Articole

Manifestația de la 8 noiembrie 1945

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945)

foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro; ro.wikipedia.org

 

Manifestația de la 8 noiembrie 1945 – Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai

Manifestația de la 8 noiembrie 1945 a fost un eveniment politic anticomunist și pro-monarhist care a avut loc în Piața Palatului din București, cu ocazia aniversării zilei de nume a regelui Mihai al României. Petrecută în timpul guvernării Petru Groza și a grevei regale, manifestația a fost înăbușită în sânge de către regimul comunist, soldându-se cu 11 morți, zeci de răniți și sute de arestări. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, evenimentul „a rămas în istoriografia românească drept prima și una dintre cele consistente mișcări de protest îndreptate împotriva regimului comunist și, în același timp, în favoarea afirmării atașamentului față de valorile democrației liberale și ale monarhiei”.

București, Piața Palatului Regal (10 mai 1945) - foto: romaniaregala.ro

București, Piața Palatului Regal (10 mai 1945) – foto: romaniaregala.ro

 

Mărturii din 8 noiembrie:

A fost o viguroasa manifestatie populara de solidarizare cu Regele Mihai si de condamnare a regimului comunist si, implicit, a dominatiei rusesti. “Manifestatia a fost impozanta si spontana pentru Rege”, spunea un comentariu de la Radio Londra. Ea s-a incheiat prin “tulburari mari”, intrucat “guvernul a trimis cu camioanele comunisti pentru a imprastia multimea. Apoi a intervenit armata” (subunitati cu militari “trecuti la comunism”). “Au fost morti si raniti”, un adevarat “macel”. (Izvoare de incredere precizeaza ca interventia in forta a guvernului Groza s-a soldat cu 11 morti, 75 raniti si 300 de arestati.

”Ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, ziua regelui Mihai… Ultima mare manifestare publică în capitala ţării a adunat toată suflarea Bucureştilor: liceeni, studenţi, profesori, ingineri, armată din toate gradele, membri ai partidelor politice, clerici, ziarişti şi… popor, toţi aceia ale căror gânduri şi vreri se împotriveau pe faţă ocupantului sovietic şi năimiţilor săi din aşa zisul guvern democrat… A fost ultima oară când pentru câteva ceasuri ne-am simţit iarăşi liberi, puternici, în stare să răsturnăm tot ceea ce era potrivnic ţării (…). Iar dacă 1 Decembrie 1918 va rămâne de-a pururi simbolul unităţii naţionale româneşti, 8 noiembrie 1945 se înscrie ca ziua răscumpărării umilinţelor nemeritate ale României!“ (Radu Ciuceanu, din volumul lui Petre Ţurlea 8 noiembrie 1945, I.N.S.T., 2000).

 

Cicerone Ionițoiu, scriitor, deținut politic:

In dimineaţa de 8 Nov.1945 Teohari Georgescu l-a convocat prin telefon pe Nicolae Penescu, la orele 8, 30. Acolo era si Const. Brătianu, secretarul general PNL iar audienta a fost comună. Le-a citit un text care era traducerea unei adrese ce-i fusese trimisă de Comisia Aliată de Control prin care se spunea că mitingurile sunt permise. Dacă se urmăreşte însă provocări, conducătorii grupurilor po­litice trebuie să fie făcuţi răspunzători de manifestaţiile interzise. In mo­mentul când avea loc audienta îsi făceau apariţia camioanele cu muncitori de la CFR si Distribuţia în Piaţa Palatului. S-a cerut secretarului general să comunice că guvernul doreşte ca să fie revocată această manifestaţie. S-a răspuns, cu drept cuvânt, ca partidul nu poate revoca ceea ce n-a convocat. (Din Comunicatul nr.2 al PNT, din 12 Nov.)

La ora 6, 30 dimineaţa toate intrările care dădeau spre Piaţa Palatului Re­gal, începând din Piaţa Romană până la Universitate, continuând pe bulevardul Elisabeta si str. Brezoianu până la Ştirbei Vodă erau închise circulaţiei, erau soldaţi din T.V, agenti de politie militari şi civili care nu permiteau accesul de­cât al celor care locuiau în perimetrul respectiv dovedit cu legitimaţie. De la ora 8 dimineaţa studenţimea se încolona la căminele Politehnicii din Barou Delavrancea, la Statuia Mihai Viteazu si Facultatea de drept. Peste tot se vedeau chemări pentru manifestaţia de la Palatul Regal, scrise cu vopsea sau lipite .Dispăruseră etichetele din librării, cumpărate de elevi, scrise si lipite pes­te tot, în oraş. Majoritatea elevilor se duceau la licee fără serviete deşi se anunţase că se vor tine cursuri. Peste două ore Piaţa Palatului va fi plină de elevi absolut de la toate şcolile. De fapt prezenta lor va fi simţită, cu sutele, în arestările care s-au efectuat în aceea zi. Au fost semnalaţi elevi de la liceele:Matei Basarab (unde s-a raportat că din 700 de elevi numai 350 au rămas la cursuri), liceele industriale de băieţi nr. 1 si 2, Industrial de fete, Regina Măria, Dimitrie Cantemir, Regele Ferdinand, Nicolae Bălcescu, Regele Mihai si Mare­le Voievod Mihai (în număr mare fiind si patronul scolii), Spiru Haret, Aurel Vlaicu, Ion Neculce, Barbu Delavrancea, Gheorghe Lazăr, Colegiu Sava, Iulia Hasdeu, Sfântu Gheorghe, Gheorghe Sincai, Principele Carol, Constantin Brâncoveanu, Mihai Vi­teazu, Liceul Comercial Carol, liceul Profesorii Asociaţi, Scoală de Arte si Meserii, Titu Maiorescu, liceul Industrial Ciocanul, Scoală de Horticultura, toate acestea si altele si-au dat tribut Ministerului de Interne si celorlalte locuri de detenţii, înscriindu-si prezenta în suferinţa neamului, împotriva ocupaţiei barba­re ce se instaurase, în locul eliberării.

Studenţimea tuturor rectoratelor a fost la înălţimea zilei si prezenta ei s-a făcut simţită din zori până noaptea târziu.

Si la măreaţa sărbătorire a zile numelui Regelui s-a alăturat populaţia tarii trimitându-si mesageri din toate colturile si din toate categoriile.

Dar începutul a fost măreţ. In Piata Palatului Regal, isi făcea apariţia un grup de circa 30-40 de invalizi de război împingând cărucioarele marilor mutilaţi. Veneau de la Căminul invalizilor de pe str. General Berthelot având si un drapel si se îndreptau agale spre Palatul Regal. S-au oprit în faţă si au început să ovaţioneze pentru Rege. Nu au trecut decât vreo 10 minute si dinspre sediul Confederaţiei Generala a Muncii si-a făcut apariţia o echipă de soc, care confirma adresa Uniunii Patrioţilor Sectorului III-Albastru si a început să năzuiască acest grup de eroi, pe care-i fugărea. Invalizii s-au grupat în jurul statuii regelui Carol I si au început sa-si exprime dragostea fată de rege. Si cum prindeau un moment de neatenţie al agenţilor, ca­re la rândul lor începuseră să fie hărţuiţi de oamenii ce se adunau luând apăra­rea celor ce luptaseră si dăruiseră trupurile pentru apărarea tării, imediat in­valizii împingând cărucioarele marilor mutilaţi se îndreptau spre gardul Pala­tului Regal. Si în acest du-te vino, a apărut maiorul Nicolau C. Dumitru de la Comenduirea pieţii să îndemne pe trecătorii care se înmulţea ca să ia apărarea invalizilor si sa-i protejeze.

Textul integral poate fi citit pe www.procesulcomunismului.com

 

În anul acea guvernul a descurajat orice sărbătorire a evenimentului, dar ocazia unei demonstrații publice de loialitate nu a fost ocolită. Deși regele se afla la Sinaia, oamenii s-au îndreptat spre palatul din București în valuri, ducând cu ei steaguri și cântând imnul național;bărbați și femei, bătrâni și copii s-au înghesuit în piață. Camioanele rusești, pline de soldați înarmați, au venit să împrăștie mulțimea. Oamenii, sfidând gloanțele, prin simpla forță a brațelor lor, au răsturnat camioanele și le-au dat foc. Au fost aduse forțe și mai mari, și sute de oameni au fost efectiv bătuți cu sălbăticie și târâți în arest înainte ca mulțimea să poată fi împrăștiată. Cred că puține popoare s-au lăsat vreodată împușcate ca să-i ureze regelui lor la mulți ani!” [din memoriile Principesei Ileana; Trăiesc din nou, Humanitas, 2010]

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai - foto: marcela-feraru.over-blog.com

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai – foto: marcela-feraru.over-blog.com

 

 

Diplomatul american Roy M. Melbourne, prezent la București la acel moment, a urmărit nemijlocit manifestația și relata:

„Pe la ora 10,45, lumea din fața hotelului a început în mod sincer și spontan să cânte Imnul Național, în vreme ce mulțimea din piață creștea din ce în ce, ca pe o scenă uriașă. La ora 11 grupuri mari de tineri purtând steaguri au pătruns în piață dinspre Calea Victoriei pe lângă hotel și în scurt timp s-au contopit cu mulțimea. La ora 11,20 s-au auzit primele împușcături, persoanele din mulțimea mereu crescândă au început să arunce pietre unii într-alții, iar suporterii Guvernului aflați în camioane, dându-și seama că sunt copleșiți de mulțime, au hotărât, la ordin sau din propria inițiativă, să se retragă. În timp ce aceste camioane se retrăgeau, la ora 11,25, în fața statuii din piață un camion a fost răsturnat și incendiat. Acesta a fost urmat la scurt timp de un al doilea camion, căruia i s-a dat foc. Atunci, s-au tras focuri de armă, cu puțin înainte de a se vedea venind dinspre Calea Victoriei o mare de steaguri care se apropiau de piață și care — am aflat puțin mai târziu – purtau însemnele Partidului Național Liberal, ai cărui reprezentanți veneau în piață să-l aclame pe Rege. […]

Marea de oameni cu steaguri aclamându-l pe Rege și-a făcut loc lângă statuie. În fruntea procesiunii era purtată o pancartă pe care scria: „Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai“. Un informator mi-a spus printre altele că ieri-seară a fost imposibil să se cumpere portrete ale Regelui din magazine, iar oamenii din piață au fost nevoiți să ia tablouri de pe pereții de acasă sau ai magazinelor, ca să aibă cu ce defila. O persoană din anturajul Partidului Liberal mi-a spus că seara trecută s-au operat multe arestări printre liderii partidelor Național Țărănesc și Național Liberal, care se ocupau cu pregătirea manifestației de astăzi din piață în cinstea Regelui. Unii dintre ei au plecat de acasă pentru a nu fi arestați și a putea participa la manifestația de astăzi din piață, demonstrându-și loialitatea față de Rege. Pe la ora 11,30 piața arăta ca o mare de oameni masați în fața palatului, un alt mare grup în fața hotelului și o mare masă de oameni care se întindeau pe jos în Calea Victoriei, cât vedeam cu ochiul. Grupuri mici de demonstranți circulau prin piață purtând portretele Regelui și Reginei mamă, iar o mașină de pompieri condusă de soldați sosise în grabă pentru a stinge focul camioanelor incendiate lângă statuie. […] Deodată, puțin înainte de prânz, dinspre clădirea Ministerului de Interne s-au tras puternice rafale de armă.”

 

Însemnătate

Aproximativ 1.100 dintre tinerii pro-monarhiști arestați abuziv cu ocazia manifestației au fost ținuți în închisoare cel puțin doi ani, fără ca împotriva lor să se fi formulat vreo acuzație care să poată fi probată legal într-un regim democratic. Amenințarea (nelegală, dar credibilă) asupra vieților lor a fost folosită ca „monedă de schimb” în lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, prin care Regele Mihai a fost constrâns, prin amenințare cu arma și șantaj, să semneze un act neconstituțional de abdicare și să plece într-un exil forțat ce a durat 50 de ani. Tot în seara zilei de 30 decembrie 1947, printr-o ședință trucată a Parlamentului, a fost proclamată Republica Populară Română, într-o țară ce se afla sub ocupație militară sovietică. Nici una dintre cele două decizii majore luate în ziua de 30 decembrie 1947 (alungarea Regelui, apoi abolirea Monarhiei, urmată de proclamarea republicii) nu au fost supuse vreodată votului popular, printr-un referendum.

Regele Mihai declara într-un interviu dat în vara anului 2000 la Versoix, referitor la manifestație: „Atunci s-au arătat sentimentele populației față de mine, ceea ce a fost foarte, foarte încurajator. M-am bucurat. În același timp, cred că demonstrația a fost în mod clar anticomunistă. Lumea nu înghițea comunismul. A fost și o bună lecție pentru aliați, au văzut ce dorim, cum se comportă comuniștii. Dar iarăși n-au acționat.”

 

Lista celor morți (sursă)

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai (8 noiembrie 1945) - foto preluat de pe historia.ro

Manifestație anticomunistă a tineretului PNȚ și PNL, în Piața Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai (8 noiembrie 1945) – foto preluat de pe historia.ro

ALEXANDRU Mircea, din Bucureşti;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;CI;FP;EŞ)

ALMĂJAN Gheorghe, din Bucureşti, comerciant;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;Mem36-37)

BARBU Aurelian, din Bucureşti, strungar;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (CI;Mem40-41;ASRI D1595;FP;EŞ)

BĂDESCU Mircea I., din Bucureşti, soldat;† 8 nov. 1945, Spit. Colţea (Bucureşti), rănit în timpul manifestaţiei din Piaţa Palatului (CI;Mem40-41;ASRI Y44608;Drpt. 7/11.1993;FP;EŞ)

GHIAŢĂ Petre, † 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1472;CI;EŞ)

GORAN Veturia, elevă;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;CI;EŞ)

GROAPĂ Marin, din Bucureşti, comerciant;† 8 nov. 1945, Spit. Brâncovenesc, împuşcat (ASRI Y44608;CI;EŞ)

MARIAN Gheorghe, din Bucureşti;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1595;CI)

HĂLMĂGIANU Gheorghe, n. 1897, Bucureşti, linotipist, † 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI D1472;CI;EŞ)

MENDEL Isac, n. 14 oct. 1928, Bucureşti, strungar;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestației (ASRI Y44608;CI)

MUSTĂCIOSU Constantin, din Bucureşti, mecanic CFR;† 8 nov. 1945, Piaţa Palatului (Bucureşti), în timpul manifestaţiei (ASRI Y44608;CI)

Cartea morţilor, Fundaţia Academia Civică, 2013

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.roro.wikipedia.org
cititi despre Manifestația de la 8 noiembrie 1945 si pe www.memorialsighet.ro

Lucrețiu Pătrășcanu (1900 – 1954) jurist, om politic român (ministru al Justiției în perioada 1944-1948)

Lucrețiu Pătrășcanu (1900 – 1954)

foto preluat de pe historia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org;  youtube.com

 

Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București.

Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

 

Biografie

Primii ani

Lucrețiu Pătrășcanu s-a născut la Bacău și provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost istoricul Dumitru D. Pătrășcanu, iar mama sa, Lucreția Pătrășcanu, provenea dintr-o familie boierească.

În tinerețe, devine adept al învățăturilor marxiste, astfel că în 1919 se înscrie în Partidul Socialist din România (PSR) și muncește ca editor al ziarului acestuia, Socialismul. În 1922 absolvă Facultatea de Drept a Universității București iar în 1925 obține doctoratul la Universitatea din Leipzig.

În 1921 este unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România (PCdR). Devine tot mai radical în convingerile sale datorită succesului Revoluției din Octombrie. El și cu Elek Köblős au fost singurii reprezentanți ai PCdR la al 4-lea congres al Cominternului (Moscova, noiembrie-decembrie 1922). La întoarcere, a fost arestat și încarcerat la închisoarea Jilava în 1924 (an în care PCdR este declarat în ilegalitate). Intră în greva foamei până când este transferat la spitalul penitenciarului.

La congresul de la Harkov din 1928, unde a fost prezent cu numele conspirativ Mironov, a susținut, împotriva poziției oficiale, că basarabenii moldoveni sunt tot români, deoarece în congres se pusese problema că România Mare este un stat multinațional și imperialist.

„Moldovenii nu sunt o națiune separată și-din punct de vedere istoric și geografic-moldovenii sunt aceiași români așa cum sunt românii în Moldova. Astfel, cred că un asemenea punct fals face ca rezoluția însăși să fie falsă. ”

 

Anii ’30

În mai 1931, Lucrețiu Pătrășcanu, împreună cu Eugen Rozvan, Imre Aladar și alți doi sunt aleși în Camera Deputaților, din partea Blocului Muncitoresc Țărănesc (BMȚ), un grup care masca partidul aflat în ilegalitate. În același an, la Congresul al-V-lea al partidului, ținut în URSS, la Gorikovo, este ales în Comitetul Central. La acel moment, secretar general al partidului era Alexander Ștefanski.

În 1932 intră în polemică cu grupul Criterion, el împreună cu colaboratorul lui, Belu Zilber, apărând o viziune stalinistă a lui Vladimir Lenin în fața convingerilor unor scriitori adepți ai dreptei, Mircea Vulcănescu și Mihail Polihroniade.

Pătrășcanu a continuat să reprezinte PCdR la Comintern în 1933 și în 1934, după care a rămas la Moscova până în 1935. În acest timp a fost bănuit de a avea îndoieli asupra stalinismului. În 1936, a primit misiunea de a-i apăra pe membrii PCdR în procesul de la Craiova, dar este denunțat ca fiind comunist, iar în locul său vine avocatul Ion Gheorghe Maurer.

 

Al Doilea Război Mondial

În august 1940, este arestat și închis în lagărul de la Târgu-Jiu, alături de membrii partidului care nu se aflau în exil în Uniunea Sovietică, apoi eliberat de guvernul național-legionar, în perioada când România, aliata Germaniei Naziste, încerca să păstreze relații amicale cu URSS. În 1941, după Rebeliunea legionară, este din nou arestat de regimul conducătorului Ion Antonescu și eliberat, însă i se impune domiciliu obligatoriu la Poiana Țapului în 1943. Mai târziu, în același an, revine la București.

 

Negocierile din 1944 și înlocuirea lui Foriș

În aprilie, Pătrășcanu este contactat de Ioan Mocsony-Stârcea, baron de Foen, mareșal al Curții Regale între 1942 și 1944, să încheie o înțelegere între monarh și comuniști în scopul răsturnării guvernului antonescian și scoaterii României din Axă.

Împreună cu Emil Bodnăraș, este reprezentantul PCdR la negocierile secrete cu PNL și PNȚ, purtate pentru răsturnarea regimului Ion Antonescu. În aceeași perioadă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Pârvulescu și Iosif Rangheț organizează un puci la nivelul PCdR și îl forțează pe secretarul general, Ștefan Foriș, să plece de la conducerea partidului.

În contextul colaborării PCdR cu PNL și PNȚ, Lucrețiu Pătrășcanu a avut ocazia să îl cunoască pe Corneliu Coposu, vechi membru PNȚ.

 

23 august 1944 și preluarea portofoliului de ministru

După lovitura de stat de la 23 august 1944, controlată de regele Mihai, prin care Ion Antonescu și Mihai Antonescu sunt arestați la Palatul Regal, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu, în calitate de ministru al Justiției. A fost autorul proclamației pe care regele a citit-o în seara zilei de 23 august la postul național de radio.

Este unul din reprezentanții României la semnarea armistițiului dintre România și URSS, la 12 septembrie 1944. Prezent la Moscova, i-a contactat pe membrii facțiunii moscovite, Ana Pauker și Vasile Luca, prin supraveghetorul lor Andrei Vîșinski, restabilind astfel comunicarea dintre aripile PCR, cea aflată în exil în URSS și cea aflată în România.

S-a întors în același an de la Moscova, împreună cu Armata Roșie. Un an mai târziu, se alătură Comitetului Central, iar în 1947, este unul din reprezentanții României la Tratatele de pace de la Paris.

În calitate de ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu a fost promotor al epurărilor și proceselor de tip stalinist în spațiul românesc. În 1945, după ce prim-ministru devenise Petru Groza, a înființat Tribunalele Poporului, promovând în cadrul lor procurori precum Avram Bunaciu, Constanța Crăciun sau Alexandra Sidorovici (cea din urmă a fost soția lui Silviu Brucan). După instaurarea comunismului, ziarul american The New York Times aprecia că „industriașii, oamenii de afaceri (…) vor fi pedepsiți ca și criminalii de război”. Articolul critica totodată democrațiile populare ale Europei de Est și spunea că România are un „caracter birocratic și militarist”.

 

Începutul conflictelor cu alți membri ai partidului și marginalizarea

Spre sfârșitul anilor ’40, se descoperă opoziția lui Pătrășcanu față de politicile staliniste. El este de asemenea suspectat pentru abordarea sa intelectuală a socialismului. Gheorghe Apostol, colaborator al lui Gheorghiu-Dej, avea să declare despre Pătrășcanu:

„Era un intelectual de bază al partidului. Dar era și un om foarte îngâmfat, orgolios, intolerant și necomunicativ cu tovarășii de partid. Totuși, Dej îl prețuia. Între ’46-’48, Pătrășcanu s-a schimbat foarte mult. ”

În 1946, la Cluj, la un miting ținut în fața studenților greviști, își începe discursul cu cuvintele Înainte de a fi comunist, sunt român. Aceste cuvinte nu vor fi convenind colegilor de partid, care l-au catalogat ca fiind naționalist.

 

Arestarea și interogatoriile Securității

În 1948, va fi acuzat de naționalism burghez și de șovinism și va fi arestat. Sub arest, va fi vizitat de Iosif Rangheț, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și ocazional de Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost acuzat de asemenea de colaborare cu Siguranța Statului în perioada interbelică. În același proces au mai fost arestați și judecați Elena Pătrășcanu (soția lui), Harry Brauner, Lena Constante, Petre Pandrea (cumnatul lui), Herant Torosian, Alexandru Ștefănescu, Emil Calmanovici, Remus Koffler, Ioan Mocsony-Stârcea, Anton Golopenția, Belu Zilber, Victoria Sârbu (soția lui Ștefan Foriș) și alte 33 de persoane.

 

Procesul și execuția

După modelul proceselor staliniste care se inițiaseră deja în Cehoslovacia (Vladimir Clementis și Rudolf Slánský), Ungaria (László Rajk), Bulgaria (Traicio Kostov) sau Albania (Koči Xoxe), Lucrețiu Pătrășcanu a fost condamnat la moarte pe 14 aprilie 1954, după ce procesul durase șase ani. A fost cel mai lung proces al vreunui lider comunist din istoria comunismului mondial, cu o pauză în anul 1951. În proces au mai fost interogați de asemenea oameni politici din perioada interbelică, precum Corneliu Coposu, Gheorghe Tătărăscu sau Bebe Brătianu (ultimii doi membri PNL).

În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler au fost executați prin împușcare la închisoarea Jilava.

 

 

Reabilitarea

Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-mortem în aprilie 1968 de către secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Din același lot de reabilitare au făcut parte Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Martor în ancheta de reabilitare a fost Belu Zilber. Remus Koffler nu a fost însă reabilitat.

La Plenara CC al PCR din acel an, Nicolae Ceaușescu a folosit cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a ilustra influența negativă pe care au avut-o pentru România Alexandru Drăghici și Iosif Chișinevschi.

 

Posteritatea

După 1989, presa a scris foarte mult despre cazul Pătrășcanu și a condamnat regimul comunist pentru soarta fostului ministru al Justiției. Astfel, Lucrețiu Pătrășcanu a devenit cel mai popular comunist din rândurile partidului și a fost mai mult lăudat, decât criticat, spre deosebire de alții. Cazul se discută până și în prezent.

 

Viața privată

Pătrășcanu a fost căsătorit cu Elena Pătrășcanu, (născută Herta Schwamen de origine evreiască, 1910), de profesie decorator scenograf la Teatrul Țăndărică din București, unde era colegă cu Lena Constante. El o cunoscuse după ce o apărase într-un proces în care o scăpase de închisoare pentru activități comuniste, deoarece și ea era, la rândul ei, activistă comunistă. Cei doi s-au căsătorit în 1938.

La origini, ea era evreică, iar la acea vreme, căsătoriile dintre români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea, a trebuit să fie botezată în religie ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction.

Soții Pătrășcanu nu au avut copii.

 

Lucrețiu Pătrășcanu în artă

În 1971, Titus Popovici a scris o piesă de teatru, Puterea și adevărul, în care un inginer pe nume Petrescu (adaptarea lui Pătrășcanu) este persecutat de secretarul de partid, Pavel Stoian (aici, adaptarea lui Gheorghiu-Dej). Petrescu este sprijinit de tânărul secretar Mihail Duma (care poate fi privit ca fiind Ceaușescu), dar cu toate acestea este arestat. În același an, după piesa de teatru a lui Popovici a fost făcut și un film cu același nume, în regia lui Manole Marcus, cu Amza Pellea în rolul lui Petrescu, Mircea Albulescu în rolul lui Stoian și cu Ion Besoiu în rolul lui Duma.

În 1993, Sergiu Nicolaescu a regizat filmul Oglinda, în care rolul lui Lucrețiu Pătrășcanu este jucat de Șerban Ionescu.

 

 

Volume publicate

- Probleme de bază ale României (1944)
- Un veac de frământări sociale, 1821-1907 (1945)
- Sub trei dictaturi (1945)[6]
- Curente și tendințe în filosofia românească (1946)

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

Politica demografică a regimului Ceaușescu – Decretul 770 din 1 octombrie 1966

Politica demografică a regimului Ceaușescu – Decretul 770 din 1 octombrie 1966

foto preluat de pe historia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; legex.ro; youtube.com

 

Politica demografică a regimului Ceaușescu a avut la bază Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966, care interzicea întreruperea de sarcină și care viza creșterea accelerată a populației. Prin acest act normativ, Ceaușescu a pus bazele a ceea ce avea să constituie unul dintre cele mai represive și dure regimuri pronataliste din istorie. Faptul că nu s-a luat în considerare efectele pe termen mediu sau lung a condus la considerarea acestuia ca un mod abuziv prin care statul totalitar leza libertatea persoanei.

Unul dintre efectele negative l-a constituit apariția a numeroase centre de instituționalizare a copiilor cu probleme și care, prin indiferența regimului, au devenit adevărate lagăre de exterminare, în care regimul comunist căuta să ascundă și să suprime indivizii considerați o povară socială.

Evoluţia demografică în Romania, perioada 1961 - 2006 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evoluţia demografică în Romania, perioada 1961 – 2006 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul social-politic

Pe 2 august 1966 a avut loc o ședință a Comitetului Executiv al CC al PCR care a dezbătut un studiu demografic redactat de o comisie condusă de ministrul Sănătății, Voinea Marinescu. Alexandru Drăghici susținea ideea că Decretul nr. 463 din 30 septembrie 1957, aflat în vigoare și care legaliza avortul la cerere, încurajează libertinajul și se opune valorilor tradiționale ale familiei. Pentru stimularea creșterii natalității se propune mărirea numărului de locuri în creșe. Nicolae Ceaușescu este mai radical, afirmând că legea respectivă promovează prostituția și rata ridicată a divorțurilor.

Astfel, în 1965 numărul de avorturi provocate ajunsese la valoarea 1.115.000, dublu față de 1959, printre cauze situându-se, conform studiului demografic, carențele educației sexuale și insuficiența mijloacelor anticoncepționale.

Aspect de la consfătuirea ce a avut loc la C.C. al P.C.R. cu cadrele medicale asupra problemelor privind creşterea natalităţii şi îmbunătăţirea măsurilor de ocrotire a mamei şi copilului - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, cota arhivistică 431/1966

Aspect de la consfătuirea ce a avut loc la C.C. al P.C.R. cu cadrele medicale asupra problemelor privind creşterea natalităţii şi îmbunătăţirea măsurilor de ocrotire a mamei şi copilului – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, cota arhivistică 431/1966

 

Decretul nr. 770/1966

Urmează o perioadă de epurare politică, în care este blocată ascensiunea celor cu divorț sau cu relații imorale la activ. Sunt promovate filmele, piesele de teatru și operele de artă care să realizeze educarea cetățenilor în spiritul familiei cu mai mulți copii. De altfel, Ceaușescu provenea dintr-o familie cu 10 copii și aducea acest argument oricăror obiecții ale celor care susțineau familia modernă.

Decretul nr. 770, promulgat la 2 octombrie 1966 sub semnătura lui Chivu Stoica, interzicea efectuarea avortului, cu excepția următoarelor cazuri:

- sarcina pune viața femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;

- unul din părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determina malformații congenitale grave;

- femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;

- femeia este în vârstă de peste 45 de ani;

- femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire;

- sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Politica de control al natalității a atins un nivel aberant în anii ’80, când se ajunsese la controlul ginecologic periodic obligatoriu al femeilor și la impunerea unei taxe de celibat pentru persoanele necăsătorite.

foto preluat de pe jurnalul.ro

foto preluat de pe jurnalul.ro

 

Efecte

În 1967, rata fertilității a devenit dublă față de anul precedent, dar efectul nu a durat mult timp, căci în 1973 rata fertilității a revenit la nivelul mediu de 2,4 copii născuți de o femeie. Această scădere în timp a efectului s-a datorat numărului mare de avorturi efectuate clandestin. Deoarece acestea erau efectuate în condiții medicale precare, s-a înregistrat un număr foarte mare de decese. Numărul exact nu poate fi aflat deoarece politica de propagandă a regimului comunist a impus consemnarea în registrele medicale a multor astfel de cazuri ca blocaj renal sau “septicemie”.

Un alt efect negativ (la fel ținut sub tăcere de mass-media comunistă) a fost existența miilor de copii nedoriți și abandonați în orfelinate. Un exemplu elocvent îl constituie Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap de la Cighid, comparat cu un lagăr de concentrare pentru condițiile inumane de cazare și întreținere a copiilor internați aici. La aceasta se adaugă răspândirea dramatică a cazurilor de SIDA, datorată în special ignorării de către regim a acestei probleme (considerată specifică capitalismului), ceea ce a condus la utilizarea (în special în orfelinate) a seringilor nesterilizate și a efectuării de transfuzii fără verificarea sângelui folosit.

Explozia demografică a condus la dezechilibrarea distribuției de vârstă a populației. Generațiile numeroase de “decreței” (cum erau numiți ironic copiii născuți în acea perioadă) au necesitat costuri suplimentare pentru creștere, educație, asistență medicală și formare profesională, costuri care în mare parte nu au mai fost recuperate.

Imediat după declanșarea Revoluției din decembrie 1989, Decretul nr. 770/1966 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989. Liberalizarea avortului a avut efecte imediate: Dacă în perioada 1988 – 1989 revenea un avort la o naștere vie, în anii 1990 – 1992 se înregistrează 2,4 avorturi la o naștere vie, una dintre cele mai ridicate rate din lume.

 

DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966

pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii
ACT EMIS DE: CONSILIUL DE STAT AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
ACT PUBLICAT IN: BULETINUL OFICIAL NR. 60 din 1 octombrie 1966

Avind in vedere ca intreruperea cursului sarcinii reprezinta un act cu grave consecinte asupra sanatatii femeii si aduce mari prejudicii natalitatii si sporului natural al populatiei,

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania decreteaza:

Art. 1
Intreruperea cursului sarcinii este interzisa.

Art. 2
In mod cu totul exceptional intreruperea cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor art. 5, in cazurile in care:
a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;
b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;
c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;
e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;
f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Art. 3
Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii.
In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.

Art. 4
Intreruperea cursului sarcinii se efectueaza, in cazurile prevazute de art. 2 si 3, de medici obstetricieni-ginecologi, in unitati sanitare de specialitate.

Art. 5
Autorizarea intreruperii cursului sarcinii se da de catre o comisie medicala raionala sau oraseneasca instituita in acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al oraselor Bucuresti si Constanta.

Art. 6
In cazuri de extrema urgenta medicala, cind intreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuata, medicul are obligatia ca inainte de interventie, sau cind nu este posibil, in cel mult 24 ore de la aceasta sa anunte in scris pe procuror, care urmeaza a constata, pe baza avizului medicului legist si a oricaror alte date, daca interventia pentru intreruperea cursului sarcinii a fost necesara.

Art. 7
Efectuarea intreruperii cursului sarcinii in alte conditii decit cele prevazute in acest decret constituie infractiune si se pedepseste potrivit dispozitiilor Codului penal.

Art. 8
Prezentul decret intra in vigoare la 30 zile de la publicare. In acelasi termen, ministrul sanatatii si prevederilor sociale va emite instructiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrarii in vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru incuviintarea intreruperilor de sarcina, publicat in Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se abroga.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; legex.ro; youtube.com

Constituția din 1965

Stema Republicii Socialiste România (21 august 1965 – 22 decembrie 1989)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Constituția din 1965 a fost una dintre constituțiile României, fiind adoptată la 21 august 1965. În cadrul acesteia, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România este, în continuare, Marea Adunare Națională, unicul organ legiuitor. Prin legea nr.1 din 1974, care modifica constituția, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R. Atribuțiile exercitate până atunci de Consiliul de Stat al României au revenit șefului statului. Constituția a fost modificată masiv în urma Revoluției din 1989 și a ieșit din vigoare în mod complet în anul 1991.

 

Premisele adoptării Constituției din 1965

- Procesul de destalinizare

- Venirea la conducerea partidului unic a lui Nicolae Ceaușescu

- Schimbarea denumirii titulaturii țării în Republica Socialistă România.

 

Caracteristicile Constituției din 1965

- Prevede că forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român și că scopul tuturor oamenilor muncii este construirea societății socialiste.

- Guvernul își păstra numele de Consiliu de miniștri – organ suprem al administrației statului

- Tribunalele și procuratura rămâneau subordonate Partidului Comunist

- consfințea caracterul socialist și cooperatist al proprietății și al economiei

- Statul era proprietarul bogățiilor de orice natură ale subsolului, minelor, terenurilor, apelor, pădurilor, izvoarelor, fabricilor și uzinelor, intreprinderilor agricole și stațiunilor pentru mecanizare agricolă, a căilor de comunicație și mijloacelor de transport, al telecomunicațiilor și al fondului de clădiri și locuințe, al bazei instituțiilor social-culturale de stat

- reorganizarea teritorială și revenirea la județe, ca forme de administrație locală în loc de raioanele și regiunile de inspirație sovietică

- se introduce calitatea de munincipii pentru orașele mari

- a fost înființată funcția de președinte, la 28 martie 1974.

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prerogativele președintelui

- Prezida Consiliul de Stat

- Reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale

- Era comandantul suprem al armatei și președintele Consiliului Apărării RSR

- prezida ședințele Consiliului de Miniștri

- stabilea măsurile de mare importanță ce priveau interesele țării, care urmau să fie supuse de către Marea Adunare Națională, spre consultarea poporului prin referendum

- numea și revoca la propunerea premierului, viceprim-miniștri, miniștri și președinții altor organe centrale ale administrației

- numea și revoca președinții și membrii Tribunalului Suprem

- conferea decorații

- încheia tratate internaționale

- stabilea rangurile misiunilor diplomatice

- proclama starea de război și de urgență

- emitea decrete prezidențiale și decizii.

 

CONSTITUŢIA
Republicii Socialiste România din 1965

Textul actului republicat în B.Of. nr. 65/29 oct. 1986

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977)

Lupeni, 3 august 1977

foto de Antoniu Dumitru (preluat de pe: adevarul.ro)
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Greva minerilor din Valea Jiului care a avut loc între 1 și 3 august 1977, a fost una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă. Valea Jiului este o zonă minieră importantă a României, cu un număr mare de muncitori. Greva cea mai mare care a precedat-o pe cea din 1977 a fost Greva minerilor din Lupeni din 1929.

 

Antecedente și cauze

Minerii din Valea Jiului lucrau întotdeauna în condiții foarte grele. Chiar și cu folosirea tehnologiei celei mai moderne – ceea ce nu era cazul în minele României socialiste din anii 1970 – lucrul în minele de cărbune era greu și periculos. Accidentele de mină erau destul de dese. De exemplu, pe 2 noiembrie 1972, în urma unei explozii au murit 43 de oameni la Mina Uricani.

Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația. În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.

La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77 inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma. La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma. Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne. El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.

Pe 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.

Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.

Pe 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache („Ispitu”) a trimis un memoriu („Spinoasa mărturisire”) la CC al PCR, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat. A fost arestat după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.”

 

Derularea grevei

Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977.

În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și datorită faptului, că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur. Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului (pe vremea aceea erau 10 mine în Valea Jiului: Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja, Livezeni, Paroșeni, Petrila, Petroșani, Uricani, Vulcan) și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative. Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10 000 și 40 000 (chiar 90 000). Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați, și nu iau în considerare membrii de familie și alte persoane din afară care s-au alăturat greviștilor (din simpatie sau numai din curiozitate).

Exploatarea minieră de la Aninoasa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Exploatarea minieră de la Aninoasa – cititi mai multe pe ro.wikipedia.org

Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă. Acesta din urmă se retrage în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.

Din București au fost trimiși să poartă tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul CC al PCR Ilie Verdeț, Gheorghe Pană, președintele Consiliului Central al UGSR și ministru al muncii, și Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului și geologiei, cărora li se alătură șefi locali ai conducerii de partid și de stat, în special Clement Negruț, primarul și primul-secretar de partid din Petroșani. Primul secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu era în concediu la Karlovy Vary (Cehoslovacia).

Gheorghe Pană (n. 9 aprilie 1927, comuna Gherghiţa, judeţul Prahova) este un fost demnitar comunist român. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al muncii, şi împreună cu Ilie Verdeţ, a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri, dar au eşuat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Pană (n. 9 aprilie 1927, comuna Gherghiţa, judeţul Prahova) este un fost demnitar comunist român. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al muncii, şi împreună cu Ilie Verdeţ, a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri, dar au eşuat – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ilie Verdeț și Clement Negruț se deplasează la fața locului, dar minerii nici nu au încercat să negocieze cu ei, și au cerut să discute direct cu secretarul general. Cei doi au fost sechestrați în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni.
Conform relatărilor lui Constantin Dobre, Maniliuc i-ar fi amenințat cu moartea pe cei doi activiști superiori de partid, pe Verdeț chiar trântindu-l de perete de câteva ori. Ilie Verdet neagă categoric episodul sechestrării: “E o prostie… Eu nu am fost bruscat, nu am fost agresat“. Ilie Verdeț a mai făcut și alte declarații importante despre începuturile grevei: “Nu a existat comitet de grevă, care să pregătească greva. Nu au fost revendicări formulate. A fost, doar, acest protest in legătură cu legea pensiilor. Comitetul de grevă s-a format în timpul desfășurarii grevei, mai ales spre sfârșit

Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme.

La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, care se afla în concediu pe litoralul Mării Negre. Ceaușescu își întrerupe concediul, și se deplasează mai întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu și Deva, și preia comanda trupelor de Securitate și a funcționarilor de partid, care vor fi angajate în stingerea focarului protestatar.

Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul participanților la manifestație se dublează. Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțimea care la sosirea primului om al țării strigă „Ceausescu si minerii!”, dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni ’29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”.

Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții.

Ceaușescu prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceausescu!”. El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți. Ceausescu promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat. Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”. După o asemenea dezamorsare a situației, secretarul general – obosit și epuizat și el – părăsește locul în mijlocul escortei sale. Revine la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după moda vremii, cu urale și aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva din Lupeni.

Greva minerilor din Valea Jiului (Lupeni - 1977) - foto: jurnalul.ro

Greva minerilor din Valea Jiului (Lupeni – 1977) – foto: jurnalul.ro

 

Reprimarea minerilor

În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii. S-a hotărât ca până la 31 decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și salariul. Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt îndeplinite.

După sărbătorirea Zilei Minerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților mai activi la grevă.

În prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept elemente anarhiste, declasate, „oameni de nimic”, „derbedei”, „impostori”, „infractori” etc. Greviștii care erau membri de partid au fost sancționați sau excluși din PCR.

Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor minelor din Valea Jiului.

Organele specializate ale Securității, Miliției și procuraturii, au efectuat recunoașterea minerilor care au participat în mod activ la grevă. Au fost chemați la sediul Securității unii ingineri și șefi de sectoare pentru a identifica cu ajutorul fotografiilor și înregistrărilor filmate făcute pe ascuns a celor cu rol important în grevă. Cel puțin 600 de greviști au fost interogați la sediul Securității din Petroșani și maltratați de mai multe ori (lovituri la cap, strângerea degetelor la ușă etc.). Operațiunile Securității au fost conduse de generalii Emil Macri și Nicolae Pleșiță.

Nicolae Pleşiţă (n. 16 aprilie 1929, oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş - d. 28 septembrie 2009, Bucureşti) a fost un general român de Securitate, care a condus Direcţia de Informaţii Externe (1980-1984). Torţionar al regimului comunist, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. A fost avansat la gradul de general-locotenent (9 mai 1977), conducând, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor participanţi la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Pleşiţă (n. 16 aprilie 1929, oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş – d. 28 septembrie 2009, Bucureşti) a fost un general român de Securitate, care a condus Direcţia de Informaţii Externe (1980-1984). Torţionar al regimului comunist, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. A fost avansat la gradul de general-locotenent (9 mai 1977), conducând, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor participanţi la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Se intentează procese de drept comun, cu acuzațiile de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice, și în cazurile mai grave de lovire și vătămare corporală. Au fost întocmite 150 de dosare, și în urma proceselor au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, au fost condamnați la închisoare între 2-5 ani 15 greviști:

- Constantin Ilie, Vasile Guzu, Gheorghe Costache, Adolf Flaman, Gheorghe Dumitrache și Gheorghe Vitez: 2 ani pentru ultraj; Petru Daragics și Ion Toderașcu: 4 ani pentru ultraj și 1,5 ani pentru vătămare corporală;
- Alexandru Dabelea: 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru vătămare corporală;
- Ioja Sortan: 3 ani pentru ultraj;
- Vasile Căilă: 2,5 ani pentru ultraj si apologia infracțiunilor;
- Gheorghe Maniliuc: 3,5 ani pentru ofensă adusa autorității și 3 ani pentru ultraj;
- Carol Nagy: 5 ani pentru ofensă adusă autorității;
- Cornel Silvester: 3,5 ani pentru ofensă adusă autorității, 3 ani pentru ultraj si 10 luni pentru lovire:
- Petru Petaca: 4 ani pentru ofensa adusa autorității, 3 ani pentru ultraj si 1 an pentru lovire.

Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională. Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mută într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000-4000 de mineri.

După terminarea pedepsei, cei mai mulți au rămas sub stricta supraveghere a Securității, și hărțuiți ani lungi după evenimente.

Agenți ai Securității au fost angajați ca muncitori în mine, în scop de culegere de informații, supraveghere și chiar intimidare fizică. Au fost detașați sau angajați în întreprinderile miniere din zonă foști delincvenți de drept comun. Pentru a suplimenta lipsa de forță de muncă, au fost trimiși să lucreze la exploatările miniere și militari în termeni.

Pe termen lung, organele de partid au sporit activitatea ideologică în zonă. S-au ținut lecții de ideologie comunistă obligatorii, și diverse instituții de psihologie din București, la ordinele date de conducerea centrală, au făcut mai multe teste și sondaje în Valea Jiului.

Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Consecințe politice

Greva a avut un caracter pașnic, dar protestele au fost ferme, categorice. Deși ea a prezentat un caracter revendicativ, Ceaușescu a revenit asupra prevederilor din Legea pensiilor și a regimului de lucru, promițând elaborarea unui program social și de îmbunătățire a condițiilor de viață, program care s-a făcut și în mare parte înfăptuit… După părerea mea, ca participant direct la acest măreț eveniment, greva din 1977 a reprezentat cea mai reușită manifestare a forței minerilor, care, fără jertfe, dar printr-un ridicat grad de organizare, a obținut toate revendicările.”
—Ilie Verdeț

Ilie Verdeţ (n. 10 mai 1925, Comăneşti, judeţul Bacău - d. 20 martie 2001, Bucureşti) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri. După Revoluţia din decembrie 1989, Verdeţ a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ilie Verdeţ (n. 10 mai 1925, Comăneşti, judeţul Bacău – d. 20 martie 2001, Bucureşti) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri. După Revoluţia din decembrie 1989, Verdeţ a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Greva a avut repercusiuni importante și asupra aparatului de partid și de stat. Au fost schimbați din funcție mai mulți funcționari de partid și de stat, atât la nivel local, județean, cât și în București.

Cazul a fost dezbătut de ședința Consiliului de Stat din 3 septembrie, care a hotărât primele destituiri, și apoi – inclus pe ordinea de zi la cererea explicită a comunistului ilegalist Alexandru Sencovici – de Plenara CC al PCR din 26 octombrie 1977. Potrivit lui Ilie Verdeț, Ceaușescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecință a unei propagande necorespunzătoare. „La mijloc au stat probleme de conștiință. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.” – ar fi declarat secretarul general al PCR.

Tot în ședința CC al PCR din 26-27 octombrie 1977, fostul ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei, Bujor Almășan, care fusese demis în ianuarie 1977, a primit un vot de blam pentru “starea de lucruri” lăsată în sectorul minier.

Ilie Verdeț nu a fost făcut răspunzător pentru evenimente. În ședințele de partid care au urmat el a dat vina pe conducătorii locali pentru „unele lipsuri”, și a pledat consecvent pentru întărirea ordinii și disciplinei în sectorul mineritului, conform „indicațiilor prețioase” ale secretarului general. La 7 martie 1978, el a fost numit în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Comitetului de Stat al Planificării (după ce fostul președinte al C.S.P. Mihai Marinescu a fost epurat). La data de 29 martie 1979, Ilie Verdeț este desemnat în funcția de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste Românie.

Gheorghe Pană pană a primit un „vot de blam” la Plenara CC al PCR din 26 octombrie, și schimbat din funcția de ministru al minelor.

Pe plan județean și local a fost schimbat primul-secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu, primii secretari orășenești și de întreprindere, atât de partid cât și de UTC, și conducătorii de la sindicate. Clement Negruț, primarul din Petroșani a rămas în funcție, probabil datorită reușitei adunării populare organizate de el la Petroșani, imediat după terminarea grevei. Ca o altă excepție, nici conducătorii orașului Vulcan nu au fost schimbați.

 

Informarea opiniei publice despre grevă

Opinia publică internă și internațională primea știri foarte puține despre grevă. Nu au fost informați nici măcar membrii CC al PCR.

Numărul din 5 august 1977 al ziarului Steagul Roșu nici nu pomenea de grevă, ci scria de „vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Valea Jiului”.

Pentru a împiedica scurgerea de informații, Valea Jiului a fost declarată zonă interzisă până la 1 ianuarie 1978.
Totuși, cu timpul informațiile, din păcate uneori deformate, încep să se scurgă spre lumea din exterior.

Conform propriei sale aprecieri, Buletinul de informare a românilor din exil (prescurtat: BIRE sau B.I.R.E.) a fost prima publicație care a relatat în detaliu despre greva minerilor în ediția din 16 septembrie 1977.

A doua sursă de informații a fost minerul maghiar Hosszú István, participant și el la grevă, care a subliniat lipsa oricăror tensiuni cu caracter național între minerii de diferite etnii. În 1986 el a acordat lui Neculai Constantin Munteanu un interviu, difuzat de Radio Europa Liberă și publicat de Mihnea Berindei sub titlul „La gréve des mineurs roumains en 1977. Un témoignage” (în: L’Autre Europe).

22 de mineri protestatari au reușit să trimită în numele altor 800 o scrisoare („Scrisoarea minerilor din Valea Jiului” finalizată pe 18 septembrie 1977) ziarului francez Libération, care a publicat-o în 12 octombrie 1977. O variantă prescurtată a acestei scrisori a fost publicată și în revista Lupta din 22 martie 1987.

Există și o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984 în Cuvântul românesc, semnată de „grupul de ingineri și muncitori mineri din Valea Jiului” care abordează și aspecte politice (inclusiv de politică internațională).

 

Liderii grevei și soarta lor ulterioară

 

Constantin Dobre

Imediat după grevă minerii i-au păzit locuința, ca să nu fie arestat, dar până la urmă a fost mutat forțat la Craiova, și angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Reparații Auto (IRA). Mai multe surse afirmă că a fost racolat de Securitate.

Conform relatărilor lui Ilie Verdeț, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia Ștefan Gheorghiu, trimis de Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova. Teodor Rusu (secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru orașul Petrila și pentru minele Lonea și Petrila) afirma pe baza unei discuții purtate cu Gheorghe Pană în vara anului 1978, la stațiunea Neptun, că Dobre ar fi avut o încercare nereușită de a-l vedea pe Ceaușescu, pentru a-i reproșa neîndeplinirea tuturor revendicărilor minerilor, dar a fost pasat la ministrul Muncii, Gheorghe Pană.

În anii 1980 a terminat la fără frecvență cursurile de economie ale Academiei Ștefan Gheorghiu (care pregătea activiști de partid), unde vine în contact cu Virgil Măgureanu, viitor șef al SRI. În zilele revoluției din decembrie 1989 a încercat să se implice în desfășurarea evenimentelor, dar nu a reușit să ocupe nici o funcție importantă.

Pompiliu Prip – avocatul minerilor în procesul reabilitării celor condamnați în 1977 – a afirmat, că Dobre s-a întors în Valea Jiului după fuga dictatorului, dar a avut a primire rece din partea minerilor, și a plecat la București, unde a apărut pe 23 decembrie la televiziune, și „a vorbit în numele minerilor”.

În 1990 a fost numit casier al ambasadei României de la Londra.

În ianuarie 2007 intervine la Comisia Tismăneanu, care întocmise un raport în care era menționat decesul lui. În august 2007 sunt date publicității informații din dosarul de urmărire al lui Constantin Dobre (nume de cod „Dodu”).

În 5 decembrie 2007 Dobre a publicat o scrisoare deschisă în care respingea afirmațiile lui Miron Cozma, conform cărora cel din urmă ar fi fost unul dintre conducătorii grevei din 1977.

 

Gheorghe Maniliuc

A fost arestat și interogat de Securitate. Dosarul său enumeră și antecedentele penale, conform cărora Maniliuc mai fusese condamnat la trei luni închisoare în 1953 pentru vătămare corporală, iar în 1968, la un an și jumătate pentru furtul unei motociclete, cu care a făcut un accident, și a rămas invalid. După grevă, a fost condamnat la trei ani și jumătate închisoare pentru ultraj contra bunelor moravuri și ofensă adusă autorității, cu executarea pedepsei la locul de muncă. A fost despărțit de familie, care s-a întors în județul Suceava. La terminarea pedepsei a vrut și el să se întoarcă în satul natal, dar a murit în împrejurări suspecte.

Pe lângă Dobre și Maniliuc mai sunt menționați ca lideri ai grevei: inginerul Jurcă (care după primele momente ale grevei a preferat să treacă în panul doi), și o femeie – „șefa tineretului comunist din Lupeni” – care ar fi fost și ea închisă ulterior.
În aprilie 1990, Curtea Suprema de Justiție a casat sentințele de condamnare ale minerilor pronunțate de Judecătoria Petroșani la 16 și 17 septembrie 1977.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977) si pe en.wikipedia.org

Deportările în Bărăgan (1951 – 1956)

Imagini prezentate la dubla expozitia intitulata “Rusaliile Negre: Deportarea in Baragan — Memoria ca forma de justitie.” In poza de fata este surprins transportul apei in Valea Viilor, 1952.”

foto preluat de pe Epoch Times Romania
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, care a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației dintr-o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito și, odată efectuat acest „transfer de amploare de dislocare”, a continuat prin condamnarea la muncă silnică a cetățenilor socotiți de regim ca fiind „nesiguri” sau „dușmani”.

Primul val de deportați provenea din spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații din primul val au fost autorizați să se întoarcă pe meleagurile lor natale, dar nu și-au mai putut recăpăta casele.

Bărăganul ca zonă de deportare între 1950 și 1989 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bărăganul ca zonă de deportare între 1950 și 1989 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Premise

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept “elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, “igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

 

Cronologia evenimentelor

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

Conform studiului „Deportații în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

- 19.034 chiaburi și cârciumari
- 8.447 basarabeni
- 3.557 macedonieni
- 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
- 1.330 cetățeni străini
- 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
- 1.054 titoiști
- 731 dușmani ai regimului socialist
- 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
- 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă
- 341 criminali deținuți
- 257 germani
- 162 foști moșieri și industriași

Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis “Republica Populară Română“, fiind astfel obligată să respecte, cel puțin formal, drepturile omului. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956.

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

În 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“, care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, dată în completarea H.C.M. nr. 337/1954, preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu și celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democrație populară. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele fărădelegilor au fost șterse.

După ce ani de zile nu s-a mai vorbit oficial despre aceste fărădelegi, abia în 1972 Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept “măsuri greșite” care au adus daune “politicii naționale” a partidului.

 

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.

În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.

O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie – mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Copii deportaţi în Bărăgan

articol preluat de pe www.memorialsighet.ro

Ileana MATEESCU, deportată la vârsta de 5 luni împreună cu familia (mama, tata şi fratele mai mare) din Gârdoaia (jud. Mehedinţi) în Rubla (jud. Brăila).

Ecaterina UZUN, deportată la vârsta de 7 ani împreună cu familia din Denta (jud. Timiş) în Lăteşti (jud. Ialomiţa).

Aurel NICHIFOREANU, din Bucovina de Nord. Refugiat în 1945, este deportat la vârsta de 12 ani împreună cu familia din Şandra (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).

Ţvetco MIHAILOV, deportat la vârsta de 4 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora mai mică) din Saravale (jud. Timiş) în Bumbăcari (jud. Galaţi).

Gheorghe COTORBAI, deportat la vârsta de 6 ani împreună cu familia din Becicherecu Mic (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).

Aurel SOCOLESCU, din Cernăuţi. Refugiat în Banat, în 1944, este deportat la vârsta de 15 ani împreună cu familia din Şandra (jud. Timiş) în Fundata (jud. Ialomiţa).

Victor RUSU, deportat la vârsta de 9 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora) din Balta Verde (jud. Mehedinţi) în Movila Gâldăului (jud. Constanţa).

Velica BAICU, deportată împreună cu familia (mama, tata, fratele în vârstă de 1 an, bunica şi străbunica) din Variaş (jud. Timiş) în Feteştii Noi (jud. Constanţa).

Nu pot să spun că am avut copilărie. Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. Mici de tot fiind, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să-i fiu doică, deşi aveam un pic mai mult de doi ani.
Toată distracţia noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră… şi inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită. Găseam noi posibilităţi să ne jucăm fără jucării. Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea soarelui. Pe câmpul ăla, cu soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiş, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo. Fiecare ce-şi închipuia… (Ileana Mateescu, AIOCIMS 3092; Rep. Andreea Cârstea; 21 iul. 2008)

Ne jucam împreună, ca orice copil din lumea asta. Atât că n-am avut jucării, ne jucam cu te miri ce, fugeam după ciulini… (Ecaterina Uzun, AIOCIMS 2060; Rep. Cristina Mincu; 13 mar. 2005)

Acolo în grădină pliveam ceapă, usturoi, scoteam arpagic. Eram câteva sute de copii şi ne duceam să muncim sub soarele arzător, la 35°, în loc să fi stat să ne bucurăm de copilărie. Mergeam şi ne dădeau mâncare, dimineaţa: un sfert de pâine neagră (100 gr.) şi o ceaşcă de cafea “Menado”, care era făcută din cereale, şi la prânz primeam o farfurie de fasole, cu un castravete d-ăla mare, cu seminţe. (Aurel Nichiforeanu, AIOCIMS 2021; Rep. Oana Şerban; 12 mar. 2005)

Îmi aduc aminte noi copiii am stat la coadă lângă o baracă de scânduri ca să primim o cană cu lapte. Eu fiind mai micuţ mă strecuram să primesc de două ori lapte şi pentru sora mea. Aduceam laptele la mama şi bucuros îi spuneam cum l-am păcălit şi de data asta pe nenea care împarte laptele, că adesea nu aveam lapte. (Ţvetco Mihailov,în Miodrag Milin, Ljubomir Stepanov, „Sârbii din România în Golgota Bărăganului”)

cititi continuarea pe www.memorialsighet.ro

Rusaliile negre şi Gulagul nostru cel de toate zilele

Cumplita noapte de Rusalii – 60 de ani de la deportarea în Bărăgan

Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (15 aprilie – 4 iunie 1989)

„Omul din Piața Tiananmen” oprește temporar înaintarea unei coloane de tancuri la data de 5 iunie 1989, la Beijing, în ceea ce este considerat una dintre cele mai reprezentative imagini ale secolului XX. Această fotografie (una din cele patru versiuni similare) a fost realizată de Jeff Widener de la Associated Press
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org

foto preluat de pe historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Protestele din Piața Tiananmen („Poarta Păcii Cerești”), din 1989, care au culminat în Masacrul din Piața Tiananmen pe 4 iunie 1989, au fost manifestații efectuate de studenți și intelectuali. Evenimentele sociopolitice care au avut loc în același an au dus la prăbușirea multor guverne comuniste.

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Comunitatea internațională, organizațiile pentru drepturile omului și analiștii politici au condamnat guvernul chinez pentru masacru. Țările occidentale au impus embargouri asupra Chinei. Guvernul chinez a făcut arestări pe scară largă a protestatarilor și susținătorilor lor, a suprimat alte proteste în jurul Chinei, a expulzat jurnaliști străini, a acoperit strict evenimentele din presa internă, a consolidat forțele de poliție și de securitate internă și a retrogradat protestele. În general, suprimarea a încetat temporar politicile de liberalizare în anii 1980. Considerat un eveniment de răscruce, protestele au stabilit limitele exprimării politice în China și în secolul XXI. Memoria sa este larg asociată cu chestionarea legitimității guvernării Partidului Comunist și rămâne unul dintre cele mai sensibile subiecte din China.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (4 iunie 1989) si pe en.wikipedia.org

 

03 iunie 2019 - Mike Pompeo cere Chinei să elibereze deţinuţii politici cu ocazia comemorării represiunii din piaţa Tiananmen

03 iunie 2019 - Tiananmen: 30 de ani după masacru, tabuul persistă în China

02 iunie 2019Represiunea din Piaţa Tiananmen a fost justificată (ministrul chinez al apărării)

 

 

Un masacru ce putea fi evitat, Piata Tiananmen

articol preluat de pe www.historia.ro

Piața Tienanmen in mai 1988 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Piața Tienanmen in mai 1988 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

(…)

În loc să descurajeze elanul studenţilor, anunţul oficiosului a trezit din letargie studenţi de la peste 40 de universităţi din China alăturându-se colegilor lor din piaţa Tiananmen. Aceştia au reuşit să călătorească până la Beijing prin complicitatea unor lucrători din transporturi (şi aceştia dorind o serie de reforme). Declaraţia autorităţilor prinvind ce a scris Ziarul Poporului în care se spunea că era exagerată afirmaţia privind zdrobirea studenţilor era deja târzie. Numeroşi scriitori, artişti şi cetăţeni ai oraşului s-au alăturat protestelor studenţeşti.

Protestatarii au speculat excelentul moment extern prin care trecea China:vizita liderului rus Mihail Gorbaciov dar şi prezenţa a numeroşi reporteri şi cameramani occidentali ce nu mai considerea vizita lui Gorbaciov o prioritate ci protestele din Tiananmen. Vizita lui Gorbaciov era importantă deoarece era prima vizită, a unui preşedinte sovietic după răcirea relaţiilor chino-sovietice.

Autorităţile erau astfel legate la mânie neputând să intervină în forţă până când vizita lui Gorbaciov nu se încheia iar ziariştii occidentali erau mutaţi departe de viitorul „teatru de operaţiuni” din piaţa Tiananmen.

La 16 mai 1989, după ce Gorbaciov părăsise China, Zhao Ziyang s-a dus în piaţă şi le-a cerut protestatarilor să renunţe la manifestări. Profund afectat, acesta le-a promis că va rezolva cererile lor. În aceaşi seara acesta a fost dizolvat, Li Peng şi Deng Xiaoping luând frâiele viitoarei represiuni. Odată aflată vestea că guvernul comasează armata în oraş, şi mai mulţi cetăţeni au luat calea pieţei pentru a apăra protestul studenţilor. Trupele au fost primite energic, populaţia împiedincându-i să pună în practică legea marţială, ordonată de guvern. Poporul spera să îi sensibilizeze pe soldaţii chinezi pentru ai alătura cauzei lor.

În aceste condiţii, au fost trimise trupe speciale conduse de comandanţi numiţi personal de preşedintele Yang Shangkun şi de Deng Xiaoping. La 2 iunie 1989, 350.000 de soldaţi din armata chineză înconjurau piaţa Tiananmen. Tancurile şi blindatele nu au lipsit în această operaţiune în care civilii erau neînarmaţi. Noaptea dintre 3-4 iunie s-a soldat cu un adevărat masacru în rândul civililor. Numărul victimelor şi a răniţilor nu a fost făcut public de autorităţi dar observatori ai evenimentelor afirmă că circa 3000 de protestatari au fost ucişi.

Analizând la rece evenimentele, analiştii politici şi istoricii afirmă că guvernul chinez ar fi putut dispersa manifetanţii cu tunuri cu apă, dar, guvernul chinez dorea să ofere un model poporului chinez pentru viitoarele rebeliuni. Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost însă un gest specific tradiţiei chineze de a zdrobi opoziţia prin cele mai dure mijloace pentru a evidenţia însăşi lipsa de legitimitate a opoziţiei.

cititi mai mult pe www.historia.ro

 

O scrisoare deschisă zguduie lumea – adevăruri despre Masacrul din Tiananmen, Piaţa Universităţii a Chinei

articol de Gina Sturdza, preluat de pe epochtimes.ro

3 iunie 2015

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989's Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis - foto preluat de pe theguardian.com

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989′s Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis – foto preluat de pe theguardian.com

O scrisoare semnată la 20 mai de unii dintre participaţii de atunci, vehiculată pe internet şi prin paginile ziarelor, a şocat oamenii.

Evenimentele de pe 4 iunie seamănă leit cu cele de pe 14 iunie 1990 de la Bucureşti, care au băgat România în pământ până azi. Poate că similitudinea poate fi explicată prin faptul că Răul este acelaşi peste tot – reprezentat de minciună, ticăloşie, lăcomie, viciu şi pofte nemăsurate.

Într-o lume a lipsei de idealuri, de valori, o lume a pierderii raţiunii, inclusiv a raţiunii de a exista ca rasă, poate că această scrisoare vă va impresiona şi pe dvs. aşa cum a făcut-o deja cu foarte mulţi oameni.

Scrisoarea, scrisă în limba chineză, a circulat prin intermediul grupurilor de e-mail şi pe social media. De curând, publicaţia Global Times, controlată de Partidul Comunist Chinez, i-a dat un impuls de publicitate gratuit – şi o putere dublă

***

Suntem un grup de studenţi chinezi născuţi în anii 1980 şi 1990, care acum studiază în străinătate. Acum douăzeci şi şase de ani, pe 4 iunie, tineri studenţi, aflaţi în primăvara vieţii, cu o dragoste nevinovată pentru ţara lor, la fel ca şi noi astăzi, au murit răpuşi de gloanţele Armatei de Eliberare a Poporului (PLA) pe străzile Beijing-ului. De atunci, această parte a istoriei a fost atât de atent muşamalizată şi protejată, încât mulţi dintre noi ştim astăzi foarte puţin despre asta. Aflaţi în prezent în afara Chinei, am putut accesa fotografii, clipuri video şi ştiri, am putut avea acces nestingherit la declaraţii ale supravieţuitorilor. Simţim replici ale acestei tragedii pe întreaga durată a unui sfert de secol. Cu cât ştim mai mult, cu atât mai mult simţim că avem o responsabilitate solemnă pe umeri. Vă scriem această scrisoare deschisă, studenţi colegi din interiorul Chinei, pentru a împărţi adevărul cu voi şi pentru a expune crimele care au fost comise până la această zi, în legătură cu masacrul din 1989 din Tiananmen.

 

“Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată”

 

În jurul orelor 21:30 în noaptea de 3 iunie 1989, focuri de armă au străpuns străzile tensionate din Beijing. În acea zi, trupe ce impuneau legea marţială au deschis focul asupra studenţilor şi rezidenţilor care au protestat paşnic timp de aproape două luni. Demonstraţiile au fost iniţiate de către studenţi, dar oameni din toate categoriile sociale au participat, numărând peste 300.000 de suflete în perioadele de vârf. Zona centrală paşnică de şedere a fost în Piaţa Tiananmen. A fost un moment în care naţiunea a fost încurajată de atmosfera politică relativ liberă şi mai deschisă de pe tot parcursul anilor ’80, când oamenii au avut relativă încredere în Partidul Comunist şi şi-au pus speranţele într-un guvern care s-a auto-intitulat “al poporului”. La un moment dat, când criza economică ameninţa şi corupţia se înrăutăţea, studenţii şi rezidenţii au simţit că trebuia început un dialog cu liderii naţiunii pentru a face ţara un loc mai bun. Niciun moment manifestanţilor paşnici nu le-a trecut prin cap că îi aştepta un masacru planificat.

Acţionând la ordinele lui Deng Xiaoping, Li Peng şi a altor lideri chinezi, PLA şi-a forţat drumul spre Piaţa Tiananmen ca să o cureţe de ocupanţii studenţi. Ei au adus tancuri cu mitraliere montate pe turelă şi trupe care strigau “Nu voi ataca dacă nu sunt atacat” în timp ce deschideau focul asupra civililor. Pe traseul spre Muxidi, mai multe sute de civili neînarmaţi au căzut formând un râu de sânge în timp ce strigau “Fascişti!”, “Ucigaşi!” Printre ei se afla Yan Wen, un student la matematică în vârstă de 23 de ani de la Universitatea Peking, împuşcat mortal de gloanţe în coapsă. El era acolo cu un aparat de fotografiat, pentru a imortaliza istoria. Un altul a fost elevul de liceu în vârstă de 17 ani, Jiang Jielian, hotărât să meargă în Piaţă pentru a fi împreună cu fraţii şi surorile lui mai mari. În vârstă de 19 de ani, Wang Nan a devenit un alt martir. Casca pe care o purta, acum având o gaură de glonţ, se află expusă în Hong Kong. În vârstă de 21 de ani, Wu Xiangdong a avut cu el o scrisoare care suna aşa: “Pentru democraţie şi libertate, pentru soarta naţiunii, fiecare persoană are o responsabilitate.”

Potrivit mărturiilor martorilor, trupele care au intrat în Piaţă au bătut studenţii cu bastoane, chiar dacă cele două părţi căzuseră deja de acord cu privire la retragerea studenţilor; la Liubukou, tancurile au urmărit şi au călcat sub şenile o coloană de studenţi care părăsiseră Piaţa şi mergeau pe jos înapoi la campusurile lor. Fang Zheng, un student senior de la Universitatea Sportivă din Beijing, şi-a pierdut picioarele sub şenilele tancurilor.

Au existat rapoarte neconfirmate că grupuri de protestatari au fost încercuite şi executate în masă. În jurul zilei de 4 iunie, masacre au avut loc în Chendu, provincia Sichuan, şi în alte părţi.

La mijlocul şi la sfârşitul lunii iunie a acelui an, guvernul a emis trei versiuni ale unui “raport privind înăbuşirea revoltelor.” În ele civilii sunt descrişi ca o mafie ce se revoltă. Raportul prezintă un număr precis de morţi şi răniţi din rândul trupelor şi în ceea ce priveşte pierderea de vehicule militare, dar este vagă şi contradictorie cu privire la numărul de morţi civili.

Întrebări rămân: cum de trupe înarmate nu s-au putut apăra [dacă a existat într-adevăr o revoltă]? Dacă n-au putut să se apere, cum au străpuns blocada de sute şi mii de civili? Ce a determinat mulţimea de oamenii să se adune pe străzile capitalei pentru a împiedica invazia trupelor?

Raportul susţine că decesele civililor au fost puţine. Dacă este aşa, de ce modifică în mod repetat numărul celor morţi şi nu publică un număr precis? În cazul în care raportul ar fi credibil, civilii ar fi atacat soldaţii primii. Dacă este aşa, de ce a fost primul deces din rândul soldaţilor raportat numai după trei ore după ce trupele au deschis focul şi sângele a scăldat Muxidi? În timpul protestului, poliţia i-a declarat lui Zhou Fengsuo, unul dintre liderii studenţilor din Piaţă, că “ordinea publică din Beijing nu a fost niciodată atât de bună” ca în ultimele două luni ale “perturbării” şi “revoltei”. Potrivit memoriilor lui Hou Dejian, [cântăreaţă taiwaneză] care a rămas până în ultimul moment în Piaţă, studenţii au insistat pe principii non-violente, chiar până în ultimul moment de retragere forţată şi şi-au aruncat orice bunuri care ar fi putut fi folosite pentru a ataca.

Între timp, atrocităţile trupelor au fost înregistrate în fotografii ale răniţilor ce sângerau, corpurilor stivuite, videoclipuri cu împuşcarea civililor, avize de identificare ale trupurilor în spitale şi numărul de cadavre, reportajul şocant a lui Wu Xiaoyong de la Radiodifuziunea Centrală a Poporului, ca să nu mai vorbim de interogatoriul persistent al Mamelor din Tiananmen în ultimii douăzeci şi şase ani. Dacă toate acestea sunt minciuni, aşa cum pretinde guvernul, ce îi face pe aceşti părinţi, acum albiţi şi fragili, să caute dreptate după atât de mulţi ani în timp ce-şi sacrifică viaţa?

Anul trecut la Capitol Hill din Washington, DC, acest autor al scrisorii s-a întâlnit cu unii dintre supravieţuitorii masacrului. Prezentatorul/maestrul de ceremonie a citit cu voce tare o listă parţială a morţilor, iar oamenii au mers într-un lung şir pentru a-şi aduce omagiul cu flori. De la sute şi până la mii, au existat numere diferite, şi s-ar putea să nu ştim niciodată cu exactitate câţi au murit în acel an la Beijing.

Dar oamenii au asistat la multe crime şocante, şi, probabil, mai multe au avut loc prin colţuri necunoscute fără martori. Unii martori au îmbătrânit, alţii au murit, iar alţii nu îndrăznesc să vorbească, deşi acum trăiesc în condiţii de siguranţă în străinătate. Guvernul chinez nu a îndrăznit niciodată să publice numărul exact al morţilor, şi, în politica faţă de un eveniment istoric de o asemenea magnitudine, l-a portretizat în primul rând, în mod solemn, ca pe o “revoltă anti-revoluţionară”, iar apoi de-a lungul timpului l-a minimalizat ca fiind un “val politic,” ştergându-l sistematic din memoria colectivă a unei generaţii.

Ziua de 4 iunie a devenit o dată “sensibilă” în fiecare an, o dată de ne-menţionat. Un astfel de tabu forţat este o dovadă că atrocităţile împotriva civililor în 1989 sunt ceva despre care Partidul Comunist ar meţine mai degrabă tăcerea, deşi acesta este un Partid care are o istorie criminală a unui război civil, mişcări politice împotriva dreptei, şi Revoluţia Culturală.

Un coleg al acestui autor al scrisorii consideră că evenimentele de acum douăzeci şi şase de ani sunt prea îndepărtate, China de astăzi este tot mai bine şi mai bine, iar el trăieşte o viaţă foarte fericită. În urmă cu doi ani mergeam pe Bulevardul Păcii Eterne. Nu am văzut nicio urmă de sânge sau gloanţe, doar zgârie-nori şi o stradă plină de viaţă cu oameni şi maşini. Trăim în prosperitate, dar ce fel de prosperitate, este – imaginaţia noastră este permanent contestată de amploarea uimitoare a funcţionarilor de rang înalt şi scăzut, iar căsătoria puterii şi banilor, împotriva căreia studenţii s-au opus în urmă cu douăzeci şi şase de ani, a devenit modelul prevalent al economiei de stat.

Regimul lui Xi Jinping flutură steagul anti-corupţiei, dar oamenii obişnuiţi sunt aruncaţi în închisoare pentru desfăşurarea banerelor care cer oficialilor să-şi declare averile. Clanurile lui Deng Xiaoping şi Li Peng, ale căror mâini au fost pătate cu sângele studenţilor, au devenit putred de bogate. Suntem şocaţi să descoperim că suntem guvernaţi de către funcţionari ai căror membri de familie locuiesc în străinătate. Cu alte cuvinte, suntem conduşi de un grup de străini, iar China este doar gâsca ce produce ouăle de aur pentru ei.

Acum douăzeci şi şase de ani, studenţii au vrut libertatea presei; şi douăzeci şi şase ani mai târziu, toate mass-media sunt controlate încă de Departamentul de Propagandă al Partidului, iar jurnaliştii şi avocaţii sunt aruncaţi în închisoare pentru infracţiuni inventate. Crima lui Gao Yu a dus la scurgerea secretelor de stat, sau ultimele orientări ideologice ale partidului de guvernământ. Unii dintre prietenii mei sunt de părere că cei care atrag furia Partidului fac acest lucru deoarece sunt renumiţi şi eminenţi. Noi, pe de altă parte, suntem doar oameni obişnuiţi cărora nu le pasă de politică. Dar sunt oamenii obişnuiţi în siguranţă în faţa răului? Gândiţi-vă la Xia Junfeng, Xu Chunhe, şi fiica lui Tang Hui. Nimeni nu este în siguranţă într-un sistem dictatorial.

Când soldaţii nord-coreeni au trecut graniţa şi au ucis chinezi nevinovaţi, sau atunci când bombardierele birmaneze au bombardat teritoriul chinez, acest guvern de abia a “protestat”. Dacă stăm să ne gândim, singura victorie militară a PLA din ultimii treizeci de ani a fost baia de sânge de pe străzile Beijingului pe 4 iunie 1989!

Aceasta este o prosperitate fragilă şi distorsionată. Cheltuielile de întreţinere a stabilităţii sunt la fel de mari ca bugetul militar; Cenzura Marelui Firewall [sistemul de cenzură online, construit de Partid cu ajutorul Cisco, n.r] este tot mai mare. Toate acestea indică faptul că, în orice moment, adevărul poate ieşi la lumina zilei, şi prosperitatea se poate prăbuşi.

O voce din interiorul Chinei spune că masacrul Tiananmen a fost regretabil, iar Partidul Comunist Chinez a învăţat o lecţie, şi nu vrem să devenim obsedaţi cu asta. Dar suprimarea nu a încetat: adevărul despre 4 iunie este încă acoperit, morţii încă nu sunt împăcaţi, unii supravieţuitori au făcut ani lungi de închisoare, iar Mamele din Tiananmen sunt împiedicate de Securitate să viziteze locurile de înmormântare ale copiilor lor.

Anul trecut, un grup de cercetători a fost reţinut pentru că ţinea, într-un apartament, un seminar de comemorare a acelei zile; o studentă de la Universitatea de Studii Internaţionale din Beijing a dispărut după ce a propus dezvoltarea de software pentru a răspândi adevărul despre Mişcarea Tiananmen.

Între timp, omul care a luat decizia de a deschide focul asupra studenţilor şi civililor a fost admirat şi lăudat ca designer şef [al creşterii economice a Chinei], şi nici ofiţerii, nici soldaţii care au regizat crimele nu au fost aduşi într-o instanţă de drept. Nu vă aşteptaţi ca acest regim să pledeze vinovat. Ei nu-şi vor mărturisi nici erorile pe care le-au făcut după încheierea Revoluţiei Culturale, pentru că ei ştiu prea bine că odată ce îşi recunosc crimele, vor fi probabil loviţi de mânia oamenilor. Ei susţin că au dreptul de proprietate asupra unui “adevăr universal”, dar au construit ziduri înalte pe Internet, şi se ascund în camere întunecate pentru a şterge ştirile şi comentariile. Aceasta este “încrederea lor în teoriile de ghidare” şi “încrederea în calea aleasă.”

Aceasta este un regim criminal. Focul armelor le-a împuşcat legitimitatea pe 4 iunie, şi ceea ce au realizat de la 4 iunie încoace nu este important. Nu cerem Partidului să îndrepte consecinţele evenimentelor din acea primăvară, căci nu cerem criminalilor să reabiliteze numele victimelor lor. Totuşi criminalii trebuie judecaţi. Noi nu uităm, nici nu iertăm, până se va face dreptate şi persecuţia curentă va fi oprită.

Acest autor al scrisorii şi co-semnatarii scrisorii ştiu foarte bine că există consecinţe pentru scrierea şi semnarea acestei scrisori. Dar aceasta este responsabilitatea noastră şi sperăm că cei din interiorul Chinei ştiu această parte a istoriei, şi reexaminează violenţa şi atrocităţile de la începutul Partidului Comunist în 1921. Din Jingangshan [una din bazele timpurii ale PCC în provincia Jiangxi] până la Piaţa Tiananmen, milioane de oameni nevinovaţi au murit, iar ei trebuie pomeniţi.

Trebuie, de asemenea, să reflectăm asupra valurilor nesfârşite de suferinţe. Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată. Acesta este visul chinez pe care-l avem – noi, un grup de studenţi chinezi care studiază în străinătate.

Scris de:

Gu Yi (古 懿, Universitatea Georgia, slmngy@uga.edu)

Co-semnat de:

Feng Yun (封 云, Universitatea Centrală din Lancashire)

Chen Chuangchuang (陈 闯 创, Universitatea Columbia)

Zheng Dan (郑 丹, Universitatea Adelphi)

Chen Bingxu (陈炳旭, Universitatea de Stat din Missouri)

Jin Meng (金 萌, Universitatea de Stat din nord-vestul Missouri)

Lu Yan (卢 炎, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Xiaoyue (王 宵 悦, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Jianying (王剑 鹰, Universitatea din Missouri)

Meng Li (Universitatea St. John)

Wu Lebao (吴 乐 宝, Melbourne, Australia).

articol preluat de pe: epochtimes.ro

Canalul Dunăre-Marea Neagră

Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ecluza Agigea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro; www.historia.ro

 

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul este al treilea ca mărime din lume după Suez și Panama.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, în lungime de 31,2 km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri.

 

Istoric

Din cei 2.413 km, cât măsoară calea navigabilă de la Kelheim (Germania) la Sulina, o lungime de peste 45% (1.075 km) mărgineşte sau traversează teritoriul României. Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului.

Ideea de a construi acest canal exista inca din 1837, când diplomatul englez David Urquhart a propus construirea unui canal „care sa lege Dunărea de Mare în locul unde cursul Dunării se apropie cel mai mult de Mare, evitandu-se in felul acesta un ocol si pericolele pe care gurile Dunării le cauzau navigaţiei

Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, aşa cum arăta şi raportul publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.

În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ”Excursiune agricolă în Dobrogea” beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ”dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa”.

Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă. Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883) sau cel al inginerului român Basil G. Assan (Bucureşti, 1897), care concluzionează că ”acest canal va fi făcut căci el este indispensabil viitorului economic al României”.

La 2 August 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunăre publică în revista ”Analele Dobrogei” studii ample cu privire la realizarea unui astfel de proiect. Primul dintre acestea, „Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanţa”, care a indicat practic actualul traseu al canalului a aparut in 1929, la Timişoara, a fost lucrarea de diploma a lui Aurel Barglazan şi Octavian Smighelschi, studenţi ai Universitaţii Politehnica din acest oraş.

În 1939-1940, un studiu al inginerului Ovidiu Cotovu, subdirector în cadrul Regiei Autonome a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă (PCA) prezintă o extindere a portului Constanţa spre Sud, care avea în vedere ”debuşarea în port” a unui Canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră.

La 25 mai 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Roman, prin Consiliul de Miniştri, (dupa unele surse, la sugestia lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cu sprijinul sovietic la realizarea memoriului tehnico-economic), a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii.

Lucrările au început în iunie 1949. La muncă au fost aduşi zeci de mii de muncitori din toată ţara, cu calificări diferite, deportaţi, militari şi mai ales deţinuţi politici. Peste 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului. Acestea au înghiţit intelectuali de marcă ai României, patrioţi care s-au împotrivit comunismului şi în general pe orice român care era socotit „duşman de clasă“ sau „duşman al poporului“. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni au îndurat cele mai grele condiţii de muncă, create special pentru a-i trimite la moarte. Pentru vina de a „sabota propăşirea economiei naţionale a Republicii Populare Române“, pedeapsa era moartea. Numele „sabotorilor şi diversioniştilor“, nu şi faptele de care erau incriminaţi, erau făcute publice în ziarul Canalul Dunăre-Marea Neagră, oficiosul Partidului Muncitoresc Român pentru acest proiect.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit şantierul pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, dar şi a tuturor oponenţilor regimului. Cum deţinuţii trebuiau reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită.

Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei. Neoficial însă, se urmărea nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.

Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949). Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal.

Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000. Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru. Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru. În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”). Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi.

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră - foto preluat de pe www.activenews.ro

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră – foto preluat de pe www.activenews.ro

Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră numeroşi deţinuţi şi-au pierdut vieţile. Înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat. La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape un şanţ , iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.

Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată. Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vago­nete.

În iulie 1953, (dupa unele surse, la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei, după moartea lui Stalin) după un proces răsunător al sabotorilor de la Canal (august-septembrie 1952), conducerea comunistă decide să închidă şantierul, pentru care nu mai avea resurse financiare.

cititi aici Procesul „sabotorilor” de la Canal – Radiografia unei mistificari

Torţionarul Florian Cormoş a deţinut funcţia de comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă din decembrie 1952 până în aprilie 1953. În această perioadă, faptele sale au dus la moartea a cel puţin 115 deţinuţi politici din lagărul numit „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“, primul şantier deschis pentru lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, după cum arată reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc. În urma unui proces care a avut în anul 1957, la Tribunalul Militar Bucureşti, în care Cormoş era acuzat de crime împotriva umanităţii, acesta a fost condamnat la moarte, apoi amnistiat, după patru ani. Torţionarul deconspirat nu şi-a recunoscut niciodată crimele.

În continuare, numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Nu există un cimitir care să le fie dedicat. Statistic, la şantierul la care s-a lucrat din 1949 până în 1953 au murit doar 656 persoane, ale căror decese au fost înregistrate oficial. Ca să le dispară urma pe vecie, morţii au fost îngropaţi în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă. Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România – filiala Constanţa a înălţat un monument care să le cinstească memoria victimelor canalului, iar Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului. Pentru România, Canalul Dunăre-Marea Neagră a însemnat cel mai sângeros vis al regimului comunist.

Lucrările aveau să fie reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, care concentrase în Dobrogea mari obiective strategice de interes naţional, precum Centrala Atomică de la Cernavodă sau platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa. Această a doua etapă a canalului care s-a încheiat într-o primă etapă în 1984, apoi a continuat până în 1987, pentru finalizarea ramificaţiei Poarta Albă-Midia Năvodari, a reunit specialiştii ţării, care au avut la dispoziţie tot sprijinul PCR pentru crearea unui edificiu grandios.

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” - Cota: 117/1979

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 117/1979

Povestea Magistralei Albastre poartă semnătura inginerului Chiriac Avădanei. El a fost desemnat de Nicolae Cauşescu să proiecteze măreaţa realizare comunistă.

Proiectarea a început pe data de 10 iulie 1973. Iniţial, echipa a fost formată din 185 de ingineri şi de tehnicieni de la IPTANA. După după doi ani, erau 225 de specialişti. „Lucram la realizarea studiilor cu universităţile din Bucureşti şi Timişoara şi cu cei de la IPTANA, precum şi cu alte 37 de centre, institute de cercetare şi de proiectare din toată ţara. Le dădeam teme, examinam şi avizam studiile şi documentaţiile tehnice elaborate.Trebuia să găsim soluţiile ce mai economicoase. După aprobarea proiectului general, în 1978, timp de trei zile pe săptămână urmăream şi examinam execuţia lucrărilor“, a povestit pentru Adevărul Chiriac Avădanei.

După mai multe proiecte, a fost ales cel final: canalul se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu) şi, urmând Valea Carasu, pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja-limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanţa.

În anii 1984-1987 s-a executat şi ramura de nord a canalului principal, pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari. În acest mod, s-a realizat în Dobrogea centrală, între Dunăre şi Marea Neagră, sistemul de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime româneşti.

În aprilie 1974, au fost aprobate primele elemente ale proiectului. Pentru asta, s-au întocmit 147 de volume de studii şi de cercetări şi 358 de volume şi peste 6.000 de planşe – partea de proiectare propriu-zisă.

În total, pentru canal s-au întocmit peste 35.000 de proiecte şi devize de execuţie. În paralel cu întocmirea proiectului general, la sfârşitul anului 1975, s-a trecut la organizarea şantierelor, iar în următorul an, la lucrările propriu-zise.

cititi aici DOCUMENTAR ÎN IMAGINI: 35 de ani de la inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră

Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Inaugurarea canalului a fost marcata şi de lansarea slagarului „Magistrala albastra”, interpretat de Mirabela Dauer si Dan Spataru.

În zorii zilei de 26 mai 1984, o mobilizare fără precedent a avut loc în judeţul Constanţa. Localnicii au fost luaţi de la toate instituţiile (şcoli, primării, şantiere, fabrici, uzine, cooperative) şi duşi pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Planul era ca toţi oamenii muncii, utecişti, pionieri, şoimi ai patriei, să fie prezenţi la inaugurarea edificiului. Suita prezidenţială urma să treacă pe canal, precum Cleopatra pe Nil, iar aplaudacii trebuia să fie la datorie pe toată lungimea traseului. Cale de 60 kilometri, constănţenii au fost înşiruiţi de la Cernavodă până la Constanţa, la distanţe de câţiva metri unul de celălalt.

Ore în şir au aşteptat oamenii în soare, pe taluz, într-un curent teribil. Ceauşeştii erau plimbaţi cu viteză de croazieră pentru a savura glorioasa împlinire a Epocii de Aur. Când, în sfârşit, vaporaşul fluvial a apărut la orizont, oamenii au fost îndemnaţi să agite steguleţele, pancartele şi eşarfele tricolore cu care fuseseră dotaţi. Uralele de „Trăiască!“ au însoţit trecerea lui Nicolae Ceauşescu, care a făcut semn cu mâna celor de pe margine.

Odată ce vaporaşul a dispărut din raza vizuală, oamenii au rupt rândurile şi s-au împrăştiat ca la comandă, tot aşa cum s-au aliniat. Pentru că autobuzele nu aveau consemn să îmbarce pasagerii decât la ordinul activiştilor, constănţenii s-au văzut siliţi să se întoarcă acasă cum au putut. Cei care fuseseră desemnaţi aproape de localităţile lor au fost mai norocoşi: au făcut drumul înapoi pe jos.

Canalul principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.

Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.comadevarul.rowww.historia.ro
cititi mai mult despre Canalul Dunăre-Marea Neagră si pe: www.cuvantul-ortodox.roen.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991)

Aspect din timpul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia (Bucureşti, 4-6 iulie 1966 – Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” - Cota: 158/1966)

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO (care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest „remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Londra și Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov (1) în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955.

Nikita Hrușciov  In Vienna 1961- foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nikita Hrușciov (1) In Vienna 1961- foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Membri

- Albania Republica Populară Albaneză 1955–1968; retrasă oficial din Pact
din cauza diferenţelor ideologice.

- Cehoslovacia Republica Socialistă Cehoslovacă 1955–1991

- Polonia Republica Populară Polonă 1955–1991

- Germania de Est Republica Democrată Germană 1956–1990

- România Republica Populară Română/Republica Socialistă România 1955–1991

- Ungaria Republica Populară Ungară 1955–1991

- Bulgaria Republica Populară Bulgară 1955–1991

- Uniunea Sovietică Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste 1955–1991

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - Statele membre ale Tratatului de la Varșovia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Statele membre ale Tratatului de la Varșovia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Toate statele comuniste ale Europei Răsăritene au semnat acest pact, (cu excepţia Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varşovia şi-au luat angajamentul să se apere unii pe alţii, dacă unul sau mai mulţi dintre ei erau atacaţi. Tratatul declara de asemenea că semnatarii îşi bazau relaţiile pe principiul neintervenţiei în afacerile interne şi pe respectul suveraniţăţii şi independenţei naţionale – până la urmă, aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervenţiilor din Ungaria – (1956) şi Cehoslovacia – (1968).

Albania a încetat să mai fie membru activ al alianţei în 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietice, criză în care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras în mod oficial din Pact în 1968.

 

Istoric

După terminarea oficială a celui de-al doilea război mondial, în conformitate cu discursul lui W. Churchill (prim ministru al Regatului Unit la acea dată), de la Fulton, s-a declanşat Războiul rece şi a apărut conceptul de cortină de fier. Urmare a politicii consecvente de apărare a sistemului economic şi politic (implicit a intereslor economice ale marelui capital din lumea occidentală) trupele germane, în calitate de “prizonieri”, aflate pe teritoriul Germaniei de Vest au fost reînarmate şi au constituit baza viitorului “Bundeswehr” – armata regulată a R.F.G.

Cortina de fier - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cortina de fier – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe fondul evenimentelor din 1948 din Cehoslovacia (expulzări ale etnicilor germani, alegeri, reconstrucţie economică) apare infiltrarea agenţilor serviciilor speciale ale S.U.A. şi Marii Britanii cu rol de “agitatori”. Existând cauza, trupele sovietice nu părăsesc Europa Centrală şi de Est cucerită-eliberată, staţionând pe teritoriul mai multor state. Aflate pe linia de demarcaţie dintre cele două blocuri foste aliate, armata sovietică nu a plecat din Ungaria decât după dizolvarea Tratatului de la Varşovia.

Tancuri sovietice pe străzile Budapestei, 31 octombrie 1956 - foto: FORTEPAN / Nagy Gyula (preluat de pe: rfi.ro)

Tancuri sovietice pe străzile Budapestei, 31 octombrie 1956 – foto: FORTEPAN / Nagy Gyula (preluat de pe: rfi.ro)

În timpul revoluţiei maghiare din 1956, guvernul ungar s-a împărţit în două facţiuni, una condusă de Imre Nagy iar alta condusă de János Kádár. Pentru a ajuta la scăderea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras parţial (şi-au redus numărul) din Ungaria pe durata disputelor interne. Când facţiunea lui Imre Nagy a declarat că Ungaria s-a retras din alianţă iar partizanii săi au atacat unităţile militare -garnizoanele armatei sovietice a urmat replica iar militarii Tratatului de la Varşovia au reintrat în ţară în octombrie 1956 la cererea lui János Kádár şi a facţiunii sale, iar rezistenţa (impropriu spus dacă trupele sovietice ar fi părăsit vreodată Ungaria) maghiară (parţial sprijinită moral, militar şi mai ales financiariar de către N.A.T.O.) a fost înfrântă în două săptămâni.

Tancuri sovietice la Budapesta  (noiembrie 1956) foto: culturadesambata.ro

Tancuri sovietice la Budapesta (noiembrie 1956) foto: culturadesambata.ro

Forţele Tratatului (Pactului) de la Varşovia au fost folosite şi în luna august 1968, după declararea-declanşarea evenimentelor interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor puse în practică de guvernul lui Alexander Dubček.

Şeful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul Locotenent Vaclav Prchlik, denunţase deja, într-o conferinţă de presă televizată, Tratatul de la Varşovia ca pe o alianţă inegală şi declarase că armata cehoslovacă era pregătită să apere, prin luptă dacă era necesar, suveranitatea ţării. Pe 20 august 1968, o forţă constituită din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat în Cehoslovacia sprijinită şi de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze. România a fost contra intervenţiei şi în consecinţă a refuzat să contribuie cu trupe.

Primăvara de la Praga (1968) - Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Primăvara de la Praga (1968) – Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Această interventie a fost explicată de Doctrina Brejnev care afirma că: “Atunci când forţe care sunt ostile socialismului încearcă să deturneze către capitalism dezvoltarea unor ţari socialiste, acest fapt nu devine numai o problemă a ţării în discuţie, dar şi o problemă şi o preocupare a tuturor ţărilor socialiste.” În mod implicit, acestă doctrină rezerva chiar conducerii Uniunii Sovietice dreptul de a defini “socialismul” şi “capitalismul” în conformitate cu propriile interese.

După invazia Cehoslovaciei, Albania s-a retras în mod formal din Pactul de la Varşovia, deşi această ţară încetase să mai sprijine pactul încă din 1962. Conducătorul României, Nicolae Ceauşescu, a denunţat invazia atât ca pe o violare a legilor internaţionale, cât şi ca pe o încălcare a principiilor de neintervenţie mutuală în afacerile interne, spunând că autoapărarea colectivă împotriva agresiunii externe era singura misiune autorizată a Pactului de la Varşovia.

Alexander Dubcek (în primul rând, față stânga), în 1968, într-o vizită în România. În mijloc se află Ludvík Svoboda, precum și Nicolae Ceaușescu (dreapta față). Nicolae Ceaușescu a devenit celebru pentru că a condamnat vehement invazia din Cehoslovacia a Pactului de la Varșovia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexander Dubcek (în primul rând, față stânga), în 1968, într-o vizită în România. În mijloc se află Ludvík Svoboda, precum și Nicolae Ceaușescu (dreapta față). Nicolae Ceaușescu a devenit celebru pentru că a condamnat vehement invazia din Cehoslovacia a Pactului de la Varșovia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

NATO şi Pactul de la Varşovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părţi în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioadă, a propus aşa-numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată iar ţările din Europa Răsăriteană erau îndreptăţite să facă ceea ce doreau. Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forţa pentru a controla Pactul de la Varşovia, au început să apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. Noile guverne din ţările din Europa Răsăriteană au început să fie din ce în ce mai puţin interesate de menţinerea Pactului de la Varşovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au anunţat că se vor retrage din organizaţia militară până la 1 iulie al aceluiaşi an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în februarie şi era clar că pactul era practic mort. Pactul de la Varşovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - Cele mai importante figuri ale Pactului de la Varşovia la o întrunire în Bucureşti (07.07.1989) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Cele mai importante figuri ale Pactului de la Varşovia la o întrunire în Bucureşti (07.07.1989) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 - 1 iulie 1991) - Participarea delegației române la semnarea actului oficial de dizolvare a Tratatului de la Varșovia - foto preluat de pe www1.agerpres.ro

Pactul de la Varșovia (14 mai 1955 – 1 iulie 1991) – Participarea delegației române la semnarea actului oficial de dizolvare a Tratatului de la Varșovia – foto preluat de pe www1.agerpres.ro

 

Evoluţia Statelor foste membre ale Pactului de la Varşovia

Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varşovia: Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au aderat la NATO. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia s-au alăturăt şi ele Alianţei Nord-Atlantice în martie 2004.

Accession Ceremony for the Seven New NATO Members - NATO Secretary General’s joint news conference with Foreign Ministers of the seven new members (2 April 2004)  Solomon Passy, Minister of Foreign Affairs, Bulgaria Antanas Valionis, Minister of Foreign Affairs, Lithuania Dimitrij Rupel, Minister of Foreign Affairs, Slovenia  Kristiina Ojuland, Minister of Foreign Affairs, Estonia NATO Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer Mircea Dan Geoana, Minister of Foreign Affairs, Romania  Rihards Piks, Minister of Foreign Affairs, Latvia Eduard Kukan, Minister of Foreign Affairs, Slovakia - foto credit nato.int

Accession Ceremony for the Seven New NATO Members – NATO Secretary General’s joint news conference with Foreign Ministers of the seven new members (2 April 2004)
Solomon Passy, Minister of Foreign Affairs, Bulgaria
Antanas Valionis, Minister of Foreign Affairs, Lithuania
Dimitrij Rupel, Minister of Foreign Affairs, Slovenia
Kristiina Ojuland, Minister of Foreign Affairs, Estonia
NATO Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer
Mircea Dan Geoana, Minister of Foreign Affairs, Romania
Rihards Piks, Minister of Foreign Affairs, Latvia
Eduard Kukan, Minister of Foreign Affairs, Slovakia – foto credit nato.int

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Nikita Sergheevici Hrușciov (n. 3/15 aprilie 1894, Kalinovka, Gubernia Kursk, Imperiul Rus – d. 11 septembrie 1971, Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un om politic rus care a condus Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. A ocupat funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între 1953 și 1964, și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964. Hrușciov a rămas în istorie pentru destalinizarea Uniunii Sovietice, pentru susținerea primelor progrese ale programului spațial sovietic și pentru mai multe reforme de un relativ liberalism în unele arii ale politicii interne. Colegii de partid l-au înlăturat de la putere în 1964, înlocuindu-l cu Leonid Brejnev ca secretar general al PCUS și cu Alexei Kosîghin ca premier.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Partidul Comunist Român (8 mai 1921)

The Communist Party’s National Conference of October 1945. Pictured, left to right: Vasile Luca, Constantin Pîrvulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Florica Bagdasar and Gheorghe Vasilichi

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. În România interbelică PCR a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România de după Actul de la 23 august 1944, la care a participat ca parte din Blocul Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.

Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor - foto: ro.wikipedia.org

Republica Populară Română* – foto: ro.wikipedia.org

Între 1947 și 1989 PCR a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare. „Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” – Keith Hitchins

 

Înființarea

În mai 1921 aripa de extremă stângă a PSDR, profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR). Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au numărat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani. În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.

Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”. Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate - in imagine, Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) - foto: ro.wikipedia.org

Răscoala de la Tatarbunar**Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) – foto: ro.wikipedia.org

Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament. Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi. Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis. Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist etc.).

Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939

Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Kominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști. Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane. Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT. Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici”. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu. Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 – distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%).

Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker

Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă - foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944

Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944

 

Istoria aparitiei P.C.R.

articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian. După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste.

Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, denumire care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea cca. 1000 de membri si a avut o politica trădătoare şi antinaţională.

Primul punct al Statutului prevedea că: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.”

Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.

Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.

Partidului Comunist din România, total subordonat Rusiei şi indeplinind planurile Rusie bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.

Cu exeptia primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toşi ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.

Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) - sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971

Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971

Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.

 

1919 – 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României

Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice -, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.

Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.

De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.

Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul „Baronul”, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.

Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.

Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.

Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.

Sursa: Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29 .

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

* Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu “â” a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor.

 

** Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”. Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate.