.alexandru

Alexandru Herlea, preşedintele Asociaţiei La Maison Roumaine din Paris, fost ministru al Integrării Europene – foto – facebook.com/herlea.alexandru

 

În cadrul primei sesiuni a congresului (cu tema Rolul Diasporei în edificarea construcţiei statale comune şi în promovarea mesajului unionist) a luat cuvântul domnul Alexandru Herlea, preşedintele Asociaţiei La Maison Roumaine din Paris, fost ministru al Integrării Europene. Mai jos vă prezint cuvântarea domniei sale:

Diaspora şi unirea celor doua state româneşti

Doamnelor si Domnilor,

Stimati participanti la primul Congres al Diasporei Unioniste,

Unirea celor doua state româneşti, România si Republica Moldova, apare astăzi, din ce in ce mai clar, a fi o necesitate.

Ea este impusă atât de realităţile geopolitice din estul Europei, unde imperialismul rusesc devine pe zi ce trece tot mai agresiv si unde lumea occidentală are nevoie de parteneri puternici, cât şi de starea politică si socio-economică a celor două state româneşti. In privinţa acestora – două remarci :

- perspectiva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, după instalarea actualului guvern Gaburici, a devenit improbabilă intr-un viitor previzibil. Guvernul sprijinit de partidul comunistilor si alte partiduleţe obediente Moscovei, în ciuda declaraţiilor sale pro-europene, nu face decât să îndepărteze R. Moldova de integrarea în UE.

- România, unde lupta împotriva corupţiei începe să devină credibilă şi se desfăşoară cu o oarecare vigoare, are toate şansele să devină un reper, să constituie o atracţie pentru opinia publică din Republica Moldova unde corupţia a atins recent dimensiuni inimaginabile, bătând toate recordurile.

Astfel, unirea R. Moldova cu România apare drept calea cea mai scurtă si mai sigură de integrare a R. Moldova în UE şi poate astăzi, ţinând cont de involuţiile recente, singura reală. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie opusă unirea celor doua state româneşti integrării R. Moldova în UE. Cele două demersuri sunt complementare şi se pot sprijini reciproc. întrucât presupun in primul rând reforme instituţionale şi legislative în conformitate cu valorile europene, precum şi o capacitate de transpunere a lor în viaţă.

Trebuie de asemenea subliniat că unirea celor doua state româneşti este bazată pe argumente solide atât de ordin istoric şi etnico-cultural, cât şi de ordin etic si moral.

Să amintim numai ca prima rupere a teritoriului dintre Prut şi Nistru din trupul Moldovei a avut loc în 1812 când Turcia cedează Rusiei un teritoriu care nu-i aparţinea şi care era locuit în proporţie de peste 85% de etnici români. Timp de peste un secol şi jumătate (excepţie făcând perioada dintre cele 2 razboaie mondiale şi anii scurşi de la recâştigarea independenţei), el este supus unei politici brutale de rusificare care atinge nivelul unui adevărat genocid, pe criterii etnice şi sociale, în timpul ocupaţiei sovietice. În pofida tuturor acestor vicisitudini românii sunt şi astăzi peste 77% din populaţia R. Moldova.

Argumentele de ordin etic şi moral se referă la respectarea valorilor europene (libertate, solidaritate, justiţie) şi la anularea efectivă a pactului Ribbentrop – Molotov care a fost denunţat fără însă ca pentru Basarabia consecinţele sale să dispară.

Societatea civilă are de jucat un rol esenţial în procesul de reîntregire – şi aceasta pentru cel puţin două considerente. O dată pentru că unirea nu se poate realiza decât ca urmare a exprimarii cu claritate a acestei voinţe de către opinia publica din România şi Republica Moldova. În al doilea rând, pentru că societatea civilă are un mare avantaj faţă de oficialităţi care sunt încorsetate de exigenţe diplomatice şi de «Realpolitik».

Reîntregirea este pentru noi românii materializarea unui vis, vis care a fost o axa centrală a istoriei noastre moderne şi contemporane. Visele, mai ales cele cu conotaţie etică si morală, au o putere nebanuită. Ele sunt o pârghie şi o cârmă în evoluţia societăţii omeneşti.

Iniţiativa Platformei Unioniste Acţiunea 2012, de organizare a acestui congres care îşi propune să mobilizeze energiile diasporei româneşti în favoarea unirii este justificată şi meritorie. Ea trebuie salutată pentru o serie de considerente si anume :

- Diaspora din tarile occidentale reprezintă o parte a societăţii româneşti a cărei viziune şi mentalitate este cel mai puternic impregnată de valorile care stau la baza societăţilor democratice în rândul cărora România şi R. Moldova doresc să pătrundă.

- Diaspora ocupă un loc din ce în ce mai important în cadrul societăţii româneşti căreia îi aparţine. Ea a devenit conştientă de forţa sa (recentele alegeri, din noiembrie trecut, atât cele prezidenţiale din România, cât şi cele parlamentare din R. Moldova au demonstrat-o cu prisosinţă) şi trebuie, are datoria să joace un rol cât mai activ în evoluţia societăţii româneşti.

- Diaspora este un creuzet al reîntregirii naţionale. Multe din asociaţiile ei sunt deschise tuturor românilor, indiferent că au sau nu cetăţenie română. În cadrul acestor asociaţii reîntregirea, unirea R. Moldova cu România este o realitate trăită ca atare de către toţi membrii acestora. De subliniat şi faptul că în asociaţiile româneşti nu sunt prezenţi numai cetăţeni ai României şi R. Moldova, ci toţi cei care simt româneşte indiferent de unde provin, din jurul graniţelor (Bucovina de Nord, Maramureşul istoric, sudul Basarabiei, valea Timocului, Banatul sârbesc, etc.) sau de pe alte meleaguri de pe cele 5 continente. Este de exemplu, cazul asociaţiei La Maison Roumaine de la Paris, veche asociaţie a exilului românesc, pe care am onoarea să o prezidez.

- Pentru vechiul exil, cel al autenticei rezistenţe anticomuniste externe, problematica reîntregirii şi anularea consecinţelor pactului Ribbentrop – Molotov au constituit întotdeauna obiective esenţiale, au fost şi sunt pe lista de priorităţi. Acest vechi exil continuă să existe şi să-şi facă simţită încă prezenţa în diasporă.

- Diaspora poate juca un rol important în corectarea imaginii dezastruoase pe care o au atât România, cât şi R. Moldova, imagine de care sunt responsabili în cea mai mare parte deţinătorii puterii reale, clasa politică din cele două ţări. Corectarea şi îmbunătăţirea imaginii nu se pot realiza prin mascarea şi ocultarea realităţilor, ci numai prin :

– punerea în lumină a dificultăţilor şi cauzelor lor ;

– informarea opiniei publice occidentale asupra istoriei si contribuţiei românilor la cultura şi civilizaţia europeană şi universală. ;

– denunţarea crimelor savârşite de comunişti şi de protectorul lor, ocupantul sovietic împotriva poporului român. Un adevarat genocid : Sighet, Canal Dunăre-Marea Neagră, Aiud, Piteşti, Gherla, Fântâna Albă, Bălţi (Katyn-ul românesc), foametea (holodomorul) din 1947 în Basarabia etc. etc.

Trebuie subliniat că principalele dificultăţi cu care se confruntă astazi atât România, cât şi R. Moldova sunt datorate faptului că puterea reală, politică si economică, a rămas în mâinile reprezentanţilor vechilor structuri: nomenclatura şi poliţia politică comunistă, iar occidentul i-a acceptat ca interlocutori şi parteneri. Să amintim că reunificarea R. Moldova cu România s-ar fi putut realiza în 1991-92, imediat dupa implozia Uniunii Sovietice, însă Moscova veghea şi uneltele ei de la Bucureşti şi Chişinău, începând cu preşedintele României, I. Iliescu, executau cu totală supunere ordinele primite.

Unul din aspectele nocive ale rămânerii puterii în mâinile foştilor «tovarăşi» este comportamentul oficialităţilor române faţă de diasporă şi în general faţă de societatea civilă. La nivelul diasporei aceasta se traduce nu numai prin încercarea de a controla asociaţiile româneşti din străinătate, dar şi prin limitarea, dacă nu sabotarea, angajamentului lor politic. Se continuă astfel politica de control centralizat care caracterizează instituţiile comuniste. În interesul Ţării oficialităţile de la Bucureşti ar trebui să-şi reconsidere comportamentul şi să se inspire din politica, din atitudinile faţă de diasporele lor a Ţărilor Baltice, a Poloniei sau a Ungariei.

Şi încă o remarcă cu caracter de concluzie: forţa şi succesul acţiunilor în favoarea reîntregirii sunt condiţionate de integrarea lor în vastul program al luptei pentru o Ţară, Romania şi R. Moldova, modernă, europeană, în care instituţiile să funcţioneze în respectul principiilor democratice şi ale echităţii sociale. Acest viitor sănătos nu se poate construi pe ignorare, amnezie sau simulare; numai adevărul, prima condiţie a libertăţii, poate constitui baza solidă a României de mâine.

articol preeluat de pe https://taranista.wordpress.com

Un partid fără prinţipuri… va să zică că nu le are

Cristina Andrei – taranista-wordpress.com

Este vorba, desigur, despre mascarada PNŢCD juridic, în fruntea căruia se află Aurelian Pavelescu – a cărui lipsă de principialitate este vizibilă cu ochiul liber (pentru cei ce au ochi să vadă), dar şi confirmată în înregistrarea de mai jos (pentru cei ce au urechi să audă, de pe la minutul 7 încolo).

Înregistrarea din şedinţă a fost dată publicităţii de Dan Moraru, vicepreşedinte al PNŢCD juridic, care a propus Comitetului Naţional de Conducere (CNC) al partidului în cadrul întrunirii din 4 decembrie 2014 ca imobilul aparţinând PNŢCD din Str. Clemenceau nr. 9 să fie vândut prin licitaţie publică – o idee respinsă categoric de Aurelian Pavelescu:

Vanzarea sediului PNTCD

Concomitent cu şedinţa CNC,  peste 50 de ţărănişti au protestat în faţa sediului central al PNŢCD faţă de această vânzare (detalii despre protest aici). Amănunte despre “Cazul Clemenceau” veţi găsi în articolul “Strada Clemenceau nr. 9 – sediul istoric al PNŢCD. Pe urmele adevărului”.

Despre actele şi faptele preşedintelui juridic Aurelian Pavelescu am mai scris de-a lungul timpului pe acest blog.O mostră recentă, foarte grăitoare în sensul relevării “principiilor” după care se conduce preşedintele juridic al PNŢCD găsiţi în articolul “Consecvenţa lui Pavelescu faţă cu amnezia ţărăniştilor aplaudaci”.

Pavelescu NU e PNTCD!

articol preluat de pe https://taranista.wordpress.com

 

Revoluţia română la un sfert de veac. Ion Varlam despre Colocviul internaţional de la Bucureşti prilejuit de aniversarea a 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului

Cristina Andrei

Colocviul internaţional organizat de IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la dãrâmarea zidului de la Berlin pe tema «victime, memorie şi dreptate», desfãşurat la Hotelul Howard Johnson între 12 şi 15 noiembrie 2014.

Observaţiile D-lui Ion Varlam, Preşedintele Comitetului Interimar de Conducere al PNŢCD, Secretar-General al UMRL, membru al AFDPR, Magister Ex Scientiae Politicae.

 1. CU PRIVIRE LA VICTIME ŞI MEMORIE

Cele desbãtute pun în evidenţã confruntarea dintre douã realitãţi distincte între care pentru moment concilierea nu este posibilã:

Realitatea trãitã, bazatã pe memoriile sau amintirea victimelor dispãrute şi pe mãrturiile supravieţuitorilor universului concentraţionar comunist, precum şi ale veteranilor Exilului;

Realitatea fictivã, reconstruitã pe temeiul unor documente în mod deliberat selecţionate, „prelucrate” politic şi divulgate de cãtre paznicii arhivelor comuniste (mai precis ale persecutorilor) sau de cãtre cei care le exploateazã.

N.B. Falsa istorie a Rezistenţei antisovietice şi anticomuniste care rezultã din elaborãrile realizate pe baza documentaţiei oferite IICCMER (şi CNSAS) de succesorii Securitãţii duce adesea la inversarea raportului dintre victime şi cãlãi, al cãrei scop este„ticãloşirea eroilor şi eroizarea ticãloşilor”, adicã:

minimizarea şi caricaturarea faptelor mişcãrii de Eliberare Naţionalã şi ponegrirea figurilor emblematice ale patrioţilor care au fost cei mai meritorii membri ai formaţiilor militare şi politice angajate în lupta pentru înlãturarea jugului sovietic şi restaurarea democraţiei în România;

exonerarea de rãspundere a acelor membri ai oligarhiei coloniale sovietice vinovaţi la nivelul decizional de crimele comunismului, a urmaşilor (parentela şi clientela) şi instrumentelor (înaltul cler) acestui grup alogen care controleazã şi astãzi toate centrele de putere, de influenţã şi de profit din ţara noastrã;

erijarea în „rezistenţi” anti-comunişti a unor agenţi ai serviciilor secrete comuniste bine cunoscuţi în rândurile Exilului şi identificaţi ca atare de serviciile de contra-spionaj occidentale.

 

2. CU PRIVIRE LA PROCESUL COMUNISMULUI

Ar fi fost posibilã restaurarea democraţiei în Germania dacã n’ar fi avut loc Procesul de la Nueremberg şi nu s’ar fi aplicat mãsurile de denazificare impuse de învingãtorii lui Hitler?

Ceea ce se petrece astãzi sub ochii noştri cu puterea din Rusia ne dovedeşte cât de imperioasã este pentru Comunitatea Internaţionalã exigenţa scoaterii definitive a comunismului în afara legii. Ca tip de dominaţie intrinsec criminalã şi nu pe temeiul inventarierii şi a investigãrii crimelor lui.

Faptul cã sistemul comunist este de esenţã criminalã are caracter de postulat – aidoma oricãrei afirmaţii universal recunoscute ca adevãr notoriu. Metodolgia politicã a comunismului este constant şi pretutindeni pusã în evidenţã de modul de acţiune şi de mobilul protagoniştilor sãi.

Noi am propus în repetate rânduri urmãtoarea articulare a acestui postulat în doi termeni – necesari şi suficienţi pentru formularea juridicã a scoaterii definitive a comunismului înafara legii:

1/ Comunismul este expresia politicã a crimei organizate deoarece, spre a cuceri, a exercita şi a pãstra puterea, acest sistem politic recurge sistematic la mijloace care cad sub incidenţa codului penal;

2/ Propãvãduitorii comunismului şi agenţii lui sunt nişte rãufãcãtori profesionişti specializaţi în omucidere, în jaf şi în fraudã, al cãror scop real constã în acapararea totalã a bogãţiilor, a resurselor şi a veniturilor acelor populaţii pe care le supun cu forţa şi le dominã prin teroare fizicã şi moralã.

Ceea ce se petrece dupã prãbuşirea oficialã dar nu efectivã a sistemului comunist confirmã cu prisosinţã acest al doilea termen al postulatului. Membrii clasei dominante instituite de Moscova pentru a exercita mandatul colonial în România şi-au atribuit cu titlu personal patrimoniul rezultat din etatizarea proprietãţii, ai cãrui uzufructuari şi gestionari în indiviziune erau (ei sau rudele lor) pânã în 1990. Nimeni nu mai poate contesta astãzi cã situaţiile personale şi poziţiile publice ale membrilor clasei politice şi ai administraţiei publice din ţara noastrã au fost constituite de deţinãtorii lor actuali sau de cãtre înaintaşii acestora (pãrinţi sau naşi politici) prin asasinat, prin jaf şi prin înşelãtorie, pânã în 1990 şi de atunci încoace. Ca, dealtfel, şi în Rusia.

De aceea, IICCMER ar trebui sã ni se asocieze în efortul de a convinge partidele politice de stringenţa adoptãrii de cãtre Parlamentul României şi Parlamentul european a principiilor politice cu valoare universalã propuse de noi, pentru fundamentarea doctrinalã a scoaterii definitive a comunismului înafara legii. Sau, mãcar sã sprijine aceastã iniţiativã a noastrã. Pentru cã apãrarea Drepturilor Omului pe care o implicã vocaţia declaratã a IICCMER şi CNSAS nu poate fi disociatã de lupta pentru democraţie, care este antinomia comunismului.

3. CU PRIVIRE LA AUTONOMIA ŞI CREDIBILITATEA IICCMER (ŞI A CNSAS)

Sunt cercetãtorii acreditaţi ai acestor instituţii capabili sã deosebeascã ceea ce este fals sau „prelucrat” în documentele la care au acces? Dispun ei de libertatea de care depinde nemijlocit independenţa lor de judecatã?

Care este gradul de autonomie al unor instituţii al cãror craracter politic este clar stabilit de rangul de membri „junior” ai guvernului conferit conducãtorilor IICCMER şi CNSAS de statutul care le reglementeazã organizarea şi funcţionarea, precum şi de caracterul bugetar al resurselor alocate de puterea politicã?

Pot aceste instanţe cu adevãrat îndeplini vocaţia de a revela opiniei publice identitatea vinovaţilor când cei care le conduc împart rãspunderea guvernãrii (miniştrii sunt colectiv responsabili pentru deciziile luate de guvern) cu parentela şi clientela nomenclaturii direct implicate în fãrãdelegile comunismului?

Este moral şi logic acceptabil ca responsabilii acestor instituţii sã fie numiţi fãrã recomandarea sau mãcar consultarea reprezentanţilor victimelor? Nu este de-a dreptul scandalos ca, sub motivul pluralismului politic, sã facã parte din conducerea acestor instanţe reprezentanţii sistemului criminal ale cãrui fãrãdelegi fac (teoretic mãcar) obiectul activitãţii IICCMER şi CNSAS? Ar fi fost de conceput prezenţa unor nazişti notorii în conducerea Institutului Simon Wiesenthal?

Având în vedere rolul corupţiei şi al şantajului în exercitarea puterii de cãtre actualii guvernanţi, pot fi ocolite bãnuielile legitim suscitate de veniturile şi onorurile aferente statutului de demnitari conferit acestor membri „minori” ai guvernului?

4. CU PRIVIRE LA PROIECTELE ACTUALE ŞI VIITOARE ALE ACTIVITÃŢII IICCMER ŞI CNSAS

Nu credem cã aceste douã instituţii au dreptul moral de a lua vocaţia lor statutarã drept pretext pentru a refuza sã se implice în combaterea încãlcãrii drepturilor omului atunci când faptele nu aparţin trecutului comunist ci se produc acum, sub ochii noştri, şi nu neapãrat la noi în Ţarã. Dincolo de obligaţiile ce decurg din solidaritatea principialã cu victimele, ceea ce  are loc în Ucraina, prelungind ceea ce s’a petrecut în alte Republici ex-sovietice, conferã un caracter acut exigenţelor legate de respectarea drepturilor omului a cãror violare la noi se profileazã la orizont cu apropierea tancurilor ruseşti de frontierele României.

Drepturile omului ca individ sunt indisociabile de drepturile comunitãţii de care fiecare persoanã este spontan legatã prin solidaritatea pe care o creeazã factorii constitutivi ai specificitãţii acestei colectivitãţi: originea etnicã, limba, religia, tradiţiile, cultura, etc. Conştiinţa identitãţii personale decurge firesc din raportarea la comunitate a individului şi din sentimentul de apartenenţã la aceasta.

Realitatea fundamentalã a dreptului la identitate ne-a fãcut sã propunem interlocutorilor noştri din Ţarã şi din strãinãtate – în afara proiectului de condamnare a comunismului menţionat mai înainte – adoptarea urmãtorului adagiu la Charta Drepturilor Omului, care ar desãvârşi definirea, denuţarea şi condamnarea crimei împotriva umanitãţii comise prin disocierea, modificarea şi obliterarea factorilor determinanţi ai identitãţii persoanelor şi comunitãţilor ale cãror trãsãturi distincte sunt istoric recunoscute:

Schimbarea alcãtuirii etnice a populaţiei unui teritoriu dat prin deportarea bãştinaşilor şi colonizarea de alogeni, cu scopul trecerii acestui teritoriu sub suveranitatea altui stat constituie o crimã împotriva umanitãţii şi are caracter de genocid (de distrugere a unui anume grup uman).

 

Evenimentele din Ucraina, care le repetã pe cele care au avuseserã deja loc în alte republici foste sovietice, întãresc concluziile la care, ca observatori avizaţi ai politicii ruse şi sovietice, ajunseserãm de multã vreme. Comunitãţile rusofone din fostele colonii sovietce – satelizarea fiind tipul de dominaţie colonialã specific totalitarismului – nu au caracter etnic. Ele constituie nişte „minoritãţi imperiale” alcãtuite din oameni de origine heteroclitã care reprezintã ariergarda cotropitorilor, pentru care rusa este limba de comandament. Aceste remanenţe ale forţelor de ocupaţie sunt nişte formaţii de luptã puse în adormire, spre a fi reactivate ca factori de subversiune politicã şi de intervenţie militarã ai puterii coloniale atunci când interesele sale o cer. Aceste minoritãţi din fostele teritorii sovietice au – mutatis mutandis – aceeaşi funcţie pe care o au organizaţiile comuniste clandestine din alte ţãri: sunt instrumentele locale ale politicii externe a Kremlinului. Trebuie sã amintim cã şi la noi structurile decizionale şi operative ale puterii comuniste nu erau compuse din figurile vizibile ale PMR/PCR, ci din consilierii sovietici organizaţi într’o reţea care acoperea toatã Ţara şi toate activitãţile. Deşi au fost dotaţi cu nume neaoş-româneşti, aceşti indivizi şi aceste grupuri constituie în continuare o oligarhie de tip colonial, solidarã în toate circumstanţele cu interesele comanditarilor ei, necum cu poporul în mijlocul (şi pe spinarea) cãruia trãieşte.

Pentru a pune capãt acestei forme de vasalitate este necesar sã fie identificaţi membrii acestui corp invizibil prin care suzeranul moscovit controleazã în continuare România. Primul pas preconizat de noi în aceastã direcţie este organizarea unui recensãmânt care sã îngãduie deconspirarea tuturor celor care, între 1944 şi 1994, au dobândit cetãţenia şi-au schimbat numele de familie (cine nu are nimic de ascuns nu-şi schimbã numele). Aceastã „revelare” a „coloanei a V-a” a puterii care de peste un sfert de mileniu constituie principala ameninţare la adresa statului român (a cãrui integritate teritorialã a amputat-o constant de la apariţia imposturii imperiale din Rusia) şi la însãşi fiinţa poporului român (a cãrui identitate pe nu a renunţat nici astãzi s’o oblitereze la Est de Prut).

(Va urma)

articol preluat de pe http://taranista.wordpress.com/

2014. Revoluţia română la un sfert de veac. Lech Walesa decorat de Regele Mihai I. Mesajul Regelui la aniversarea unui sfert de veac de la Căderea Comunismului.

Joi, 20 noiembrie 2014, la Palatul Elisabeta din capitală s-a aniversat un sfert de veac de la “Toamna naţiunilor” a anului 1989. Au fost invitaţi la dineul regal aniversar 33 de personalităţi europene, printre care foşti preşedinţi ai statelor din sud-estul Europei: Emil Constantinescu, Petru Lucinski (Rep. Moldova), Victor Yuşcenko (Ucraina), Sali Berisha (Albania), Lech Walesa (Polonia) etc.

Ordinul_Coroana_României_Mare_Cruce_1881_(avers)În cadrul unei scurte (dar simbolice) ceremonii, Lech Walesa a fost decorat de către Regele Mihai cu  Marea Cruce a Ordinului Coroana României, pentru contribuţia sa deosebită la căderea comunismului în Europa.

Citește mai mult

Alegeri prezidenţiale 2014 în diaspora. Cine trebuie să răspundă PENAL?

de Cristina Andrei

Am încercat recent, din nou, un “exerciţiu juridic” – destul de simplu, de altfel – în urma căruia am rămas, ca de obicei, nedumerită: cum se poate ca oameni de formaţie juridică sau oameni foarte informaţi, ca jurnaliştii profesionişti, să nu poată pune degetul pe rană şi să arate concret vinovaţii care trebuie să plătească penal pentru neregulile de la secţiile de votare din diaspora?

Pentru că mie legile îmi par foarte clare, începând cu art. 36 din Constituţie (privind dreptul la vot), trecând prin Legea 370 / 2004 pentru alegerea preşedintelui şi sfârşind cu art. 385 din Codul Penal (care prevede pedepse cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru împiedicarea exercitării dreptului de vot). Totul coroborat cu cifrele, faptele şi actele oficiale.
Iată datele, punct cu punct:

CE ZICE LEGEA PENTRU ALEGEREA PREŞEDINTELUI NR. 370/2004:

1. Art. 12 (al. 1-3) zice că secţiile de votare din străinătate se organizează pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare, dar şi în alte localităţi, cu acordul guvernului din ţara respectivă, iar “organizarea şi numerotarea secţiilor se stabilesc de către ministrul afacerilor externe, prin ordin”.

2. Art. 32 (al. 2), prevede că RA Monitorul Oficial va tipări buletine de vot “în atâtea exemplare câţi alegători sunt înscrişi în listele electorale permanente, cu un supliment de 10%, la care se adaugă numărul estimat al buletinelor de vot necesare pentru secţiile de votare din străinătate” şi că MAE va comunica la BEC “numărul estimat de buletine de vot necesare pentru secţiile de votare din străinătate”.

3. Art. 43 (al. 1) prevede obligaţia secţiilor de votare de a avea “un număr suficient de urne de vot, cabine, ştampile cu menţiunea “VOTAT”, proporţional cu numărul alegătorilor înscrişi în copiile de pe listele electorale permanente şi cu numărul estimat al alegătorilor care vor fi înscrişi în tabelele prevăzute la art. 9″ (la art. 9 sunt incluşi alegătorii care votează în străinătate, care sunt înscrişi într-un tabel special).

CIFRE: ALEGĂTORI, SECŢII DE VOTARE, BULETINE DE VOT

Din declaraţiile ministrului Afacerilor Externe Titus Corlăţean (dar şi ale succesorului său, T. Meleşcanu) am aflat în nenumărate rânduri că nu se poate şti exact câţi români sunt împrăştiaţi prin Europa. De acord, un număr exact nu poate fi cunoscut, dar există statistici oficiale privitoare la numărul estimat de români din fiecare ţară europeană şi ele se regăsesc chiar pe site-ul oficial al MAE!

4. Lăsând deoparte declaraţia MAE pentru hotnews din 30 oct. 2014 (conform căreia numărul total estimat de români rezidenţi în străinătate este de 3.200.000), am dat o raită pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, de unde am aflat că numărul estimat al românilor din Marea Britanie este de 130.000, în Italia – 1.032.000, în Germania – 250.000 etc.

5. În Italia au fost organizate 50 de secţii de votare. Toate bune şi frumoase, dar în Italia, conform statisticilor (de la MAE), trăiesc peste un milion de români! Să presupunem că doar o treime au drept de vot (zicem restul că sunt copii, deşi e destul de improbabil) – deci cca 300.000 alegători români în Italia, care trebuie să voteze în 50 de secţii. Înseamnă 6000 de alegători / secţie. La circa 2 minute / alegător petrecute în secţia de votare (incluzând aici şi completarea declaraţiei), rezultă un număr total de 200 de ore necesare pentru votare. Dacă intră câte 10 persoane odată (presupunând că sunt 10 cabine de vot în secţie), tot înseamnă că avem nevoie de 20 de ore de votare la foc continuu, în toate secţiile. Or, ziua de vot are doar 14 ore. Oricum am da-o şi am calcula-o, e imposibil să voteze 300.000 de oameni (NU un milion!) în 50 de secţii. Iar MAE trebuia să aibă acest lucru în vedere, conform legii.

6. Dar MAE nu a luat în considerare numărul estimat al românilor din fiecare ţară, ci numărul alegătorilor români care au votat în anii precedenţi. Dar, fie şi aşa, tot avem o problemă. Mare. Pentru că şi în trecutul recent au existat probleme similare cu votul din diaspora. Nu mai departe de 2009, când au votat în turul doi 146.000 de români în străinătate, autorităţile au fost “surprinse de numărul mare de votanţi dar şi depăşite de propria incapacitate”: la Viena, Paris, Londra, Bruxelles, Torino s-au format cozi interminabile, n-au fost suficiente ştampile şi buletine de vot, românilor rămaşi pe dinafară li s-a trântit în nas uşa secţiilor de votare după ora 21:00.

7. Aşadar, faptul că în 2014 au existat în străinătate acelaşi număr de secţii de votare ca în 2009 (294, în total) a fost, în cel mai “bun” caz o gafă, în cel mai rău – o gravă abatere de la lege (în cunoştinţă de cauză, căci tare mă îndoiesc că MAE n-avea cunoştinţă de “cazul diaspora 2009″). Se adaugă aici o altă încălcare a legii: au fost trimise în diaspora, pentru turul doi de anul acesta, doar 800.000 de buletine de vot – în condiţiile în care însuşi MAE estima în octombrie 3.200.000 de români prezenţi în afara graniţelor ţării.

8. Monitorul Oficial a tipărit pentru turul doi al prezidenţialelor un număr de 20.945.068 de buletine de vot, în condiţiile în care, conform legii şi statisticilor oficiale, ar fi fost necesare circa 23.336.408 (18.305.826 cetăţeni cu drept de vot, plus 10%, plus aprox. 3.200.000 pentru românii din străinătate – cifră care ar fi trebuit pusă la dispoziţia MO de către MAE)

CINE TREBUIE SĂ RĂSPUNDĂ?

Ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu: răspunzător direct este persoana care, conform legii, se ocupă de organizarea alegerilor peste hotare, recte Ministrul Afacerilor Externe, Titus Corlăţean, cel care a semnat, senin, Ordinul nr. 1839/2014 privind stabilirea secţiilor de votare din străinătate pentru alegerea Preşedintelui României în 2014, fără a lua în calcul nici o clipă realitatea trecută de pe “teren” (2009), nici cifrele actuale, disponibile la Ministerul Afacerilor de Externe, privitoare la numărul românilor trăitori peste hotare. Pe lângă ministrul de Externe, va trebui să răspundă, desigur, personalul MAE din ţările în care nu s-au luat măsurile necesare – sau, mai precis, acele persoane care nu au furnizat din timp la centru datele necesare şi / sau nu au semnalat problemele potenţiale în organizarea votului (uşor de prevăzut, de altfel, având în vedere “cazul diaspora 2009″), precum şi, desigur, acei subordonaţi ai ministrului care s-au ocupat direct şi efectiv de organizare, ignorând atât realitatea, cât şi prevederile legii.

P.S. Am aflat de la Realitatea TV că au existat destui ambasadori care şi-au făcut datoria, dar NU au fost luaţi în seamă de MAE, deşi sesizările lor au fost făcute cu mult timp înainte de data alegerilor. Acest fapt nu poate fi decât o circumstanţă agravantă în eventualitatea că Titus Corlăţean va răspunde vreodată în faţa unei instanţe pentru neglijenţa şi incompetenţa sa în organizarea alegerilor.
P.P.S. Nu m-ar deranja dacă ar plăti în vreun fel nici ministrul Afacerilor Externe din 2009, Cristian Diaconescu, pentru “cazul diaspora 2009″.

P.P.P.S. Desigur, e doar o coincidenţă faptul că ambii miniştri de externe – Corlăţean şi Diaconescu – au provenit din rândurile PSD…

articol preluat de pe http://cristinaandrei.blogspot.ro/
foto exclusivnews.ro

Krichbaum: CE trebuie să insiste în vederea unei INVESTIGAŢII privind votul din diaspora la prezidenţialele din România. O manipulare atât de masivă a votului nu s-a mai întâmplat în niciun stat UE

gunther-krichbaum-octav-ganea

Preşedintele Comisiei pentru Afaceri Europene din Bundestag, Gunther Krichbaum, consideră că CE trebuie să insiste în vederea unei investigaţii privind votul din diaspora la prezidenţialele din România, apreciind că au fost încălcate drepturile cetăţenilor europeni.

“Împiedicarea dreptului de vot reprezintă, în opinia mea, o fraudare a alegerilor, deoarece este manipulată voinţa poporului. O manipulare atât de masivă a votului ca duminică nu s-a mai întâmplat până acum în niciun stat membru al UE”, precizează, într-un comunicat, Gunther Krichbaum, care consideră că în urma evenimentelor din 16 noiembrie premierul Victor Ponta şi-a pierdut orice autoritate de a mai exercita o funcţie guvernamentală.

Cozile lungi de la ambasade şi consulate nu au fost un accident, ci “rezultatul unei decizii deliberate, prin care a fost împiedicat votul românilor din străinătate”, a precizat Krichbaum, subliniind că strategii PSD ştiau foarte bine că Victor Ponta nu are nicio şansă să fie ales de românii din diaspora.

Pe de altă parte, Krichbaum susţine că aceste cozi sunt şi un semn al schimbării. “Eu însumi am vorbit cu mulţi tineri români la Ambasada din Londra şi la Consulatul din Stuttgart. Aceşti tineri au cunoscut Europa, valorile sale şi oportunităţile (oferite de Europa) şi doresc ca aceste valori să existe şi în ţara lor. Ei au votat pentru statul de drept, pentru democraţie, egalitate în faţa legii şi împotriva corupţiei, nepotismului şi minciunilor politice”, a spus politicianul german.

Krichbaum a declarat că incidentele de duminică ar putea fi discutate şi în Bundestag şi ar trebui să fie abordate şi la nivel european.

“Comisia Europeană trebuie să insiste în vederea unei investigaţii amănunţite a evenimentelor. Această sabotare a votului a fost o încălcare categorică a drepturilor cetăţenilor europeni. Asta nu trebuie să rămână fără consecinţe”, a punctat preşedintele Comisiei pentru Afaceri Europene din Bundestag.
articol preluat de pe http://m.mediafax.ro/

16 noiembrie 2014: 1996 Redivivus. Două momente magice

de Cristina Andrei

Da, ştiu că nu e chiar ce a fost în 1996. Pentru că atunci era în ecuaţie şi PNŢCD – partidul ALTFEL decât celelalte. Acum nu mai e. Sau, mă rog, nu mai contează, graţieeforturilor avocatului Pavelescu – obţinător de ştampile oficiale de partide istorice, prin tribunale – dar şi, mai ales, graţie preşedintelui PNŢCD Pavelescu – aliat constant al oricui îi ia seama, care azi boicotează prezidenţialele, mâine susţine şi votează o prezidenţiabilă, iar poimâine vrea monarhie literalmente peste noapte.

Aseară – când numitul preşedinte de partid istoric îl soma, practic, pe Regele Mihai să dea un comunicat către ţară şi cerea parlamentului să se reunească în Adunare Constituantă, întru revenirea instantanee la monarhie – aseară, zic, la ora aia eram pe Magheru, în marş către Guvern. Oameni tineri, ca la Revoluţie. Oameni frumoşi, ca la Revoluţie. S-a strigat “Jos comuniştii!” şi “Veniţi cu noi!”, ca la Revoluţie.

Dar primul moment magic pe care l-am trăit ieri a fost acela în care noi, cei adunaţi în Piaţa Victoriei şi porniţi într-un nou marş către PSD, ne-am reunit cu cei care veneau de la MAE, strigând SOLIDARITATE, cu o uriaşă bucurie. Am trăit în acel moment sentimentul de unitate şi frăţie din timpul Revoluţiei. Un sentiment pe care l-am crezut – până azi – unic şi irepetabil.

În 1996 am trăit emoţii similare, dar peste toate predominantă a fost bucuria descătuşării definitive. Nu a fost să fie. Aveam să mai simt cizma roşie pe grumaz sufocându-mă încă o dată şi încă o dată. Aproape mă resemnasem că o voi simţi la nesfârşit, până la capătul vieţii…

Dar aseară am mai trăit un moment magic, simbolic, dătător de speranţă. Poate că nu e nici acesta momentul căderii definitive a PSD&Co. Poate că ultima suflare mi-o voi da într-o ţară condusă încă de Ei. Însă momentul de care vorbesc este încă un pas către curăţarea Ţării mele de Ei, cei împotriva cărora am ieşit la revoluţie în faţa gloanţelor.Este momentul în care Ion Iliescu a ieşit din sediul PSD pe uşa din spate. Poate că nu a ieşit definitiv din Istorie, pe uşa din dos pe care o merită, dar cel puţin am mai câştigat câţiva ani fără el, fără Ei la puterea deplină şi monopolizatoare. Încă o speranţă că poate totuşi voi apuca să trăiesc momentul final al curăţării  definitive a Ţării mele de toate fantomele unui trecut ce a durat prea mult…

Doamne ajută!

articol preluat de pe http://cristinaandrei.blogspot.ro/