Articole

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486)

Stefan cel Mare si Aprodul Purice (Theodor Aman)

foto preluat de pe commons.wikimedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; www.istorie-pe-scurt.ro; adevarul.ro

 

Bătălia de la Şcheia (6 martie 1486) parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare) a fost o confruntare în cadrul expediţiei otomane ce a avut ca scop înlocuirea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), cu pretendentul Hroiot, un fiu al lui Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457). Sultanul Bayezid al II-lea (1481 – 1512) a încredinţat atacul aspra Moldovei sangeacbey-ului de Silistra, Bali bey Malcocioglu, Ali bey şi Iskender bey, cu ordinul de a-l îndepărta pe recalcitrantul domn. Armata turcă condusă de paşa Bali bey Malkocioglu a pătruns pe teritoriul Moldovei, în timp ce Ştefan cel Mare se afla în Polonia. Turcii au ajuns până în apropiere de Suceava, bătălia cu moldovenii domnitorului întors de grabă în ţară având loc la Şcheia.

 

Context

Recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe, pierdute în 1484, a reprezentat un obiectiv important pentru Ştefan cel Mare. În speranţa obţinerii unui sprijin militar consistent, el a dat curs unei solicitări mai vechi şi a depus personal jurământ de credinţă regelui polon, Cazimir al IV-lea, la Colomeea (15 septembrie 1485).

Reîntors din Polonia, Ștefan a trebuit să facă față unei invazii otomane, un corp expediționar otoman, comandat de beilerbeiul Rumeliei, „Hadâm” Ali Pașa, care aducea un pretendent la tron, pe Hronoda (Hroet, Hronet, Hroiot), devastând numeroase localități, inclusiv capitala Suceava. Oștirea sa, mobilizată în grabă, întărită cu 3.000 de călăreți puși la dispoziție de Cazimir al IV-lea, n-a mai ajuns din urmă armata otomană, dar la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485), Ștefan a provocat o grea înfrângere forțelor conduse de Bali bey Malkocioglu, pașa Silistrei, venite după pradă în sudul Moldovei. Cetățile Chilia și Cetatea Albă nu au putut fi cucerite, dar el nu a renunțat la acest obiectiv foarte important, sprijinul regatului nordic fiind esențial.

În primăvara anului 1486, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu o situaţie deosebit de dificilă. Un corp expediţionar, condus de Iskender Bey şi Bali Bey Malkocoglu, a intrat, în luna februarie, în ţară, ceea ce reprezenta o situaţie neobişnuită deoarece otomanii nu luptau din toamnă până în primăvară. Otomanii au trecut Dunărea pe la Isaccea, la 19 februarie 1486, iar peste câteva zile au trecut Prutul. Alături de oştile muntene, ele au înaintat spre Siret, îndreptându-se spre Suceava. Scopul urmărit era instalarea lui Hroet (Hronoda, Hronet), fiul lui Petru-Aron, cel care fusese detronat de Ștefan, pe scaunul de la Suceava. Unele izvoare spun că invadatorii ar fi fost de fapt unguri, fapt plauzibil, în contextul în care Ștefan se aliase cu polonezii. Oastea inamică a înaintat pe valea Siretului, iar Ştefan i-a ieşit înainte cu o parte dintre curteni la Şcheia (Bulgari), localitate situată la circa 25 km nord de Roman.

Într-acesta an venit-au Hroiot cu oaste de la ungur asupra lui Ştefan vodă, căruia i-au ieşitu Ştefan vodă înainte cu oaste pre Siretiu la Şchei şi dându războiu vitejaşte despre amândoao părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan vodă, că s-au pornit cu calul jos, puţin de n-au încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi Hroiot fiindu prins viu de Ştefan vodă, i-au tăiatu capul”, arătat cronicarul Grigore Ureche.

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române (portret de Constantin Lecca) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurare

Lupta a fost dificilă, iar domnul a fost învins în prima fază. El a mai fost și protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viața. A căzut de pe cal și a rămas mai multe ceasuri printre cadavre și răniți, Hronoda fiind proclamat domn de ai săi sub numele de Petru.

a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”.(cronica moldo-germană*).

Salvarea i-a venit de la doi boieri. Unul dintre ei a fost aprodul Purice; acesta, conform unei legende foarte cunoscute, l-a recunoscut și i-a oferit calul său. Pentru fapta de arme, el a fost înnobilat, familia sa, Movilă, devenind, în secolul următor, foarte puternică. Din rândul ei au provenit domni importanți ai Moldovei (Ieremia, Constantin, Simion și Moise) și cărturari renumiți, cum ar fi mitropolitul Petru Movilă.

Conform lui Ion Neculce, în “O samă de cuvinte”: “Și nu putè în grabă încăleca Ștefan-vodă, fiind om micǔ. Și au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te sui pe mine și încalecă“. Și s-au suit pe dânsul Ștefan-vodă și au încălecat pre cal. Și atunce au dzis Ștefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu și tu, atunci ți-i schimba numeli din Purice Movilă“. Și au dat Dumnedzeu și au scăpat amândoi. Și l-au și făcut boier, armaș mare, pre Purece. Și dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileștilor, de au agiunsu de au fost și domni dintru acel neam. Dar și aprodzii atunce nu era din oameni proști, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri.”

Un al doilea boier, căruia Ștefan i-a datorat, în parte, victoria este Pântece. Potrivit izvoarelor, Pântece ar fi stăruit pe lângă recentul proclamat domn, Petru, să iasă din zona bătăliei, el fiind deja învingător. Folosindu-se de această stratagemă, Ștefan l-a capturat pe Hronoda și i-a tăiat capul. Cele două cazuri arată solidaritatea dintre domn și boierime, aceasta cumulând atributele de clasă politică și de înalt comandament militar. Situația se schimbase mult, cu mai puțin de două decenii în urmă Ștefan fiind nevoit să-și asigure cu sabia fidelitatea marilor boieri.

Cei doi boieri ai lui Ştefan, Purice şi Pântece, au schimbat situaţia, recuperarea domnului şi uciderea pretendentului a dus la mobilizarea trupelor şi la victoria moldovenilor.

 

Consecințe

Învingător în cele din urmă, Ştefan a tras învăţămintele de rigoare din lunga campanie antiotomană, procedând la o revizuire a liniei politice externe. Bătălia de la Şcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova şi Imperiul Otoman, ea încheind războiul de 13 ani purtat de Ştefan pentru înlăturarea suzeranităţii Porţii. În perioada următoare, mai ales după încheierea păcii dintre regatul polon şi Imperiul Otoman (21 martie 1489), fără ca Moldova să recupereze cele două cetăţi – Chilia şi Cetatea Albă, Ştefan cel Mare şi-a reorientat politica externă, stabilind bune raporturi cu regatul ungar şi Imperiul Otoman. Astfel, domnitorul trimite la Constantinopol un sol. Negocierile, deschise în primle luni ale lui 1487 se finalizează prin acceptarea plății unui tribut de probabil 4000 de zloți. Evenimentul este amintit laconic de cronicile trucești. Anul 892 (de la Hegira, adică 1486/1487). În zilele când Davud Pașa a plecat în expediție (în Arabia), a venit un sol din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace.”

 

* Cronica moldo-germană

Cuprinzând istoria domniei lui Ştefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München. Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod. În prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavoneşti a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informaţiile sunt culese direct de autor.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro; www.istorie-pe-scurt.roadevarul.ro
cititi mai mult despre Ştefan cel Mare (1433 – 1504) pe unitischimbam.ro

cititi si:

Ştefan cel Mare (1433 – 1504), domnul Moldovei (1457 – 1504)

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) – Parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone

Bătălia pentru București (30 noiembrie/13 decembrie – 3/16 decembrie 1916)

Armata a IX-a Germană intrând în Bucureşti pe 6 decembrie 1916

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia pentru București a fost ultima bătălie a campaniei românești din anul 1916, desfășurată în decembrie 1916 între forțele Puterilor Centrale, comandate de generalul Erich von Falkenhayn și Armata Română, aflată sub comanda generalului Constantin Prezan. Aceasta din urmă nu a putut opri contraofensiva germană în Muntenia. În data de 6/19 decembrie 1916 orașul București a fost ocupat de Armata a 9-a Germană.

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia, desfășurată între 30 noiembrie/13 decembrie și 3/16 decembrie 1916, a avut un caracter defensiv, la acțiunile militare participând alături de Armata României și un contingent din armata imperială rusă. Forțele implicate în contraofensiva Puterilor Centrale au fost preponderent germane, reprezentate de două grupări armate care atacau concentric, din Oltenia și din sudul Dunării.

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial - (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial – (Generalul Constantin Prezan, în 1916) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Concomitent, între 1/14 decembrie–6/19 decembrie 1916, s-a desfășurat Bătălia de la Argeș, în care forțele germano-bulgare comandate de generalul August von Mackensen au repurtat o mare victorie. Rezultatul celor două bătălii a fost ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale și retragerea armatelor româno-ruse în Moldova, pe linia Siretului.

Bătălia de la Argeş (1 decembrie 1916 - 6 decembrie 1916) Parte a Participării României în campania anului 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Argeş ( 1 decembrie 1916 – 6 decembrie 1916) Parte a Participării României în campania anului 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea

Forțele româno-ruse, circa 150.000 de oameni, au fost conduse de generalul Constantin Prezan, în timp ce forțele Puterilor Centrale, circa 250.000 de oameni, s-au aflat sub comanda generalilor August von Mackensen și Erich von Falkenhayn.

Anton Ludwig August von Mackensen (n. 6 decembrie 1849 – d. 8 noiembrie 1945) a fost un militar și feldmareșal german. A comandat cu succes armatele germane din Bulgaria în timpul Primului Război Mondial, devenind una dintre cele mai proeminente personalități militare ale Imperiului German - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Anton Ludwig August von Mackensen (n. 6 decembrie 1849 – d. 8 noiembrie 1945) a fost un militar și feldmareșal german. A comandat cu succes armatele germane din Bulgaria în timpul Primului Război Mondial, devenind una dintre cele mai proeminente personalități militare ale Imperiului German - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Planul de luptă al generalului Prezan a fost unul îndrăzneț, prevăzând un atac puternic la joncțiunea celor două grupări germane, care în cazul unei reușite, ar fi condus la respingerea peste Dunăre a grupării lui Mackensen și întoarcerea flancului grupării conduse de von Falkenhayn. Planul a reușit în faza inițială, forțele româno-ruse reușind să surprindă inamicul. Ulterior însă, în urma unei serii de circumstanțe („trădarea” generalului Culcer, lipsa de implicare a unităților ruse, capturarea de către germani a planurilor de campanie), forțele germano-bulgaro-turce au reușit să restabilească situația și, beneficiind de superioritatea numerică, să forțeze forțele române să se retragă.

Ca urmare, la 6 decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și l-au ocupat. Guvernul român, precum și unitățile armatei române, au fost obligate să se retragă în final în Moldova.

Deși Bătălia pentru București a fost pierdută, ea a fost doar o înfrângere tactică, deoarece Puterile Centrale nu și-au atins obiectivul strategic de a scoate România din război.

Datoriră numărului de forțe implicat, a duratei și a lungimii frontului, Bătălia pentru București este considerată a fi cea mai complexă operațiune militară desfășură de Armata Română în anul 1916. Bucureștiul a fost în cele din urmă eliberat după capitularea Puterilor Centrale în anul 1918.

 

Desfășurarea bătăliei

Comandanţi

În fața înfrângerilor în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia, factorii de decizie politică au hotărât să îl numească pe generalul Constantin Prezan la comanda Armatei 1, având ca obiectiv imediat organizarea apărării Bucureștilor. „Din Înalt Ordin sunteți numit, provizoriu, comandant al Armatei 1. În consecință, binevoiți, vă rog, a vă prezenta mâine 10 noiembrie, la orele 10.30 a.m. la Marele Cartier General. Veți lua din Statul Major al Armatei de Nord pe căpitanul Antonescu Ion.”

 

Planurile de luptă

În ciuda situației strategice dezastruoase preluate, Prezan, împreună cu șeful nou sositei Misiuni Militare Franceze, generalul Henri Berthelot, au întocmit un plan de operații care prevedea un atac de flanc, prin surprindere, la joncțiunea dintre Grupul de Armate Mackensen și Gruparea Kühne, unde fusese identificat un interval de circa 20 de kilometri neacoperit de forțele germane.

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța - d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Prezan ordonă un atac concentrat cu șapte divizii împotriva Grupului de Armate Mackensen. Diviziile 18 și 21 au atacat frontal, pentru a fixa forțele germane, în timp ce Diviziile 2/5, 9/19 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie au atacat flancul stâng descoperit al Grupului Mackensen. Concomitent două divizii rusești proaspăt sosite, Divizia 8 Cavalerie și 40 Infanterie au atacat flancul stâng.

Bătălia pentru Bucureşti (30 noiembrie/13 decembrie - 3/16 decembrie 1916) Parte a Participării României în campania anului 1916 (Desfăşurarea acţiunilor militare) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia pentru Bucureşti (30 noiembrie/13 decembrie – 3/16 decembrie 1916) Parte a Participării României în campania anului 1916 (Desfăşurarea acţiunilor militare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Acțiuni de luptă

Bătălia pentru București a început la 30 noiembrie/13 decembrie 1916 și pentru câteva zile ofensiva condusă de generalul Prezan „a reprezentat un pericol amenințător pentru forțele conduse de Mackensen care aproape au reușit să îi întoarcă flancul”.

Generalul Erich Ludendorff (șeful Statului Major General german) considera situația ca fiind foarte serioasă: „Pe 1 decembrie aripa stângă a Armatei Dunării a fost foarte puternic atacată la sud-vest de București și împinsă înapoi. Trupele germane care trecuseră deja Neajlovul au fost izolate. Situația devenise cu siguranță foarte critică”.

Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff (n. 9 aprilie 1865 – d. 20 decembrie 1937) a fost un ofițer în armata germană, activ în timpul Primului Război Mondial, învingător în bătălia de la Liège, și, alături de Paul von Hindenburg, învingător în bătălia de la Tannenberg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff (n. 9 aprilie 1865 – d. 20 decembrie 1937) a fost un ofițer în armata germană, activ în timpul Primului Război Mondial, învingător în bătălia de la Liège, și, alături de Paul von Hindenburg, învingător în bătălia de la Tannenberg - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Forțele române au capturat câteva mii de prizonieri precum și importante cantități de material de război pe timpul acestei contraofensive și numai intervenția de ultim moment a Diviziei 26 Turce, pe 2 decembrie, a salvat gruparea lui Mackensen de la încercuire, oferindu-le germanilor răgazul de care aveau nevoie pentru a-și reface dispozitivul.

În același timp, 2 ofițeri curieri care duceau ordinele de luptă către divizii au fost luați prizonieri, germanii aflând astfel dispozitivul trupelor româno-ruse, fapt ce i-a permis generalului Erich von Falkenhayn să ordone un atac nimicitor care a întors flancul drept al trupelor române, nevoite să se retragă și să lase deschis drumul spre București.

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Niš (20 noiembrie 1443)

Iancu de Hunedoara (Pictura din secolul al XVII-lea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Niš [Serbia] (20 noiembrie 1443), între voievodul Transilvniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani, în cadrul „Campaniei celei Lungi” (septembrie 1443 – ianuarie 1444).

Victoria de pe Ialomiţa l-a adus pe Iancu în atenţia Europei, văzut ca singurul ce poate organiza o cruciadă care să-i alunge pe otomani. O bulă papală, emisă la 1 ianuarie 1443, de către Eugen IV (1431 – 1447), proclamă cruciada şi cheamă cavalerii apuseni să i se alăture.

Voievodul Transilvaniei începe pregătirile pentru o nouă expediţie, încă din martie – aprilie 1443, când cere braşovenilor multe căruţe, tunuri şi pulbere. Strânge o mare oaste (circa 35.000 oşteni) formată din mercenari cehi, poloni, germani, italieni, francezi, sârbi, bulgari (pe care îi plăteşte inclusiv cu banii proprii), la care se adaugă munteni şi transilvăneni. Cauza imediată a acestei ample acţiuni este pericolul ce planează asupra Constantinopolelui (asediat în cursul anului 1442), iar pe termen lung se are în vedere alungarea otomanilor din Europa. În opinia istoricilor Ileana Căzan şi Eugen Denize, pentru voievodul Transilvaniei „…obiectivul principal îl constituia apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a ţărilor române şi a Ungariei ameninţate tot mai mult de expansiunea otomană”.

Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 - d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Iancu de Hunedoara (n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Organizatorii amplei expediţii au primit promisiunile unor suverani europeni că vor fi sprijiniţi logistic şi financiar: Burgundia şi Veneţia se angajează să trimită o flotă, iar Aragónul, trupe şi bani (dar nu îşi vor onora angajamentele). Regele Ungariei şi Poloniei, Vladislav (1440 – 1444), conducătorul onorific al campaniei, părăseşte Buda la 22 iulie 1443. La Keve (Serbia) face joncţiunea cu armata lui Iancu şi puţinele trupe trimise de despotul Serbiei, Gheorghe Branković. Armatele pătrund în teritoriul controlat de otomani abia din luna septembrie, iar vremea rea „… a fost unul din principalele obstacole în calea străpungerii Munţilor Balcani şi a determinat retragerea” (Ileana Căzan, Eugen Denize).

Otomanii, conduşi de Ishak, bey-ul Semendriei, marele învins la Sibiu, aşteaptă armatele creştine la trecerea peste râul Morava, dar sunt zdrobiţi. Avangarda condusă de Iancu avansează, cucereşte Niš-ul şi înfrânge riposta unei importante armate islamice, în apropierea cetăţii. Trupele otomane erau conduse de Kasim paşa, beylerbey-ul Rumeliei şi bey-i de Vidin, Golubac şi Sofia.

Teritorii administrate de Iancu de Hunedoara la 1456 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Teritorii administrate de Iancu de Hunedoara la 1456 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Au rămas pe câmpul de luptă 2.000 de otomani, alţi 4.000 au fost luaţi prizonieri. Cei rămaşi se retrag în dezordine spre Sofia, care nu mai poate fi apărată de trupele creştine.

Răsunetul acestei victorii este imens, armatele lui Iancu se înmulţesc cu bulgari, sârbi şi albanezi, şi continuă expediţia. În mai multe locuri s-a aprins flacăra revoltei: Gjergj Kastrioti (Skanderbeg) cucereşte cetatea Kroja şi preia conducerea luptei pentru eliberarea Albaniei, iar despotul Dragas (cel care va deveni ultimul împărat al Bizanţului) pregăteşte o armată în sudul Greciei.

 

Bibliografie
- George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
cititi mai mult despre Bătălia de la Niš si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330)

Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József (1855)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

 

Izvoare istorice

Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI (la peste 100-200 ani după evenimentul descris), care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia este pomenită mai târziu și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.

În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Bătălia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330) - Cronica pictată de la Viena  (lat. Chronicon pictum vindobonense, hu. Képes krónika) este o cronică ilustrată a Ungariei medievale, scrisă în secolul XIV - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Cronica pictată de la Viena (lat. Chronicon pictum vindobonense, hu. Képes krónika) este o cronică ilustrată a Ungariei medievale, scrisă în secolul XIV, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea evenimentelor

În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din partea domnitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.

Bătălia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330) - Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși Basarab I își plătea conștiincios arenda pentru vasalitatea acordată (conform contractelor cu coroana ungară asupra drepturilor si folosirea resurselor naturale, contract păstrat in corespondenta papală), regele Ungariei s-a lăsat ațâțat de adversarii lui Basarab, voievodul Thomas din Transilvania si fiul lui Niklas Gara, de-al îndepărta pe Basarab, sperând astfel că ei vor putea obține investitura vasalității asupra Valahiei. Astfel Basarab nedorind un război devastator a oferit generos regelui o despăgubire pentru campania sa.

Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea generos o despăgubire a 7.000 de mărci de argint, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanție, “numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele“.

Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază.

Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei regale.

Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena

După lupta de 3 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”
—Cronica pictată de la Viena

Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț
—Cronica lui Johann de Thurocz

Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.

Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.

Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.

Carol Robert de Anjou (n. 1288, Napoli - d. 16 iulie 1342, Visegrád) a fost fiul lui Carol Martel de Anjou (rege titular al Ungariei, după stingerea dinastiei arpadiene) și al Clementiei de Habsburg. În anul 1308 a devenit rege efectiv al Ungariei sub numele de Carol I. A dezvoltat economia țării, prin impulsionarea mineritului. În contextul tulburărilor feudale a mutat capitala Regatului Ungariei la Timișoara (1316-1323), unde a murit prima lui soție, Maria de Bytom⁠(en), înmormântată probabil în Biserica Franciscană din Timișoara - (Charles depicted in the Illuminated Chronicle) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Carol Robert de Anjou (n. 1288, Napoli – d. 16 iulie 1342, Visegrád) a fost fiul lui Carol Martel de Anjou (rege titular al Ungariei, după stingerea dinastiei arpadiene) și al Clementiei de Habsburg. În anul 1308 a devenit rege efectiv al Ungariei sub numele de Carol I. A dezvoltat economia țării, prin impulsionarea mineritului. În contextul tulburărilor feudale a mutat capitala Regatului Ungariei la Timișoara (1316-1323), unde a murit prima lui soție, Maria de Bytom⁠(en), înmormântată probabil în Biserica Franciscană din Timișoara, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Charles depicted in the Illuminated Chronicle) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Localizarea în teren a bătăliei

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

Bătălia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330) - Cronica pictată de la Viena   (lat. Chronicon pictum vindobonense, hu. Képes krónika) este o cronică ilustrată a Ungariei medievale, scrisă în secolul XIV - Potrivit ipotezei lui Matei Cazacu, Basarab ar putea fi personajul în verde, cu căciulă țuguiată - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Cronica pictată de la Viena (lat. Chronicon pictum vindobonense, hu. Képes krónika) este o cronică ilustrată a Ungariei medievale, scrisă în secolul XIV – Potrivit ipotezei lui Matei Cazacu, Basarab ar putea fi personajul în verde, cu căciulă țuguiată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu — ambii participanți la bătălie — în care menționa că lupta s-a purtat „când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”. Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

Bătălia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330) în cronica lui Johann de Thurocz - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) în cronica lui Johann de Thurocz – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

În zona Țara Loviștei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:

1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari

2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar

3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două părți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relațiile dintre cele două părți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.

Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră și a stăpânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându-se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

 

În pasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

 

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor să îi scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.

În al doilea rând, menționează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Țara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți”. Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile călare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”. Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oștenilor „ca peștii în vârșă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere — consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Posada si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600)

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mirăslău a avut loc la 18/28 septembrie 1600 lângă Mirăslău între valahii conduși de Mihai Viteazul (sprijiniți de secui) și trupele austriece ale generalului italian Gheorghe Basta (sprijinite de sași și de nobilimea din Transilvania).

 

Desfășurare

Conflictul dintre domnul Mihai Viteazu, devenit și principe al Transilvaniei în urma Bătăliei de la Șelimbăr, și nobilii transilvăneni s-a acutizat. Stăpânirea lui Mihai Viteazu în Transilvania a fost considerată nelegitimă de către Dieta de la Turda din 23 august/2 septembrie 1599, convocată de Ștefan Csáki (cel care dorea el însuși să devină principe al Transilvaniei), recunoscându-se autoritatea împăratului german Rudolf al II-lea (1576–1612).

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea - portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Dieta a cerut ajutorul lui Giorgio Basta, care a răspuns chemării și a pornit din Ungaria de Sus spre Transilvania, iar cavaleria și trupele Dietei Transilvaniei l-au părăsit pe Mihai și au trecut de partea habsburgică. Ajutoarele venite din Muntenia au fost oprite de sașii brașoveni la 2/12 septembrie și 4/14 septembrie 1599.

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui – d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul – cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În timp ce Mihai Viteazul dispunea de aproximativ 10.000 – 12.000 de oameni, armata nobilimii, împreunată cu cea a lui Basta, era formată din aproximativ 18.000 de oameni (din care 6.000 de cavaleri germani și flamanzi, purtători de cuirase, și muschetari valoni și francezi).

Mihai Viteazul și-a așezat oastea la Mirăslău, într-un loc îngust între râul Mureș, dealuri, pârâul Lapad și o pădure întărită prin șanțuri. Lupta a început cu atacurile artileriei, din ambele părți. Giorgio Basta a simulat retragerea pentru a-l obliga pe Mihai să părăsească poziția, iar acesta a căzut în cursa întinsă. Cavaleria sa a fost atacată de muschetari și cuirasați și risipită, tunurile pierdute, în timp ce o mare parte din mercenarii cazaci l-au părăsit.

Înfrângerea a fost catastrofală, murind 4.000 dintre oamenii săi, iar domnul, pentru a se salva, trece Mureșul, pornind spre Alba Iulia. Cu ajutor muntean reușește să ia tezaurul din capitala Transilvaniei și, în contextul pătrunderii oștilor polone în Moldova și Țara Românească, a trecut munții pentru a respinge atacul polon din Țara Românească.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) - foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cauzele înfrângerii lui Mihai Viteazul

Trecerea sașilor de partea Casei de Habsburg a fost cauzată de numeroasele jafuri comise de trupele lui Mihai Viteazul, precum cele de la Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc. În plan extern Polonia nu a acceptat trecerea Moldovei sub dominația Țării Românești, iar sprijinul împăratului Rudolf al II-lea față de Mihai Viteazul a scăzut, în contextul suspiciunii că Mihai va trece de partea otomană. Generalul Giorgio Basta a fost trimis în Transilvania pentru a întări cursul antiotoman. În această conjunctură a avut loc bătălia de la Mirăslău din 16 septembrie 1600 între Mihai Viteazul și generalul imperial Basta, care se îndrepta spre Alba Iulia. Mihai, care se afla la Orăștie, l-a întâmpinat lângă satul Mirăslău. Cu toate că-și alesese o poziție întărită în mod natural, Mihai cu firea lui impulsivă, nu a profitat de această așezare strategică și s-a lăsat provocat de Basta, care a simulat o retragere. Mihai considerând această retragere ca un semn de slăbiciune a trupelor lui Basta, părăsește poziția întărită și începe să urmărească pe inamic. Această mare greșeală a fost una din cauzele înfrângerii de la Mirăslău. O altă cauză a fost superioritatea trupelor lui Basta. Trebuie amintit că dincolo de succesele sale militare, poziția lui Mihai era fragilă din cauza precarității mijloacelor sale pecuniare și militare. O altă cauză, după părerea cancelarului polon Ioan Zamoyski, este că „domnului român i-au lipsit cele mai bune unități pe care le avea: mercenarii lui Baba Novac, oastea lui Udrea și oastea română a lui Sava armașul și Radu Buzescu”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org