Articole

Partidul Comunist Român

The Communist Party’s National Conference of October 1945. Pictured, left to right: Vasile Luca, Constantin Pîrvulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Florica Bagdasar and Gheorghe Vasilichi

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. În România interbelică PCR a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România de după Actul de la 23 august 1944, la care a participat ca parte din Blocul Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.

Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor - foto: ro.wikipedia.org

Republica Populară Română* – foto: ro.wikipedia.org

Între 1947 și 1989 PCR a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.

Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” – Keith Hitchins

 

Înființarea

În mai 1921 aripa de extremă stângă a PSDR, profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR).

Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au numărat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani.

În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.

Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”. Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate - in imagine, Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) - foto: ro.wikipedia.org

Răscoala de la Tatarbunar**Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) – foto: ro.wikipedia.org

Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament.

Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi.

Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis.

Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist etc.).

Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939

Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Kominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști.

Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane. Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT.

Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici”. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu.

Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 – distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%).

Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker

Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944

Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944

 

Istoria aparitiei P.C.R.

articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian.

După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste.

Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, denumire care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea cca. 1000 de membri si a avut o politica trădătoare şi antinaţională.

Primul punct al Statutului prevedea că: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.”

Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.

Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.

Partidului Comunist din România, total subordonat Rusiei şi indeplinind planurile Rusie bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.

Cu exeptia primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toşi ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.

Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) - sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971

Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971

Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.

 

1919 – 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României

Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice -, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.

Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.

De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.

Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul „Baronul”, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.

Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.

Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.

Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.

Sursa: Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29 .

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

* Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă.

În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu “â” a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor.

 

** Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”.

Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate.

Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (15 aprilie – 4 iunie 1989)

„Omul din Piața Tiananmen” oprește temporar înaintarea unei coloane de tancuri la data de 5 iunie 1989, la Beijing, în ceea ce este considerat una dintre cele mai reprezentative imagini ale secolului XX. Această fotografie (una din cele patru versiuni similare) a fost realizată de Jeff Widener de la Associated Press
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org

foto preluat de pe historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Protestele din Piața Tiananmen („Poarta Păcii Cerești”), din 1989, care au culminat în Masacrul din Piața Tiananmen pe 4 iunie 1989, au fost manifestații efectuate de studenți și intelectuali. Evenimentele sociopolitice care au avut loc în același an au dus la prăbușirea multor guverne comuniste.

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Comunitatea internațională, organizațiile pentru drepturile omului și analiștii politici au condamnat guvernul chinez pentru masacru. Țările occidentale au impus embargouri asupra Chinei. Guvernul chinez a făcut arestări pe scară largă a protestatarilor și susținătorilor lor, a suprimat alte proteste în jurul Chinei, a expulzat jurnaliști străini, a acoperit strict evenimentele din presa internă, a consolidat forțele de poliție și de securitate internă și a retrogradat protestele. În general, suprimarea a încetat temporar politicile de liberalizare în anii 1980. Considerat un eveniment de răscruce, protestele au stabilit limitele exprimării politice în China și în secolul XXI. Memoria sa este larg asociată cu chestionarea legitimității guvernării Partidului Comunist și rămâne unul dintre cele mai sensibile subiecte din China.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (4 iunie 1989) si pe en.wikipedia.org

 

03 iunie 2019 - Mike Pompeo cere Chinei să elibereze deţinuţii politici cu ocazia comemorării represiunii din piaţa Tiananmen

03 iunie 2019 - Tiananmen: 30 de ani după masacru, tabuul persistă în China

02 iunie 2019Represiunea din Piaţa Tiananmen a fost justificată (ministrul chinez al apărării)

 

 

Un masacru ce putea fi evitat, Piata Tiananmen

articol preluat de pe www.historia.ro

Piața Tienanmen in mai 1988 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Piața Tienanmen in mai 1988 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

(…)

În loc să descurajeze elanul studenţilor, anunţul oficiosului a trezit din letargie studenţi de la peste 40 de universităţi din China alăturându-se colegilor lor din piaţa Tiananmen. Aceştia au reuşit să călătorească până la Beijing prin complicitatea unor lucrători din transporturi (şi aceştia dorind o serie de reforme). Declaraţia autorităţilor prinvind ce a scris Ziarul Poporului în care se spunea că era exagerată afirmaţia privind zdrobirea studenţilor era deja târzie. Numeroşi scriitori, artişti şi cetăţeni ai oraşului s-au alăturat protestelor studenţeşti.

Protestatarii au speculat excelentul moment extern prin care trecea China:vizita liderului rus Mihail Gorbaciov dar şi prezenţa a numeroşi reporteri şi cameramani occidentali ce nu mai considerea vizita lui Gorbaciov o prioritate ci protestele din Tiananmen. Vizita lui Gorbaciov era importantă deoarece era prima vizită, a unui preşedinte sovietic după răcirea relaţiilor chino-sovietice.

Autorităţile erau astfel legate la mânie neputând să intervină în forţă până când vizita lui Gorbaciov nu se încheia iar ziariştii occidentali erau mutaţi departe de viitorul „teatru de operaţiuni” din piaţa Tiananmen.

La 16 mai 1989, după ce Gorbaciov părăsise China, Zhao Ziyang s-a dus în piaţă şi le-a cerut protestatarilor să renunţe la manifestări. Profund afectat, acesta le-a promis că va rezolva cererile lor. În aceaşi seara acesta a fost dizolvat, Li Peng şi Deng Xiaoping luând frâiele viitoarei represiuni. Odată aflată vestea că guvernul comasează armata în oraş, şi mai mulţi cetăţeni au luat calea pieţei pentru a apăra protestul studenţilor. Trupele au fost primite energic, populaţia împiedincându-i să pună în practică legea marţială, ordonată de guvern. Poporul spera să îi sensibilizeze pe soldaţii chinezi pentru ai alătura cauzei lor.

În aceste condiţii, au fost trimise trupe speciale conduse de comandanţi numiţi personal de preşedintele Yang Shangkun şi de Deng Xiaoping. La 2 iunie 1989, 350.000 de soldaţi din armata chineză înconjurau piaţa Tiananmen. Tancurile şi blindatele nu au lipsit în această operaţiune în care civilii erau neînarmaţi. Noaptea dintre 3-4 iunie s-a soldat cu un adevărat masacru în rândul civililor. Numărul victimelor şi a răniţilor nu a fost făcut public de autorităţi dar observatori ai evenimentelor afirmă că circa 3000 de protestatari au fost ucişi.

Analizând la rece evenimentele, analiştii politici şi istoricii afirmă că guvernul chinez ar fi putut dispersa manifetanţii cu tunuri cu apă, dar, guvernul chinez dorea să ofere un model poporului chinez pentru viitoarele rebeliuni. Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost însă un gest specific tradiţiei chineze de a zdrobi opoziţia prin cele mai dure mijloace pentru a evidenţia însăşi lipsa de legitimitate a opoziţiei.

cititi mai mult pe www.historia.ro

 

O scrisoare deschisă zguduie lumea – adevăruri despre Masacrul din Tiananmen, Piaţa Universităţii a Chinei

articol de Gina Sturdza, preluat de pe epochtimes.ro

3 iunie 2015

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989's Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis - foto preluat de pe theguardian.com

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989′s Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis – foto preluat de pe theguardian.com

O scrisoare semnată la 20 mai de unii dintre participaţii de atunci, vehiculată pe internet şi prin paginile ziarelor, a şocat oamenii.

Evenimentele de pe 4 iunie seamănă leit cu cele de pe 14 iunie 1990 de la Bucureşti, care au băgat România în pământ până azi. Poate că similitudinea poate fi explicată prin faptul că Răul este acelaşi peste tot – reprezentat de minciună, ticăloşie, lăcomie, viciu şi pofte nemăsurate.

Într-o lume a lipsei de idealuri, de valori, o lume a pierderii raţiunii, inclusiv a raţiunii de a exista ca rasă, poate că această scrisoare vă va impresiona şi pe dvs. aşa cum a făcut-o deja cu foarte mulţi oameni.

Scrisoarea, scrisă în limba chineză, a circulat prin intermediul grupurilor de e-mail şi pe social media. De curând, publicaţia Global Times, controlată de Partidul Comunist Chinez, i-a dat un impuls de publicitate gratuit – şi o putere dublă

***

Suntem un grup de studenţi chinezi născuţi în anii 1980 şi 1990, care acum studiază în străinătate. Acum douăzeci şi şase de ani, pe 4 iunie, tineri studenţi, aflaţi în primăvara vieţii, cu o dragoste nevinovată pentru ţara lor, la fel ca şi noi astăzi, au murit răpuşi de gloanţele Armatei de Eliberare a Poporului (PLA) pe străzile Beijing-ului. De atunci, această parte a istoriei a fost atât de atent muşamalizată şi protejată, încât mulţi dintre noi ştim astăzi foarte puţin despre asta. Aflaţi în prezent în afara Chinei, am putut accesa fotografii, clipuri video şi ştiri, am putut avea acces nestingherit la declaraţii ale supravieţuitorilor. Simţim replici ale acestei tragedii pe întreaga durată a unui sfert de secol. Cu cât ştim mai mult, cu atât mai mult simţim că avem o responsabilitate solemnă pe umeri. Vă scriem această scrisoare deschisă, studenţi colegi din interiorul Chinei, pentru a împărţi adevărul cu voi şi pentru a expune crimele care au fost comise până la această zi, în legătură cu masacrul din 1989 din Tiananmen.

 

“Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată”

 

În jurul orelor 21:30 în noaptea de 3 iunie 1989, focuri de armă au străpuns străzile tensionate din Beijing. În acea zi, trupe ce impuneau legea marţială au deschis focul asupra studenţilor şi rezidenţilor care au protestat paşnic timp de aproape două luni. Demonstraţiile au fost iniţiate de către studenţi, dar oameni din toate categoriile sociale au participat, numărând peste 300.000 de suflete în perioadele de vârf. Zona centrală paşnică de şedere a fost în Piaţa Tiananmen. A fost un moment în care naţiunea a fost încurajată de atmosfera politică relativ liberă şi mai deschisă de pe tot parcursul anilor ’80, când oamenii au avut relativă încredere în Partidul Comunist şi şi-au pus speranţele într-un guvern care s-a auto-intitulat “al poporului”. La un moment dat, când criza economică ameninţa şi corupţia se înrăutăţea, studenţii şi rezidenţii au simţit că trebuia început un dialog cu liderii naţiunii pentru a face ţara un loc mai bun. Niciun moment manifestanţilor paşnici nu le-a trecut prin cap că îi aştepta un masacru planificat.

Acţionând la ordinele lui Deng Xiaoping, Li Peng şi a altor lideri chinezi, PLA şi-a forţat drumul spre Piaţa Tiananmen ca să o cureţe de ocupanţii studenţi. Ei au adus tancuri cu mitraliere montate pe turelă şi trupe care strigau “Nu voi ataca dacă nu sunt atacat” în timp ce deschideau focul asupra civililor. Pe traseul spre Muxidi, mai multe sute de civili neînarmaţi au căzut formând un râu de sânge în timp ce strigau “Fascişti!”, “Ucigaşi!” Printre ei se afla Yan Wen, un student la matematică în vârstă de 23 de ani de la Universitatea Peking, împuşcat mortal de gloanţe în coapsă. El era acolo cu un aparat de fotografiat, pentru a imortaliza istoria. Un altul a fost elevul de liceu în vârstă de 17 ani, Jiang Jielian, hotărât să meargă în Piaţă pentru a fi împreună cu fraţii şi surorile lui mai mari. În vârstă de 19 de ani, Wang Nan a devenit un alt martir. Casca pe care o purta, acum având o gaură de glonţ, se află expusă în Hong Kong. În vârstă de 21 de ani, Wu Xiangdong a avut cu el o scrisoare care suna aşa: “Pentru democraţie şi libertate, pentru soarta naţiunii, fiecare persoană are o responsabilitate.”

Potrivit mărturiilor martorilor, trupele care au intrat în Piaţă au bătut studenţii cu bastoane, chiar dacă cele două părţi căzuseră deja de acord cu privire la retragerea studenţilor; la Liubukou, tancurile au urmărit şi au călcat sub şenile o coloană de studenţi care părăsiseră Piaţa şi mergeau pe jos înapoi la campusurile lor. Fang Zheng, un student senior de la Universitatea Sportivă din Beijing, şi-a pierdut picioarele sub şenilele tancurilor.

Au existat rapoarte neconfirmate că grupuri de protestatari au fost încercuite şi executate în masă. În jurul zilei de 4 iunie, masacre au avut loc în Chendu, provincia Sichuan, şi în alte părţi.

La mijlocul şi la sfârşitul lunii iunie a acelui an, guvernul a emis trei versiuni ale unui “raport privind înăbuşirea revoltelor.” În ele civilii sunt descrişi ca o mafie ce se revoltă. Raportul prezintă un număr precis de morţi şi răniţi din rândul trupelor şi în ceea ce priveşte pierderea de vehicule militare, dar este vagă şi contradictorie cu privire la numărul de morţi civili.

Întrebări rămân: cum de trupe înarmate nu s-au putut apăra [dacă a existat într-adevăr o revoltă]? Dacă n-au putut să se apere, cum au străpuns blocada de sute şi mii de civili? Ce a determinat mulţimea de oamenii să se adune pe străzile capitalei pentru a împiedica invazia trupelor?

Raportul susţine că decesele civililor au fost puţine. Dacă este aşa, de ce modifică în mod repetat numărul celor morţi şi nu publică un număr precis? În cazul în care raportul ar fi credibil, civilii ar fi atacat soldaţii primii. Dacă este aşa, de ce a fost primul deces din rândul soldaţilor raportat numai după trei ore după ce trupele au deschis focul şi sângele a scăldat Muxidi? În timpul protestului, poliţia i-a declarat lui Zhou Fengsuo, unul dintre liderii studenţilor din Piaţă, că “ordinea publică din Beijing nu a fost niciodată atât de bună” ca în ultimele două luni ale “perturbării” şi “revoltei”. Potrivit memoriilor lui Hou Dejian, [cântăreaţă taiwaneză] care a rămas până în ultimul moment în Piaţă, studenţii au insistat pe principii non-violente, chiar până în ultimul moment de retragere forţată şi şi-au aruncat orice bunuri care ar fi putut fi folosite pentru a ataca.

Între timp, atrocităţile trupelor au fost înregistrate în fotografii ale răniţilor ce sângerau, corpurilor stivuite, videoclipuri cu împuşcarea civililor, avize de identificare ale trupurilor în spitale şi numărul de cadavre, reportajul şocant a lui Wu Xiaoyong de la Radiodifuziunea Centrală a Poporului, ca să nu mai vorbim de interogatoriul persistent al Mamelor din Tiananmen în ultimii douăzeci şi şase ani. Dacă toate acestea sunt minciuni, aşa cum pretinde guvernul, ce îi face pe aceşti părinţi, acum albiţi şi fragili, să caute dreptate după atât de mulţi ani în timp ce-şi sacrifică viaţa?

Anul trecut la Capitol Hill din Washington, DC, acest autor al scrisorii s-a întâlnit cu unii dintre supravieţuitorii masacrului. Prezentatorul/maestrul de ceremonie a citit cu voce tare o listă parţială a morţilor, iar oamenii au mers într-un lung şir pentru a-şi aduce omagiul cu flori. De la sute şi până la mii, au existat numere diferite, şi s-ar putea să nu ştim niciodată cu exactitate câţi au murit în acel an la Beijing.

Dar oamenii au asistat la multe crime şocante, şi, probabil, mai multe au avut loc prin colţuri necunoscute fără martori. Unii martori au îmbătrânit, alţii au murit, iar alţii nu îndrăznesc să vorbească, deşi acum trăiesc în condiţii de siguranţă în străinătate. Guvernul chinez nu a îndrăznit niciodată să publice numărul exact al morţilor, şi, în politica faţă de un eveniment istoric de o asemenea magnitudine, l-a portretizat în primul rând, în mod solemn, ca pe o “revoltă anti-revoluţionară”, iar apoi de-a lungul timpului l-a minimalizat ca fiind un “val politic,” ştergându-l sistematic din memoria colectivă a unei generaţii.

Ziua de 4 iunie a devenit o dată “sensibilă” în fiecare an, o dată de ne-menţionat. Un astfel de tabu forţat este o dovadă că atrocităţile împotriva civililor în 1989 sunt ceva despre care Partidul Comunist ar meţine mai degrabă tăcerea, deşi acesta este un Partid care are o istorie criminală a unui război civil, mişcări politice împotriva dreptei, şi Revoluţia Culturală.

Un coleg al acestui autor al scrisorii consideră că evenimentele de acum douăzeci şi şase de ani sunt prea îndepărtate, China de astăzi este tot mai bine şi mai bine, iar el trăieşte o viaţă foarte fericită. În urmă cu doi ani mergeam pe Bulevardul Păcii Eterne. Nu am văzut nicio urmă de sânge sau gloanţe, doar zgârie-nori şi o stradă plină de viaţă cu oameni şi maşini. Trăim în prosperitate, dar ce fel de prosperitate, este – imaginaţia noastră este permanent contestată de amploarea uimitoare a funcţionarilor de rang înalt şi scăzut, iar căsătoria puterii şi banilor, împotriva căreia studenţii s-au opus în urmă cu douăzeci şi şase de ani, a devenit modelul prevalent al economiei de stat.

Regimul lui Xi Jinping flutură steagul anti-corupţiei, dar oamenii obişnuiţi sunt aruncaţi în închisoare pentru desfăşurarea banerelor care cer oficialilor să-şi declare averile. Clanurile lui Deng Xiaoping şi Li Peng, ale căror mâini au fost pătate cu sângele studenţilor, au devenit putred de bogate. Suntem şocaţi să descoperim că suntem guvernaţi de către funcţionari ai căror membri de familie locuiesc în străinătate. Cu alte cuvinte, suntem conduşi de un grup de străini, iar China este doar gâsca ce produce ouăle de aur pentru ei.

Acum douăzeci şi şase de ani, studenţii au vrut libertatea presei; şi douăzeci şi şase ani mai târziu, toate mass-media sunt controlate încă de Departamentul de Propagandă al Partidului, iar jurnaliştii şi avocaţii sunt aruncaţi în închisoare pentru infracţiuni inventate. Crima lui Gao Yu a dus la scurgerea secretelor de stat, sau ultimele orientări ideologice ale partidului de guvernământ. Unii dintre prietenii mei sunt de părere că cei care atrag furia Partidului fac acest lucru deoarece sunt renumiţi şi eminenţi. Noi, pe de altă parte, suntem doar oameni obişnuiţi cărora nu le pasă de politică. Dar sunt oamenii obişnuiţi în siguranţă în faţa răului? Gândiţi-vă la Xia Junfeng, Xu Chunhe, şi fiica lui Tang Hui. Nimeni nu este în siguranţă într-un sistem dictatorial.

Când soldaţii nord-coreeni au trecut graniţa şi au ucis chinezi nevinovaţi, sau atunci când bombardierele birmaneze au bombardat teritoriul chinez, acest guvern de abia a “protestat”. Dacă stăm să ne gândim, singura victorie militară a PLA din ultimii treizeci de ani a fost baia de sânge de pe străzile Beijingului pe 4 iunie 1989!

Aceasta este o prosperitate fragilă şi distorsionată. Cheltuielile de întreţinere a stabilităţii sunt la fel de mari ca bugetul militar; Cenzura Marelui Firewall [sistemul de cenzură online, construit de Partid cu ajutorul Cisco, n.r] este tot mai mare. Toate acestea indică faptul că, în orice moment, adevărul poate ieşi la lumina zilei, şi prosperitatea se poate prăbuşi.

O voce din interiorul Chinei spune că masacrul Tiananmen a fost regretabil, iar Partidul Comunist Chinez a învăţat o lecţie, şi nu vrem să devenim obsedaţi cu asta. Dar suprimarea nu a încetat: adevărul despre 4 iunie este încă acoperit, morţii încă nu sunt împăcaţi, unii supravieţuitori au făcut ani lungi de închisoare, iar Mamele din Tiananmen sunt împiedicate de Securitate să viziteze locurile de înmormântare ale copiilor lor.

Anul trecut, un grup de cercetători a fost reţinut pentru că ţinea, într-un apartament, un seminar de comemorare a acelei zile; o studentă de la Universitatea de Studii Internaţionale din Beijing a dispărut după ce a propus dezvoltarea de software pentru a răspândi adevărul despre Mişcarea Tiananmen.

Între timp, omul care a luat decizia de a deschide focul asupra studenţilor şi civililor a fost admirat şi lăudat ca designer şef [al creşterii economice a Chinei], şi nici ofiţerii, nici soldaţii care au regizat crimele nu au fost aduşi într-o instanţă de drept. Nu vă aşteptaţi ca acest regim să pledeze vinovat. Ei nu-şi vor mărturisi nici erorile pe care le-au făcut după încheierea Revoluţiei Culturale, pentru că ei ştiu prea bine că odată ce îşi recunosc crimele, vor fi probabil loviţi de mânia oamenilor. Ei susţin că au dreptul de proprietate asupra unui “adevăr universal”, dar au construit ziduri înalte pe Internet, şi se ascund în camere întunecate pentru a şterge ştirile şi comentariile. Aceasta este “încrederea lor în teoriile de ghidare” şi “încrederea în calea aleasă.”

Aceasta este un regim criminal. Focul armelor le-a împuşcat legitimitatea pe 4 iunie, şi ceea ce au realizat de la 4 iunie încoace nu este important. Nu cerem Partidului să îndrepte consecinţele evenimentelor din acea primăvară, căci nu cerem criminalilor să reabiliteze numele victimelor lor. Totuşi criminalii trebuie judecaţi. Noi nu uităm, nici nu iertăm, până se va face dreptate şi persecuţia curentă va fi oprită.

Acest autor al scrisorii şi co-semnatarii scrisorii ştiu foarte bine că există consecinţe pentru scrierea şi semnarea acestei scrisori. Dar aceasta este responsabilitatea noastră şi sperăm că cei din interiorul Chinei ştiu această parte a istoriei, şi reexaminează violenţa şi atrocităţile de la începutul Partidului Comunist în 1921. Din Jingangshan [una din bazele timpurii ale PCC în provincia Jiangxi] până la Piaţa Tiananmen, milioane de oameni nevinovaţi au murit, iar ei trebuie pomeniţi.

Trebuie, de asemenea, să reflectăm asupra valurilor nesfârşite de suferinţe. Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată. Acesta este visul chinez pe care-l avem – noi, un grup de studenţi chinezi care studiază în străinătate.

Scris de:

Gu Yi (古 懿, Universitatea Georgia, slmngy@uga.edu)

Co-semnat de:

Feng Yun (封 云, Universitatea Centrală din Lancashire)

Chen Chuangchuang (陈 闯 创, Universitatea Columbia)

Zheng Dan (郑 丹, Universitatea Adelphi)

Chen Bingxu (陈炳旭, Universitatea de Stat din Missouri)

Jin Meng (金 萌, Universitatea de Stat din nord-vestul Missouri)

Lu Yan (卢 炎, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Xiaoyue (王 宵 悦, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Jianying (王剑 鹰, Universitatea din Missouri)

Meng Li (Universitatea St. John)

Wu Lebao (吴 乐 宝, Melbourne, Australia).

articol preluat de pe: epochtimes.ro

Reforma agrară din 1945

Aspect de la reforma agrară, februarie 1945.(martie 1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 9/1945

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Reforma agrară din 1945 a fost un proces inițiat de guvernul comunist de după 1945, cu scopul de a reforma radical agricultura și de a împroprietări țăranii săraci din România.

Distribuirea primelor titluri de proprietete, plugarilor împroprietăriţi prin reforma agrară din primăvara anului 1945.(9 mai 1946) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1946

Distribuirea primelor titluri de proprietete, plugarilor împroprietăriţi prin reforma agrară din primăvara anului 1945.(9 mai 1946) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1946

Din punct de vedere economic pretinsa reformă a guvernului de așa zisă largă concentrare democratică condus de Dr. Petru Groza a fost, de fapt, un mare pas înapoi în calea progresului întrucât a distrus marile proprietăți agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne și începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea.

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Transilvania, majoritatea fermelor agricole erau organizate după modelul austro-ungar și aveau, în principal, următoarele caracteristici: fermele dețineau în proprietate sau în folosință terenuri agricole cu suprafețe cuprinse între 250–500 hectare, care permiteau o bună organizare a producției și a muncii. Majoritatea aveau spații de locuit pentru personalul angajat și familia acestuia, aflate chiar în incinta fermei.

Se aplicau tehnologiile agricole cele mai avansate pentru acea vreme, inclusiv semințe și soiuri de calitate. Țăranii desfășurau o activitate continuă pe întregul an calendaristic și asigurau de lucru întregii familii; astfel, femeile lucrau la cultura vegetală, bucătarie, croitorie, țesătorie și alte activități gospodărești specifice, în timp ce copiii participau la muncile mai ușoare, inclusiv îngrijirea animalelor.

Orice probleme erau privite și rezolvate ca într-o mare familie, iar supravegherea și controlul calității muncii erau asigurate de personal cu pregătire de specialitate. Bărbații aveau de lucru pe întreaga perioadă a anului, începând cu transportul gunoiului de grajd pe terenurile agricole care avea loc, în general iarna, îngrijiri de livezi și păduri, îngrijitori de animale, lucrări specifice culturii vegetale: arat, grăpat, semănat, prășit, cosit, recoltat, transportat, etc.

Ca urmare a marii diversități a activităților desfășurate, disciplina era riguros respectată, orice abatere fiind aspru pedepsită. Desigur că pedeapsa aplicată nu se referă la corecții de natura fizica (fără îndoială că și acestea se aplicau) însă pedeapsa aspră consta în renunțarea imediată la serviciile indisciplinatului (și atunci exista un surplus de forță de muncă), acesta fiind nevoit sa-și caute de lucru în altă parte (deseori în alte sate), măsură care afecta întreaga și numeroasa familie.

Fără îndoială că și atunci exista multă săracie, iar organizarea menționată nu era modelul ideal, însă desființarea acestor modalități de lucru prin divizarea excesivă a moșiilor și a patrimoniului fermelor nu putea rezolva problemele sociale ci dimpotrivă, chiar le-a agravat (se cunoaște penuria alimentară din anii 1950) spre disperarea „reformatorilor”.

Aplicarea „reformei” a distrus și aceste ferme, concomitent cu distrugerea fizică a multor proprietari și a puținilor specialiști existenți. Pretinsa reformă din 1945, care s-a bazat doar pe criterii de ordin juridic și social, la care se adaugă măsurile pompieristice ale comunistilor, a făcut ca România să ajungă codașa Europei în ceea ce privește producția agricolă pe hectar la majoritatea culturilor vegetale, dar și la alți indicatori economici specifici activităților agricole.

Reforma agrară din 1945 a avut în primul rând un scop propagandistic pentru a atrage masele largi, în mare parte neștiutori de carte, dar care reprezentau circa 80–85% din totalul populației, de partea comuniștilor. Dovada cea mai vie că pretinsa reformă a avut doar scop propagandistic și de distrugere a marilor proprietați se regăsește în politica de colectivizare forțată aplicată ulterior, în care ideea de proprietate particulară era privită cu suspiciune, fiind considerată contrară tezelor marxism-leninismului. Reforma agrară din 1945 a fost înfăptuită la sate de „Comisii comunale de împroprietărire alese de obștea plugarilor”.

Ţărani muncitori într-o comună împreună cu comisia de reformă agrară împărţind moşia unui moşier.(martie 1945) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”,  Cota: 6/1945

Ţărani muncitori într-o comună împreună cu comisia de reformă agrară împărţind moşia unui moşier.(martie 1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 6/1945

Istoria agriculturii românești de după 1945 a continuat să fie loc de continue experimente pentru comuniști care nu priveau cu ochi buni dezvoltarea CAP-urilor, astfel că prin diverse pârghii economice – în special prin politica prețurilor de achiziție a produselor agricole, respectiv a prețurilor serviciilor prestate CAP-urilor de către fostele SMA-uri („Stațiuni de Mașini Agricole” ce aparțineau statului) – statul român regla practic profitul fostelor CAP-urilor.

La aceasta se adaugă faptul că în majoritatea satelor exista o mafie locală formată din personalul de conducere a CAP-urilor și rudele acestora, care au sustras în mod constant părți din așa zisele recolte record, în timp ce majoritatea țăranilor trăiau de pe o zi pe alta. De fapt socialismul nu avea nevoie de țărani bogați și nici nu se urmărea ca aceștia sa aibă calități de întreprinzători.

Evenimentele din 1989 au dus la o răbufnire a țăranilor care pur și simplu au demolat patrimoniul multor CAP-uri întrucât considerau că acesta deservea doar interesele unui grup restrâns de țarani, grupați în jurul președintelui de colectiv, dar și a altor „centre de putere” dornice de îmbogățire fară muncă. Chiar dacă Reforma agrară din 1945 a încercat să diminueze marile și nejustificatele inegalități sociale existente la acea vreme, istoria confirmă că aceasta, pe termen lung, nu și-a atins scopul.

Reforma agrară în Oltenia.(1945) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, precum şi cota arhivistică. Cota: 34/1945

Reforma agrară în Oltenia.(1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, precum şi cota arhivistică. Cota: 34/1945

Inegalitatea a continuat să existe doar că aceasta, sub masca reformei și a democrației, a îmbrăcat forme noi, mai subtile și mai greu de cuantificat.

Dr. Petru Groza înmânează titlurile de proprietate ţăranilor, care au primit pământ prin reforma agrară din anul 1945.(1946) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 4/1946

Dr. Petru Groza înmânează titlurile de proprietate ţăranilor, care au primit pământ prin reforma agrară din anul 1945.(1946) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 4/1946

Desfiintarea fostelor CAP-uri s-a dovedit insa a fi fost un alt pas gresit in domeniul agrar deoarece prin restituirea terenurilor agricole catre fostii proprietari nu s-a facut decat ca terenurile agricole sa fie din nou fragmentate iar cultivarea acestora sa nu se mai poata face nici macar cat la nivelul anului 1989.

Intrati in posesia unor suprafete mici de teren agricol, de regula pana in zece hectare, majoritatea taranilor a recurs din nou la folosirea animalelor de munca, a cailor, a boilor si chiar a vacilor, pentru a ara pamantul si pentru a cara recolta. In tot acest timp, fostele SMA-uri erau ruinate de catre ,,reformatorii,, postrevolutie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Instaurarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945)

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945

foto preluat de pe (c) Arhiva AGERPRES
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

 

Petru Groza – Viceprim-ministru

Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.

Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive - foto: ro.wikipedia.org

Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive – foto: ro.wikipedia.org

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25% - foto: ro.wikipedia.org

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto: ro.wikipedia.org

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Petru Groza – Obținerea mandatului de prim-ministru

FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte cu Iuliu Maniu. La Conferința de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor.

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai, Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.[19] Speranțele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!. Pe 2 martie, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

 

Guvernul Petru Groza (1)

Guvernul Petru Groza (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946.

 

Componența

Președintele Consiliului de Miniștri
Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Groza in 1946 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de interne
Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de externe
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul justiției
Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de război
General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul finanțelor
Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)

Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)
Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul agriculturii și domeniilor
Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul industriei și comerțului
Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul minelor și petrolului
Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice
Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cooperației
Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul muncii
Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul asistenței și asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul sănătății
Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)
ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)

Ministrul educației naționale
Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)
Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cultelor
Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul artelor
Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)
Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Subsecretari de stat în Guvernul Petru Groza (1)

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

 

Greva regală și criza politică

Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât și Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași atitudine.

În fața refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit, în 21 august, greva regală și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința din decembrie 1945, s-a decis ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și PNȚ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei și a asociației”. Maniu a avertizat că fără neutralitatea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946.

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945  Foto: (c) Arhiva AGERPRES

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Diplomaţii şi ziariştii occidentali sunt iritaţi că, deşi califică pe Rădescu şi Maniu fascişti, comuniştii au introdus în guvern numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce populaţia aşteaptă protecţia occidentalilor.

Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă.

Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou.

Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia românească” a comunismului internaţional.
Reuben H. Markham (ziarist american, 1949)

în Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, traducere din engleză de George Achim, Coelcţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 1996 – preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Ce urma să facă noul guvern

1945 martie 7. Planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de Servicii Strategice

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet Petru Groza. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, T. Georgescu, ş.a., sala Marii Adunări Naţionale (Constantinescu Iaşi, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Prof. G. Nicolau, Gh. Tătărescu, Mihail Ralea) (6 martie 1945) (ANR, Fototeca online a comunismului românesc, cota 92/1945 ) - foto preluat de pe www.facebook.com

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet Petru Groza. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, T. Georgescu, ş.a., sala Marii Adunări Naţionale (Constantinescu Iaşi, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Prof. G. Nicolau, Gh. Tătărescu, Mihail Ralea) (6 martie 1945) (ANR, Fototeca online a comunismului românesc, cota 92/1945 ) – foto preluat de pe www.facebook.com

 

Distribuit la 27 martie 1945
7 martie 1945
România

Se atrage atenția asupra evaluării F.O. Sursa care a furnizat această informație este neverificată, iar reprezentanții noștri în zonă nu au putut până acum să o verifice.

1. Sursa afirmă că comunizarea României urmează să fie realizată într-un plan de 3 ani și dezvoltarea instituțiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani.

2. O Conferință a conducătorilor comuniști, români și ruși, a avut loc la București, la 7 martie în cadrul căreia un plan a fost prezentat în fața grupului de către Evgheni Suhalov, reprezentantul Comitetului, care a spus că vine de la Gheorghei Dimitrov, conducătorul Comitetului. Erau prezenți:
Ana Pauker
Constantin Doncea din Comitetul Central Comunist român
Constantin Pârvulescu, secretar al Comitetului Central comunist român

3. Sursa nu a putut obține un exemplar, dar el dă punctele importante ale planului de 3 ani din memorie;

(A) Desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor moșii și ruinarea moșierilor.

(B) Desființarea armatei în forma ei actuală și crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Avram Iancu” (ultima este încă în Rusia) ca și din toți ofițerii care activează acum pe teritoriul sovietic.

(C) Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Național-Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.

(D) Micile gospodării țărănești trebuie desființate pentru a-i lipsi pe țăranii mici proprietari de pământ, de mașini și vite.
Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.

(E) Abdicarea regelui și exilul familiei regale.

(F) Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu S.U.A., Marea Britanie și îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică și țările de sub dominația sovietică.

(G) Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor.

(H) Crearea unei organizații de poliție, întemeiată pe o „miliție populară” de tipul NKVD.

(I) Îndreptarea populației rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.

(J) Nici unui străin, cu excepția celor din țările de sub influență sovietică nu i se va permite intrarea în România.

4. Detaliile celor două planuri pe 5 ani vor fi date Anei Pauker în decurs de o lună.

Arhivele Naționale Washington, D.C., RG 226, Record of the Office Strategic Service

Documente din volumul „România. Viaţa Politică în Documente 1945”, coordonator Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, 1994

articol preluat de pe www.memorialsighet.ro

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987)

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987)

foto preluat de pe memorialsighet.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Revolta de la Brașov din anul 1987 a fost o acțiune de protest împotriva politicilor economice și sociale impuse în RS România de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.

 

Cauze

Semințele revoluției române din 1989 au fost plantate încă spre sfârșitul anului 1986, pe măsură ce muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale liderului comunist Nicolae Ceaușescu. Conflicte de muncă spontane, dar limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) și platforma Nicolina din Iași (februarie 1987), culminând printr-o grevă masivă în Brașov. Măsurile draconice luate de Ceaușescu implicau reducerea consumului energetic și alimentar, precum și scăderea veniturilor lucrătorilor, conducând spre ceea ce politologul Vladimir Tismăneanu numea „nemulțumire generalizată” și făcând ca România să devină „cea mai vulnerabilă țară din Blocul Estic la o revoluție”. Deși România va fi ultima țară din Europa de Est care se va scutura de regimul comunist, prin Revoluția din 1989, aceasta a avut drept una din cauze volatilitatea socială și economică a țării de la sfârșitul anilor ’80. Revolta de la Brașov reflectă această instabilitate; mai mult, a fost una din primele revolte pe scară largă împotriva regimului ceaușist.

Monumentul revoltei de la Brașov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monumentul revoltei de la Brașov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Localizat în partea sud-estică a Transilvaniei, Brașovul era unul din cele mai dezvoltate centre industriale urbane, cu mai mult de 61% din forța de muncă angajată în industrie. O clasă muncitoare bine pregătită se formează în perioada anilor ’60 prin strămutarea forțată de către guvernul comunist a mii de țărani moldoveni pentru operarea fabricilor brașovene. În anii următori Brașovul devine unul din cele mai puternice centre muncitorești din țară, aici dezvoltându-se platforme industriale mamut precum Rulmentul Brașov, IAR Ghimbav, Tractorul Brașov sau Steagul Roșu. Muncitorii din aceste uzine au fost relativ privilegiați în perioada industrializării forțate începute sub Ceaușescu; ei beneficiau de servicii sigure, locuințe asigurate de întreprinderile la care lucrau, încadrarea în muncă a soțiilor și venituri ceva mai mari decât în alte părți din țară. Prin urmare, declinul industrial din România și restul Europei de Est de la mijlocul anilor ’80, marcat de scăderi de venituri și disponibilizări, a lovit Brașovul și lucrătorii acestuia în mod special.

În 1982, Nicolae Ceaușescu inițiază un plan de reducere a datoriilor externe ale României. O parte din banii care până atunci erau destinați producerii și distribuirii de produse alimentare a fost redirecționată pentru plata datoriilor pe care țara le avea către creditorii externi, în special către Occident. Acest lucru a condus în scurt timp la colapsul total al pieței produselor de larg consum din România, și implicit din Brașov. În această situație, statul a raționalizat alimentele și bunurile de consum, conducând la cozi lungi pentru produsele de bază. În acest mediu de prăbușire economică și de împuținare dramatică a alimentelor a izbucnit revolta de la Brașov, în data de 15 noiembrie 1987.

 

Desfășurare

Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secția 440 „Matrițe” a întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturașii de salariu, în dreptul rubricii „Rețineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. La ora 7.00 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean al PCR, ca să se facă ascultați. La ieșirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor ezită și se retrag, iar coloana care pornește spre Consiliul Județean al P.C.R. este alcătuită doar din circa 400 de oameni.

Inițial demonstranții au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Brașov, fabrica Hidromecanica, elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar oamenii au susținut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Deja în timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat membri ai Securității deghizați în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa și de a reține figuri. Alții au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) - foto preluat de pe facebook.com

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) – foto preluat de pe facebook.com

Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Județean de Partid și sediul primăriei, „aruncând în piață portretele lui Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”. Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația fiind chemată să valideze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în special să descopere pavoazarea festivă a clădirilor oficiale și abundența de produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, Pepsi. Protestatarii furioși au distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatură (calculatoare, telefoane, televizoare) și au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparțineau comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașovene, inclusiv pe primarul Calancea, acesta fiind bătut și fiindu-i spartă o arcadă. Unul din milițieni a fost bătut, apoi dezbrăcat în pielea goală, iar uniforma i-a fost sfâșiată de mulțime.

Manifestanții au incendiat tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul Brașovului. La sosirea serii forțele de Securitate și armata au înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini și mașini blindate. Deși nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestați. Totuși, deoarece regimul ceaușist a ales să trateze protestele ca pe „cazuri izolate de huliganism”, sentințele nu au depășit trei ani de închisoare fără privare de libertate, o sentință relativ moderată în codul penal comunist. Instanța a cerut însă executarea pedepselor la locul de muncă și deportarea din oraș a celor condamnați. După 1990 au putut fi documentate de către cercetători circa 100 de sentințe în Brașov, în timp ce alți manifestanți au fost condamnați în urma unor procese ținute pe tot teritoriul României.

 

Reacția studenților

La câteva zile după revolta muncitorilor, Cătălin Bia, student la Facultatea de Silvicultură, se așază în fața cantinei cu o pancartă pe care scria: „Muncitorii arestați nu trebuie să moară”. Lui i se alătură colegii Lucian Silaghi și Horia Șerban. Cei trei sunt arestați imediat. Ulterior, în campusul studențesc apar grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securitatea operează în total șapte arestări, iar cei arestați vor fi anchetați, apoi exmatriculați și retrimiși în localitățile de unde proveneau, fiind puși sub supraveghere strictă, împreună cu familiile lor.

Politologul Vladimir Socor, citând surse anonime din cadrul conducerii de partid de la București, precum și rapoarte independente ale unor călători occidentali întorși de la Brașov, susține ideea că mai multe sute de studenți ai Universității Politehnice din oraș ar fi participat în campus, pe 22 noiembrie, la un miting de solidarizare cu muncitorii brașoveni. Nu există însă suficiente probe care să demonstreze afirmația lui Vladimir Socor.

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele "Roman" împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului - foto: adevarul.ro

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele “Roman” împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului – foto: adevarul.ro

 

Urmări

Ancheta

Securitatea a început identificarea protestatarilor încă din 15 noiembrie, prin securiști infiltrați printre muncitori, prin „trecători” sau Dacii cu geamuri fumurii din care se fotografia și filma. Din aceeași seară au început și arestările. Au fost aduse echipe de anchetatori de la Inspectorate de Miliție și de Securitate din toată țara, iar acestea au selectat protestatarii considerați cei mai periculoși pentru regim.

Vezi și: Lista persoanelor anchetate și condamnate pentru revolta din 1987 de la Brașov.

Monumentul luptătorilor anticomuniști de la Brașov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monumentul luptătorilor anticomuniști de la Brașov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cei anchetați au fost bătuți și torturați. Printre cei mai zeloși coordonatori ai anchetelor s-a aflat căpitanul de miliție Alexandru Ionaș, fost șef al Serviciului Cercetări Penale din Inspectoratul Județean de Miliție Brașov. Ionaș a coordonat și a asistat personal la bătaia unora dintre cei anchetați, printre care Gheorghe Zaharia și Aurică Geneti. Cu toate acestea, Alexandru Ionaș a fost numit după Revoluție comandant al I.J.P. Brașov și înaintat la gradul de colonel, iar în august 1999, la propunerea ministrului de Interne de atunci, Constantin Dudu Ionescu, și cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, i s-a permis înscrierea la examenul pentru obținerea gradului de general. În final, el a ajuns directorul Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI) – centrul regional din România.

Pentru efectuarea anchetei au fost aduse echipe speciale de torționari din întreaga țară, de la Inspectorate județene de miliție și securitate. General-maiorul de securitate Emil Macri, împreună cu adjunctul ministrului de Interne și șeful Inspectoratului General al Miliției, general-locotenentul Constantin Nuță, au fost trimiși la Brașov pentru a coordona măsurile represive. Emil Macri conducea Direcția a II-a a Securității, contrainformațiile economice, și mai participase, împreună cu generalul Nicolae Pleșiță, și la reprimarea grevei din Valea Jiului, din 1-3 august 1977. O dovadă clară că toate Direcțiile Securității au fost implicate în măsuri represive de poliție politică. Macri și Nuță au fost atât de eficienți la Brașov încât Nicolae Ceaușescu i-a trimis ulterior și la Timișoara, în decembrie 1989.

Alt ofițer identificat de cei arestați ca fiind implicat în represiune a fost generalul Nicolae Neagu.

Conform mărturiei unuia dintre cei anchetați, Werner Sommeraurer, unul dintre ofițerii de Securitate care l-a torturat a fost Ristea Priboi. Într-una din anchete, „căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul la gât în fața lui Priboi”. Sommeraurer mai spune:

Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă și m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile de la pantofi.”
—Marius Oprea și Stejărel Olaru: „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov

Dezvăluirile lui Sommerauer au fost făcute în cartea lui Marius Oprea și Stejărel Olaru „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov”, apărută în 2002. Ristea Priboi, pe atunci deputat PSD de Vrancea și membru al Comisiei parlamentare de control al Serviciului de Informații Externe, după ce fusese șeful acesteia, le-a intentat proces de calomnie lui Werner Sommerauer și Marius Oprea, în solidar cu ziarele România Liberă și Evenimentul Zilei, deși Oprea și cele două cotidiane nu făcuseră decât să consemneze declarațiile fostului participant la revoltă. Procesul a fost deschis la Judecătoria Sectorului 1 al Capitalei, pe data de 12 noiembrie 2002, iar Priboi îi solicita lui Sommerauer 15 miliarde lei vechi pentru calomnie. Presa din acea vreme a consemnat că, în mod suspect, Nicolae Jidovu, președintele instanței, solicitase cazierele lui Sommerauer și Oprea cu o zi înainte ca Ristea Priboi să facă plângerea penală. Potrivit legii, cazierul se cere abia la primul termen de judecată.

Fost lucrător în cadrul Direcției de Informații Externe a Securității, Ristea Priboi fusese deconspirat opiniei publice de către CNSAS. Fostul prim-ministru Adrian Năstase, protectorul lui Priboi, i-a acuzat pe membrii CNSAS, în martie 2001, că „ling dosarele până la Burebista”[. Ristea Priboi promovase în perioada comunistă până în fruntea U.M. 0225, serviciul care se ocupa de „Europa Liberă” și relația cu exilul românesc, serviciu aflat în subordinea generalului Pleșiță, înlocuindu-l în funcție pe colonelul Vasile Buha. Senatorul PNL Radu F. Alexandru l-a acuzat pe Priboi în plenul Senatului, în ședința din 12 februarie 2001, de participare la numeroase acte teroriste întreprinse de Securitate în afara țării:

Printre „performanțele” de tristă amintire a echipei Pleșiță – Buha – Priboi vă readuc în memorie: atentatul asupra postului de radio „Europa Liberă”, soldat cu victime omenești, pus la cale cu Carlos „Șacalul”, celebrul terorist; scrisoarea capcană expediată lui Șerban Orescu și rănirea gravă a acestuia; înjunghierea lui Emil Georgescu, directorul postului „Europa Liberă”; bătăile teribile administrate în plină stradă Monicăi Lovinescu și lui Paul Goma. Trebuie menționat că în serviciul condus de Buha și Priboi s-au proiectat, de altfel, toate acțiunile întreprinse, de-a lungul anilor, împotriva celor care s-au exprimat deschis, în afara țării, împotriva regimului Ceaușescu.”
—Radu F. Alexandru – Declarație Politică făcută în plenul Senatului, luni 12 februarie 2001

La primele termene de judecată, la apelul lansat de Grupul pentru Dialog Social, sala a fost plină cu personalități venite să-l susțină pe Werner Sommerauer. Pe lângă membri ai Asociației „15 Noiembrie” Brașov și ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, la tribunal au fost prezenți Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Radu F. Alexandru, Adrian Niculescu, Doina Jela, Horia-Roman Patapievici, Dan Pavel și mulți alții.

În martie 2005, după doi ani de procese, magistrații Judecătoriei Sectorului 1 București i-au achitat pe Marius Oprea și Werner Sommerauer, considerând că infracțiunii de calomnie îi lipsește unul din elementele constitutive. Totodată, instanța a respins și acțiunea civilă a lui Ristea Priboi, obligându-l să plătească statului 1 milion de lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Priboi a atacat decizia cu recurs și, la solicitarea lui, Înalta Curte de Casație și Justiție a stămutat procesul la Focșani, capitala județului pe care îl reprezenta acesta în Parlamentul României. Pe tot parcursul procesului, Serviciul Român de Informații a refuzat să pună la dispoziția apărării dosarul anchetelor Securității din noiembrie 1987-decembrie 1988. Istoricul Marius Oprea a declarat presei:

Este clar un proces politic pentru că atât Jidovu, cât și magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție au acționat la ordinul politic al PSD, favorizându-l pe Priboi. Criteriul de promovare în magistratură este vechimea, iar judecătorii de acum, de la Instanța Supremă, în anii comunismului, au condamnat la ani grei de închisoare pentru o găleată de cartofi.
—Ondine Gherguț și Gheorghe Zaharia: „Răstignit a doua oară de Securitate

În 2004 însă, Parchetul îl arestează pe omul de afaceri craiovean Genică Boerică pentru mai multe infracțiuni economice. Pentru a obține o sentință redusă, acesta colaborează cu anchetatorii și denunță la rândul lui mai multe persoane, printre care și pe Adrian Năstase și Ristea Priboi. Cazul este preluat de Direcția Națională Anticorupție, care îl pune pe Priboi sub învinuire, în aprilie 2006, pentru infracțiunile de obținere de foloase necuvenite și trafic de influență. Ulterior, D.N.A. mai deschide un dosar împotriva lui Ristea Priboi și Adrian Năstase, dosar supranumit de presă „mătușa Tamara”. În februarie 2006, Ristea Priboi dispare din țară, iar în lipsa sa, Werner Sommerauer și Marius Oprea sunt achitați.

Pe perioada anchetei, protestatarii au fost torturați sălbatic, fiind bătuți cu pumnii, cu picioarele, cu un scaun sau cu picioare de scaun, cu parul, cu bâta, cu bastonul de cauciuc la testicule, loviți în stomac, bătuți la palme și la tălpi cu bastonul de cauciuc sau loviți de calorifer. Li s-au strivit degetele în ușă, li s-a smuls părul, au fost înfășurați în cearșafuri ude și bătuți astfel sau ținuți în pielea goală, în frig. Arestații au fost așezați în poziții incomode, obositoare și dureroase: siliți să stea într-un picior (uneori, supravegheați de un câine-lup), pe vine, să țină un creion cu bărbia, să sprijine cu nasul tabloul lui Ceaușescu, să facă genoflexiuni, să stea într-o mână sau să sară ca broasca. Organele lovite în mod constant de torționari erau capul, ficatul, rinichii, testiculele și stomacul.

Anchetatorii au folosit procedee din anii ’50, precum ancheta nocturnă și ancheta continuă, iar unii anchetați au fost închiși împreună cu detinuți de drept comun. În București, în arestul Securității din Calea Rahovei, unii dintre cei cercetați au fost legați cu lanțuri și cu bile de oțel, iar alții amenințați cu pistolul la tâmplă. Securitatea a folosit intens și tortura psihică, anchetatorii străduindu-se să provoace gemete sau urlete de la cei anchetați, pentru a-i înspăimânta pe ceilalți din același lot, care aveau posibilitatea de a le auzi. Alți protestatari au fost închiși în celule cu pete proaspete de sânge.

În timpul anchetei, aliniați pe hol, protestatarii arestați erau inspectați de ofițeri de Miliție și Securitate, precum și de Maria Cebuc, reprezentanta Partidului la Brașov, care le adresau injurii și îi scuipau.

Din cauza torturilor, privării de somn și a regimului alimentar din detenție, cei arestați au pierdut în greutate multe kilograme, iar unii dintre ei au contactat boli de care suferă și în prezent. Gheorghe Gyerko, unul din muncitorii anchetați, își amintește: „Am reușit să slăbesc cel puțin 12-13 kg, în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi și nu mă lăsau să dorm”. Stan Voinea, alt muncitor arestat și torturat, a decedat, în februarie 2008, la Brăila. Condamnat la proces, fusese deportat acolo cu întreaga familie, iar fiul său și colegii din Asociația „15 Noiembrie 1987” susțin că moartea sa se datorează tratamentului la care a fost supus în beciurile Securității. Un alt muncitor care a murit după deportare este Vasile Vieru. Acesta a decedat la Bârlad, orașul în care îi fusese stabilit domiciliul obligatoriu, în septembrie 1988, la mai puțin de un an după bătăile suferite în timpul anchetei. Nicuță Paraschiv, anchetat și condamnat și el, își amintește: „La Bârlad am fost deportat cu Vieru. M-am întâlnit cu el cu o săptămână înainte să moară. Îi căzuseră toți dinții din gură și părul din cap”.

În paralel cu ancheta, în lunile noiembrie și decembrie, în întreprinderile la care lucrau cei arestați se țin ședințe de partid în care muncitorii participanți la revoltă sunt înfierați și catalogați „huligani”, „derbedei”, „vandali”, „indivizi certați cu legea”, „elemente înrăite”, o „pată pentru colectiv” și o „rușine”. Cei care iau cuvântul îi condamnă pentru comiterea unui „act banditesc”, pentru „huliganism barbar” și „atitudine profund dușmănoasă”. Li se impută că ar fi consumat alcool și sunt catalogați inclusiv „debili mintali”. Unul dintre acuzatori își exprimă în luarea de cuvânt teama că protestatarii ar fi putut să arunce în aer o parte din întreprindere. Se cere pedepsirea severă a protestatarilor, excluderea acestora din colectiv, inclusiv deportarea lor. Mai mulți vorbitori, considerând protestul o „activitate criminală” și o „acțiune dușmănoasă”, solicită pentru cei acuzați pedeapsa capitală.

 

Procesul

În preambulul procesului, pe 1 decembrie 1987, la Întreprinderea de Autocamioane s-a ținut așa-numita adunare generală a oamenilor muncii. Participanții au fost selectați cu atenție, iar în incinta fabricii au fost aduse detașamente ale gărzilor patriotice, pregătite să intervină în cazul în care situația ar fi degenerat. Luările de cuvânt au fost stabilite dinainte, iar adunarea a fost transmisă în direct pentru conducerea de partid de la București. Pe lângă obișnuitele discursuri de înfierare cu mânie proletară a participanților la revoltă, la această ședință s-au luat decizii administrative și politice dure. S-a hotărât demiterea întregii conduceri a Întreprinderii de Autocamioane și alegerea uneia noi, deoarece s-a considerat că vechea conducere nu a reușit să împiedice mișcarea de protest. În plus, au fost excluse din PCR mai multe persoane din structura de producție a uzinei, considerate incapabile să stopeze „actul huliganic”.

Din beciurile Securității București, cei anchetați au fost readuși la Brașov după două săptămâni, într-o coloană de autobuze speciale; șoseaua București-Brașov a fost blocată, nicio mașină neavând permisiunea de a trece pe lângă coloană. Pentru pregătirea procesului a fost trimis la Brașov, pe 2 decembrie, însuși ministrul de Interne de atunci, Tudor Postelnicu, care deținea și gradul de general de Securitate. Procesul propriu-zis s-a ținut pe 3 decembrie 1988, cu ușile închise și sub supravegherea atentă a Securității și a secretarului județean de partid, Petre Preoteasa. Din cele 181 de persoane anchetate, au fost judecați 63 de participanți la revoltă.

Procesul s-a ținut la Întreprinderea de Autocamioane și a fost unul înscenat, cu sentințe stabilite dinainte, asemenea celor din anii ’50. „Publicul” a fost admis în sală abia după ce Securitatea a inspectat-o minuțios și a montat microfoane. Spectatorii la proces au fost atent selectați și verificați nominal la intrare, printre ei fiind infiltrați mulți securiști. Pe perioada procesului, intrarea în oraș a fost păzită, iar circulația în jurul întreprinderii întreruptă. Mai multe unități militare din Brașov au fost puse în stare de alarmă, iar în uzină au fost plasate unități speciale, pregătite să intervină în orice moment.

Pentru a ascunde ideea că revolta de la Brașov fusese una politică, protestatarii au fost judecați pentru tulburarea liniștii publice și ultraj contra bunelor moravuri; 61 dintre ei au primit sentințe cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă în diferite întreprinderi din țară[5], deși anterior, în numeroase ședințe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru participanții la revoltă, pentru a constitui un exemplu[4]. Suplimentar, la proces s-a decis deportarea lor și fixarea domiciliului obligatoriu în alte orașe, deși hotărârile cu privire la astfel de măsuri administrative fuseseră abrogate încă de la sfârșitul anilor ’50. Întregul proces a durat doar o oră și jumătate.

 

Deportarea

Deportarea muncitorilor condamnați s-a făcut în mare grabă. Acestora li s-a permis să-și ia cu ei doar câteva lucruri, apoi au fost despărțiți de familii, urcați în dube în care se aflau însoțitori din cadrul forțelor de represiune și transportați în localitățile unde li se fixase domiciliul. Muncitorii deportați au fost dispersați la întreprinderi de pe tot cuprinsul țării, în orașe precum Filiași, Târgoviște, Brăila sau Bârlad. În aceste localități ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de Miliție și Securitate locale, fiind obligați să se prezinte periodic pentru declarații. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltratați sau amenințați și pe perioada deportării.

Ca o primă măsură restrictivă, toți deportații au fost încadrați ca simpli muncitori la noile locuri de muncă, deși unii din ei fuseseră maiștri la Întreprinderea de Autocamioane. Pierderea claselor de muncă respective a însemnat și reducerea corespunzătoare a salariului, unii din ei reușind cu greu să-și asigure traiul de zi cu zi. Securitatea a răspândit în uzine zvonul că persoanele nou încadrate erau informatori, ceea ce a făcut să fie priviți cu suspiciune de colegii de la locurile de muncă.

Muncitorilor le-a fost interzisă întoarcerea în Brașov, soțiile lor fiind obligate să obțină aprobarea de a-i vizita în orașele în care li se stabilise domiciliul obligatoriu. Adela Vitos, soția lui Ludovic Vitos, declara:

Am fost obligată de Schuster si Cebuc să merg dupa soțul meu, în deportare. Soțul meu nu a primit aprobare să vină la Brașov. Eram obligați să semnăm condica la căpitanul Atanasiu din Târgoviște.”

În paralel, persoane din conducerea Organizației Județene PCR din Brașov au executat puternice presiuni asupra soțiilor deportaților, pentru a le convinge să divorțeze de aceștia. Corina Iacob, soția lui Dănuț Iacob, își amintește:

„Când soțul meu era deportat, mă chemau cei de la Județeana de Partid. Cebuc, care era secretară cu propaganda, mi-a zis că-s tânără, că e păcat să plec din Brașov, că am tot viitorul înainte și îmi cerea să divorțez.”
„Ești brașoveancă, abia te-ai căsătorit, dar te-ai căsătorit cu un vagabond. Gandește-te bine, ori îl urmezi, ori divorțezi și rămâi în Brașov». «Abia ne-am căsătorit – ziceam – ne iubim…». «Lasă iubirea, că nu asta e importantă».”

Pavel Nicușari și soția sa chiar au decis să divorțeze, pentru a nu pierde apartamentul asupra căruia se pusese sechestru. Ei s-au recăsătorit după 1989.

În general, muncitorii deportați și familiile lor au fost supuși unor presiuni puternice și unei supravegheri constante. Unii din cei deportați n-au mai revenit niciodată în Brașov, decedând în localitățile unde li se stabilise domiciliul forțat.

 

Concluzii

Deși revolta de la Brașov nu a condus în mod direct la Revoluția din 1989, ea a fost o lovitură puternică pentru regimul lui Nicolae Ceaușescu și încrederea pe care acesta o avea în sindicatele comuniste. Revolta a reflectat ceea ce istoricul Denis Deletant numea „inabilitatea lui Ceaușescu de a detecta semnalele de alarmă date de tensiunile crescânde în sânul muncitorilor, acesta continuând orbește cu aceleași măsuri economice, aparent indiferent față de consecințele lor”. Prin urmare, revolta de la Brașov a subliniat nemulțumirea tot mai mare în rândul clasei muncitoare împotriva regimului Ceaușescu; în plus, ea a prefigurat mișcarea populară care va doborî sistemul comunist din România. Brașovul a cunoscut din nou revolta în decembrie 1989, când românii au alungat definitiv regimul Ceaușescu și l-au executat pe acesta.

După 1990, Gheorghe Robu, Procurorul General al României, s-a deplasat la Brașov și s-a întâlnit la primăria orașului cu foștii protestatari. Conform lui Florin Postolachi, unul din cei anchetați în 1987, Gheorghe Robu le-a declarat:

Băieți, i-am găsit pe toți cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informații, la Armată și la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu și domnului Măgureanu. Să-și facă ordine în ministere și eu îmi voi face ordine la mine în minister.”

Cu toate acestea, până în prezent nimeni nu a fost anchetat, judecat și condamnat pentru abuzurile comise în acele zile de organele de represiune comuniste. Unii dintre torționari au ocupat sau continuă să ocupe funcții influente în aparatul administrativ sau legislativ al statului.

Brasov 8 septembrie 1990, prima întrunire a Rezistenţei Române, Zeci de mii de braşoveni aşteaptă un mesaj de reconstrucţie a speranţei - foto: vasilegogea.wordpress.com

Brasov 8 septembrie 1990, prima întrunire a Rezistenţei Române, Zeci de mii de braşoveni aşteaptă un mesaj de reconstrucţie a speranţei – foto: vasilegogea.wordpress.com

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi si:

memorialsighet.ro – 15 noiembrie 1987, o zi de toamnă cândva. Revolta anticomunistă de la Brașov

revista22online.ro - 15 noiembrie 1987. Brasov

historia.ro – Braşov 1987: Agenţii STASI raportează despre revoltă

jurnalul.ro – “Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară”

(Marius Vintilă) Album Duminical din 15 noiembrie ’87

 

 

(Marius Vintilă) Album Duminical din 15 noiembrie ’87

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele “Roman” împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului

foto preluat de pe adevarul.ro
articol de Marius Vintilă

16 noiembrie 2017

 

Terminasem liceul în vară și îmi amînasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student “fin educat”, căci aș fi devenit “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rînd și în iulie picasem abia prima oară. Așa că eram acasă în duminica aceea rece cu soare, după ce dimineața la ora nouă votasem pentru prima oară în viața mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. De fapt doar scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu!” Cînd i-am spus lui tata, să leșine, el era în partid de mult timp, era și directorul celei mai mari școli generale din Brașov. În anii ’50 crezuse în “valorile comuniste”, acum nu mai era cazul, dar îi era frică rău, nu cumva să fie arestat și să rămîie familia fără el. Așa că se alinia, ca majoritatea, chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog… Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vînduse pînă și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în magazinele alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine de neuitat; în rafturile unei Alimentara de lîngă gara Brasov erau expuse exact două produse. Vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Dacă aveam ulei, îi prăjeam în tigaie (conceptul nostru despre snack-uri) acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără părinți la vedere.

Ai mei se mai descurcau, “făceau rost” de diverse produse necesare, uneori de delicatese precum salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani, preocupările vîrstei erau muzica, chefurile și îndrăgosteala, dar eram destul de serios ca să nu fiu muncit și de soarta României. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care aveam sa lucrez în 2000 la ProTV (!), un om față de care mi-am menținut respectul total și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000.

Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în cuget și simțiri, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic!) și mă tot munceam să găsesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte la volum mare. Dacă era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era în 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie, după ce venisem de la votare, a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergînd spre centru. Hopaaa! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu ocazia alegerilor, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai văzuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit, mi-am luat haina și pe frate-miu cu mine, și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. După aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Pînă să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grijă și să venim repede înapoi.

Troleul a oprit la teatru și șoferul a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toată piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am văzut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul Consiliului Județean cu vîrful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că încă nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (ulterior, Roman, azi vîndută la fier vechi de către băieții deștepți) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănîncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii. Mă duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncînd cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spînzurate de fir, cu receptoarele atîrnînd la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împrăștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Femur, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier la termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Se vedea că îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei… Mai multe zeci dintre ei au fost anchetați, torturați, unii au murit, se spune, iradiați.

La “Album duminical” nu s-a zis de protest și nici George Marinescu nu a zis la știri, exact cum au facut televiziunile private și independente la marșurile cu Roșia Montană din 2013. Atunci, cînd cu zavera din ‘87, tot Nae Munteanu (adică mass media alternativă) a anunțat națiunea că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara s-a închis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care îl vedem acum în noiembrie în fiecare an. Păi pentru asta am murit noi cînd cu 15 noiembrie?

Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi!” Nu e poveste.

Discleimăr: În urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov nici un securist anchetator nu a suferit vreo condamnare. Deocamdată.

(*text modificat, publicat prima dată în 2015)

 

articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog
cititi mai mult despre Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) pe www.unitischimbam.ro

Politica demografică a regimului Ceaușescu – Decretul 770 din 1 octombrie 1966

Politica demografică a regimului Ceaușescu – Decretul 770 din 1 octombrie 1966

foto preluat de pe historia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; legex.ro; youtube.com

 

Politica demografică a regimului Ceaușescu a avut la bază Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966, care interzicea întreruperea de sarcină și care viza creșterea accelerată a populației. Prin acest act normativ, Ceaușescu a pus bazele a ceea ce avea să constituie unul dintre cele mai represive și dure regimuri pronataliste din istorie. Faptul că nu s-a luat în considerare efectele pe termen mediu sau lung a condus la considerarea acestuia ca un mod abuziv prin care statul totalitar leza libertatea persoanei.

Unul dintre efectele negative l-a constituit apariția a numeroase centre de instituționalizare a copiilor cu probleme și care, prin indiferența regimului, au devenit adevărate lagăre de exterminare, în care regimul comunist căuta să ascundă și să suprime indivizii considerați o povară socială.

Evoluţia demografică în Romania, perioada 1961 - 2006 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evoluţia demografică în Romania, perioada 1961 – 2006 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul social-politic

Pe 2 august 1966 a avut loc o ședință a Comitetului Executiv al CC al PCR care a dezbătut un studiu demografic redactat de o comisie condusă de ministrul Sănătății, Voinea Marinescu. Alexandru Drăghici susținea ideea că Decretul nr. 463 din 30 septembrie 1957, aflat în vigoare și care legaliza avortul la cerere, încurajează libertinajul și se opune valorilor tradiționale ale familiei. Pentru stimularea creșterii natalității se propune mărirea numărului de locuri în creșe. Nicolae Ceaușescu este mai radical, afirmând că legea respectivă promovează prostituția și rata ridicată a divorțurilor.

Astfel, în 1965 numărul de avorturi provocate ajunsese la valoarea 1.115.000, dublu față de 1959, printre cauze situându-se, conform studiului demografic, carențele educației sexuale și insuficiența mijloacelor anticoncepționale.

Aspect de la consfătuirea ce a avut loc la C.C. al P.C.R. cu cadrele medicale asupra problemelor privind creşterea natalităţii şi îmbunătăţirea măsurilor de ocrotire a mamei şi copilului - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, cota arhivistică 431/1966

Aspect de la consfătuirea ce a avut loc la C.C. al P.C.R. cu cadrele medicale asupra problemelor privind creşterea natalităţii şi îmbunătăţirea măsurilor de ocrotire a mamei şi copilului – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, cota arhivistică 431/1966

 

Decretul nr. 770/1966

Urmează o perioadă de epurare politică, în care este blocată ascensiunea celor cu divorț sau cu relații imorale la activ. Sunt promovate filmele, piesele de teatru și operele de artă care să realizeze educarea cetățenilor în spiritul familiei cu mai mulți copii. De altfel, Ceaușescu provenea dintr-o familie cu 10 copii și aducea acest argument oricăror obiecții ale celor care susțineau familia modernă.

Decretul nr. 770, promulgat la 2 octombrie 1966 sub semnătura lui Chivu Stoica, interzicea efectuarea avortului, cu excepția următoarelor cazuri:

- sarcina pune viața femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;

- unul din părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determina malformații congenitale grave;

- femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;

- femeia este în vârstă de peste 45 de ani;

- femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire;

- sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Politica de control al natalității a atins un nivel aberant în anii ’80, când se ajunsese la controlul ginecologic periodic obligatoriu al femeilor și la impunerea unei taxe de celibat pentru persoanele necăsătorite.

foto preluat de pe jurnalul.ro

foto preluat de pe jurnalul.ro

 

Efecte

În 1967, rata fertilității a devenit dublă față de anul precedent, dar efectul nu a durat mult timp, căci în 1973 rata fertilității a revenit la nivelul mediu de 2,4 copii născuți de o femeie. Această scădere în timp a efectului s-a datorat numărului mare de avorturi efectuate clandestin. Deoarece acestea erau efectuate în condiții medicale precare, s-a înregistrat un număr foarte mare de decese. Numărul exact nu poate fi aflat deoarece politica de propagandă a regimului comunist a impus consemnarea în registrele medicale a multor astfel de cazuri ca blocaj renal sau “septicemie”.

Un alt efect negativ (la fel ținut sub tăcere de mass-media comunistă) a fost existența miilor de copii nedoriți și abandonați în orfelinate. Un exemplu elocvent îl constituie Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap de la Cighid, comparat cu un lagăr de concentrare pentru condițiile inumane de cazare și întreținere a copiilor internați aici. La aceasta se adaugă răspândirea dramatică a cazurilor de SIDA, datorată în special ignorării de către regim a acestei probleme (considerată specifică capitalismului), ceea ce a condus la utilizarea (în special în orfelinate) a seringilor nesterilizate și a efectuării de transfuzii fără verificarea sângelui folosit.

Explozia demografică a condus la dezechilibrarea distribuției de vârstă a populației. Generațiile numeroase de “decreței” (cum erau numiți ironic copiii născuți în acea perioadă) au necesitat costuri suplimentare pentru creștere, educație, asistență medicală și formare profesională, costuri care în mare parte nu au mai fost recuperate.

Imediat după declanșarea Revoluției din decembrie 1989, Decretul nr. 770/1966 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989. Liberalizarea avortului a avut efecte imediate: Dacă în perioada 1988 – 1989 revenea un avort la o naștere vie, în anii 1990 – 1992 se înregistrează 2,4 avorturi la o naștere vie, una dintre cele mai ridicate rate din lume.

 

DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966

pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii
ACT EMIS DE: CONSILIUL DE STAT AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
ACT PUBLICAT IN: BULETINUL OFICIAL NR. 60 din 1 octombrie 1966

Avind in vedere ca intreruperea cursului sarcinii reprezinta un act cu grave consecinte asupra sanatatii femeii si aduce mari prejudicii natalitatii si sporului natural al populatiei,

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania decreteaza:

Art. 1
Intreruperea cursului sarcinii este interzisa.

Art. 2
In mod cu totul exceptional intreruperea cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor art. 5, in cazurile in care:
a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;
b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;
c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;
e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;
f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Art. 3
Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii.
In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.

Art. 4
Intreruperea cursului sarcinii se efectueaza, in cazurile prevazute de art. 2 si 3, de medici obstetricieni-ginecologi, in unitati sanitare de specialitate.

Art. 5
Autorizarea intreruperii cursului sarcinii se da de catre o comisie medicala raionala sau oraseneasca instituita in acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al oraselor Bucuresti si Constanta.

Art. 6
In cazuri de extrema urgenta medicala, cind intreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuata, medicul are obligatia ca inainte de interventie, sau cind nu este posibil, in cel mult 24 ore de la aceasta sa anunte in scris pe procuror, care urmeaza a constata, pe baza avizului medicului legist si a oricaror alte date, daca interventia pentru intreruperea cursului sarcinii a fost necesara.

Art. 7
Efectuarea intreruperii cursului sarcinii in alte conditii decit cele prevazute in acest decret constituie infractiune si se pedepseste potrivit dispozitiilor Codului penal.

Art. 8
Prezentul decret intra in vigoare la 30 zile de la publicare. In acelasi termen, ministrul sanatatii si prevederilor sociale va emite instructiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrarii in vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru incuviintarea intreruperilor de sarcina, publicat in Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se abroga.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; legex.ro; youtube.com

Constituția din 1965

Stema Republicii Socialiste România (21 august 1965 – 22 decembrie 1989)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Constituția din 1965 a fost una dintre constituțiile României, fiind adoptată la 21 august 1965. În cadrul acesteia, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România este, în continuare, Marea Adunare Națională, unicul organ legiuitor. Prin legea nr.1 din 1974, care modifica constituția, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R. Atribuțiile exercitate până atunci de Consiliul de Stat al României au revenit șefului statului. Constituția a fost modificată masiv în urma Revoluției din 1989 și a ieșit din vigoare în mod complet în anul 1991.

 

Premisele adoptării Constituției din 1965

- Procesul de destalinizare

- Venirea la conducerea partidului unic a lui Nicolae Ceaușescu

- Schimbarea denumirii titulaturii țării în Republica Socialistă România.

 

Caracteristicile Constituției din 1965

- Prevede că forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român și că scopul tuturor oamenilor muncii este construirea societății socialiste.

- Guvernul își păstra numele de Consiliu de miniștri – organ suprem al administrației statului

- Tribunalele și procuratura rămâneau subordonate Partidului Comunist

- consfințea caracterul socialist și cooperatist al proprietății și al economiei

- Statul era proprietarul bogățiilor de orice natură ale subsolului, minelor, terenurilor, apelor, pădurilor, izvoarelor, fabricilor și uzinelor, intreprinderilor agricole și stațiunilor pentru mecanizare agricolă, a căilor de comunicație și mijloacelor de transport, al telecomunicațiilor și al fondului de clădiri și locuințe, al bazei instituțiilor social-culturale de stat

- reorganizarea teritorială și revenirea la județe, ca forme de administrație locală în loc de raioanele și regiunile de inspirație sovietică

- se introduce calitatea de munincipii pentru orașele mari

- a fost înființată funcția de președinte, la 28 martie 1974.

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prerogativele președintelui

- Prezida Consiliul de Stat

- Reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale

- Era comandantul suprem al armatei și președintele Consiliului Apărării RSR

- prezida ședințele Consiliului de Miniștri

- stabilea măsurile de mare importanță ce priveau interesele țării, care urmau să fie supuse de către Marea Adunare Națională, spre consultarea poporului prin referendum

- numea și revoca la propunerea premierului, viceprim-miniștri, miniștri și președinții altor organe centrale ale administrației

- numea și revoca președinții și membrii Tribunalului Suprem

- conferea decorații

- încheia tratate internaționale

- stabilea rangurile misiunilor diplomatice

- proclama starea de război și de urgență

- emitea decrete prezidențiale și decizii.

 

CONSTITUŢIA
Republicii Socialiste România din 1965

Textul actului republicat în B.Of. nr. 65/29 oct. 1986

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Uniunea Tineretului Comunist (19-20 martie 1922)

Stema Uniunii Tineretului Comunist

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret a Partidului Comunist Român. În timpul Republicii Populare Române, s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.).

Uniunea Tineretului Comunist a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1966 număra 2.250.000 de membri, adică 11,78% din populația României. Printre conducătorii UTC-ului în anii dictaturii comuniste au fost Nicu Ceaușescu și Ion Traian Ștefănescu.

Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, București – d. 25 septembrie 1996, Viena) a fost al treilea fiu al dictatorului Nicolae Ceaușescu și al soției sale. Numit în funcția de prim-secretar al organizației PCR Sibiu către sfârșitul regimului comunist din România, a fost considerat un potențial succesor în funcție al tatălui său. A fost arestat în zilele Revoluției din 1989 și condamnat ulterior la o pedeapsă cu închisoarea, fiind eliberat pe motive medicale - (Nicu Ceaușescu la procesul de la Tribunalul Militar Bucuresti, 1990) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, București – d. 25 septembrie 1996, Viena) a fost al treilea fiu al dictatorului Nicolae Ceaușescu și al soției sale. Numit în funcția de prim-secretar al organizației PCR Sibiu către sfârșitul regimului comunist din România, a fost considerat un potențial succesor în funcție al tatălui său. A fost arestat în zilele Revoluției din 1989 și condamnat ulterior la o pedeapsă cu închisoarea, fiind eliberat pe motive medicale – (Nicu Ceaușescu la procesul de la Tribunalul Militar Bucuresti, 1990) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Uniunea Tineretului Comunist a funcționat ascunsă, de la fondarea ei, la Conferința generală a tineretului socialist organizată în 19-20 martie 1922, și până în 1924, când a fost interzisă alături de Partidul Comunist Român. Această facțiune de ordin secundar a Internaționalei Comuniste a Tinerilor a revenit în forță după 23 august 1944. Sprijinită de armata sovietică, această organizație de tineret a crescut repede. La o întâlnire de grad înalt a membrilor Partidului Comunist Român din 25-27 aprilie 1945, Iosif Rangheț, șeful secției organizatorice a P.C.R. a estimat numărul de membri ai U.T.C., ca ajungând la cifra de 62,925 membri (p.109). Primul secretar general al U.T.C. a fost Nicolae Ceaușescu, care a ocupat această funcție din 23 august 1944 până în iunie 1945.

Nicolae Ceauşescu vorbind la mitingul de primire a luptătorilor comunişti şi antifascişti, organizat de Apărarea Patriotică în Bucureşti. (10 septembrie 1944) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 20/1944

Nicolae Ceauşescu vorbind la mitingul de primire a luptătorilor comunişti şi antifascişti, organizat de Apărarea Patriotică în Bucureşti. (10 septembrie 1944) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 20/1944, cititi mai mult despre Nicolae Ceausescu pe ro.wikipedia.org

Această organizație s-a dezvoltat ulterior împreună cu Partidul Muncitoresc Român, abreviat P.M.R., care a supus populația română la ideologia stalinist-comunistă, promovată de Uniunea Sovietică. Pentru a scăpa de tinerii care nu acceptau sistemul comunist, împiedicând sporirea numărului de membri ai UTM respectiv PMR, statul român a început o serie de arestări și concentrări în lagăre a anumitor categorii sociale. Începând cu anul 1945, toți participanții la manifestații anticomuniste au fost arestați. Membri ai organizațiilor de tineret ale partidelor istorice precum Partidul Național Liberal sau Partidul Național Țărănesc, ori partizani ai fostei Gărzi de Fier considerați a fi legionari au fost judecați abuziv și încarcerați, fiind condamnați la muncă silnică pe durate mari de timp sau la închisoare pe viață. În puține cazuri au fost condamnați la moarte. Aceștia au intrat ulterior într-un circuit de reeducare, în penitenciare precum Pitești sau Gherla.

Reforma educațională, menită să implementeze tinerilor români valorile ideologice comuniste a debutat pe 3 august 1948. Principala tendință în România era de a se copia în totalitate modelul sovietic, implementat de Iosif Stalin. Liderii de la București au introdus astfel în sistemul educațional principiile marxist-leniniste. Comsomol, organizația de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a recomandat formarea unei organizații de tineret separată de PMR. La 19-21 martie 1949 apărea Uniunea Tineretului Muncitoresc, UTM.

După ce această organizație a fost creată, liderii PMR au cerut verificarea atentă a tuturor membrilor, atât din partidul propriu-zis, cât și din organizația de tineret. După procesul de verificare, aproximativ 34.000 de membri au fost excluși, fiind clasificați drept chiaburi, foști legionari, foști membri în partide democratice, membri ai unor culte religioase (exceptând religia ortodoxă, agreată tacit de către conducerea PMR) sau din alte cauze. Epurări au mai avut loc cu alte prilejuri, după toate acestea, UTM numărând aproximativ 650.000 membri. Lotul Pauker-Luca-Georgescu, în special Vasile Luca, a fost acuzat în repetate rânduri de introducerea în structurile PMR și UTM a diverși diversioniști și non-comuniști.

8th Congress of the UTC, held in Bucharest in July 1965 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

8th Congress of the UTC, held in Bucharest in July 1965 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

De cele mai multe ori, eliminarea unui membru al UTM însemna pentru acesta excluderea de la viața socială, prin urmare era marginalizat atât din punct de vedere social, cât și profesional. Excluderea din partid era urmată de cele mai multe ori de un proces și o pedeapsă vehementă. Pe de cealaltă parte, accederea în UTM conferea unui om instrumentele necesare pentru a urca pe ierarhia socială, deschizând uși spre diverse posturi în administrație, învățământ, armată, poliție etc. Numărul tinerilor înscriși în UTM a crescut treptat, de la 20% în 1950, la marea majoritate în anii 1980. UTM a fost deschisă țărănimii încă de la început, însă membri proveniți din această pătură socială au fost loviți drastic de epurările din anii 1950. Între victimele primelor epurări politice de acest fel, peste 40% dintre cei vizați au fost țărani. Acest lucru a făcut ca, deși UTM era o organizație ce se dorea a fi promotorul tineretului în special din mediul rural, ea să nu fie reprezentativă pentru acest segment al populației, mai ales că ponderea populației rurale era undeva la aproximativ 75%. Totuși, începutul colectivizării a făcut ca necesitatea de membri ai UTM și PMR în localitățile rurale să crească.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Uniunea Tineretului Comunist si pe en.wikipedia.org

USR: Am trăit în comunism, refuzăm să ne întoarcem acolo!

USR: Am trăit în comunism, refuzăm să ne întoarcem acolo!

foto si articol preluate de pe www.usr.ro

10 martie 2018

Uniunea Salvați România - USR - foto preluat de pe facebook.com

Uniunea Salvați România – USR – foto preluat de pe facebook.com

 

Liviu Dragnea a început astăzi la Congresul PSD campania pentru alegerile prezidențiale de anul viitor, adoptând imaginea singurului posibil salvator al României, deși conduce partidul care a fost cel mai mult în ultimii 28 de ani la guvernarea țării și care a distrus economia românească.

În discursul de pe scena Congresului, Liviu Dragnea a trasat direcția autoritaristă pe care România trebuie să o urmeze și a avertizat statele occidentale să nu confunde bunele relații cu servilismul. Liderul PSD a atins astăzi apogeul discursului naționalist periculos care riscă să izoleze România pe plan internațional.

Cu PSD și Liviu Dragnea la guvernare, România a devenit în ultimul an cunoscută ca o țară cu penali în funcții publice care modifică legile în interesul corupților și în dispreț față de nevoile cetățenilor. De aceea, Liviu Dragnea, un infractor cu o condamnare penală definitivă și alte dosare în curs, unele dintre ele internaționale, nu trebuie să ajungă niciodată președintele României, altfel țara noastră riscă să o ia pe urmele democrațiilor iliberale precum Ungaria, Polonia, Turcia.

Astăzi, Liviu Dragnea a demonstrat că refuză cultura democrației și de aceea încearcă prin violență să blocheze orice fel de protest, la fel cum făcea dictatorul Nicolae Ceaușescu. Asistăm azi la o desfășurare a forțelor de ordine complet disproporționată, care ne aduce aminte de anii ‘80 și de congresele Partidului Comunist Român.

Partidul care a câștigat alegerile cu un scor istoric a avut nevoie de polițiști și jandarmi ca să țină cetățenii la distanță. În zona Sălii Palatului au fost impuse restricții de circulație, iar mai multe filtre nu au lăsat să treacă oamenii fără insigne PSD, ceea ce arată clar dorințele liderului PSD de a reinstaura un stat polițienesc în România.

În discursul de pe scena Congresului, Liviu Dragnea a susținut că PSD vrea ca cetățenii acestei țări să nu mai fie supravegheați ilegal sau arestați fără motive bine întemeiate, în timp ce protestatarii din fața Sălii Palatului erau luați cu duba și duși la poliție, deși nu erau violenți. Este dovada că PSD face reguli doar pentru corupții din partid, nu pentru toți cetățenii, de aceea singura prioritate în primul an și jumătate de guvernare a fost modificarea legilor justiției, la care a anunțat că nu va renunța.

USR se va opune cu toate mijloacele reinstaurării statului polițienesc în România și îndepărtării țării noastre de UE și NATO. Am trăit în comunism, refuzăm să ne întoarcem acolo!

articol preluat de pe www.usr.ro