Articole

Protestul lui Constantin Pârvulescu, unul din fondatorii partidului, la Congresul al XII-lea al PCR (19 noiembrie 1979)

Nicolae Ceaușescu

foto: gettyimages.com
articol: ro.wikipedia.org

 

Constantin Pârvulescu s-a nascut la 10 noiembrie 1895 în Olănești, județul Vâlcea. A fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România și un oponent activ al lui Ceaușescu. La 19 noiembrie 1979, începea Congresul al XII-lea al PCR, la care Constantin Pârvulescu a protestat în plen față de cultul personalitații creat în jurul familiei Ceaușescu. Drept urmare, în aceeași noapte, Pârvulescu a fost evacuat din casa în care locuia.

 

 

Cariera politică

A fost de profesie ajustor mecanic, lucrând la Atelierele CFR Tighina din Bucureşti. Prin împrejurări nelămurite până acum, a ajuns în Ucraina, unde a lucrat doi ani ca mecanic de moară într-un sat. În perioada războiului civil din Rusia a intrat voluntar într-o anume Armată sovietică Poltava (1919-1921).

În 1921 a devenit membru al partidului Comunist din România. A fost preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie. Între 1921-1926 a fost la Moscova, unde a absolvit o şcoală superioară de partid. Între 1926-1929 a fost încadrat ca mecanic la Uzina de Motoare şi Aviaţie Moscova.

După 12 ani de absenţă, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chişinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR. În 1934 a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea „sindicatelor roşii”, şi a fost arestat un an mai târziu la Praga. A fost condamnat iarăşi în 1937 la şapte ani închisoare corecţională – sentinţă comutată în trei ani închisoare; dar fişele sale de cadre îi menţionează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939). După ieşirea din închisoare, a fost ales (numit) prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova şi Dobrogea, iar în 1941 a devenit membru al Secretariatului PCdR condus de Ştefan Foriş. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcţie şi pus „să-şi facă autocritica” (1943). La vremea aceea, Foriş se plângea de „nivelul politic scăzut” al lui Pârvulescu.

A făcut parte din „conducerea operativă”, alături de Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu.

Văduv din 1942, Pârvulescu a avut o relaţie amoroasă cu Ana Toma – soţia lui Sorin Toma (viitorul redactor-şef al ziarului Scînteia, aflat în anii războiului în URSS). Ana Toma a fost ulterior martoră a acuzării în “Procesul Pătrăşcanu“, învinuindu-i de trădare pe membrii Secretariatului condus de Ştefan Foriş şi cu „dovada” propriei sale neglijenţe. Iar Constantin Pârvulescu, preşedinte al Comisiei de Control al partidului, a certificat acuzări imaginare, plătite cu viaţa de ilegaliştii Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca, Remus Kofler şi Emil Calmanovici.

La 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraş l-a înlocuit pe secretarul P.C.d.R. Ştefan Foriş cu tripletul format din el însuşi, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ.

A fost trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan” (noiembrie 1944 – mai 1945). Dar, după cum relatează Alexandru Bârlădeanu, organizarea Diviziei era de fapt un examen, o socoteală „… despre ceea ce ştia: ce-au făcut comuniştii români în vremea războiului.

A fost membru al C.C. al P.M.R. (21 oct. 1945 – 25 iun. 1960), iar în 1952 a fost ales şi în Biroul Politic.

A fost preşedinte al Marii Adunări Naţionale prima oară între decembrie 1948 – iulie 1949, şi a doua oară între ianuarie 1953 – 20 martie 1961 (dar nu şi al Prezidiului, funcţie deţinută atunci de Ion Gheorghe Maurer.

În calitatea sa de preşedinte al Comisiei de Control a partidului, a respins în 1950 cererea Elenei Ceauşescu (fostă Lenuţa Petrescu) de a i se acorda vechime de ilegalistă din 1939. În cazul ei, Pârvulescu a dispus ca data de 23 august 1944 să fie recunoscută ca data intrării în partid. La Congresul al III-lea a PCR din 1960, nu a mai fost ales în Biroul Politic, dar şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Comisiei de Control, care şi-a schimbat numele în Comisia Centrală de Revizie, funcţie pe care a deţinut-o până în 1961.

În mai 1961 a fost decorat cu medalia “A 40-a aniversare de la înfiinţarea Partidului Comunist din România”. Ulterior în acelaşi an, a fost acuzat de „deviaţionism ideologic spre dreapta”, de complicitate cu Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu (care voiau să-l destituie pe Gheorghe Gheorghiu-Dej), fiind înlăturat din toate funcţiile deţinute. După aceea a intrat într-un con de umbră, viitorul său politic fiind aşadar compromis.

A fost reprimit în partid în 1974, şi – asemănător altor vechi ilegalişti sau conducători de frunte ai partidului – a fost păstrat ca un element de decor pe lângă Ceauşescu.

Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olănești, județul Vâlcea - d. 11 iulie 1992) a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România și un oponent activ al lui Ceaușescu - foto: ro.wikipedia.org

Constantin Pârvulescu – foto: ro.wikipedia.org

 

Conflictul cu Ceauşescu

În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunţându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului şi ţării. De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale ţării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceauşescu.[3] Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR. De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiţii personale aşa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulţumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puţuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcţia sa de delegat la Congres, şi a fost pus sub supraveghere strictă şi arest la domiciliu.

La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx. A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceuşescu şi de Gogu Rădulescu.

 

După 22 decembrie 1989

În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor şase, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan.

A murit, fără urmaşi, în 1992, la 97 de ani.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

 

Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?

articol: Cezar Stanciu – historia.ro

 

Constantin Pârvulescu - foto - historia.ro

Constantin Pârvulescu – foto – historia.ro

 

Atunci când Constantin Pârvulescu a luat cuvântul de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR, în 1979, criticându-l pe Nicolae Ceauşescu, mulţi au apreciat aceasta ca pe un gest de mare curaj. „Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis să pregătească încă înainte de congres şi în tot timpul congresului şi la conferinţe ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi!” – spunea cu acea ocazie Pârvulescu, iar cuvintele acestea l-au făcut celebru multor români. Aproape fără excepţie, numele său inspiră astăzi curajul unui bătrân care nu mai avea ce pierde. Dar ceea ce se spune (şi se ştie) mai puţin este că neînţelegerile sale cu Nicolae Ceauşescu erau mai vechi.

Constantin Pârvulescu era la momentul ascensiunii lui Ceauşescu la putere unul dintre cei mai vechi membrii de partid. În 1919, când în Rusia izbucnise războiul civil, el a intrat în Armata Roşie, luptând de partea bolşevicilor, şi, la întoarcerea în ţară, a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România, filială a Internaţionalei Comuniste. În perioada ilegalităţii, Pârvulescu a parcurs un traseu politic şi personal zbuciumat, ocupând diverse funcţii de conducere şi suferind şi condamnări, fugind din ţară şi revenind. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grupul din închisori condus de Gheorghiu-Dej a hotărât înlăturarea – şi ulterior masacrarea – secretarului PCdR Ştefan Foriş, Pârvulescu a exercitat conducerea interimară a partidului, alături de Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ[1]. Sub conducerea lui Dej, Pârvulescu a continuat să ocupe funcţii înalte în partid, inclusiv membru al Biroului Politic, până în 1960, când a căzut în dizgraţie şi a fost treptat înlăturat din poziţiile de conducere.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Pârvulescu a fost păstrat încă în organele de conducere de către Nicolae Ceauşescu, deşi relaţiile dintre cei doi n-au fost niciodată foarte apropiate. Pârvulescu simboliza însă, într-un fel, continuitatea partidului; iar prezenţa sa în rândul organelor de conducere putea fi interpretată drept un accept al vechii gărzi pentru Ceauşescu şi pentru echipa sa; „coabitarea” aceasta a produs însă destule neplăceri de-a lungul anilor.

 

Polemici despre China

Un exemplu în această privinţă îl constituie schimbul de replici dintre Ceauşescu şi Pârvulescu pe tema poziţiei faţă de China, care a avut loc la Plenara Comitetului Central din 1968. La începutul anului, când atenţia Moscovei nu fusese încă atrasă de reformele lui Alexander Dubček, aflate încă la începuturi, liderul sovietic Leonid Brejnev depunea mari eforturi pentru a obţine ralierea mişcării comuniste internaţionale în jurul Uniunii Sovietice, mai ales în contextul conflictului cu China[2]. Mişcarea comunistă era profund fragmentată între lideri ca Nicolae Ceauşescu, Tito, Mao sau Enver Hoxha, care, pe tonuri diferite, contestau cu toţii rolul conducător al Moscovei şi cereau un comunism internaţional multipolar, cu modele diferite, naţionale. Pentru Uniunea Sovietică, acest lucru putea fi acceptat doar parţial, în măsura în care implica doar zone geografice din afara Europei răsăritene; coeziunea acesteia, „imperiul” său, trebuia asigurată cu orice preţ.

Pentru a arăta unitatea mişcării comuniste în jurul Moscovei, Brejnev ţinea cu tot dinadinsul să organizeze o consfătuire internaţională a partidelor comuniste, căreia Ceauşescu i se opunea cu înverşunare, tocmai din motivele arătate mai sus: ar fi consolidat influenţa şi presiunile Moscovei. Refuzul de a participa era însă un gest serios, care impunea măsuri de asigurare. În 1948, în condiţiile conflictului cu Stalin, prima măsură luată de Tito a fost să pună diferendele în dezbaterea partidului, pentru a-i sili pe ceilalţi să se ralieze la poziţia sa şi, în acest fel, să nu permită trădări din interior. Acelaşi lucru l-a făcut şi Gheorghiu-Dej după izbucnirea conflictului cu Hruşciov pe tema specializării. Toate deciziile sale fuseseră supuse aprobării în Plenarele Comitetului Central, deseori convocate special pentru aceasta. Ceauşescu învăţase această lecţie şi o aplica la rândul său cu multă scrupulozitate. Şi dacă de la consfătuire nu-şi permitea să lipsească, interesul său imediat devenea acela de a nu fi silit să adopte o poziţie anti-chineză. De aceea, în februarie 1968, a fost convocată o Plenară a Comitetului Central, care a luat în discuţie poziţia PCR asupra unităţii mişcării comuniste internaţionale şi a necondamnării Chinei, poziţie faţă de care toţi membri şi-au exprimat acordul. Desigur, cu o excepţie: Constantin Pârvulescu.

Acesta a cerut cuvântul şi a lansat unele aluzii discrete referitoare la faptul că niciun partid n-ar trebuie să pună condiţii pentru participare – cu alte cuvinte, aşa cum făcea PCR, cu necondamnarea Chinei – şi că unitatea partidelor comuniste este cea mai puternică armă împotriva imperialismului. Treptat însă, uitând de prudenţă, el a ajuns pe o traiectorie de coliziune cu însuşi Ceauşescu:

C. Pârvulescu: Tovarăşi, China a deraiat foarte mult de la mişcarea revoluţionară, a deraiat înspre asta naţionalistă…

cititi mai mult pe historia.ro

(Mihaela Stoica) Cum a fost ameninţat Regele Mihai, chiar la Palatul Elisabeta, de emisarul lui Stalin. Începutul comunismului în România (partea a III-a, Planul pe trei ani al sovieticilor de comunizare a României)

Gheorghe Gheorghiu Dej, P.Groza, Gh. Tătărescu, ş.a.în vizită la Legaţia Sovietică (Pavlov Bogdenco, A.I.Vişinschi), cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945)

foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 102/1945(98/1945)(97/1945)
articol: Mihaela Stoica – descopera.ro

 

partea II-a De ce nu au intervenit SUA şi Marea Britanie

 

La 9 martie 1945, drept recompensă pentru instaurarea regimului Petru Groza, Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat în stăpânirea României.

Cu două zile înainte, însă, la 7 martie 1945, o echipă de emisari sovietici s-a întâlnit cu activiştii comunişti Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea cărora li s-a transmis planul de comunizare al României în următorii trei ani: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor „istorice”, abdicarea Regelui şi abolirea monarhiei, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una după model sovietic, precum şi interzicerea intrării străinilor în România.

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

Pentru a câştiga simpatia poporului, prima decizie a guvernului Petru Groza a fost realizarea reformei agrare prin intermediul căreia au fost expropiate peste 1.400.000 ha de pământ, din care 1,1 milioane de hectare au fost date în proprietate la 900.000 de familii de ţărani. Patru ani mai târziu, aceşti ţărani vor intra în programul de colectivizare şi vor rămâne fără pământ.

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

Guvernul Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945, a implementat în totalitate planurile Moscovei ajungând ca la 30 decembrie 1947 să fie proclamată Republica Populară Română după ce comuniştii au falsificat alegerile parlamentare din 1946, i-au arestat pe liderii Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc, au interzis orice partid de opoziţie şi, în final, l-au obligat pe Regele Mihai să abdice şi să plece din ţară.

Groza va conduce România până în 1952, fiind succedat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale.(6 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale.(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

articol preluat de pe: descopera.ro

(Dani Dancea) Spovedanie de securist. Radu Tinu, omul responsabil de filajul pastorului László Tőkés: „A fost o lucrare de Master Chef“

Radu Tinu, omul responsabil de filajul pastorului László Tőkés
foto: adevarul.ro
articol: Dani Dancea – adevarul.to

17 decembrie 2014

Fostul adjunct al Securităţii din Timiş la momentul Revoluţiei, maiorul în rezervă Radu Tinu, care răspundea personal de urmărirea lui László Tőkés, dar şi a Hertei Muller a relatat într-un interviu pentru ziarul „Adevărul” cum l-a ascultat zi şi noapte pe pastorul de la casa căruia a pornit Revoluţia Română. Radu Tinu susţine că Tőkés a fost un trădător, dar asta nu eclipsează meritele celor puţini care au luptat pentru idealul de libertate.

Un tovarăş de bază al fostului regim, fiind adjunct al Securităţii din Timiş chiar în momentul în care a izbucnit Revoluţia, maiorul în rezervă Radu Tinu savurează beneficiile democraţiei la Timişoara. Foarte activ pe Facebook, în pas cu noutăţile vremii, dar „împietrit” în convingerile sale referitoare la regimul comunist, Radu Tinu a fost provocat să acorde ziarului „Adevărul” un interviu despre Revoluţia de la Timişoara, din perspectiva adjunctului Securităţii din Timişoara.

Fost maior şi adjunct al Securităţii la nivelul judeţului Timiş, Radu Tinu a rememorat momentele dinaintea şi din timpul Revoluţiei de la Timişoara. Cu misiunea clară de a-l urmări pe Tőkés, fostul securist susţine că tot anul 1989 a fost unul tumultos, comuniştii pierzând puterea în Polonia, Cehoslovacia şi RDG. Tinu a mai declarat că singurul despre care ruşii şi americanii, care se înţeleseseră pentru schimbarea regimului, nu aveau informaţii foarte multe era Ceauşescu.

„Noi pe vremea aia nu făceam deosebire între americani şi ruşi. Făceam spionaj şi în Rusia şi în America. În 1989 Securitatea a arestat doi români, trădători, care erau spioni americani. Când am fost arestat (n.r. la Revoluţie) am avut onoarea să stau în celula în care a stat unul dintre ei, Răceanu. Celula era bine mobilată (n.r. avea montate microfoane)”, a mai declarat Tinu.

”Dinescu a început să facă pe dizidentul”

Fostul adjunct al Securităţii din Timiş a mai declarat că Ceauşescu „era informat zilnic cu ce se întâmplă în ţară, dar din câte am aflat şi eu după aceea informaţiile acestea erau filtrate de madamme (n.r. Elena Ceauşescu), care nu îi dădea cele mai dure informaţii să nu îl supere pe tovarăşu”. „Se aştepta să se întâmple ceva, dar nimeni nu ştia cum va fi. Nici noi nu ştiam cum va fi”, a declarat Tinu.

Cu misiunea de a-i urmări pe intelectuali, susţinând că nu avea treabă cu clasa muncitoare, Radu Tinu spune că România nu a avut dizidenţă. „La noi a fost din asta de trei parale. Dinescu nu a fost dizident cum zice el, arestat la domiciliu. Avea pază acolo ca să vedem cine vine la el. Dinescu a început să facă pe dizidentul când cei de la Uniunea Scriitorilor nu i-a mai dat bani”, a declarat Tinu.

646x404 (3)

Radu Tinu a avut şi misiunea de a-l urmări pe László Tőkés personajul în jurul căruia a pornit Revoluţia Română, în 16 decembrie 1989. Fostul securist susţine că Tokes era trădător, Securitatea vremii respective adunând probe în sensul acesta.

646x528
Imagine realizată în timpul Revoluţiei de la Timişoara, în Piaţa Operei FOTO Constantin Duma

cititi mai mult pe: adevarul.ro

(Sorin Cucerai) Despre cei mai stangaci dintre stangisti si cei mai dreptaci dintre dreptisti

foto – alexandrinachelu.wordpress.com
articol – Sorin Cucerai – facebook.com/sorin.cucerai

În România, există o specie insuportabilă a dreptei, care te face să-ți dorești ca dreapta să nu ajungă niciodată la putere (deși e la putere de cel puțin 15 ani, în toate partidele). Pe adepții ei îi recunoști cu ușurință după următoarele caracteristici:

- repetarea non-stop a mantrei „dacă angajatorilor le merge bine, le merge bine și angajaților”;
- anticomunism visceral de tip sud-american, cuplat cu ideea că tot ce nu e ca ei e bolșevism curat;
- un filoamericanism plagiat după tezele Războiului Rece;
- reacție aiuritoare la auzul cuvântului „redistribuție”: de regulă fac atacuri de panică/ de inimă și spume la gură;
- repetarea non-stop a mantrei „pe proprietatea mea fac ce vreau”;
- credința că oamenii de afaceri sunt „buni și cinstiți”, oameni care „au reușit prin efort propriu”;
- credința că totul trebuie privatizat, ca să devină „proprietatea mea”, unde „fac ce vreau” fiindcă „sunt bun și cinstit prin efort propriu”;
- repetarea în toate felurile posibile a îndemnului „blame the poor”;
- credința că există o conspirație a „corectitudinii politice” pusă la cale de către niște misterioși și extrem de puternici adepți ai „marxismului cultural”; de aici și ideea lor că sunt „rebeli” care luptă împotriva unui mainstream imaginar.

(Pentru cei care citesc/ înțeleg mai greu: aici nu vorbesc de dreapta în general, ci de o specie a dreptei.)

În oglindă, există și o specie a stângii care te ajută să înțelegi de ce mulți oameni fug, în România, de eticheta de „om de stânga”. Adepții speciei ăsteia se remarcă mai ales prin:

- încercarea de a justifica ideologic crimele regimului comunist și în general comunismul în ansamblul lui (aici nu mă refer la discuțiile legate de îmbunătățirile sociale produse de regimul comunist ci, încă o dată, la justificarea ideologică a crimelor fostului regim și a încălcărilor masive a drepturilor omului);
- disprețul față de anticomunism în orice variantă a lui (cumva ca o consecință a celor de mai sus);
- repetiția ad nauseam a tezelor luptei de clasă;
- apărarea lui Ion Iliescu ca „lider de stânga” și criticarea lui doar în ceea ce privește „derapajele de dreapta” – de unde și refuzul de a-l considera pe Ion Iliescu vinovat de crime împotriva umanității;
- interpretarea idiot-ideologică a Revoluției din 1989 și a Golaniadei din 1990.

Ar fi bine dacă Dumnezeu ar exista și ne-ar putea feri de aceste două specii ale prostiei vehemente, dar, din nefericire, fie Dumnezeu nu există, fie, dacă există, n-are chef să ne apere :)

articol preluat de pe https://www.facebook.com/sorin.cucerai

AMERICA MA-TII !

Marius Vintila – mrvintila.wordpress.com

“‘Tu-ti America ma-tii !” era o injuratura de succes in satul sibian unde ne petreceam verile, poate si prin faptul ca era relativ benigna deci utilizabila si fata de copii. Nu am stiut niciodata care era treaba cu America, poate se referea strict la neamul nostru, ca aveam un stramos poreclit Americanu’, care lucrase pe la Detroit v’o septe ani la inceputul secolului, inainte sa se intoarca, firesc, la vatra.

Cert e ca, de cand cu conflictu’ de la nord, aproape zilnic imi vine sa preiau suduiala asta mai mult amicala si sa o proiectez asupra tuturor celor ce se uita in gura americanilor si a uriasei masini de propaganda care ii pune permanent in postura de baieti buni, in timp ce oricine nu e cu ei, e … impotriva lor. Sigur ca nu vorbesc aici despre cetatenii americani, care sunt ca bulgarii; buni sau rai, traiesc ce traiesc si pana la urma mor. Nu. Ma refer strict la administratia americana, sursa a multor conflicte dupa razboiul doi.

Si nu, nu tin cu rusii, cu atat mai putin cu Putin. Ba chiar sunt foarte speriat de ei si ca entitate politico-militara dar si ca indivizi, mi se par imprevizibili si deci periculosi. Insa vreau sa punctez niste nuante care dupa parerea sunt folositoare in rationamentul razboiului de langa noi, (daca cele doua notiuni pot fi alaturate).

Ganditi-va ce ar face americanii daca rusii ar avea o organizatie de tip NATO care ar incepe sa recruteze tari in America Centrala si de Sud. De fapt, stati ca asta deja stim ! In Nicaragua au intervenit militar sustinand miscarea Contras, aruncand tara in razboi si saracie, in Honduras la fel, in Salvador la fel, in Chile la fel (in 1971, cand l-au dat jos pe Allende si l-au pus pe Pinochet), in Haiti, pe care au aruncat-o in razboi civil si saracie, la fel, in Guatemala la fel (ce-i drept aruncand tara numai in saracie), iar in Cuba aproape ca au declansat un razboi nuclear. Si nici macar nu a fost vorba de o alianta militara intre rusi si aceste tari ci doar de faptul ca la alegeri (libere!) a castigat stanga socialista ( cu exceptia Cubei unde a fost lovitura de stat a lui Castro ), despre care s-a presupus ca e in cardasie cu comunistii de prin URSS, sau pur si simplu a castigat un alt candidat al poporului care nu era client politic al americanilor, cum a fost, in Haiti, cazul lui Aristide, devenit presedinte abia dupa ani de razboi civil si acceptarea conditiilor Washington-ului. In principiu, cum castiga “gresitul”, cum vine armata americana si pune lucrurile la punct cu exact aceeasi atitudine pe care de atatea ori au avut-o rusii fata de noi … “las’ ca stim noi ce e mai bine pentru voi”.

Am auzit la radio pe cineva spunand ca a venit Putin la Bucuresti, s-a asezat la masa cu Base si W. Bush si a zis “dar pe mine cine m-a intrebat cand a intrat Romania in NATO?” chestie care a dat interlocutorii pe spate … Pai ma scuzati dar oricare presedinte al Rusiei era indreptatit de circumstante sa intrebe asta fiindca promisiunea lui Bush senior catre Gorbaciov a fost ca daca dizolva URSS, NATO nu se va extinde spre est. Ori, primul lucru pe l-a facut Clinton a fost exact asta.

Cum credeti ca ar reactiona SUA daca Putin ar avea sisteme antiracheta – defensive, haida-de ! – montate in Mexic, si daca si-ar plimba trupele la 300 de metri de granita cu Texasul ? Nu ar intra un pic in Mexic sa rezolve problema ?

Apoi, daca e sa trecem peste punerea in oglinda a situatiei si sa ne gandim un pic mai in adancime … se vorbeste despre “integrarea” Ucrainei in “lumea civilizata”. Serios ? Cine valideaza drept “lume civilizata” sistemul capitalist liberal corporatist “democratic” asa cum ne este el oferit de SUA si de UE ? Poate cele peste sapte sute de mii – cifra oficiala – de persoane fara adapost numai in SUA, poate zecile de milioane de americani care nu au asigurare medicala (uitati de Obama Care) sau treimea din populatia Romaniei care traieste in pragul saraciei asa cum ne e ea descrisa oficial de O.M.S. ? Sau noi toti romanii care vedem cum am devenit mai mult piata de desfacere a produselor vestului decat tara cu drepturi depline la Bruxelles ? Sau poate cele 36 de milioane de morti de foame anual pe aceeasi planeta unde 30 la suta din populatia “lumii civilizate” occidentale sufera de obezitate ? Ce ne promite si ce ne aduce sistemul liberal democrat industrializat ?

Nici eu pana de curand nu mi-am pus problema in mod explicit ca sistemul acesta este contestabil, ba chiar gresit, insa e usor de observat ca, cu exceptia catorva tari unde el functioneaza mai mult conjunctural, vreo 7 la numar (nordicele plus Germania, Olanda, Canada, Noua Zeelanda, Singapore), problemele pe care le creaza sunt uriase.

Sigur, e un pas inainte fata de Romania lui Ceausescu insa pana la urma cele doua oranduiri, ca sa o luam ca la istoria de a patra, sunt doua sisteme bune pe hartie a caror aplicare duce la dezastre in forme diferite, in functie de situatie. Ca se numesc Bulgaria, Romania, Albania sau Grecia, Portugalia, Spania nu prea mai conteaza. Totusi, caderea comunismului nu a insemnat victoria capitalismului, desi multi dintre noi au crezut asta atunci. In fine …

Sa remarcam neasemuita candoare cu care poporul roman a primit si asimilat valorile americane, in etape istorice diferite, incepand de la interventia postbelica de tip “Deus ex machina” direct din B-29, dar care nu a mai venit niciodata, pana la NATO 1997, trecand fireste, prin Mannix, Kojak si Dallas.

Trebuie ca americanii vorbesc despre noi ca despre modelul in viata al poporului usor de prostit, care nu doar ca ii asteapta pe americani, (si daca nu vin, trece lacul sa ii aduca, apropos de vizita lui Ponta la Washington unde plecase “dupa investitori”) dar orice magarie ar face, americanii capata a priori iertarea noastra fiindca scopul lor este unul cinstit, mai presus de orice indoiala. Cultura americana igienizata in (mii de) productii hollywoodiene, unde intotdeauna cel fara sanse la inceputul conflictului gaseste dreptatea fiindca asa e cinstit. Pe de alta parte, stiu, e greu sa nu tii partea americanului cand noi am fost chinuiti si furati timp de atatia ani – 45 plus aia dinainte, de rusi. Cu americanii nu prea am avut de face, nefiind vecini, decat in situatia aceea mai putin placuta cand am fost negociati la masa tratativelor sa ramanem in spatele Cortinei de Fier.

Numai ca observati, va rog, cum zicea bancul ala de pe vremuri, la fel ca si URSS, SUA se invecineaza mai nou cam cu cine vrea. De ce ne miram de reactia lui Putin cand chiar trecutul lui de golan corupt il recomanda ca smardoi ? Oricum rusii nu sunt cunoscuti pentru diplomatie, cel mai simpatic caz de esec al ei fiind bataia lui Hrusciov cu pantoful in masa la ONU. Americanii insa da, dar sunt diplomati pana in momentul in care nu ii mai asculti. Saddam a aflat asta pe barba lui.

Concluzie: nu cred ca e cazul sa luam partea vreunuia din cei doi mari batausi ai planetei, desi e cam tarziu fiindca pozitia noastra de mielusel al NATO spune ca am luat deja partea unuia.

In ceea ce ii priveste pe bietii ucraineni, ghinionul lor. Sa incercam sa ii sustinem si sa ii ajutam daca putem , noi ca indivizi pe ei ca indivizi, ca suntem oameni si razboiul ne doare la fel … si sa zicem merci ca nu s-a nimerit sa fie la noi in tara.

articol preluat de pe https://mrvintila.wordpress.com/

Ceausescu: Behind The Myth

Ceausescu – ascensiunea si decaderea lui (1991)

Regia Edward Behr

Un film documentar difuzat de BBC și PBS, prezentat live de Gabriel Liiceanu în dialog cu regizorul Edward Behr.

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat).

Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român.

În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.).

În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia.
La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent faţă de Uniunea Sovietică.

În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia.

Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.

articol preluat de pe http://www.cinemagia.ro/

1989, ANUL CARE A SCHIMBAT LUMEA. Generaţia „decreţeilor” vs. generaţia „Facebook”

foto: jurnalul.ro
articol: digi24.ro

 

La 25 de ani de la căderea comunismului, la Digi24 facem radiografia dictaturii roşii, punctăm momentele care ne-au schimbat istoria, dar mai ales mentalitatea. Descoperim împreună România Epocii de Aur, dar şi România liberă, prin ochii a trei generaţii de „oameni noi” – generaţia „decreţeilor”, generaţia Revoluţiei şi generaţia Facebook.

 

 

De 25 de ani rămăşiţele comunismului ne împiedică mersul înainte. Închişi şi reeducaţi pentru că gândeau diferit, înghesuiţi în blocuri uniforme în care apa caldă, lumina şi televizorul erau raţionalizate, speriaţi, înfometaţi şi îndoctrinaţi – toate sunt motive pentru care proiectul „omului nou” dorit de partidul unic a eşuat. Oamenii care au construit comunismul nu au crezut în el, dar au ales să rămână supuşi. Din această postura a umilinţei, pe care au suportat-o aproape jumătate de secol, privesc acum către nostalgicii unui sistem care le-a furat ce aveau mai de preţ – libertatea!

Câteva fragmente din propaganda vremii, aşa cum este ea păstrată în arhiva studiourilor Sahia, stau mărturie a „spălării creierelor”, posibilă în lipsa unor alternative la informaţie:

„Când spui PARTID, /Dau apele lumina. / Când spui PARTID,/ Cresc visuri şi puteri” – aşa sunau „montajele literar-artistice” ale tinerilor.

O atentă preocupare pentru formarea omului nou, a noilor generaţii de constructori ai societăţii româneşti multilateral dezvoltate. Un program însufleţitor care prin grija expresă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu îşi propune drept țel final înnobilarea condiţiei umane, ridicarea vieţii la cote superioare” – spuneau jurnalele televizate ale vremii.

 

Cine sunt „decrețeii”

În 1966, la un an după ce a ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu promulga „DECRETUL 770” prin care femeilor li se interzicea să întrerupă sarcinile. Astfel, aveau să vină pe lume primii copii născuţi din ordinul tovarăşului: „decreţeii”, oamenii noi. Viaţa lor era planificată încă de la naştere.

15.000 de femei au murit după ce au încercat să scape de sarcină şi 2 milioane de „oameni noi” s-au născut în urma decretului. Ceauşescu stabilise ca ei să ducă România pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei socialiste.

Nicolae Ceauşescu era preslavit drept îndrumătorul tinerilor fără să-şi imagineze că tocmai „tinerele vlăstare” îi vor aduce sfârşitul 25 de ani mai târziu….

 

La club

Un club în vogă din Bucureşti. La 64 de ani, Stela Enache, o stea a muzicii uşoare din anii 80, performează într-un club pentru prima dată în cariera ei.

Omul nou e acuma hipsterul, fără discuţii”, spune unul dintre cei care asistă la show.

După 25 de ani de libertate, comunismul nu mai sperie pe nimeni. A devenit retro, amuzant. Generaţia „Facebook” multilateral dezvoltată poate să danseze şi să navigheze pe internet în acelaşi timp.

Alex, 26 de ani, explică: „Băi, eu mă regăsesc în unele melodii de-ale ei: şi când sunt trist, şi când sunt vesel. Mă ajută să ies din anumite stări care le am. Îmi dă o energie pozitivă. Zice: dimineţile mele-s albastre când te văd către mine venind…Mă regăsesc”.

Andrei, 44 de ani, constată: „Astăzi sunt hipsteri. N-au nimic deosebit faţă de ce făceam eu acum 20 de ani, dar OK…ei sunt mai buni cu siguranţă, pentru că sunt mai tineri”.

 

La supermarket

Ora 6:00 dimineaţa. Cartierul Crângaşi. Oamenii s-au trezit cu noaptea în cap ca să inaugureze un nou supermarket.

Până în 1989, coada era emblema sistemului. Românii aşteptau cu orele fără să aibă certitudinea că vor apuca să cumpere ceva.

Un român trăia mai mult sau mai puţin bine în funcţie de contactele pe care le avea cu piaţa neagră”, explică politologul Ioan Stanomir.

Oamenii voiau o butelie în plus, o coadă mai mică…”, reaminteşte și Emil Hurezeanu.

Astăzi românii cumpără tot ce nu îndrăzneau să viseze în trecut:

- Îs televizoare, telefoane, imprimante…chestii d-astea…

- Au băgat şi televizoare?

- Da, am văzut reclamă. La 3 milioane şi ceva un televizor, un led…”

Omul e curios să vadă ce e la deschidere.

- Pot să-mi las şi eu rând aici la dvs şi mă duc până în piaţă?

- Da domnule, sunteţi aici…să nu veniţi după ora 7!

 

Munca în comunism

Victor Dumitru are 75 de ani, a fost macaragiu timp de 30 de ani şi a construit pentru „oamenii noi” clădirea Academiei „Ştefan Gheorghiu” şi multe alte cartiere muncitoreşti. Nici astăzi nu se poate opri din muncă. Repară ceasuri şi căptuşeşte sicrie.

Eu am lucrat numai 10 şi 12 ore şi nu aveam timp nici să stau la coadă la pâine, nici la ce se vindea atunci la alimentară!”, spune Victor Dumitru.

Îşi aminteşte că munca pe şantier devenise o competiţie absurdă pentru depăşirea normei.

Gândim, trăim, muncim în umbră gigantică a macaralelor. Respirăm mirosul cărămizilor, a mortarului, al betonului, turnam temeliile pe care se vor deschide noi ferestre către viitor” – aşa suna propagandă regimului comunist.

Astăzi Victor Dumitru priveşte cu tristeţe cum îmbătrâneşte cartierul muncitoresc.

Universul acesta, compus din câţiva pereţi, sticlă şi marmură, universul acesta modest, la urma urmei, nu i s-ar fi dezvăluit unui muncitor, dacă puterea nu ar fi fost cucerită de muncitori” – proclama propagandă televizată.

În realitate, blocurile muncitoreşti erau departe de prezentarea triumfală din filmele de propagandă.

Mai se făceau nişte blocuri confort 3. Noi le spuneam oală de noapte cu toartă înăuntru,pentru că în camera aia era şi WC-ul, şi bucătăria”, povesteşte Victor Dumitru.

În acest timp, pe scena politică se făceau urări la cel mai înalt nivel: „Va urăm din adâncul inimilor noastre viaţă îndelungată, fericire, sănătate, putere de muncă, să ne conduceţi mai departe spre edificarea socialismului şi comunismului în scumpă noastră patrie, Republica Socialistă România! Să trăiţi, tovarăşe secretar general!” – rosteau copiii cu patos în fața lui Nicolae Ceaușescu.

A fost o viaţă chinuită..pe noi ne-a ţinut Ceauşescu ca struţul, cu capul în nisip”, spune, astăzi, Victor Dumitru.

 

Munca în capitalism

Matei Pavel are 27 de ani şi nicio amintire din comunism. Şi-a făcut propria afacere, aşa că nu ştie ce înseamnă să primeşti repartiţie de la stat sau să semnezi condica la serviciu.

A copilărit şi a crescut într-un bloc comunist şi s-a mutat tot într-un bloc, dar în unul nou, de lux, din nordul Capitalei.

La 20 de ani şi-a deschis prima afacere pe internet, iar acum are deja un business internaţional de pe urma căruia visează să devină milionar în euro. Vinde aplicaţii online pentru milioane de utilizatori din întreaga lume.

Dacă ar trebui să plec mâine din senin, să fug din ţară, dacă îmi iau laptopul nu mai am nevoie de nimic. Nu mi-aş lua nici haine, laptopul îmi este suficient”, spune Matei Pavel.

Matei crede că rămăşiţele comunismului au rămas în subconştientul românilor.

Este cel mai mare mit, asta cu libertatea. Cum că libertatea este mai uşoară decât regimurile anterioare. Libertatea îţi aduce foarte multe responsabilităţi. Oamenii cumva tot aşteaptă să li se dea. Ei cred că libertatea, capitalismul sau tot ce se întâmplă acuma bine în lume e ceva la care ei au dreptul să aibă acces pur şi simplu fără să depună niciun efort. Dacă ar fi să mă gândesc la bunici, este această constantă plângere faţă de ce e în jur. Perioada respectivă le dădea certitudini”, arată Matei Pavel.

Urmele comunismului nu s-au şters definitiv, în jurul nostru au rămas blocurile gri, apartamentele cu pereţi subţiri prin care trec mirosuri de mâncare şi discuţiile vecinilor care acum nu mai sunt ascultate de informatori. „Oamenii noi” de altădată au îmbătrînit şi nu mai aşteaptă mare lucru.

Ce am câştigat şi ce am pierdut în 25 de ani de libertate?

Toată lumea vrea mai bine: maşini mai bengoase, concedii în Dubai, la greci…şi noi ne mulţumeam atunci să fim liberi, în sânul familiei”, spune Victor Dumitru.

Singurul lucru pe care l-am pierdut este că tot ce ne imaginam noi în 90 că o să se întâmple foarte rapid, adică să ajungem o ţară normală într-o democraţie civilizată…noi credeam că o să treacă 5-10 ani. Nici acum, după 25 de ani, pare că nu s-a întâmplat”, este de părere regizorul Tudor Giurgiu.

Proiectul „omului nou”, impus de comunişti timp de 45 de ani, a eşuat. Chiar dacă românii se conformau devenind rotiţe ale sistemului, nu munceau din convingere, ci pentru că erau obligaţi de partid. Muncitorii semnau condica, se răzvrăteau în şoaptă, îşi creşteau copiii în teamă şi îşi doreau mereu tot mai puţin. Rămăşiţele acestei supuneri se văd şi astăzi. Supravieţuitorii comunismului renunţă cu greu la convingerile din trecut, iar tinerii de astăzi cosmetizează comunismul printr-o nostalgie ce contrazice de multe ori istoria.

articol preluat de pe: digi24.ro

Cum se vota în comunism

 

articol preluat de pe totb.ro

Înainte de 1989, alegerile din România erau fictive, chiar dacă existau campanii electorale iar procesul de votare era asemănător cu cel de astăzi şi prezentat ca fiind democratic. Unii dintre alegători participau fie din teamă şi obligaţie, fie din datoria pe care o simţeau faţă de un sistem autopropus, fie pentru prilejul de a socializa sau de a-şi manifesta indignarea anti-sistem.

ceausescu

 

Nicolae Ceauşescu, la alegerile din 1946. FOTO: ceausescunicolae.wordpress.com

 

“Am o singură amintire, generică, imposibil de plasat în timp sau spaţiu [despre alegerile din comunism]“, ne spune antropologul Vintilă Mihăilescu. “Mergeam cu soţia puţin înainte de prânz, luam buletinul de vot şi ştampila, intram în cabina de vot, ne uitam cu grijă de jur împrejur, apoi…tăiam tot. Calmi, depuneam buletinul bine împăturit în urnă şi, cu jumătate de zâmbet pe buze, mergeam la cârciuma din colţ. Alegerile însemnau că-mi scot nevasta în oraş”. Înainte de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2014, care va avea loc peste două zile, să ne amintim puţin cum era procesul electoral într-o perioadă în care cetăţenii României nu aveau de ales. 

În 1938, Carol al II-lea a introdus sistemul de vot uninominal pentru alegerea candidaţilor propuşi de partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale (primul partid de masă din România). În 1946, a fost reintrodus sistemul de vot proporţional, iar după o campanie electorală marcată de violenţe, încălcări ale normelor democratice şi fraude, Blocul Partidelor Democrate, o alianță a forțelor pro-comuniste, a fost declarat câştigător al alegerilor cu 68,7% din voturi. După abdicarea lui Mihai I la 30 decembrie 1947, comuniştii ajunşi la putere au instaurat Republica Populară Română. La alegerile din 28 martie 1948, primele din noua republică şi ultimele la care au participat şi forţe democratice, partidele istorice au pierdut în urma fraudării votului. Alianţa electorală comunistă Frontul Democraţiei Populare a obţinut 97,83% din voturi, în timp ce Partidul Naţional Liberal a obţinut 1,69%, iar Partidul Ţărănesc Democrat, 0,48%.

În 1948, a fost înfiinţată Marea Adunare Naţională (MAN), organul suprem al puterii şi unicul for legiuitor al Republicii Populare Române și al ulterioarei Republici Socialiste România. Şeful statului a fost iniţial un organism colectiv numit „Prezidium”, care conducea MAN şi al cărui prim preşedinte a fost endocrinologul C. I. Parhon. Din 1948, alegerile au avut loc în baza sistemului electoral uninominal majoritar relativ, într-un singur tur. Partidul Comunist îşi desemna candidaţii pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Consiliile locale populare – organe locale ale puterii de stat, iar membrii MAN alegeau Prezidiumul. Preşedintele acestui din urmă organ a încetat să fie cel mai puternic om în stat după 1974, anul în care a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul atotputernic al partidului comunist. Nicolae Ceauşescu a reuşit să impună, în premieră, funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România.

 

 

Preşedintele ţării nu era ales de popor, ci de deputaţii aleşi de popor pentru a-l reprezenta în Marea Adunare Naţională, dar de formă, fiind mereu acelaşi până în 1989. Cetățenii aveau dreptul de a alege și de a fi aleși în Marea Adunare Naţională și în consiliile populare, votul lor fiind însă formal. Circumscripţiile electorale, ne spune o fostă primăriţă de comună hunedoreană, de dinainte de 1989, nu difereau prea mult, ca şi concept, faţă de cele de acum: totul se raporta în funcţie de numărul de locuitori, se ţinea cont de judeţe, de regiuni etc. Diferenţa era că „alegerile erau un proces preparat dinainte: candidaţii nu se autopropuneau pentru a fi deputaţi (la nivel comunal, municipal, judeţean sau în Marea Adunare Naţională), ci erau propuşi de oficiali locali, de organele de partid mai cu seamă”. Existând un partid unic, era imposibilă competiţia. Candidaţii erau prezentaţi individual,scrie Ion Iliescu pe blogul lui, pe circumscripţii electorale, nu pe liste la nivel de judeţ, ţara fiind împărţită în atâtea circumscripţii câţi deputaţi urmau să fie aleşi în Marea Adunare Naţională. Alegătorii îşi manifestau opţiunea pentru un singur deputat, adică îl votau sau nu pe candidatul propus, iar acesta ieşea indiferent de voturile adunate. În anii `80, pentru a da iluzia unei competiţii democratice, explică fostul preşedinte, în unele circumscripţii au început să fie propuşi câte doi sau trei candidaţi.

„În rândul deputaţilor, într-o comună, spre exemplu, chiar dacă erau mai mulţi propuşi”, continuă fosta primăriţă, „se ştia dinainte cine era preferat de partid şi, deci, cine trebuia să iasă”. „Prin ’80, la majoritatea funcţiilor se puneau trei [candidaţi]. Dar toţi trei erau de-acelaşi partid stabiliţi”, spune un fost primar din altă localitate hunedoareană, în volumul de istorie orală Activişti mărunţi coordonat de Zoltan Rostas. „Şi ziceam aşa: ‘Dom’le, este Ion, Gheorghe, Nicolae. Bun. Ăştia sunt cam pe-aceeaşi talie. Ăsta-i maistru, maistru, maistru. Bun. Bă, care iese? Hai să-l punem pe ăsta pe locul I’”. Când se alegeau persoane care să candideze la deputăţie, acestea erau selectate după aptitudinile de lider şi cele organizatorice: dacă oamenii ascultau de ei, dacă erau buni administratori. Existau şi atunci campanii electorale, cei propuşi să facă parte din Marea Adunare Naţională fiind purtaţi prin fabrici, uzine şi alte instituţii ca purtători de mesaje însufleţitoare şi ca eroi ai muncii socialiste.

„Exista obligativitatea reprezentării femeilor”, ne spune fosta primăriţă. „Cam o treime dintr-un consiliu local, spre exemplu, trebuia să fie constituită din reprezentante ale femeilor din comunitate”. La fel era şi la primărie. În Activişti mărunţi, o fostă laborantă şi primăriţă dintr-o comună bihoreană îşi aminteşte că a fost făcută membră de partid pentru a fi şefă de echipă în laboratorul unde lucra, având în subordine şapte persoane. „Nu puteai să conduci o echipă de oameni fără să fii membru de partid. După aia, în 1979, când Elena Ceauşescu a propus promovarea femeilor în politică, atuncea în judeţul Bihor a trebuit să promoveze vreo 14 primăriţe în 14 comune din cele 48, parcă”. Procesul de selecţie s-a făcut după rezultatele bune obţinute în cadrul profesiei. „Ei m-au pus primăriţă, că io nu vroiam. Nu-mi plăcea vorbăraie multă. Eram foarte reţinută la a vorbi. Am încercat să nu mă duc. Am făcut un puseu de tensiune de vreo 200 (…) Îmi plăcea meseria mea şi vroiam să rămân acolo unde am fost, la laborator. Comuna era foarte mare, cu peste 7.000 de locuitori. Aveam opt sate (…) Era responsabilitate mare, nu mă prea simţeam în stare să conduc. Dar nu am avut încotro”.

Prezenţa la vot a oamenilor dintr-o localitate trebuia să fie mare, îşi aminteşte fosta primăriţă hunedoreană, care spune că norma era de peste 80%; primarul şi echipa lui trebuiau să se asigure că se întruneşte această prezenţă. „Atunci mergeau oamenii la vot, mă! Mergeai de dimineaţă, stăteai acolo şi câte un ceas la rând”, spune fostul primar din judeţul Hunedoara în Activişti mărunţi. „Noi aveam sistemul ăsta de anunţare… trimiteam oameni pe la blocuri: ‘Bă, ai fost la votare?’, ‘Haideţi bă la votare’. Deci îi antrena, îi chema şi nu-i lăsa”. Oamenii erau treziţi de multe ori cu noaptea în cap pentru a merge la urne. „Ultima dată m-au sculat la 5 dimineaţa ca să ne întâlnim tot colectivul muncii la 6 şi să mergem în bloc la vot, că judeţul Bihor voia neapărat să fie primul care termina votarea, să fie primul în întrecerea socialistă naţională”, ne spune artistul Dan Perjovschi, care la acea vreme lucra la Muzeul Ţării Crişurilor. „Până la urmă, au câştigat întrecerea aia şi, din premiu – da, se dădea premiu de la centru judeţului care-l pupa în cur mai tare pe Ceauşescu –, din banii ăia, au comandat la Bucureşti copia în ciment a aleii domnitorilor reali şi inventaţi din faţa Muzeului Militar, pe care i-au adus cu un camion şi i-au instalat în faţa noii intrări monumentale spre Muzeul Ţării Crişurilor”.

Amenajarea scărilor parcului şi aleilor de beton ar fi costat, îşi aminteşte artistul, mai mult decât premiul naţional. În plus, pe drum, „bălăngănindu-se în camion, domnitorilor li s-a ciobit nasul, mustaţa până la caciulă, de nu mai ştiai care-i Glad şi care Menumorut, aşa că au angajat un sculptor să le lipească la loc. Îmi aduc aminte inaugurarea în plină iarnă, cu toţi activiştii judeţeni în paltoane şi un cor de pionieri verzi de frig în cămăşi cu cravată roşie”. În viziunea regimurilor totalitare de stânga, spunea mai demult, într-un editorial(audio aici), Vlad Georgescu de la Europa Liberă, nu era suficient ca populaţia să voteze, trebuia să o facă şi cu entuziasm, chiar dacă unul fictiv. „Rezultatul acestei mentalități și politici a fost publicarea unor procente astronomice: dacă, în alegerile din anii ‘45-‘46, diferitele partide comuniste est-europene s-au mulțumit cu câștigarea unor procente de circa 70%, după 1948, acestea au trecut vertiginos mai întâi de 90%, apoi de 95%, pentru a se cantona, în cele din urmă, alegere de alegere, undeva între 99,50% și 99,99%. Recordul l-au bătut însă albanezii şi nord-coreenii, care, fără urmă de ezitare, au anunţat chiar şi alegeri câştigate cu 100%”.

Ziua votului era întotdeauna duminica. În general, se organizau mici sărbători pentru oamenii comunităţii, spune fosta primăriţă hunedoreană, mai ales în sate, comune sau oraşe mici. Localnicii mergeau la vot, apoi ieşeau la o bere, la un local, se cânta muzică în căminele culturale. „Lumea se îmbrăca de sărbătoare. Nu pentru că respectau evenimentul, ci pentru că erau civilizaţi. Cred că mulţi mergeau mai curând de frică”, spune sociologul Marius Cosmeanu, de loc din Târgu Mureş. „Erau rare ocaziile în care să fie atâta lume pe străzi duminica. În comunism, nu ieşeai duminica prin cartier. În Târgu Mureş cel puţin. Ori stăteai pe acasă, trebăluiai, ori mergeai la o bere, la picnic, la zoo, la pădure, la meci, nu era forfotă pe străzi”.

Chiar şi aşa, mulţi oameni alegeau să nu se prezinte la vot, în timp ce alţii îşi anulau voturile sau scriau pe buletinele de vot revendicări gen „vrem pâine”, „vrem carne”, „vrem program la televizor”, „vrem căldură în apartamente” ori mesaje anti-sistem. Unii dintre observatorii de la alegeri aveau rolul unic de a şterge astfel de mesaje (oamenii intrau la urne doar cu creionul): “Noi asta făceam când eram în comisie: număram voturile şi, când mai apărea câte unul cu Jos Ceauşescu, luam guma şi ştergeam frumuşel, după care puneam ştampila. Cine-avea chef de anchete sau mai ştiu eu ce?”, îşi aminteşte un fost observator care a pariticipat la două sesiuni electorale din regimul Ceauşescu. Securitatea şi unităţile de miliţie îşi intensificau munca informativă înainte de alegeri, luând în vizor mai ales persoanele cu sau fără antecedente politice şi penale care au avut manifestări şi intenţii ostile sau care denigrau politica partidului şi statului, legionarii, membrii fostelor partide burgheze şi naţionalist fasciste, dar mai ales cele care au difuzat sau au introdus în urnele de vot fiţuici cu conţinut ostil, au răspândit zvonuri. În anul 1975, de exemplu, peste 35.000 de ofiţeri şi subofiţeri erau gata să intervină în cazul unor nereguli.

„În casa mea era frig, la adunare era frig şi, culmea, şi în secţia de votare era frig şi beznă, că se făcea economie în draci”, îşi aminteşte artistul Dan Perjovschi. „Aşa că am desenat un penis pe hârtia de vot şi am dârdâit de frică până în decembrie 1989. În aceeaşi zi, seara, am aflat de la televizor că tovaraşul Ceauşescu a fost votat de 99,7 la sută din populaţie. Şi azi mă încălzeşte gândul că eu am fost unul din ăia 0,3”.

articol preluat de pe http://totb.ro/

 

 

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010)

Regia: Andrei Ujică
Cu: Nicolae Ceausescu, Elena Ceauşescu
Gen film: Documentar
Durata: 180 minute
Premiera in Romania: 29.10.2010

Documentarul este realizat exclusiv din imagini de arhivă, obţinute de la TVR şi de la Arhiva Naţională de Filme, şi prezintă inclusiv scena judecăţii soţilor Ceauşescu, din decembrie ’89. Au fost incluse în documentar şi imagini inedite, care nu au fost niciodată difuzate – imagini tăiate la cenzură, căutate şi selectate de Titus Muntean.

Pentru realizarea documentarului au fost vizionate peste o mie de ore de înregistrări.
articol preluat de pe http://www.cinemagia.ro/

Trailere Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu


Statuia lui Lenin din Harkov, cea mai mare din Ucraina, dată jos de mii de ucraineni

Statuia lui Lenin din orașul Harkov, localitate din nord-estul Ucrainei, a fost dată jos duminică seară, în urma unei acțiuni la care au participat câteva mii de ucraineni.

Acțiunea a început în după-amiaza zilei de duminică, după ce câteva sute de locuitori ai orașului Harkov s-au adunat în centrul orașului pentru a desfășura una din tradiționalele acțiuni pro-Ucraina.

Aceștia au încercat de mai multe ori să dea jos gigantul din bronz care îl înfățișa pe liderul revoluției bolșevice, însă fără succes, întrucât cablurile s-au rupt.

Până la urmă, după ce la acțiune s-au adunat peste 3000 de participanți, vestigiul sovietic a fost doborât, în uralele manifestanților.

Ulterior, în locul statuii a fost arborat drapelul Ucrainei.

Statuia lui Lenin din Harkov, cel mai important oraș din nordul Ucrainei, cu peste un milion de locuitori, era cea mai mare de acest fel din țara vecină. Ea avea peste 8,5 metri înălțime, fiind montată pe un piedestal de 20 de metri.

1510694

1510702

1510704

1510715


articol preluat de pe http://independent.md