Arhiva tag-ul pentru: Calendar Ortodox

articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; doxologia.ro; calendar.ortodox.md; www.unitischimbam.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 22 septembrie 2024

† Sf. Ierarh Mc. Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei;

† Sf. Sfinţit Mc. Foca, Episcop de Sinope

† Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

 

Sinaxar 22 Septembrie

---

 

Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 5, 1-11

În vremea aceea Iisus ședea lângă lacul Ghenizaret

Şi a văzut două corăbii oprite lângă țărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat și, șezând în corabie, învăța din ea mulțimile.

Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc și lăsați în jos mrejele voastre ca să pescuiți.

Și, răspunzând, Simon a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.

Și, făcând ei aceasta, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele.

De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde.

Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!

Căci spaimă îi cuprinsese, pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor pești.

Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.

Și, trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Foca, facatorul de minuni (†117).

Acest Sfânt era fiul lui Pamfil si al Mariei din cetatea Sinope, pe malul Marii Negre.

Si înca din frageda vârsta facea minuni mari cu darul Sfântului Duh.

Si a petrecut facând minuni pâna la sfârsitul vietii sale.

I s-a aratat si sfârsitul muceniciei ce era sa vina, ca a venit un porumbel si a sezut pe capul lui si i-a pus cununa, graind omeneste:

“Pahar ti s-a amestecat si trebuie sa-l bei“.

Pe care pe deplin s-a învrednicit de l-a baut, în zilele împaratului Traian (catre anul 101), luând sfârsit prin sabie si prin foc.

Si dupa mutarea lui catre Domnul a facut multe minuni.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Foca gradinarul.

Acest Sfânt era din Sinope, cetate veche si vestita lânga Marea Neagra.

Avea mestesug gradinaria, la care ostenea si lucra, si ce agonisea avea mare grija sa-si înfrumuseteze sufletul.

Pentru aceea nu s-a ascuns, ci s-a vadit ca o sluga adevarata a lui Hristos catre ighemonul care era atunci.

Si venind ucigasii, au gazduit la casa celui pe care îl cautau.

Primindu-i si odihnindu-i i-a întrebat cine sunt si cu ce trebuinta au venit în cetatea lui?

Aceia îi spusera taina, ca ei cautau pe Foca, pentru a-l chinui.

Si daca a auzit sluga Domnului acestea, facându-si gatirea mormântului, s-a vadit pe sine la cei ce-l cautau; iar lor li s-a facut mila; dar el îi ruga sa îndrazneasca a înfaptui porunca pe care o aveau, si taindu-i capul, s-a adus curata jertfa înaintea lui Dumnezeu.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Isaac si a Sfântului Martin.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Cosma Zografitul, ce a pustnicit în Sfântul Munte al Atonului, în anii 1323.

Sfântul Cosma, pustnic al Mănăstirii Zografu, a fost bulgar de origine. În tinereţe a făcut tot ce a putut să nu se căsătorească şi a părăsit în secret casa părinţilor săi, plecînd spre Muntele Athos.

Pe drum spre Sfântul Munte, diavolul a încercat să-l zdruncine pe tânăr printr-o viziune înfricoşătoare a unei adâncimi infinite a mării care înconjura muntele.

Tânărul a scăpat de ispita diavolească după îndelungă rugăciune făcută cu ardoare.

La Sf. Munte, Cosma a fost primit în Mănăstirea Zografu, unde a fost novice o perioada lungă de timp, după care a fost tuns şi numit ecleziarh.

Sf. Cosma a fost învrednicit de un dar deosebit chiar din partea Stăpânei Sfântului Munte, Preasfânta Fecioară, care la hramul Buneivestiri de la Mănăstirea Vatoped a binevoit să-i dezvăluie acestuia o fărâmă din grija ei faţă de oameni.

Astfel i se arătă o Fecioară cu slavă împărătească, care participa la slujbele din biserică şi la trapeză, toţi călugării slujind şi supunîndu-i-se ei.

Curând, sfântul a fost hirotonit diacon, apoi preot, ceea ce l-a inspirat la multe fapte remarcabile.

Râvnitor pentru mântuire, prin multele rugăciuni la Maica Domnului, a fost învrednicit de un semn special din partea Preasfintei Fecioare.

El a auzit vocea Maicii Domnului vorbindu-i dintr-o sfântă icoană în care ea îl întreba pe Fiul ei:

“Cum se va mântui Cosma?”

La care Mîntuitorul a răspuns:

“Lăsaţi-l să se retragă în pustie“.

După ce primi binecuvântarea din partea superiorului său, Sf. Cosma s-a retras în sălbăticie, unde într-o peşteră tăiată în stâncă şi-a început nevoinţa însingurării.

Dumnezeu însă nu s-a lepădat de rugătorul său credincios, dăruindu-i darul înaintevederii.

Ca şi la începutul drumului său în ale credinţei, vrăjmaşul neamului omenesc a încercat din nou să-l abată pe sfânt de la drumul său, dîndu-i in ultimele sale zile de viaţă o încercare cumplită.

Nu cu mult timp înainte de moartea alesului lui Dumnezeu, i s-a arătat Însuşi Hristos care i-a spus că înainte ca sufletul său să urce la cer va veni satan cu armata lui şi-l vor chinui.

Pregătit cu acea mângâiere divină pentru încercările care urmau, sfântul a îndurat curajos atacurile demonice şi în a treia zi de bătăi furibunde a primit Preacuratele Taine.

Cu rugăciuni de slavă lui Dumnezeu pe buze, sfântul a plecat cu pace de la moarte la viaţă în Sânul Domnului.

Dumnezeu, “Care slăveşte pe toţi cei ce-L slăvesc pe El“, l-a slăvit în mod minunat şi pe Sf. Cosma la moartea sa.

La slujba înmormântării sfântului, mulţime de animale sălbatice şi păsări s-au adunat la peştera sa, simţind şi ele pierderea pentru Sf. Munte.

La punerea sa în mormânt, fiecare din cele necuvântătoare au scos sunete de jale, ca un ultim omagiu adus sfântului lui Dumnezeu.

După patruzeci de zile, când fraţii au deschis mormântul sfântului după privegherea de toată noaptea, după cum era obişnuit, ca să mute cu cinste sfintele moaşte la mănăstire, acestea nu au mai fost de găsit.

Dumnezeu le-a ascuns în mod minunat.

Acestea toate s-au întâmplat în anul 1323.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea sfantului ierarh martir Teodosie de la Brazi (Secolul al XVII-lea).

Sfântul mucenic TEODOSIE s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea în aproprierea Mănăstirii Brazi din părinţi răzeşi de la Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.

Părinţii săi l-au dus la slujbele care se oficiau aici.

La vârsta de 18 ani el a intrat ca frate la aceasta mănăstire, iar metania de călugăr a primit-o la Mănăstirea Bogdana (azi în judeţul Bacău).

Fiind un monah evlavios si având si o inteligenta deosebita, cunoscând Sfânta Scriptura si o parte din Scrierile Sfinţilor Părinţi, a fost ales Episcop in anul 1669 la Rădăuţi, unde mergea deseori la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, unde ardea permanent o candela.

In anul 1671 a fost trimis sa păstoreasca Episcopia Romanului, unde a activat până in anul 1674, când pentru activitatea sa pastorala si pentru înalta sa spiritualitate a fost ales Mitropolitul Moldovei, unde scaunul era vacant prin plecarea lui Dosoftei in Polonia.

Cronicarul Ion Neculce scrie in Cronica Moldovei ca domnul Moldovei era Dumitrascu Cantacuzino, una dintre cele mai decăzute figuri din istoria noastră.

El a adus pe tătari in Moldova pentru a sta cat mai mult pe tron, plătind un bir mare provenit nu numai din impozitele mari asupra moldovenilor, dar si din banii mănăstirilor (de la Mănăstirea Rascău luând toţi galbenii).

“Mitropolitul Teodosie s-a dus la Domnitorul Dumitrascu Cantacuzino zicand: Ce sunt acestea Maria Ta, au semeni lui Antihrist? si domnul s-a maniat si l-a scos din scaun cu necinste“,

scrie cronicarul Ion Neculce, si l-a închis la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi.

Când s-a întors din Polonia Mitropolitul Dosoftei l-a scos din închisoare si Mitropolitul Teodosie s-a retras la Mănăstirea Brazi, de care era legat sufleteşte de când a intrat ca frate la aceasta mănăstire.

Cum a ajuns aici a ridicat o biserica frumoasa cu hramul Sfântului Gheorghe, introducând reguli cu slujbe monahale de zi si de noapte.

A avut grija si de Mănăstirea Bogdana, determinând pe logofătul Solomon Bârlădeanu de a ridica din temelie o noua mănăstire.

A înzestrat aceste mănăstiri cu terenuri arabile, vii, pomi fructiferi, păduri si mori de apa.

In vremea aceea era Vornic de Vrancea Cronicarul Miron Costin si împreuna au semnat multe documente ale vrâncenilor, urmaşi ai celor 7 feciori ai “babei Vrâncioaia” , cărora Sfântul Voievod Ştefan cel Mare le-a dat “ocine”, fiindcă “l-au slujit cu credinţă.”

In anul 1691 Mitropolitul Teodosie face o Diata in care scrie ca a ridicat mai multe locaşuri pe care le ştie Dumnezeu si lasă toate donaţiile pe care le-a primit de la credincioşi pentru mănăstiri, ucenicului sau Diaconul Laurenţiu ca sa mai facă doua mănăstiri.

Cronicarul Ion Neculce scrie ca in vremea aceea veneau tătarii ca lăcustele si jefuiau pe moldoveni de tot avutul lor.

Astfel, in anul 1694 o hoarda de tătari răzleţi au pătruns in Mănăstirea Brazi si l-au chinuit cumplit pe Mitropolitul Teodosie ca sa le dea odoarele si banii, si pentru ca el nu a voit sa le dea, l-au ucis tăindu-i cinstitul său cap.

Era după “Ziua Crucii“.

Monahii împreună cu credincioşii de prin satele vecine l-au înmormântat in Biserica Sfântul Gheorghe, care era ridicată de Mitropolitul Teodosie.

Din cauza cutremurelor din regiunea Vrancei, biserica ridicată de Mitropolitul Teodosie s-a ruinat.

Atunci Ieroschimonahul Dimitrie, stareţul Mănăstirii Brazi, a dezgropat, in anul 1842, osemintele Mitropolitului Teodosie si le-au dus sa fie reinhumate in Peştera de jos, ridicata de primii pustnici ai Mănăstirii Brazi, Teofilact si Sava, unde era si Paraclisul “Învierea lui Lazar”, in care se oficia si Sfânta Liturghie.

In timpul in care soborul de preoţi slujeau osemintele Sfântului Ierarh Teodosie, era acolo si Cuviosul Antipa (de la Calapodeşti), pe care noi il sărbătorim la 10 ianuarie, si el mărturiseşte:

“M-am învrednicit a vedea aceste moaşte, eu le-am atins si erau binemirositoare“.

Un egumen al Mănăstirii Brazi, Anton Dumbrava, care a fost si ajutor de stareţ la Mănăstirea Neamţ, scria ca in anul 1857 se găsea tivda (capul) Sfântului Mucenic Teodosie la mare cinste, scoasă din mormânt la Mănăstirea Brazi.

Stareţul de la Mănăstirea Brazi – Teodosie Filimon, care după anul 1959, când Mănăstirea Brazi a fost demolata de comunişti, a dat o declaraţie la Mănăstirea Cernica semnata de Prea Cuviosul stareţ si cu stampila Mănăstirii Cernica, in care scrie ca

“atât in timpul meu, cat si înainte de mine, monahii si credincioşii veneau de aprindeau lumânări si se rugau pentru împlinirea cererii lor la mormântul Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi“.

Viaţa Sfinţitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte lăcaşuri, smerenia sa, dragostea pentru buna rânduială a obştilor monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui încununată de jertfă martirică au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptmăritorii creştini.

Sfântul Teodosie de la Brazi a fost în mod solemn proclamat sfânt la data de 5 octombrie 2003.

Pomenirea sa a fost stabilita pentru ziua de 22 septembrie.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

 

Tot în aceasta zi, pomenirea celor douazeci si sase cuviosi Parinti Zografiti (de la Manastirea Zografu, Muntele Athos), care mustrând pe împaratul Mihail si pe patriarhul Ioan Becul, latino-cugetatorii, deasupra Pirgului prin foc s-au savârsit.

In 1274, la Lyon, imparatul Mihail al VIII-lea Paleologul ordona semnarea unui act de uniune intre Biserica Ortodoxa si Biserica Catolica romana, nu din dragoste pentru adevar, ci numai pentru a-si asigura protectia politica a Papalitatii in actiunea lui de reconstituire a imperiului bizantin la sfirsitul ocupatiei latine.

Poporul iubitor de Dumnezeu, gata sa ramina credincios pina la singe Sfintei Credinte Ortodoxe, nu accepta aceasta falsa unire si se dadu de partea Patriarhului Arsenie, care fu inlaturat pentru ca il infruntase pe imparat.

Acesta, cu ajutorul lui Ioan al XI-lea Becul, barbat invatat si viclean pe care il ridicase la demnitatea Patriarhala, incerca sa impuna cu forta aceasta uniune.

Din acel moment inchisorile se umplura de Preoti, de Calugari, de laici, de oameni simpli precum si de nobili, care preferau cu totii mai degraba tortura si surghiunul decit tradarea.

Latinofronii (astfel erau numiti partizanii Uniunii) isi indreptara actiunea in special impotriva Calugarilor, care din toate timpurile fusesera aparatorii mult veghetori ai Sfintei Credinte Ortodoxe.

Ei venira cu osti puternice pe Sfintul Munte Athos, pentru a-i constringe pe Calugari sa accepte Uniunea.

În acea vreme, era un batrin ascet pe linga Manastirea Zografu care isi facuse pravila din citirea de mai multe ori pe zi a Acatistului Maicii Domnului.

În acea zi, in timp ce oamenii imparatului se apropiau de Zografu, el auzi glasul Maicii Domnului raspunzind binecuvintarilor pe care i le adresa ca de obicei.

Ea ii vesti ca dusmanii lui Hristos se apropiau si ii ceru sa mearga sa anunte aceasta la manastire, pentru ca cei care erau inca slabi sa poata sa fuga iar cei care ajunsesera la maturitate duhovniceasca sa poata sa se pregateasca de Mucenicie.

La auzul acestei vesti, majoritatea Calugarilor au fugit in munte, dar douazeci si sase dintre ei s-au refugiat in turnul manastirii, primind de la Dumnezeu incredintarea ca venise vremea pentru ei sa primeasca coroana Muceniciei.

Lingusirile si falsele argumente ale Latinilor si ale aliatilor lor greci pentru a-i convinge sa treaca de partea uniunii celei fatarnice ramasera fara succes, Sfintii raminind tari in marturisirea lui Hristos ca singur cap al Bisericii.

Si murira aducindu-I slava in turnul caruia soldatii ii dadusera foc.

 

Tot în aceasta zi (s.v. 22 septembrie / s.n. 05 octombrie), pomenirea Sfintei Cuvioase PARASCHEVA, nebună pentru Hristos de la Mănăstirea Diveievo din Rusia (†1915)

articol preluat de pe calendar.ortodox.md

Fericita Parascheva provenea dintr-o familie de tarani din provincia Tambov si i se spunea Irina.

Parintii ei au maritat-o si a trait alaturi de sotul ei timp de 15 ani fara sa aiba nici un copil. 5 ani mai tarziu sotul ei moare si Irina sufera mult.

In timpul unui pelerinaj la Kiev, a inceput sa urasca lumea aceasta si a hotarat sa-si dedice viata in intregime Domnului.

Din voia Domnului, mosierii au dat-o afara si timp de 5 ani a trait in satul sau natal pe ulite, indurand saracia.

Într-un sfarsit, la Kiev ea a fost tunsa in taina sub numele de Parascheva.

A trait timp de 30 de ani in padurea din Sarov intr-o pestera sapata cu propriile maini, suferind multe lipsuri. Inca din acea perioada, ea a inceput sa fie considerata nebuna pentru Hristos si inainte-vazatoare, oamenii cinstindu-o si cerandu-i sa se roage pentru ei.

În acea vreme, Domnul a ingaduit sa indure incercarea data si Sfantului Serafim: a fost batuta cu cruzime de hoti, aproape de moarte.

Pentru cativa ani Parascheva a trait retrasa in padurea din Sarov, dar cu 6 ani inainte de moarte a inceput sa locuiasca pentru perioade mai lungi in Diveevo, iar dupa trecerea la Domnul moastele ei au fost mutate acolo.

Ea avea grija de niste papusi pentru copii, carora le spunea copiii ei.

Isi petrecea noptile in rugaciune si le supraveghea pe surori sa participe zilnic la slujbe si sa se trezeasca la miezul noptii pentru rugaciunea de noapte. Fericita impletea ciorapi in timp ce rostea rugaciunea lui Iisus.

De asemenea ea pribegea adesea, umbland dintr-un loc intr-altul, schimband chiliile.

Obisnuia sa taie iarba cu o secera, timp in care facea inchinaciuni pina la pamant si se ruga.

Fericita Pasa proorocea cu ajutorul papusilor si conform marturiei din „Cronica” au fost atat de multe cazuri de inainte-vedere incat a fost imposibil sa se adune si sa fie scrise toate.

Lumea spirituala era deschisa pentru ea si vedea sufletele si gandurile celor care o inconjurau. Deseori era auzita cum vorbea cu sfintii si cu Maica Domnului.

Potrivit cu traditia din Diveevo, in timpul preacinstitei praznuiri a Sf. Serafim din 1903, tarul si tarina au intalnit-o pe fericita Pasa care a proorocit nasterea unui mostenitor, caderea Rusiei si a Dinastiei, precum si devastarea Bisericii si o mare de sange.

După aceasta, Maiestatea Sa a cerut sfat pentru toate problemele grave cu care se confrunta. Inainte de moarte, fericita Parascheva a facut metanii in fata portretului tarului, prezicand sfintenia lui.

Fericita Parascheva Ivanovna a trecut la Domnul in 1915.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: calendar-ortodox.ro; doxologia.roş ro.orthodoxwiki.org

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 19 septembrie 2024

† Sf. Mc. Trofim, Savatie şi Dorimedont

 

Sinaxar 19 Septembrie

---

 

În această lună, în ziua a nouăsprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont (†278).

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împărăţiei lui Prob (anul 277).

Dintre ei, Savatie, stând înaintea guvernatorului la Antiohia, şi fiind bătut foarte rău, a fost băgat în temniţă, şi astfel şi-a dat sufletul în chinuri.

Iar pe Trofim încălţându-l cu încălţăminte de fier, şi urgisindu-l l-au dus la Synad, şi suferind multe chinuri împreună cu Dorimedont, li s-au tăiat capetele.

Imnografie

Troparul Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont

Glasulul al 8-lea

Dumnezeu Cel Lăudat în Treime a preamărit treimea mucenicilor; pe Sfântul Trofim, pe Sfântul Savatie şi pe Sfântul Dorimedont; căci, întru Dânsul crezând, au surpat pe vrăjmaşul. Prin rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.

Condacul Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont

Glasul al 8-lea

Ca o pârgă a firii…

Ca unul ce eşti întărire nevoitorilor şi reazem al dreptei credinţe, Biserica cinsteşte şi laudă nevoinţa ta cea luminată, pururea pomenite, pătimitorule, viteazule Mărite Mucenice Trofim. Împreună cu cei ce s-au nevoit cu tine, fericite, cere milostivire pentru cei ce te laudă pe tine, ca unul ce eşti nebiruit.

Viaţa Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont

articol preluat de pe doxologia.ro

Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăţiei Romei, iar în Antiohia stăpânea Attic, care se numea şi Eliodor. Atunci se săvârşea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo şi locuitorii cetăţii, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beţii, dănţuiri şi toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părţile din afară doi necunoscuţi, Trofim şi Savatie, bărbaţi dreptcredincioşi şi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceştia văzând orbirea şi pierderea marii mulţimi de suflete, au suspinat cu greu şi, amestecându-şi cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: “Dumnezeule! Cel ce cu cuvântul din nefiinţă toate Le-ai alcătuit şi pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer şi scoate pe aceşti oameni din mâinile vrăjmaşului”. Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dânşii, au cunoscut că nu fac parte din păgânătatea idolească, şi, prinzindu-i, i-au dus la stăpânitorul şi judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzându-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducând de faţă întâi pe Sfântul Trofim îl întrebă de nume, de viaţă şi de credinţă. Iar el a răspuns: “Numele meu este Trofim şi m-am născut din părinţi slobozi şi de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; până ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate şi neamul cel mai bun”. Iar judecătorul a zis: “De care credinţă eşti?” Răspuns-a Trofim: “Iată, ţi-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sunt creştin, rob al lui Hristos şi lui Hristos jertfă vreau să fiu”. Judecătorul a zis: “Dar eşti străin sau cetăţean?” Iar sfântul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: “Oare ai citit poruncile împărăteşti?” Răspuns-a sfântul: “Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credinţă şi între înşelăciunea diavolească este atâta deosebire pe cât între zi şi între noapte”.

După aceste cuvinte, mâniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfântul Trofim, dezbrăcându-l, să-l întindă în patru părţi şi să-l bată fără milă. Şi l-au bătut mult pe mucenic, până s-a roşit pământul de sângele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate şi i-a zis: “Jertfeşte zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul”. Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfântul Trofim: “Nu mi se cade mie nici a mă gândi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amândoi au acelaşi gând: să ucidă pe aceia care au hotărât să slujească cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu”.

La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mâniat şi a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt şi să-i rupă trupul. Şi îndată veniră de faţă speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuţite, cu care tăind trupul mucenicului şi strujindu-l până la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdând, grăia încet şi lin: “Doamne, ajută robului Tău”. Iar judecătorul a zis către dânsul: “Unde este Hristos al tău, Trofime?” Iar el a răspuns: “Hristos al meu este cu toţi cei ce-L chiamă pe El în adevăr şi de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lângă dânsa ajutorul lui Dumnezeu”.

După aceste chinuri îl aruncară pe Sfântul Trofim în temniţă, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savatie. Şi îndată a zis către dânsul judecătorul: “Nu te întreb pe tine de eşti creştin, ci spune mai întâi de ce rânduiala eşti”, pentru că singur cuvântul creştin era aşa de urât acelui necurat, încât nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toţi, fiindu-i ochii sufleteşti aşa de întunecaţi nu suferea să caute cu dânşii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: “Nu te întreb pe tine de eşti creştin”. Iar Sfântul Savatie a răspuns: “Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cârmuieşte”.Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneţ al muce-nicului ca o jignire, s-a mâniat şi l-a lovit peste obraz, zicându-i: “Na, să răspunzi precum te întreb eu! Şi mai înainte, până nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei şi le jertfeşte lor”. Sfântul a ocărât pe zeii lor şi a râs de nebunia lor şi a dat pe faţă păgânătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spânzurat şi cu unghii de fier l-au strujit atât de mult, până ce au rămas oasele goale, cazând carnea şi cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încât chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dânsul, că toată carnea căzuse. Rămânând numai oasele spânzurate, îl dezlegară de pe lemn şi îndată Sfântul Savatie, în acele chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Mutându-se Sfântul Savatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzând speranţa că-l va întoarce spre păgânătate, a gândit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dânsul o scrisoare, înştiinţându-l despre Trofim, despre câte chinuri a răbdat, şi că s-a arătat mai tare decât cei care l-au chinuit şi că pe Hristos Unul îl cinsteşte şi pe ei ca pe nimic îi socoteşte.

Trimişii, luând scrisoarea, au scos pe sfânt din temniţă şi, după porunca prigonitorului, l-au încălţat cu încălţăminte de fier care avea în ea mulţime de piroane ascuţite, cu care să-l ducă încălţat pe cale. Şi luând ostaşii pe sfânt îl duceau şi îl sileau să meargă deopotrivă cu dânşii; ei pe cai, iar sfântul pe jos, în încălţămintea cea de fier, înţepându-i-se picioarele de piroane, mergea întrecând pe cei pedeştri şi călări şi se uda calea cu sfântul lui sânge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viaţa veşnică, unde cu câţi paşi a măsurat, atâtea răni noi a luat în picioare şi câte răni noi erau, atâtea dureri şi necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale şi pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.

Mergând trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Şi acolo ostaşii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfântul Trofim, şi, văzându-l, l-a întrebat: “Oare tu eşti Trofim?” Iar mucenicul a răspuns: “Trofim mă numesc şi sunt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se ruşinează niciodată”. Iar Dionisie a zis: “Şi încă te afli tot în nesupunere şi pe Acel Hristos zadarnic şi în deşert Îl mai chemi; El la mulţi a fost pricinuitor al morţii. Dacă n-ai vrut mai întâi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dânsul şi jertfeşte idolilor ca, scăpând de muncile cele cumplite şi de moarte, să-ţi petreci zilele tale în pace”. Viteazul Trofim a răspuns: “De moarte şi dacă aş vrea să scap, nu este cu putinţă, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăşi firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobândi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decât aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinţă sunt robit de viaţa aceea şi mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozeşti”.

Atunci Dionisie, oftând de mânie, a poruncit ca să-l bată pe sfântul Trofim cu vine crude. Iar când îl bătea îi zicea prigonitorul: “Să zici numai cu buzele, Trofime: “voi jertfi zeilor” şi îndată te vei izbăvi din chinuri”. Iar el, nesocotind bătăile şi cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oţet cu muştar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spânzurându-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcându-i răni lungi şi adânci, încât ieşeau râuri de sânge din ele. Iar el, răbdând, zicea în sine: “Multe-s necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: “Deşartă este nădejdea ta, Trofime, şi zadarnice gândurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutăţile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfeşte zeilor, şi îţi vei ajuta ţie”. Iar sfântul, râzând de nebunia prigonitorului, a zis: “De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată”.

Dionisie a zis cu mânie către slujitori: “Mai groaznic să-l chinuiţi pe el”. Şi se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfântul se rugă: “Caută din Cer, Dumnezeul meu, şi mă izbăveşte de cursa vânătorilor, că Tu eşti aşteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet cu sare adăugindu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: “Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumânări aprinse îi arse coastele, dar nici aşa nu s-a slăbit ostaşul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniţă.

Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întâi între sfetnici, creştin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergând adeseori în temniţă în taină la Sfântul Mucenic Trofim, îi spăla sângele, îi ştergea ranele cu pânze curate, şi-i lega umflăturile, având şi în toate grijă de dânsul.

Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urât de Dumnezeu care se numea “Dioscoria”, adică ziua lui Castor şi a lui Polux, şi se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgânesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toţi mai mării şi sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzând că nu este cu dânşii şi Dorimedont, au trimis după dânsul ca să se veselească cu dânşii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dânsul: “Sunt creştin, şi nu mi se cade a veni la ospeţe păgâneşti!” Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebându-l pentru ce n-a venit cu dânşii la ospăţ, s-a înştiinţat că într-adevăr este creştin; însă, nevrând în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.

Deci, trimitea la dânsul pe oarecare din prietenii săi, îndemnându-l să se pocăiască şi să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuţime la dânşii, le-a zis: “Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii”. Apoi iar tăcea şi s-a făcut ca un om ce nu aude şi nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a şezut prigonitorul la judecată, şi aducând de faţă pe Dorimedont, a zis către dânsul: “Omule înşelat, ce ţi-a fost ţie ieri că te-ai depărtat de zei şi n-ai împlinit poruncile împărăteşti? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinsteşti de toţi şi să ai între noi locul cel mai de pe urmă?” Răspuns-a sfîn-tul: “Cel ce iubeşte pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socoteşte toată cinstea şi slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decât alţii a se mândri, în haine de mult preţ a se îmbrăca, şi celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sunt vremelnice şi deşarte, despart pe om de Dumnezeu, şi mijlocesc gheena focului”.

Chinuitorul se sârguia mult, cu îmbunări şi cu îngroziri, ca pe sfântul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace şi să-l spânzure şi cu ţepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Şi zicea nelegiuitul: “Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui”. Iar sfântul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, şi batjocorea pe idolii păgâneşti şi cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decât acela cu ţepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfântul, şi îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce huleşte pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplându-se de mânie, cu unghii de fier au rupt faţa sfântului şi i-au dezrădăcinat dinţii lui; însă nici aşa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea gră-itoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, şi ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dânsul şi l-au pus pe cărbuni aprinşi. Iar el, ca pe nişte flori roşii umblând, se bucura în pătimirile sale, arătându-se gata să rabde mai multe şi mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniţă, iar pe Sfântul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spânzurându-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintâi. După aceasta cu ţepuşi înfocate i-au scos ochii, iar sfântul, pătimind, mulţumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniţă.

Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim şi pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mâncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească nişte fiare flămânde şi să hotărască ziua priveliştii. Sosind ziua aceea în care sfinţii erau să fie mâncaţi de fiare, a ieşit Dionisie cu toţi sfetnicii şi cu slugile sale la privelişte, şi s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, goi şi răniţi, fiindu-le tot trupul ca o rană.

Punându-i pe ei în privelişte, au dat drumul din cuşcă la o ursoaică; iar ea, cu mânie repezindu-se, alerga spre dânşii. Când s-a apropiat de ei, îndată minia fiarei a schimbat-o în blândeţe. Iar Sfântul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup şi cu Hristos să vieţuiască, a luat pe ursoaică de ureche şi o întărită pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfâşiat de dânsa; iar ea, ca şi cum se ruşina de el, îşi plecă şi-şi întorcea capul ei. Iar muncitorul se mânia mai mult decât fiara, şi singur întru sine se mânca, văzând pe sfinţi, nevătămaţi de acea ursoaică.

Apoi, a dat drumul din cuşcă asupra lor unui pardos, dar şi acela, ca un câine bucurându-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă şi acela a făcut tot ca şi cei dintâi, ară-tîndu-se ca un mieluşel blând. Apoi, s-a mâniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, şi-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărita pe fiară, ca pe acei doi creştini să-i mănânce. Şi când acela vrea să întărâte leul, îndată s-a repezit leul la dânsul şi a rupt pe stăpânul său. Deci, tot poporul văzând o minune ca aceea, se mira şi cunoştea puterea Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, şi cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, şi pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Şi aşa sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viaţa cea fără de moarte, adăugindu-se Sfântului Savatie, dănţuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toţi slăvit în veci. Amin.

 

Tot în această lună, pomenirea Sfinţilor Mucenici Ianuarie, episcop de Bénévent, şi cei împreună cu dânsul.

Tot în această lună, pomenirea Sfinţilor Teodor, prinţ de Smolensk, şi a copiilor săi David şi Constantin.

 

Tot în această lună, pomenirea Sfântului Ierarh Teodor din Tars, arhiepiscop de Canterbury (†690)

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Cel între sfinți Teodor din Tars (†690), numit și Teodor de Canterbury, a fost al optulea arhiepiscop de Canterbury [26 martie 668 – 19 septembrie 690, precedat de Wighard (ne-hirotonit), urmat de Berhtwald].

Este cunoscut mai ales pentru reformele sale în Biserica Ortodoxă din Insulele Britanice și pentru crearea unei școli care a devenit reputată la Canterbury.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 19 septembrie.

Teodor s-a născut în jurul anului 602 în Tarsul Ciliciei (Asia Mică), o dioceză (eparhie, sub-provincie) a Imperiului Roman de Răsărit.

În copilăria sa, Teodor a fost martor la războaiele devastatoare dintre Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Persan, conflict care a dus la căderea marilor orașe creștine Antiohia, Damasc și Ierusalim în anii 613 și 614.

Tars a fost capturat de forțele persane cânt Teodor avea 11 sau 12 ani.

Există dovezi că Teodor a cunoscut cultura persană.

Este probabil că el a studiat în Antiohia, locul istoric al unei școli distincte de exegeză, căreia el i-a fost partizan.

De asemenea, Teodor era cunoscător al culturii, limbii și literaturii siriene și, probabil, a călătorit până la Edessa.

Cucerirea arabă, care a cuprins și Tarsul în 637, a cauzat, se pare, fuga lui Teodor în vest, la Constantinopol.

Acolo, el a studiat astronomia, calculul calendarului bisericesc, astrologia, medicina, dreptul civil roman, filozofia și retorica greacă și utilizarea horoscopului.

Cu ceva vreme înaintea anului 660, Teodor a sosit la Roma și s-a alăturat unei comunități de călugări răsăriteni, cel mai probabil la Mănăstirea Sfintei Anastasia.

În timp ce se afla la Roma, la cunoștințele sale deja cuprinzătoare asupra moștenirii intelectuale grecești, el a adăugat atât literatura latină sacră cât și cea seculară.

În 667, când Teodor avea vârsta de 66 de ani, scaunul din Canterbury, Aglia, devine vacant.

Ecgberht, rege în Kent, și Oswy, rege în Northumbria îl trimit pe Wighard la Papa Vitalian al Romei pentru a fi hirotonit arhiepiscop ca succesor ales al scaunului din Canterbury.

Dar, Wighard a murit pe neașteptate pe când se afla la Roma.

În urma decesului lui Wighard, Papa Vitalian l-a ales pe Teodor, la recomandarea lui Hadrian. Hadrian era prima opțiune a Papei Vitalis pentru arhiepiscopie, dar el a refuzat poziția și l-a recomandat în loc pe Teodor.

Teodor a fost hirotonit arhiepiscop de Canterbury la Roma în 26 martie 668 și a plecat spre Anglia însoțit de Hadrian. Ei au sosit la Canterbury în 27 mai 669.

Deși avea aproape șaptezeci de ani, Teodor a călătorit prin toată Anglia, supraveghind Biserica engleză și hirotonind episcopi în scaunele care erau vacante de ceva vreme.

În 672, Teodor a convocat Sinodul de la Hertford ca să realizeze unele reforme pentru prăznuirea adecvată a Sfintelor Paști, privind autoritatea episcopală, călugării rătăcitori, convocarea regulată a unor sinoadelor următoare, căsătoria și interzicerea consangvinității și privind alte câteva probleme.

De asemenea, el a propus divizarea eparhiei de Northumbria în câteva mai mici, opinie care l-a adus în conflict cu episcopul Wilfrid, pe care însăți Teodor îl numise în scaunul de York.

Teodor l-a depus și l-a expulzat pe Wilfrid în 678, apoi a împărțit eparhiile în consecință.

Conflictul său cu Wilfrid nu se încheiase încă în 686–687.

În 679, Aelfwine, fratele regelui Ecgfrith de Northumbria, a fost ucis în bătălia împotriva mercienilor.

Teodor a intervenit în dispută, evitând escaladarea conflictului și aducând pacea între cele două regate, o pace în care regele Æthelred al Merciei a plătit o compensație pentru moartea lui Aelfwine.

Teodor și Hadrian au înființat o școală la Canterbury care instruia creștini din ambele tradiții, celtă și romană, reușind astfel să apropie mult cele două grupări și să ducă la apariția unei “epoci de aur” a culturii anglo-saxone.

Hadrian, care ulterior a devenit mai cunoscut sub numele de Adrian, a fost conducătorul acestei școli.

Pe lângă instruirea în Sfintele Scripturi, instruirea primită de studenți mai cuprindea: poezie, astronomie și calculul calendarului Bisericii.

Teodor avea un rol activ în această școală, predând muzica sacră, predând texte diferite, cunoștințe despre sfinți răsăriteni și, se pare, că el este responsabil pentru introducerea Litiei sfinților, o inovație liturgică majoră în Apus.

O parte din gândurile sale este accesibilă în Comentarii Biblice, note transcrise de studenții săi de la școala din Canterbury.

De un interes deosebit este textul, atribuit lui de curând, numit Laterculus Malalianus.

Trecut cu vederea mulți ani, această carte a fost redescoperită în anii 1990 și, de atunci, s-a demonstrat că are numeroase elemente interesante care reflectă formarea trans-mediteraneeană a lui Teodor.

Teodor a murit la vârsta de 88 de ani, în 690, după ce a stat pe scaunul arhiepiscopal timp de douăzeci și doi de ani.

El a fost înmormântat în biserica Sfântul Petru din Canterbury, în ceea ce se va numi apoi Abația Sfântul Augustin.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articole preluate de pe: unitischimbam.ro; basilica.ro; doxologia.ro; ro.orthodoxwiki.org

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 15 septembrie 2024

† Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului;

† Sf. Mare Mc. Nichita;

† Sf. Ier. Visarion, arhiepiscopul Larisei;

† Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

 

Sinaxar 15  Septembrie

---

 

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

Sfânta Evanghelie după Marcu, Capitolul 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul:

Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?

Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?

Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

În această lună, în ziua a douăsprezecea pomenirea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului (1568 – 1656)

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, s-a născut pe la anul 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca și Sfinții Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Parascheva de la Iași și Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș și primind la botez numele Iacob.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mare Mucenic Nichita Daco-Romanul (†372)

Numit şi „Gotul“, sau „Romanul“, s-a născut şi a crescut în Dacia, la nordul Dunării, ţară pe care atunci, în veacul al IV-lea, o stăpâneau goţii.

Sfântul Nichita era urmaşul unor creştini luaţi robi din Imperiul roman de către goţi. El a fost botezat de Fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care a participat la întâiul Sinod din Niceea, din anul 325, întărind dogmele sfintei credinţe ortodoxe.

Pe vremea sa, poporul goţilor era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goţiei (Daciei) şi era un rege barbar şi păgân, purtând o ură de moarte creştinilor, şi Fritigern, care stăpânea asupra celor din apusul ţării, fiind creştin credincios.

Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370 Atanaric a pornit o prigoană împotriva creştinilor.

El a pus un idol într-o căruţă şi trecea cu el prin cetăţi şi prin sate, poruncind oamenilor să se închine la idol.

Iar păgânii ardeau bisericile creştinilor şi-i urmăreau dacă se adunau la rugăciune, ca să-i prindă şi să-i silească spre credinţa păgână.

În vremea aceea a pătimit şi Sfântul Sava de la Buzău, cu alţi credincioşi.

Iar Sfântul Nichita, care luptase mai înainte cu multă vitejie în oaste, ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creştini, ascunzând pe unii, hrănind pe alţii, îmbărbătând pe toţi.

Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege, pentru că, aflând Atanaric de faptele creştineşti ale Sfântului, porunci să fie prins şi pus la chinuri.

Şi, nevrând el a se lepăda de Hristos, nici a urma păgânătatea barbarilor, a fost ars de viu şi aşa, prin foc, s-a săvârşit.

Iar trupul lui a fost luat de un cunoscut al său, pe nume Marian, şi mutat în Cilicia, fiind înmormântat, cu mare cinste, în cetatea Mopsuestia.

Pomenirea lui se săvârşeşte în fiecare an la 15 septembrie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Tropar Glasul 1

Purtătorule de chinuri, biruind mai întâi năvălirile barbarilor cu Puterea Crucii cea nebiruită, pe urmă ai surpat mândria demonilor, împotrivindu-te cu vitejia ta, înţelepte; şi biruind-o, Sfinte Mucenice Nichita, ai luat daruri vrednice de biruinţă. Slavă lui Hristos, Cel Ce te-a întărit; Slavă Celui Ce te-a încununat; Slavă Celui Ce a mărit pururea cinstită pomenirea ta.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei (1490 – 1540)

S-a născut în anul 1490 în satul Pili din Tesalia Greciei, ca fiu al unor părinţi dreptcredincioşi, Sotirie şi Maria, care i-au dat o bună creştere, sădindu-i în suflet cuvântul Evangheliei lui Hristos.

La vârsta de 10 ani a plecat la Trikala, unde a intrat sub povaţa arhiepiscopului Marcu al Larisei (1499-1527, cu reşedinţa la Trikala), care l-a dat la învăţătură şi l-a primit ca ucenic.

A primit tunderea în monahism la vârsta de 16 ani, dându-i-se numele de Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490-1499).

Ca monah, tânărul Visarion vieţuia în deplină smerenie, ascultare şi neagonisire, fiind stăruitor în rugăciuni, privegheri şi postiri.

La vârsta de 26 de ani a fost hirotonit diacon şi, la scurt timp, preot, iar în anul 1517 a fost hirotonit episcop al Elasonului.

Însă poporul acelei cetăţi, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. De aceea, locuitorii cetăţii au mers cu îndrăzneală şi, pentru daruri, au luat un alt arhiereu, după vrerea lor.

Atunci, smeritul ierarh Visarion a rămas, vreme de 4 ani, să-l ajute pe dascălul său, arhiepiscopul Marcu, în greaua slujire pe care o avea sub stăpânirea otomană, întărind poporul în dreapta credinţă şi arătând multă milostivire către cei săraci. În anul 1521 a fost pus episcop al cetăţii Stagon (astăzi Kalambaka).

Şi, păstorind în episcopia aceea 6 ani, multe supărări şi prigoniri a suferit, cu îndelungă-răbdare, de la un preot nevrednic, numit Dometie, care-l clevetea neîncetat.

Iar după ce arhiepiscopul Marcu a trecut la cele veşnice, în anul 1527, atunci, cu alegerea şi cu cererea episcopilor, şi a clericilor acelei eparhii, precum şi a tot poporul dreptcredincios, Sfântul Visarion a fost rânduit în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522-1545).

Cât a cârmuit această eparhie, a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi şi ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi.

Totodată, s-a arătat purtător de grijă pentru bunăstarea păstoriţilor, străduindu-se să se deschidă drumuri între Tesalia şi Epir şi să se zidească poduri peste ape. Astfel, a făcut poduri mari peste râurile Aheloos şi Pinios, peste care mai înainte nimeni nu putea trece.

Sfântul a ctitorit mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, numită Dusicon, aproape de satul natal, la care a avut ajutor întru toate pe fratele lui, Ignatie episcopul.

În acest chip, bine şi cu bucurie dumnezeiască chivernisindu-şi turma sa duhovnicească, fiind în vârstă de doar 50 de ani, s-a mutat la Domnul, în ziua de 13 septembrie 1540, iar prăznuirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălţării Sfintei Cruci.

Moaştele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul său se păstrează până astăzi în Mănăstirea zidită de el la Dusicon.

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaştele Sfântului au fost aduse de două ori în Ţara Românească, potolind ciuma.

De aceea, românii au arătat mare evlavie faţă de acest Sfânt făcător de minuni, închinându-i cu recunoştinţă mai multe biserici în Bucureşti şi în ţară.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Tropar

Glasul 8

Întru răbdarea ta, ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase; în rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulându-i. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Visarion Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Filotei preotul

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie cel dintre îngânători

Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim

Tot în această zi, pomenirea Pomenirea a două sfinte fecioare

 

Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Ștefan Întâiul-mucenic (din grecește Στέφανος, „coroană”) a fost unul din primii convertiți creștini dintre evreii greci, unul din primii șapte diaconi hirotoniți de Apostoli și primul mucenic al Bisericii Ortodoxe. Biserica pomenește mucenicia Sfântului Ștefan la 27 decembrie, aflarea moaștelor la 15 septembrie și mutarea moaștelor lui la Constantinopol pe 2 august.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici care au pătimit împreună cu Sfântul Mucenic Nichita

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Gherasim, ctitorul sfintei mănăstiri a Sfintei Treimi

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nou Mucenic Ioan Criteanul, care a mărturisit în Efesul cel Nou

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Simeon al Tesalonicului

Cel întru Sfinți părintele nostru Simeon al Tesalonicului (aprox. 1381-1429) a fost arhiepiscop al Tesalonicului de la 1410 și până la moartea sa, în septembrie 1429.

Este considerat ultimul ucenic al Sfântului Grigorie Palama și un teolog important al vremii sale. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.

Sfântul Simeon s-a născut în Constantinopol, cel mai probabil între 1381 și 1387. S-a făcut de tânăr călugăr într-una din mănăstirile contantinopolitane, poate la mănăstirea isihastă Xanthopouloi.

În 1410 sau 1416 sau 1417, Simeon a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului și a rămas în scaun până la moartea sa, în septembrie 1429, în perioada dificilă de dinaintea căderii orașului sub turcii otomani.

Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox (sec. XIV-XV). Scrierile sale au, în parte, cuprins dogmatic („Împotriva Eresurilor”, „Explicarea Simbolului credinței”, „Despre Preoție”), dar, în majoritate, au cuprins liturgic.

Ele explică simbolismul locașului sfânt – „Explicare (gr. ερμηνεία, ἡ – ermineia) despre Sfânta Biserică” – și slujba sfințirii ei, veșmintele și vasele liturgice, hirotonia și funcțiile lor („Despre hirotonie”), dar cele mai multe sunt consacrate descrierii și explicării doctrinare și simbolice a slujbelor Bisericii (cele 7 Taine, cele 7 Laude) și diversele forme de rugăciune („Despre dumnezeiasca Rugăciune”) și parte din ierurgii, ca rânduiala călugăriei („Despre pocăință”), rânduiala înmormântării, pomenirile morților („Despre sfârșitul nostru și orânduielile îngropării…”) etc.

Ca și Sfântul Nicolae Cabasila, Sfântul Simeon a făcut o explicare a Liturghiei („Despre Sfânta Liturghie”) care nu o egalează pe a marelui său înaintaș.

Caracterul predominant al explicării lui Simeon este cel polemic. El combate cu multă competență atât practicile liturgice eterodoxe, dar mai ales practica liturgică latină (azima, împărtășirea sub o singură formă, obiecțiile latine împotriva epiclezei, întârzierea mirungerii copiilor, hirotonia prin ungere în loc de punerea mâinilor, etc).

Caracteristic pentru explicarea Liturghiei la Sfântul Simeon este nu numai polemica (combaterea practicilor și inovațiilor latine și a ereziilor liturgice mai vechi), ci și pledoaria pentru păstrarea nealterată a practicii sau tradiției liturgice ortodoxe.

Pentru acest motiv, explicarea Liturghiei Sfântului Simeon, deși inferioară celei a Sfântului Nicolae Cabasila, a fost cultivată și folosită de ortodocși mai mult decât cea a Sfântului Nicolae Cabasila, care a fost apreciată mult de catolici, atât pentru valoarea ei, cât și pentru caracterul ei irenic (lipsit de polemică, evitând chestiunile de amănunt prin care Liturghia ortodoxă se deosebește de cea catolică și care constituie obiect de polemică interconfesională).

Locul cel dintâi, ca valoare și extensiune, în opera liturgică a Sfântului Simeon, îl ocupă nu explicarea Liturghiei, ci a veșmintelor și obiectelor liturgice, a bisericii și a sfintelor slujbe, el fiind în această materie singurul interpret ortodox și deci singura călăuză, neavând nici înaintași și nici urmași.

Explicarea sa se bazează – în majoritatea cazurilor – pe înțelesul direct al formulelor sau textelor liturgice.

Marele ierarh nu este însă numai un tâlcuitor al slujbei ortodoxe, ci și un restaurator sau orânduitoral ei: el a așezat canoane la Utrenia cântată, după Ps. 50, căci la această slujbă, după vechiul tipic al Bisericii din Constantinopol, nu erau prevăzute canoane.

A orânduit de asemenea să se facă înălțarea pâinii în cinstea Sfintei Fecioare, la fiecare Utrenie, după Cânt. 9.

El este totodată un mare animator al spiritului liturgic, făcând apeluri numeroase către clerici de a nu-și uita slujba, adică misiunea, funcția lor harismatică sau sfințitoare.

Tratatul său „Despre preoție” este în fond o caldă pledoarie pentru slujba Liturghiei, care constituie culmea darurilor supranaturale conferite clericilor prin hirotonie și pe care îi îndeamnă să o săvârșească cât mai des pentru sfințirea credincioșilor.

Opera Sfântului Simeon are, în întregimea ei, semnificația și valoarea unei ultime și mari apologii a Ortodoxiei.

Ea urmărește să explice și să expună pentru fiecare dintre instituțiile și tradițiile de cult ale Bisericii Ortodoxe temeiurile dogmatice, istorice și simbolice care le justifică și prin care ele se valorifică în tezaurul dogmatic și liturgic al creștinătății, mai ales în comparație cu particularitățile și inovațiile catolice de atunci.

Opera Sfântului Simeon al Tesalonicului a fost tipărită pentru prima dată la noi în țară de patriarhul Dositei al Ierusalimului, la Iași, în 1683.

Această ediție este folosită de J.P. Migne, care o retipărește în vol. 155 al Patrologiei sale, în secolul trecut.

Chezarie, episcop al Râmnicului, o traduce în limba română și o tipărește la București, în 1765, sub titlul: „Voroavă de întrebări și răspunsuri”.

Va fi retipărită în 1865-1866, cu titlul: „Tractat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe”, București, de tipograful Toma Teodorescu.

În 1929, Pr. M. Bulacu publică la Oradea: „Voroavă de întrebări și răspunsuri, a lui Simeon arhiepiscopul Tesalonicului”.

Forma de expunere a operei Sfântului Simeon este de întrebări și răspunsuri, formă ce va fi folosită mai târziu de catehismele și erminiile liturgice ortodoxe.

Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost canonizat la 3 mai 1981 de Patriarhia de Constantinopol și de Biserica Greciei, cu data de prăznuire la 15 septembrie.

Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox (sec. XIV-XV).

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.