Protestul lui Constantin Pârvulescu, unul din fondatorii partidului, la Congresul al XII-lea al PCR (19 noiembrie 1979)

Nicolae Ceaușescu

foto: gettyimages.com
articol: ro.wikipedia.org

 

Constantin Pârvulescu s-a nascut la 10 noiembrie 1895 în Olănești, județul Vâlcea. A fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România și un oponent activ al lui Ceaușescu. La 19 noiembrie 1979, începea Congresul al XII-lea al PCR, la care Constantin Pârvulescu a protestat în plen față de cultul personalitații creat în jurul familiei Ceaușescu. Drept urmare, în aceeași noapte, Pârvulescu a fost evacuat din casa în care locuia.

 

 

Cariera politică

A fost de profesie ajustor mecanic, lucrând la Atelierele CFR Tighina din Bucureşti. Prin împrejurări nelămurite până acum, a ajuns în Ucraina, unde a lucrat doi ani ca mecanic de moară într-un sat. În perioada războiului civil din Rusia a intrat voluntar într-o anume Armată sovietică Poltava (1919-1921).

În 1921 a devenit membru al partidului Comunist din România. A fost preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie. Între 1921-1926 a fost la Moscova, unde a absolvit o şcoală superioară de partid. Între 1926-1929 a fost încadrat ca mecanic la Uzina de Motoare şi Aviaţie Moscova.

După 12 ani de absenţă, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chişinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR. În 1934 a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea „sindicatelor roşii”, şi a fost arestat un an mai târziu la Praga. A fost condamnat iarăşi în 1937 la şapte ani închisoare corecţională – sentinţă comutată în trei ani închisoare; dar fişele sale de cadre îi menţionează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939). După ieşirea din închisoare, a fost ales (numit) prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova şi Dobrogea, iar în 1941 a devenit membru al Secretariatului PCdR condus de Ştefan Foriş. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcţie şi pus „să-şi facă autocritica” (1943). La vremea aceea, Foriş se plângea de „nivelul politic scăzut” al lui Pârvulescu.

A făcut parte din „conducerea operativă”, alături de Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu.

Văduv din 1942, Pârvulescu a avut o relaţie amoroasă cu Ana Toma – soţia lui Sorin Toma (viitorul redactor-şef al ziarului Scînteia, aflat în anii războiului în URSS). Ana Toma a fost ulterior martoră a acuzării în “Procesul Pătrăşcanu“, învinuindu-i de trădare pe membrii Secretariatului condus de Ştefan Foriş şi cu „dovada” propriei sale neglijenţe. Iar Constantin Pârvulescu, preşedinte al Comisiei de Control al partidului, a certificat acuzări imaginare, plătite cu viaţa de ilegaliştii Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca, Remus Kofler şi Emil Calmanovici.

La 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraş l-a înlocuit pe secretarul P.C.d.R. Ştefan Foriş cu tripletul format din el însuşi, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ.

A fost trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan” (noiembrie 1944 – mai 1945). Dar, după cum relatează Alexandru Bârlădeanu, organizarea Diviziei era de fapt un examen, o socoteală „… despre ceea ce ştia: ce-au făcut comuniştii români în vremea războiului.”

A fost membru al C.C. al P.M.R. (21 oct. 1945 – 25 iun. 1960), iar în 1952 a fost ales şi în Biroul Politic.

A fost preşedinte al Marii Adunări Naţionale prima oară între decembrie 1948 – iulie 1949, şi a doua oară între ianuarie 1953 – 20 martie 1961 (dar nu şi al Prezidiului, funcţie deţinută atunci de Ion Gheorghe Maurer.

În calitatea sa de preşedinte al Comisiei de Control a partidului, a respins în 1950 cererea Elenei Ceauşescu (fostă Lenuţa Petrescu) de a i se acorda vechime de ilegalistă din 1939. În cazul ei, Pârvulescu a dispus ca data de 23 august 1944 să fie recunoscută ca data intrării în partid. La Congresul al III-lea a PCR din 1960, nu a mai fost ales în Biroul Politic, dar şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Comisiei de Control, care şi-a schimbat numele în Comisia Centrală de Revizie, funcţie pe care a deţinut-o până în 1961.

În mai 1961 a fost decorat cu medalia “A 40-a aniversare de la înfiinţarea Partidului Comunist din România”. Ulterior în acelaşi an, a fost acuzat de „deviaţionism ideologic spre dreapta”, de complicitate cu Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu (care voiau să-l destituie pe Gheorghe Gheorghiu-Dej), fiind înlăturat din toate funcţiile deţinute. După aceea a intrat într-un con de umbră, viitorul său politic fiind aşadar compromis.

A fost reprimit în partid în 1974, şi – asemănător altor vechi ilegalişti sau conducători de frunte ai partidului – a fost păstrat ca un element de decor pe lângă Ceauşescu.

 

Conflictul cu Ceauşescu

În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunţându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului şi ţării. De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale ţării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceauşescu.[3] Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR. De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiţii personale aşa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulţumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puţuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcţia sa de delegat la Congres, şi a fost pus sub supraveghere strictă şi arest la domiciliu.

La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx. A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceuşescu şi de Gogu Rădulescu.

 

După 22 decembrie 1989

În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor şase, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan.

A murit, fără urmaşi, în 1992, la 97 de ani.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

 

Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?

articol: Cezar Stanciu – historia.ro

 

 

Atunci când Constantin Pârvulescu a luat cuvântul de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR, în 1979, criticându-l pe Nicolae Ceauşescu, mulţi au apreciat aceasta ca pe un gest de mare curaj. „Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis să pregătească încă înainte de congres şi în tot timpul congresului şi la conferinţe ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi!” – spunea cu acea ocazie Pârvulescu, iar cuvintele acestea l-au făcut celebru multor români. Aproape fără excepţie, numele său inspiră astăzi curajul unui bătrân care nu mai avea ce pierde. Dar ceea ce se spune (şi se ştie) mai puţin este că neînţelegerile sale cu Nicolae Ceauşescu erau mai vechi.

Constantin Pârvulescu era la momentul ascensiunii lui Ceauşescu la putere unul dintre cei mai vechi membrii de partid. În 1919, când în Rusia izbucnise războiul civil, el a intrat în Armata Roşie, luptând de partea bolşevicilor, şi, la întoarcerea în ţară, a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România, filială a Internaţionalei Comuniste. În perioada ilegalităţii, Pârvulescu a parcurs un traseu politic şi personal zbuciumat, ocupând diverse funcţii de conducere şi suferind şi condamnări, fugind din ţară şi revenind. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grupul din închisori condus de Gheorghiu-Dej a hotărât înlăturarea – şi ulterior masacrarea – secretarului PCdR Ştefan Foriş, Pârvulescu a exercitat conducerea interimară a partidului, alături de Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ[1]. Sub conducerea lui Dej, Pârvulescu a continuat să ocupe funcţii înalte în partid, inclusiv membru al Biroului Politic, până în 1960, când a căzut în dizgraţie şi a fost treptat înlăturat din poziţiile de conducere.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Pârvulescu a fost păstrat încă în organele de conducere de către Nicolae Ceauşescu, deşi relaţiile dintre cei doi n-au fost niciodată foarte apropiate. Pârvulescu simboliza însă, într-un fel, continuitatea partidului; iar prezenţa sa în rândul organelor de conducere putea fi interpretată drept un accept al vechii gărzi pentru Ceauşescu şi pentru echipa sa; „coabitarea” aceasta a produs însă destule neplăceri de-a lungul anilor.

 

Polemici despre China

Un exemplu în această privinţă îl constituie schimbul de replici dintre Ceauşescu şi Pârvulescu pe tema poziţiei faţă de China, care a avut loc la Plenara Comitetului Central din 1968. La începutul anului, când atenţia Moscovei nu fusese încă atrasă de reformele lui Alexander Dubček, aflate încă la începuturi, liderul sovietic Leonid Brejnev depunea mari eforturi pentru a obţine ralierea mişcării comuniste internaţionale în jurul Uniunii Sovietice, mai ales în contextul conflictului cu China[2]. Mişcarea comunistă era profund fragmentată între lideri ca Nicolae Ceauşescu, Tito, Mao sau Enver Hoxha, care, pe tonuri diferite, contestau cu toţii rolul conducător al Moscovei şi cereau un comunism internaţional multipolar, cu modele diferite, naţionale. Pentru Uniunea Sovietică, acest lucru putea fi acceptat doar parţial, în măsura în care implica doar zone geografice din afara Europei răsăritene; coeziunea acesteia, „imperiul” său, trebuia asigurată cu orice preţ.

Pentru a arăta unitatea mişcării comuniste în jurul Moscovei, Brejnev ţinea cu tot dinadinsul să organizeze o consfătuire internaţională a partidelor comuniste, căreia Ceauşescu i se opunea cu înverşunare, tocmai din motivele arătate mai sus: ar fi consolidat influenţa şi presiunile Moscovei. Refuzul de a participa era însă un gest serios, care impunea măsuri de asigurare. În 1948, în condiţiile conflictului cu Stalin, prima măsură luată de Tito a fost să pună diferendele în dezbaterea partidului, pentru a-i sili pe ceilalţi să se ralieze la poziţia sa şi, în acest fel, să nu permită trădări din interior. Acelaşi lucru l-a făcut şi Gheorghiu-Dej după izbucnirea conflictului cu Hruşciov pe tema specializării. Toate deciziile sale fuseseră supuse aprobării în Plenarele Comitetului Central, deseori convocate special pentru aceasta. Ceauşescu învăţase această lecţie şi o aplica la rândul său cu multă scrupulozitate. Şi dacă de la consfătuire nu-şi permitea să lipsească, interesul său imediat devenea acela de a nu fi silit să adopte o poziţie anti-chineză. De aceea, în februarie 1968, a fost convocată o Plenară a Comitetului Central, care a luat în discuţie poziţia PCR asupra unităţii mişcării comuniste internaţionale şi a necondamnării Chinei, poziţie faţă de care toţi membri şi-au exprimat acordul. Desigur, cu o excepţie: Constantin Pârvulescu.

Acesta a cerut cuvântul şi a lansat unele aluzii discrete referitoare la faptul că niciun partid n-ar trebuie să pună condiţii pentru participare – cu alte cuvinte, aşa cum făcea PCR, cu necondamnarea Chinei – şi că unitatea partidelor comuniste este cea mai puternică armă împotriva imperialismului. Treptat însă, uitând de prudenţă, el a ajuns pe o traiectorie de coliziune cu însuşi Ceauşescu:

„C. Pârvulescu: Tovarăşi, China a deraiat foarte mult de la mişcarea revoluţionară, a deraiat înspre asta naţionalistă…

cititi mai mult pe historia.ro