Articole

Deportările în Bărăgan (1951 – 1956)

Imagini prezentate la dubla expozitia intitulata “Rusaliile Negre: Deportarea in Baragan — Memoria ca forma de justitie.” In poza de fata este surprins transportul apei in Valea Viilor, 1952.”

foto preluat de pe Epoch Times Romania
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, care a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației dintr-o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito și, odată efectuat acest „transfer de amploare de dislocare”, a continuat prin condamnarea la muncă silnică a cetățenilor socotiți de regim ca fiind „nesiguri” sau „dușmani”.

Primul val de deportați provenea din spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații din primul val au fost autorizați să se întoarcă pe meleagurile lor natale, dar nu și-au mai putut recăpăta casele.

Bărăganul ca zonă de deportare între 1950 și 1989 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bărăganul ca zonă de deportare între 1950 și 1989 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Premise

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept “elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, “igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

 

Cronologia evenimentelor

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

Conform studiului „Deportații în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

- 19.034 chiaburi și cârciumari
- 8.447 basarabeni
- 3.557 macedonieni
- 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
- 1.330 cetățeni străini
- 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
- 1.054 titoiști
- 731 dușmani ai regimului socialist
- 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
- 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă
- 341 criminali deținuți
- 257 germani
- 162 foști moșieri și industriași

Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis “Republica Populară Română“, fiind astfel obligată să respecte, cel puțin formal, drepturile omului. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956.

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

În 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“, care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, dată în completarea H.C.M. nr. 337/1954, preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu și celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democrație populară. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele fărădelegilor au fost șterse.

După ce ani de zile nu s-a mai vorbit oficial despre aceste fărădelegi, abia în 1972 Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept “măsuri greșite” care au adus daune “politicii naționale” a partidului.

 

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.

În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.

O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie – mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi despre Deportările în Bărăgan (1951 – 1956) si pe en.wikipedia.org

cititi si:

Rusaliile negre şi Gulagul nostru cel de toate zilele

Cumplita noapte de Rusalii – 60 de ani de la deportarea în Bărăgan

 

Copii deportaţi în Bărăgan

articol preluat de pe www.memorialsighet.ro

Ileana MATEESCU, deportată la vârsta de 5 luni împreună cu familia (mama, tata şi fratele mai mare) din Gârdoaia (jud. Mehedinţi) în Rubla (jud. Brăila).

Ecaterina UZUN, deportată la vârsta de 7 ani împreună cu familia din Denta (jud. Timiş) în Lăteşti (jud. Ialomiţa).

Aurel NICHIFOREANU, din Bucovina de Nord. Refugiat în 1945, este deportat la vârsta de 12 ani împreună cu familia din Şandra (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).

Ţvetco MIHAILOV, deportat la vârsta de 4 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora mai mică) din Saravale (jud. Timiş) în Bumbăcari (jud. Galaţi).

Gheorghe COTORBAI, deportat la vârsta de 6 ani împreună cu familia din Becicherecu Mic (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).

Aurel SOCOLESCU, din Cernăuţi. Refugiat în Banat, în 1944, este deportat la vârsta de 15 ani împreună cu familia din Şandra (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).

Victor RUSU, deportat la vârsta de 9 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora) din Balta Verde (jud. Mehedinţi) în Movila Gâldăului (jud. Constanţa).

Velica BAICU, deportată împreună cu familia (mama, tata, fratele în vârstă de 1 an, bunica şi străbunica) din Variaş (jud. Timiş) în Feteştii Noi (jud. Constanţa).

Nu pot să spun că am avut copilărie. Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. Mici de tot fiind, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să-i fiu doică, deşi aveam un pic mai mult de doi ani.
Toată distracţia noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră… şi inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită. Găseam noi posibilităţi să ne jucăm fără jucării. Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea soarelui. Pe câmpul ăla, cu soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiş, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo. Fiecare ce-şi închipuia… (Ileana Mateescu, AIOCIMS 3092; Rep. Andreea Cârstea; 21 iul. 2008)

Ne jucam împreună, ca orice copil din lumea asta. Atât că n-am avut jucării, ne jucam cu te miri ce, fugeam după ciulini… (Ecaterina Uzun, AIOCIMS 2060; Rep. Cristina Mincu; 13 mar. 2005)

Acolo în grădină pliveam ceapă, usturoi, scoteam arpagic. Eram câteva sute de copii şi ne duceam să muncim sub soarele arzător, la 35°, în loc să fi stat să ne bucurăm de copilărie. Mergeam şi ne dădeau mâncare, dimineaţa: un sfert de pâine neagră (100 gr.) şi o ceaşcă de cafea “Menado”, care era făcută din cereale, şi la prânz primeam o farfurie de fasole, cu un castravete d-ăla mare, cu seminţe. (Aurel Nichiforeanu, AIOCIMS 2021; Rep. Oana Şerban; 12 mar. 2005)

Îmi aduc aminte noi copiii am stat la coadă lângă o baracă de scânduri ca să primim o cană cu lapte. Eu fiind mai micuţ mă strecuram să primesc de două ori lapte şi pentru sora mea. Aduceam laptele la mama şi bucuros îi spuneam cum l-am păcălit şi de data asta pe nenea care împarte laptele, că adesea nu aveam lapte. (Ţvetco Mihailov,în Miodrag Milin, Ljubomir Stepanov, „Sârbii din România în Golgota Bărăganului”)

cititi continuarea pe www.memorialsighet.ro

Canalul Dunăre-Marea Neagră

Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ecluza Agigea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro; www.historia.ro

 

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul este al treilea ca mărime din lume după Suez și Panama.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, în lungime de 31,2 km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri.

 

Istoric

Din cei 2.413 km, cât măsoară calea navigabilă de la Kelheim (Germania) la Sulina, o lungime de peste 45% (1.075 km) mărgineşte sau traversează teritoriul României. Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului.

Ideea de a construi acest canal exista inca din 1837, când diplomatul englez David Urquhart a propus construirea unui canal „care sa lege Dunărea de Mare în locul unde cursul Dunării se apropie cel mai mult de Mare, evitandu-se in felul acesta un ocol si pericolele pe care gurile Dunării le cauzau navigaţiei

Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, aşa cum arăta şi raportul publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.

În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ”Excursiune agricolă în Dobrogea” beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ”dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa”.

Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă. Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883) sau cel al inginerului român Basil G. Assan (Bucureşti, 1897), care concluzionează că ”acest canal va fi făcut căci el este indispensabil viitorului economic al României”.

La 2 August 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunăre publică în revista ”Analele Dobrogei” studii ample cu privire la realizarea unui astfel de proiect. Primul dintre acestea, „Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanţa”, care a indicat practic actualul traseu al canalului a aparut in 1929, la Timişoara, a fost lucrarea de diploma a lui Aurel Barglazan şi Octavian Smighelschi, studenţi ai Universitaţii Politehnica din acest oraş.

În 1939-1940, un studiu al inginerului Ovidiu Cotovu, subdirector în cadrul Regiei Autonome a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă (PCA) prezintă o extindere a portului Constanţa spre Sud, care avea în vedere ”debuşarea în port” a unui Canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră.

La 25 mai 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Roman, prin Consiliul de Miniştri, (dupa unele surse, la sugestia lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cu sprijinul sovietic la realizarea memoriului tehnico-economic), a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii.

Lucrările au început în iunie 1949. La muncă au fost aduşi zeci de mii de muncitori din toată ţara, cu calificări diferite, deportaţi, militari şi mai ales deţinuţi politici. Peste 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului. Acestea au înghiţit intelectuali de marcă ai României, patrioţi care s-au împotrivit comunismului şi în general pe orice român care era socotit „duşman de clasă“ sau „duşman al poporului“. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni au îndurat cele mai grele condiţii de muncă, create special pentru a-i trimite la moarte. Pentru vina de a „sabota propăşirea economiei naţionale a Republicii Populare Române“, pedeapsa era moartea. Numele „sabotorilor şi diversioniştilor“, nu şi faptele de care erau incriminaţi, erau făcute publice în ziarul Canalul Dunăre-Marea Neagră, oficiosul Partidului Muncitoresc Român pentru acest proiect.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit şantierul pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, dar şi a tuturor oponenţilor regimului. Cum deţinuţii trebuiau reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită.

Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei. Neoficial însă, se urmărea nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.

Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949). Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal.

Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000. Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru. Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru. În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”). Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi.

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră - foto preluat de pe www.activenews.ro

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră – foto preluat de pe www.activenews.ro

Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră numeroşi deţinuţi şi-au pierdut vieţile. Înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat. La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape un şanţ , iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.

Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată. Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vago­nete.

În iulie 1953, (dupa unele surse, la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei, după moartea lui Stalin) după un proces răsunător al sabotorilor de la Canal (august-septembrie 1952), conducerea comunistă decide să închidă şantierul, pentru care nu mai avea resurse financiare.

cititi aici Procesul „sabotorilor” de la Canal – Radiografia unei mistificari

Torţionarul Florian Cormoş a deţinut funcţia de comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă din decembrie 1952 până în aprilie 1953. În această perioadă, faptele sale au dus la moartea a cel puţin 115 deţinuţi politici din lagărul numit „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“, primul şantier deschis pentru lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, după cum arată reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc. În urma unui proces care a avut în anul 1957, la Tribunalul Militar Bucureşti, în care Cormoş era acuzat de crime împotriva umanităţii, acesta a fost condamnat la moarte, apoi amnistiat, după patru ani. Torţionarul deconspirat nu şi-a recunoscut niciodată crimele.

În continuare, numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Nu există un cimitir care să le fie dedicat. Statistic, la şantierul la care s-a lucrat din 1949 până în 1953 au murit doar 656 persoane, ale căror decese au fost înregistrate oficial. Ca să le dispară urma pe vecie, morţii au fost îngropaţi în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă. Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România – filiala Constanţa a înălţat un monument care să le cinstească memoria victimelor canalului, iar Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului. Pentru România, Canalul Dunăre-Marea Neagră a însemnat cel mai sângeros vis al regimului comunist.

Lucrările aveau să fie reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, care concentrase în Dobrogea mari obiective strategice de interes naţional, precum Centrala Atomică de la Cernavodă sau platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa. Această a doua etapă a canalului care s-a încheiat într-o primă etapă în 1984, apoi a continuat până în 1987, pentru finalizarea ramificaţiei Poarta Albă-Midia Năvodari, a reunit specialiştii ţării, care au avut la dispoziţie tot sprijinul PCR pentru crearea unui edificiu grandios.

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” - Cota: 117/1979

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 117/1979

Povestea Magistralei Albastre poartă semnătura inginerului Chiriac Avădanei. El a fost desemnat de Nicolae Cauşescu să proiecteze măreaţa realizare comunistă.

Proiectarea a început pe data de 10 iulie 1973. Iniţial, echipa a fost formată din 185 de ingineri şi de tehnicieni de la IPTANA. După după doi ani, erau 225 de specialişti. „Lucram la realizarea studiilor cu universităţile din Bucureşti şi Timişoara şi cu cei de la IPTANA, precum şi cu alte 37 de centre, institute de cercetare şi de proiectare din toată ţara. Le dădeam teme, examinam şi avizam studiile şi documentaţiile tehnice elaborate.Trebuia să găsim soluţiile ce mai economicoase. După aprobarea proiectului general, în 1978, timp de trei zile pe săptămână urmăream şi examinam execuţia lucrărilor“, a povestit pentru Adevărul Chiriac Avădanei.

După mai multe proiecte, a fost ales cel final: canalul se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu) şi, urmând Valea Carasu, pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja-limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanţa.

În anii 1984-1987 s-a executat şi ramura de nord a canalului principal, pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari. În acest mod, s-a realizat în Dobrogea centrală, între Dunăre şi Marea Neagră, sistemul de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime româneşti.

În aprilie 1974, au fost aprobate primele elemente ale proiectului. Pentru asta, s-au întocmit 147 de volume de studii şi de cercetări şi 358 de volume şi peste 6.000 de planşe – partea de proiectare propriu-zisă.

În total, pentru canal s-au întocmit peste 35.000 de proiecte şi devize de execuţie. În paralel cu întocmirea proiectului general, la sfârşitul anului 1975, s-a trecut la organizarea şantierelor, iar în următorul an, la lucrările propriu-zise.

cititi aici DOCUMENTAR ÎN IMAGINI: 35 de ani de la inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră

Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Inaugurarea canalului a fost marcata şi de lansarea slagarului „Magistrala albastra”, interpretat de Mirabela Dauer si Dan Spataru.

În zorii zilei de 26 mai 1984, o mobilizare fără precedent a avut loc în judeţul Constanţa. Localnicii au fost luaţi de la toate instituţiile (şcoli, primării, şantiere, fabrici, uzine, cooperative) şi duşi pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Planul era ca toţi oamenii muncii, utecişti, pionieri, şoimi ai patriei, să fie prezenţi la inaugurarea edificiului. Suita prezidenţială urma să treacă pe canal, precum Cleopatra pe Nil, iar aplaudacii trebuia să fie la datorie pe toată lungimea traseului. Cale de 60 kilometri, constănţenii au fost înşiruiţi de la Cernavodă până la Constanţa, la distanţe de câţiva metri unul de celălalt.

Ore în şir au aşteptat oamenii în soare, pe taluz, într-un curent teribil. Ceauşeştii erau plimbaţi cu viteză de croazieră pentru a savura glorioasa împlinire a Epocii de Aur. Când, în sfârşit, vaporaşul fluvial a apărut la orizont, oamenii au fost îndemnaţi să agite steguleţele, pancartele şi eşarfele tricolore cu care fuseseră dotaţi. Uralele de „Trăiască!“ au însoţit trecerea lui Nicolae Ceauşescu, care a făcut semn cu mâna celor de pe margine.

Odată ce vaporaşul a dispărut din raza vizuală, oamenii au rupt rândurile şi s-au împrăştiat ca la comandă, tot aşa cum s-au aliniat. Pentru că autobuzele nu aveau consemn să îmbarce pasagerii decât la ordinul activiştilor, constănţenii s-au văzut siliţi să se întoarcă acasă cum au putut. Cei care fuseseră desemnaţi aproape de localităţile lor au fost mai norocoşi: au făcut drumul înapoi pe jos.

Canalul principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.

Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.comadevarul.rowww.historia.ro
cititi mai mult despre Canalul Dunăre-Marea Neagră si pe: www.cuvantul-ortodox.roen.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991)

Aspect din timpul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia (Bucureşti, 4-6 iulie 1966 – Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” - Cota: 158/1966)

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO (care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest „remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Londra și Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov (1) în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955.

Nikita Hrușciov  In Vienna 1961- foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nikita Hrușciov (1) In Vienna 1961- foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Membri

- Albania Republica Populară Albaneză 1955–1968; retrasă oficial din Pact
din cauza diferenţelor ideologice.

- Cehoslovacia Republica Socialistă Cehoslovacă 1955–1991

- Polonia Republica Populară Polonă 1955–1991

- Germania de Est Republica Democrată Germană 1956–1990

- România Republica Populară Română/Republica Socialistă România 1955–1991

- Ungaria Republica Populară Ungară 1955–1991

- Bulgaria Republica Populară Bulgară 1955–1991

- Uniunea Sovietică Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste 1955–1991

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - Statele membre ale Tratatului de la Varșovia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Statele membre ale Tratatului de la Varșovia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Toate statele comuniste ale Europei Răsăritene au semnat acest pact, (cu excepţia Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varşovia şi-au luat angajamentul să se apere unii pe alţii, dacă unul sau mai mulţi dintre ei erau atacaţi. Tratatul declara de asemenea că semnatarii îşi bazau relaţiile pe principiul neintervenţiei în afacerile interne şi pe respectul suveraniţăţii şi independenţei naţionale – până la urmă, aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervenţiilor din Ungaria – (1956) şi Cehoslovacia – (1968).

Albania a încetat să mai fie membru activ al alianţei în 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietice, criză în care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras în mod oficial din Pact în 1968.

 

Istoric

După terminarea oficială a celui de-al doilea război mondial, în conformitate cu discursul lui W. Churchill (prim ministru al Regatului Unit la acea dată), de la Fulton, s-a declanşat Războiul rece şi a apărut conceptul de cortină de fier. Urmare a politicii consecvente de apărare a sistemului economic şi politic (implicit a intereslor economice ale marelui capital din lumea occidentală) trupele germane, în calitate de “prizonieri”, aflate pe teritoriul Germaniei de Vest au fost reînarmate şi au constituit baza viitorului “Bundeswehr” – armata regulată a R.F.G.

Cortina de fier - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cortina de fier – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe fondul evenimentelor din 1948 din Cehoslovacia (expulzări ale etnicilor germani, alegeri, reconstrucţie economică) apare infiltrarea agenţilor serviciilor speciale ale S.U.A. şi Marii Britanii cu rol de “agitatori”. Existând cauza, trupele sovietice nu părăsesc Europa Centrală şi de Est cucerită-eliberată, staţionând pe teritoriul mai multor state. Aflate pe linia de demarcaţie dintre cele două blocuri foste aliate, armata sovietică nu a plecat din Ungaria decât după dizolvarea Tratatului de la Varşovia.

Tancuri sovietice pe străzile Budapestei, 31 octombrie 1956 - foto: FORTEPAN / Nagy Gyula (preluat de pe: rfi.ro)

Tancuri sovietice pe străzile Budapestei, 31 octombrie 1956 – foto: FORTEPAN / Nagy Gyula (preluat de pe: rfi.ro)

În timpul revoluţiei maghiare din 1956, guvernul ungar s-a împărţit în două facţiuni, una condusă de Imre Nagy iar alta condusă de János Kádár. Pentru a ajuta la scăderea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras parţial (şi-au redus numărul) din Ungaria pe durata disputelor interne. Când facţiunea lui Imre Nagy a declarat că Ungaria s-a retras din alianţă iar partizanii săi au atacat unităţile militare -garnizoanele armatei sovietice a urmat replica iar militarii Tratatului de la Varşovia au reintrat în ţară în octombrie 1956 la cererea lui János Kádár şi a facţiunii sale, iar rezistenţa (impropriu spus dacă trupele sovietice ar fi părăsit vreodată Ungaria) maghiară (parţial sprijinită moral, militar şi mai ales financiariar de către N.A.T.O.) a fost înfrântă în două săptămâni.

Tancuri sovietice la Budapesta  (noiembrie 1956) foto: culturadesambata.ro

Tancuri sovietice la Budapesta (noiembrie 1956) foto: culturadesambata.ro

Forţele Tratatului (Pactului) de la Varşovia au fost folosite şi în luna august 1968, după declararea-declanşarea evenimentelor interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor puse în practică de guvernul lui Alexander Dubček.

Şeful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul Locotenent Vaclav Prchlik, denunţase deja, într-o conferinţă de presă televizată, Tratatul de la Varşovia ca pe o alianţă inegală şi declarase că armata cehoslovacă era pregătită să apere, prin luptă dacă era necesar, suveranitatea ţării. Pe 20 august 1968, o forţă constituită din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat în Cehoslovacia sprijinită şi de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze. România a fost contra intervenţiei şi în consecinţă a refuzat să contribuie cu trupe.

Primăvara de la Praga (1968) - Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Primăvara de la Praga (1968) – Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Această interventie a fost explicată de Doctrina Brejnev care afirma că: “Atunci când forţe care sunt ostile socialismului încearcă să deturneze către capitalism dezvoltarea unor ţari socialiste, acest fapt nu devine numai o problemă a ţării în discuţie, dar şi o problemă şi o preocupare a tuturor ţărilor socialiste.” În mod implicit, acestă doctrină rezerva chiar conducerii Uniunii Sovietice dreptul de a defini “socialismul” şi “capitalismul” în conformitate cu propriile interese.

După invazia Cehoslovaciei, Albania s-a retras în mod formal din Pactul de la Varşovia, deşi această ţară încetase să mai sprijine pactul încă din 1962. Conducătorul României, Nicolae Ceauşescu, a denunţat invazia atât ca pe o violare a legilor internaţionale, cât şi ca pe o încălcare a principiilor de neintervenţie mutuală în afacerile interne, spunând că autoapărarea colectivă împotriva agresiunii externe era singura misiune autorizată a Pactului de la Varşovia.

Alexander Dubcek (în primul rând, față stânga), în 1968, într-o vizită în România. În mijloc se află Ludvík Svoboda, precum și Nicolae Ceaușescu (dreapta față). Nicolae Ceaușescu a devenit celebru pentru că a condamnat vehement invazia din Cehoslovacia a Pactului de la Varșovia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexander Dubcek (în primul rând, față stânga), în 1968, într-o vizită în România. În mijloc se află Ludvík Svoboda, precum și Nicolae Ceaușescu (dreapta față). Nicolae Ceaușescu a devenit celebru pentru că a condamnat vehement invazia din Cehoslovacia a Pactului de la Varșovia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

NATO şi Pactul de la Varşovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părţi în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioadă, a propus aşa-numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată iar ţările din Europa Răsăriteană erau îndreptăţite să facă ceea ce doreau. Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forţa pentru a controla Pactul de la Varşovia, au început să apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. Noile guverne din ţările din Europa Răsăriteană au început să fie din ce în ce mai puţin interesate de menţinerea Pactului de la Varşovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au anunţat că se vor retrage din organizaţia militară până la 1 iulie al aceluiaşi an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în februarie şi era clar că pactul era practic mort. Pactul de la Varşovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - Cele mai importante figuri ale Pactului de la Varşovia la o întrunire în Bucureşti (07.07.1989) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Cele mai importante figuri ale Pactului de la Varşovia la o întrunire în Bucureşti (07.07.1989) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - Participarea delegației române la semnarea actului oficial de dizolvare a Tratatului de la Varșovia - foto preluat de pe www1.agerpres.ro

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Participarea delegației române la semnarea actului oficial de dizolvare a Tratatului de la Varșovia – foto preluat de pe www1.agerpres.ro

 

Evoluţia Statelor foste membre ale Pactului de la Varşovia

Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varşovia: Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au aderat la NATO. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia s-au alăturăt şi ele Alianţei Nord-Atlantice în martie 2004.

Accession Ceremony for the Seven New NATO Members - NATO Secretary General’s joint news conference with Foreign Ministers of the seven new members (2 April 2004)  Solomon Passy, Minister of Foreign Affairs, Bulgaria Antanas Valionis, Minister of Foreign Affairs, Lithuania Dimitrij Rupel, Minister of Foreign Affairs, Slovenia  Kristiina Ojuland, Minister of Foreign Affairs, Estonia NATO Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer Mircea Dan Geoana, Minister of Foreign Affairs, Romania  Rihards Piks, Minister of Foreign Affairs, Latvia Eduard Kukan, Minister of Foreign Affairs, Slovakia - foto credit nato.int

Accession Ceremony for the Seven New NATO Members – NATO Secretary General’s joint news conference with Foreign Ministers of the seven new members (2 April 2004)
Solomon Passy, Minister of Foreign Affairs, Bulgaria
Antanas Valionis, Minister of Foreign Affairs, Lithuania
Dimitrij Rupel, Minister of Foreign Affairs, Slovenia
Kristiina Ojuland, Minister of Foreign Affairs, Estonia
NATO Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer
Mircea Dan Geoana, Minister of Foreign Affairs, Romania
Rihards Piks, Minister of Foreign Affairs, Latvia
Eduard Kukan, Minister of Foreign Affairs, Slovakia – foto credit nato.int

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Nikita Sergheevici Hrușciov (n. 3/15 aprilie 1894, Kalinovka, Gubernia Kursk, Imperiul Rus – d. 11 septembrie 1971, Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un om politic rus care a condus Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. A ocupat funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între 1953 și 1964, și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964. Hrușciov a rămas în istorie pentru destalinizarea Uniunii Sovietice, pentru susținerea primelor progrese ale programului spațial sovietic și pentru mai multe reforme de un relativ liberalism în unele arii ale politicii interne. Colegii de partid l-au înlăturat de la putere în 1964, înlocuindu-l cu Leonid Brejnev ca secretar general al PCUS și cu Alexei Kosîghin ca premier.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Partidul Comunist Român

The Communist Party’s National Conference of October 1945. Pictured, left to right: Vasile Luca, Constantin Pîrvulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Florica Bagdasar and Gheorghe Vasilichi

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. În România interbelică PCR a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România de după Actul de la 23 august 1944, la care a participat ca parte din Blocul Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.

Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor - foto: ro.wikipedia.org

Republica Populară Română* – foto: ro.wikipedia.org

Între 1947 și 1989 PCR a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.

Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” – Keith Hitchins

 

Înființarea

În mai 1921 aripa de extremă stângă a PSDR, profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR).

Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au numărat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani.

În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.

Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”. Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate - in imagine, Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) - foto: ro.wikipedia.org

Răscoala de la Tatarbunar**Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) – foto: ro.wikipedia.org

Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament.

Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi.

Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis.

Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist etc.).

Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939

Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Kominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști.

Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane. Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT.

Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici”. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu.

Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 – distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%).

Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker

Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944

Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944

 

Istoria aparitiei P.C.R.

articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian.

După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste.

Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, denumire care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea cca. 1000 de membri si a avut o politica trădătoare şi antinaţională.

Primul punct al Statutului prevedea că: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.”

Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.

Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.

Partidului Comunist din România, total subordonat Rusiei şi indeplinind planurile Rusie bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.

Cu exeptia primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toşi ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.

Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) - sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971

Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971

Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.

 

1919 – 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României

Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice -, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.

Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.

De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.

Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul „Baronul”, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.

Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.

Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.

Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.

Sursa: Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29 .

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

* Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă.

În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu “â” a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor.

 

** Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”.

Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate.

Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (15 aprilie – 4 iunie 1989)

„Omul din Piața Tiananmen” oprește temporar înaintarea unei coloane de tancuri la data de 5 iunie 1989, la Beijing, în ceea ce este considerat una dintre cele mai reprezentative imagini ale secolului XX. Această fotografie (una din cele patru versiuni similare) a fost realizată de Jeff Widener de la Associated Press
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org

foto preluat de pe historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Protestele din Piața Tiananmen („Poarta Păcii Cerești”), din 1989, care au culminat în Masacrul din Piața Tiananmen pe 4 iunie 1989, au fost manifestații efectuate de studenți și intelectuali. Evenimentele sociopolitice care au avut loc în același an au dus la prăbușirea multor guverne comuniste.

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Comunitatea internațională, organizațiile pentru drepturile omului și analiștii politici au condamnat guvernul chinez pentru masacru. Țările occidentale au impus embargouri asupra Chinei. Guvernul chinez a făcut arestări pe scară largă a protestatarilor și susținătorilor lor, a suprimat alte proteste în jurul Chinei, a expulzat jurnaliști străini, a acoperit strict evenimentele din presa internă, a consolidat forțele de poliție și de securitate internă și a retrogradat protestele. În general, suprimarea a încetat temporar politicile de liberalizare în anii 1980. Considerat un eveniment de răscruce, protestele au stabilit limitele exprimării politice în China și în secolul XXI. Memoria sa este larg asociată cu chestionarea legitimității guvernării Partidului Comunist și rămâne unul dintre cele mai sensibile subiecte din China.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (4 iunie 1989) si pe en.wikipedia.org

 

03 iunie 2019 - Mike Pompeo cere Chinei să elibereze deţinuţii politici cu ocazia comemorării represiunii din piaţa Tiananmen

03 iunie 2019 - Tiananmen: 30 de ani după masacru, tabuul persistă în China

02 iunie 2019Represiunea din Piaţa Tiananmen a fost justificată (ministrul chinez al apărării)

 

 

Un masacru ce putea fi evitat, Piata Tiananmen

articol preluat de pe www.historia.ro

Piața Tienanmen in mai 1988 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Piața Tienanmen in mai 1988 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

(…)

În loc să descurajeze elanul studenţilor, anunţul oficiosului a trezit din letargie studenţi de la peste 40 de universităţi din China alăturându-se colegilor lor din piaţa Tiananmen. Aceştia au reuşit să călătorească până la Beijing prin complicitatea unor lucrători din transporturi (şi aceştia dorind o serie de reforme). Declaraţia autorităţilor prinvind ce a scris Ziarul Poporului în care se spunea că era exagerată afirmaţia privind zdrobirea studenţilor era deja târzie. Numeroşi scriitori, artişti şi cetăţeni ai oraşului s-au alăturat protestelor studenţeşti.

Protestatarii au speculat excelentul moment extern prin care trecea China:vizita liderului rus Mihail Gorbaciov dar şi prezenţa a numeroşi reporteri şi cameramani occidentali ce nu mai considerea vizita lui Gorbaciov o prioritate ci protestele din Tiananmen. Vizita lui Gorbaciov era importantă deoarece era prima vizită, a unui preşedinte sovietic după răcirea relaţiilor chino-sovietice.

Autorităţile erau astfel legate la mânie neputând să intervină în forţă până când vizita lui Gorbaciov nu se încheia iar ziariştii occidentali erau mutaţi departe de viitorul „teatru de operaţiuni” din piaţa Tiananmen.

La 16 mai 1989, după ce Gorbaciov părăsise China, Zhao Ziyang s-a dus în piaţă şi le-a cerut protestatarilor să renunţe la manifestări. Profund afectat, acesta le-a promis că va rezolva cererile lor. În aceaşi seara acesta a fost dizolvat, Li Peng şi Deng Xiaoping luând frâiele viitoarei represiuni. Odată aflată vestea că guvernul comasează armata în oraş, şi mai mulţi cetăţeni au luat calea pieţei pentru a apăra protestul studenţilor. Trupele au fost primite energic, populaţia împiedincându-i să pună în practică legea marţială, ordonată de guvern. Poporul spera să îi sensibilizeze pe soldaţii chinezi pentru ai alătura cauzei lor.

În aceste condiţii, au fost trimise trupe speciale conduse de comandanţi numiţi personal de preşedintele Yang Shangkun şi de Deng Xiaoping. La 2 iunie 1989, 350.000 de soldaţi din armata chineză înconjurau piaţa Tiananmen. Tancurile şi blindatele nu au lipsit în această operaţiune în care civilii erau neînarmaţi. Noaptea dintre 3-4 iunie s-a soldat cu un adevărat masacru în rândul civililor. Numărul victimelor şi a răniţilor nu a fost făcut public de autorităţi dar observatori ai evenimentelor afirmă că circa 3000 de protestatari au fost ucişi.

Analizând la rece evenimentele, analiştii politici şi istoricii afirmă că guvernul chinez ar fi putut dispersa manifetanţii cu tunuri cu apă, dar, guvernul chinez dorea să ofere un model poporului chinez pentru viitoarele rebeliuni. Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost însă un gest specific tradiţiei chineze de a zdrobi opoziţia prin cele mai dure mijloace pentru a evidenţia însăşi lipsa de legitimitate a opoziţiei.

cititi mai mult pe www.historia.ro

 

O scrisoare deschisă zguduie lumea – adevăruri despre Masacrul din Tiananmen, Piaţa Universităţii a Chinei

articol de Gina Sturdza, preluat de pe epochtimes.ro

3 iunie 2015

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989's Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis - foto preluat de pe theguardian.com

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989′s Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis – foto preluat de pe theguardian.com

O scrisoare semnată la 20 mai de unii dintre participaţii de atunci, vehiculată pe internet şi prin paginile ziarelor, a şocat oamenii.

Evenimentele de pe 4 iunie seamănă leit cu cele de pe 14 iunie 1990 de la Bucureşti, care au băgat România în pământ până azi. Poate că similitudinea poate fi explicată prin faptul că Răul este acelaşi peste tot – reprezentat de minciună, ticăloşie, lăcomie, viciu şi pofte nemăsurate.

Într-o lume a lipsei de idealuri, de valori, o lume a pierderii raţiunii, inclusiv a raţiunii de a exista ca rasă, poate că această scrisoare vă va impresiona şi pe dvs. aşa cum a făcut-o deja cu foarte mulţi oameni.

Scrisoarea, scrisă în limba chineză, a circulat prin intermediul grupurilor de e-mail şi pe social media. De curând, publicaţia Global Times, controlată de Partidul Comunist Chinez, i-a dat un impuls de publicitate gratuit – şi o putere dublă

***

Suntem un grup de studenţi chinezi născuţi în anii 1980 şi 1990, care acum studiază în străinătate. Acum douăzeci şi şase de ani, pe 4 iunie, tineri studenţi, aflaţi în primăvara vieţii, cu o dragoste nevinovată pentru ţara lor, la fel ca şi noi astăzi, au murit răpuşi de gloanţele Armatei de Eliberare a Poporului (PLA) pe străzile Beijing-ului. De atunci, această parte a istoriei a fost atât de atent muşamalizată şi protejată, încât mulţi dintre noi ştim astăzi foarte puţin despre asta. Aflaţi în prezent în afara Chinei, am putut accesa fotografii, clipuri video şi ştiri, am putut avea acces nestingherit la declaraţii ale supravieţuitorilor. Simţim replici ale acestei tragedii pe întreaga durată a unui sfert de secol. Cu cât ştim mai mult, cu atât mai mult simţim că avem o responsabilitate solemnă pe umeri. Vă scriem această scrisoare deschisă, studenţi colegi din interiorul Chinei, pentru a împărţi adevărul cu voi şi pentru a expune crimele care au fost comise până la această zi, în legătură cu masacrul din 1989 din Tiananmen.

 

“Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată”

 

În jurul orelor 21:30 în noaptea de 3 iunie 1989, focuri de armă au străpuns străzile tensionate din Beijing. În acea zi, trupe ce impuneau legea marţială au deschis focul asupra studenţilor şi rezidenţilor care au protestat paşnic timp de aproape două luni. Demonstraţiile au fost iniţiate de către studenţi, dar oameni din toate categoriile sociale au participat, numărând peste 300.000 de suflete în perioadele de vârf. Zona centrală paşnică de şedere a fost în Piaţa Tiananmen. A fost un moment în care naţiunea a fost încurajată de atmosfera politică relativ liberă şi mai deschisă de pe tot parcursul anilor ’80, când oamenii au avut relativă încredere în Partidul Comunist şi şi-au pus speranţele într-un guvern care s-a auto-intitulat “al poporului”. La un moment dat, când criza economică ameninţa şi corupţia se înrăutăţea, studenţii şi rezidenţii au simţit că trebuia început un dialog cu liderii naţiunii pentru a face ţara un loc mai bun. Niciun moment manifestanţilor paşnici nu le-a trecut prin cap că îi aştepta un masacru planificat.

Acţionând la ordinele lui Deng Xiaoping, Li Peng şi a altor lideri chinezi, PLA şi-a forţat drumul spre Piaţa Tiananmen ca să o cureţe de ocupanţii studenţi. Ei au adus tancuri cu mitraliere montate pe turelă şi trupe care strigau “Nu voi ataca dacă nu sunt atacat” în timp ce deschideau focul asupra civililor. Pe traseul spre Muxidi, mai multe sute de civili neînarmaţi au căzut formând un râu de sânge în timp ce strigau “Fascişti!”, “Ucigaşi!” Printre ei se afla Yan Wen, un student la matematică în vârstă de 23 de ani de la Universitatea Peking, împuşcat mortal de gloanţe în coapsă. El era acolo cu un aparat de fotografiat, pentru a imortaliza istoria. Un altul a fost elevul de liceu în vârstă de 17 ani, Jiang Jielian, hotărât să meargă în Piaţă pentru a fi împreună cu fraţii şi surorile lui mai mari. În vârstă de 19 de ani, Wang Nan a devenit un alt martir. Casca pe care o purta, acum având o gaură de glonţ, se află expusă în Hong Kong. În vârstă de 21 de ani, Wu Xiangdong a avut cu el o scrisoare care suna aşa: “Pentru democraţie şi libertate, pentru soarta naţiunii, fiecare persoană are o responsabilitate.”

Potrivit mărturiilor martorilor, trupele care au intrat în Piaţă au bătut studenţii cu bastoane, chiar dacă cele două părţi căzuseră deja de acord cu privire la retragerea studenţilor; la Liubukou, tancurile au urmărit şi au călcat sub şenile o coloană de studenţi care părăsiseră Piaţa şi mergeau pe jos înapoi la campusurile lor. Fang Zheng, un student senior de la Universitatea Sportivă din Beijing, şi-a pierdut picioarele sub şenilele tancurilor.

Au existat rapoarte neconfirmate că grupuri de protestatari au fost încercuite şi executate în masă. În jurul zilei de 4 iunie, masacre au avut loc în Chendu, provincia Sichuan, şi în alte părţi.

La mijlocul şi la sfârşitul lunii iunie a acelui an, guvernul a emis trei versiuni ale unui “raport privind înăbuşirea revoltelor.” În ele civilii sunt descrişi ca o mafie ce se revoltă. Raportul prezintă un număr precis de morţi şi răniţi din rândul trupelor şi în ceea ce priveşte pierderea de vehicule militare, dar este vagă şi contradictorie cu privire la numărul de morţi civili.

Întrebări rămân: cum de trupe înarmate nu s-au putut apăra [dacă a existat într-adevăr o revoltă]? Dacă n-au putut să se apere, cum au străpuns blocada de sute şi mii de civili? Ce a determinat mulţimea de oamenii să se adune pe străzile capitalei pentru a împiedica invazia trupelor?

Raportul susţine că decesele civililor au fost puţine. Dacă este aşa, de ce modifică în mod repetat numărul celor morţi şi nu publică un număr precis? În cazul în care raportul ar fi credibil, civilii ar fi atacat soldaţii primii. Dacă este aşa, de ce a fost primul deces din rândul soldaţilor raportat numai după trei ore după ce trupele au deschis focul şi sângele a scăldat Muxidi? În timpul protestului, poliţia i-a declarat lui Zhou Fengsuo, unul dintre liderii studenţilor din Piaţă, că “ordinea publică din Beijing nu a fost niciodată atât de bună” ca în ultimele două luni ale “perturbării” şi “revoltei”. Potrivit memoriilor lui Hou Dejian, [cântăreaţă taiwaneză] care a rămas până în ultimul moment în Piaţă, studenţii au insistat pe principii non-violente, chiar până în ultimul moment de retragere forţată şi şi-au aruncat orice bunuri care ar fi putut fi folosite pentru a ataca.

Între timp, atrocităţile trupelor au fost înregistrate în fotografii ale răniţilor ce sângerau, corpurilor stivuite, videoclipuri cu împuşcarea civililor, avize de identificare ale trupurilor în spitale şi numărul de cadavre, reportajul şocant a lui Wu Xiaoyong de la Radiodifuziunea Centrală a Poporului, ca să nu mai vorbim de interogatoriul persistent al Mamelor din Tiananmen în ultimii douăzeci şi şase ani. Dacă toate acestea sunt minciuni, aşa cum pretinde guvernul, ce îi face pe aceşti părinţi, acum albiţi şi fragili, să caute dreptate după atât de mulţi ani în timp ce-şi sacrifică viaţa?

Anul trecut la Capitol Hill din Washington, DC, acest autor al scrisorii s-a întâlnit cu unii dintre supravieţuitorii masacrului. Prezentatorul/maestrul de ceremonie a citit cu voce tare o listă parţială a morţilor, iar oamenii au mers într-un lung şir pentru a-şi aduce omagiul cu flori. De la sute şi până la mii, au existat numere diferite, şi s-ar putea să nu ştim niciodată cu exactitate câţi au murit în acel an la Beijing.

Dar oamenii au asistat la multe crime şocante, şi, probabil, mai multe au avut loc prin colţuri necunoscute fără martori. Unii martori au îmbătrânit, alţii au murit, iar alţii nu îndrăznesc să vorbească, deşi acum trăiesc în condiţii de siguranţă în străinătate. Guvernul chinez nu a îndrăznit niciodată să publice numărul exact al morţilor, şi, în politica faţă de un eveniment istoric de o asemenea magnitudine, l-a portretizat în primul rând, în mod solemn, ca pe o “revoltă anti-revoluţionară”, iar apoi de-a lungul timpului l-a minimalizat ca fiind un “val politic,” ştergându-l sistematic din memoria colectivă a unei generaţii.

Ziua de 4 iunie a devenit o dată “sensibilă” în fiecare an, o dată de ne-menţionat. Un astfel de tabu forţat este o dovadă că atrocităţile împotriva civililor în 1989 sunt ceva despre care Partidul Comunist ar meţine mai degrabă tăcerea, deşi acesta este un Partid care are o istorie criminală a unui război civil, mişcări politice împotriva dreptei, şi Revoluţia Culturală.

Un coleg al acestui autor al scrisorii consideră că evenimentele de acum douăzeci şi şase de ani sunt prea îndepărtate, China de astăzi este tot mai bine şi mai bine, iar el trăieşte o viaţă foarte fericită. În urmă cu doi ani mergeam pe Bulevardul Păcii Eterne. Nu am văzut nicio urmă de sânge sau gloanţe, doar zgârie-nori şi o stradă plină de viaţă cu oameni şi maşini. Trăim în prosperitate, dar ce fel de prosperitate, este – imaginaţia noastră este permanent contestată de amploarea uimitoare a funcţionarilor de rang înalt şi scăzut, iar căsătoria puterii şi banilor, împotriva căreia studenţii s-au opus în urmă cu douăzeci şi şase de ani, a devenit modelul prevalent al economiei de stat.

Regimul lui Xi Jinping flutură steagul anti-corupţiei, dar oamenii obişnuiţi sunt aruncaţi în închisoare pentru desfăşurarea banerelor care cer oficialilor să-şi declare averile. Clanurile lui Deng Xiaoping şi Li Peng, ale căror mâini au fost pătate cu sângele studenţilor, au devenit putred de bogate. Suntem şocaţi să descoperim că suntem guvernaţi de către funcţionari ai căror membri de familie locuiesc în străinătate. Cu alte cuvinte, suntem conduşi de un grup de străini, iar China este doar gâsca ce produce ouăle de aur pentru ei.

Acum douăzeci şi şase de ani, studenţii au vrut libertatea presei; şi douăzeci şi şase ani mai târziu, toate mass-media sunt controlate încă de Departamentul de Propagandă al Partidului, iar jurnaliştii şi avocaţii sunt aruncaţi în închisoare pentru infracţiuni inventate. Crima lui Gao Yu a dus la scurgerea secretelor de stat, sau ultimele orientări ideologice ale partidului de guvernământ. Unii dintre prietenii mei sunt de părere că cei care atrag furia Partidului fac acest lucru deoarece sunt renumiţi şi eminenţi. Noi, pe de altă parte, suntem doar oameni obişnuiţi cărora nu le pasă de politică. Dar sunt oamenii obişnuiţi în siguranţă în faţa răului? Gândiţi-vă la Xia Junfeng, Xu Chunhe, şi fiica lui Tang Hui. Nimeni nu este în siguranţă într-un sistem dictatorial.

Când soldaţii nord-coreeni au trecut graniţa şi au ucis chinezi nevinovaţi, sau atunci când bombardierele birmaneze au bombardat teritoriul chinez, acest guvern de abia a “protestat”. Dacă stăm să ne gândim, singura victorie militară a PLA din ultimii treizeci de ani a fost baia de sânge de pe străzile Beijingului pe 4 iunie 1989!

Aceasta este o prosperitate fragilă şi distorsionată. Cheltuielile de întreţinere a stabilităţii sunt la fel de mari ca bugetul militar; Cenzura Marelui Firewall [sistemul de cenzură online, construit de Partid cu ajutorul Cisco, n.r] este tot mai mare. Toate acestea indică faptul că, în orice moment, adevărul poate ieşi la lumina zilei, şi prosperitatea se poate prăbuşi.

O voce din interiorul Chinei spune că masacrul Tiananmen a fost regretabil, iar Partidul Comunist Chinez a învăţat o lecţie, şi nu vrem să devenim obsedaţi cu asta. Dar suprimarea nu a încetat: adevărul despre 4 iunie este încă acoperit, morţii încă nu sunt împăcaţi, unii supravieţuitori au făcut ani lungi de închisoare, iar Mamele din Tiananmen sunt împiedicate de Securitate să viziteze locurile de înmormântare ale copiilor lor.

Anul trecut, un grup de cercetători a fost reţinut pentru că ţinea, într-un apartament, un seminar de comemorare a acelei zile; o studentă de la Universitatea de Studii Internaţionale din Beijing a dispărut după ce a propus dezvoltarea de software pentru a răspândi adevărul despre Mişcarea Tiananmen.

Între timp, omul care a luat decizia de a deschide focul asupra studenţilor şi civililor a fost admirat şi lăudat ca designer şef [al creşterii economice a Chinei], şi nici ofiţerii, nici soldaţii care au regizat crimele nu au fost aduşi într-o instanţă de drept. Nu vă aşteptaţi ca acest regim să pledeze vinovat. Ei nu-şi vor mărturisi nici erorile pe care le-au făcut după încheierea Revoluţiei Culturale, pentru că ei ştiu prea bine că odată ce îşi recunosc crimele, vor fi probabil loviţi de mânia oamenilor. Ei susţin că au dreptul de proprietate asupra unui “adevăr universal”, dar au construit ziduri înalte pe Internet, şi se ascund în camere întunecate pentru a şterge ştirile şi comentariile. Aceasta este “încrederea lor în teoriile de ghidare” şi “încrederea în calea aleasă.”

Aceasta este un regim criminal. Focul armelor le-a împuşcat legitimitatea pe 4 iunie, şi ceea ce au realizat de la 4 iunie încoace nu este important. Nu cerem Partidului să îndrepte consecinţele evenimentelor din acea primăvară, căci nu cerem criminalilor să reabiliteze numele victimelor lor. Totuşi criminalii trebuie judecaţi. Noi nu uităm, nici nu iertăm, până se va face dreptate şi persecuţia curentă va fi oprită.

Acest autor al scrisorii şi co-semnatarii scrisorii ştiu foarte bine că există consecinţe pentru scrierea şi semnarea acestei scrisori. Dar aceasta este responsabilitatea noastră şi sperăm că cei din interiorul Chinei ştiu această parte a istoriei, şi reexaminează violenţa şi atrocităţile de la începutul Partidului Comunist în 1921. Din Jingangshan [una din bazele timpurii ale PCC în provincia Jiangxi] până la Piaţa Tiananmen, milioane de oameni nevinovaţi au murit, iar ei trebuie pomeniţi.

Trebuie, de asemenea, să reflectăm asupra valurilor nesfârşite de suferinţe. Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată. Acesta este visul chinez pe care-l avem – noi, un grup de studenţi chinezi care studiază în străinătate.

Scris de:

Gu Yi (古 懿, Universitatea Georgia, slmngy@uga.edu)

Co-semnat de:

Feng Yun (封 云, Universitatea Centrală din Lancashire)

Chen Chuangchuang (陈 闯 创, Universitatea Columbia)

Zheng Dan (郑 丹, Universitatea Adelphi)

Chen Bingxu (陈炳旭, Universitatea de Stat din Missouri)

Jin Meng (金 萌, Universitatea de Stat din nord-vestul Missouri)

Lu Yan (卢 炎, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Xiaoyue (王 宵 悦, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Jianying (王剑 鹰, Universitatea din Missouri)

Meng Li (Universitatea St. John)

Wu Lebao (吴 乐 宝, Melbourne, Australia).

articol preluat de pe: epochtimes.ro

Reforma agrară din 1945

Aspect de la reforma agrară, februarie 1945.(martie 1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 9/1945

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Reforma agrară din 1945 a fost un proces inițiat de guvernul comunist de după 1945, cu scopul de a reforma radical agricultura și de a împroprietări țăranii săraci din România.

Distribuirea primelor titluri de proprietete, plugarilor împroprietăriţi prin reforma agrară din primăvara anului 1945.(9 mai 1946) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1946

Distribuirea primelor titluri de proprietete, plugarilor împroprietăriţi prin reforma agrară din primăvara anului 1945.(9 mai 1946) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1946

Din punct de vedere economic pretinsa reformă a guvernului de așa zisă largă concentrare democratică condus de Dr. Petru Groza a fost, de fapt, un mare pas înapoi în calea progresului întrucât a distrus marile proprietăți agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne și începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea.

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Transilvania, majoritatea fermelor agricole erau organizate după modelul austro-ungar și aveau, în principal, următoarele caracteristici: fermele dețineau în proprietate sau în folosință terenuri agricole cu suprafețe cuprinse între 250–500 hectare, care permiteau o bună organizare a producției și a muncii. Majoritatea aveau spații de locuit pentru personalul angajat și familia acestuia, aflate chiar în incinta fermei.

Se aplicau tehnologiile agricole cele mai avansate pentru acea vreme, inclusiv semințe și soiuri de calitate. Țăranii desfășurau o activitate continuă pe întregul an calendaristic și asigurau de lucru întregii familii; astfel, femeile lucrau la cultura vegetală, bucătarie, croitorie, țesătorie și alte activități gospodărești specifice, în timp ce copiii participau la muncile mai ușoare, inclusiv îngrijirea animalelor.

Orice probleme erau privite și rezolvate ca într-o mare familie, iar supravegherea și controlul calității muncii erau asigurate de personal cu pregătire de specialitate. Bărbații aveau de lucru pe întreaga perioadă a anului, începând cu transportul gunoiului de grajd pe terenurile agricole care avea loc, în general iarna, îngrijiri de livezi și păduri, îngrijitori de animale, lucrări specifice culturii vegetale: arat, grăpat, semănat, prășit, cosit, recoltat, transportat, etc.

Ca urmare a marii diversități a activităților desfășurate, disciplina era riguros respectată, orice abatere fiind aspru pedepsită. Desigur că pedeapsa aplicată nu se referă la corecții de natura fizica (fără îndoială că și acestea se aplicau) însă pedeapsa aspră consta în renunțarea imediată la serviciile indisciplinatului (și atunci exista un surplus de forță de muncă), acesta fiind nevoit sa-și caute de lucru în altă parte (deseori în alte sate), măsură care afecta întreaga și numeroasa familie.

Fără îndoială că și atunci exista multă săracie, iar organizarea menționată nu era modelul ideal, însă desființarea acestor modalități de lucru prin divizarea excesivă a moșiilor și a patrimoniului fermelor nu putea rezolva problemele sociale ci dimpotrivă, chiar le-a agravat (se cunoaște penuria alimentară din anii 1950) spre disperarea „reformatorilor”.

Aplicarea „reformei” a distrus și aceste ferme, concomitent cu distrugerea fizică a multor proprietari și a puținilor specialiști existenți. Pretinsa reformă din 1945, care s-a bazat doar pe criterii de ordin juridic și social, la care se adaugă măsurile pompieristice ale comunistilor, a făcut ca România să ajungă codașa Europei în ceea ce privește producția agricolă pe hectar la majoritatea culturilor vegetale, dar și la alți indicatori economici specifici activităților agricole.

Reforma agrară din 1945 a avut în primul rând un scop propagandistic pentru a atrage masele largi, în mare parte neștiutori de carte, dar care reprezentau circa 80–85% din totalul populației, de partea comuniștilor. Dovada cea mai vie că pretinsa reformă a avut doar scop propagandistic și de distrugere a marilor proprietați se regăsește în politica de colectivizare forțată aplicată ulterior, în care ideea de proprietate particulară era privită cu suspiciune, fiind considerată contrară tezelor marxism-leninismului. Reforma agrară din 1945 a fost înfăptuită la sate de „Comisii comunale de împroprietărire alese de obștea plugarilor”.

Ţărani muncitori într-o comună împreună cu comisia de reformă agrară împărţind moşia unui moşier.(martie 1945) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”,  Cota: 6/1945

Ţărani muncitori într-o comună împreună cu comisia de reformă agrară împărţind moşia unui moşier.(martie 1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 6/1945

Istoria agriculturii românești de după 1945 a continuat să fie loc de continue experimente pentru comuniști care nu priveau cu ochi buni dezvoltarea CAP-urilor, astfel că prin diverse pârghii economice – în special prin politica prețurilor de achiziție a produselor agricole, respectiv a prețurilor serviciilor prestate CAP-urilor de către fostele SMA-uri („Stațiuni de Mașini Agricole” ce aparțineau statului) – statul român regla practic profitul fostelor CAP-urilor.

La aceasta se adaugă faptul că în majoritatea satelor exista o mafie locală formată din personalul de conducere a CAP-urilor și rudele acestora, care au sustras în mod constant părți din așa zisele recolte record, în timp ce majoritatea țăranilor trăiau de pe o zi pe alta. De fapt socialismul nu avea nevoie de țărani bogați și nici nu se urmărea ca aceștia sa aibă calități de întreprinzători.

Evenimentele din 1989 au dus la o răbufnire a țăranilor care pur și simplu au demolat patrimoniul multor CAP-uri întrucât considerau că acesta deservea doar interesele unui grup restrâns de țarani, grupați în jurul președintelui de colectiv, dar și a altor „centre de putere” dornice de îmbogățire fară muncă. Chiar dacă Reforma agrară din 1945 a încercat să diminueze marile și nejustificatele inegalități sociale existente la acea vreme, istoria confirmă că aceasta, pe termen lung, nu și-a atins scopul.

Reforma agrară în Oltenia.(1945) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, precum şi cota arhivistică. Cota: 34/1945

Reforma agrară în Oltenia.(1945) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, precum şi cota arhivistică. Cota: 34/1945

Inegalitatea a continuat să existe doar că aceasta, sub masca reformei și a democrației, a îmbrăcat forme noi, mai subtile și mai greu de cuantificat.

Dr. Petru Groza înmânează titlurile de proprietate ţăranilor, care au primit pământ prin reforma agrară din anul 1945.(1946) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 4/1946

Dr. Petru Groza înmânează titlurile de proprietate ţăranilor, care au primit pământ prin reforma agrară din anul 1945.(1946) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 4/1946

Desfiintarea fostelor CAP-uri s-a dovedit insa a fi fost un alt pas gresit in domeniul agrar deoarece prin restituirea terenurilor agricole catre fostii proprietari nu s-a facut decat ca terenurile agricole sa fie din nou fragmentate iar cultivarea acestora sa nu se mai poata face nici macar cat la nivelul anului 1989.

Intrati in posesia unor suprafete mici de teren agricol, de regula pana in zece hectare, majoritatea taranilor a recurs din nou la folosirea animalelor de munca, a cailor, a boilor si chiar a vacilor, pentru a ara pamantul si pentru a cara recolta. In tot acest timp, fostele SMA-uri erau ruinate de catre ,,reformatorii,, postrevolutie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Instaurarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945)

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945

foto preluat de pe (c) Arhiva AGERPRES
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

 

Petru Groza – Viceprim-ministru

Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.

Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive - foto: ro.wikipedia.org

Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive – foto: ro.wikipedia.org

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25% - foto: ro.wikipedia.org

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto: ro.wikipedia.org

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Petru Groza – Obținerea mandatului de prim-ministru

FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte cu Iuliu Maniu. La Conferința de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor.

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)

România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai, Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.[19] Speranțele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!. Pe 2 martie, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

 

Guvernul Petru Groza (1)

Guvernul Petru Groza (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946.

 

Componența

Președintele Consiliului de Miniștri
Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Groza in 1946 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de interne
Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de externe
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul justiției
Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de război
General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul finanțelor
Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)

Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)
Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul agriculturii și domeniilor
Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul industriei și comerțului
Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul minelor și petrolului
Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice
Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cooperației
Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul muncii
Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul asistenței și asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul sănătății
Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)
ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)

Ministrul educației naționale
Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)
Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cultelor
Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul artelor
Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)
Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Subsecretari de stat în Guvernul Petru Groza (1)

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) - foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945

 

Greva regală și criza politică

Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât și Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași atitudine.

În fața refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit, în 21 august, greva regală și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința din decembrie 1945, s-a decis ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și PNȚ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei și a asociației”. Maniu a avertizat că fără neutralitatea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946.

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945  Foto: (c) Arhiva AGERPRES

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Diplomaţii şi ziariştii occidentali sunt iritaţi că, deşi califică pe Rădescu şi Maniu fascişti, comuniştii au introdus în guvern numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce populaţia aşteaptă protecţia occidentalilor.

Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă.

Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou.

Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia românească” a comunismului internaţional.
Reuben H. Markham (ziarist american, 1949)

în Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, traducere din engleză de George Achim, Coelcţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 1996 – preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Ce urma să facă noul guvern

1945 martie 7. Planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de Servicii Strategice

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet Petru Groza. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, T. Georgescu, ş.a., sala Marii Adunări Naţionale (Constantinescu Iaşi, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Prof. G. Nicolau, Gh. Tătărescu, Mihail Ralea) (6 martie 1945) (ANR, Fototeca online a comunismului românesc, cota 92/1945 ) - foto preluat de pe www.facebook.com

Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet Petru Groza. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, T. Georgescu, ş.a., sala Marii Adunări Naţionale (Constantinescu Iaşi, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Prof. G. Nicolau, Gh. Tătărescu, Mihail Ralea) (6 martie 1945) (ANR, Fototeca online a comunismului românesc, cota 92/1945 ) – foto preluat de pe www.facebook.com

 

Distribuit la 27 martie 1945
7 martie 1945
România

Se atrage atenția asupra evaluării F.O. Sursa care a furnizat această informație este neverificată, iar reprezentanții noștri în zonă nu au putut până acum să o verifice.

1. Sursa afirmă că comunizarea României urmează să fie realizată într-un plan de 3 ani și dezvoltarea instituțiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani.

2. O Conferință a conducătorilor comuniști, români și ruși, a avut loc la București, la 7 martie în cadrul căreia un plan a fost prezentat în fața grupului de către Evgheni Suhalov, reprezentantul Comitetului, care a spus că vine de la Gheorghei Dimitrov, conducătorul Comitetului. Erau prezenți:
Ana Pauker
Constantin Doncea din Comitetul Central Comunist român
Constantin Pârvulescu, secretar al Comitetului Central comunist român

3. Sursa nu a putut obține un exemplar, dar el dă punctele importante ale planului de 3 ani din memorie;

(A) Desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor moșii și ruinarea moșierilor.

(B) Desființarea armatei în forma ei actuală și crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Avram Iancu” (ultima este încă în Rusia) ca și din toți ofițerii care activează acum pe teritoriul sovietic.

(C) Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Național-Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.

(D) Micile gospodării țărănești trebuie desființate pentru a-i lipsi pe țăranii mici proprietari de pământ, de mașini și vite.
Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.

(E) Abdicarea regelui și exilul familiei regale.

(F) Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu S.U.A., Marea Britanie și îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică și țările de sub dominația sovietică.

(G) Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor.

(H) Crearea unei organizații de poliție, întemeiată pe o „miliție populară” de tipul NKVD.

(I) Îndreptarea populației rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.

(J) Nici unui străin, cu excepția celor din țările de sub influență sovietică nu i se va permite intrarea în România.

4. Detaliile celor două planuri pe 5 ani vor fi date Anei Pauker în decurs de o lună.

Arhivele Naționale Washington, D.C., RG 226, Record of the Office Strategic Service

Documente din volumul „România. Viaţa Politică în Documente 1945”, coordonator Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, 1994

articol preluat de pe www.memorialsighet.ro

Manifestul comunist (Karl Marx și Friedrich Engels, Londra, 21 februarie 1848)

Coperta primei ediţii a Manifestului Partidului Comunist

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Manifestul Partidului Comunist (germană: Manifest der Kommunistischen Partei), denumit și Manifestul Comunist, este una din cele mai importante scrieri politice din istorie. A fost scris de Karl Marx și Friedrich Engels, și publicat pentru prima oară la Londra, în 21 februarie 1848. În manifest sunt descrise scopurile și programul Ligii Comuniste, prima organizație marxistă din lume.

Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania - d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie), filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești - foto: ro.wikipedia.org

Karl Marx (1) - foto: ro.wikipedia.org

În limba română „Manifestul Partidului Comunist” a apărut pentru prima oară la Iași în 1892, în traducerea lui Panait Mușoiu, din limba franceză, după textul cuprins în cartea lui Mermeix „La France socialiste”.

Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895), filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx - foto: ro.wikipedia.org

Friedrich Engels (2) - foto: ro.wikipedia.org

Deși apare ca autor, Friedrich Engels, în prefața ediției din 1883 în limba germană, declară că Manifestul este în cea mai mare parte opera lui Marx. Există dovezi că Engels a compus o schiță mai înainte.

Panait Mușoiu (n. 18 noiembrie 1864, Roman – d. 16 noiembrie 1944, București) a fost un anarhist și ideolog socialist român, redactor și publicist, autor al primei traduceri românești a Manifestului Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engels, propagator al ideilor marxiste în România - foto: ro.wikipedia.org

Panait Mușoiu (3) – foto: ro.wikipedia.org

Manifestul cuprinde o introducere, trei capitole principale și un capitol cu concluzii. Începe cu o propoziție rămasă celebră: „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului” și se încheie cu lozinca, nu mai puțin cunoscută, „Proletari din toate țările, uniți-vă!

 

Principalele schimbari sociale pe care le prevede Manifestul Partidului Comunist sunt:

1. Exproprierea proprietății funciare și întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială etc., etc.

 

* Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania – d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie) a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești. A avut o influență importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-lea. Karl Marx împreună cu Friedrich Engels a scris și a publicat în 1848: Manifestul Partidului Comunist. Abordarea sa este vizibilă din prima linie a primului capitol al Manifestul Partidului Comunist: “Istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă“. Apelând la ideea de luptă de clasă Marx nu făcea totuși decât să preia un concept folosit de mult timp deja de către istoricii burghezi în studiile lor. Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere. Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului. Pe de altă parte, Marx a argumentat că schimbările socio-economice se produc prin intermediul activității revoluționare organizate. În acest model capitalismul va lua sfârșit prin activitatea organizată a clasei muncitoare internaționale. Ideile lui Marx au început să exercite o influență majoră asupra mișcării muncitorești la scurt timp după moartea sa. Această influență a crescut impetuos odată cu victoria Revoluției din Octombrie din Rusia, revoluție datorată bolșevicilor, care erau marxiști, ca și restul partidelor rusești cu orientare de stânga – menșevicii (social-democrații) și socialist-revoluționarii.

 

** Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895) a fost un filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx.

 

*** Panait Mușoiu (n. 18 noiembrie 1864, Roman – d. 16 noiembrie 1944, București) a fost un anarhist și ideolog socialist român, redactor și publicist, autor al primei traduceri românești a Manifestului Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engels, propagator al ideilor marxiste în România.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955)

Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955)

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Incidentul de la Berna a fost reprezentat de o scurtă ocupare a legației României Populare din Berna, Elveția, de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist. Evenimentul s-a petrecut între 14 – 16 februarie 1955.

 

Istoric

Atacul a fost plănuit de Oliviu Beldeanu. Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 februarie 1924, în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.

După al doilea război mondial, Beldeanu s-a alăturat mișcării anticomuniste românești. În 1949 a reușit să fugă din țară prin Republica Populară Federativă Iugoslavia, pentru a se reîntoarce după numai câteva luni, după cum se spune, ca agent al UDBA (serviciile iugoslvave de securitate). Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.

În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. În 1951, Beldeanu a ajuns în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.

În 1954, Beldeanu a început să pregătească asaltul asupra legației României: el a călătorit de mai multe ori în Elveția, a făcut rost de armele și sculele de care considera că va avea nevoie și a organizat ședințe de antrenament cu ceilalți membri ai grupului, (Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină).

În dimineața zilei de 15 februarie 1955, grupul s-a deplasat de la Konstanz la Berna, iar doi dintre membrii săi au intrat în apartamentul șoferului legației, unde au găsit-o numai pe soția acestuia. După aceasta, membrii grupului au trecut la cercetarea discretă a documentelor din ambasadă.

Atașatul Miron, secretarul Sandru și “șoferul” Șețu s-au deplasat în după amiaza zilei de 14 februarie 1955 la Zürich pentru a prelua curierul diplomatic, sosit din România cu trenul Arlberg-Express. Acești funcționari ai legației s-au întors la Berna la 15 februarie, oraele 01:30. Șandru, Miron și Șețu au remis curierul diplomatic însărcinatului cu afaceri al RPR, Stoffel. Zece minute mai târziu, secretarul Șandru s-a reîntors la apartamentul său de la reprezentanța comercială a RPR (din Brunnadernstrasse), însoțit de “șoferul” Șețu, după care acesta a revenit apoi singur la sediul legației (Schlösslistrasse), pe la ora două dimineața. Atunci, “șoferul” Aurel Șețu, (presupus agent al Securității) a fost somat de Stan Codrescu, de santinelă în acel moment împreună cu Ochiu; el nu a răspuns somației. Apoi, s-a reîntors spre mașina (Buick) parcată în curtea legației, moment în care Codrescu a deschis focul. Nu se știe din ce motive, rănitul a ajuns la spital numai șase ore mai târziu, când nu s-a mai putut face nimic pentru el. A murit la Inselspital din Berna în jurul orei 10. După focurile de armă, o parte din funcționarii legației au reușit să fugă din clădire.

A fost anunțată poliția elvețiană, clădirea legației fiind încercuită, dar nu s-a declanșat nicio intervenție în forță. Grupul atacatorilor a cerut eliberarea din închisoare a mai multor personalități române (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu). În noaptea de 15-16 februarie, Dumitru Ochiu a părăsit clădirea ambasadei, ducând cu el un număr de documente diplomatice, dar a fost imediat arestat de poliția elvețiană. După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.

Apoi, poliția elvețiană a restituit imediat documentele furate. De aceea s-au născut zvonuri despre conținutul acestora. Agenția de presă “Globe Press” a susținut că Aurel Șețu era de fapt capul legației și un ofițer înalt al Securității și că documentele furate erau mesaje cifrate pentru Moscova. Însă, după cum poliția din Berna a reușit să demonstreze, informațiile acelea au fost născocite de un refugiat cehoslovac.

 

Motivele acțiunii

În conformitate cu afirmațiile organizatorilor, atacul avea ca scop să atragă atenția autorităților din occident asupra abuzurilor, nedreptății și violării drepturilor omului comise de autoritățile comuniste române, dar și asupra activităților de spionaj ale membrilor ambasadei române din Elveția.

Guvernul român din acele vremuri a acuzat structurile Gărzii de Fier și pe Horia Sima, dar și agențiile de informații ale statelor occidentale pentru punerea la cale, cu complicitatea autorităților elvețiene, a unui complot antiromânesc de factură fascistă.

Unii istorici au sugerat că grupul a acționat într-adevăr în folosul unui serviciu străin de informații, care dorea să găsească documente legate în mod special de programul de parașutare a agenților români sub acoperire în țările din blocul răsăritean.

 

Urmări

Membrii grupului au fost judecați la Berna și au primit pedepse relativ ușoare: Oliviu Beldeanu, 4 ani de închisoare, (avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957) Stan Codrescu (care a deschis focul asupra asa-zisului șofer Aurel Șețu întrucât acesta nu a vrut să se supună somației sale) și Ion Chirilă au primit 3 ani și 6 luni de închisoare, iar Dumitru Ochiu numai 1 an și patru luni.

În România, au fost organizate proteste publice în mai multe orașe, iar, cu ocazia înmormântării lui Aurel Șețu, s-au ținut întâlniri comemorative.

Regimul comunist român nu a vrut să lase atacul asupra legației din Berna nepedepsit. Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea: „Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.

Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.

Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior. Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955) si pe www.historia.ro

Abdicarea forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi Proclamarea Republicii Populare Române

Abdicarea forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi Proclamarea Republicii Populare Române

foto preluat de pe ziuaveche.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia

 

Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 (numită in istoriografia comunistă și Proclamarea Republicii Populare Române, Ziua Republicii) reprezintă acțiunea ilegală, de forță, petrecută în perioada 30 decembrie 1947 – 3 ianuarie 1948 prin care comuniștii români, sprijiniți de ocupanții militari sovietici, au impus Regelui Mihai, prin șantaj și amenințare, semnarea unui act de abdicare, au proclamat Republica Populară Română (prin încălcarea constituției în vigoare la acea dată) și au silit Familia Regală să părăsească țara într-un exil forțat care a durat până în anul 1997.

Schimbările politice fundamentale aduse de lovitura de stat s-au petrecut fără aprobarea națiunii române, care nu a fost consultată printr-un referendum privind schimbarea formei de guvernământ (nici până în prezent).

 

Situația politică a țării în momentul loviturii de stat

La 23 August 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă, schimbând taberele în cel de-al doilea război mondial și realăturându-se aliaților ei vestici tradiționali: Marea Britanie, Franța, Statele Unite Ale Americii. Regimul mareșalului Ion Antonescu, loial politicii lui Hitler, a fost înlăturat brusc, s-a instalat un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu, iar politica externă a fost reorientată. Schimbarea s-a făcut la inițiativa Regelui Mihai și a unui grup restrâns de colaboratori apropiați. După înfăptuire, ea s-a bucurat de o susținere masivă din partea partidelor politice (Partidul Național Liberal,Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat și micul Partid Comunist Român), a Armatei și a marii majorități a populației, fiindcă corespundea intereselor majore ale națiunii: ieșirea cât mai rapidă dintr-un război deja pierdut, limitarea pierderilor umane și materiale, obținerea unor condiții de pace mai favorabile, netransformarea teritoriului țării în teatru de război.

Totuși, actul de la 23 August 1944 a avut drept consecință invadarea țării de către Armata Roșie (care nu ar fi putut fi, oricum, evitată). Cel puțin teoretic, sovieticii pătrundeau în România ca aliați și, după 23 August, nu au mai avut loc ostilități între Armata Română și cea sovietică.

La 2 aprilie 1944 (deci, chiar înainte de schimbarea taberelor), ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov a declarat că, dacă România va accepta condițiile de armistițiu dictate de Aliați, armata sovietică nu va căuta să modifice regimul politic și social existent atunci când va intra în țară – promisiune care, mai târziu, a fost încălcată flagrant.

După 23 August, Regele și guvernul Sănătescu au repus în funcțiune, cu toate greutățile, Constituția liberală din 1923 și regimul democratic parlamentar (au permis funcționarea normală a partidelor politice, care fuseseră oficial dizolvate sub regimul Antonescu). Respectarea condițiilor de armistițiu era supravegheată de Comisia Aliată de Control (cea sovietică, cu sediul la București), din care făceau parte câte un reprezentant american, britanic și sovietic. Cu toate acestea, din cauza ocupării militare a țării de către sovietici și a acordului de procentaj (despre care România nu avea cunoștință la acea dată), voința delegatului rus în Comisie a predominat, iar viața politică a degenerat rapid spre abuzuri și dictatură, după modelul stalinist.

La 6 martie 1945, reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski a impus Regelui, prin amenințare cu forța militară, înlocuirea guvernului condus de generalul anticomunist Nicolae Rădescu cu un guvern-marionetă, dominat de comuniști și pro-sovietic, condus de „boierul roșu” Petru Groza.

În august 1945, din cauza numeroaselor abuzuri ale guvernului Groza, Regele a cerut demisia acestuia. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, un guvern refuză să plece de la putere la cererea Suveranului. Ca urmare, în perioada august 1945 – ianuarie 1946, Regele declanșează „greva regală”, refuzând să semneze legile emise de guvernul Groza (conform Constituției din 1923, puterea legislativă este exercitată colectiv de către Rege și Adunările Legislative, deci legile nesancționate și nepromulgate sub semnătura regală nu intrau, legal, în vigoare. Procedând astfel, Regele nu își depășea prerogativele, căci articolul 88 din Constituție spunea, printre altele, că Regele „poate refuza sancțiunea sa”).

La 8 noiembrie 1945, cu ocazia sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, ziua onomastică a Regelui, în Piața Palatului din București are loc o mare demonstrație anticomunistă și pro-monarhistă, prin care populația — în special elevii, studenții și membrii partidelor istorice — își manifesta pașnic nemulțumirea față de regimul comunist și sprijinul pentru tânărul suveran (de 24 de ani), privit ca ultimul garant al democrației. Cu această ocazie are loc — pe același tipic ca și mineriadele de mai târziu — o agresiune a muncitorilor și a activiștilor BND împotriva demonstranților, cu răngi de fier, loviri cu camionul în mulțime și alte violențe. Încăierările rezultate au oferit organelor de poliție pro-guvernamentale pretextul de a aresta masiv demonstranții anticomuniști și de a-i închide pentru cel puțin doi ani, fără ca împotriva lor să se formuleze vreo acuzație legală clară. Cel puțin 1.100 dintre aceștia se aflau încă în închisoare în decembrie 1947, viața lor fiind folosită ca „monedă de schimb” în șantajul asupra regelui, pentru ca acesta să semneze actul neconstituțional de abdicare.

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945) - foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945) – foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

La 19 noiembrie 1946, alegerile ținute în România au fost masiv falsificate de către guvernul Groza: în locul Partidului Național Țărănesc, care câștigase de fapt (având ca simbol electoral „ochiul”), a fost declarat câștigător Blocul Național Democrat, care se compunea din Partidul Comunist și alte câteva partide satelite și avea ca simbol electoral „soarele”.

În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău: liderii țărăniști sunt arestați. În noiembrie Partidul Național Țărănesc este dizolvat, iar Partidul Național Liberal, nemaiputând funcționa, se autodizolvă.

Singurele obstacole care mai rămăseseră în calea puterii abuzive depline a regimului comunist erau Constituția liberală din 1923 și Monarhia.

 

Evenimentele de la 30 decembrie 1947

În luna noiembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina-mamă Elena sunt invitați la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii, actuala Regină, cu Prințul Filip (între cele două Familii Regale există apropiate legături de rudenie). Conform uzanțelor, pentru a răspunde invitației, Regele cere acordul guvernului Groza și, spre surprinderea sa, îl primește cu mare grabă și solicitudine. Plecarea are loc pe 12 noiembrie 1947, de pe Aeroportul Băneasa, cu avionul (pilotat alternativ de comandorul Traian Udriski și de Rege), în prezența tuturor miniștrilor, foarte entuziaști: cu mare probabilitate, comuniștii sperau că Regele va folosi prilejul pentru a nu se mai întoarce în țară.

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Regele Mihai la Londra, cu ocazia nuntii reginei Elisabeta cu printul Philip (nov 1947) - foto: art-historia.blogspot.ro

Regele Mihai la Londra, cu ocazia nuntii reginei Elisabeta cu printul Philip (nov 1947) – foto: art-historia.blogspot.ro

În cursul ceremoniilor – care au durat aproape o lună – Familia Regală română a locuit la hotelul Claridge’s din Londra, unde tânărul Rege a făcut cunoștință cu Principesa Ana de Bourbon-Parma, viitoarea sa soție, dintr-o veche familie regală franceză. Cei doi s-au îndrăgostit repede și, după câtva timp, Regele a formulat o cerere în căsătorie pentru tânăra Principesă.

Regele Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La revenirea în țară – care a avut loc cu trenul, în Gara Regală Băneasa – Regele și Regina-mamă au fost întâmpinați foarte rece – până la nepolitețe – de aceiași miniștri ai guvernului comunist Petru Groza. La primirea oficială, Lucrețiu Pătrășcanu a refuzat să dea mâna cu Regele, mimând că este atent în altă direcție.

Conform prevederilor Statutului Familiei Regale, pentru a se căsători, Regele avea nevoie de acceptul Guvernului (în condiții normale, o simplă formalitate). Totuși, cererea sa, formulată după revenirea în țară, a fost refuzată.

În seara zilei de 29 decembrie 1947, Familia Regală se găsea la Sinaia, la Castelul Foișor. Aflat la masă, Regele a primit două telefoane succesive din București, de la Dimitrie Negel, mareșalul Palatului, care îi comunica că Primul-ministru Petru Groza dorește neapărat o audiență a doua zi dimineața, la ora 10, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de familie” (pe atunci, Palatul Elisabeta din Parcul Herăstrău, locuința mătușii Regelui, era folosit ca singura reședință regală disponibilă în București, Palatul Regal din Calea Victoriei fiind încă grav avariat de bombardamentele germane din 24 august 1944, iar Casa Nouă fiind complet distrusă de aceleași bombardamente).

Palatul Elisabeta (amintit în unele scrieri și ca „vila din Kiseleff”) este o reședință regală din București, situată pe Șoseaua Kiseleff. În prezent, clădirea servește ca reședință în București Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române și întregii Familii Regale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul Elisabeta (amintit în unele scrieri și ca „vila din Kiseleff”) este o reședință regală din București, situată pe Șoseaua Kiseleff. În prezent, clădirea servește ca reședință în București Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române și întregii Familii Regale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea, deși felul imperativ cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un ministru nu fixează întâlniri Suveranului, ci solicită o audiență, sosind la ora la care i se comunică; însă astfel de greșeli de politețe elementară erau frecvente la demnitarii comuniști).

A doua zi, Regele (la volan) și Regina-mamă, însoțiți de aghiotantul regal Jacques Vergotti, au părăsit Sinaia, pentru a se întâlni la ora 10:00 cu Petru Groza, în București.

Regina mamă Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca, n. 2 mai 1896, Atena – d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regina mamă Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca, n. 2 mai 1896, Atena – d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura paza locuinței, fusese înlocuită prin surprindere cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruți în Rusia și fideli comuniștilor. Aghiotantul nu a mai putut însă să reacționeze, fiind el însuși arestat de un grup de doi tineri militanți comuniști, care se găseau în număr mare în parcul din jurul Palatului.

La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide ușa lui Groza. Neanunțat, acesta venise însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej – o altă încălcare a protocolului, fiindcă nu se puteau aduce persoane străine la întâlnirea dintre Suveran și Primul-ministru, mai ales neinvitate. În locuință se găseau – în afară de Regina-mamă Elena, care participa la discuția „de familie” – doar Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de școală al Regelui.

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu n. 8 noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuția arătând că „a sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui să-l semneze (documentul nu respecta formularea uzuală a decretelor regale, arătând prin însăși aceasta că este un fals, întocmit de persoane străine). Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de guvernământ nu se poate face decât la dorința expresă națiunii române și cu respectarea exactă procedurilor democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum. De asemenea, actul gata scris ce fusese prezentat Regelui era incorect din punct de vedere juridic, fiindcă prevedea că acesta „renunță la Tron pentru sine și pentru urmașii săi” (fără mandat expres, nimeni nu poate renunța la ceva în numele altcuiva); în plus, eventuala renunțare la Tron a Regelui Mihai I nu însemna, automat, și abolirea Monarhiei, ci numai trecerea Coroanei la următoarea persoană din linia de succesiune.

Răspunsul delegației comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era urmarea presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un răgaz pentru lectura atentă a actului; retrăgându-se în biroul său și consultându-se cu Ionnițiu, a aflat că Palatul e complet izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal a subliniat faptul că un atentat reușit la viața Regelui ar înlătura orice șansă de normalizare a situației, pe când o semnătură pusă pe un act ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă Regele se bucura de o uriașă susținere populară și întreaga națiune ar fi știut că actul de abdicare a fost smuls prin forță. Informații parvenite ulterior au arătat că, în înțelegere cu comuniștii români, ocupanții militari sovietici mișcau pe străzile Bucureștiului tancuri destinate să înspăimânte populația și, pe stadionul aflat lângă Arcul de Triumf, fusese amplasată chiar și o baterie de artilerie ațintită asupra Palatului Elisabeta.

Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deși, între timp, Petru Groza se lăudase în fața Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu pățească ca Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegația comunistă a amenințat cu împușcarea imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenți) ce se aflau în închisori încă de la manifestația din 8 noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând: „Nu va curge sânge din cauza mea!

După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus în vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni și să plece cât mai repede la Castelul Peleș, unde o „comisie de inventariere” numită de guvernul comunist avea să ia în primire toate proprietățile regale (în graba sa de a confisca „averea Regelui”, conducerea comunistă a amestecat de-a valma, în decretul de naționalizare, atât proprietăți personale ale membrilor Familiei Regale, cât și bunuri care aparțineau Domeniilor Coroanei, adică Statului; Statul comunist confisca, astfel, bunuri care îi aparțineau deja).

Se poate observa că data loviturii de stat a fost atent aleasă de comuniștii români și sprijinitorii lor, în perioada de sărbătoare dintre Crăciun și Anul Nou, într-un moment cu vreme de iarnă, când atenția majorității populației României era îndreptată spre sărbători și activități de familie curente.

Actul de abdicare a regelui Mihai I - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul de abdicare a regelui Mihai I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I-iu, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională Rege al României.

La toţi de faţă şi viitori, sănătate!

În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul fundamental-Constituţia ţării-ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.

În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român

ABDIC,

pentru mine şi pentru urmaşii mei dela Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat.

Mihai.

Dat la Bucureşti,
astăzi 30 decembrie 1947.

 

Proclamarea Republicii Populare Române

Pentru a da o aparență de legalitate loviturii de stat, comuniștii au convocat în grabă, chiar în seara zilei de 30 decembrie 1947, o ședință a Adunării Deputaților, care să hotărască înlăturarea Monarhiei și să proclame Republica Populară Română (camera superioară a Parlamentului țării, Senatul, nu mai exista, probabil fiind considerată „burgheză”). Parlamentul aflându-se în vacanță parlamentară (20 decembrie – 20 ianuarie), iar deputații fiind plecați în circumpscripții (pe vreme de iarnă), o adunare legal constituită (conform Constituției și Regulamentului Camerei) nu se putea face în aceeași zi, pentru că nu existau nici vreo hotărâre oficială de convocare a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului, nici timpul material necesar pentru revenirea deputaților în București.

Totuși, adunarea cerută s-a făcut, sub președinția scriitorului Mihail Sadoveanu. Conform legii, Camera nu putea modifica Constituția, care prevedea și forma de guvernământ a statului. Pentru a da o aparență de „aglomerație” la lucrări, în sala Adunării Deputaților au fost invitați un număr de „tovarăși din popor, de încredere”, aleși aleator, „revoluționari” și entuziaști la ideea proclamării Republicii, care nu aveau dreptul legal să voteze în locul membrilor Camerei. Chiar și așa, cvorumul necesar nu a fost atins, fapt care rezultă din procesul-verbal al ședinței.

Conform aceluiași proces-verbal, ședința a durat 45 de minute (o estimare simplă, pe baza datelor conținute în procesul verbal, arată că pentru vot ultrarapid ar fi fost necesare minimum 70 min). Nu s-a făcut apelul nominal al deputaților și nu s-a comunicat numărul deputaților prezenți. În schimb, au fost votate doar două legi (care nu fuseseră trecute pe ordinea de zi, nu fuseseră dezbătute în comisiile parlamentare și nici nu primiseră avizul Consiliului Legislativ, care nu fusese consultat).

Tot în ziua de de 30 decembrie apare un număr special al ziarului „Scînteia”, organul oficial de presă al Partidului Comunist, în care este publicată Proclamația către țară, care se încheie cu:

Să înălțăm noua formă de viață a statului nostru, Republica Populară Română, patria tuturor celor ce muncesc cu brațele și cu mintea, de la orașe și de la sate”.

Se încerca acreditarea ideii că schimbarea ordinii de stat ar fi fost inițiativa poporului român și nu a ocupanților sovietici. În acest sens, în seara zilei de 30 decembrie are loc în Piața Palatului o mică manifestație a susținătorilor comuniști, de „bucurie” pentru proclamarea Republicii. Se publică, de asemenea, în Monitorul Oficial (nr. 300 bis de marți 30 decembrie 1947) Legea No. 363 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română și Legea No. 364 pentru numirea membrilor Prezidiumului Republicii Populare Române, ambele pretins votate în ședința din 30 decembrie 1947.

 

Plecarea în exil a Familiei Regale cu Trenul Regal

Pe 3 ianuarie 1948, după lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 care a determinat abdicarea forțată a Regelui Mihai, acesta a fost silit de noile autorități să părăsească România. Plecarea s-a făcut din Gara Regală de la Sinaia, în Trenul Regal, după detaliate și umilitoare controale de valori ce s-au făcut asupra bagajelor, asupra membrilor Familiei Regale și asupra personalului (singurele bunuri de valoare permise au fost patru automobile, proprietatea personală a Regelui, care au fost încărcate pe un vagon separat). Pe peron, Familia Regală și însoțitorii ei au mers la tren printre două șiruri de militari ce fuseseră instruiți să stea cu spatele la Rege, pentru a evita contactul vizual. La plecare, ușile și ferestrele Trenului Regal au fost închise (cu obloane, fără vizibilitate), sub strictă pază militară a autorităților comuniste. În tren, chiar și pâinea și fructele ce se găseau pe masa din vagonul destinat Reginei Elena au fost tăiate în bucăți, pentru a nu ascunde eventuale bijuterii sau alte obiecte personale de valoare.

Bill Lawrence, corespondentul ziarului New York Times în România, a dorit să asiste la plecarea Familiei Regale, dar acest lucru nu i-a fost permis de către noile autorități. El a insistat, privind evenimentele de pe o înălțime din apropiere; reportajul său despre eveniment a apărut în presa americană câteva zile mai târziu.

Pistolul care a fost confiscat de către gărzile comuniste aghiotantului regal Jacques Vergotti, la urcarea în tren, nu a mai fost înapoiat.

Trenul a oprit la Săvârșin, apoi a părăsit România pe la Curtici. Garnitura s-a îndreptat către secțiunea Vienei ocupată de armata americană (unde un ofițer american a intrat în vagon, salutând pe Rege și pe Regina mamă și confirmându-le că sunt liberi). Drumul a continuat apoi către Lausanne.

 

Consecințele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947

După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 și până la 13 aprilie 1948, țara s-a aflat într-o situație de vid constituțional, Constituția din 1923 fiind abrogată dintr-un act nelegal, de forță, lovit de nulitate juridică absolută. Unele decrete emise de guvernul Petru Groza au fost publicate în Monitoare Oficiale antedatate (29 decembrie 1947), continuându-se seria de falsuri. Adunarea Deputaților a continuat să legifereze fără bază legală, stabilindu-și propriile atribuții. La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituție a României comuniste, cu aceeași „bază legală” discutabilă.

 

Revenirea în țară a Familiei Regale

După Revoluția română din 1989, regimurile conduse de Ion Iliescu și Petre Roman au împiedicat revenirea în țară a Familiei Regale a României, în ciuda solicitărilor Regelui, cu excepția unei vizite de două zile din primăvara anului 1992 (care a făcut, după estimările oficiale, ca aproximativ un milion de oameni să iasă pe străzi, în întâmpinarea Regelui). Alte încercări ale acestuia de a face vizite în țară, cum a fost cea din preajma Crăciunului anului 1990, s-au soldat cu expulzarea la frontieră, sub pază armată.

Revenirea definitivă în țară a Familiei Regale s-a făcut în 1997, când guvernul Victor Ciorbea a anulat hotărârile guvernului Petru Groza prin care Regelui Mihai i se retrăgeau „cetățenia și naționalitatea (sic!) române”.

 

Poziția Regelui față de actul abdicării și față de un posibil referendum. Succesiunea la Tronul României

După plecarea în exilul forțat, Regele a folosit fiecare prilej pentru a arăta autorităților străine adevărul legat de condițiile în care s-a produs lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, subliniind faptul că evenimentele au avut loc cu încălcarea legii, într-o țară aflată sub ocupație militară străină și fără consultarea voinței națiunii române – care n-a fost niciodată întrebată. În unele dintre aceste demersuri de expunere publică a adevărului, el s-a lovit de reticența oamenilor politici din Vest – dornici să mențină relații politice de compromis, acceptabile, cu Rusia sovietică – precum și de infiltrările și propaganda susținută desfășurate de Securitatea comunistă.

În 1991, întrebat de ziariști și memorialiști dacă pentru stabilirea formei de guvernământ a României post-decembriste este necesară, mai întâi, o consultare publică prin referendum, Regele a subliniat faptul că, pentru a avea valabilitate, legitimitate și continuitate istorică, orice nouă alegere privind organizarea Statului trebuie să se facă pornind de la prevederile Constituției din 1923, în vigoare în momentul alungării sale abuzive. Suveranul a răspuns scriitorului Mircea Ciobanu:

Atacurile împotriva monarhiei și împotriva mea dovedesc că actualii conducători ai țării nu sunt siguri pe poziția lor. Ei știu mai bine decât toți că republica a fost instalată fără să se consulte părerea poporului. Acum vor s-o consulte, dar pentru a o determina să legitimeze vechea fraudă. (s.n.)
Când regii Olandei sau Norvegiei și-au părăsit țara din pricina nemților, au consultat poporul când s-au întors în țară? Ce să-l întrebe? Dacă între timp s-a obișnuit cu stăpânirea lui Hitler? Românii ar trebui să fie întrebați în acești termeni: VREȚI VOI să rămâneți cu o formă de guvernământ pe care v-au dat-o rușii în 1947?

După revenirea în țară, petrecută în 1997, Regele Mihai și-a menținut aceeași poziție publică, arătând că numai cunoașterea întregului adevăr de către români și reînnodarea firului istoric acolo unde a fost brutal întrerupt (pornind de la baza legală a Constituției din 29 martie 1923) pot oferi legitimitate unei guvernări post-decembriste. El a exprimat și susținut ferm dreptul suveran al poporului român de a-și alege liber forma de guvernământ – monarhie constituțională sau republică – după o informare corectă, în cunoștință de cauză și cu respectarea legilor ce au fost încălcate la 30 decembrie 1947.

La 30 decembrie 2007, orele 12:00, la Castelul regal de la Săvârșin, exact în momentul simbolic când se împlineau 60 de ani de la data abdicării forțate, Majestatea Sa Regele Mihai I a ales să semneze documentul oficial intitulat „Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României” (Statutul Casei Regale). Acest document juridic arată organizarea internă a Familiei Regale (ca instituție), stabilește regulile obligatorii ce trebuie respectate de fiecare membru și arată voința Regelui asupra felului cum trebuie modificată Constituția României în cazul în care Parlamentul va vota restaurarea formei de guvernământ monarhice. Într-un astfel de caz, una dintre modernizările care trebuie aduse Constituției din 1923 este – în acord cu regulile internaționale actuale, folosite și de celelalte Case Regale europene – acceptarea femeilor în succesiunea la Tron (după principiul primogeniturii cognatice cu preferință masculină). Prin Anexa 2 a acelorași „Norme Fundamentale”, Regele a exprimat dorința ca fiica sa cea mare, Alteța Sa Regală Principesa Margareta, care desfășura activități publice în interesul României încă din luna ianuarie 1990, să îi succeadă la Tron – ea având dreptul să poarte titlul de Regină imediat după moartea tatălui, „indiferent de poziția Familiei ca Dinastie domnitoare sau ne-domnitoare și indiferent dacă, mai târziu, va alege sau nu să nu folosească un asemenea titlu sau apelativ”.

Printr-un mesaj dat publicității la 1 martie 2016, Regele a anunțat retragerea sa din toate activitățile publice, transferând explicit aceste sarcini Principesei Margareta.

După moartea Regelui, survenită la 5 decembrie 2017, fiica sa cea mare, în poziția de șef al Familiei Regale, continuă să desfășoare activități publice de reprezentare a României, alături de alți membri ai Familiei (activitatea zilnică este consemnată detaliat pe blogul romaniregala.ro). Ea folosește titlul oficial de „Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei)”, deși majoritatea celor care vin în contact cu Palatul se adresează folosind apelativul „Majestatea Sa Regina României”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org