Articole

Revoluția Anticomunistă din România (14 – 25 decembrie 1989)

Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – Revoluţionari într-un camion al armatei (Bucuresti, decembrie 1989)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; www.rador.ro; youtube.com

 

18 aprilie 2019 - Dosarul ‘Revoluţiei’/Iliescu a contribuit la instaurarea unei psihoze teroriste; militarii au tras 12 milioane de cartuşe

foto preluat de pe www.agerpres.ro

Procurorii militari care au întocmit rechizitoriul în dosarul “Revoluţiei” susţin că, începând cu 22 decembrie 1989, la nivelul întregii ţări, a fost declanşată o amplă şi complexă acţiune de inducere în eroare – dezinformare şi diversiune – care a dus la instaurarea unei psihoze a terorismului, aceasta fiind principala cauză a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti.

Fostul preşedinte Ion Iliescu este acuzat de procurori că a contribuit în mod direct şi nemijlocit la generarea şi amplificarea acestei psihoze terorist-securiste.

Anchetatorii mai spun că instaurarea psihozei teroriste a dus la peste 1.000 de decese ca urmare a tragerilor haotice cu armament, forţele armate folosind 12.600.000 de cartuşe.

Probatoriul administrat a demonstrat că, începând cu orele 18,30 ale zilei de 22 decembrie 1989, a fost declanşată la nivelul întregii ţări o amplă şi complexă acţiune de inducere în eroare (dezinformare şi diversiune), unică în istoria naţională. Consecinţa acestei situaţii a fost instaurarea la nivelul întregii populaţii a României a unei psihoze a terorismului. Inducerea în eroare a reprezentat principala cauză a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti, vătămări fizice sau psihice, privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi distrugerea unor bunuri de patrimoniu“, se arată în rechizitoriul trimis în instanţă.

În opinia procurorilor militari, întreaga populaţie a României a fost supusă în timpul Revoluţiei, în mod deliberat şi profesionist, la o amplă inducere în eroare.

Este elocvent a se reţine că, în timpul Revoluţiei, au fost folosite cu succes toate tehnicile de dezinformare. Demonizarea i-a privit pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, anturajul imediat al acestora, dar şi acele forţe dispuse (chipurile) a-i apăra pe aceştia (cadrele DSS, în principal). Divizarea s-a făcut pe deplin resimţită prin crearea, începând cu 22.12.1989, a două tabere aparent oponente. Pe de o parte, se situau poporul, Armata şi CFSN, iar pe de altă parte, elementele securist-teroriste loiale fostului preşedinte. Psihoza teroristă instaurată a influenţat cvasi-unanimitatea opiniei publice, aceasta fiind indusă în sfera iraţionalului, consecinţele acestei stări fiind deosebit de grave. Prin modul de propagare al dezinformării – TVR, Radio şi presa scrisă, ţinta psihozei teroriste au constituit-o civilii, dar şi militarii, pe întregul teritoriu al României. În această situaţie, efectele dezinformării s-au regăsit în numeroase cazuri de foc fratricid, consecinţele fiind survenirea de decese, răniri şi distrugeri de bunuri materiale. Se mai poate observa că scopul inducerii în eroare din cursul lunii decembrie 1989 a fost pe deplin realizat având în vedere că masele populare au fost într-adevăr neutralizate în timp ce puterea totală în stat a fost acaparată de o minoritate politico-militară (grupul Iliescu). (…) Toate deciziile importante, luate începând cu 22 decembrie 1989, nu au implicat manifestarea de voinţă a maselor revoluţionare, fiind luate exclusiv de grupul de decizie politico-militară din CFSN“, susţin procurorii.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

18 aprilie 2019 – Dosarul Revoluţiei/Grupul condus de Iliescu a acţionat abil şi eficient şi a înţeles importanţa televiziunii şi a radioului public

Grupul din jurul lui Ion Iliescu a acţionat abil şi eficient în preluarea puterii politice şi militare în decembrie 1989, componenţii acestei grupări înţelegând foarte bine importanţa televiziunii şi a radioului public în acele momente, se arată în rechizitoriul întocmit de procurorii militari în dosarul “Revoluţiei”.

Parchetul General a dat publicităţii joi un extras din rechizitoriul întocmit în dosarul Revoluţiei, în care au fost trimişi recent în judecată fostul preşedinte Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, fost vice-prim ministru, şi gen. (rtr.) Iosif Rus, fost şef al Aviaţiei Militare.

Conform rechizitoriului, pe fondul degenerării relaţiilor dintre România şi URSS, după momentul “Praga 1968“, dar şi ca urmare a stării de nemulţumire profundă şi generală din societate, s-a coagulat şi a evoluat o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu, dar care urmărea menţinerea României în sfera de influenţă a URSS.

Această grupare complotistă a fost formată atât din civili (latura politică), cât şi din militari (latura militară), cu toţii marginalizaţi într-un fel sau altul prin deciziile fostului preşedinte. Componenţii grupului au aparţinut principalelor două filoane militare (MApN şi Direcţia Securităţii Statului), de la nivel mediu până la vârf, dar şi structurilor civile ale statului român. Desigur, nu doar membrii acestui grup au manifestat atitudini ostile regimului Ceauşescu, însă prin funcţiile deţinute (implicit, influenţele exercitate), dar mai ales prin raportare la evoluţia istorică (începând cu 22 decembrie 1989), se poate afirma, fără echivoc, faptul că doar acest grup s-a dovedit eficient în demersul său“, spun procurorii.

Conform rechizitoriului, toate personajele din gruparea lui Iliescu s-au regăsit şi au conlucrat în locaţiile cheie ale zilei de 22 decembrie 1989 şi intervalul următor de timp – TVR, fostul CC al PCR, MApN.

Momentul începerii acţiunii a fost dat pe 22 decembrie 1989, la orele 14,25, în direct la TVR, când cpt. de rang I Emil (Cico) Dumitrescu a transmis următorul mesaj: “Dragi colegi ai promoţiei 1958, vă vorbeşte cel care a fost pentru voi Cico, cel care a venit în marina română împreună cu voi (…) Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la televiziune. Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”.

Şi s-au organizat. Toţi componenţii grupului Iliescu au preluat puterea totală în stat. Ion Iliescu a fost preşedintele României pentru o perioadă de 10 ani. Generalii (…) şi Nicolae Militaru au deţinut în mod succesiv funcţia de ministru al Apărării. Virgil Măgureanu a fost iniţial consilier al preşedintelui Ion Iliescu, iar apoi primul director al principalului serviciu de informaţii al României – SRI. Emil (Cico) Dumitrescu a fost numit în funcţia de secretar de stat în Ministerul de Interne şi apoi de consilier de stat la Administraţia Prezidenţială. La scurt timp după preluarea puterii de către CFSN, condus de Ion Iliescu, a fost reactivat un număr important de generali şi ofiţeri superiori, cu toţii filosovietici“, se menţionează în rechizitoriu.

În urma apariţiilor televizate, grupul condus de Ion Iliescu a luat decizia deplasării la sediul MApN, după ce lui Iliescu i s-a garantat protecţia Armatei.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

18 aprilie 2019 – Dosarul ‘Revoluţiei’/ În represiunea armată nu au fost implicaţi străini; 1.425 de persoane reţinute pentru terorism au fost eliberate

În acţiunea armată împotriva revoluţionarilor, comandată de Nicolae Ceauşescu în perioada 16 – 22 decembrie 1989, nu au fost implicate persoane din afara ţării, represiunea fiind exercitată de toate structurile militare ale României, şi anume Ministerul de Interne – Direcţia Securităţii Statului şi Ministerul Apărării Naţionale, se arată în rechizitoriul întocmit de procurorii militari în dosarul “Revoluţiei”.

Potrivit rechizitoriului, din probele strânse de procurori rezultă că, în intervalul 16 – 22 decembrie 1989 – orele 12,00, numărul total al decedaţilor a fost de 153 de persoane, au fost înregistraţi 831 de răniţi, fiind reţinuţi/lipsiţi de libertate 890 de revoluţionari.

Represiunea armată exercitată în intervalul 16 – 22 decembrie 1989 împotriva maselor de revoluţionari a fost exercitată de toate structurile militare ale României (MI-DSS, MApN). Coordonarea represiunii a fost făcută de preşedintele Nicolae Ceauşescu (comandant suprem al forţelor armate), prin intermediul vârfurilor de comandă din cadrul MI-DSS şi MApN. Au fost implicaţi direct şi toţi şefii de direcţii militare aparţinând MI-DSS şi MApN. Pe cale de consecinţă, responsabili pentru represiunea revoluţionarilor în intervalul 16-22 decembrie 1989 sunt fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu şi vârfurile de comandă ale MApN şi ale MI-DSS“, se arată în rechizitoriu.

Procurorii spun că, în represiunea exercitată de militari până pe data de 22 decembrie 1989, nu au fost implicate persoane din afara ţării, iar străinii reţinuţi după această dată, suspecţi de săvârşirea unor acte de terorism, au fost eliberaţi deoarece suspiciunile nu s-au adeverit.

În perioada de după evenimentele revoluţionare, în spaţiul public s-a speculat că pentru represiunea exercitată până la data de 22 decembrie 1989 au fost folosite şi persoane din afara ţării (în special din zona arabă, date fiind relaţiile foarte bune dintre Nicolae Ceauşescu şi liderii arabi). Cu toate acestea, analiza întregului material probator nu a relevat indicii edificatoare pentru implicarea unor astfel de elemente, în exercitarea represiunii. Aşa cum se va devoala într-un alt capitol, ulterior datei de 22 decembrie, au fost reţinuţi străini suspecţi de săvârşirea unor acte de terorism, însă, fără excepţie, suspiciunile nu s-au adeverit, iar aceste persoane au fost eliberate“, precizează anchetatorii.

Procurorii mai spun că, în decembrie 1989, în contextul răspândirii unei psihoze a terorismului, au fost reţinute 1.425 de persoane sub suspiciunea că erau securist-teroriste, dintre care 25 au fost cetăţeni străini.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Revoluția Anticomunistă din România (14 – 25 decembrie 1989)

Revoluţia Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii desfăşurate în România, între 14 şi 25 decembrie 1989, care au dus la căderea preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi la sfârşitul regimului comunist din România. Demonstraţiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu. Înainte de revoluţia română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod paşnic la democraţie; România a fost singura ţară din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care conducătorii comunişti au fost executaţi.În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist.

 

14 decembrie

La Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă. Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze.

 

15 decembrie

La Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de organele de Securitate.

 

16 decembrie

La Timişoara, încă de dimineaţă, cateva sute de simpatizanti ai pastorului reformat maghiar Tokes Laszlo au aprins lumanari si s-au rugat in preajma bisericii reformate. Oamenii au protestat astfel impotriva hotararii judecatoresti, in baza careia pastorul urma sa fie evacuat din Timisoara. Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!

Timişoreni în faţa casei lui László Tőkés în seara zilei de 16 decembrie 1989 - foto: timpul.md

Timişoreni în faţa casei lui László Tőkés în seara zilei de 16 decembrie 1989 – foto: timpul.md

Ei au cerut primarului un document scris de anulare a ordinului de evacuare din oraş a pastorului. În jurul orei 15, s-a format o delegaţie care să meargă la primărie, să vadă ordinul scris. În loc să rezolve cererea, autorităţile i-au ameninţat pe oameni că, dacă nu vor elibera Piaţa Mare în două ore, vor fi împrăştiaţi cu tunuri cu apă. Chiar şi Laszlo Tokes i-a sfătuit pe oameni să plece acasă. Timişorenii au început să scandeze lozinci, un tânăr a oprit un tramvai şi a strigat „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate. Jos Ceauşescu!”

Circulaţia a fost întreruptă de cele câteva mii de persoane care se strânseseră în centrul oraşului. Se striga „Libertate, dreptate”, se cânta „Deşteaptă-te, române” şi s-a jucat Hora Unirii. Acesta a fost, spun martorii, momentul declanşării Revoluţiei Române. Coloanele s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean al PCR, bine păzit de trupele Ministerului de Interne. Oficialităţile locale hotărâseră, în şedinţă, să mobilizeze toate forţele, pentru a-i îndepărta pe manifestanţi, şi chiar să ceară ajutor la Bucureşti. Oamenii au fost întâmpinaţi cu jeturi de apă, cu gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. S-au făcut primele arestări, iar timişorenii s-au regrupat în faţa Catedralei, unde se simţeau mai protejaţi.

Forţele de ordine şterg imediat urmele atacului asupra Comitetului Judeţean şi apoi atacă manifestanţii, de mai multe ori, în diferite locuri din oraş. Protestatarilor li se alătură studenţii şi sindicatele. A fost momentul în care protestul a devenit unul social. Oamenii au spart vitrinele magazinelor şi au dat foc cărţilor lui Ceauşescu, au distrus lozincile „Epocii de aur” de pe stradă. Seara de 16 decembrie 1989 a fost seara Revoluţiei de la Timişoara. Mulţimea a reuşit să pună stăpânire pe centrul oraşului. Peste tot se auzeau strigăte şi îndemnuri. 16 decembrie 1989 a fost, pentru timişoreni, un fel de miracol, cel al trecerii de la o măruntă nemulţumire locală, a evacuării unui pastor, la frenezia colectivă a rezolvărilor radicale. Până după miezul nopţii, au loc adevărate lupte de stradă. Pastorul Laszlo Tokes a fost arestat şi bătut, dar combatanţii şi-au părăsit poziţiile spre dimineaţă. Cu promisiunea, însă, că vor continua protestul şi a doua zi, pe 17 decembrie. În acea noapte, timişorenii au primit un mesaj de împăcare de la autorităţi – caloriferele erau fierbinţi, iar la robinete curgea apă caldă.

In zilele care au venit, au avut loc ciocniri intre fortele de ordine si manifestanti si mai multe persoane au fost ucise. Protestele de la Timisoara au dat startul revolutiei anticomuniste din Romania.

La Bucureşti, generalul Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc.

 

17 decembrie 1989

În Timișoara, la ordinele lui Ceaușescu, se trage în manifestanți, din Piața Libertății până la Operă, în zona Podului Decebal, pe Calea Lipovei. Tab–urile blochează intrările în oraș, elicopterele efectuează zboruri de supraveghere.

Decembrie 1989 - foto-Constantin-Duma (preluat de pe: timpolis.ro)

Decembrie 1989 – foto-Constantin-Duma (preluat de pe: timpolis.ro)

In noaptea de 16 spre 17 decembrie a fost executat ordinul de evacuare din Timisoara al pastorului Tokes. Pe parcursul intregii zile au avut loc ciocniri intre fortele de ordine si manifestanti. Militarii au fost huiduiti si loviti cu pietre, protestatarii atacand sediul PCR. La Bucuresti, Ceausescu a hotarat, in cadrul unei sedinte a CPEx, folosirea fortei armate la Timisoara. Ion Coman, secretar CC al PCR, a fost numit comandant unic pentru Timisoara, membri din conducerea partidului, armatei si securitatii fiind trimisi in acest oras. In urma unei teleconferinte organizata de Ceausescu cu activul de partid si de stat din toate judetele tarii, factorii de raspundere au ordonat fortelor de ordine sa traga in manifestantii de la Timisoara. Au inceput lupte de strada soldate cu morti si raniti, peste 60 de oameni pierzandu-si viata. Timisoara a fost izolata, caile de acces in oras fiind blocate.

 

18 decembrie 1989

Ca urmare a protestelor izbucnite la Timisoara, Romania a inchis frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS si Bulgaria. La Timisoara a fost instituita starea de necesitate, primarul Petre Mot anuntand acest lucru in cadrul unei sedinte cu activul de partid. In oras a fost interzisa circulatia grupurilor de peste 2 persoane, trecatorii fiind legitimati iar cei suspecti retinuti. In 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se tragă în protestatarii anticomunişti din Timişoara, fiind înregistraţi primii morţi căzuţi pentru libertate. Ceauşescu a convocat şedinţa Comitetului Politic Executiv, unde înalţii demnitari au fost cu toţii de acord să tragă în demonstranţii de la Timişoara cu muniţie de război.

După atacarea sediului Partidului Comunist Român, Ministrul Apărării de atunci, generalul Vasile Milea, a anunţat Bucureştiul că judeţul Timiş este în stare de necesitate şi cere intervenţia în forţă a armatei. Conform martorilor, în jurul orei 16 se trage primul foc de armă asupra manifestanţilor strânşi în Piaţa Libertăţii. În acest timp, la Bucureşti, cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu acuză autorităţile locale că n-au reuşit să reprime protestul încă din prima zi. La Timişoara sosesc după-amiază 11 ofiţeri superiori din conducerea Miliţiei, Securităţii şi Armatei, toţi sub comanda lui Ion Coman, secretarul Comitetului Central al PCR. Este declanşată operaţiunea Radu cel Frumos, ce cuprinde acţiuni specifice stării de război.

Fara sa tina seama de interdictii, un grup de aproximativ 30 de tineri s-a adunat in fata Catedralei unde a desfasurat un steag tricolor fara stema si au aprins lumanari. S-a cantat “Desteapta-te, romane”. Fortele de ordine au deschis focul in plin, cativa manifestanti reusind sa fuga, dar cei mai multi au fost ucisi sau raniti. După ora 20, oraşul devine un adevărat infern. De la Piaţa Libertăţii până la Operă, pe Calea lipovei şi Calea Girocului, se trage în plin. Taburile blochează intrările în oraş şi toată noaptea se aud numai împuşcături. 59 de timişoreni au murit atunci, câteva sute au fost răniţi. 40 de cadavre au fost transportate şi incinerate în Bucureşti pentru a şterge urmele. Represaliile nu au reuşit însă decât să îi îndârjească pe timişoreni, care au continuat să iasă în stradă şi zilele următoare. Ziua de 17 decembrie a fost declarată zi de doliu printr-o decizie a Consiliului Local Timişoara. Astfel toate instituţiile din oraş au arborat drapelul României în bernă sau alăturat unei panglici negre de doliu. Din statisticile oficiale rezulta ca la Spitalul Judetean din Timisoara se aflau, la 18 decembrie, 58 de cadrave si 240 de raniti.

 

19 decembrie 1989

La Timisoara, aflata in plina revolutie, a sosit o delegatie la nivel inalt condusa de primul ministru Constantin Dascalescu si de ministrul Justitiei, Emil Bobu, cu scopul de a linisti spiritele in localitate. Reprezentantii conducerii comuniste de la Bucuresti, prim-secretarul judetean Radu Balan si generalul Stefan Gusa, nu au reusit sa ii convinga pe timisoreni sa renunte la protest. De la primele ore ale dimineţii, muncitorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă şi li s-au alăturat protestatarilor aflaţi de patru zile în stradă. La scurt timp, toate celelalte întreprinderi timişorene intrau în grevă generală. S-a tras din nou în mulţime. Forţele de ordine au blocat porţile şi au încercuit principale întreprinderi din oraş. Timişoara era împânzită de trupe de securitate, care au deschis focul asupra celor care s-au apropiat de porţile întreprinderilor.

S-au înregistrat morţi şi răniţi şi s-au făcut numeroase arestări. În Piaţa Operei s-au strâns peste 10 mii de oameni. Au venit şi cei care îşi căutau la morgă şi în spitale copiii ori părinţii care nu mai apăruseră de două zile. Între timp, la ordinul Elenei Ceauşescu, 40 de cadavre au fost transportate la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. Operatiunea „Trandafirul” a fost finalizată în noaptea de 19 spre 20 decembrie când cele 40 de trupuri au fost incinerate, iar cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal, în zona Popeşti-Leordeni. Pe parcursul zilei au avut loc cateva ciocniri intre muncitori si fortele militare in diferite parti ale orasului, ciocniri in cursul carora s-au folosit armele de foc. In aceeasi zi, la Timisoara protestatarii au înfiinţat Frontul Democratic Român, prima structură revoluţionară înainte de căderea lui Ceauşescu.

 

20 decembrie 1989

Revolutia romana de la Timisoara a luat proportii, manifestantii cerand demisia dictatorului Ceasusescu. Centrul orasului a fost ocupat de coloane impresionante de muncitori. Protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. In balconul Operei a urcat, alaturi de liderii protestatarilor, si primarul orasului de pe Bega caruia i s-a inmanat lista cu revendicarile multimii: eliberarea arestatilor, redarea cadavrelor familiilor care le revendicau, demisia lui Nicolae Ceausescu, circulatia libera a ideilor. În foaierul Operei din Timişoara a avut loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR) organizatie care trebuia sa organizeze rezistenta si care il avea ca presedinte pe Lorin Fortuna, ca vicepresedinte pe Ioan Chis si ca secretar pe Claudiu Iordache.

Timisoara, decembrie 1989 - foto: timisoaraexpress.ro

Timisoara, decembrie 1989 – foto: timisoaraexpress.ro

În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente). Primul ministru, Constantin Dascalescu, a facut cateva promisiuni, dar a declarat ca revendicarile majore, ca demisia lui Ceausescu si a guvernului, vor trebui sa astepte intoarcerea din Iran a presedintelui. Negocierile s-au incheiat fara rezultat, cu putin inainte de ora 19.00. La scurt timp dupa aceea, primul ministru a plecat cu avionul la Bucuresti. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta.

Reîntors in tara dupa vizita din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. Nicolae Ceausescu a emis, in seara zilei, un decret prezidential pentru constituirea starii de necesitate pe teritoriul judetului Timis, ca urmare a “gravei incalcari a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism si de distrugere a unor bunuri obstesti”, care intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În aceeasi seara, dictatorul comunist a prezentat o declaratie, transmisa in direct la radio si televiziune, in care a spus ca evenimentele de la Timisoara sunt opera unor “huligani” si a unor “grupuri fasciste si antinationaliste”.

În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii.

 

21 decembrie 1989

La Bucuresti, în actuala “Piață a Revoluției“, presedintele Nicolae Ceausescu a convocat un mare miting in sprijinul pozitiei sale fata de evenimentele de la Timisoara. Aflat in balconul C.C. al PCR, Nicolae Ceausescu a inceput sa le vorbeasca muncitorilor adunati in piata. Mitingul se transmitea in direct la radio si televiziune. La un moment dat, in timpul discursului lui Ceausescu, din multime, pe lângă lozincile cunoscute, se fac auzite fluierături, huiduieli, si tipete, iar transmisiunea a fost intrerupta. Începutul Revoluției la București.

Nicolae Ceauşescu, în timpul cuvântării la adunarea populaţiei din Capitală, în Piaţa Palatului Republicii, 21 decembrie 1989 - foto AP (preluat de pe: adevarul.ro)

Nicolae Ceauşescu, în timpul cuvântării la adunarea populaţiei din Capitală, în Piaţa Palatului Republicii, 21 decembrie 1989 – foto AP (preluat de pe: adevarul.ro)

Revoluția Anticomunistă din România (București decembrie 1989) - foto: ro.wikipedia.org

Revoluția Anticomunistă din România (București decembrie 1989) – foto: ro.wikipedia.org

A fost reluata pentru scurta vreme, timp in care romanii au putut vedea cum sotii Ceausescu incearca cu disperare sa tempereze multimea. Mitingul devenise deja unul anticomunist, iar multimea stransa in piata a rupt cordoanele fortelor de ordine. Pe tot parcursul zilei, multi oameni, in general tineri, au manifestat impotriva regimului. In Piata Romana si la Sala Dalles, fortele de ordine au operat arestari si au tras in manifestanti. Sute de persoane s-au regrupat la Universitate unde au ridicat baricade, care in cursul noptii au fost sparte cu tancurile, manifestantii fiind imprastiati ori arestati.

 

22 decembrie 1989

După o săptămână de demonstrații populare și reprimari sângeroase, Nicolae Ceaușescu este înlăturat de la conducerea României. Revolutia Romana a dus la schimbarea regimului comunist. Dupa o noapte insangerata pe strazile Bucurestiului, muncitorii de pe marile platforme au ocupat inca de dimineata Piata Universitatii. Cu putin inainte de ora 10.00, Nicolae Ceausescu a convocat, in sediul C.C. al PCR, ultima sedinta a CPEx. El a anuntat ca, datorita situatiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei si a hotarat sa instituie starea de necesitate in intreaga tara. Despre generalul Vasile Milea, care a fost gasit impuscat cu putine minute in urma in sediul Comitetului Central, fostul dictator a afirmat ca a fost un tradator de tara.

Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989 - foto: ro.wikipedia.org

Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989 – foto: ro.wikipedia.org

Putin dupa ora 10.00, postul de radio a anuntat introducerea starii de necesitate in intreaga tara, printr-un decret semnat de Ceausescu. Cetatenii – conform decretului – nu aveau voie sa se intruneasca in grupuri mai mari de 5 persoane. In ciuda interdictiilor, situatia a inceput sa se precipite in toata Romania unde au izbucnit proteste anticomuniste. In Capitala, manifestantii stransi in fata sediului C.C. al PCR au fortat usile si au patruns in cladire, determinandu-l pe Ceausescu sa fuga cu un elicopeter de pe acoperis. La orele amiezii, la radio si televiziune s-a transmis vestea fugii dictatorului, ceea ce a provocat valuri de bucurie in intreaga tara. Sute de romani au iesit pe strazile marilor orase pentru a saluta caderea regimului comunist.

In aceeasi zi a fost constituit Frontul Salvarii Nationale (FSN), din Consiliul de conducere al acestuia facand parte 39 de persoane. Ion Iliescu a citit la posturile de radio si televiziune “Comunicatul catre tara al Consiliului FSN”, care avea ca principale obiective: instaurarea unui sistem democratic si pluralist de guvernamant; organizarea de alegeri libere in luna aprilie 1990; separarea puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca in stat. Armata a trecut de partea demonstrantilor insa acest lucru nu a impiedicat varsarea de sange si in zilele urmatoare ale revolutiei.

Revoluția Anticomunistă din România (16 - 25 decembrie 1989) - foto: blog.f64.ro

Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – foto: blog.f64.ro

 

23 decembrie 1989

Prima zi fara comunism a romanilor, dupa mai bine de 40 de ani. In timpul noptii au fost atacate Televiziunea, cladirea Comitetului Central al PCR, Biblioteca Centrala Universitara, care a fost grav afectata de incendii, Ministerul Apararii Nationale. Zeci de romani si-au pierdut viata in Bucuresti, la Aeroportul Otopeni, precum si in restul tarii. Peste 1.000 de persoane s-au jertfit pentru libertatea tarii, Romania fiind singura tara din fostul bloc sovietic in care schimbarea regimului s-a facut cu varsare de sange.

Revoluția Anticomunistă din România (16 - 25 decembrie 1989) - foto: Andrei Pandele (preluat de pe: blog.f64.ro

Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – foto: Andrei Pandele (preluat de pe: blog.f64.ro

Dupa 22 decembrie, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Ion Iliescu a prezentat la radio si televiziune o declaratie a Consiliului Frontului Salvarii Nationale (FSN) in care a precizat ca pentru conducerea interimara a tarii prioritare au fost “actiunile coordonate de lupta impotriva teroristilor”. Tot prin intermediul presei s-au lansat o serie de zvonuri, astfel incat incertitudinea domnea pe intreg teritoriul tarii.

Revoluția Anticomunistă din România (16 - 25 decembrie 1989) - Tancurile Armatei în poziţie de apărare în faţa fostului Palat Regal din Bucureşti, 23 decembrie 1989 - foto: historia.ro

Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) – Tancurile Armatei în poziţie de apărare în faţa fostului Palat Regal din Bucureşti, 23 decembrie 1989 – foto: historia.ro

Consiliul FSN l-a numit in functia de ministru al apararii pe generalul-colonel Nicolae Militaru, asupra caruia existau grave acuzatii de spionaj in favoarea URSS. Granitele Romaniei au fost redeschise. Intreaga lume a putut sa urmareasca la televizor desfasurarea evenimentelor din Romania.

De asemenea, in aceeasi zi au fost eliberati din inchisori detinutii politici, printre care si cei cativa ziaristi din gruparea “Romaniei libere” (Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga) care, cu un an in urma, protestasera deschis impotriva regimului. Caderea regimului comunist a facut posibila restabilirea democratiei si redobandirea tuturor libertatilor si drepturilor de catre romani.

 

24 decembrie 1989

La Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, Piata Universitatii, Piata Palatului, Piaţa Victoriei si Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari. Revolutionarii au format patrule la Metrou si pe strazi, care controlau trecatorii, cei suspecti fiind retinuti. La radio si televiziune, a fost transmis Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale prin care se reafirma victoria Revolutiei si, totodata, erau prezentate masurile exceptionale adoptate de CFSN pentru restabilirea ordinii, încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării. Armata a fost declarată singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Revoluția Anticomunistă din România (14 – 25 decembrie 1989) - La Statia de metrou Piata Victoriei - foto preluat de pe www.rador.ro

Revoluția Anticomunistă din România (14 – 25 decembrie 1989) – La Statia de metrou Piata Victoriei - foto preluat de pe www.rador.ro

 

25 decembrie 1989

Dimineaţa, la radio şi televiziune au fost transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală.  Tot în această zi a avut loc procesul soţilor Ceauşescu în faţa Tribunalului Militar Extraordinar. Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte.

Dictatorul comunist si sotia acestuia au fost acuzati de “genocid, subminarea puterii de stat prin organizarea de actiuni armate impotriva poporului, distrugerea bunurilor obstesti, subminarea economiei nationale, precum si pentru incercarea de a fugi din tara pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse in banci straine”, dupa cum s-a anuntat in cursul serii de luni, 25 decembrie 1989, la Televiziunea Romana.

In comunicatul citit pe postul national de televiziune s-a mai precizat ca Tribunalului Militar Exceptional a decis ca “pentru aceste crime grave impotriva poporului roman si Romaniei, inculpatii Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu sunt condamnati la moarte si confiscarea averii”. De asemenea, romanii au fost informati ca “sentinta a ramas definitiva si a fost executata” si ca TVR va prezenta inregistrari din timpul procesului si din momentul punerii in aplicare a hotararii membrilor Tribunalului.

Procesul a avut loc la Garnizoana din Targoviste, judecator fiind Gica Popa, procuror -Dan Voinea, iar avocat al familiei Ceausescu – Nicolae Teodorescu, acesta din urma fiind insa un inchizitor, nu un aparator al clientilor sai.

Liderul comunist nu a recunoscut calitatea completului de judecata, declarand ca nu da socoteala decat in fata Marii Adunari Nationale. Procesul nu a respectat procedurile legale, iar instituirea Tribunalului Militar Exceptional a fost facuta print-un act scris de mana si semnat cu o zi inainte de uciderea cuplului Ceausescu.

Cel care a emis actul a fost Ion Iliescu, care a semnat ca presedinte al Consiliului FSN. Implicati in condamnarea la moarte a sotilor Ceausescu au fost si adjunctul ministrului Apararii, generalul Victor Stanculescu, precum si Gelu Voican Voiculescu, care a organizat si inhumarea cuplului.

Sentinta data de Tribunalul Militar Exceptional a fost pusa imediat in aplicare (în jurul orei 14:50), Nicolae si Elena Ceausescu fiind ucisi cu mai multe focuri de mitraliera. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate.

Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial.

Deși au trecut mulți ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut? etc

 

26 decembrie 1989

Frontul Salvării Naţionale formează un guvern provizoriu. Guvernul anunţă modificările din Constituţie, garantează drepturile minorităţilor naţionale, autorizează libera angajare în câmpul muncii, introduce în ţară economia de piaţă liberă şi promite desfăşurarea liberă a alegerilor.

Fotografii de la Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989)

 

articol in curs de completare

 

articole preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org;  www.rador.royoutube.com

 

Reforma agrară din 1945

Aspect de la reforma agrară, februarie 1945.(martie 1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 9/1945

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Reforma agrară din 1945 a fost un proces inițiat de guvernul comunist de după 1945, cu scopul de a reforma radical agricultura și de a împroprietări țăranii săraci din România.

Distribuirea primelor titluri de proprietete, plugarilor împroprietăriţi prin reforma agrară din primăvara anului 1945.(9 mai 1946) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1946

Distribuirea primelor titluri de proprietete, plugarilor împroprietăriţi prin reforma agrară din primăvara anului 1945.(9 mai 1946) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1946

Din punct de vedere economic pretinsa reformă a guvernului de așa zisă largă concentrare democratică condus de Dr. Petru Groza a fost, de fapt, un mare pas înapoi în calea progresului întrucât a distrus marile proprietăți agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne și începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea.

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Transilvania, majoritatea fermelor agricole erau organizate după modelul austro-ungar și aveau, în principal, următoarele caracteristici: fermele dețineau în proprietate sau în folosință terenuri agricole cu suprafețe cuprinse între 250–500 hectare, care permiteau o bună organizare a producției și a muncii. Majoritatea aveau spații de locuit pentru personalul angajat și familia acestuia, aflate chiar în incinta fermei. Se aplicau tehnologiile agricole cele mai avansate pentru acea vreme, inclusiv semințe și soiuri de calitate. Țăranii desfășurau o activitate continuă pe întregul an calendaristic și asigurau de lucru întregii familii; astfel, femeile lucrau la cultura vegetală, bucătarie, croitorie, țesătorie și alte activități gospodărești specifice, în timp ce copiii participau la muncile mai ușoare, inclusiv îngrijirea animalelor. Orice probleme erau privite și rezolvate ca într-o mare familie, iar supravegherea și controlul calității muncii erau asigurate de personal cu pregătire de specialitate. Bărbații aveau de lucru pe întreaga perioadă a anului, începând cu transportul gunoiului de grajd pe terenurile agricole care avea loc, în general iarna, îngrijiri de livezi și păduri, îngrijitori de animale, lucrări specifice culturii vegetale: arat, grăpat, semănat, prășit, cosit, recoltat, transportat, etc. Ca urmare a marii diversități a activităților desfășurate, disciplina era riguros respectată, orice abatere fiind aspru pedepsită. Desigur că pedeapsa aplicată nu se referă la corecții de natura fizica (fără îndoială că și acestea se aplicau) însă pedeapsa aspră consta în renunțarea imediată la serviciile indisciplinatului (și atunci exista un surplus de forță de muncă), acesta fiind nevoit sa-și caute de lucru în altă parte (deseori în alte sate), măsură care afecta întreaga și numeroasa familie. Fără îndoială că și atunci exista multă săracie, iar organizarea menționată nu era modelul ideal, însă desființarea acestor modalități de lucru prin divizarea excesivă a moșiilor și a patrimoniului fermelor nu putea rezolva problemele sociale ci dimpotrivă, chiar le-a agravat (se cunoaște penuria alimentară din anii 1950) spre disperarea „reformatorilor”. Aplicarea „reformei” a distrus și aceste ferme, concomitent cu distrugerea fizică a multor proprietari și a puținilor specialiști existenți. Pretinsa reformă din 1945, care s-a bazat doar pe criterii de ordin juridic și social, la care se adaugă măsurile pompieristice ale comunistilor, a făcut ca România să ajungă codașa Europei în ceea ce privește producția agricolă pe hectar la majoritatea culturilor vegetale, dar și la alți indicatori economici specifici activităților agricole. Reforma agrară din 1945 a avut în primul rând un scop propagandistic pentru a atrage masele largi, în mare parte neștiutori de carte, dar care reprezentau circa 80–85% din totalul populației, de partea comuniștilor. Dovada cea mai vie că pretinsa reformă a avut doar scop propagandistic și de distrugere a marilor proprietați se regăsește în politica de colectivizare forțată aplicată ulterior, în care ideea de proprietate particulară era privită cu suspiciune, fiind considerată contrară tezelor marxism-leninismului. Reforma agrară din 1945 a fost înfăptuită la sate de „Comisii comunale de împroprietărire alese de obștea plugarilor”.

Ţărani muncitori într-o comună împreună cu comisia de reformă agrară împărţind moşia unui moşier.(martie 1945) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”,  Cota: 6/1945

Ţărani muncitori într-o comună împreună cu comisia de reformă agrară împărţind moşia unui moşier.(martie 1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 6/1945

Istoria agriculturii românești de după 1945 a continuat să fie loc de continue experimente pentru comuniști care nu priveau cu ochi buni dezvoltarea CAP-urilor, astfel că prin diverse pârghii economice – în special prin politica prețurilor de achiziție a produselor agricole, respectiv a prețurilor serviciilor prestate CAP-urilor de către fostele SMA-uri („Stațiuni de Mașini Agricole” ce aparțineau statului) – statul român regla practic profitul fostelor CAP-urilor. La aceasta se adaugă faptul că în majoritatea satelor exista o mafie locală formată din personalul de conducere a CAP-urilor și rudele acestora, care au sustras în mod constant părți din așa zisele recolte record, în timp ce majoritatea țăranilor trăiau de pe o zi pe alta. De fapt socialismul nu avea nevoie de țărani bogați și nici nu se urmărea ca aceștia sa aibă calități de întreprinzători. Evenimentele din 1989 au dus la o răbufnire a țăranilor care pur și simplu au demolat patrimoniul multor CAP-uri întrucât considerau că acesta deservea doar interesele unui grup restrâns de țarani, grupați în jurul președintelui de colectiv, dar și a altor „centre de putere” dornice de îmbogățire fară muncă. Chiar dacă Reforma agrară din 1945 a încercat să diminueze marile și nejustificatele inegalități sociale existente la acea vreme, istoria confirmă că aceasta, pe termen lung, nu și-a atins scopul.

Reforma agrară în Oltenia.(1945) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, precum şi cota arhivistică. Cota: 34/1945

Reforma agrară în Oltenia.(1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, precum şi cota arhivistică. Cota: 34/1945

Inegalitatea a continuat să existe doar că aceasta, sub masca reformei și a democrației, a îmbrăcat forme noi, mai subtile și mai greu de cuantificat.

Dr. Petru Groza înmânează titlurile de proprietate ţăranilor, care au primit pământ prin reforma agrară din anul 1945.(1946) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 4/1946

Dr. Petru Groza înmânează titlurile de proprietate ţăranilor, care au primit pământ prin reforma agrară din anul 1945.(1946) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 4/1946

Desfiintarea fostelor CAP-uri s-a dovedit insa a fi fost un alt pas gresit in domeniul agrar deoarece prin restituirea terenurilor agricole catre fostii proprietari nu s-a facut decat ca terenurile agricole sa fie din nou fragmentate iar cultivarea acestora sa nu se mai poata face nici macar cat la nivelul anului 1989. Intrati in posesia unor suprafete mici de teren agricol, de regula pana in zece hectare, majoritatea taranilor a recurs din nou la folosirea animalelor de munca, a cailor, a boilor si chiar a vacilor, pentru a ara pamantul si pentru a cara recolta. In tot acest timp, fostele SMA-uri erau ruinate de catre ,,reformatorii,, postrevolutie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Uniunea Tineretului Comunist (19-20 martie 1922)

Stema Uniunii Tineretului Comunist

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret a Partidului Comunist Român. În timpul Republicii Populare Române, s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.).

Uniunea Tineretului Comunist a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1966 număra 2.250.000 de membri, adică 11,78% din populația României. Printre conducătorii UTC-ului în anii dictaturii comuniste au fost Nicu Ceaușescu și Ion Traian Ștefănescu.

Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, București – d. 25 septembrie 1996, Viena) a fost al treilea fiu al dictatorului Nicolae Ceaușescu și al soției sale. Numit în funcția de prim-secretar al organizației PCR Sibiu către sfârșitul regimului comunist din România, a fost considerat un potențial succesor în funcție al tatălui său. A fost arestat în zilele Revoluției din 1989 și condamnat ulterior la o pedeapsă cu închisoarea, fiind eliberat pe motive medicale - (Nicu Ceaușescu la procesul de la Tribunalul Militar Bucuresti, 1990) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, București – d. 25 septembrie 1996, Viena) a fost al treilea fiu al dictatorului Nicolae Ceaușescu și al soției sale. Numit în funcția de prim-secretar al organizației PCR Sibiu către sfârșitul regimului comunist din România, a fost considerat un potențial succesor în funcție al tatălui său. A fost arestat în zilele Revoluției din 1989 și condamnat ulterior la o pedeapsă cu închisoarea, fiind eliberat pe motive medicale – (Nicu Ceaușescu la procesul de la Tribunalul Militar Bucuresti, 1990) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Uniunea Tineretului Comunist a funcționat ascunsă, de la fondarea ei, la Conferința generală a tineretului socialist organizată în 19-20 martie 1922, și până în 1924, când a fost interzisă alături de Partidul Comunist Român. Această facțiune de ordin secundar a Internaționalei Comuniste a Tinerilor a revenit în forță după 23 august 1944. Sprijinită de armata sovietică, această organizație de tineret a crescut repede. La o întâlnire de grad înalt a membrilor Partidului Comunist Român din 25-27 aprilie 1945, Iosif Rangheț, șeful secției organizatorice a P.C.R. a estimat numărul de membri ai U.T.C., ca ajungând la cifra de 62,925 membri (p.109). Primul secretar general al U.T.C. a fost Nicolae Ceaușescu, care a ocupat această funcție din 23 august 1944 până în iunie 1945.

Nicolae Ceauşescu vorbind la mitingul de primire a luptătorilor comunişti şi antifascişti, organizat de Apărarea Patriotică în Bucureşti. (10 septembrie 1944) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 20/1944

Nicolae Ceauşescu vorbind la mitingul de primire a luptătorilor comunişti şi antifascişti, organizat de Apărarea Patriotică în Bucureşti. (10 septembrie 1944) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 20/1944, cititi mai mult despre Nicolae Ceausescu pe ro.wikipedia.org

Această organizație s-a dezvoltat ulterior împreună cu Partidul Muncitoresc Român, abreviat P.M.R., care a supus populația română la ideologia stalinist-comunistă, promovată de Uniunea Sovietică. Pentru a scăpa de tinerii care nu acceptau sistemul comunist, împiedicând sporirea numărului de membri ai UTM respectiv PMR, statul român a început o serie de arestări și concentrări în lagăre a anumitor categorii sociale. Începând cu anul 1945, toți participanții la manifestații anticomuniste au fost arestați. Membri ai organizațiilor de tineret ale partidelor istorice precum Partidul Național Liberal sau Partidul Național Țărănesc, ori partizani ai fostei Gărzi de Fier considerați a fi legionari au fost judecați abuziv și încarcerați, fiind condamnați la muncă silnică pe durate mari de timp sau la închisoare pe viață. În puține cazuri au fost condamnați la moarte. Aceștia au intrat ulterior într-un circuit de reeducare, în penitenciare precum Pitești sau Gherla.

Reforma educațională, menită să implementeze tinerilor români valorile ideologice comuniste a debutat pe 3 august 1948. Principala tendință în România era de a se copia în totalitate modelul sovietic, implementat de Iosif Stalin. Liderii de la București au introdus astfel în sistemul educațional principiile marxist-leniniste. Comsomol, organizația de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a recomandat formarea unei organizații de tineret separată de PMR. La 19-21 martie 1949 apărea Uniunea Tineretului Muncitoresc, UTM.

După ce această organizație a fost creată, liderii PMR au cerut verificarea atentă a tuturor membrilor, atât din partidul propriu-zis, cât și din organizația de tineret. După procesul de verificare, aproximativ 34.000 de membri au fost excluși, fiind clasificați drept chiaburi, foști legionari, foști membri în partide democratice, membri ai unor culte religioase (exceptând religia ortodoxă, agreată tacit de către conducerea PMR) sau din alte cauze. Epurări au mai avut loc cu alte prilejuri, după toate acestea, UTM numărând aproximativ 650.000 membri. Lotul Pauker-Luca-Georgescu, în special Vasile Luca, a fost acuzat în repetate rânduri de introducerea în structurile PMR și UTM a diverși diversioniști și non-comuniști.

8th Congress of the UTC, held in Bucharest in July 1965 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

8th Congress of the UTC, held in Bucharest in July 1965 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

De cele mai multe ori, eliminarea unui membru al UTM însemna pentru acesta excluderea de la viața socială, prin urmare era marginalizat atât din punct de vedere social, cât și profesional. Excluderea din partid era urmată de cele mai multe ori de un proces și o pedeapsă vehementă. Pe de cealaltă parte, accederea în UTM conferea unui om instrumentele necesare pentru a urca pe ierarhia socială, deschizând uși spre diverse posturi în administrație, învățământ, armată, poliție etc. Numărul tinerilor înscriși în UTM a crescut treptat, de la 20% în 1950, la marea majoritate în anii 1980. UTM a fost deschisă țărănimii încă de la început, însă membri proveniți din această pătură socială au fost loviți drastic de epurările din anii 1950. Între victimele primelor epurări politice de acest fel, peste 40% dintre cei vizați au fost țărani. Acest lucru a făcut ca, deși UTM era o organizație ce se dorea a fi promotorul tineretului în special din mediul rural, ea să nu fie reprezentativă pentru acest segment al populației, mai ales că ponderea populației rurale era undeva la aproximativ 75%. Totuși, începutul colectivizării a făcut ca necesitatea de membri ai UTM și PMR în localitățile rurale să crească.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Uniunea Tineretului Comunist si pe en.wikipedia.org

Instaurarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945)

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945

foto preluat de pe (c) Arhiva AGERPRES
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

 

Petru Groza – Viceprim-ministru

Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.

Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive - foto: ro.wikipedia.org

Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive – foto: ro.wikipedia.org

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25% - foto: ro.wikipedia.org

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto: ro.wikipedia.org

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Petru Groza – Obținerea mandatului de prim-ministru

FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte cu Iuliu Maniu. La Conferința de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor.

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai, Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.[19] Speranțele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!. Pe 2 martie, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

 

Guvernul Petru Groza (1)

Guvernul Petru Groza (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946.

 

Componența

Președintele Consiliului de Miniștri
Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Groza in 1946 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de interne
Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de externe
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul justiției
Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de război
General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul finanțelor
Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)

Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)
Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul agriculturii și domeniilor
Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul industriei și comerțului
Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul minelor și petrolului
Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice
Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cooperației
Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul muncii
Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul asistenței și asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul sănătății
Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)
ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)

Ministrul educației naționale
Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)
Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cultelor
Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul artelor
Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)
Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Subsecretari de stat în Guvernul Petru Groza (1)

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

 

Greva regală și criza politică

Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât și Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași atitudine.

În fața refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit, în 21 august, greva regală și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința din decembrie 1945, s-a decis ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și PNȚ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei și a asociației”. Maniu a avertizat că fără neutralitatea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946.

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945  Foto: (c) Arhiva AGERPRES

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Diplomaţii şi ziariştii occidentali sunt iritaţi că, deşi califică pe Rădescu şi Maniu fascişti, comuniştii au introdus în guvern numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce populaţia aşteaptă protecţia occidentalilor.

Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă.

Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou.

Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia românească” a comunismului internaţional.
Reuben H. Markham (ziarist american, 1949)

în Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, traducere din engleză de George Achim, Coelcţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 1996 – preluat de pe www.memorialsighet.ro

Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955)

Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955)

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Incidentul de la Berna a fost reprezentat de o scurtă ocupare a legației României Populare din Berna, Elveția, de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist. Evenimentul s-a petrecut între 14 – 16 februarie 1955.

 

Istoric

Atacul a fost plănuit de Oliviu Beldeanu. Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 februarie 1924, în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.

După al doilea război mondial, Beldeanu s-a alăturat mișcării anticomuniste românești. În 1949 a reușit să fugă din țară prin Republica Populară Federativă Iugoslavia, pentru a se reîntoarce după numai câteva luni, după cum se spune, ca agent al UDBA (serviciile iugoslvave de securitate). Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.

În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. În 1951, Beldeanu a ajuns în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.

În 1954, Beldeanu a început să pregătească asaltul asupra legației României: el a călătorit de mai multe ori în Elveția, a făcut rost de armele și sculele de care considera că va avea nevoie și a organizat ședințe de antrenament cu ceilalți membri ai grupului, (Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină).

În dimineața zilei de 15 februarie 1955, grupul s-a deplasat de la Konstanz la Berna, iar doi dintre membrii săi au intrat în apartamentul șoferului legației, unde au găsit-o numai pe soția acestuia. După aceasta, membrii grupului au trecut la cercetarea discretă a documentelor din ambasadă.

Atașatul Miron, secretarul Sandru și “șoferul” Șețu s-au deplasat în după amiaza zilei de 14 februarie 1955 la Zürich pentru a prelua curierul diplomatic, sosit din România cu trenul Arlberg-Express. Acești funcționari ai legației s-au întors la Berna la 15 februarie, oraele 01:30. Șandru, Miron și Șețu au remis curierul diplomatic însărcinatului cu afaceri al RPR, Stoffel. Zece minute mai târziu, secretarul Șandru s-a reîntors la apartamentul său de la reprezentanța comercială a RPR (din Brunnadernstrasse), însoțit de “șoferul” Șețu, după care acesta a revenit apoi singur la sediul legației (Schlösslistrasse), pe la ora două dimineața. Atunci, “șoferul” Aurel Șețu, (presupus agent al Securității) a fost somat de Stan Codrescu, de santinelă în acel moment împreună cu Ochiu; el nu a răspuns somației. Apoi, s-a reîntors spre mașina (Buick) parcată în curtea legației, moment în care Codrescu a deschis focul. Nu se știe din ce motive, rănitul a ajuns la spital numai șase ore mai târziu, când nu s-a mai putut face nimic pentru el. A murit la Inselspital din Berna în jurul orei 10. După focurile de armă, o parte din funcționarii legației au reușit să fugă din clădire.

A fost anunțată poliția elvețiană, clădirea legației fiind încercuită, dar nu s-a declanșat nicio intervenție în forță. Grupul atacatorilor a cerut eliberarea din închisoare a mai multor personalități române (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu). În noaptea de 15-16 februarie, Dumitru Ochiu a părăsit clădirea ambasadei, ducând cu el un număr de documente diplomatice, dar a fost imediat arestat de poliția elvețiană. După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.

Apoi, poliția elvețiană a restituit imediat documentele furate. De aceea s-au născut zvonuri despre conținutul acestora. Agenția de presă “Globe Press” a susținut că Aurel Șețu era de fapt capul legației și un ofițer înalt al Securității și că documentele furate erau mesaje cifrate pentru Moscova. Însă, după cum poliția din Berna a reușit să demonstreze, informațiile acelea au fost născocite de un refugiat cehoslovac.

 

Motivele acțiunii

În conformitate cu afirmațiile organizatorilor, atacul avea ca scop să atragă atenția autorităților din occident asupra abuzurilor, nedreptății și violării drepturilor omului comise de autoritățile comuniste române, dar și asupra activităților de spionaj ale membrilor ambasadei române din Elveția.

Guvernul român din acele vremuri a acuzat structurile Gărzii de Fier și pe Horia Sima, dar și agențiile de informații ale statelor occidentale pentru punerea la cale, cu complicitatea autorităților elvețiene, a unui complot antiromânesc de factură fascistă.

Unii istorici au sugerat că grupul a acționat într-adevăr în folosul unui serviciu străin de informații, care dorea să găsească documente legate în mod special de programul de parașutare a agenților români sub acoperire în țările din blocul răsăritean.

 

Urmări

Membrii grupului au fost judecați la Berna și au primit pedepse relativ ușoare: Oliviu Beldeanu, 4 ani de închisoare, (avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957) Stan Codrescu (care a deschis focul asupra asa-zisului șofer Aurel Șețu întrucât acesta nu a vrut să se supună somației sale) și Ion Chirilă au primit 3 ani și 6 luni de închisoare, iar Dumitru Ochiu numai 1 an și patru luni.

În România, au fost organizate proteste publice în mai multe orașe, iar, cu ocazia înmormântării lui Aurel Șețu, s-au ținut întâlniri comemorative.

Regimul comunist român nu a vrut să lase atacul asupra legației din Berna nepedepsit. Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea: „Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.

Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.

Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior. Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955) si pe www.historia.ro

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987)

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987)

foto preluat de pe memorialsighet.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Revolta de la Brașov din anul 1987 a fost o acțiune de protest împotriva politicilor economice și sociale impuse în RS România de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.

 

Cauze

Semințele revoluției române din 1989 au fost plantate încă spre sfârșitul anului 1986, pe măsură ce muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale liderului comunist Nicolae Ceaușescu. Conflicte de muncă spontane, dar limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) și platforma Nicolina din Iași (februarie 1987), culminând printr-o grevă masivă în Brașov. Măsurile draconice luate de Ceaușescu implicau reducerea consumului energetic și alimentar, precum și scăderea veniturilor lucrătorilor, conducând spre ceea ce politologul Vladimir Tismăneanu numea „nemulțumire generalizată” și făcând ca România să devină „cea mai vulnerabilă țară din Blocul Estic la o revoluție”. Deși România va fi ultima țară din Europa de Est care se va scutura de regimul comunist, prin Revoluția din 1989, aceasta a avut drept una din cauze volatilitatea socială și economică a țării de la sfârșitul anilor ’80. Revolta de la Brașov reflectă această instabilitate; mai mult, a fost una din primele revolte pe scară largă împotriva regimului ceaușist.

Monumentul revoltei de la Brașov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monumentul revoltei de la Brașov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Localizat în partea sud-estică a Transilvaniei, Brașovul era unul din cele mai dezvoltate centre industriale urbane, cu mai mult de 61% din forța de muncă angajată în industrie. O clasă muncitoare bine pregătită se formează în perioada anilor ’60 prin strămutarea forțată de către guvernul comunist a mii de țărani moldoveni pentru operarea fabricilor brașovene. În anii următori Brașovul devine unul din cele mai puternice centre muncitorești din țară, aici dezvoltându-se platforme industriale mamut precum Rulmentul Brașov, IAR Ghimbav, Tractorul Brașov sau Steagul Roșu. Muncitorii din aceste uzine au fost relativ privilegiați în perioada industrializării forțate începute sub Ceaușescu; ei beneficiau de servicii sigure, locuințe asigurate de întreprinderile la care lucrau, încadrarea în muncă a soțiilor și venituri ceva mai mari decât în alte părți din țară. Prin urmare, declinul industrial din România și restul Europei de Est de la mijlocul anilor ’80, marcat de scăderi de venituri și disponibilizări, a lovit Brașovul și lucrătorii acestuia în mod special.

În 1982, Nicolae Ceaușescu inițiază un plan de reducere a datoriilor externe ale României. O parte din banii care până atunci erau destinați producerii și distribuirii de produse alimentare a fost redirecționată pentru plata datoriilor pe care țara le avea către creditorii externi, în special către Occident. Acest lucru a condus în scurt timp la colapsul total al pieței produselor de larg consum din România, și implicit din Brașov. În această situație, statul a raționalizat alimentele și bunurile de consum, conducând la cozi lungi pentru produsele de bază. În acest mediu de prăbușire economică și de împuținare dramatică a alimentelor a izbucnit revolta de la Brașov, în data de 15 noiembrie 1987.

 

Desfășurare

Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secția 440 „Matrițe” a întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturașii de salariu, în dreptul rubricii „Rețineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. La ora 7.00 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean al PCR, ca să se facă ascultați. La ieșirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor ezită și se retrag, iar coloana care pornește spre Consiliul Județean al P.C.R. este alcătuită doar din circa 400 de oameni.

Inițial demonstranții au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Brașov, fabrica Hidromecanica, elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar oamenii au susținut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Deja în timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat membri ai Securității deghizați în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa și de a reține figuri. Alții au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) - foto preluat de pe facebook.com

Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) – foto preluat de pe facebook.com

Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Județean de Partid și sediul primăriei, „aruncând în piață portretele lui Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”. Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația fiind chemată să valideze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în special să descopere pavoazarea festivă a clădirilor oficiale și abundența de produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, Pepsi. Protestatarii furioși au distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatură (calculatoare, telefoane, televizoare) și au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparțineau comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașovene, inclusiv pe primarul Calancea, acesta fiind bătut și fiindu-i spartă o arcadă. Unul din milițieni a fost bătut, apoi dezbrăcat în pielea goală, iar uniforma i-a fost sfâșiată de mulțime.

Manifestanții au incendiat tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul Brașovului. La sosirea serii forțele de Securitate și armata au înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini și mașini blindate. Deși nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestați. Totuși, deoarece regimul ceaușist a ales să trateze protestele ca pe „cazuri izolate de huliganism”, sentințele nu au depășit trei ani de închisoare fără privare de libertate, o sentință relativ moderată în codul penal comunist. Instanța a cerut însă executarea pedepselor la locul de muncă și deportarea din oraș a celor condamnați. După 1990 au putut fi documentate de către cercetători circa 100 de sentințe în Brașov, în timp ce alți manifestanți au fost condamnați în urma unor procese ținute pe tot teritoriul României.

 

Reacția studenților

La câteva zile după revolta muncitorilor, Cătălin Bia, student la Facultatea de Silvicultură, se așază în fața cantinei cu o pancartă pe care scria: „Muncitorii arestați nu trebuie să moară”. Lui i se alătură colegii Lucian Silaghi și Horia Șerban. Cei trei sunt arestați imediat. Ulterior, în campusul studențesc apar grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securitatea operează în total șapte arestări, iar cei arestați vor fi anchetați, apoi exmatriculați și retrimiși în localitățile de unde proveneau, fiind puși sub supraveghere strictă, împreună cu familiile lor.

Politologul Vladimir Socor, citând surse anonime din cadrul conducerii de partid de la București, precum și rapoarte independente ale unor călători occidentali întorși de la Brașov, susține ideea că mai multe sute de studenți ai Universității Politehnice din oraș ar fi participat în campus, pe 22 noiembrie, la un miting de solidarizare cu muncitorii brașoveni. Nu există însă suficiente probe care să demonstreze afirmația lui Vladimir Socor.

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele "Roman" împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului - foto: adevarul.ro

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele “Roman” împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului – foto: adevarul.ro

 

Urmări

Ancheta

Securitatea a început identificarea protestatarilor încă din 15 noiembrie, prin securiști infiltrați printre muncitori, prin „trecători” sau Dacii cu geamuri fumurii din care se fotografia și filma. Din aceeași seară au început și arestările. Au fost aduse echipe de anchetatori de la Inspectorate de Miliție și de Securitate din toată țara, iar acestea au selectat protestatarii considerați cei mai periculoși pentru regim.

Vezi și: Lista persoanelor anchetate și condamnate pentru revolta din 1987 de la Brașov.

Monumentul luptătorilor anticomuniști de la Brașov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monumentul luptătorilor anticomuniști de la Brașov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cei anchetați au fost bătuți și torturați. Printre cei mai zeloși coordonatori ai anchetelor s-a aflat căpitanul de miliție Alexandru Ionaș, fost șef al Serviciului Cercetări Penale din Inspectoratul Județean de Miliție Brașov. Ionaș a coordonat și a asistat personal la bătaia unora dintre cei anchetați, printre care Gheorghe Zaharia și Aurică Geneti. Cu toate acestea, Alexandru Ionaș a fost numit după Revoluție comandant al I.J.P. Brașov și înaintat la gradul de colonel, iar în august 1999, la propunerea ministrului de Interne de atunci, Constantin Dudu Ionescu, și cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, i s-a permis înscrierea la examenul pentru obținerea gradului de general. În final, el a ajuns directorul Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI) – centrul regional din România.

Pentru efectuarea anchetei au fost aduse echipe speciale de torționari din întreaga țară, de la Inspectorate județene de miliție și securitate. General-maiorul de securitate Emil Macri, împreună cu adjunctul ministrului de Interne și șeful Inspectoratului General al Miliției, general-locotenentul Constantin Nuță, au fost trimiși la Brașov pentru a coordona măsurile represive. Emil Macri conducea Direcția a II-a a Securității, contrainformațiile economice, și mai participase, împreună cu generalul Nicolae Pleșiță, și la reprimarea grevei din Valea Jiului, din 1-3 august 1977. O dovadă clară că toate Direcțiile Securității au fost implicate în măsuri represive de poliție politică. Macri și Nuță au fost atât de eficienți la Brașov încât Nicolae Ceaușescu i-a trimis ulterior și la Timișoara, în decembrie 1989.

Alt ofițer identificat de cei arestați ca fiind implicat în represiune a fost generalul Nicolae Neagu.

Conform mărturiei unuia dintre cei anchetați, Werner Sommeraurer, unul dintre ofițerii de Securitate care l-a torturat a fost Ristea Priboi. Într-una din anchete, „căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul la gât în fața lui Priboi”. Sommeraurer mai spune:

Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă și m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile de la pantofi.”
—Marius Oprea și Stejărel Olaru: „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov

Dezvăluirile lui Sommerauer au fost făcute în cartea lui Marius Oprea și Stejărel Olaru „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov”, apărută în 2002. Ristea Priboi, pe atunci deputat PSD de Vrancea și membru al Comisiei parlamentare de control al Serviciului de Informații Externe, după ce fusese șeful acesteia, le-a intentat proces de calomnie lui Werner Sommerauer și Marius Oprea, în solidar cu ziarele România Liberă și Evenimentul Zilei, deși Oprea și cele două cotidiane nu făcuseră decât să consemneze declarațiile fostului participant la revoltă. Procesul a fost deschis la Judecătoria Sectorului 1 al Capitalei, pe data de 12 noiembrie 2002, iar Priboi îi solicita lui Sommerauer 15 miliarde lei vechi pentru calomnie. Presa din acea vreme a consemnat că, în mod suspect, Nicolae Jidovu, președintele instanței, solicitase cazierele lui Sommerauer și Oprea cu o zi înainte ca Ristea Priboi să facă plângerea penală. Potrivit legii, cazierul se cere abia la primul termen de judecată.

Fost lucrător în cadrul Direcției de Informații Externe a Securității, Ristea Priboi fusese deconspirat opiniei publice de către CNSAS. Fostul prim-ministru Adrian Năstase, protectorul lui Priboi, i-a acuzat pe membrii CNSAS, în martie 2001, că „ling dosarele până la Burebista”[. Ristea Priboi promovase în perioada comunistă până în fruntea U.M. 0225, serviciul care se ocupa de „Europa Liberă” și relația cu exilul românesc, serviciu aflat în subordinea generalului Pleșiță, înlocuindu-l în funcție pe colonelul Vasile Buha. Senatorul PNL Radu F. Alexandru l-a acuzat pe Priboi în plenul Senatului, în ședința din 12 februarie 2001, de participare la numeroase acte teroriste întreprinse de Securitate în afara țării:

Printre „performanțele” de tristă amintire a echipei Pleșiță – Buha – Priboi vă readuc în memorie: atentatul asupra postului de radio „Europa Liberă”, soldat cu victime omenești, pus la cale cu Carlos „Șacalul”, celebrul terorist; scrisoarea capcană expediată lui Șerban Orescu și rănirea gravă a acestuia; înjunghierea lui Emil Georgescu, directorul postului „Europa Liberă”; bătăile teribile administrate în plină stradă Monicăi Lovinescu și lui Paul Goma. Trebuie menționat că în serviciul condus de Buha și Priboi s-au proiectat, de altfel, toate acțiunile întreprinse, de-a lungul anilor, împotriva celor care s-au exprimat deschis, în afara țării, împotriva regimului Ceaușescu.”
—Radu F. Alexandru – Declarație Politică făcută în plenul Senatului, luni 12 februarie 2001

La primele termene de judecată, la apelul lansat de Grupul pentru Dialog Social, sala a fost plină cu personalități venite să-l susțină pe Werner Sommerauer. Pe lângă membri ai Asociației „15 Noiembrie” Brașov și ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, la tribunal au fost prezenți Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Radu F. Alexandru, Adrian Niculescu, Doina Jela, Horia-Roman Patapievici, Dan Pavel și mulți alții.

În martie 2005, după doi ani de procese, magistrații Judecătoriei Sectorului 1 București i-au achitat pe Marius Oprea și Werner Sommerauer, considerând că infracțiunii de calomnie îi lipsește unul din elementele constitutive. Totodată, instanța a respins și acțiunea civilă a lui Ristea Priboi, obligându-l să plătească statului 1 milion de lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Priboi a atacat decizia cu recurs și, la solicitarea lui, Înalta Curte de Casație și Justiție a stămutat procesul la Focșani, capitala județului pe care îl reprezenta acesta în Parlamentul României. Pe tot parcursul procesului, Serviciul Român de Informații a refuzat să pună la dispoziția apărării dosarul anchetelor Securității din noiembrie 1987-decembrie 1988. Istoricul Marius Oprea a declarat presei:

Este clar un proces politic pentru că atât Jidovu, cât și magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție au acționat la ordinul politic al PSD, favorizându-l pe Priboi. Criteriul de promovare în magistratură este vechimea, iar judecătorii de acum, de la Instanța Supremă, în anii comunismului, au condamnat la ani grei de închisoare pentru o găleată de cartofi.
—Ondine Gherguț și Gheorghe Zaharia: „Răstignit a doua oară de Securitate

În 2004 însă, Parchetul îl arestează pe omul de afaceri craiovean Genică Boerică pentru mai multe infracțiuni economice. Pentru a obține o sentință redusă, acesta colaborează cu anchetatorii și denunță la rândul lui mai multe persoane, printre care și pe Adrian Năstase și Ristea Priboi. Cazul este preluat de Direcția Națională Anticorupție, care îl pune pe Priboi sub învinuire, în aprilie 2006, pentru infracțiunile de obținere de foloase necuvenite și trafic de influență. Ulterior, D.N.A. mai deschide un dosar împotriva lui Ristea Priboi și Adrian Năstase, dosar supranumit de presă „mătușa Tamara”. În februarie 2006, Ristea Priboi dispare din țară, iar în lipsa sa, Werner Sommerauer și Marius Oprea sunt achitați.

Pe perioada anchetei, protestatarii au fost torturați sălbatic, fiind bătuți cu pumnii, cu picioarele, cu un scaun sau cu picioare de scaun, cu parul, cu bâta, cu bastonul de cauciuc la testicule, loviți în stomac, bătuți la palme și la tălpi cu bastonul de cauciuc sau loviți de calorifer. Li s-au strivit degetele în ușă, li s-a smuls părul, au fost înfășurați în cearșafuri ude și bătuți astfel sau ținuți în pielea goală, în frig. Arestații au fost așezați în poziții incomode, obositoare și dureroase: siliți să stea într-un picior (uneori, supravegheați de un câine-lup), pe vine, să țină un creion cu bărbia, să sprijine cu nasul tabloul lui Ceaușescu, să facă genoflexiuni, să stea într-o mână sau să sară ca broasca. Organele lovite în mod constant de torționari erau capul, ficatul, rinichii, testiculele și stomacul.

Anchetatorii au folosit procedee din anii ’50, precum ancheta nocturnă și ancheta continuă, iar unii anchetați au fost închiși împreună cu detinuți de drept comun. În București, în arestul Securității din Calea Rahovei, unii dintre cei cercetați au fost legați cu lanțuri și cu bile de oțel, iar alții amenințați cu pistolul la tâmplă. Securitatea a folosit intens și tortura psihică, anchetatorii străduindu-se să provoace gemete sau urlete de la cei anchetați, pentru a-i înspăimânta pe ceilalți din același lot, care aveau posibilitatea de a le auzi. Alți protestatari au fost închiși în celule cu pete proaspete de sânge.

În timpul anchetei, aliniați pe hol, protestatarii arestați erau inspectați de ofițeri de Miliție și Securitate, precum și de Maria Cebuc, reprezentanta Partidului la Brașov, care le adresau injurii și îi scuipau.

Din cauza torturilor, privării de somn și a regimului alimentar din detenție, cei arestați au pierdut în greutate multe kilograme, iar unii dintre ei au contactat boli de care suferă și în prezent. Gheorghe Gyerko, unul din muncitorii anchetați, își amintește: „Am reușit să slăbesc cel puțin 12-13 kg, în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi și nu mă lăsau să dorm”. Stan Voinea, alt muncitor arestat și torturat, a decedat, în februarie 2008, la Brăila. Condamnat la proces, fusese deportat acolo cu întreaga familie, iar fiul său și colegii din Asociația „15 Noiembrie 1987” susțin că moartea sa se datorează tratamentului la care a fost supus în beciurile Securității. Un alt muncitor care a murit după deportare este Vasile Vieru. Acesta a decedat la Bârlad, orașul în care îi fusese stabilit domiciliul obligatoriu, în septembrie 1988, la mai puțin de un an după bătăile suferite în timpul anchetei. Nicuță Paraschiv, anchetat și condamnat și el, își amintește: „La Bârlad am fost deportat cu Vieru. M-am întâlnit cu el cu o săptămână înainte să moară. Îi căzuseră toți dinții din gură și părul din cap”.

În paralel cu ancheta, în lunile noiembrie și decembrie, în întreprinderile la care lucrau cei arestați se țin ședințe de partid în care muncitorii participanți la revoltă sunt înfierați și catalogați „huligani”, „derbedei”, „vandali”, „indivizi certați cu legea”, „elemente înrăite”, o „pată pentru colectiv” și o „rușine”. Cei care iau cuvântul îi condamnă pentru comiterea unui „act banditesc”, pentru „huliganism barbar” și „atitudine profund dușmănoasă”. Li se impută că ar fi consumat alcool și sunt catalogați inclusiv „debili mintali”. Unul dintre acuzatori își exprimă în luarea de cuvânt teama că protestatarii ar fi putut să arunce în aer o parte din întreprindere. Se cere pedepsirea severă a protestatarilor, excluderea acestora din colectiv, inclusiv deportarea lor. Mai mulți vorbitori, considerând protestul o „activitate criminală” și o „acțiune dușmănoasă”, solicită pentru cei acuzați pedeapsa capitală.

 

Procesul

În preambulul procesului, pe 1 decembrie 1987, la Întreprinderea de Autocamioane s-a ținut așa-numita adunare generală a oamenilor muncii. Participanții au fost selectați cu atenție, iar în incinta fabricii au fost aduse detașamente ale gărzilor patriotice, pregătite să intervină în cazul în care situația ar fi degenerat. Luările de cuvânt au fost stabilite dinainte, iar adunarea a fost transmisă în direct pentru conducerea de partid de la București. Pe lângă obișnuitele discursuri de înfierare cu mânie proletară a participanților la revoltă, la această ședință s-au luat decizii administrative și politice dure. S-a hotărât demiterea întregii conduceri a Întreprinderii de Autocamioane și alegerea uneia noi, deoarece s-a considerat că vechea conducere nu a reușit să împiedice mișcarea de protest. În plus, au fost excluse din PCR mai multe persoane din structura de producție a uzinei, considerate incapabile să stopeze „actul huliganic”.

Din beciurile Securității București, cei anchetați au fost readuși la Brașov după două săptămâni, într-o coloană de autobuze speciale; șoseaua București-Brașov a fost blocată, nicio mașină neavând permisiunea de a trece pe lângă coloană. Pentru pregătirea procesului a fost trimis la Brașov, pe 2 decembrie, însuși ministrul de Interne de atunci, Tudor Postelnicu, care deținea și gradul de general de Securitate. Procesul propriu-zis s-a ținut pe 3 decembrie 1988, cu ușile închise și sub supravegherea atentă a Securității și a secretarului județean de partid, Petre Preoteasa. Din cele 181 de persoane anchetate, au fost judecați 63 de participanți la revoltă.

Procesul s-a ținut la Întreprinderea de Autocamioane și a fost unul înscenat, cu sentințe stabilite dinainte, asemenea celor din anii ’50. „Publicul” a fost admis în sală abia după ce Securitatea a inspectat-o minuțios și a montat microfoane. Spectatorii la proces au fost atent selectați și verificați nominal la intrare, printre ei fiind infiltrați mulți securiști. Pe perioada procesului, intrarea în oraș a fost păzită, iar circulația în jurul întreprinderii întreruptă. Mai multe unități militare din Brașov au fost puse în stare de alarmă, iar în uzină au fost plasate unități speciale, pregătite să intervină în orice moment.

Pentru a ascunde ideea că revolta de la Brașov fusese una politică, protestatarii au fost judecați pentru tulburarea liniștii publice și ultraj contra bunelor moravuri; 61 dintre ei au primit sentințe cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă în diferite întreprinderi din țară[5], deși anterior, în numeroase ședințe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru participanții la revoltă, pentru a constitui un exemplu[4]. Suplimentar, la proces s-a decis deportarea lor și fixarea domiciliului obligatoriu în alte orașe, deși hotărârile cu privire la astfel de măsuri administrative fuseseră abrogate încă de la sfârșitul anilor ’50. Întregul proces a durat doar o oră și jumătate.

 

Deportarea

Deportarea muncitorilor condamnați s-a făcut în mare grabă. Acestora li s-a permis să-și ia cu ei doar câteva lucruri, apoi au fost despărțiți de familii, urcați în dube în care se aflau însoțitori din cadrul forțelor de represiune și transportați în localitățile unde li se fixase domiciliul. Muncitorii deportați au fost dispersați la întreprinderi de pe tot cuprinsul țării, în orașe precum Filiași, Târgoviște, Brăila sau Bârlad. În aceste localități ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de Miliție și Securitate locale, fiind obligați să se prezinte periodic pentru declarații. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltratați sau amenințați și pe perioada deportării.

Ca o primă măsură restrictivă, toți deportații au fost încadrați ca simpli muncitori la noile locuri de muncă, deși unii din ei fuseseră maiștri la Întreprinderea de Autocamioane. Pierderea claselor de muncă respective a însemnat și reducerea corespunzătoare a salariului, unii din ei reușind cu greu să-și asigure traiul de zi cu zi. Securitatea a răspândit în uzine zvonul că persoanele nou încadrate erau informatori, ceea ce a făcut să fie priviți cu suspiciune de colegii de la locurile de muncă.

Muncitorilor le-a fost interzisă întoarcerea în Brașov, soțiile lor fiind obligate să obțină aprobarea de a-i vizita în orașele în care li se stabilise domiciliul obligatoriu. Adela Vitos, soția lui Ludovic Vitos, declara:

Am fost obligată de Schuster si Cebuc să merg dupa soțul meu, în deportare. Soțul meu nu a primit aprobare să vină la Brașov. Eram obligați să semnăm condica la căpitanul Atanasiu din Târgoviște.”

În paralel, persoane din conducerea Organizației Județene PCR din Brașov au executat puternice presiuni asupra soțiilor deportaților, pentru a le convinge să divorțeze de aceștia. Corina Iacob, soția lui Dănuț Iacob, își amintește:

„Când soțul meu era deportat, mă chemau cei de la Județeana de Partid. Cebuc, care era secretară cu propaganda, mi-a zis că-s tânără, că e păcat să plec din Brașov, că am tot viitorul înainte și îmi cerea să divorțez.”
„Ești brașoveancă, abia te-ai căsătorit, dar te-ai căsătorit cu un vagabond. Gandește-te bine, ori îl urmezi, ori divorțezi și rămâi în Brașov». «Abia ne-am căsătorit – ziceam – ne iubim…». «Lasă iubirea, că nu asta e importantă».”

Pavel Nicușari și soția sa chiar au decis să divorțeze, pentru a nu pierde apartamentul asupra căruia se pusese sechestru. Ei s-au recăsătorit după 1989.

În general, muncitorii deportați și familiile lor au fost supuși unor presiuni puternice și unei supravegheri constante. Unii din cei deportați n-au mai revenit niciodată în Brașov, decedând în localitățile unde li se stabilise domiciliul forțat.

 

Concluzii

Deși revolta de la Brașov nu a condus în mod direct la Revoluția din 1989, ea a fost o lovitură puternică pentru regimul lui Nicolae Ceaușescu și încrederea pe care acesta o avea în sindicatele comuniste. Revolta a reflectat ceea ce istoricul Denis Deletant numea „inabilitatea lui Ceaușescu de a detecta semnalele de alarmă date de tensiunile crescânde în sânul muncitorilor, acesta continuând orbește cu aceleași măsuri economice, aparent indiferent față de consecințele lor”. Prin urmare, revolta de la Brașov a subliniat nemulțumirea tot mai mare în rândul clasei muncitoare împotriva regimului Ceaușescu; în plus, ea a prefigurat mișcarea populară care va doborî sistemul comunist din România. Brașovul a cunoscut din nou revolta în decembrie 1989, când românii au alungat definitiv regimul Ceaușescu și l-au executat pe acesta.

După 1990, Gheorghe Robu, Procurorul General al României, s-a deplasat la Brașov și s-a întâlnit la primăria orașului cu foștii protestatari. Conform lui Florin Postolachi, unul din cei anchetați în 1987, Gheorghe Robu le-a declarat:

Băieți, i-am găsit pe toți cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informații, la Armată și la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu și domnului Măgureanu. Să-și facă ordine în ministere și eu îmi voi face ordine la mine în minister.”

Cu toate acestea, până în prezent nimeni nu a fost anchetat, judecat și condamnat pentru abuzurile comise în acele zile de organele de represiune comuniste. Unii dintre torționari au ocupat sau continuă să ocupe funcții influente în aparatul administrativ sau legislativ al statului.

Brasov 8 septembrie 1990, prima întrunire a Rezistenţei Române, Zeci de mii de braşoveni aşteaptă un mesaj de reconstrucţie a speranţei - foto: vasilegogea.wordpress.com

Brasov 8 septembrie 1990, prima întrunire a Rezistenţei Române, Zeci de mii de braşoveni aşteaptă un mesaj de reconstrucţie a speranţei – foto: vasilegogea.wordpress.com

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

memorialsighet.ro – 15 noiembrie 1987, o zi de toamnă cândva. Revolta anticomunistă de la Brașov

revista22online.ro - 15 noiembrie 1987. Brasov

historia.ro – Braşov 1987: Agenţii STASI raportează despre revoltă

jurnalul.ro – “Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară”

(Marius Vintilă) Album Duminical din 15 noiembrie ’87

(Marius Vintilă) Album Duminical din 15 noiembrie ’87

15 noiembrie 1987: La Brașov au avut loc manifestațiile spontane ale muncitorilor de la uzinele “Roman” împotriva regimului ceaușist, manifestații la care s-a alăturat o mare parte din populația orașului

foto preluat de pe adevarul.ro
articol de Marius Vintilă

16 noiembrie 2017

 

Terminasem liceul în vară și îmi amînasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student “fin educat”, căci aș fi devenit “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rînd și în iulie picasem abia prima oară. Așa că eram acasă în duminica aceea rece cu soare, după ce dimineața la ora nouă votasem pentru prima oară în viața mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. De fapt doar scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu!” Cînd i-am spus lui tata, să leșine, el era în partid de mult timp, era și directorul celei mai mari școli generale din Brașov. În anii ’50 crezuse în “valorile comuniste”, acum nu mai era cazul, dar îi era frică rău, nu cumva să fie arestat și să rămîie familia fără el. Așa că se alinia, ca majoritatea, chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog… Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vînduse pînă și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în magazinele alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine de neuitat; în rafturile unei Alimentara de lîngă gara Brasov erau expuse exact două produse. Vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Dacă aveam ulei, îi prăjeam în tigaie (conceptul nostru despre snack-uri) acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără părinți la vedere.

Ai mei se mai descurcau, “făceau rost” de diverse produse necesare, uneori de delicatese precum salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani, preocupările vîrstei erau muzica, chefurile și îndrăgosteala, dar eram destul de serios ca să nu fiu muncit și de soarta României. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care aveam sa lucrez în 2000 la ProTV (!), un om față de care mi-am menținut respectul total și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000.

Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în cuget și simțiri, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic!) și mă tot munceam să găsesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte la volum mare. Dacă era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era în 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie, după ce venisem de la votare, a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergînd spre centru. Hopaaa! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu ocazia alegerilor, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai văzuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit, mi-am luat haina și pe frate-miu cu mine, și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. După aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Pînă să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grijă și să venim repede înapoi.

Troleul a oprit la teatru și șoferul a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toată piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am văzut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul Consiliului Județean cu vîrful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că încă nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (ulterior, Roman, azi vîndută la fier vechi de către băieții deștepți) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănîncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii. Mă duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncînd cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spînzurate de fir, cu receptoarele atîrnînd la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împrăștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Femur, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier la termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Se vedea că îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei… Mai multe zeci dintre ei au fost anchetați, torturați, unii au murit, se spune, iradiați.

La “Album duminical” nu s-a zis de protest și nici George Marinescu nu a zis la știri, exact cum au facut televiziunile private și independente la marșurile cu Roșia Montană din 2013. Atunci, cînd cu zavera din ‘87, tot Nae Munteanu (adică mass media alternativă) a anunțat națiunea că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara s-a închis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care îl vedem acum în noiembrie în fiecare an. Păi pentru asta am murit noi cînd cu 15 noiembrie?

Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi!” Nu e poveste.

Discleimăr: În urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov nici un securist anchetator nu a suferit vreo condamnare. Deocamdată.

(*text modificat, publicat prima dată în 2015)

articol preluat de pe: cuvintecuvintila.blog
cititi mai mult despre Revolta anticomunistă de la Brașov (15 noiembrie 1987) pe www.unitischimbam.ro

Manifestația de la 8 noiembrie 1945

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945)

foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro; ro.wikipedia.org

 

Manifestația de la 8 noiembrie 1945 – Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai

Manifestația de la 8 noiembrie 1945 a fost un eveniment politic anticomunist și pro-monarhist care a avut loc în Piața Palatului din București, cu ocazia aniversării zilei de nume a regelui Mihai al României. Petrecută în timpul guvernării Petru Groza și a grevei regale, manifestația a fost înăbușită în sânge de către regimul comunist, soldându-se cu 11 morți, zeci de răniți și sute de arestări. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, evenimentul „a rămas în istoriografia românească drept prima și una dintre cele consistente mișcări de protest îndreptate împotriva regimului comunist și, în același timp, în favoarea afirmării atașamentului față de valorile democrației liberale și ale monarhiei”.

București, Piața Palatului Regal (10 mai 1945) - foto: romaniaregala.ro

București, Piața Palatului Regal (10 mai 1945) – foto: romaniaregala.ro

 

Mărturii din 8 noiembrie:

A fost o viguroasa manifestatie populara de solidarizare cu Regele Mihai si de condamnare a regimului comunist si, implicit, a dominatiei rusesti. “Manifestatia a fost impozanta si spontana pentru Rege”, spunea un comentariu de la Radio Londra. Ea s-a incheiat prin “tulburari mari”, intrucat “guvernul a trimis cu camioanele comunisti pentru a imprastia multimea. Apoi a intervenit armata” (subunitati cu militari “trecuti la comunism”). “Au fost morti si raniti”, un adevarat “macel”. (Izvoare de incredere precizeaza ca interventia in forta a guvernului Groza s-a soldat cu 11 morti, 75 raniti si 300 de arestati.

”Ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, ziua regelui Mihai… Ultima mare manifestare publică în capitala ţării a adunat toată suflarea Bucureştilor: liceeni, studenţi, profesori, ingineri, armată din toate gradele, membri ai partidelor politice, clerici, ziarişti şi… popor, toţi aceia ale căror gânduri şi vreri se împotriveau pe faţă ocupantului sovietic şi năimiţilor săi din aşa zisul guvern democrat… A fost ultima oară când pentru câteva ceasuri ne-am simţit iarăşi liberi, puternici, în stare să răsturnăm tot ceea ce era potrivnic ţării (…). Iar dacă 1 Decembrie 1918 va rămâne de-a pururi simbolul unităţii naţionale româneşti, 8 noiembrie 1945 se înscrie ca ziua răscumpărării umilinţelor nemeritate ale României!“ (Radu Ciuceanu, din volumul lui Petre Ţurlea 8 noiembrie 1945, I.N.S.T., 2000).

 

Cicerone Ionițoiu, scriitor, deținut politic:

In dimineaţa de 8 Nov.1945 Teohari Georgescu l-a convocat prin telefon pe Nicolae Penescu, la orele 8, 30. Acolo era si Const. Brătianu, secretarul general PNL iar audienta a fost comună. Le-a citit un text care era traducerea unei adrese ce-i fusese trimisă de Comisia Aliată de Control prin care se spunea că mitingurile sunt permise. Dacă se urmăreşte însă provocări, conducătorii grupurilor po­litice trebuie să fie făcuţi răspunzători de manifestaţiile interzise. In mo­mentul când avea loc audienta îsi făceau apariţia camioanele cu muncitori de la CFR si Distribuţia în Piaţa Palatului. S-a cerut secretarului general să comunice că guvernul doreşte ca să fie revocată această manifestaţie. S-a răspuns, cu drept cuvânt, ca partidul nu poate revoca ceea ce n-a convocat. (Din Comunicatul nr.2 al PNT, din 12 Nov.)

La ora 6, 30 dimineaţa toate intrările care dădeau spre Piaţa Palatului Re­gal, începând din Piaţa Romană până la Universitate, continuând pe bulevardul Elisabeta si str. Brezoianu până la Ştirbei Vodă erau închise circulaţiei, erau soldaţi din T.V, agenti de politie militari şi civili care nu permiteau accesul de­cât al celor care locuiau în perimetrul respectiv dovedit cu legitimaţie. De la ora 8 dimineaţa studenţimea se încolona la căminele Politehnicii din Barou Delavrancea, la Statuia Mihai Viteazu si Facultatea de drept. Peste tot se vedeau chemări pentru manifestaţia de la Palatul Regal, scrise cu vopsea sau lipite .Dispăruseră etichetele din librării, cumpărate de elevi, scrise si lipite pes­te tot, în oraş. Majoritatea elevilor se duceau la licee fără serviete deşi se anunţase că se vor tine cursuri. Peste două ore Piaţa Palatului va fi plină de elevi absolut de la toate şcolile. De fapt prezenta lor va fi simţită, cu sutele, în arestările care s-au efectuat în aceea zi. Au fost semnalaţi elevi de la liceele:Matei Basarab (unde s-a raportat că din 700 de elevi numai 350 au rămas la cursuri), liceele industriale de băieţi nr. 1 si 2, Industrial de fete, Regina Măria, Dimitrie Cantemir, Regele Ferdinand, Nicolae Bălcescu, Regele Mihai si Mare­le Voievod Mihai (în număr mare fiind si patronul scolii), Spiru Haret, Aurel Vlaicu, Ion Neculce, Barbu Delavrancea, Gheorghe Lazăr, Colegiu Sava, Iulia Hasdeu, Sfântu Gheorghe, Gheorghe Sincai, Principele Carol, Constantin Brâncoveanu, Mihai Vi­teazu, Liceul Comercial Carol, liceul Profesorii Asociaţi, Scoală de Arte si Meserii, Titu Maiorescu, liceul Industrial Ciocanul, Scoală de Horticultura, toate acestea si altele si-au dat tribut Ministerului de Interne si celorlalte locuri de detenţii, înscriindu-si prezenta în suferinţa neamului, împotriva ocupaţiei barba­re ce se instaurase, în locul eliberării.

Studenţimea tuturor rectoratelor a fost la înălţimea zilei si prezenta ei s-a făcut simţită din zori până noaptea târziu.

Si la măreaţa sărbătorire a zile numelui Regelui s-a alăturat populaţia tarii trimitându-si mesageri din toate colturile si din toate categoriile.

Dar începutul a fost măreţ. In Piata Palatului Regal, isi făcea apariţia un grup de circa 30-40 de invalizi de război împingând cărucioarele marilor mutilaţi. Veneau de la Căminul invalizilor de pe str. General Berthelot având si un drapel si se îndreptau agale spre Palatul Regal. S-au oprit în faţă si au început să ovaţioneze pentru Rege. Nu au trecut decât vreo 10 minute si dinspre sediul Confederaţiei Generala a Muncii si-a făcut apariţia o echipă de soc, care confirma adresa Uniunii Patrioţilor Sectorului III-Albastru si a început să năzuiască acest grup de eroi, pe care-i fugărea. Invalizii s-au grupat în jurul statuii regelui Carol I si au început sa-si exprime dragostea fată de rege. Si cum prindeau un moment de neatenţie al agenţilor, ca­re la rândul lor începuseră să fie hărţuiţi de oamenii ce se adunau luând apăra­rea celor ce luptaseră si dăruiseră trupurile pentru apărarea tării, imediat in­valizii împingând cărucioarele marilor mutilaţi se îndreptau spre gardul Pala­tului Regal. Si în acest du-te vino, a apărut maiorul Nicolau C. Dumitru de la Comenduirea pieţii să îndemne pe trecătorii care se înmulţea ca să ia apărarea invalizilor si sa-i protejeze.

Textul integral poate fi citit pe www.procesulcomunismului.com

 

În anul acea guvernul a descurajat orice sărbătorire a evenimentului, dar ocazia unei demonstrații publice de loialitate nu a fost ocolită. Deși regele se afla la Sinaia, oamenii s-au îndreptat spre palatul din București în valuri, ducând cu ei steaguri și cântând imnul național;bărbați și femei, bătrâni și copii s-au înghesuit în piață. Camioanele rusești, pline de soldați înarmați, au venit să împrăștie mulțimea. Oamenii, sfidând gloanțele, prin simpla forță a brațelor lor, au răsturnat camioanele și le-au dat foc. Au fost aduse forțe și mai mari, și sute de oameni au fost efectiv bătuți cu sălbăticie și târâți în arest înainte ca mulțimea să poată fi împrăștiată. Cred că puține popoare s-au lăsat vreodată împușcate ca să-i ureze regelui lor la mulți ani!” [din memoriile Principesei Ileana; Trăiesc din nou, Humanitas, 2010]

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai - foto: marcela-feraru.over-blog.com

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai – foto: marcela-feraru.over-blog.com

 

 

Diplomatul american Roy M. Melbourne, prezent la București la acel moment, a urmărit nemijlocit manifestația și relata:

„Pe la ora 10,45, lumea din fața hotelului a început în mod sincer și spontan să cânte Imnul Național, în vreme ce mulțimea din piață creștea din ce în ce, ca pe o scenă uriașă. La ora 11 grupuri mari de tineri purtând steaguri au pătruns în piață dinspre Calea Victoriei pe lângă hotel și în scurt timp s-au contopit cu mulțimea. La ora 11,20 s-au auzit primele împușcături, persoanele din mulțimea mereu crescândă au început să arunce pietre unii într-alții, iar suporterii Guvernului aflați în camioane, dându-și seama că sunt copleșiți de mulțime, au hotărât, la ordin sau din propria inițiativă, să se retragă. În timp ce aceste camioane se retrăgeau, la ora 11,25, în fața statuii din piață un camion a fost răsturnat și incendiat. Acesta a fost urmat la scurt timp de un al doilea camion, căruia i s-a dat foc. Atunci, s-au tras focuri de armă, cu puțin înainte de a se vedea venind dinspre Calea Victoriei o mare de steaguri care se apropiau de piață și care — am aflat puțin mai târziu – purtau însemnele Partidului Național Liberal, ai cărui reprezentanți veneau în piață să-l aclame pe Rege. […]

Marea de oameni cu steaguri aclamându-l pe Rege și-a făcut loc lângă statuie. În fruntea procesiunii era purtată o pancartă pe care scria: „Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai“. Un informator mi-a spus printre altele că ieri-seară a fost imposibil să se cumpere portrete ale Regelui din magazine, iar oamenii din piață au fost nevoiți să ia tablouri de pe pereții de acasă sau ai magazinelor, ca să aibă cu ce defila. O persoană din anturajul Partidului Liberal mi-a spus că seara trecută s-au operat multe arestări printre liderii partidelor Național Țărănesc și Național Liberal, care se ocupau cu pregătirea manifestației de astăzi din piață în cinstea Regelui. Unii dintre ei au plecat de acasă pentru a nu fi arestați și a putea participa la manifestația de astăzi din piață, demonstrându-și loialitatea față de Rege. Pe la ora 11,30 piața arăta ca o mare de oameni masați în fața palatului, un alt mare grup în fața hotelului și o mare masă de oameni care se întindeau pe jos în Calea Victoriei, cât vedeam cu ochiul. Grupuri mici de demonstranți circulau prin piață purtând portretele Regelui și Reginei mamă, iar o mașină de pompieri condusă de soldați sosise în grabă pentru a stinge focul camioanelor incendiate lângă statuie. […] Deodată, puțin înainte de prânz, dinspre clădirea Ministerului de Interne s-au tras puternice rafale de armă.”

 

Însemnătate

Aproximativ 1.100 dintre tinerii pro-monarhiști arestați abuziv cu ocazia manifestației au fost ținuți în închisoare cel puțin doi ani, fără ca împotriva lor să se fi formulat vreo acuzație care să poată fi probată legal într-un regim democratic. Amenințarea (nelegală, dar credibilă) asupra vieților lor a fost folosită ca „monedă de schimb” în lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, prin care Regele Mihai a fost constrâns, prin amenințare cu arma și șantaj, să semneze un act neconstituțional de abdicare și să plece într-un exil forțat ce a durat 50 de ani. Tot în seara zilei de 30 decembrie 1947, printr-o ședință trucată a Parlamentului, a fost proclamată Republica Populară Română, într-o țară ce se afla sub ocupație militară sovietică. Nici una dintre cele două decizii majore luate în ziua de 30 decembrie 1947 (alungarea Regelui, apoi abolirea Monarhiei, urmată de proclamarea republicii) nu au fost supuse vreodată votului popular, printr-un referendum.

Regele Mihai declara într-un interviu dat în vara anului 2000 la Versoix, referitor la manifestație: „Atunci s-au arătat sentimentele populației față de mine, ceea ce a fost foarte, foarte încurajator. M-am bucurat. În același timp, cred că demonstrația a fost în mod clar anticomunistă. Lumea nu înghițea comunismul. A fost și o bună lecție pentru aliați, au văzut ce dorim, cum se comportă comuniștii. Dar iarăși n-au acționat.”

 

 

Lista celor morți (sursă)

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai (8 noiembrie 1945) - foto preluat de pe historia.ro

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai (8 noiembrie 1945) – foto preluat de pe historia.ro

ALEXANDRU Mircea, din Bucureşti;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;CI;FP;EŞ)

ALMĂJAN Gheorghe, din Bucureşti, comerciant;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;Mem36-37)

BARBU Aurelian, din Bucureşti, strungar;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (CI;Mem40-41;ASRI D1595;FP;EŞ)

BĂDESCU Mircea I., din Bucureşti, soldat;† 8 nov. 1945, Spit. Colţea (Bucureşti), rănit în timpul manifestaţiei din Piaţa Palatului (CI;Mem40-41;ASRI Y44608;Drpt. 7/11.1993;FP;EŞ)

GHIAŢĂ Petre, † 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1472;CI;EŞ)

GORAN Veturia, elevă;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;CI;EŞ)

GROAPĂ Marin, din Bucureşti, comerciant;† 8 nov. 1945, Spit. Brâncovenesc, împuşcat (ASRI Y44608;CI;EŞ)

MARIAN Gheorghe, din Bucureşti;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;CI)

HĂLMĂGIANU Gheorghe, n. 1897, Bucureşti, linotipist, † 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1472;CI;EŞ)

MENDEL Isac, n. 14 oct. 1928, Bucureşti, strungar;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestației (ASRI Y44608;CI)

MUSTĂCIOSU Constantin, din Bucureşti, mecanic CFR;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI Y44608;CI)

Cartea morţilor, Fundaţia Academia Civică, 2013

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.roro.wikipedia.org
cititi despre Manifestația de la 8 noiembrie 1945 si pe www.memorialsighet.ro

Politica demografică a regimului Ceaușescu – Decretul 770 din 1 octombrie 1966

Politica demografică a regimului Ceaușescu – Decretul 770 din 1 octombrie 1966

foto preluat de pe historia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; legex.ro; youtube.com

 

Politica demografică a regimului Ceaușescu a avut la bază Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966, care interzicea întreruperea de sarcină și care viza creșterea accelerată a populației. Prin acest act normativ, Ceaușescu a pus bazele a ceea ce avea să constituie unul dintre cele mai represive și dure regimuri pronataliste din istorie. Faptul că nu s-a luat în considerare efectele pe termen mediu sau lung a condus la considerarea acestuia ca un mod abuziv prin care statul totalitar leza libertatea persoanei.

Unul dintre efectele negative l-a constituit apariția a numeroase centre de instituționalizare a copiilor cu probleme și care, prin indiferența regimului, au devenit adevărate lagăre de exterminare, în care regimul comunist căuta să ascundă și să suprime indivizii considerați o povară socială.

Evoluţia demografică în Romania, perioada 1961 - 2006 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evoluţia demografică în Romania, perioada 1961 – 2006 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul social-politic

Pe 2 august 1966 a avut loc o ședință a Comitetului Executiv al CC al PCR care a dezbătut un studiu demografic redactat de o comisie condusă de ministrul Sănătății, Voinea Marinescu. Alexandru Drăghici susținea ideea că Decretul nr. 463 din 30 septembrie 1957, aflat în vigoare și care legaliza avortul la cerere, încurajează libertinajul și se opune valorilor tradiționale ale familiei. Pentru stimularea creșterii natalității se propune mărirea numărului de locuri în creșe. Nicolae Ceaușescu este mai radical, afirmând că legea respectivă promovează prostituția și rata ridicată a divorțurilor.

Astfel, în 1965 numărul de avorturi provocate ajunsese la valoarea 1.115.000, dublu față de 1959, printre cauze situându-se, conform studiului demografic, carențele educației sexuale și insuficiența mijloacelor anticoncepționale.

Aspect de la consfătuirea ce a avut loc la C.C. al P.C.R. cu cadrele medicale asupra problemelor privind creşterea natalităţii şi îmbunătăţirea măsurilor de ocrotire a mamei şi copilului - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, cota arhivistică 431/1966

Aspect de la consfătuirea ce a avut loc la C.C. al P.C.R. cu cadrele medicale asupra problemelor privind creşterea natalităţii şi îmbunătăţirea măsurilor de ocrotire a mamei şi copilului – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, cota arhivistică 431/1966

 

Decretul nr. 770/1966

Urmează o perioadă de epurare politică, în care este blocată ascensiunea celor cu divorț sau cu relații imorale la activ. Sunt promovate filmele, piesele de teatru și operele de artă care să realizeze educarea cetățenilor în spiritul familiei cu mai mulți copii. De altfel, Ceaușescu provenea dintr-o familie cu 10 copii și aducea acest argument oricăror obiecții ale celor care susțineau familia modernă.

Decretul nr. 770, promulgat la 2 octombrie 1966 sub semnătura lui Chivu Stoica, interzicea efectuarea avortului, cu excepția următoarelor cazuri:

- sarcina pune viața femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;

- unul din părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determina malformații congenitale grave;

- femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;

- femeia este în vârstă de peste 45 de ani;

- femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire;

- sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Politica de control al natalității a atins un nivel aberant în anii ’80, când se ajunsese la controlul ginecologic periodic obligatoriu al femeilor și la impunerea unei taxe de celibat pentru persoanele necăsătorite.

foto preluat de pe jurnalul.ro

foto preluat de pe jurnalul.ro

 

Efecte

În 1967, rata fertilității a devenit dublă față de anul precedent, dar efectul nu a durat mult timp, căci în 1973 rata fertilității a revenit la nivelul mediu de 2,4 copii născuți de o femeie. Această scădere în timp a efectului s-a datorat numărului mare de avorturi efectuate clandestin. Deoarece acestea erau efectuate în condiții medicale precare, s-a înregistrat un număr foarte mare de decese. Numărul exact nu poate fi aflat deoarece politica de propagandă a regimului comunist a impus consemnarea în registrele medicale a multor astfel de cazuri ca blocaj renal sau “septicemie”.

Un alt efect negativ (la fel ținut sub tăcere de mass-media comunistă) a fost existența miilor de copii nedoriți și abandonați în orfelinate. Un exemplu elocvent îl constituie Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap de la Cighid, comparat cu un lagăr de concentrare pentru condițiile inumane de cazare și întreținere a copiilor internați aici. La aceasta se adaugă răspândirea dramatică a cazurilor de SIDA, datorată în special ignorării de către regim a acestei probleme (considerată specifică capitalismului), ceea ce a condus la utilizarea (în special în orfelinate) a seringilor nesterilizate și a efectuării de transfuzii fără verificarea sângelui folosit.

Explozia demografică a condus la dezechilibrarea distribuției de vârstă a populației. Generațiile numeroase de “decreței” (cum erau numiți ironic copiii născuți în acea perioadă) au necesitat costuri suplimentare pentru creștere, educație, asistență medicală și formare profesională, costuri care în mare parte nu au mai fost recuperate.

Imediat după declanșarea Revoluției din decembrie 1989, Decretul nr. 770/1966 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989. Liberalizarea avortului a avut efecte imediate: Dacă în perioada 1988 – 1989 revenea un avort la o naștere vie, în anii 1990 – 1992 se înregistrează 2,4 avorturi la o naștere vie, una dintre cele mai ridicate rate din lume.

 

DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966

pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii
ACT EMIS DE: CONSILIUL DE STAT AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
ACT PUBLICAT IN: BULETINUL OFICIAL NR. 60 din 1 octombrie 1966

Avind in vedere ca intreruperea cursului sarcinii reprezinta un act cu grave consecinte asupra sanatatii femeii si aduce mari prejudicii natalitatii si sporului natural al populatiei,

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania decreteaza:

Art. 1
Intreruperea cursului sarcinii este interzisa.

Art. 2
In mod cu totul exceptional intreruperea cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor art. 5, in cazurile in care:
a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;
b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;
c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;
e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;
f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Art. 3
Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii.
In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.

Art. 4
Intreruperea cursului sarcinii se efectueaza, in cazurile prevazute de art. 2 si 3, de medici obstetricieni-ginecologi, in unitati sanitare de specialitate.

Art. 5
Autorizarea intreruperii cursului sarcinii se da de catre o comisie medicala raionala sau oraseneasca instituita in acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al oraselor Bucuresti si Constanta.

Art. 6
In cazuri de extrema urgenta medicala, cind intreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuata, medicul are obligatia ca inainte de interventie, sau cind nu este posibil, in cel mult 24 ore de la aceasta sa anunte in scris pe procuror, care urmeaza a constata, pe baza avizului medicului legist si a oricaror alte date, daca interventia pentru intreruperea cursului sarcinii a fost necesara.

Art. 7
Efectuarea intreruperii cursului sarcinii in alte conditii decit cele prevazute in acest decret constituie infractiune si se pedepseste potrivit dispozitiilor Codului penal.

Art. 8
Prezentul decret intra in vigoare la 30 zile de la publicare. In acelasi termen, ministrul sanatatii si prevederilor sociale va emite instructiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrarii in vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru incuviintarea intreruperilor de sarcina, publicat in Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se abroga.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; legex.ro; youtube.com

Constituția din 1965

Stema Republicii Socialiste România (21 august 1965 – 22 decembrie 1989)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Constituția din 1965 a fost una dintre constituțiile României, fiind adoptată la 21 august 1965. În cadrul acesteia, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România este, în continuare, Marea Adunare Națională, unicul organ legiuitor. Prin legea nr.1 din 1974, care modifica constituția, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R. Atribuțiile exercitate până atunci de Consiliul de Stat al României au revenit șefului statului. Constituția a fost modificată masiv în urma Revoluției din 1989 și a ieșit din vigoare în mod complet în anul 1991.

 

Premisele adoptării Constituției din 1965

- Procesul de destalinizare

- Venirea la conducerea partidului unic a lui Nicolae Ceaușescu

- Schimbarea denumirii titulaturii țării în Republica Socialistă România.

 

Caracteristicile Constituției din 1965

- Prevede că forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român și că scopul tuturor oamenilor muncii este construirea societății socialiste.

- Guvernul își păstra numele de Consiliu de miniștri – organ suprem al administrației statului

- Tribunalele și procuratura rămâneau subordonate Partidului Comunist

- consfințea caracterul socialist și cooperatist al proprietății și al economiei

- Statul era proprietarul bogățiilor de orice natură ale subsolului, minelor, terenurilor, apelor, pădurilor, izvoarelor, fabricilor și uzinelor, intreprinderilor agricole și stațiunilor pentru mecanizare agricolă, a căilor de comunicație și mijloacelor de transport, al telecomunicațiilor și al fondului de clădiri și locuințe, al bazei instituțiilor social-culturale de stat

- reorganizarea teritorială și revenirea la județe, ca forme de administrație locală în loc de raioanele și regiunile de inspirație sovietică

- se introduce calitatea de munincipii pentru orașele mari

- a fost înființată funcția de președinte, la 28 martie 1974.

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prerogativele președintelui

- Prezida Consiliul de Stat

- Reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale

- Era comandantul suprem al armatei și președintele Consiliului Apărării RSR

- prezida ședințele Consiliului de Miniștri

- stabilea măsurile de mare importanță ce priveau interesele țării, care urmau să fie supuse de către Marea Adunare Națională, spre consultarea poporului prin referendum

- numea și revoca la propunerea premierului, viceprim-miniștri, miniștri și președinții altor organe centrale ale administrației

- numea și revoca președinții și membrii Tribunalului Suprem

- conferea decorații

- încheia tratate internaționale

- stabilea rangurile misiunilor diplomatice

- proclama starea de război și de urgență

- emitea decrete prezidențiale și decizii.

 

CONSTITUŢIA
Republicii Socialiste România din 1965

Textul actului republicat în B.Of. nr. 65/29 oct. 1986

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org