foto de Antoniu Dumitru (preluat de pe: adevarul.ro)
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977)
Greva minerilor din Valea Jiului care a avut loc între 1 și 3 august 1977, a fost una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă. Valea Jiului este o zonă minieră importantă a României, cu un număr mare de muncitori. Greva cea mai mare care a precedat-o pe cea din 1977 a fost Greva minerilor din Lupeni din 1929.
Antecedente și cauze
Minerii din Valea Jiului lucrau întotdeauna în condiții foarte grele.
Chiar și cu folosirea tehnologiei celei mai moderne – ceea ce nu era cazul în minele României socialiste din anii 1970 – lucrul în minele de cărbune era greu și periculos. Accidentele de mină erau destul de dese.
De exemplu, pe 2 noiembrie 1972, în urma unei explozii au murit 43 de oameni la Mina Uricani.
Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația.
În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.
La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77 inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma.
La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma.
Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne.
El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.
Pe 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani.
Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.
Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.
Pe 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache („Ispitu”) a trimis un memoriu („Spinoasa mărturisire”) la CC al PCR, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat.
A fost arestat după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.”
Derularea grevei
Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977.
În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și datorită faptului, că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur.
Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului (pe vremea aceea erau 10 mine în Valea Jiului: Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja, Livezeni, Paroșeni, Petrila, Petroșani, Uricani, Vulcan) și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative.
Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10 000 și 40 000 (chiar 90 000).
Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați, și nu iau în considerare membrii de familie și alte persoane din afară care s-au alăturat greviștilor (din simpatie sau numai din curiozitate).
Exploatarea minieră de la Aninoasa – cititi mai multe pe ro.wikipedia.org
Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă. Acesta din urmă se retrage în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.
Din București au fost trimiși să poartă tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul CC al PCR Ilie Verdeț, Gheorghe Pană, președintele Consiliului Central al UGSR și ministru al muncii, și Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului și geologiei, cărora li se alătură șefi locali ai conducerii de partid și de stat, în special Clement Negruț, primarul și primul-secretar de partid din Petroșani. Primul secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu era în concediu la Karlovy Vary (Cehoslovacia).
Gheorghe Pană (n. 9 aprilie 1927, comuna Gherghiţa, judeţul Prahova) este un fost demnitar comunist român. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al muncii, şi împreună cu Ilie Verdeţ, a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri, dar au eşuat – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Ilie Verdeț și Clement Negruț se deplasează la fața locului, dar minerii nici nu au încercat să negocieze cu ei, și au cerut să discute direct cu secretarul general. Cei doi au fost sechestrați în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni.
Conform relatărilor lui Constantin Dobre, Maniliuc i-ar fi amenințat cu moartea pe cei doi activiști superiori de partid, pe Verdeț chiar trântindu-l de perete de câteva ori.
Ilie Verdet neagă categoric episodul sechestrării: “E o prostie… Eu nu am fost bruscat, nu am fost agresat“. Ilie Verdeț a mai făcut și alte declarații importante despre începuturile grevei: “Nu a existat comitet de grevă, care să pregătească greva. Nu au fost revendicări formulate. A fost, doar, acest protest in legătură cu legea pensiilor. Comitetul de grevă s-a format în timpul desfășurarii grevei, mai ales spre sfârșit”
Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme.
La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, care se afla în concediu pe litoralul Mării Negre. Ceaușescu își întrerupe concediul, și se deplasează mai întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu și Deva, și preia comanda trupelor de Securitate și a funcționarilor de partid, care vor fi angajate în stingerea focarului protestatar.
Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul participanților la manifestație se dublează. Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțimea care la sosirea primului om al țării strigă „Ceausescu si minerii!”, dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni ’29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”.
Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții.
Ceaușescu prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceausescu!”.
El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți.
Ceausescu promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat.
Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”.
După o asemenea dezamorsare a situației, secretarul general – obosit și epuizat și el – părăsește locul în mijlocul escortei sale. Revine la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după moda vremii, cu urale și aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva din Lupeni.
Greva minerilor din Valea Jiului (Lupeni – 1977) – foto: jurnalul.ro
Reprimarea minerilor
În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii.
S-a hotărât ca până la 31 decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și salariul.
Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt îndeplinite.
După sărbătorirea Zilei Minerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților mai activi la grevă.
În prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept elemente anarhiste, declasate, „oameni de nimic”, „derbedei”, „impostori”, „infractori” etc.
Greviștii care erau membri de partid au fost sancționați sau excluși din PCR.
Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor minelor din Valea Jiului.
Organele specializate ale Securității, Miliției și procuraturii, au efectuat recunoașterea minerilor care au participat în mod activ la grevă.
Au fost chemați la sediul Securității unii ingineri și șefi de sectoare pentru a identifica cu ajutorul fotografiilor și înregistrărilor filmate făcute pe ascuns a celor cu rol important în grevă.
Cel puțin 600 de greviști au fost interogați la sediul Securității din Petroșani și maltratați de mai multe ori (lovituri la cap, strângerea degetelor la ușă etc.).
Operațiunile Securității au fost conduse de generalii Emil Macri și Nicolae Pleșiță.
Nicolae Pleşiţă (n. 16 aprilie 1929, oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş – d. 28 septembrie 2009, Bucureşti) a fost un general român de Securitate, care a condus Direcţia de Informaţii Externe (1980-1984). Torţionar al regimului comunist, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. A fost avansat la gradul de general-locotenent (9 mai 1977), conducând, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor participanţi la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Se intentează procese de drept comun, cu acuzațiile de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice, și în cazurile mai grave de lovire și vătămare corporală.
Au fost întocmite 150 de dosare, și în urma proceselor au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, au fost condamnați la închisoare între 2-5 ani 15 greviști:
- Constantin Ilie, Vasile Guzu, Gheorghe Costache, Adolf Flaman, Gheorghe Dumitrache și Gheorghe Vitez: 2 ani pentru ultraj; Petru Daragics și Ion Toderașcu: 4 ani pentru ultraj și 1,5 ani pentru vătămare corporală;
- Alexandru Dabelea: 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru vătămare corporală;
- Ioja Sortan: 3 ani pentru ultraj;
- Vasile Căilă: 2,5 ani pentru ultraj si apologia infracțiunilor;
- Gheorghe Maniliuc: 3,5 ani pentru ofensă adusa autorității și 3 ani pentru ultraj;
- Carol Nagy: 5 ani pentru ofensă adusă autorității;
- Cornel Silvester: 3,5 ani pentru ofensă adusă autorității, 3 ani pentru ultraj si 10 luni pentru lovire:
- Petru Petaca: 4 ani pentru ofensa adusa autorității, 3 ani pentru ultraj si 1 an pentru lovire.
Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională.
Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mută într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000-4000 de mineri.
După terminarea pedepsei, cei mai mulți au rămas sub stricta supraveghere a Securității, și hărțuiți ani lungi după evenimente.
Agenți ai Securității au fost angajați ca muncitori în mine, în scop de culegere de informații, supraveghere și chiar intimidare fizică. Au fost detașați sau angajați în întreprinderile miniere din zonă foști delincvenți de drept comun.
Pentru a suplimenta lipsa de forță de muncă, au fost trimiși să lucreze la exploatările miniere și militari în termeni.
Pe termen lung, organele de partid au sporit activitatea ideologică în zonă. S-au ținut lecții de ideologie comunistă obligatorii, și diverse instituții de psihologie din București, la ordinele date de conducerea centrală, au făcut mai multe teste și sondaje în Valea Jiului.
Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Consecințe politice
„Greva a avut un caracter pașnic, dar protestele au fost ferme, categorice. Deși ea a prezentat un caracter revendicativ, Ceaușescu a revenit asupra prevederilor din Legea pensiilor și a regimului de lucru, promițând elaborarea unui program social și de îmbunătățire a condițiilor de viață, program care s-a făcut și în mare parte înfăptuit… După părerea mea, ca participant direct la acest măreț eveniment, greva din 1977 a reprezentat cea mai reușită manifestare a forței minerilor, care, fără jertfe, dar printr-un ridicat grad de organizare, a obținut toate revendicările.”
—Ilie Verdeț
Ilie Verdeţ (n. 10 mai 1925, Comăneşti, judeţul Bacău – d. 20 martie 2001, Bucureşti) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri. După Revoluţia din decembrie 1989, Verdeţ a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Greva a avut repercusiuni importante și asupra aparatului de partid și de stat. Au fost schimbați din funcție mai mulți funcționari de partid și de stat, atât la nivel local, județean, cât și în București.
Cazul a fost dezbătut de ședința Consiliului de Stat din 3 septembrie, care a hotărât primele destituiri, și apoi – inclus pe ordinea de zi la cererea explicită a comunistului ilegalist Alexandru Sencovici – de Plenara CC al PCR din 26 octombrie 1977.
Potrivit lui Ilie Verdeț, Ceaușescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecință a unei propagande necorespunzătoare. „La mijloc au stat probleme de conștiință. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.” – ar fi declarat secretarul general al PCR.
Tot în ședința CC al PCR din 26-27 octombrie 1977, fostul ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei, Bujor Almășan, care fusese demis în ianuarie 1977, a primit un vot de blam pentru “starea de lucruri” lăsată în sectorul minier.
Ilie Verdeț nu a fost făcut răspunzător pentru evenimente. În ședințele de partid care au urmat el a dat vina pe conducătorii locali pentru „unele lipsuri”, și a pledat consecvent pentru întărirea ordinii și disciplinei în sectorul mineritului, conform „indicațiilor prețioase” ale secretarului general.
La 7 martie 1978, el a fost numit în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Comitetului de Stat al Planificării (după ce fostul președinte al C.S.P. Mihai Marinescu a fost epurat). La data de 29 martie 1979, Ilie Verdeț este desemnat în funcția de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste Românie.
Gheorghe Pană pană a primit un „vot de blam” la Plenara CC al PCR din 26 octombrie, și schimbat din funcția de ministru al minelor.
Pe plan județean și local a fost schimbat primul-secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu, primii secretari orășenești și de întreprindere, atât de partid cât și de UTC, și conducătorii de la sindicate.
Clement Negruț, primarul din Petroșani a rămas în funcție, probabil datorită reușitei adunării populare organizate de el la Petroșani, imediat după terminarea grevei. Ca o altă excepție, nici conducătorii orașului Vulcan nu au fost schimbați.
Informarea opiniei publice despre grevă
Opinia publică internă și internațională primea știri foarte puține despre grevă. Nu au fost informați nici măcar membrii CC al PCR.
Numărul din 5 august 1977 al ziarului Steagul Roșu nici nu pomenea de grevă, ci scria de „vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Valea Jiului”.
Pentru a împiedica scurgerea de informații, Valea Jiului a fost declarată zonă interzisă până la 1 ianuarie 1978.
Totuși, cu timpul informațiile, din păcate uneori deformate, încep să se scurgă spre lumea din exterior.
Conform propriei sale aprecieri, Buletinul de informare a românilor din exil (prescurtat: BIRE sau B.I.R.E.) a fost prima publicație care a relatat în detaliu despre greva minerilor în ediția din 16 septembrie 1977.
A doua sursă de informații a fost minerul maghiar Hosszú István, participant și el la grevă, care a subliniat lipsa oricăror tensiuni cu caracter național între minerii de diferite etnii. În 1986 el a acordat lui Neculai Constantin Munteanu un interviu, difuzat de Radio Europa Liberă și publicat de Mihnea Berindei sub titlul „La gréve des mineurs roumains en 1977. Un témoignage” (în: L’Autre Europe).
22 de mineri protestatari au reușit să trimită în numele altor 800 o scrisoare („Scrisoarea minerilor din Valea Jiului” finalizată pe 18 septembrie 1977) ziarului francez Libération, care a publicat-o în 12 octombrie 1977. O variantă prescurtată a acestei scrisori a fost publicată și în revista Lupta din 22 martie 1987.
Există și o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984 în Cuvântul românesc, semnată de „grupul de ingineri și muncitori mineri din Valea Jiului” care abordează și aspecte politice (inclusiv de politică internațională).
Liderii grevei și soarta lor ulterioară
Constantin Dobre
Imediat după grevă minerii i-au păzit locuința, ca să nu fie arestat, dar până la urmă a fost mutat forțat la Craiova, și angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Reparații Auto (IRA). Mai multe surse afirmă că a fost racolat de Securitate.
Conform relatărilor lui Ilie Verdeț, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia Ștefan Gheorghiu, trimis de Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova.
Teodor Rusu (secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru orașul Petrila și pentru minele Lonea și Petrila) afirma pe baza unei discuții purtate cu Gheorghe
Pană în vara anului 1978, la stațiunea Neptun, că Dobre ar fi avut o încercare nereușită de a-l vedea pe Ceaușescu, pentru a-i reproșa neîndeplinirea tuturor revendicărilor minerilor, dar a fost pasat la ministrul Muncii, Gheorghe Pană.
În anii 1980 a terminat la fără frecvență cursurile de economie ale Academiei Ștefan Gheorghiu (care pregătea activiști de partid), unde vine în contact cu Virgil Măgureanu, viitor șef al SRI.
În zilele revoluției din decembrie 1989 a încercat să se implice în desfășurarea evenimentelor, dar nu a reușit să ocupe nici o funcție importantă.
Pompiliu Prip – avocatul minerilor în procesul reabilitării celor condamnați în 1977 – a afirmat, că Dobre s-a întors în Valea Jiului după fuga dictatorului, dar a avut a primire rece din partea minerilor, și a plecat la București, unde a apărut pe 23 decembrie la televiziune, și „a vorbit în numele minerilor”.
În 1990 a fost numit casier al ambasadei României de la Londra.
În ianuarie 2007 intervine la Comisia Tismăneanu, care întocmise un raport în care era menționat decesul lui. În august 2007 sunt date publicității informații din dosarul de urmărire al lui Constantin Dobre (nume de cod „Dodu”).
În 5 decembrie 2007 Dobre a publicat o scrisoare deschisă în care respingea afirmațiile lui Miron Cozma, conform cărora cel din urmă ar fi fost unul dintre conducătorii grevei din 1977.
Gheorghe Maniliuc
A fost arestat și interogat de Securitate. Dosarul său enumeră și antecedentele penale, conform cărora Maniliuc mai fusese condamnat la trei luni închisoare în 1953 pentru vătămare corporală, iar în 1968, la un an și jumătate pentru furtul unei motociclete, cu care a făcut un accident, și a rămas invalid.
După grevă, a fost condamnat la trei ani și jumătate închisoare pentru ultraj contra bunelor moravuri și ofensă adusă autorității, cu executarea pedepsei la locul de muncă.
A fost despărțit de familie, care s-a întors în județul Suceava. La terminarea pedepsei a vrut și el să se întoarcă în satul natal, dar a murit în împrejurări suspecte.
Pe lângă Dobre și Maniliuc mai sunt menționați ca lideri ai grevei: inginerul Jurcă (care după primele momente ale grevei a preferat să treacă în panul doi), și o femeie – „șefa tineretului comunist din Lupeni” – care ar fi fost și ea închisă ulterior.
În aprilie 1990, Curtea Suprema de Justiție a casat sentințele de condamnare ale minerilor pronunțate de Judecătoria Petroșani la 16 și 17 septembrie 1977.
cititi despre Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977) si pe en.wikipedia.org
Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul este al treilea ca mărime din lume după Suez și Panama.
Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, în lungime de 31,2 km.
Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri.
Istoric
Din cei 2.413 km, cât măsoară calea navigabilă de la Kelheim (Germania) la Sulina, o lungime de peste 45% (1.075 km) mărgineşte sau traversează teritoriul României.
Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului.
Ideea de a construi acest canal exista inca din 1837, când diplomatul englez David Urquhart a propus construirea unui canal „care sa lege Dunărea de Mare în locul unde cursul Dunării se apropie cel mai mult de Mare, evitandu-se in felul acesta un ocol si pericolele pe care gurile Dunării le cauzau navigaţiei”
Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, aşa cum arăta şi raportul publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.
În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ”Excursiune agricolă în Dobrogea” beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ”dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa”.
Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă. Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883) sau cel al inginerului român Basil G. Assan (Bucureşti, 1897), care concluzionează că ”acest canal va fi făcut căci el este indispensabil viitorului economic al României”.
La 2 August 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunăre publică în revista ”Analele Dobrogei” studii ample cu privire la realizarea unui astfel de proiect. Primul dintre acestea, „Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanţa”, care a indicat practic actualul traseu al canalului a aparut in 1929, la Timişoara, a fost lucrarea de diploma a lui Aurel Barglazan şi Octavian Smighelschi, studenţi ai Universitaţii Politehnica din acest oraş.
În 1939-1940, un studiu al inginerului Ovidiu Cotovu, subdirector în cadrul Regiei Autonome a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă (PCA) prezintă o extindere a portului Constanţa spre Sud, care avea în vedere ”debuşarea în port” a unui Canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră.
La 25 mai 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Roman, prin Consiliul de Miniştri, (dupa unele surse, la sugestia lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cu sprijinul sovietic la realizarea memoriului tehnico-economic), a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii.
Lucrările au început în iunie 1949. La muncă au fost aduşi zeci de mii de muncitori din toată ţara, cu calificări diferite, deportaţi, militari şi mai ales deţinuţi politici.
Peste 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului. Acestea au înghiţit intelectuali de marcă ai României, patrioţi care s-au împotrivit comunismului şi în general pe orice român care era socotit „duşman de clasă“ sau „duşman al poporului“.
Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni au îndurat cele mai grele condiţii de muncă, create special pentru a-i trimite la moarte. Pentru vina de a „sabota propăşirea economiei naţionale a Republicii Populare Române“, pedeapsa era moartea. Numele „sabotorilor şi diversioniştilor“, nu şi faptele de care erau incriminaţi, erau făcute publice în ziarul Canalul Dunăre-Marea Neagră, oficiosul Partidului Muncitoresc Român pentru acest proiect.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit şantierul pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, dar şi a tuturor oponenţilor regimului.
Cum deţinuţii trebuiau reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită.
Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei.
Neoficial însă, se urmărea nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.
Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun.
Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949).
Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal.
Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000.
Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru. Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.
Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru. În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului.
La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”).
Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi.
Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră – foto preluat de pe www.activenews.ro
Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră numeroşi deţinuţi şi-au pierdut vieţile. Înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat.
La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape un şanţ , iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore.
Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.
Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat.
Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată. Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vagonete.
În iulie 1953, (dupa unele surse, la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei, după moartea lui Stalin) după un proces răsunător al sabotorilor de la Canal (august-septembrie 1952), conducerea comunistă decide să închidă şantierul, pentru care nu mai avea resurse financiare.
Torţionarul Florian Cormoş a deţinut funcţia de comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă din decembrie 1952 până în aprilie 1953.
În această perioadă, faptele sale au dus la moartea a cel puţin 115 deţinuţi politici din lagărul numit „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“, primul şantier deschis pentru lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, după cum arată reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc.
În urma unui proces care a avut în anul 1957, la Tribunalul Militar Bucureşti, în care Cormoş era acuzat de crime împotriva umanităţii, acesta a fost condamnat la moarte, apoi amnistiat, după patru ani. Torţionarul deconspirat nu şi-a recunoscut niciodată crimele.
În continuare, numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Nu există un cimitir care să le fie dedicat.
Statistic, la şantierul la care s-a lucrat din 1949 până în 1953 au murit doar 656 persoane, ale căror decese au fost înregistrate oficial.
Ca să le dispară urma pe vecie, morţii au fost îngropaţi în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă.
Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România – filiala Constanţa a înălţat un monument care să le cinstească memoria victimelor canalului, iar Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului.
Pentru România, Canalul Dunăre-Marea Neagră a însemnat cel mai sângeros vis al regimului comunist.
Lucrările aveau să fie reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, care concentrase în Dobrogea mari obiective strategice de interes naţional, precum Centrala Atomică de la Cernavodă sau platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa.
Această a doua etapă a canalului care s-a încheiat într-o primă etapă în 1984, apoi a continuat până în 1987, pentru finalizarea ramificaţiei Poarta Albă-Midia Năvodari, a reunit specialiştii ţării, care au avut la dispoziţie tot sprijinul PCR pentru crearea unui edificiu grandios.
Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 117/1979
Povestea Magistralei Albastre poartă semnătura inginerului Chiriac Avădanei. El a fost desemnat de Nicolae Cauşescu să proiecteze măreaţa realizare comunistă.
Proiectarea a început pe data de 10 iulie 1973. Iniţial, echipa a fost formată din 185 de ingineri şi de tehnicieni de la IPTANA.
După după doi ani, erau 225 de specialişti. „Lucram la realizarea studiilor cu universităţile din Bucureşti şi Timişoara şi cu cei de la IPTANA, precum şi cu alte 37 de centre, institute de cercetare şi de proiectare din toată ţara. Le dădeam teme, examinam şi avizam studiile şi documentaţiile tehnice elaborate.Trebuia să găsim soluţiile ce mai economicoase. După aprobarea proiectului general, în 1978, timp de trei zile pe săptămână urmăream şi examinam execuţia lucrărilor“, a povestit pentru Adevărul Chiriac Avădanei.
După mai multe proiecte, a fost ales cel final: canalul se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu) şi, urmând Valea Carasu, pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja-limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanţa.
În anii 1984-1987 s-a executat şi ramura de nord a canalului principal, pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari. În acest mod, s-a realizat în Dobrogea centrală, între Dunăre şi Marea Neagră, sistemul de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime româneşti.
În aprilie 1974, au fost aprobate primele elemente ale proiectului. Pentru asta, s-au întocmit 147 de volume de studii şi de cercetări şi 358 de volume şi peste 6.000 de planşe – partea de proiectare propriu-zisă.
În total, pentru canal s-au întocmit peste 35.000 de proiecte şi devize de execuţie. În paralel cu întocmirea proiectului general, la sfârşitul anului 1975, s-a trecut la organizarea şantierelor, iar în următorul an, la lucrările propriu-zise.
Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică,
Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Inaugurarea canalului a fost marcata şi de lansarea slagarului „Magistrala albastra”, interpretat de Mirabela Dauer si Dan Spataru.
În zorii zilei de 26 mai 1984, o mobilizare fără precedent a avut loc în judeţul Constanţa. Localnicii au fost luaţi de la toate instituţiile (şcoli, primării, şantiere, fabrici, uzine, cooperative) şi duşi pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Planul era ca toţi oamenii muncii, utecişti, pionieri, şoimi ai patriei, să fie prezenţi la inaugurarea edificiului.
Suita prezidenţială urma să treacă pe canal, precum Cleopatra pe Nil, iar aplaudacii trebuia să fie la datorie pe toată lungimea traseului.
Cale de 60 kilometri, constănţenii au fost înşiruiţi de la Cernavodă până la Constanţa, la distanţe de câţiva metri unul de celălalt.
Ore în şir au aşteptat oamenii în soare, pe taluz, într-un curent teribil. Ceauşeştii erau plimbaţi cu viteză de croazieră pentru a savura glorioasa împlinire a Epocii de Aur.
Când, în sfârşit, vaporaşul fluvial a apărut la orizont, oamenii au fost îndemnaţi să agite steguleţele, pancartele şi eşarfele tricolore cu care fuseseră dotaţi.
Uralele de „Trăiască!“ au însoţit trecerea lui Nicolae Ceauşescu, care a făcut semn cu mâna celor de pe margine.
Odată ce vaporaşul a dispărut din raza vizuală, oamenii au rupt rândurile şi s-au împrăştiat ca la comandă, tot aşa cum s-au aliniat.
Pentru că autobuzele nu aveau consemn să îmbarce pasagerii decât la ordinul activiştilor, constănţenii s-au văzut siliţi să se întoarcă acasă cum au putut.
Cei care fuseseră desemnaţi aproape de localităţile lor au fost mai norocoşi: au făcut drumul înapoi pe jos.
Canalul principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă.
Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.
Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă.
Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.
Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani.
Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.
Instaurarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945)
Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958.
La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova.
Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.
Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.
Petru Groza – Viceprim-ministru
Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.
Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive – foto: ro.wikipedia.org
Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940.
Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.
Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto: ro.wikipedia.org
Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice.
Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.
Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.
Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Petru Groza – Obținerea mandatului de prim-ministru
FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte cu Iuliu Maniu.
La Conferința de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor.
Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)
România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai, Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.
Speranțele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!.
Pe 2 martie, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”.
În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.
Guvernul Petru Groza (1)
Guvernul Petru Groza (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946.
Componența
Președintele Consiliului de Miniștri
Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Petru Groza in 1946 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de interne
Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de externe
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul justiției
Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de război
General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul finanțelor
Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)
Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)
Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul agriculturii și domeniilor
Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul industriei și comerțului
Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul minelor și petrolului
Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice
Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul cooperației
Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul muncii
Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul asistenței și asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul sănătății
Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)
ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)
Ministrul educației naționale
Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)
Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul cultelor
Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul artelor
Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)
Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)
Ministru secretar de stat
Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)
Ministru secretar de stat
Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)
Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945
Greva regală și criza politică
Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”.
În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât și Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași atitudine.
În fața refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit, în 21 august, greva regală și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința din decembrie 1945, s-a decis ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și PNȚ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei și a asociației”.
Maniu a avertizat că fără neutralitatea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946.
Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945 Foto: (c) Arhiva AGERPRES
6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza
Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.
Diplomaţii şi ziariştii occidentali sunt iritaţi că, deşi califică pe Rădescu şi Maniu fascişti, comuniştii au introdus în guvern numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce populaţia aşteaptă protecţia occidentalilor.
Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă.
Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou.
Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia românească” a comunismului internaţional.
Reuben H. Markham (ziarist american, 1949)
în Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, traducere din engleză de George Achim, Coelcţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 1996 – preluat de pe www.memorialsighet.ro
Ce urma să facă noul guvern
1945 martie 7. Planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de Servicii Strategice
Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet Petru Groza. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, T. Georgescu, ş.a., sala Marii Adunări Naţionale (Constantinescu Iaşi, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Prof. G. Nicolau, Gh. Tătărescu, Mihail Ralea) (6 martie 1945) (ANR, Fototeca online a comunismului românesc, cota 92/1945 ) – foto preluat de pe www.facebook.com
Distribuit la 27 martie 1945
7 martie 1945
România
Se atrage atenția asupra evaluării F.O. Sursa care a furnizat această informație este neverificată, iar reprezentanții noștri în zonă nu au putut până acum să o verifice.
1. Sursa afirmă că comunizarea României urmează să fie realizată într-un plan de 3 ani și dezvoltarea instituțiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani.
2. O Conferință a conducătorilor comuniști, români și ruși, a avut loc la București, la 7 martie în cadrul căreia un plan a fost prezentat în fața grupului de către Evgheni Suhalov, reprezentantul Comitetului, care a spus că vine de la Gheorghei Dimitrov, conducătorul Comitetului. Erau prezenți:
Ana Pauker
Constantin Doncea din Comitetul Central Comunist român
Constantin Pârvulescu, secretar al Comitetului Central comunist român
3. Sursa nu a putut obține un exemplar, dar el dă punctele importante ale planului de 3 ani din memorie;
(A) Desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor moșii și ruinarea moșierilor.
(B) Desființarea armatei în forma ei actuală și crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Avram Iancu” (ultima este încă în Rusia) ca și din toți ofițerii care activează acum pe teritoriul sovietic.
(C) Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Național-Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.
(D) Micile gospodării țărănești trebuie desființate pentru a-i lipsi pe țăranii mici proprietari de pământ, de mașini și vite.
Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.
(E) Abdicarea regelui și exilul familiei regale.
(F) Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu S.U.A., Marea Britanie și îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică și țările de sub dominația sovietică.
(G) Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor.
(H) Crearea unei organizații de poliție, întemeiată pe o „miliție populară” de tipul NKVD.
(I) Îndreptarea populației rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.
(J) Nici unui străin, cu excepția celor din țările de sub influență sovietică nu i se va permite intrarea în România.
4. Detaliile celor două planuri pe 5 ani vor fi date Anei Pauker în decurs de o lună.
Arhivele Naționale Washington, D.C., RG 226, Record of the Office Strategic Service
Documente din volumul „România. Viaţa Politică în Documente 1945”, coordonator Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, 1994
Despre cultul personalității și consecințele sale (25 februarie 1956)
Despre cultul personalității și consecințele sale (în rusă О культе личности и его последствиях), cunoscut și ca discursul secret sau raportul Hrușciov, a fost un raport prezentat la al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 25 februarie 1956 de liderul sovietic Nikita Hrușciov, în care a criticat acțiunile regimului lui Iosif Stalin, în particular epurările din cadrul armatei și din cadrul eșaloanelor superioare ale partidului, și a reafirmat susținerea idealurilor comunismului, invocându-l pe Vladimir Lenin.
Discursul a fost un moment important în politica de dezgheț promovată de Hrușciov.
A fost și un semn al unor lupte acerbe pentru putere în rândurile conducerii sovietice, lupte în cadrul cărora Hrușciov a făcut un efort de a-i discredita pe cei ce supraviețuiseră lungii domnii a lui Stalin, printre care Lavrenti Beria.
La suprafață, discursul a fost prezentat ca o încercare de a aduce Partidul Comunist al Uniunii Sovietice mai aproape de leninism.
Scopul lui Hrușciov era, însă, în primul rând, obținerea de sprijin public pentru arestarea și executarea lui Beria în vara lui 1953, precum și legitimarea puterii sale recent consolidate, preluată de la Viaceslav Molotov și Gheorghi Malenkov, lideri loiali lui Stalin.
A fost cunoscut sub numele de discursul secret deoarece a fost citit într-o ședință cu ușile închise, iar textul său a fost tipărit abia în 1989 – în revista “Известия ЦК КПСС” (“Izvestia CK KPSS”; Rapoarte ale Comitetului Central al Partidului), nr. 3, martie 1989 – deși mulți membri ai partidului fuseseră deja informați cu privire la discurs cu o lună înainte ca Hrușciov să îl țină.
În aprilie 2007, ziarul britanic The Guardian a inclus acest discurs într-o serie despre marile discursuri ale secolului al XX-lea.
Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 15 aprilie S.V. 3 aprilie 1894 – d. 11 septembrie 1971), a fost un om politic rus care a condus Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. A ocupat funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între 1953 și 1964, și pe cea de președinte al consiliului de miniștri între 1958 și 1964. Hrușciov a rămas în istorie pentru destalinizarea Uniunii Sovietice, pentru susținerea primelor progrese ale programului spațial sovietic(en) și pentru mai multe reforme de un relativ liberalism în unele arii ale politicii interne. Colegii de partid l-au înlăturat de la putere în 1964, înlocuindu-l cu Leonid Brejnev ca secretar general al PCUS și cu Alexei Kosîghin ca premier – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto (Nikita Hrușciov In Vienna 1961) preluat de pe en.wikipedia.org
Despre cultul personalității și consecințele sale – Istoric
Problema represiunilor în masă fusese recunoscută înaintea raportului.
Inspirația pentru discursul secret a venit atât din cunoștințele politice ale lui Hrușciov cât și din informațiile ce începuseră să iasă la iveală, despre lagărele Gulagului și despre populația acestora.
Oficialul de partid de rang înalt Anastas Mikoian, aliat al lui Hrușciov, se întâlnise cu prizonieri din Gulag, recent eliberați, și aflase că fenomenul arestărilor fără motiv fusese mult mai răspândit decât credea; imediat a transmis această informație lui Hrușciov, care își pregătea manevrele politice.
Vorbind cu Mikoian, unul din deținuți, Alexei Snegov, a spus că „dacă dumneavoastră [Mikoian și Hrușciov] nu vă delimitați de Stalin la primul Congres de după moartea lui, și dacă nu faceți publice crimele lui, atunci veți deveni complici ai acestor crime.”
O altă deținută, Olga Șatunovskaia, a povestit întâlnirea ei cu o spioană japoneză, care a comentat că, în timp ce crima ei (a spioanei) era evidentă, „voi, bolșevici nefericiți, sunteți în închisoare fără vreun motiv.”
Discursul însuși a fost pregătit pe baza rezultatelor furnizate de o comisie specială de partid (Pospelov (președinte), Aristov, Komarov, Șvernik), cunoscută sub numele de Comisia Pospelov, și întrunită la sesiunea Prezidiului Comitetului Central al Partidului pe 31 ianuarie 1955.
Scopul direct al comisiei era investigarea represiunilor asupra delegaților de la Congresul al XVII-lea al PCUS din 1934.
Al XVII-lea congres a fost ales pentru investigații deoarece era cunoscut sub numele de „Congresul învingătorilor” din țara „socialismului victorios”, și de aceea numărul enorm de „dușmani” între participanți necesita explicații.
Comisia a prezentat dovezi că în perioada 1937 – 1938 (perioada culminantă a Marii Epurări) peste un milion și jumătate de persoane fuseseră arestate pentru „activități antisovietice”, dintre care peste 680.000 fuseseră executate.
În timp ce Hrușciov nu a ezitat să evidențieze defectele practicii staliniste în privința epurărilor din armată, partid și în conducerea țării în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost foarte atent să evite să critice politica de industrializare a lui Stalin și ideologia partidului comunist.
Când a discutat represiunile în masă, este de observat absența oricărui comentariu privind arestarea de cetățeni obișnuiți luați la întâmplare.
Această absență poate fi considerată intenționată, deoarece evenimente ca brutalitățile colectivizării serviseră intereselor partidului.
Hrușciov era încă un comunist convins, și a lăudat leninismul și ideologia comunistă în discursul său la fel de des cât a și condamnat acțiunile lui Stalin.
Stalin, spunea Hrușciov, a fost în primul rând victima efectului dăunător al cultului personalității, care, prin defectele sale, l-a transformat dintr-un element crucial al victoriilor lui Lenin într-un paranoic influențat de “dușmanul turbat al partidului nostru,” Beria.
În ciuda denunțării represiunilor politice, procesul de reabilitare a victimelor acestor represiuni a fost lent, deși eliberarea deținuților politici din lagăre a început la scurt timp după moartea lui Stalin.
Totuși, victimele Proceselor de la Moscova au fost absolvite de vină abia în 1988.
Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 22 aprilie 1870, Simbirsk, Imperiul Rus – d. 21 ianuarie 1924, Bolșie Gorki(d), RSFS Rusă, URSS) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin „Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto (Lenin în 1920) preluat de pe en.wikipedia.org
Despre cultul personalității și consecințele sale – Informații despre discurs
Hrușciov și-a început discursul, care a durat patru ore, puțin după miezul nopții.
La scurt timp după aceasta, rapoarte despre discurs au fost transmise în Occident de ziaristul John Rettie de la Reuters, care auzise de discurs de la Kostia Orlov cu câteva ore înainte ca Rettie să plece la Stockholm; astfel, discursul a fost prezentat în mass-media occidentală la începutul lui martie.
Rettie crede că informațiile i-au parvenit de la Hrușciov însuși printr-un intermediar.
Pe 5 martie 1956, Prezidiul Partidului a ordonat citirea raportului lui Hrușciov la ședințele tuturor organizațiilor partidului și ale Komsomol, cu invitații și pentru nemembri.
Astfel, conținutul raportului a devenit cunoscut pe scară largă în țară în 1956, iar numele de “discursul secret” este astfel nepotrivit.
Dar întregul text nu a fost publicat oficial până în 1989.
Este posibil, deși nu se poate demonstra, ca Mikoian și Hrușciov să fie în spatele acestor citiri interne, precum și de ajungerea informațiilor la Rettie prin Orlov; fiul lui Mikoian, Sergo, și fiul lui Hrușciov, Sergi, furnizează informații similare, nu însă demonstrabile, privind intențiile părinților lor.
Totuși, textul discursului a fost dezvăluit greu în țările din Europa de Est.
Nu a fost niciodată dezvăluit membrilor partidelor comuniste din Occident de către liderii acestora, și majoritatea comuniștilor occidentali au aflat detaliile textului doar după ce a fost publicată o copie a acestuia la jumătatea lui 1956 de către un ziar american.
Conținutul discursului a ajuns în Occident pe o rută sinuoasă.
Câteva copii ale discursului au fost trimise din ordinul Biroului Politic sovietic liderilor țărilor din Blocul de Est.
La scurt timp după ce discursul a fost răspândit, un ziarist polonez, Viktor Grayevsky, și-a vizitat prietena, Lucia Baranowski, care lucra ca secretară în biroul primului secretar al Partidului Comunist Polonez, Edward Ochab.
Pe biroul ei era o carte groasă cu legături roșii, pe coperta căreia scria: “Al XX-lea Congres al Partidului, discursul tovarășului Hrușciov.”
Grayevsky auzise zvonuri despre discurs și, ca ziarist, era interesat să-l citească.
Baranowski l-a lăsat să ia documentul acasă pentru a-l citi.
Grayevsky, care era evreu, și care călătorise recent în Israel să-și viziteze tatăl bolnav, s-a hotărât să emigreze.
După ce a citit discursul, l-a dus la Ambasada Israelului și l-a înmânat lui Yaakov Barmor care îl ajutase pe Grayevsky să meargă în Israel să-și vadă tatăl.
Barmor era un reprezentant al Șin Bet; el a fotografiat documentul și a trimis fotografiile în Israel.
În după amiaza zilei de 12 aprilie 1956, Shin Bet din Israel primise fotografiile.
Serviciile de informații israeliene și americane căzuseră de acord să colaboreze în probleme de securitate.
James Jesus Angleton era președintele serviciului de contraspionaj al CIA însărcinat cu legăturile clandestine cu serviciile de informații din Israel.
Fotografiile au ajuns la el, fiindu-i trimise de directorul Shin Betului, Amos Manor.
Pe 17 aprilie 1956, fotografiile ajunseră la directorul CIA Allen Dulles, care l-a informat urgent pe președintele american Dwight D. Eisenhower.
După ce a concluzionat că discursul este autentic, CIA l-a transmis în secret ziarului The New York Times la începutul lui iunie.
Iosif Vissarionovici Stalin, numele de familie originar: Djugașvili (născut: Ioseb Besarionis Dze Jugashvili. la 18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953, din tată gruzin și mamă osetină, a fost un comandant militar cu gradul suprem (sui generis) de Generalisim al Uniunii Sovietice, politician sovietic, a fost revoluționar bolșevic devenit după Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (serbată la 7 noiembrie) conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la deces. Din 1946 a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă și, în interpretarea lui Stalin, stalinism.- cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto (Stalin la Conferința de la Teheran, 1943) preluat de pe en.wikipedia.org
Despre cultul personalității și consecințele sale – Sumar
Structura de bază a discursului a fost după cum urmează:
- Repudierea cultului personalității lui Stalin;
- Citate din clasicii marxism-leninismului, care denunțau „cultul unui individ”;
- Testamentul lui Lenin și remarcile făcute de Nadejda Krupskaia despre caracterul lui Stalin;
- Înainte de Stalin, lupta cu troțkiștii era pur ideologică; Stalin a introdus noțiunea de „dușman al poporului” ca „artilerie grea”;
- Stalin a violat normele partidului privind conducerea colectivă;
- Represiunea majorității vechilor bolșevici și a delegaților de la al XVII-lea Congres al Partidului, majoritatea din care erau muncitori și erau membri ai Partidului Comunist dinainte de 1920. Din 1.966 de delegați, 1.108 au fost declarați „contrarevoluționari”, 848 au fost executați, și 98 din 139 de membri și candidați la Comitetul central au fost declarați „dușmani ai poporului”;
- După această represiune, Stalin a încetat să mai ia în considerație părerea colectivului;
- Sunt prezentate detaliat exemple de represiuni ale unor bolșevici importanți;
- Stalin a ordonat ca persecuțiile să se extindă: „NKVD și-a depășit planul cu patru ani”;
- A urmat practica falsificărilor, pentru a respecta “planul” la dușmani descoperiți;
- Exagerări ale rolului lui Stalin în al Doilea Război Mondial;
- Deportarea de popoare întregi;
- Complotul medicilor și Afacerea Mingrelian;
- Manifestări ale cultului personalității: cântece, nume de orașe;
- Versurile imnului național al Uniunii Sovietice (prima versiune, 1944–1953) care făcea referire la Stalin;
- Neacordarea Premiului Lenin din 1935, ceea ce urma să fie corectată pe loc de către Sovietul Suprem și Consiliul de Miniștri;
- Repudierea politicii promovării realismului socialist în literatură, denumită și jdanovism, care afecta operele literare
Nikita Hrușciov si Iosif Stalin in ianuarie 1936 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Despre cultul personalității și consecințele sale – Extrase
“După moartea lui Stalin Comitetul Central a început să implementeze o politică de explicare concisă și consistentă că este de nepermis și străin de spiritul marxism-leninismului să aduci slăvi unei persoane, să o transformi într-un supraom cu puteri supranaturale, asemenea celor ale unui zeu. Un astfel de om, chipurile, știe totul, vede totul, gândește pentru toată lumea, poate face orice, și nu poate greși.”
“Trebuie să luăm serios în considerație și să analizăm corect această chestiune ca să putem preveni posibilitatea repetării în orice formă a ceea ce s-a întâmplat în timpul vieții lui Stalin, … care a practicat violențe brutale, nu doar împotriva a tot ce i se opunea lui, dar și împotriva a tot ceea ce i se părea caracterului său capricios și despotic că este împotriva conceptelor lui. Stalin a acționat nu prin forța argumentelor, explicații și cooperare răbdătoare cu oamenii, ci impunându-și conceptele și cerând supunere absolută la părerea lui. Oricine se opunea acestor concepte sau încerca să-și prezinte punctul de vedere și corectitudinea poziției [sale] era sortit eliminării din colectivul de conducere și ulterior anihilării morale și fizice.”
“Stalin a inițiat conceptul de «dușman al poporului». Acest termen automat făcea inutil să se demonstreze greșelile ideologice ale unuia sau mai multor oameni angajați într-o controversă. Făcea posibilă recurgerea la cele mai crude represiuni, violând toate normele de legalitate revoluționară, împotriva oricui nu era în vreun fel de acord cu Stalin, împotriva celor care doar erau bănuiți de intenții ostile… În ansamblu, singura dovadă de vinovăție folosită, împotriva tuturor normelor științei legale din prezent, era «mărturisirea» acuzatului însuși. După cum au demonstrat anchetele ulterioare, «mărturisirile» se obțineau prin presiuni fizice împotriva acuzatului. Aceasta a condus la evidente violări ale legalității revoluționare și la faptul că mulți indivizi cu totul nevinovați… au devenit victime.”
“Vladimir Ilici a cerut tratarea fără cruțare a dușmanilor Revoluției și ai clasei muncitoare și, când a fost nevoie, a recurs fără milă la asemenea metode… Dar Lenin folosea aceste metode doar împotriva adevăraților dușmani de clasă [și] doar în cazurile cele mai necesare, când clasele exploatatoare încă mai existau și se opuneau viguros Revoluției… Stalin, pe de altă parte, a folosit metode extreme și represiuni în masă într-o vreme în care Revoluția era deja victorioasă, când statul sovietic se întărise, …când Partidul nostru era consolidat politic și se întărise atât numeric, cât și ideologic.”
“Multe mii de comuniști cinstiți și nevinovați au murit ca rezultat al acestei monstruoase falsificări de asemenea «cazuri» …ca rezultat al practicii de forțare a mărturisirilor false și a depozițiilor false. În același fel au fost fabricate «cazurile» împotriva muncitorilor eminenți din Partid și din stat — Kosior, Ciubar, Postîșev, Kosarev, și alții… S-a permis practica vicioasă de a ordona NKVD să pregătească liste de persoane… ale căror sentințe erau pregătite dinainte… Represiunile în masă au avut o influență negativă asupra stării moral-politice din Partid, au creat o situație de incertitudine, au contribuit la răspândirea de suspiciuni nesănătoase, și au semănat neîncrederea între comuniști.”
“În aceeași idee, să luăm de exemplu filmele noastre istorice și militare și unele creații literare. Ni se face rău când le vedem. Adevăratul lor obiectiv este propagarea temei laudei lui Stalin ca geniu militar. Să ne amintim de filmul Căderea Berlinului. Aici joacă doar Stalin. El dă ordinele într-o sală cu multe scaune goale. Doar un om se apropie de el să-i raporteze ceva — este Poskrebîșev, scutierul său loial. [râsete] Și unde este comanda militară? Unde este Biroul Politic? Unde este Guvernul? Ce fac toți, cu ce se ocupă? Nu este nimic despre ei în film. Stalin acționează pentru toată lumea, nu dă socoteală nimănui. Nu cere sfatul nimănui. Totul este prezentat poporului în lumină falsă. De ce? Pentru a-l încununa pe Stalin cu glorie– contrar faptelor și contrar adevărului istoric.”
“Cu atât mai monstruoase sunt acele acțiuni al căror inițiator a fost Stalin, încălcări grave ale celor mai elementare principii leniniste ale politicilor statului sovietic privind naționalitățile. Ne referim la deportările în masă ale unor întregi popoare din locurile lor de origine, împreună cu toți comuniștii și membrii Komsomol fără excepție… Astfel, la sfârșitul lui 1943, când deja avusese loc o schimbare a situației de pe front în favoarea Uniunii Sovietice, s-a luat și s-a executat o decizie de deportare a tuturor karahailor de pe pământurile pe care ei trăiau. În aceeași perioadă, la sfârșitul lui decembrie 1943, aceeași soartă le-a fost rezervată kalmîcilor din Republica Autonomă Kalmîkă. În martie 1944, toți cecenii și ingușii au fost deportați iar Republica Autonomă Ceceno-Ingușă a fost lichidată… Ucrainenii au evitat aceeași soartă doar pentru că erau prea mulți și nu exista un loc în care să fie deportați. Altfel, [Stalin] i-ar fi deportat și pe ei.” [râsete]
“Îmi amintesc primele zile în care conflictul dintre Uniunea Sovietică și Iugoslavia a început să fie escaladat artificial. Odată, când am venit de la Kiev la Moscova, am fost invitat să-l vizitez pe Stalin, care, arătându-mi o copie a unei scrisori recent trimisă lui Tito, m-a întrebat: «Ai citit asta?» Neașteptându-mi răspunsul, a continuat: «Am să dau din degetul mic — și n-o să mai fie Tito. O să cadă.» Am plătit scump pentru acest «dat din degetul mic». Această afirmație reflectă mania lui Stalin pentru grandoare, dar exact așa acționa el: «Am să dau din degetul mic și n-o să mai fie Kosior»; «Am să dau din degetul mic și n-o să mai fie Postîșev și Ciubar»; «Am să dau iarăși din degetul mic și or să dispară Voznesenski, Kuznețov și mulți alții». Dar asta nu s-a întâmplat cu Tito. Indiferent cât a dat Stalin, nu doar din degetul mic, ci din tot ce putea el să dea, Tito nu a căzut. De ce? Motivul a fost că, în acest caz de dezacord cu tovarășii iugoslavi, Tito avea în spatele lui un stat și un popor cu o educație serioasă în lupta pentru libertate și independență, un popor care își susține conducătorii. Vedeți la ce a condus mania lui Stalin pentru grandoare. A pierdut complet conștiința realității. Și-a demonstrat suspiciunea și aroganța nu doar în relațiile cu indivizii din cadrul URSS, ci și în relațiile cu alte partide sau popoare.”
“Trebuie să abolim cu hotărâre acest cult al individului, odată pentru totdeauna; trebuie să… ne întoarcem și să practicăm în toată munca noastră ideologică cele mai importante teze ale științei marxist-leniniste despre popor ca creator al istoriei și ca creator al întregului bine spiritual și material al omenirii… [Trebuie] să continuăm sistematic și consistent munca depusă de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din ultimii ani, o muncă caracterizată prin respectarea riguroasă, în toate organizațiile Partidului, de jos și până sus, a principiilor leniniste de conducere a Partidului… caracterizate prin practica pe scară largă a criticii și autocriticii. [Trebuie să] restaurăm complet principiile leniniste de democrație sovietică socialistă, exprimate în Constituția Uniunii Sovietice, să luptăm împotriva dorinței indivizilor de a abuza de puterea lor. Răul cauzat de acte împotriva legalității socialiste revoluționare care s-a adunat de-a lungul atâtor ani ca rezultat al influenței negative a cultului individului trebuie să fie corectat.”
Secretarul general Hruşciov vorbind înaintea celui de-al 20-lea Congres al PCUS din 1956 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Despre cultul personalității și consecințele sale – Consecințe
La 30 iunie 1956, Comitetul Central al PCUS a emis o rezoluție intitulată “Despre depășirea cultului individului și a consecințelor lui” care a slujit drept pronunțare publică și oficială a partidului despre epoca lui Stalin.
Scris sub îndrumarea lui Mihail Suslov, documentul nu menționa acuzațiile punctuale ale lui Hrușciov. „Plângându-se că cercurile politice occidentale exploatau dezvăluirea crimelor lui Stalin, rezoluția aducea un omagiu serviciilor [lui Stalin]” și era relativ rezervată în criticile aduse lui.
Discursul lui Hrușciov a fost urmat de o perioadă de liberalizare denumită Dezghețul lui Hrușciov, până pe la începutul anilor 1960.
În 1961, rămășițele lui Stalin au fost scoase din expoziția publică de la mausoleul lui Lenin și îngropate în necropola de la zidul Kremlinului.
Filosoful polonez Leszek Kołakowski l-a criticat pe Hrușciov în 1978 pentru că nu a analizat deloc sistemul peste care prezidase Stalin. „Stalin fusese pur și simplu un criminal și un maniac, care era personal de vină pentru toate necazurile și nenorocirile națiunii. Despre cum și în ce condiții sociale a putut un paranoic însetat de sânge să exercite timp de douăzeci și cinci de ani putere despotică nelimitată asupra unei țări de două sute de milioane de locuitori, care în toată acea perioadă fusese binecuvântată cu cel mai progresist și democratic sistem de guvernare din istoria omenirii – despre această enigmă discursul nu oferea nicio idee. Tot ce era sigur era că sistemul sovietic și partidul însuși rămăseseră de o puritate impecabilă și nu purtau nicio responsabilitate pentru atrocitățile tiranului.”
Istoricii revizioniști occidentali tind și ei să aibă o atitudine oarecum critică față de discurs. J. Arch Getty comenta în 1985 că „dezvăluirile lui Hrușciov… erau aproape în întregime în folosul lui. Este greu de evitat impresia că dezvăluirile aveau un scop politic în lupta lui Hrușciov cu Molotov, Malenkov și Kaganovici.”
Istoricul Robert W. Thurston afirma, similar, în 1996 că Hrușciov „a avut multe de câștigat din atacurile lansate împotriva predecesorului său” și că nici atacurile la adresa lui Beria și nici afirmațiile despre implicarea lui Stalin în moartea lui Kirov nu au baze deosebit de solide.
O carte din 2011 intitulată Hrușciov a mințit scrisă de autorul american pro-stalinist Grover Furr prezintă o viziune și mai negativă asupra discursului, disecând direct discursul însuși.
Conform lui Furr, toate cele 61 de afirmații din discursul lui Hrușciov „cu o excepție minoră” sunt „demonstrabil false”.
Cartea lui Furr a fost și ea însă criticată dur pentru că nu-și demonstrează adecvat afirmațiile.
Grover Furr a răspuns criticilor, fără însă a aborda acuzațiile punctuale ce i se aduceau.
Istoricul Geoffrey Roberts a afirmat în 2006 despre discursul lui Hrușciov că devenise „unul dintre textele-cheie ale istoriografiei occidentale a epocii Stalin. Dar mulți istorici occidentali erau sceptici față de eforturile lui Hrușciov de a pune toată vina pentru crimele comuniste din trecut în spinarea lui Stalin”.
Lavrenti Pavlovici Beria (n. 17/29 martie 1899, Merkheuli, viceregatul Caucazului, Imperiul Rus – d. 23 decembrie 1953, Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un politician și mareșal, ministrul afacerilor interne (din 1938 -NKVD, apoi din 1941 al NKVD și NKGB unificate), însărcinat cu serviciile de securitate și represiune în regimul sovietic, unul din principalii responsabili ai epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele sale finale. I se atribuie și organizarea masacrului de la Katyn, în cursul căruia au fost asasinați aproximativ 22.000 de ofițeri și intelectuali polonezi. După moartea lui Stalin, ca prim-viceprim-ministru, a fost promotorul unor anumite măsuri de liberalizare și reformă. În iunie 1953 a fost arestat de colegii săi din conducerea partidului și, acuzat de mai multe crime, a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare pe 23 decembrie 1953 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imagini prezentate la dubla expozitia intitulata “Rusaliile Negre: Deportarea in Baragan — Memoria ca forma de justitie.” In poza de fata este surprins transportul apei in Valea Viilor, 1952.”
Deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, care a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației dintr-o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito și, odată efectuat acest „transfer de amploare de dislocare”, a continuat prin condamnarea la muncă silnică a cetățenilor socotiți de regim ca fiind „nesiguri” sau „dușmani”.
Primul val de deportați provenea din spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații din primul val au fost autorizați să se întoarcă pe meleagurile lor natale, dar nu și-au mai putut recăpăta casele.
Bărăganul ca zonă de deportare între 1950 și 1989 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Premise
În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București.
Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept “elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:
Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.
Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată.
Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.
Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, “igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor.
În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști.
Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.
Cronologia evenimentelor
În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945.
Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.
Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case.
Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).
Conform studiului „Deportații în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:
- 19.034 chiaburi și cârciumari
- 8.447 basarabeni
- 3.557 macedonieni
- 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
- 1.330 cetățeni străini
- 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
- 1.054 titoiști
- 731 dușmani ai regimului socialist
- 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
- 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă
- 341 criminali deținuți
- 257 germani
- 162 foști moșieri și industriași
Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis “Republica Populară Română“, fiind astfel obligată să respecte, cel puțin formal, drepturile omului. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956.
În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.
În 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“, care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“.
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, dată în completarea H.C.M. nr. 337/1954, preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu și celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democrație populară.
În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele fărădelegilor au fost șterse.
După ce ani de zile nu s-a mai vorbit oficial despre aceste fărădelegi, abia în 1972 Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept “măsuri greșite” care au adus daune “politicii naționale” a partidului.
Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.
În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.
O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp.
Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie – mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.
Ileana MATEESCU, deportată la vârsta de 5 luni împreună cu familia (mama, tata şi fratele mai mare) din Gârdoaia (jud. Mehedinţi) în Rubla (jud. Brăila).
Ecaterina UZUN, deportată la vârsta de 7 ani împreună cu familia din Denta (jud. Timiş) în Lăteşti (jud. Ialomiţa).
Aurel NICHIFOREANU, din Bucovina de Nord. Refugiat în 1945, este deportat la vârsta de 12 ani împreună cu familia din Şandra (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).
Ţvetco MIHAILOV, deportat la vârsta de 4 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora mai mică) din Saravale (jud. Timiş) în Bumbăcari (jud. Galaţi).
Gheorghe COTORBAI, deportat la vârsta de 6 ani împreună cu familia din Becicherecu Mic (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).
Aurel SOCOLESCU, din Cernăuţi. Refugiat în Banat, în 1944, este deportat la vârsta de 15 ani împreună cu familia din Şandra (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).
Victor RUSU, deportat la vârsta de 9 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora) din Balta Verde (jud. Mehedinţi) în Movila Gâldăului (jud. Constanţa).
Velica BAICU, deportată împreună cu familia (mama, tata, fratele în vârstă de 1 an, bunica şi străbunica) din Variaş (jud. Timiş) în Feteştii Noi (jud. Constanţa).
Nu pot să spun că am avut copilărie. Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. Mici de tot fiind, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să-i fiu doică, deşi aveam un pic mai mult de doi ani.
Toată distracţia noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră… şi inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită. Găseam noi posibilităţi să ne jucăm fără jucării. Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea soarelui.
Pe câmpul ăla, cu soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiş, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo. Fiecare ce-şi închipuia… (Ileana Mateescu, AIOCIMS 3092; Rep. Andreea Cârstea; 21 iul. 2008)
Ne jucam împreună, ca orice copil din lumea asta. Atât că n-am avut jucării, ne jucam cu te miri ce, fugeam după ciulini… (Ecaterina Uzun, AIOCIMS 2060; Rep. Cristina Mincu; 13 mar. 2005)
Acolo în grădină pliveam ceapă, usturoi, scoteam arpagic. Eram câteva sute de copii şi ne duceam să muncim sub soarele arzător, la 35°, în loc să fi stat să ne bucurăm de copilărie.
Mergeam şi ne dădeau mâncare, dimineaţa: un sfert de pâine neagră (100 gr.) şi o ceaşcă de cafea “Menado”, care era făcută din cereale, şi la prânz primeam o farfurie de fasole, cu un castravete d-ăla mare, cu seminţe. (Aurel Nichiforeanu, AIOCIMS 2021; Rep. Oana Şerban; 12 mar. 2005)
Îmi aduc aminte noi copiii am stat la coadă lângă o baracă de scânduri ca să primim o cană cu lapte. Eu fiind mai micuţ mă strecuram să primesc de două ori lapte şi pentru sora mea.
Aduceam laptele la mama şi bucuros îi spuneam cum l-am păcălit şi de data asta pe nenea care împarte laptele, că adesea nu aveam lapte. (Ţvetco Mihailov,în Miodrag Milin, Ljubomir Stepanov, „Sârbii din România în Golgota Bărăganului”)
Aspect din timpul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia (Bucureşti, 4-6 iulie 1966 – Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” - Cota: 158/1966)
Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO (care a fost fondată în 1949).
Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest „remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Londra și Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov (1) în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955.
Nikita Hrușciov (1) In Vienna 1961- foto preluat de pe en.wikipedia.org
Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.
Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Membri
- Albania Republica Populară Albaneză 1955–1968; retrasă oficial din Pact
din cauza diferenţelor ideologice.
- Cehoslovacia Republica Socialistă Cehoslovacă 1955–1991
- Polonia Republica Populară Polonă 1955–1991
- Germania de Est Republica Democrată Germană 1956–1990
- România Republica Populară Română/Republica Socialistă România 1955–1991
- Ungaria Republica Populară Ungară 1955–1991
- Bulgaria Republica Populară Bulgară 1955–1991
- Uniunea Sovietică Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste 1955–1991
Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Statele membre ale Tratatului de la Varșovia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Toate statele comuniste ale Europei Răsăritene au semnat acest pact, (cu excepţia Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varşovia şi-au luat angajamentul să se apere unii pe alţii, dacă unul sau mai mulţi dintre ei erau atacaţi.
Tratatul declara de asemenea că semnatarii îşi bazau relaţiile pe principiul neintervenţiei în afacerile interne şi pe respectul suveraniţăţii şi independenţei naţionale – până la urmă, aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervenţiilor din Ungaria – (1956) şi Cehoslovacia – (1968).
Albania a încetat să mai fie membru activ al alianţei în 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietice, criză în care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras în mod oficial din Pact în 1968.
Istoric
După terminarea oficială a celui de-al doilea război mondial, în conformitate cu discursul lui W. Churchill (prim ministru al Regatului Unit la acea dată), de la Fulton, s-a declanşat Războiul rece şi a apărut conceptul de cortină de fier.
Urmare a politicii consecvente de apărare a sistemului economic şi politic (implicit a intereslor economice ale marelui capital din lumea occidentală) trupele germane, în calitate de “prizonieri”, aflate pe teritoriul Germaniei de Vest au fost reînarmate şi au constituit baza viitorului “Bundeswehr” – armata regulată a R.F.G.
Cortina de fier – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe fondul evenimentelor din 1948 din Cehoslovacia (expulzări ale etnicilor germani, alegeri, reconstrucţie economică) apare infiltrarea agenţilor serviciilor speciale ale S.U.A. şi Marii Britanii cu rol de “agitatori”.
Existând cauza, trupele sovietice nu părăsesc Europa Centrală şi de Est cucerită-eliberată, staţionând pe teritoriul mai multor state. Aflate pe linia de demarcaţie dintre cele două blocuri foste aliate, armata sovietică nu a plecat din Ungaria decât după dizolvarea Tratatului de la Varşovia.
Tancuri sovietice pe străzile Budapestei, 31 octombrie 1956 – foto: FORTEPAN / Nagy Gyula (preluat de pe: rfi.ro)
În timpul revoluţiei maghiare din 1956, guvernul ungar s-a împărţit în două facţiuni, una condusă de Imre Nagy iar alta condusă de János Kádár.
Pentru a ajuta la scăderea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras parţial (şi-au redus numărul) din Ungaria pe durata disputelor interne.
Când facţiunea lui Imre Nagy a declarat că Ungaria s-a retras din alianţă iar partizanii săi au atacat unităţile militare -garnizoanele armatei sovietice a urmat replica iar militarii Tratatului de la Varşovia au reintrat în ţară în octombrie 1956 la cererea lui János Kádár şi a facţiunii sale, iar rezistenţa (impropriu spus dacă trupele sovietice ar fi părăsit vreodată Ungaria) maghiară (parţial sprijinită moral, militar şi mai ales financiariar de către N.A.T.O.) a fost înfrântă în două săptămâni.
Tancuri sovietice la Budapesta (noiembrie 1956) foto: culturadesambata.ro
Forţele Tratatului (Pactului) de la Varşovia au fost folosite şi în luna august 1968, după declararea-declanşarea evenimentelor interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor puse în practică de guvernul lui Alexander Dubček.
Şeful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul Locotenent Vaclav Prchlik, denunţase deja, într-o conferinţă de presă televizată, Tratatul de la Varşovia ca pe o alianţă inegală şi declarase că armata cehoslovacă era pregătită să apere, prin luptă dacă era necesar, suveranitatea ţării.
Pe 20 august 1968, o forţă constituită din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat în Cehoslovacia sprijinită şi de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze. România a fost contra intervenţiei şi în consecinţă a refuzat să contribuie cu trupe.
Primăvara de la Praga (1968) – Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Această interventie a fost explicată de Doctrina Brejnev care afirma că: “Atunci când forţe care sunt ostile socialismului încearcă să deturneze către capitalism dezvoltarea unor ţari socialiste, acest fapt nu devine numai o problemă a ţării în discuţie, dar şi o problemă şi o preocupare a tuturor ţărilor socialiste.”
În mod implicit, acestă doctrină rezerva chiar conducerii Uniunii Sovietice dreptul de a defini “socialismul” şi “capitalismul” în conformitate cu propriile interese.
După invazia Cehoslovaciei, Albania s-a retras în mod formal din Pactul de la Varşovia, deşi această ţară încetase să mai sprijine pactul încă din 1962.
Conducătorul României, Nicolae Ceauşescu, a denunţat invazia atât ca pe o violare a legilor internaţionale, cât şi ca pe o încălcare a principiilor de neintervenţie mutuală în afacerile interne, spunând că autoapărarea colectivă împotriva agresiunii externe era singura misiune autorizată a Pactului de la Varşovia.
Alexander Dubcek (în primul rând, față stânga), în 1968, într-o vizită în România. În mijloc se află Ludvík Svoboda, precum și Nicolae Ceaușescu (dreapta față). Nicolae Ceaușescu a devenit celebru pentru că a condamnat vehement invazia din Cehoslovacia a Pactului de la Varșovia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
NATO şi Pactul de la Varşovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părţi în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioadă, a propus aşa-numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată iar ţările din Europa Răsăriteană erau îndreptăţite să facă ceea ce doreau.
Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forţa pentru a controla Pactul de la Varşovia, au început să apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989.
Noile guverne din ţările din Europa Răsăriteană au început să fie din ce în ce mai puţin interesate de menţinerea Pactului de la Varşovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au anunţat că se vor retrage din organizaţia militară până la 1 iulie al aceluiaşi an.
Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în februarie şi era clar că pactul era practic mort. Pactul de la Varşovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.
Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Cele mai importante figuri ale Pactului de la Varşovia la o întrunire în Bucureşti (07.07.1989) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Participarea delegației române la semnarea actului oficial de dizolvare a Tratatului de la Varșovia – foto preluat de pe www1.agerpres.ro
Evoluţia Statelor foste membre ale Pactului de la Varşovia
Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varşovia: Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au aderat la NATO. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia s-au alăturăt şi ele Alianţei Nord-Atlantice în martie 2004.
Accession Ceremony for the Seven New NATO Members – NATO Secretary General’s joint news conference with Foreign Ministers of the seven new members (2 April 2004) Solomon Passy, Minister of Foreign Affairs, Bulgaria Antanas Valionis, Minister of Foreign Affairs, Lithuania Dimitrij Rupel, Minister of Foreign Affairs, Slovenia Kristiina Ojuland, Minister of Foreign Affairs, Estonia NATO Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer Mircea Dan Geoana, Minister of Foreign Affairs, Romania Rihards Piks, Minister of Foreign Affairs, Latvia Eduard Kukan, Minister of Foreign Affairs, Slovakia – foto credit nato.int
(1) Nikita Sergheevici Hrușciov (n. 3/15 aprilie 1894, Kalinovka, Gubernia Kursk, Imperiul Rus – d. 11 septembrie 1971, Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un om politic rus care a condus Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece.
A ocupat funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între 1953 și 1964, și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964.
Hrușciov a rămas în istorie pentru destalinizarea Uniunii Sovietice, pentru susținerea primelor progrese ale programului spațial sovietic și pentru mai multe reforme de un relativ liberalism în unele arii ale politicii interne.
Colegii de partid l-au înlăturat de la putere în 1964, înlocuindu-l cu Leonid Brejnev ca secretar general al PCUS și cu Alexei Kosîghin ca premier.
The Communist Party’s National Conference of October 1945. Pictured, left to right: Vasile Luca, Constantin Pîrvulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Florica Bagdasar and Gheorghe Vasilichi
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol (în curs de actualizare) preluat de pe ro.wikipedia.org
Partidul Comunist Român
Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. În România interbelică PCR a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.
Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România de după Actul de la 23 august 1944, la care a participat ca parte din Blocul Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.
Între 1947 și 1989 PCR a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.
„Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” – Keith Hitchins
Înființarea
În mai 1921 aripa de extremă stângă a PSDR, profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR).
Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au numărat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani.
În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor.
Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a.
În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.
Răscoala de la Tatarbunar** - Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) – foto: ro.wikipedia.org
Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament.
Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi.
Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis.
Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist etc.).
Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939
Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Kominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști.
Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane. Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT.
Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici”. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu.
Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 – distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%).
Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker
Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944
Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian.
După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste.
Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, denumire care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea cca. 1000 de membri si a avut o politica trădătoare şi antinaţională.
Primul punct al Statutului prevedea că: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.”
Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.
Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
Partidului Comunist din România, total subordonat Rusiei şi indeplinind planurile Rusie bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.
Cu exeptia primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toşi ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.
Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971
Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
1919 – 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României
Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice -, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.
Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.
De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.
Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul „Baronul”, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.
Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.
Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.
Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
Sursa: Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29 .
cititi mai mult despre Partidul Comunist Român si pe en.wikipedia.org
* Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă.
În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu “â” a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor.
** Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”.
Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate.
Incidentul de la Berna a fost reprezentat de o scurtă ocupare a legației României Populare din Berna, Elveția, de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist. Evenimentul s-a petrecut între 14 – 16 februarie 1955.
Istoric
Atacul a fost plănuit de Oliviu Beldeanu. Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 februarie 1924, în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.
După al doilea război mondial, Beldeanu s-a alăturat mișcării anticomuniste românești. În 1949 a reușit să fugă din țară prin Republica Populară Federativă Iugoslavia, pentru a se reîntoarce după numai câteva luni, după cum se spune, ca agent al UDBA (serviciile iugoslvave de securitate). Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.
În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. În 1951, Beldeanu a ajuns în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.
În 1954, Beldeanu a început să pregătească asaltul asupra legației României: el a călătorit de mai multe ori în Elveția, a făcut rost de armele și sculele de care considera că va avea nevoie și a organizat ședințe de antrenament cu ceilalți membri ai grupului, (Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină).
În dimineața zilei de 15 februarie 1955, grupul s-a deplasat de la Konstanz la Berna, iar doi dintre membrii săi au intrat în apartamentul șoferului legației, unde au găsit-o numai pe soția acestuia. După aceasta, membrii grupului au trecut la cercetarea discretă a documentelor din ambasadă.
Atașatul Miron, secretarul Sandru și “șoferul” Șețu s-au deplasat în după amiaza zilei de 14 februarie 1955 la Zürich pentru a prelua curierul diplomatic, sosit din România cu trenul Arlberg-Express. Acești funcționari ai legației s-au întors la Berna la 15 februarie, oraele 01:30. Șandru, Miron și Șețu au remis curierul diplomatic însărcinatului cu afaceri al RPR, Stoffel.
Zece minute mai târziu, secretarul Șandru s-a reîntors la apartamentul său de la reprezentanța comercială a RPR (din Brunnadernstrasse), însoțit de “șoferul” Șețu, după care acesta a revenit apoi singur la sediul legației (Schlösslistrasse), pe la ora două dimineața. Atunci, “șoferul” Aurel Șețu, (presupus agent al Securității) a fost somat de Stan Codrescu, de santinelă în acel moment împreună cu Ochiu; el nu a răspuns somației.
Apoi, s-a reîntors spre mașina (Buick) parcată în curtea legației, moment în care Codrescu a deschis focul. Nu se știe din ce motive, rănitul a ajuns la spital numai șase ore mai târziu, când nu s-a mai putut face nimic pentru el. A murit la Inselspital din Berna în jurul orei 10. După focurile de armă, o parte din funcționarii legației au reușit să fugă din clădire.
A fost anunțată poliția elvețiană, clădirea legației fiind încercuită, dar nu s-a declanșat nicio intervenție în forță. Grupul atacatorilor a cerut eliberarea din închisoare a mai multor personalități române (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu).
În noaptea de 15-16 februarie, Dumitru Ochiu a părăsit clădirea ambasadei, ducând cu el un număr de documente diplomatice, dar a fost imediat arestat de poliția elvețiană. După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.
Apoi, poliția elvețiană a restituit imediat documentele furate. De aceea s-au născut zvonuri despre conținutul acestora. Agenția de presă “Globe Press” a susținut că Aurel Șețu era de fapt capul legației și un ofițer înalt al Securității și că documentele furate erau mesaje cifrate pentru Moscova. Însă, după cum poliția din Berna a reușit să demonstreze, informațiile acelea au fost născocite de un refugiat cehoslovac.
Motivele acțiunii
În conformitate cu afirmațiile organizatorilor, atacul avea ca scop să atragă atenția autorităților din occident asupra abuzurilor, nedreptății și violării drepturilor omului comise de autoritățile comuniste române, dar și asupra activităților de spionaj ale membrilor ambasadei române din Elveția.
Guvernul român din acele vremuri a acuzat structurile Gărzii de Fier și pe Horia Sima, dar și agențiile de informații ale statelor occidentale pentru punerea la cale, cu complicitatea autorităților elvețiene, a unui complot antiromânesc de factură fascistă.
Unii istorici au sugerat că grupul a acționat într-adevăr în folosul unui serviciu străin de informații, care dorea să găsească documente legate în mod special de programul de parașutare a agenților români sub acoperire în țările din blocul răsăritean.
Urmări
Membrii grupului au fost judecați la Berna și au primit pedepse relativ ușoare: Oliviu Beldeanu, 4 ani de închisoare, (avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957) Stan Codrescu (care a deschis focul asupra asa-zisului șofer Aurel Șețu întrucât acesta nu a vrut să se supună somației sale) și Ion Chirilă au primit 3 ani și 6 luni de închisoare, iar Dumitru Ochiu numai 1 an și patru luni.
În România, au fost organizate proteste publice în mai multe orașe, iar, cu ocazia înmormântării lui Aurel Șețu, s-au ținut întâlniri comemorative.
Regimul comunist român nu a vrut să lase atacul asupra legației din Berna nepedepsit. Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea:
„Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.
Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.
Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior.
Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.
cititi mai mult despre Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955) si pe www.historia.ro
Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989)
Revoluţia Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii desfăşurate în România, între 14 şi 25 decembrie 1989, care au dus la căderea preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi la sfârşitul regimului comunist din România. Demonstraţiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu. Înainte de revoluţia română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod paşnic la democraţie;
România a fost singura ţară din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care conducătorii comunişti au fost executaţi.În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist.
14 decembrie
La Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă. Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze.
15 decembrie
La Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de organele de Securitate.
16 decembrie
La Timişoara, încă de dimineaţă, cateva sute de simpatizanti ai pastorului reformat maghiar Tokes Laszlo au aprins lumanari si s-au rugat in preajma bisericii reformate. Oamenii au protestat astfel impotriva hotararii judecatoresti, in baza careia pastorul urma sa fie evacuat din Timisoara. Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”
Timişoreni în faţa casei lui László Tőkés în seara zilei de 16 decembrie 1989 – foto: timpul.md
Ei au cerut primarului un document scris de anulare a ordinului de evacuare din oraş a pastorului. În jurul orei 15, s-a format o delegaţie care să meargă la primărie, să vadă ordinul scris. În loc să rezolve cererea, autorităţile i-au ameninţat pe oameni că, dacă nu vor elibera Piaţa Mare în două ore, vor fi împrăştiaţi cu tunuri cu apă. Chiar şi Laszlo Tokes i-a sfătuit pe oameni să plece acasă. Timişorenii au început să scandeze lozinci, un tânăr a oprit un tramvai şi a strigat „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate. Jos Ceauşescu!”
Circulaţia a fost întreruptă de cele câteva mii de persoane care se strânseseră în centrul oraşului. Se striga „Libertate, dreptate”, se cânta „Deşteaptă-te, române” şi s-a jucat Hora Unirii. Acesta a fost, spun martorii, momentul declanşării Revoluţiei Române. Coloanele s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean al PCR, bine păzit de trupele Ministerului de Interne. Oficialităţile locale hotărâseră, în şedinţă, să mobilizeze toate forţele, pentru a-i îndepărta pe manifestanţi, şi chiar să ceară ajutor la Bucureşti. Oamenii au fost întâmpinaţi cu jeturi de apă, cu gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. S-au făcut primele arestări, iar timişorenii s-au regrupat în faţa Catedralei, unde se simţeau mai protejaţi.
Forţele de ordine şterg imediat urmele atacului asupra Comitetului Judeţean şi apoi atacă manifestanţii, de mai multe ori, în diferite locuri din oraş. Protestatarilor li se alătură studenţii şi sindicatele. A fost momentul în care protestul a devenit unul social. Oamenii au spart vitrinele magazinelor şi au dat foc cărţilor lui Ceauşescu, au distrus lozincile „Epocii de aur” de pe stradă. Seara de 16 decembrie 1989 a fost seara Revoluţiei de la Timişoara.
Mulţimea a reuşit să pună stăpânire pe centrul oraşului. Peste tot se auzeau strigăte şi îndemnuri. 16 decembrie 1989 a fost, pentru timişoreni, un fel de miracol, cel al trecerii de la o măruntă nemulţumire locală, a evacuării unui pastor, la frenezia colectivă a rezolvărilor radicale. Până după miezul nopţii, au loc adevărate lupte de stradă.
Pastorul Laszlo Tokes a fost arestat şi bătut, dar combatanţii şi-au părăsit poziţiile spre dimineaţă. Cu promisiunea, însă, că vor continua protestul şi a doua zi, pe 17 decembrie. În acea noapte, timişorenii au primit un mesaj de împăcare de la autorităţi – caloriferele erau fierbinţi, iar la robinete curgea apă caldă.
In zilele care au venit, au avut loc ciocniri intre fortele de ordine si manifestanti si mai multe persoane au fost ucise. Protestele de la Timisoara au dat startul revolutiei anticomuniste din Romania.
La Bucureşti, generalul Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc.
17 decembrie 1989
În Timișoara, la ordinele lui Ceaușescu, se trage în manifestanți, din Piața Libertății până la Operă, în zona Podului Decebal, pe Calea Lipovei. Tab–urile blochează intrările în oraș, elicopterele efectuează zboruri de supraveghere.
Decembrie 1989 – foto-Constantin-Duma (preluat de pe: timpolis.ro)
In noaptea de 16 spre 17 decembrie a fost executat ordinul de evacuare din Timisoara al pastorului Tokes. Pe parcursul intregii zile au avut loc ciocniri intre fortele de ordine si manifestanti. Militarii au fost huiduiti si loviti cu pietre, protestatarii atacand sediul PCR. La Bucuresti, Ceausescu a hotarat, in cadrul unei sedinte a CPEx, folosirea fortei armate la Timisoara.
Ion Coman, secretar CC al PCR, a fost numit comandant unic pentru Timisoara, membri din conducerea partidului, armatei si securitatii fiind trimisi in acest oras. In urma unei teleconferinte organizata de Ceausescu cu activul de partid si de stat din toate judetele tarii, factorii de raspundere au ordonat fortelor de ordine sa traga in manifestantii de la Timisoara. Au inceput lupte de strada soldate cu morti si raniti, peste 60 de oameni pierzandu-si viata. Timisoara a fost izolata, caile de acces in oras fiind blocate.
18 decembrie 1989
Ca urmare a protestelor izbucnite la Timisoara, Romania a inchis frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS si Bulgaria. La Timisoara a fost instituita starea de necesitate, primarul Petre Mot anuntand acest lucru in cadrul unei sedinte cu activul de partid. In oras a fost interzisa circulatia grupurilor de peste 2 persoane, trecatorii fiind legitimati iar cei suspecti retinuti.
In 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se tragă în protestatarii anticomunişti din Timişoara, fiind înregistraţi primii morţi căzuţi pentru libertate. Ceauşescu a convocat şedinţa Comitetului Politic Executiv, unde înalţii demnitari au fost cu toţii de acord să tragă în demonstranţii de la Timişoara cu muniţie de război.
După atacarea sediului Partidului Comunist Român, Ministrul Apărării de atunci, generalul Vasile Milea, a anunţat Bucureştiul că judeţul Timiş este în stare de necesitate şi cere intervenţia în forţă a armatei. Conform martorilor, în jurul orei 16 se trage primul foc de armă asupra manifestanţilor strânşi în Piaţa Libertăţii.
În acest timp, la Bucureşti, cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu acuză autorităţile locale că n-au reuşit să reprime protestul încă din prima zi. La Timişoara sosesc după-amiază 11 ofiţeri superiori din conducerea Miliţiei, Securităţii şi Armatei, toţi sub comanda lui Ion Coman, secretarul Comitetului Central al PCR. Este declanşată operaţiunea Radu cel Frumos, ce cuprinde acţiuni specifice stării de război.
Fara sa tina seama de interdictii, un grup de aproximativ 30 de tineri s-a adunat in fata Catedralei unde a desfasurat un steag tricolor fara stema si au aprins lumanari. S-a cantat “Desteapta-te, romane”. Fortele de ordine au deschis focul in plin, cativa manifestanti reusind sa fuga, dar cei mai multi au fost ucisi sau raniti.
După ora 20, oraşul devine un adevărat infern. De la Piaţa Libertăţii până la Operă, pe Calea lipovei şi Calea Girocului, se trage în plin. Taburile blochează intrările în oraş şi toată noaptea se aud numai împuşcături. 59 de timişoreni au murit atunci, câteva sute au fost răniţi. 40 de cadavre au fost transportate şi incinerate în Bucureşti pentru a şterge urmele.
Represaliile nu au reuşit însă decât să îi îndârjească pe timişoreni, care au continuat să iasă în stradă şi zilele următoare. Ziua de 17 decembrie a fost declarată zi de doliu printr-o decizie a Consiliului Local Timişoara. Astfel toate instituţiile din oraş au arborat drapelul României în bernă sau alăturat unei panglici negre de doliu. Din statisticile oficiale rezulta ca la Spitalul Judetean din Timisoara se aflau, la 18 decembrie, 58 de cadrave si 240 de raniti.
19 decembrie 1989
La Timisoara, aflata in plina revolutie, a sosit o delegatie la nivel inalt condusa de primul ministru Constantin Dascalescu si de ministrul Justitiei, Emil Bobu, cu scopul de a linisti spiritele in localitate. Reprezentantii conducerii comuniste de la Bucuresti, prim-secretarul judetean Radu Balan si generalul Stefan Gusa, nu au reusit sa ii convinga pe timisoreni sa renunte la protest.
De la primele ore ale dimineţii, muncitorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă şi li s-au alăturat protestatarilor aflaţi de patru zile în stradă. La scurt timp, toate celelalte întreprinderi timişorene intrau în grevă generală. S-a tras din nou în mulţime. Forţele de ordine au blocat porţile şi au încercuit principale întreprinderi din oraş. Timişoara era împânzită de trupe de securitate, care au deschis focul asupra celor care s-au apropiat de porţile întreprinderilor.
S-au înregistrat morţi şi răniţi şi s-au făcut numeroase arestări. În Piaţa Operei s-au strâns peste 10 mii de oameni. Au venit şi cei care îşi căutau la morgă şi în spitale copiii ori părinţii care nu mai apăruseră de două zile. Între timp, la ordinul Elenei Ceauşescu, 40 de cadavre au fost transportate la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. Operatiunea „Trandafirul” a fost finalizată în noaptea de 19 spre 20 decembrie când cele 40 de trupuri au fost incinerate, iar cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal, în zona Popeşti-Leordeni.
Pe parcursul zilei au avut loc cateva ciocniri intre muncitori si fortele militare in diferite parti ale orasului, ciocniri in cursul carora s-au folosit armele de foc. In aceeasi zi, la Timisoara protestatarii au înfiinţat Frontul Democratic Român, prima structură revoluţionară înainte de căderea lui Ceauşescu.
20 decembrie 1989
Revolutia romana de la Timisoara a luat proportii, manifestantii cerand demisia dictatorului Ceasusescu. Centrul orasului a fost ocupat de coloane impresionante de muncitori. Protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”.
În balconul Operei a urcat, alaturi de liderii protestatarilor, si primarul orasului de pe Bega caruia i s-a inmanat lista cu revendicarile multimii: eliberarea arestatilor, redarea cadavrelor familiilor care le revendicau, demisia lui Nicolae Ceausescu, circulatia libera a ideilor. În foaierul Operei din Timişoara a avut loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR) organizatie care trebuia sa organizeze rezistenta si care il avea ca presedinte pe Lorin Fortuna, ca vicepresedinte pe Ioan Chis si ca secretar pe Claudiu Iordache.
În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere.
Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente). Primul ministru, Constantin Dascalescu, a facut cateva promisiuni, dar a declarat ca revendicarile majore, ca demisia lui Ceausescu si a guvernului, vor trebui sa astepte intoarcerea din Iran a presedintelui.
Negocierile s-au incheiat fara rezultat, cu putin inainte de ora 19.00. La scurt timp dupa aceea, primul ministru a plecat cu avionul la Bucuresti. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta.
Timisoara, decembrie 1989 – foto: timisoaraexpress.ro
Reîntors in tara dupa vizita din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. Nicolae Ceausescu a emis, in seara zilei, un decret prezidential pentru constituirea starii de necesitate pe teritoriul judetului Timis, ca urmare a “gravei incalcari a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism si de distrugere a unor bunuri obstesti”, care intră în vigoare de la ora 23:00.
Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În aceeasi seara, dictatorul comunist a prezentat o declaratie, transmisa in direct la radio si televiziune, in care a spus ca evenimentele de la Timisoara sunt opera unor “huligani” si a unor “grupuri fasciste si antinationaliste”.
În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii.
21 decembrie 1989
La Bucuresti, în actuala “Piață a Revoluției“, presedintele Nicolae Ceausescu a convocat un mare miting in sprijinul pozitiei sale fata de evenimentele de la Timisoara. Aflat in balconul C.C. al PCR, Nicolae Ceausescu a inceput sa le vorbeasca muncitorilor adunati in piata. Mitingul se transmitea in direct la radio si televiziune. La un moment dat, in timpul discursului lui Ceausescu, din multime, pe lângă lozincile cunoscute, se fac auzite fluierături, huiduieli, si tipete, iar transmisiunea a fost intrerupta. Începutul Revoluției la București.
A fost reluata pentru scurta vreme, timp in care romanii au putut vedea cum sotii Ceausescu incearca cu disperare sa tempereze multimea. Mitingul devenise deja unul anticomunist, iar multimea stransa in piata a rupt cordoanele fortelor de ordine. Pe tot parcursul zilei, multi oameni, in general tineri, au manifestat impotriva regimului. In Piata Romana si la Sala Dalles, fortele de ordine au operat arestari si au tras in manifestanti. Sute de persoane s-au regrupat la Universitate unde au ridicat baricade, care in cursul noptii au fost sparte cu tancurile, manifestantii fiind imprastiati ori arestati.
În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989 Comitetul Municipal PCR hotărăşte organizarea la Bucureşti, în Piaţa Republicii (Piaţa Palatului) din faţa sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a unui mare ”miting popular” care să condamne ”acţiunile huliganice” de la Timişoara, se arată în lucrarea ”România. Date şi fapte. 1989-2009”, editată de Agenţia Naţională de Presă AGERPRES (2010).
În ziua de 21 decembrie 1989 autorităţile se confruntau cu o criză în creştere, pe măsură ce tulburările din Timişoara se extindeau. În această zi tulburările au izbucnit şi în Capitală ”care, din acel moment, a devenit principalul punct al demonstraţiilor”, se arată în volumul ”Revoluţia română din decembrie 1989”, de Peter Siani-Davies (apărută în versiunea românească la Editura Humanitas, Bucureşti, 2006).
Mitingul uriaş din Piaţa Palatului, care urma să fie transmis în direct la radio şi televiziune, trebuia să demonstreze publicului din România sprijinul larg de care continua să se bucure regimul şi, în consecinţă, să legitimeze reprimarea demonstraţiilor de la Timişoara. ”Dată fiind tensiunea în creştere, aceasta era o strategie foarte riscantă (…) Dar Ceauşescu nu a văzut-o astfel deoarece continua să creadă cu tărie că beneficia de sprijinul maselor de muncitori”, arată Peter Siani-Davies, specialist în istorie modernă sud-est europeană, conferenţiar la University College din Londra.
La 21 decembrie 1989 la sediul Comitetului Central al PCR din Bucureşti s-a desfăşurat o şedinţă a Comitetului Politic Executiv în cadrul căreia s-a discutat situaţia de la Timişoara. Nicolae Ceauşescu a propus cu acest prilej mărirea unor retribuţii şi ajutoare sociale. În jurul orei 12.00 a început marele miting din Piaţa Palatului. Participanţilor le-au fost distribuite numeroase pancarte prin care erau condamnate manifestaţiile de la Timişoara şi se exprima solidaritatea cu conducerea de partid şi de stat. Desfăşurarea mitingului era transmisă în direct de televiziune şi radio.
La balconul Comitetului Central al PCR se aflau Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena, înconjuraţi de mulţi dintre conducătorii de partid. Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu a fost întreruptă de grupuri de protestatari, constituite spontan. S-au auzit huiduieli, s-a creat panică, iar cea mai mare parte a manifestanţilor s-a dispersat din Piaţa Palatului. Panica s-a generalizat, iar Nicolae Ceauşescu a părăsit microfonul şi a plecat din balconul de la care vorbea. Transmisia mitingului la radio şi televiziune a fost întreruptă. (”România. Date şi fapte. 1989-2009”, lucrare editată de Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)
Nicolae Ceauşescu, în timpul cuvântării la adunarea populaţiei din Capitală, în Piaţa Palatului Republicii, 21 decembrie 1989 – foto AP (preluat de pe: adevarul.ro)
Momentul este descris şi în cartea ”Revoluţia română din decembrie 1989”, de Peter Siani-Davies, astfel: ”(…) Ceauşescu s-a apropiat de microfon şi a început să vorbească. Era ora 12.31. Abia apucase să spună câteva fraze când a fost întrerupt de o mişcare a mulţimii şi de ţipete ascuţite. Imediat a fost oprită difuzarea în direct prin radio şi tv, nu înainte însă ca grimasa de uluire de pe faţa lui Ceauşescu să fie surprinsă de camera de luat vederi, rămânând întipărită în memoria telespectatorilor din întreaga ţară.
Saluta mulţimea, agitând mâna abia perceptibil, şi mulţi români îşi amintesc acel moment ca fiind punctul de cotitură în care au realizat fragilitatea puterii lui Ceauşescu şi posibilitatea răsturnării lui”. Sursa tulburărilor nu a fost niciodată stabilită cu precizie. S-a avansat ideea că zgomotul puternic ar fi fost cauza, dar tot nu se ştie dacă acest lucru a fost produs printr-un act deliberat. ”Dar, indiferent care ar fi fost originea sa, zgomotul a provocat panică în rândul mulţimii, care era deja tensionată şi răvăşită de zvonuri, iar în învălmăşeala care a urmat au fost rănite 15 persoane”, aminteşte Peter Siani-Davies în cartea sa.
După câteva momente, Nicolae Ceauşescu a reapărut în balconul Comitetului Central şi a reînceput cuvântarea, transmisiile de televiziune şi radio fiind reluate. Nicolae Ceauşescu a promis luarea unor măsuri de îmbunătăţire a nivelului de trai şi protecţie socială. Spre sfârşitul discursului, a fost din nou întrerupt de scandări neclare, astfel încât mitingul s-a terminat mai devreme decât fusese planificat. Mulţimea s-a grăbit să plece, piaţa s-a golit, iar pe pavaj au rămas grămezi de pancarte. Totodată au început primele desfăşurări de trupe.
Pentru prima dată în 24 de ani de când se afla la conducere, Ceauşescu fusese huiduit în timpul unui discurs, se menţionează în lucrarea ”România. Date şi fapte. 1989-2009”. După spargerea mitingului, pe străzile din jur mii de oameni manifestează pentru democraţie şi împotriva dictaturii. Se aud lozincile: ”Democraţie!”, ”Libertate!”, ”Ieri în Timişoara, azi în toată ţara!”, ”Jos Ceauşescu!”. La ora 14.00 în centrul oraşului apar primele blindate şi autoamfibii.
Revoluția Anticomunistă din România (București decembrie 1989) – foto: ro.wikipedia.org
După sosirea întăririlor, forţele de ordine au făcut uz de gaze lacrimogene şi de bastoane pentru a dispersa manifestanţii, care au fugit pe străzile laterale. Dispersarea demonstranţilor din spaţiul strâmt al Căii Victoriei a fost relativ simplă, dar s-a dovedit mult mai dificilă în Piaţa Universităţii.
”Piaţă şi, în egală măsură, punct de intersecţie a două bulevarde, această zonă se întinde sub geamurile hotelului Intercontinental, clădire turn în care se cazau în mod tradiţional mulţi dintre vizitatorii străini ai României comuniste. Acesta avea să devină punctul central al revoluţiei din Bucureşti” (”Revoluţia română din decembrie 1989”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006).
Faţă în faţă cu protestatarii din Piaţa Universităţii erau scutieri, în spatele cărora erau dispuse mai multe vehicule de pompieri şi transportoare blindate cu soldaţi înarmaţi. Spre seară, au sosit noi întăriri militare.
În cursul serii, demonstranţii, majoritatea tineri, se concentrează în faţa hotelului Intercontinental, unde ridică o baricadă în faţa dispozitivului de intervenţie. Forţele de ordine primesc ordinul să ”cureţe zona”. În cursul nopţii se trage asupra demonstranţilor de la Intercontinental şi din Piaţa Universităţii, căzând numeroşi morţi şi răniţi. Mai mulţi tineri au fost ucişi în faţa Sălii Dalles.
Numeroşi manifestanţi, majoritatea tineri, sunt arestaţi şi încarceraţi la închisoarea Jilava, din apropierea Bucureştilor, unde sunt torturaţi cu cruzime. După ce manifestanţii sunt alungaţi, unităţi de salubrizare spală asfaltul de sânge. Bilanţul nopţii de 21/22 decembrie 1989 de la Bucureşti fost de 49 de demonstranţi morţi, 463 răniţi şi 698 arestaţi.
Tot în ziua de 21 decembrie 1989, la Timişoara au avut loc manifestaţii pentru a şasea zi consecutiv. Muncitorii au părăsit lucrul şi s-au îndreptat spre Piaţa Operei, unde s-au adunat zeci de mii de oameni. S-a constituit Frontul Democratic Român din Timişoara, care a difuzat o ”Declaraţie-Program”. La Braşov câteva zeci de mii de oameni s-au adunat în faţa Comitetului judeţean PCR, iar la Sibiu, unde prim-secretar al Comitetului Judeţean PCR era Nicu Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu, au ieşit în stradă câteva mii de manifestanţi.
După o săptămână de demonstrații populare și reprimari sângeroase, Nicolae Ceaușescu este înlăturat de la conducerea României. Revolutia Romana a dus la schimbarea regimului comunist. Dupa o noapte insangerata pe strazile Bucurestiului, muncitorii de pe marile platforme au ocupat inca de dimineata Piata Universitatii.
Cu putin inainte de ora 10.00, Nicolae Ceausescu a convocat, in sediul C.C. al PCR, ultima sedinta a CPEx. El a anuntat ca, datorita situatiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei si a hotarat sa instituie starea de necesitate in intreaga tara. Despre generalul Vasile Milea, care a fost gasit impuscat cu putine minute in urma in sediul Comitetului Central, fostul dictator a afirmat ca a fost un tradator de tara.
Putin dupa ora 10.00, postul de radio a anuntat introducerea starii de necesitate in intreaga tara, printr-un decret semnat de Ceausescu. Cetatenii – conform decretului – nu aveau voie sa se intruneasca in grupuri mai mari de 5 persoane. In ciuda interdictiilor, situatia a inceput sa se precipite in toata Romania unde au izbucnit proteste anticomuniste.
În Capitala, manifestantii stransi in fata sediului C.C. al PCR au fortat usile si au patruns in cladire, determinandu-l pe Ceausescu sa fuga cu un elicopeter de pe acoperis. La orele amiezii, la radio si televiziune s-a transmis vestea fugii dictatorului, ceea ce a provocat valuri de bucurie in intreaga tara. Sute de romani au iesit pe strazile marilor orase pentru a saluta caderea regimului comunist.
Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989 – foto: ro.wikipedia.org
In aceeasi zi a fost constituit Frontul Salvarii Nationale (FSN), din Consiliul de conducere al acestuia facand parte 39 de persoane. Ion Iliescu a citit la posturile de radio si televiziune “Comunicatul catre tara al Consiliului FSN”, care avea ca principale obiective: instaurarea unui sistem democratic si pluralist de guvernamant; organizarea de alegeri libere in luna aprilie 1990; separarea puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca in stat. Armata a trecut de partea demonstrantilor insa acest lucru nu a impiedicat varsarea de sange si in zilele urmatoare ale revolutiei.
Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – foto: blog.f64.ro
În data de 22 decembrie 1989, la primele ore ale zilei, marile uzine bucureştene şi-au încetat activitatea, iar grupuri masive de muncitori de la ”Griviţa Roşie”, ”Vulcan”, ”23 August”, ”Pipera”, ”Republica”, Întreprinderea de Maşini Unelte şi Ansamble Bucureşti au părăsit locul de muncă şi s-au îndreptat spre centrul Capitalei. Înaintarea lor a fost oprită de baraje formate din trupe de miliţie, securitate şi armată la câteva sute de metri de sediul Comitetului Central al PCR. Zecile de mii de manifestanţi au produs o enormă presiune asupra dispozitivului militar care a rezistat, fără a riposta. (”România. Date şi fapte. 1989-2009”)
În jurul orei 10.00 are loc o şedinţă la care participă unii membri ai CPEx al PCR. Nicolae Ceauşescu anunţă că generalul Milea, pe care-l califică drept trădător, s-a sinucis. La ora 10.59 postul de radio anunţă că prin decret prezidenţial se instituie ”starea de necesitate” pe întreg teritoriul României. Anunţul a fost urmat de ştirea:
”Informăm că ministrul forţelor armate a acţionat ca un trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”. Amintind despre ”tensionatul anunţ referitor la sinuciderea generalului Milea, în care se vorbea insistent despre comportamentul trădător al acestuia”, Peter Siani-Davies menţionează faptul că, ulterior, ”circumstanţele morţii lui Milea au fost mult timp subiect de dezbatere”. (”Revoluţia română din decembrie 1989′‘).
Vestea sinuciderii generalului Vasile Milea s-a răspândit imediat. La aflarea veştii, mii de cetăţeni au pornit spre centrul oraşului. După ora 11.00, în condiţiile fraternizării armatei cu demonstranţii, generalul Victor Atanasie Stănculescu ordonă ca aceasta să se retragă în cazărmi. (”Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Sutele de mii de manifestanţi scandează ”Armata e cu noi!” şi invadează Piaţa Palatului. O parte din manifestanţi forţează intrările şi pătrund în Comitetul Central.
La ora 12.06, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, însoţiţi de Manea Mănescu, Emil Bobu, generalul Marin Neagoe şi două gărzi de corp au părăsit clădirea CC al PCR la bordul unui elicopter. Elicopterul a ajuns mai întâi la reşedinţa prezidenţială de la Snagov, de unde, după o scurtă escală, a decolat din nou, de data asta doar cu cuplul Ceauşescu şi cu gărzile lor de corp, apoi a aterizat pe un câmp aproape de Titu. De acolo, soţii Ceauşescu au ajuns cu o maşină în apropiere de municipiul Târgovişte, unde, în jurul orei 15.30, au fost arestaţi. Cei doi au fost ulterior transferaţi la Unitatea Militară 01417 din Târgovişte.
După fuga lui Ceauşescu din Bucureşti, mulţimii care ocupa Piaţa Palatului i s-au alăturat zeci de mii de cetăţeni, care au ieşit din case şi au invadat largile bulevarde ale oraşului. Mulţimea a năvălit în clădirea Comitetului Central. Protestatarii au urcat în balconul clădirii, de unde au început să se adreseze mulţimii din Piaţa Palatului, în timp ce manifestanţii scandau ”Libertate!”, ”România!”, ”Nu plecăm!”.
În acelaşi timp, oamenii au început să se adune în jurul sediului Televiziunii. La radio se transmiteau în direct evenimentele. Postul de televiziune îşi începe emisiunea având în platou un grup de manifestanţi în frunte cu actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu, cunoscut disident. Acesta din urmă anunţă în direct populaţia că ”dictatorul a fugit”, strigând ”Victorie! Fraţi români, am învins!”. (”România. Date şi fapte. 1989-2009”)
Între orele 14.15 şi 16.00 unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte instituţii şi unităţi de interes strategic. Blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore.
În seara zilei de 22 decembrie 1989 se constituie noul organism al puterii de stat – Frontul Salvării Naţionale (FSN), având drept scop ‘‘instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”. La posturile de radio şi televiziune a fost transmis ”Comunicatul către ţară” al Consiliului FSN, în care se arăta:
”Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul FSN”. (”Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
A fost făcut cunoscut, totodată, un program vizând democratizarea vieţii politice şi sociale în România. Programul cuprindea deziderate precum abandonarea rolului conducător al unui singur partid politic şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere în luna aprilie; separarea puterilor în stat; elaborarea unei noi Constituţii; promovarea liberei iniţiative în economie; sprijinirea micii producţii ţărăneşti; democratizarea învăţământului şi culturii; respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale; respectul deplin al drepturilor şi libertăţilor omului; integrarea în procesul de construire a unei Europe unite etc. (”România. Date şi fapte. 1989-2009”).
În Consiliul FSN au fost desemnaţi provizoriu ca membri Ana Blandiana, Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Dan Deşliu, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Dan Marţian, Cazimir Ionescu, Domokos Geza, Ion Iliescu şi alţii.
În după-amiaza zilei de 22 decembrie a apărut ”Libertatea”, primul ziar al Revoluţiei române, iar seara au apărut primul număr al ziarului ”Tineretul Liber”, precum şi, în ediţie specială, ziarul ”Scânteia Poporului”.
Televiziunea a transmis în direct evenimentele din Piaţa Palatului din 22 decembrie 1989. Spre seară apar relatări despre focuri izolate de armă, care apoi se înmulţesc, odată cu lăsarea întunericului. Se răspândesc zvonuri alarmiste, unele făcând referire la existenţa unor terorişti. Cei aflaţi în balconul Comitetului Central lansează constant apeluri la calm.
După orele 18.00 şi în tot cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989 elemente diversioniste necunoscute deschid focul simultan în mai multe puncte din Bucureşti. Se înregistrează victime în rândul armatei şi populaţiei civile. Sediul Televiziunii este atacat în forţă, şi pentru puţin timp emisia este întreruptă. Se trage şi în Piaţa Palatului, fiind vizat sediul Comitetului Central. În schimbul de focuri din Piaţa Palatului, trăgându-se din clădirea fostului Palat Regal (ce adăpostea Muzeul de Artă) spre clădirea CC al PCR şi asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare.
Demonstraţii şi confruntări armate au avut loc în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 şi în celelalte oraşe mari ale ţării – Arad, Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov, Iaşi, Craiova. La Timişoara, în 22 decembrie populaţia oraşului a fost pentru a şaptea zi în stradă. Spre seară, grupuri de diversionişti au declanşat atacuri asupra locaţiilor strategice din oraş şi asupra unităţilor militare. Şi la Sibiu obiective strategice din oraş au fost atacate spre seară de grupuri de diversionişti.
Bilanţul victimelor din timpul evenimentelor din decembrie 1989 a fost de 1.104 morţi (dintre care 160 înainte de 22 decembrie) şi 3.321 răniţi (dintre care 1.107 până la 22 decembrie), potrivit volumului ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
Prima zi fara comunism a romanilor, dupa mai bine de 40 de ani. In timpul noptii au fost atacate Televiziunea, cladirea Comitetului Central al PCR, Biblioteca Centrala Universitara, care a fost grav afectata de incendii, Ministerul Apararii Nationale. Zeci de romani si-au pierdut viata in Bucuresti, la Aeroportul Otopeni, precum si in restul tarii. Peste 1.000 de persoane s-au jertfit pentru libertatea tarii, Romania fiind singura tara din fostul bloc sovietic in care schimbarea regimului s-a facut cu varsare de sange.
Dupa 22 decembrie, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Ion Iliescu a prezentat la radio si televiziune o declaratie a Consiliului Frontului Salvarii Nationale (FSN) in care a precizat ca pentru conducerea interimara a tarii prioritare au fost “actiunile coordonate de lupta impotriva teroristilor”. Tot prin intermediul presei s-au lansat o serie de zvonuri, astfel incat incertitudinea domnea pe intreg teritoriul tarii.
Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – foto: Andrei Pandele (preluat de pe: blog.f64.ro
Consiliul FSN l-a numit in functia de ministru al apararii pe generalul-colonel Nicolae Militaru, asupra caruia existau grave acuzatii de spionaj in favoarea URSS. Granitele Romaniei au fost redeschise. Intreaga lume a putut sa urmareasca la televizor desfasurarea evenimentelor din Romania.
Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – Tancurile Armatei în poziţie de apărare în faţa fostului Palat Regal din Bucureşti, 23 decembrie 1989 – foto: historia.ro
De asemenea, in aceeasi zi au fost eliberati din inchisori detinutii politici, printre care si cei cativa ziaristi din gruparea “Romaniei libere” (Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga) care, cu un an in urma, protestasera deschis impotriva regimului. Caderea regimului comunist a facut posibila restabilirea democratiei si redobandirea tuturor libertatilor si drepturilor de catre romani.
24 decembrie 1989
La Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, Piata Universitatii, Piata Palatului, Piaţa Victoriei si Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari.
Revolutionarii au format patrule la Metrou si pe strazi, care controlau trecatorii, cei suspecti fiind retinuti. La radio si televiziune, a fost transmis Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale prin care se reafirma victoria Revolutiei si, totodata, erau prezentate masurile exceptionale adoptate de CFSN pentru restabilirea ordinii, încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării.
Armata a fost declarată singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Revoluția Anticomunistă din România (14 – 25 decembrie 1989) – La Statia de metrou Piata Victoriei- foto preluat de pe www.rador.ro
25 decembrie 1989
Dimineaţa, la radio şi televiziune au fost transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală. Tot în această zi a avut loc procesul soţilor Ceauşescu în faţa Tribunalului Militar Extraordinar. Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte.
Dictatorul comunist si sotia acestuia au fost acuzati de “genocid, subminarea puterii de stat prin organizarea de actiuni armate impotriva poporului, distrugerea bunurilor obstesti, subminarea economiei nationale, precum si pentru incercarea de a fugi din tara pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse in banci straine”, dupa cum s-a anuntat in cursul serii de luni, 25 decembrie 1989, la Televiziunea Romana.
In comunicatul citit pe postul national de televiziune s-a mai precizat ca Tribunalului Militar Exceptional a decis ca “pentru aceste crime grave impotriva poporului roman si Romaniei, inculpatii Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu sunt condamnati la moarte si confiscarea averii”. De asemenea, romanii au fost informati ca “sentinta a ramas definitiva si a fost executata” si ca TVR va prezenta inregistrari din timpul procesului si din momentul punerii in aplicare a hotararii membrilor Tribunalului.
Procesul a avut loc la Garnizoana din Targoviste, judecator fiind Gica Popa, procuror -Dan Voinea, iar avocat al familiei Ceausescu – Nicolae Teodorescu, acesta din urma fiind insa un inchizitor, nu un aparator al clientilor sai.
Liderul comunist nu a recunoscut calitatea completului de judecata, declarand ca nu da socoteala decat in fata Marii Adunari Nationale. Procesul nu a respectat procedurile legale, iar instituirea Tribunalului Militar Exceptional a fost facuta print-un act scris de mana si semnat cu o zi inainte de uciderea cuplului Ceausescu.
Cel care a emis actul a fost Ion Iliescu, care a semnat ca presedinte al Consiliului FSN. Implicati in condamnarea la moarte a sotilor Ceausescu au fost si adjunctul ministrului Apararii, generalul Victor Stanculescu, precum si Gelu Voican Voiculescu, care a organizat si inhumarea cuplului.
Sentinta data de Tribunalul Militar Exceptional a fost pusa imediat in aplicare (în jurul orei 14:50), Nicolae si Elena Ceausescu fiind ucisi cu mai multe focuri de mitraliera. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate.
Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial.
Deși au trecut mulți ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap?
Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut? etc
Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – Revoluţionari într-un camion al armatei (Bucuresti, decembrie 1989) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
26 decembrie 1989
Frontul Salvării Naţionale formează un guvern provizoriu. Guvernul anunţă modificările din Constituţie, garantează drepturile minorităţilor naţionale, autorizează libera angajare în câmpul muncii, introduce în ţară economia de piaţă liberă şi promite desfăşurarea liberă a alegerilor.
18 aprilie 2019 - Dosarul ‘Revoluţiei’/Iliescu a contribuit la instaurarea unei psihoze teroriste; militarii au tras 12 milioane de cartuşe
foto preluat de pe www.agerpres.ro
Procurorii militari care au întocmit rechizitoriul în dosarul “Revoluţiei” susţin că, începând cu 22 decembrie 1989, la nivelul întregii ţări, a fost declanşată o amplă şi complexă acţiune de inducere în eroare – dezinformare şi diversiune – care a dus la instaurarea unei psihoze a terorismului, aceasta fiind principala cauză a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti.
Fostul preşedinte Ion Iliescu este acuzat de procurori că a contribuit în mod direct şi nemijlocit la generarea şi amplificarea acestei psihoze terorist-securiste.
Anchetatorii mai spun că instaurarea psihozei teroriste a dus la peste 1.000 de decese ca urmare a tragerilor haotice cu armament, forţele armate folosind 12.600.000 de cartuşe.
“Probatoriul administrat a demonstrat că, începând cu orele 18,30 ale zilei de 22 decembrie 1989, a fost declanşată la nivelul întregii ţări o amplă şi complexă acţiune de inducere în eroare (dezinformare şi diversiune), unică în istoria naţională. Consecinţa acestei situaţii a fost instaurarea la nivelul întregii populaţii a României a unei psihoze a terorismului. Inducerea în eroare a reprezentat principala cauză a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti, vătămări fizice sau psihice, privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi distrugerea unor bunuri de patrimoniu“, se arată în rechizitoriul trimis în instanţă.
În opinia procurorilor militari, întreaga populaţie a României a fost supusă în timpul Revoluţiei, în mod deliberat şi profesionist, la o amplă inducere în eroare.
“Este elocvent a se reţine că, în timpul Revoluţiei, au fost folosite cu succes toate tehnicile de dezinformare. Demonizarea i-a privit pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, anturajul imediat al acestora, dar şi acele forţe dispuse (chipurile) a-i apăra pe aceştia (cadrele DSS, în principal). Divizarea s-a făcut pe deplin resimţită prin crearea, începând cu 22.12.1989, a două tabere aparent oponente. Pe de o parte, se situau poporul, Armata şi CFSN, iar pe de altă parte, elementele securist-teroriste loiale fostului preşedinte.
Psihoza teroristă instaurată a influenţat cvasi-unanimitatea opiniei publice, aceasta fiind indusă în sfera iraţionalului, consecinţele acestei stări fiind deosebit de grave. Prin modul de propagare al dezinformării – TVR, Radio şi presa scrisă, ţinta psihozei teroriste au constituit-o civilii, dar şi militarii, pe întregul teritoriu al României.
În această situaţie, efectele dezinformării s-au regăsit în numeroase cazuri de foc fratricid, consecinţele fiind survenirea de decese, răniri şi distrugeri de bunuri materiale. Se mai poate observa că scopul inducerii în eroare din cursul lunii decembrie 1989 a fost pe deplin realizat având în vedere că masele populare au fost într-adevăr neutralizate în timp ce puterea totală în stat a fost acaparată de o minoritate politico-militară (grupul Iliescu). (…) Toate deciziile importante, luate începând cu 22 decembrie 1989, nu au implicat manifestarea de voinţă a maselor revoluţionare, fiind luate exclusiv de grupul de decizie politico-militară din CFSN“, susţin procurorii.
18 aprilie 2019 – Dosarul Revoluţiei/Grupul condus de Iliescu a acţionat abil şi eficient şi a înţeles importanţa televiziunii şi a radioului public
Grupul din jurul lui Ion Iliescu a acţionat abil şi eficient în preluarea puterii politice şi militare în decembrie 1989, componenţii acestei grupări înţelegând foarte bine importanţa televiziunii şi a radioului public în acele momente, se arată în rechizitoriul întocmit de procurorii militari în dosarul “Revoluţiei”.
Parchetul General a dat publicităţii joi un extras din rechizitoriul întocmit în dosarul Revoluţiei, în care au fost trimişi recent în judecată fostul preşedinte Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, fost vice-prim ministru, şi gen. (rtr.) Iosif Rus, fost şef al Aviaţiei Militare.
Conform rechizitoriului, pe fondul degenerării relaţiilor dintre România şi URSS, după momentul “Praga 1968“, dar şi ca urmare a stării de nemulţumire profundă şi generală din societate, s-a coagulat şi a evoluat o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu, dar care urmărea menţinerea României în sfera de influenţă a URSS.
“Această grupare complotistă a fost formată atât din civili (latura politică), cât şi din militari (latura militară), cu toţii marginalizaţi într-un fel sau altul prin deciziile fostului preşedinte. Componenţii grupului au aparţinut principalelor două filoane militare (MApN şi Direcţia Securităţii Statului), de la nivel mediu până la vârf, dar şi structurilor civile ale statului român. Desigur, nu doar membrii acestui grup au manifestat atitudini ostile regimului Ceauşescu, însă prin funcţiile deţinute (implicit, influenţele exercitate), dar mai ales prin raportare la evoluţia istorică (începând cu 22 decembrie 1989), se poate afirma, fără echivoc, faptul că doar acest grup s-a dovedit eficient în demersul său“, spun procurorii.
Conform rechizitoriului, toate personajele din gruparea lui Iliescu s-au regăsit şi au conlucrat în locaţiile cheie ale zilei de 22 decembrie 1989 şi intervalul următor de timp – TVR, fostul CC al PCR, MApN.
Momentul începerii acţiunii a fost dat pe 22 decembrie 1989, la orele 14,25, în direct la TVR, când cpt. de rang I Emil (Cico) Dumitrescu a transmis următorul mesaj: “Dragi colegi ai promoţiei 1958, vă vorbeşte cel care a fost pentru voi Cico, cel care a venit în marina română împreună cu voi (…) Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la televiziune. Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”.
“Şi s-au organizat. Toţi componenţii grupului Iliescu au preluat puterea totală în stat. Ion Iliescu a fost preşedintele României pentru o perioadă de 10 ani. Generalii (…) şi Nicolae Militaru au deţinut în mod succesiv funcţia de ministru al Apărării. Virgil Măgureanu a fost iniţial consilier al preşedintelui Ion Iliescu, iar apoi primul director al principalului serviciu de informaţii al României – SRI. Emil (Cico) Dumitrescu a fost numit în funcţia de secretar de stat în Ministerul de Interne şi apoi de consilier de stat la Administraţia Prezidenţială. La scurt timp după preluarea puterii de către CFSN, condus de Ion Iliescu, a fost reactivat un număr important de generali şi ofiţeri superiori, cu toţii filosovietici“, se menţionează în rechizitoriu.
În urma apariţiilor televizate, grupul condus de Ion Iliescu a luat decizia deplasării la sediul MApN, după ce lui Iliescu i s-a garantat protecţia Armatei.
18 aprilie 2019 – Dosarul ‘Revoluţiei’/ În represiunea armată nu au fost implicaţi străini; 1.425 de persoane reţinute pentru terorism au fost eliberate
În acţiunea armată împotriva revoluţionarilor, comandată de Nicolae Ceauşescu în perioada 16 – 22 decembrie 1989, nu au fost implicate persoane din afara ţării, represiunea fiind exercitată de toate structurile militare ale României, şi anume Ministerul de Interne – Direcţia Securităţii Statului şi Ministerul Apărării Naţionale, se arată în rechizitoriul întocmit de procurorii militari în dosarul “Revoluţiei”.
Potrivit rechizitoriului, din probele strânse de procurori rezultă că, în intervalul 16 – 22 decembrie 1989 – orele 12,00, numărul total al decedaţilor a fost de 153 de persoane, au fost înregistraţi 831 de răniţi, fiind reţinuţi/lipsiţi de libertate 890 de revoluţionari.
“Represiunea armată exercitată în intervalul 16 – 22 decembrie 1989 împotriva maselor de revoluţionari a fost exercitată de toate structurile militare ale României (MI-DSS, MApN). Coordonarea represiunii a fost făcută de preşedintele Nicolae Ceauşescu (comandant suprem al forţelor armate), prin intermediul vârfurilor de comandă din cadrul MI-DSS şi MApN. Au fost implicaţi direct şi toţi şefii de direcţii militare aparţinând MI-DSS şi MApN. Pe cale de consecinţă, responsabili pentru represiunea revoluţionarilor în intervalul 16-22 decembrie 1989 sunt fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu şi vârfurile de comandă ale MApN şi ale MI-DSS“, se arată în rechizitoriu.
Procurorii spun că, în represiunea exercitată de militari până pe data de 22 decembrie 1989, nu au fost implicate persoane din afara ţării, iar străinii reţinuţi după această dată, suspecţi de săvârşirea unor acte de terorism, au fost eliberaţi deoarece suspiciunile nu s-au adeverit.
“În perioada de după evenimentele revoluţionare, în spaţiul public s-a speculat că pentru represiunea exercitată până la data de 22 decembrie 1989 au fost folosite şi persoane din afara ţării (în special din zona arabă, date fiind relaţiile foarte bune dintre Nicolae Ceauşescu şi liderii arabi). Cu toate acestea, analiza întregului material probator nu a relevat indicii edificatoare pentru implicarea unor astfel de elemente, în exercitarea represiunii. Aşa cum se va devoala într-un alt capitol, ulterior datei de 22 decembrie, au fost reţinuţi străini suspecţi de săvârşirea unor acte de terorism, însă, fără excepţie, suspiciunile nu s-au adeverit, iar aceste persoane au fost eliberate“, precizează anchetatorii.
Procurorii mai spun că, în decembrie 1989, în contextul răspândirii unei psihoze a terorismului, au fost reţinute 1.425 de persoane sub suspiciunea că erau securist-teroriste, dintre care 25 au fost cetăţeni străini.
La finalul Revoluției din decembrie 1989, Ion Caramitru a încheiat transmisia TVR spunând aceste cuvinte: „Să ne bucurăm, vin zile fericite!”. După 30 de ani, ne-am dorit să facem un film despre cum au fost, de fapt, zilele care au urmat.
Despre toate reușitele, dezamăgirile și speranțele care ne-au ajutat să mergem înainte. Despre momentele în care am fost temători și despre cele în care am fost un popor curajos. Despre cum s-a transformat România în toți acești ani.
Am citit cărți de memorii și articole din presa vremii, ne-am petrecut zeci de ore scotocind prin arhive video (de la televiziunile românești până la agențiile de presă internaționale) și am încercat să vorbim cu toți politicienii care au condus România în această perioadă.
A rezultat un documentar de trei ore, dar noi sperăm că el va fi văzut și de generația Tik Tok, despre care se spune că se plictisește după 15 secunde. Ne-am încăpățânat să credem că nu e așa și că putem cuprinde istoria recentă a României într-o poveste care trece dincolo de vârstă, nivel de educație și convingeri politice.
Filmul acesta nu are pretenția de a prezenta adevăruri absolute. El urmărește transformarea României așa cum au văzut-o doi jurnaliști care s-au născut la jumătatea anilor ’80 și au deschis ochii într-o țară liberă.
foto si articol (autor Mariana Iancu) preluate de pe adevarul.ro
Lotul ziariştilor fascişti: condamnaţi la moarte pentru acuzaţii de crime de război
La 30 mai 1945 începea, la Bucureşti, procesul ziariştilor acuzaţi de ocupaţia sovietică pentru crime de război şi dezastrul ţării.
Jurnaliştii au fost incluşi în primele loturi de acuzaţi aduşi în faţa Tribunalului Poporului de către noile autorităţi, la cererea Uniunii Sovietice. Practic, se urmărea desfiinţarea tuturor publicaţiilor de orientare anticomunistă, naţională şi democratică, precum şi a jurnaliştilor reuniţi în jurul publicaţiilor:„Curentul”, „Universul”, „Porunca Vremii”, „Gândirea”.
Printre ziaristii inculpaţi în acest proces s-au numărat Radu Gyr, Nichifor Crainic, Pan Vizirescu, Pamfil Şeicaru, care era refugiat, Dragos Protopopescu, Stelian Popescu, Ilie Rădulescu şi mulţi alţii.
Inculpaţii erau acuzaţi că „ prin articolele din ziare, broşuri sau conferinţe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi ei au contribuit prin acţiunile lor la susţinerea unui regim odios şi a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecinţă antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”.
În cadrul procesului “ziariştilor fascişti”, Radu Gyr a declarat următoarele: „Domnule Preşedinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită». Şi a mai spus acuzarea: «Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi». Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.
Sentinţa a fost dată la 4 iunie 1945. Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu, fugiţi din ţară, au primit pedeapsa cu moartea, iar Nichifor Crainic şi Stelian Popescu au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi au primit condamnări între 12 şi 20 de ani.
Radu Gyr a fost condamnat la 12 ani de detenţie politică. După ani grei de puşcărie la închisoarea Aiud, a revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la moarte pentru poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane“.
