(Marius Vintilă) Album Duminical din 15 noiembrie ’87

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele "Roman" împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului - foto preluat de pe adevarul.ro

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele “Roman” împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului

foto preluat de pe adevarul.ro
articol de Marius Vintilă

16 noiembrie 2017

 

Terminasem liceul în vară și îmi amînasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student “fin educat”, căci aș fi devenit “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rînd și în iulie picasem abia prima oară. Așa că eram acasă în duminica aceea rece cu soare, după ce dimineața la ora nouă votasem pentru prima oară în viața mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. De fapt doar scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu!” Cînd i-am spus lui tata, să leșine, el era în partid de mult timp, era și directorul celei mai mari școli generale din Brașov. În anii ’50 crezuse în “valorile comuniste”, acum nu mai era cazul, dar îi era frică rău, nu cumva să fie arestat și să rămîie familia fără el. Așa că se alinia, ca majoritatea, chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog… Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vînduse pînă și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în magazinele alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine de neuitat; în rafturile unei Alimentara de lîngă gara Brasov erau expuse exact două produse. Vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Dacă aveam ulei, îi prăjeam în tigaie (conceptul nostru despre snack-uri) acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără părinți la vedere.

Ai mei se mai descurcau, “făceau rost” de diverse produse necesare, uneori de delicatese precum salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani, preocupările vîrstei erau muzica, chefurile și îndrăgosteala, dar eram destul de serios ca să nu fiu muncit și de soarta României. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care aveam sa lucrez în 2000 la ProTV (!), un om față de care mi-am menținut respectul total și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000.

Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în cuget și simțiri, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic!) și mă tot munceam să găsesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte la volum mare. Dacă era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era în 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie, după ce venisem de la votare, a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergînd spre centru. Hopaaa! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu ocazia alegerilor, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai văzuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit, mi-am luat haina și pe frate-miu cu mine, și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. După aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Pînă să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grijă și să venim repede înapoi.

Troleul a oprit la teatru și șoferul a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toată piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am văzut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul Consiliului Județean cu vîrful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că încă nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (ulterior, Roman, azi vîndută la fier vechi de către băieții deștepți) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănîncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii. Mă duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncînd cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spînzurate de fir, cu receptoarele atîrnînd la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împrăștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Femur, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier la termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Se vedea că îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei… Mai multe zeci dintre ei au fost anchetați, torturați, unii au murit, se spune, iradiați.

La “Album duminical” nu s-a zis de protest și nici George Marinescu nu a zis la știri, exact cum au facut televiziunile private și independente la marșurile cu Roșia Montană din 2013. Atunci, cînd cu zavera din ‘87, tot Nae Munteanu (adică mass media alternativă) a anunțat națiunea că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara s-a închis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care îl vedem acum în noiembrie în fiecare an. Păi pentru asta am murit noi cînd cu 15 noiembrie?

Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi!” Nu e poveste.

Discleimăr: În urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov nici un securist anchetator nu a suferit vreo condamnare. Deocamdată.

(*text modificat, publicat prima dată în 2015)

 

articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog
cititi mai mult despre Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) pe www.unitischimbam.ro