Articole

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)

foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com

 

Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 11/24 iulie 1917 și 19 iulie/1 august 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operațiunea ofensivă de la Nămoloasa la care s-a renunțat între timp.

Bătălia de la Mărăşti  (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial - Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei.

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai – iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.

Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei.

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri.

Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti.

Bătălia de la Mărăşti  (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.).

Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac.

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com
cititi mai mult despre Bătălia de la Mărăști pe ro.wikipedia.org

Atacul de noapte (17 iunie 1462)

“Bătălia cu facle” (17 iunie 1462) de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Atacul de noapte” a fost o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești (Valahia) și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată pe drumul dintre Nicopole și cetatea de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă a românilor. Conflictul a pornit inițial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor și a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci și bulgari. Mehmed a ridicat o armată uriașă cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o anexa la imperiul său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte în care Țepeș a atacat tabăra turcească în timpul nopții pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deși atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viață și și-a continuat marșul spre reședința de la Târgoviște, unde a dat peste alți 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Sultanul și armata sa au fost total demoralizați și s-au retras din Țara Românească.

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 - in imagine, Vlad Țepeș Domn al Țării Românești, tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60x50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) - foto: ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 – in imagine, Vlad Țepeș
Domn al Țării Românești, tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60×50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Situația premergătoare

După căderea Constantinopolului în 1453, Mehmed și-a ales noile campanii militare. În Anatolia, Imperiul Trebizondei încă rezista otomanilor, iar la est turkmenii lui Uzun Hasan, împreună cu alte state mai mici, amenințau Înalta Poartă. La vest, albanezii conduși de Skanderbeg continuau să-l tulbure pe sultan, în timp ce Bosnia se împotrivea plății tributului. Valahia avea sub control malul nordic al Dunării, iar Mehmed a dorit să obțină controlul asupra fluviului, deoarece atacuri navale puteau fi lansate asupra imperiului său tocmai de la Sfântul Imperiu Roman.

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 - d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 - foto - ro.wikipedia.org

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 – d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 26 septembrie 1459, Papa Pius al II-lea a cerut o nouă cruciadă împotriva otomanilor, iar la 14 ianuarie 1460, la congresul din Mantua, a proclamat faptul că cruciada oficială va dura timp de trei ani. Planul său, totuși, a eșuat, și singurul conducător european care și-a arătat entuziasmul pentru cruciadă a fost Vlad, care era foarte stimat de Papă. Încurajat datorită lipsei de entuziasm arătate de europeni pentru cruciadă, Mehmed a preluat inițiativa și a trecut la atac. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), a cucerit ultimul oraș independent din Serbia, Semendria, iar în anul următor (1461), l-a convins pe despotul grec al Moreei să-și predea fortăreața; la scurt timp după aceea, capitala acesteia, Mystras, și Corintul i-au urmat exemplul și s-au predat fără luptă.

Singurul aliat al lui Țepeș, Mihai Szilágyi (cumnatul lui Ioan Huniade, fost regent al Ungariei în 1458 până la încoronarea lui Matei Corvin) a fost capturat de turci în 1460, în timp ce traversa Bulgaria. Oamenii săi au fost uciși prin tortură, iar Szilágyi însuși a murit în timp ce a fost tăiat în două cu fierăstrăul. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), Mehmed a trimis emisari la Târgoviște pentru a-l zori pe Vlad să plătească tributul întârziat. Vlad l-a înfuriat pe sultan prin uciderea emisarilor, și într-o scrisoare datată 10 septembrie 1460, adresată sașilor din Brașov, îi previne pe aceștia despre planurile de invazie ale lui Mehmed și le cere ajutorul. Vlad nu plătise tributul anual de 10.000 de ducați din 1459. Pe lângă această sumă, Mehmed i-a mai cerut și 1000 de băieți, care urmau să devină ieniceri. După ce cererea le-a fost refuzată, turcii au trecut Dunărea și au început să prade și să ia prizonieri, însă Vlad i-a capturat și i-a tras în țeapă pe toți. Conflictul a continuat până în 1461, când Mehmed i-a cerut lui Vlad să meargă la Constantinopol să negocieze.

Spre sfârșitul lunii noiembrie 1461, Țepeș i-a scris sultanului că nu putea să-și permită să plătească tribut, datorită faptului că războiul cu sașii din Transilvania i-a terminat resursele, și că nu putea să plece deoarece exista riscul ca regele Ungariei să atace Valahia în lipsa lui. I-a promis sultanului că-i va trimite destul aur și băieți atunci când își va putea permite, și că s-ar duce la Constantinopol dacă sultanul i-ar trimite un pașă să conducă Valahia în absența sa. Între timp, sultanul primise vești despre alianța lui Vlad cu regele Ungariei, Matei Corvin. Mehmed l-a trimis pe beiul din Nicopole, Hamza Pașa, să pună în scenă o întâlnire diplomatică cu Vlad la Giurgiu, dar cu ordinul să-l atace acolo, iar după capturarea lui, să-l ducă la Constantinopol. Țepeș a fost prevenit de capcană și a plănuit să pregătească una proprie.

Hamza a adus cu el 1.000 de călăreți, iar pe când au trecut printr-un pas îngust la nord de Giurgiu, Vlad a lansat un atac surpriză. Valahii i-au încercuit pe turci și i-au nimicit cu focuri de armă. Istoricii îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii cruciați europeni care au folosit praful de pușcă “într-un mod creativ – mortal“. Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin, datată 2 februarie 1462, a scris că Hamza Pașa a fost capturat aproape de fosta cetate valahă Giurgiu. După ce l-a distrus pe Hamza Pașa, Vlad s-a deghizat în haine turcești și a avansat cu cavaleria sa spre cetate, unde a ordonat gărzilor în turcește să deschidă porțile. Aceștia s-au conformat, iar Vlad a atacat și distrus forțele turcești din cetate. După aceea a început o campanie de distrugere a turcilor și a populației care i-a ajutat; mai întâi în sudul Valahiei, după aceea în Bulgaria, traversând Dunărea înghețată. În Bulgaria și-a împărțit armata în mai multe grupuri mici și a acoperit circa 800 kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci și bulgari.

Într-o scrisoare adresată lui Corvin, datată 11 februarie 1462, Vlad a scris:

Am ucis bărbați și femei, bătrâni și tineri, locuitori din Oblucița și Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit și Ghighen. Am ucis 23.884 de turci și bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldații noștri…. Așadar Înălțimea Voastră trebuie să știe că am rupt pacea cu el [sultanul].”

Bulgarii creștini au fost însă cruțați; mulți din ei erau așezați în Valahia. Numerele exacte de victime au fost următoarele: la Giurgiu 6.414 victime; la Enisala, 1.350; la Durostor 6.840; la Orșova, 343; la Hârșova, 840; la Marotin, 210; la Turtucaia, 630; la Turnu, Batin și Novograd, 384; la Sistov, 410; la Nicopole și Ghighen, 1,138; la Rahova, 1,460. La aflarea veștilor despre devastare, Mehmed — care atunci asedia o fortăreață în Corint — și-a trimis marele vizir, Mahmud, cu o armată de 18.000 de oameni, să distrugă portul Brăila. Țepeș s-a întors și a învins armata otomană, și conform detaliilor din cronica din Lezze (Italia), doar 8.000 de turci au scăpat cu viață.

Campania lui Vlad a fost sărbătorită în orașele săsești din Transilvania, statele Italiene și de Papa. Un trimis din Veneția, la aflarea veștilor la curtea lui Corvin la 4 martie, și-a exprimat marea bucurie și a spus că toată Creștinătatea ar trebui să serbeze succesul lui Vlad. Un pelerin englez în Țara Sfântă, William din Wey, trecând prin insula Rodos în drum spre casă, a scris că “soldații din Rodos, la aflarea campaniei lui Vlad Dracul, au cântat imnuri (Te Deum) pentru a-l cinsti și onora pe Dumnezeu care a permis așa victorii. Primarul din Rodos a adunat soldații și cetățenii la un ospăț cu fructe și vin.” Genovezii din Caffa i-au mulțumit lui Vlad pentru că datorită campaniei sale au fost salvați de un atac al sultanului de vreo 300 de galere, pregătite să-i atace. Mulți turci au fost înspăimântați de Vlad și au părăsit partea europeană a imperiului și s-au mutat în Anatolia. La aflarea veștilor, Mehmed a abandonat asediul Corintului și a hotărât să-l atace, el însuși, pe Vlad.

 

Pregătirile de război

Otomanii

Mehmed a trimis mesageri în toate direcțiile cu ordinul să adune o armată, în care numerele și armamentul au fost aproximativ egale cu cele avute în asediul Constantinopolului.” La 26 aprilie sau 17 mai 1462, sultanul a pornit cu armata sa de la Constantinopol cu obiectivul de a cuceri Valahia și a adăuga un nou teritoriu la imperiul său. Sultanul însuși a menționat, într-o scrisoare adresată unuia din marii săi viziri, că avea 150.000 de oameni cu el. Istoricul grec Chalcondyles a scris referitor la armata lui Mehmed că era “cea mai mare forță numerică turcească adunată de la cucerirea Constantinopolului încoace.” El estimează totalul acesteia la circa 250.000, pe când istoricul turc Tursun Bey menționează 300.000. Aceste numere se pare că sunt exagerate. Un număr mai aproape de adevăr este cel oferit de trimisul venețian de la Buda, Tommasi, care menționează o armată formată din circa 60.000 de soldați, însoțiți de circa 30.000 mercenari. În componența acestei armate se numărau ienicerii (trupele de elită); pedestrașii; spahiii (cavaleria feudală); saialii (trupele de sacrificiu formate din sclavi care puteau să-și câștige libertatea în cazul că supraviețuiau); achingiii (arcașii); silahdârii (gărzile armelor sultanului, de asemenea protejau flancurile); asabii (lăncierii); beșlii (cei care mânuiau armele de foc); și gărzile praetoriene care serveau ca garda de corp a sultanului. Fratele vitreg al lui Vlad, Radu cel Frumos, care era de bunăvoie în serviciul sultanului, avea 4.000 de călăreți. Pe lângă aceste efective, turcii mai aveau 120 de tunuri, ingineri și mână de lucru pentru a construi drumuri și poduri, dar și femei “rezervate pentru plăcerile de noapte ale soldaților.” Chalcondyles menționează că corăbierii de pe Dunăre au plătit 300.000 de monezi de aur pentru privilegiul de a transporta armata. Alături de aceștia, otomanii au folosit și flota proprie, constând în 25 de trireme și 150 de vase mai mici.

 

Românii

" Vlad Țepeș și solii turci" - pictura de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

” Vlad Țepeș și solii turci” – pictura de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș i-a cerut ajutor regelui Ungariei, Matei Corvin, oferindu-se chiar să se convertească de la Ortodoxie la Catolicism pentru a obține ajutorul acestuia. Deși Corvin i-a promis că-i va trimite ajutoare, acestea nu au sosit. Corvin primise bani de la Papa pentru a ridica o armată și a susține campania lui Vlad, însă Corvin a cheltuit banii în alte scopuri, fără să mai adune armata. Mai târziu, va justifica nereușita de a ridica o armată cât și eșecul strategic al campaniei lui Vlad, prin faptul că valahul de fapt trădase (complotul scrisorii). Vlad a cerut să se facă o mobilizare generală în care au fost incluși “nu doar bărbați de vârstă militară, ci și femei și copii de la vârsta de doisprezece ani în sus, precum și contingente de țigani sclavi.” Mai multe surse menționează totalul oamenilor sub comanda sa ca fiind între 22.000 și 30.900, estimarea acceptată în general fiind cea de 30.000. Majoritatea armatei consta în țărani și ciobani echipați cu topoare și coase, în timp ce boierii călare, puțini la număr, erau înarmați cu lănci, săbii, pumnale și purtau cămăși de zale ca armură. Garda personală a lui Vlad era formată din mercenari din mai multe țări. Legenda spune că înainte de bătălie, Vlad le-a spus oamenilor săi “Ar fi bine ca cei ce se gândesc la moarte să nu mă urmeze“.

 

Bătălia

Turcii au încercat să debarce la Vidin, dar au fost respinși de săgeți. La 4 iunie, un contingent de ieniceri a debarcat în timpul nopții, la Turnu, unde aproximativ 300 din ei au fost uciși de atacurile valahilor. Ienicerul de origine sârbă Constantin din Ostrovița a scris despre întâlnirea cu Vlad Țepeș:

„La căderea nopții, am intrat în bărci, am luat-o la vale pe Dunăre și am trecut pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul în care era oprită armata lui Vlad. Acolo am săpat tranșee, pentru a fi protejați de cavalerie. După aceea am trecut din nou pe partea cealaltă și am transportat restul ienicerilor peste Dunăre, iar după ce toată infanteria a ajuns pe malul opus, ne-am pregătit și am început să avansăm încet spre armata lui Vlad, împreună cu artileria și restul echipamentului adus cu noi. Fiind opriți, am instalat tunurile, dar nu destul de repede pentru a împiedica pierderea a trei sute de ieniceri, uciși de valahi…. Văzând că partea noastră începe să slăbească, ne-am apărat cu cele 120 de arme cu care am traversat și am tras atât de des încât am reușit să respingem armata prințului și ne-am îmbunătățit pozițiile…. iar Dracul, văzând că nu poate opri traversarea, s-a retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea cu toată armata și ne-a dat 30.000 galbeni pentru a fi împărțiți între noi.”

Armata otomană a reușit să avanseze, dar Vlad le-a îngreunat considerabil avansul, pârjolind terenul și otrăvind fântânile. De asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel terenuri mlăștinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au fost după aceea acoperite cu crengi și frunze. Populația și animalele de ogradă au fost trimise în munți, iar timp de o săptămână armata lui Mehmed și-a continuat marșul anevoios, suferind de foame și de sete, “negăsind nici un om, nici un animal, nimic de mâncare sau de băut.

Vlad a adoptat o tactică de gherilă, cavaleria sa atacând sporadic elemente răzlețe ale otomanilor. De asemenea, a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis și — în număr mai mare — ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai mulți dușmani. Ciuma bubonică a început să se împrăștie în armata otomană. Flota acestora a lansat câteva atacuri minore asupra Brăilei și Chiliei, dar fără a provoca pagube prea mari, datorită faptului că Vlad a distrus majoritatea porturilor din Bulgaria. Chalcondyles menționează că sultanul a luat prizonier un luptător valah, pe care a încercat să-l plătească pentru a obține informații, dar fără succes; după care l-a amenințat cu tortură, din nou fără succes. Se spune că Mehmed l-a apreciat pe soldat, spunându-i “dacă domnul tău ar avea mai mulți oameni ca tine, în scurt timp ar putea cuceri lumea!

Turcii și-au continuat avansul spre Târgoviște, după ce au fost respinși la cetatea București la insula fortificată Snagov. La 17 iunie, în timp ce turcii și-au așezat tabăra la sud de capitală, Vlad a dezlănțuit atacul său de noapte, cu aproximativ 24.000, sau posibil cu doar 7.000 sau 10.000 de călăreți. Conform relatărilor lui Chalcondyles, înaintea începerii atacului, Vlad a intrat în tabăra turcească îmbrăcat în straie turcești, și a circulat nestingherit, încercând să afle care este cortul sultanului și organizarea taberei.

Bătălia cu facle de Theodor Aman. Pictura descrie Atacul de noapte, o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată în apropierea cetății de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia cu facle (17 iunie 1462) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul a început “la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața” și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documentele păstrate; unele surse spun că valahii au ucis un număr mare de turci, iar altele susțin că pierderile de vieți otomane au fost minime. Un număr mare de cai și cămile au fost ucise. Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit Galeș, care a condus un atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată, că nu a fost suficient de îndrăzneț să cauzeze devastarea așteptată în tabăra otomană. Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria Anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit pe valahi, reușind să ucidă între 1.000 – 2.000 din ei. Pierderile totale s-au situat la circa 5.000 de partea valahilor și circa 15.000 de otomani.

Cu toate că atât moralul său cât și al armatei sale era la pământ, Mehmed a decis totuși să atace capitala, dar a găsit-o părăsită și cu porțile larg deschise. Unele surse spun că armata otomană a intrat în capitală și timp de jumătate de oră a mărșăluit pe drumul mărginit de aproximativ 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Pe cea mai înaltă țeapă, ca simbol al rangului avut, au găsit cadavrul putrezit al lui Hamza Pașa. Alte surse notează că orașul a fost apărat de soldații valahi, iar cadavrele celor trași în țeapă se aflau în afara zidurilor orașului, pe o distanță de circa 60 km. Chalcondyles, descriind reacția sultanului, a scris:

„ Atât de copleșit a fost de cele văzute, încât sultanul a spus că nu poate lua pământurile unui om care face atâtea minunății și își impune voința asupra supușilor săi în felul acesta și cu siguranță că un om care a făcut atâtea este demn de lucruri mărețe. ”

Mehmed a ordonat să se sape un șanț adânc în jurul taberei turcești pentru a preveni penetrarea valahilor, iar a doua zi (22 iunie) turcii s-au retras.

În acest timp, vărul lui Vlad, Ștefan cel Mare, dorind să recupereze cetățile Akkerman și Chilia, a hotărât să lanseze un atac asupra ultimei, sincronizandu-se cu atacul naval al turcilor. Valahii si ungurii au aparat cetatea, reușind să-i pună pe fugă pe moldoveni și reușind chiar să-l rănească pe Ștefan pe viață, la picior, cu o ghiulea de tun.

La 29 iunie, sultanul a ajuns la Brăila și a dat foc orașului, după care a plecat la Adrianopol, unde a ajuns la 11 iulie. La 12 iulie otomanii au avut un ospăț în cinstea “marii victorii împotriva lui Dracula“, deși întreaga campanie se terminase dezastruos. Totuși turcii au reușit să ia mulți prizonieri din rândul locuitorilor zonelor traversate, pe care i-au dus spre sud împreună cu cirezile de vite și caii capturați.

 

Urmări

Radu a reușit să-i convingă pe valahi că a plăti tribut Înaltei Porți și a-l avea pe el ca lider ar fi în avantajul lor. Vlad a fost abandonat și a fugit în Transilvania, unde a fost întemnițat de regele Corvin timp de 12 ani, în baza unei scrisori falsificate în care s-a spus că el i-ar fi cerut iertare sultanului și i-ar fi propus acestuia o alianță împotriva Ungariei. A fost eliberat în 1474 și la scurt timp după aceea a pornit spre regiunea Bosnia în fruntea unei armate maghiare, unde a cucerit mai multe orașe și cetăți și a tras în țeapă peste 8.000 de turci. Ștefan cel Mare a reușit să cucerească Chilia și Akkerman și le-a apărat cu succes de otomani la bătălia de la Vaslui. Cei doi veri și-au unit forțele și în 1476 au cucerit Valahia împreună; din nefericire, în decembrie 1476, Vlad Țepeș a fost ucis într-o bătălie împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân. Fratele său vitreg Radu murise de sifilis cu un an mai devreme (1475).

 

Consecințe

Conflictul a pus capăt tuturor ambițiilor și încercărilor otomane de a anexa Valahia la imperiu.

Victoria valahilor și-a lăsat amprenta asupra tradițiilor și literaturii românești, precum și asupra celor din țările din zonă, la vremea respectivă.

 

Cultura populară

Celebrul scriitor francez Victor Hugo a scris despre bătălie în poemul său Legendele secolelor.

Filmul american Bram Stoker’s Dracula, distins cu premiul Oscar, începe în anul 1462 cu invazia otomană a Valahiei; o bătălie nocturnă are loc (atacul de noapte), având ca rezultat victoria lui Dracula.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; enciclopediaromaniei.ro; www.ziare.com

 

Bătălia de la Iezerul Cahulului a fost o confruntare între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit (1572 – 1574), şi oastea otomano-tătară. Aceasta a avut loc în urma mazilirii domnului, la insistenţele domnului muntean, Alexandru II Mircea (1568 – 1577), pe lângă dregătorii otomani, pentru a-l numi în scaunul Moldovei pe fratele său, Petru Şchiopul (1574 – 1579, 1582 – 1591). Domnul de drept a fost mazilit. Bătălia s-a încheiat în favoarea turcilor, un mare aport la înfrângerea domnitorului l-au adus trădările din partea boierimii.

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai tîrziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmînd că era foarte îndrăzneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler. Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572 de la turci, cu ajutorul averii strînse în tinereţe, cînd făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, cînd sultanul Selim Han Hazret Liry al II-lea a cerut domnului Moldovei să dubleze suma haraciului, Ion Vodă „cu boierii care-i avea tirani ca și dînsul” (Nicolae Costin), a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situaţia politică era de aşa natură, încît voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decît cazacii zaporojeni – o populaţie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.

Oastea moldoveană condusă de Ion Vodă  a înfrânt armatele otomano-muntene în Bătălia de la Jiliște şi i-a atacat pe otomanii din Brăila, Bugeac şi Tighina.

Nicolae Costin menționa: “Pe urmă Ion Vodă a stăpînit și cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (…) fără a lăsa un suflet viu dintr-înșii, apoi a mai luat de la turci Chilia și Akkermanul, arzîndu-le …

După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimîntat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru Șchiopul, frate cu domnitorul valah Alexandru al II-lea Mircea.

Victoriile obţinute într-un timp foarte scurt au creat nemulţumire la Constantinopol unde se făceau supoziţii în legătură cu această situaţie. Bănuielile planau asupra Poloniei, de pe teritoriul căreia veniseră cazacii şi scrisori de susţinere din partea unor nobili. De aceea, pentru a-l îndepărta a fost creată o coaliţie la începutul lunii iunie 1574. Sultanul Selim al II-lea (1566 – 1574) trimite pe cel de-al treilea vizir Ahmed paşa şi pe beylebey-ul Rumeliei, Cighaleg Zadé Iusuf cu 7.000 de oameni şi oastea Rumeliei, care urma să se unească cu forţele muntene şi cele ale tătarilor din Crimeea, conduse de Adil Ghiray, să înlocuiască pe Ioan vodă cu Petru Şchiopul.

Pentru a-l prinde, oastea otomană a fost împărţită astfel: Ahmed paşa şi Iusuf paşa au pornit prin Dobrogea spre Moldova, sangeacbeii de Nicopole şi Vidin urmau să atace dinspre sud-vest, prin Ţara Românească, iar tătarii din est.

Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflînd de venirea turcilor, domnitorul a decis să se apere pe rând. Împotriva oastei care venea dinspre Dunăre este trimisă cavaleria comandată de pârcălabul Sucevei, Ieremia Cernăuţeanul,  să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor și i-a spus că ajunsese prea tîrziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.  Pe baza acestor informaţii false, în lipsa altora mai exacte, Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor.

Vrand sa loveasca succesiv toate cele trei osti turcesti inainte sa se uneasca, Ioan al III-lea isi trimite iscoadele la cele mai importante puncte de trecere ale hotarului in Moldova. Primind de veste ca trupele Portii se pregateau sa treaca pe la vadul de Oblucita il trimite pe Ieremia Cernauteanul sa-i intarzie cat putea de mult pe turci, cat timp el se ocupa de tatarii care veneau din rasarit.

Dupa un numar de confruntari intre moldoveni si turci la Isaccea, Petre Schiopul cumpara cu 30.000 de galbeni loialitatea lui Ieremia Cernauteanul. El se retrage si ii lasa pe turci sa treaca in Moldova. Ieremia se intoarce intre timp la voievod si ii spune ca oastea turca nu depaseste 15.000 de oameni. Ioan al III-lea isi ia moldovenii si cazacii si ies in intampinare.

Otomanii dispuneau de circa 60.000 de oameni şi 120 de tunuri, în timp ce domnul Moldovei avea 30.000 de oşteni, „fără prostime şi adunătură ce era pre lângă Ion vodă”, împărţită în „30 de polcuri şi la tot polcul au dat câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe [tunuri de asediu]” (Grigore Ureche). În total oastea moldoveană avea 140 tunuri, din care 80 erau de mare calibru.

Dupa patru zile de mars ostile se aflau la circa 20 de kilometri una de cealalta, iar cazacii lui Sviercevski sunt trimisi in recunoastere. Ei iau prin suprindere o puternica avangarda turceasca pe care reusesc sa o distruga dupa lupte crancene. Sviercevski isi dadu seama ca Ieremia mintise si-l tradase pe voievod. O oaste atat de mica precum sustinuse Cernauteanul nu avea cum sa aiba o avangarda atat de numeroasa.

Numai ca Ioan al III-lea nu vru sa auda ca Ieremia Cernauteanul l-a putut trada. Era unul dintre cei mai de incredere oameni ai sai si cel care l-a pus in contact cu boierii nemultumiti de vechiul domnitor. Il linisteste pe Sviercevski si se pare ca i-ar fi spus capeteniei cazace ca nu era important numarul turcilor: “Ii vom socoti in lupta!”

Cazacii, conduşi de hatmanul Swierczowski, reuşesc să respingă avangarda coaliţiei, dar aceasta se repliază şi porneşte spre lacul Cahul, unde se găsea tabăra moldoveană.

Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, în seara de 9/10 iunie 1574, o parte dintre boieri, avîndu-i în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor „o samă de boieri cei mari, anume vornicul Murgul cel mare şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putére de oastea turcească ce venise cu Pătru vodă, temându-să ca să nu cază în preajma vrăjmaşului său, au părăsit pre Ion vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat lui Pătru vodă”.

Bătălia s-a dat la Obluciţa, “lângă iezerul Cahulului”. Pe 10 iunie, „la baltă, la Cahul”, s-au întâlnit cele două oşti. Mai întâi, porneşte cavaleria moldoveană condusă de pârcălabul Ieremia care, în loc să atace, trece în tabăra duşmană. “Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pîrcălabul, plecă steagurile şi, punînd cuşmele în vîrful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului” .

Inainte de lupta voievodul se urca pe o culme sa vada oastea dusmana si isi dadu intr-adevar seama ca Ieremia il tradase. In fata lui erau 60.000 de turci care asteptau sa-l infrunte. El in schimb dispunea de peste 10.000 de calareti, 20.000 de pedestrasi, de cazacii lui Sviercevski si de 110 tunuri. O oaste de doua ori mai mica decat cea a Portii.

Voievodul a trimis dupa boierul tradator, numai ca “indata ce se dete semnalul de resbel, si turcii, asezati in cea mai buna ordine de bataie, sta gata de lupta, tradatorul Cernautianul, el cel dintai, a purces asupra turcilor.

Dar de abia se apropia de inamic si in loc sa inceapa bataia, el, asa precum era inteles cu turcii, a poruncit stegariului de a lasat steagul in gios si si-au luat palariile cu totii, ridicandu-le in sus in sulite si in sabii si plecand capetele la turci. Vazand turcii aceasta inchinare de buna voie, si-arunca sulitele in sus, poftindu-i sa treaca la sine. Iar oastea lui Iuon Voda, inspaimantata de aceasta fapta a Cernautianului, se retrase, alergand cu totii la Iuon si spuindu-i ca totul e pierdut.

Iuon insa, ca om cu inima mare ce era, de loc nu se turbura, ci-i invita pe toti sa nu-si piarda inima pentru Ieremia, ci sa plece indata cu totii asupra turcilor. Iar turcii, vazand turburarea cetelor romane, miscara asupra lor, puind in frunte pre insusi Cernautianul cu ai sai, manandu-i dennapoi ca pre niste vite, asupra ostii Domnului lor, batandu-i si ucigandu-i. Pre care vazandu-i Iuon Voda, cuprins de manie, porunci sa descarce tunurile intr-insii. Astfel perira tradatorii, si cati n-au pierit de focul lui Iuon Voda, ii ucidea turcii den urma, de nu putea acum strabate la oastea lui Iuon Voda, de trupurile lor cazute si de raul de sange ce curgea dintr-insii.

Intr-aceea cazacii, dupa datina lor, lovind pre turci din coaste, ii turburara foarte; de alta parte, venira romanii, care intrecu pe turci fara asemanare in trup si in inima, in arme si in vigoare si facandu-si drum prin turci, ii taia cu mare putere.”

Oastea moldoveană este lipsită astfel de cea mai importantă unitate a ei, menită să-l dezorganizeze pe duşman prin atacuri fulgerătoare, deschizând astfel drumul pedestrimii. După un atac al moldovenilor şi cazacilor, a urmat contraatacul otoman, despre care relatează Grigore Ureche astfel:

Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut intre amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu sa cunoştiia care de care-i este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”.

Otomanii intra in bataia tunurilor moldovene si randurile le sunt nimicite. Luați prin surprindere de o ploaie de vară, moldovenii au rămas fără pulbere, tunurile neputând fi astfel folosite. In acelasi timp o trupa otomana ii ataca in flancul stang lasat descoperit de Ieremia, dar rezista.

Intra in lupta si tatarii, care lovesc tot pe flancul stang. Voda isi ia oastea si se napusteste cu ea peste pozitiile de artilerie inamice. Într-un ultim atac, Ioan vodă capturează 60 de tunuri, pe care le distruge, neputându-le transporta.

Lupta a fost cumplită, dupa trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, la un atac al tătarilor, care nu interveniseră, până atunci, moldovenii se retrag pe un deal, în satul Roşcani, unde au fost înconjurati de turci.

Coplesit numeric, situatie ingreunata mai ales dupa tradarea lui Ieremia, care il lasase fara o treime din oaste, voievodul profita de ragazul oferit de aceasta mica victorie sa se dezlege de turci si sa se retraga la Roscani, unde pregateste ultima rezistenta.

Turcii nu ezita si dau foc asezarilor din imprejurimi ca ei sa nu scape in tihna noptii. De-a lungul intregii urmatoarei zile ei ataca, dar de fiecare data sunt respinsi cu pierderi grele. Spre frustrarea comandantilor turci, ostenii lor s-au dovedit neputinciosi in fata cazacilor lui Sviercevski, care in repetate randuri au lovit liniile inamice cu ferocitate.

La Roșcani după o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Atît Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cît şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriţi. Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.

Luptele au tinut pana sambata si ar mai fi continuat, numai ca lipsa apei a fost cea care i-a doborat in cele din urma. Neintrezarind vreo alta solutie, Ioan al III-lea aranjeaza o intalnire cu Ahmed pasa, comandatul turc si cu Petru Schiopul. In urma discutiilor, s-a hotarat ca el sa se predea. In schimb, ostenii lui Ioan al III-lea erau lasati sa plece la casele lor, iar el urma sa fie dus in fata sultanului pentru a da socoteala pentru faptele sale si poate pentru a putea reintra in gratiile sale.

Dand aceasta veste oamenilor sai, multi au privit cu neincredere juramintele turcilor, dar erau nevoiti sa se supuna. Le multumeste pentru curajul aratat de ei si pentru loialitatea aratata, dar trebuiau sa se desparta.

Primii care pleaca sunt cazacii lui Sviercevski, urmati apoi de restul ostii moldovene. In urmataorea zi, pe 14 iunie 1574, el merge impreuna doar cu un slujitor in tabara inamica si se infatiseaza comandantului turc. Dar soarta ii era deja hotarata.

Capugibasa Cighaleg Zade Iusuf “uitandu-si de credinta data si intarita prin juramant militar, lua hangerul si-l taia in fata si in pantece. Vulnerat astfel, il apucara ianiciarii si pan a nu-si da inca sufletul, ii taiara capul, iar trupul il legara de picioarele a doua camile care, gonite intr-o parte si alta, il rupsera in bucati.

Capul il infipsera intr-o sulita lunga, trupul sfasiat si rupt in mici bucati, oasele le impartia intre sine, in sangele lui inca cald isi incrunta sabiele si-l da cailor sa bea, rugandu-se lui Dumnezeu ca sa le dea si lor inima ca a lui Iuon Voda si asemine maestrie de resbel.

Asa finit avu Iuon Voda, barbat memorabil, care fu omorat prin perfidia turcilor cu atata cruzime si faradelege, lasand intristarea si parerea de rau in inimile tuturor.”

Odata cu moartea voievodului si restul moldovenilor supravietuitori sunt macelariti. La auzul acestei vesti infioratore, cazacii se intorc degraba si se reped iarasi impotriva otomanilor, pentru a razbuna aceasta nemernica tradare. Pier unul dupa altul, ramanand la final in picioare numai 13 dintre ei.

Datorita maiestriei lor in lupta sunt dusi la Constantinopol si se incearca trecerea lor la mahomedanism. Numai ca turcii devin inca o data martorii indaratniciei legendare a cazacilor. Neavand ce sa faca cu ei, sultanul accepta sa fie rascumparati si sunt eliberati.

Dupa infrangerea lui Ioan al III-lea hoardele tataresti pustiiesc Moldova. Decenii la rand cronicarii moldoveni si de prin aiurea isi vor aminti devastarile la care au fost supusi moldovenii. Petru Schiopul se instapaneste in sfarsit pe scaunul domnesc, dar nu era nimic mai mult decat un voievod al pustiului.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.comenciclopediaromaniei.rowww.ziare.com
cititi si:
Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574
- Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - Parte a Campaniilor lui Baiazid împotriva Ungariei și Țării Românești

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și a avut loc în data 17 mai 1395.

 

Cadrul istoric

După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor. Drept răspuns, Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.

Baiazid I (n. cca. 1354/1360, d. 8 martie 1403; Bayezıt, poreclit Yıldırım, „trăznetull“ din cauza personalității puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare) a fost un sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul lui Murad I și al lui Gülçiçek Hatun care era la origine grecoaică - foto: en.wikipedia.org

Baiazid I (1) - foto: en.wikipedia.org

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.

Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.

În acest timp, otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâruri – pământuri oferite în schimbul serviciului militar, însă situația nu le era favorabilă nicăieri. Regatul Ungar a întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia, iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa „Podunavia” și mai târziu „Dobrogea”, de la numele lui Dobrotici, cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418 - in imagine, Mircea cel Bătrân - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (2) – pictură din biserica Episcopiei de Argeș – foto: ro.wikipedia.org

În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleșug. Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi aproape toată populația sa creștină și transformând țaratul lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc. În aceeași vreme este cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent.

Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395.

Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

 

Confruntarea

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra. După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit; de asemenea, ne sunt date și niște informații mai concrete despre bătălie. Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.

Controversa inițială privind localizarea bătăliei de la Rovine, la Craiova sau prin părțile Argeșului, se datorează unei cronici românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrăn în cea de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș. În această campanie n-a existat doar o singură bătălie, Rovine a fost doar locul celei mai importante lupte. Au fost două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială. Cronicile vechi sîrbești (Krajevo) și raguzane (Sotta la citta di Chraglievo) pomenesc clar localizarea luptei la Craiova, iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate de istoricul Constantin C. Giurescu, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la Rovine pe raza Craiovei.

Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei, însoțit și de mulți principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și văr bun cu Mircea cel Bătrân. Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.

Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 - 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marko Kralevici (4) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mircea a hărțuit, în permanență, oastea turcilor. Înainte de Rovine s-au dat mai multe lupte de mică amploare. Lupta principală s-a dat probabil în locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni lîngă ruinele castrului roman Pelendava, care au constituit locul întărit unde Mircea cel Bătrân pare să-și fi dispus arcașii. Mircea trimisese câteva detașamente de pedestraști să hărțuiască oastea otomană pentru a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Baiazid, recunoscut pentru atacurile sale pline de elan și curaj, care nu țineau cont de piedicile puse în cale, a forțat un atac masiv prin zona mlăștinoasă, dar cu cât se apropiau de ruine, soldații săi s-au trezit imobilizați de adâncimea crescândă, de vegetația mlaștinii, de mâl și nămol. Românii cunoșteau culoare înguste pe care se putea merge printre smârcurile mlaștinii, așa că s-au retras, în timp ce otomanii au rămas imobilizați în mlaștină. O cronică bulgară descrie începutul luptei: „..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”. Prima parte a bătăliei a fost un fel de execuție agonizantă a avangardei lui Baiazid, care a fost distusă aproape în întregime de săgețile și sulițele românilor. Deși atacul a început înaintea prânzului, prima parte a luptei s-a încheiat spre seară, când turcii pierduseră aproape un sfert din oaste, pe când românii pierduseră doar câțiva oameni. Insensibil la dezastrul armatei sale, în timp ce avangarda otomană pierea în mlaștini, Baiazid ordona restului armatei să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci. După lăsarea întunericului, trimite cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului, cu scopul de a-l ataca din spate pe Mircea. Iscoadele lui Mircea îi aduc vestea, iar Mircea trimite, la rândul său, cavaleria care reușește să-i atragă pe turci departe de locul luptei. În timpul nopții, românii atacă tabăra otomană, turcii se găsesc înconjurați de o armată mult mai mică și blocați de propriile palisade la fel cum în timpul zilei au fost blocați în mlaștini. Românii trag cu săgeți aprinse, turcii au câteva încercări nereușite de ieșire din mijlocul propriului lagăr și sunt cuprinși de panică. Spre dimineață, Baiazid reușeste sa facă o breșă și să fugă lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte a oștirii. Cu o armată mult mai mică, de doar 10 000 de oameni, Mircea cel Bătrân reușise o victorie răsunătoare pe care însă n-a putut să o fructifice.

Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) (5) îi ia tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Baiazid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești. Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care, se pare, dăduse drumul la casele lor unei părți din oaste, se trezește amenințat, din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid. Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Cu soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bătălia însă nu a fost una decisivă, Baiazid reușind să se retragă la sud de Dunăre cu aramata intactă ca apoi să se întoarcă cu forțe și mai mari reușind să îl pună domn pe Vlad I Uzurpatorul și să îl forțeze pe Mircea să se retraga în Transilvania (cel mai probabil la domeniul său din Huedin), apoi avea să participe la bătălia de la Nicopole. Chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urma Mircea cel Bătrân a reușit să recâștige cu ajutorul voievodului Stibor (voievodul Transilvaniei) tronul Țării Românești în decembrie 1396.

 

Datare

În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851.

Un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația sa a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie. De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici români.

Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395.

În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai primăvara și vara. Acest fapt era condiționat de două aspecte foarte importante.

- Clima în Evul Mediu era mai rece astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.

- Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă mediteraneeană și submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase și cu multă zăpadă. Mai mult, vestimentația otomană era formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici, nu din blănuri pe care le puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau Europa Nordică.

Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură întreprinsă de turcii otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau începe în nici un caz în pragul iernii.

Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea otomană condusă de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai sigur în ziua de 17 mai.

O descriere epică a bătăliei apare în Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) si pe: www.historia.roen.wikipedia.org

 

(1) Baiazid I sau Yıldırım Bayezid (n. 1354, Edirne, Imperiul Otoman – d. 8 martie 1403, Akşehir, Imperiul Otoman) numit în arabă یلدرم‎, Bayezıt, poreclit Yıldırım, „fulgerul“ din cauza personaliții puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare, a fost sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul sultanului Murad I (1326-1389) și al lui Gülçiçek Hatun, care era la origine grecoaică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(3) Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(4) Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 – 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep. El mai este cunoscut sub numele de Prinţul Marko şi Regele Marko în tradiţia orală slavă din Europa de Sud, el fiind un personaj important în timpul ocupaţiei otomane din Balcani. Tatăl lui Marko, Regele Vukasin, a fost co-domnitorul sârb împreună cu ţarul Stefan Uroş al V-lea, a cărui domnie a fost marcată de slăbirea autorităţii centrale şi dezintegrarea treptată a Imperiului sârb. Vukasin avea mai multe pământuri ca proprietate persoanală în vestul Macedoniei, Kosovo şi Metohija. În 1370 sau 1371, el l-a încoronat pe Marko Tânărul rege, acest titlu a făcut să-l succeadă pe tronul sârb pe Uroš care nu avea copii.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

(5) Vlad I (? – 1397?) a fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 – decembrie 1396. Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrân invocând lipsa documentelor doveditoare.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 – d. 1574) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Era fiul lui Ștefăniță cu armeanca Serpega. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Jiliște a avut loc la 24 aprilie 1574, între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, și armata pretendentului la tron, Petru Șchiopul, susținut de fratele său, domnul muntean, Alexandru al II-lea Mircea, precum și de trupele otomane.

 

Context

Intrigile domnului Munteniei Alexandru al II-lea la Poartă, care urmărea înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Petru Șchiopul, susținute cu daruri bogate (100.000 galbeni) marelui vizir Mehmed Sokollu au înrăutățit relațiile sultanului Selim al II-lea cu Ioan-Vodă al Moldovei. Sultanul cere principelui Transilvaniei și pașei de Buda să împiedice refugierea domnului Moldovei pe teritoriul lor și pregătește schimbarea chiar și forțată a domniei în Moldova.

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 - d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un "record" ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române. Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos. Prima domnie - 11 iunie 1574 - 18 noiembrie 1577; A doua domnie - 31 decembrie 1577 - 9 februarie 1578; A treia domnie - 13 martie 1578 - 2 decembrie 1579 și A patra domnie - 17 octombrie 1582 - 9 august/19 august 1591 - in imagine, Petru Șchiopul și fiul său - foto: ro.wikipedia.org

Petru Șchiopul* și fiul său – foto: ro.wikipedia.org

Grigore Ureche, consemna:

Domnul, văzând primejdia, strângându țara, cere tuturor să-l ajute în greaua încercare. Toț cei prezențî cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri.

Astfel, Ioan vodă a reușit să strângă o „armată mare de băștinași și locuitori ai granițelor care vin din toate părțile” (raportul trimisului austriac la Poartă): 20.000 de pedestrași (formați din răzeși, stăpâni de ocini), 10.000 de călăreți (steagurile de curteni și boierești), la care se adaugă cei 1.200 de cazaci, conduși de hatmanul Sverceavski.

Ioan-Vodă cel Cumplit al Moldovei, nu ascultă se sfatul boierilor şi se pregăteşte de luptă cu turcii. Domnitorul moldav cere ajutorul regelui Uniunii polono-lituaniene, Henric de Valois (1573-1574) şi viitorului rege Henric al III-lea al Franţei (1574-1589) dar este refuzat de ambii. Singurul sprijin Ioan-Vodă l-a obţinut din partea a 1 200 de cazaci polonezi, conduşi de hatmanul Sviercevski.

Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 - aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...] - in imagine, Alexandru al II-lea într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru al II-lea** într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița – foto: ro.wikipedia.org

Desfășurare

Domnul Moldovei dispunea de 20 000 pe pedestraşi, 10 000 de călăraşi (călăreţi) şi de 110 guri de foc, din care 80 tunuri de mare calibru. Gruparea turcă era formată din 40 000 – 50 000 otomani ai beiului de Silistra şi din ostaşi din Muntenia. Armata a urmat cursul Bucureşti – Rîmnicu-Sărat – Milcov (hotarul cu Moldova) şi şi-a instalat tabăra la Focşani, pe malul Rîmnei, afluent al Putnei, lîngă Jilişte. Ioan Vodă a înaintat pe direcția Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci – Focșani. Avangarda oștii sale în frunte cu vornicul Țării de Jos, Dumbravă și a lui Svîrhovskîi, cam 5–6.000 călăreți, a învins în seara zilei de 23 aprilie „straja” munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineața zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel. Avangarda oştii sale în frunte cu vornicul Ţării de Jos, Dumbravă şi a lui Sviercevski, cam 5 000 -6 000 călăreţi, a biruit în seara zilei de 23 aprilie 1574 straja munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineaţa zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel. Domnul Munteniei Alexandru II-lea era să-şi piardă capul, iar fratele său Petru Şchiopul, s-a refugiat în cetatea otomană a Brăilei.

Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei - foto: ro.wikipedia.org

Selim al II-lea (1524 –1574) – foto: ro.wikipedia.org

Urmări

Cei doi frați au scăpat cu greu, domnul muntean s-a retras la Târgul de Floci, iar Petru la Brăila, așteptând întăriri. Un corp de oaste, condus de vornicul Dumbravă, înaintează spre București, unde-l instalează pe fiul lui Pătrașcu cel Bun, Vintilă Vodă, dar după 4 zile acesta a fost surprins de ostaşii lui Alexandru şi decapitat. Ioan vodă asediază Brăila, cucerind orașul, dar fără cetate. O oaste otomană, venită să restabilească situația, este nimicită în Bugeac, orașul Tighina este ars și o altă oaste otomano – tătară este zdrobită la răsărit de Nistru. Această îndrăzneală a domnului mazilit întrece orice măsură, de aceea turcii urmau să vină cu noi întăriri de peste 60 000 de oameni. Conducătorii otomani din zonă inițiază o expediție de pedepsire a acestuia, încheiată tragic pentru Domnul Moldovei în Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574).

Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 - septembrie 1534; noiembrie 1534 - iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta - in imagine, Vlad Vintilă şi fiul său - foto - ro.wikipedia.org

Vlad Vintilă**** şi fiul său – foto – ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org
cititi si;
- Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574;
- Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

 

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 – d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un “record” ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române.
Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos.
Prima domnie – 11 iunie 1574 – 18 noiembrie 1577;
A doua domnie – 31 decembrie 1577 – 9 februarie 1578;
A treia domnie – 13 martie 1578 – 2 decembrie 1579 și
A patra domnie – 17 octombrie 1582 – 9 august/19 august 1591

** Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 – aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...]

*** Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei.

**** Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 – septembrie 1534; noiembrie 1534 – iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta.

 

 

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Ștefan cel Mare (1433 – 1504)

foto preluat de pe historia.ro
articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro; enciclopediaromaniei.ro

 

La data de 12 aprilie 1457, Ştefan cel Mare a reuşit să-l înlăture de la conducerea Moldovei pe unchiul său Petru Aron, după ce l-a învins în Bătălia de la Doljeşti din judeţul Neamţ. Ştefan avea o armată de 6.000 de oşteni, primind sprijin şi din partea lui Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti.

Ştefan cel Mare este voievodul cu cea mai lungă domnie din istoria Moldovei. Acesta a domnit între 1457 şi 1504, perioadă în care ţara a cunoscut o dezvoltarea considerabilă. Ştefan a fost fiul domnitorului Bogdan al II-lea, care a fost asasinat în primăvara anului 1451 chiar de fratele său vitreg Petru Aron.

În anul 6959 (1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea şi a năvălit asupra lui Bogdan la Răuseni, vineri în zori şi i-au tăiat capul”,

se arată în Letopiseţul anonim al Moldovei. Ştefan cel Mare a fost nevoit atunci să fugă de mercenarii lui Petru Aron, aceştia primind ordin de a-l ucide şi pe fiul cel mare al lui Bogdan al II-lea. După uciderea lui Bogdan, Petru Aron a urcat pe tronul ţării, devenind domnitor al Moldovei.

În condiţiile compromiterii lui Petru Aron, în urma acceptării de către acesta a solicitării sultanului de închinare a Moldovei şi de plată a tributului (5 iunie 1456), Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457,  pentru a lua tronul. Avea o oaste comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar și din munteni ai lui Vlad Țepeș. Petru Aron strânge în grabă o armată. În dreptul satului Doljești, pe pârâul Hresca, afluent al Siretului, unde Siretul face un meandru și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o luptă în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.

Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui duşman pe care avea dreptul să-l despreţuiască. Totuşi el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de Sniatyn, Colomea şi Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuţiei, şi se înţelese cu dînsul pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuţia; (…)Apoi oştirea domnească porni asupra lui Ştefan, pribeagul cel îndrăzneţ”, aşa a descris istoricul Nicolae Iorga începutul bătăliei dintre Ştefan cel Mare şi Petru Aron.

Cronica moldo-germană arată că „în anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457, în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu muntenii, cu ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron voievod la o gârlă sau apă cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron voievod, alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere”.

Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru Aron. În ținutul Neamțului, la Orbic, astăzi Buhuși, jud.Bacău, pe 14 aprilie, în Joia Mare, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron. Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea Hotinului. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir. Locul purta numele de Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.

După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul numit Câmpia Direptății, întreabă pe toți cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” il proclamă pe Ștefan domn legiuit al Moldovei, în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.

În acest timp, Aron Vodă se retrage în Polonia, apoi în Ungaria, de unde va emite în continuare, pentru mai mult de un deceniu, pretenţii la tronul Moldovei. Executarea sa, în timpul unei expediţii a lui Ştefan în Transilvania, în 1468 sau 1469, va contribui la consolidarea domniei acestuia.

Ştefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinţii ce cîştigase de două ori asupra unui ucigaş şi hoţ de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al ţerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd şi judecind pretutindeni, cîştigînd lesne pe fugarii îngroziţi, ce veniau să i se închine tremurînd”, a mai arătat Nicolae Iorga.

La data de 9 aprilie 1459, Ştefan cel Mare a încheiat o înţelegere cu regele polonez Cazimir, care a primit cetatea Hotinului în schimbul promisiunii că nu îl va sprijini în nici un fel pe Petru Aron. Văzând că leşii s-au aliat cu domnitorul moldovean, Petru Aron pleacă în Ardeal, ajungând la curtea lui Matei Corvin. În cele din urmă a fost capturat şi executat chiar din porunca lui Ştefan cel Mare.

Şi iarăşi birui Ştefan Vodă. Şi-l prinsese pe Pătru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, Bogdan vodă”, a povestit cronicarul Grigore Ureche.

Moartea lui Petru Aron s-a produs chiar pe câmpul de luptă. În decembrie 1470, acesta a fost decapitat la Orbic – Buhuşi, judeţul Bacău, unde Petru Aron însoţit de o armată formată din mercenari unguri a atacat oastea lui Ştefan cel Mare, cu scopul de a redobândi tronul Moldovei, însă fără succes pentru el, pentru că în final a pierdut lupta şi a fost decapitat exact cum a făcut şi el cu tatăl marelui voievod moldovean.

 

articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro

cititi mai mult despre Ștefan cel Mare (1433 – 1504) pe www.unitischimbam.ro

cititi si:

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) – Parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Radu cel Frumos (1462 – 1473, 1473 – 1475) si Stefan cel Mare (1457 – 1504)

foto preluat de pe adevarul.ro
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Soci (7 martie 1471), dintre domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462 – 1473, 1473 – 1475), şi cel al Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), pentru Chilia.

Ocuparea Chiliei de către Ştefan a generat un şir de conflicte cu Radu cel Frumos, care a încercat în mai multe rânduri să recupereze această cetate maritimă. După incursiunea domnului moldovean, concretizată în arderea Brăilei, Târgului de Floci şi a ţinutului Ialomiţei, Cazimir IV (1447 – 1492), regele Poloniei, care se temea „ca nu cumva Basarab [Radu cel Frumos] să năvălească fără veste asupra lui [Ştefan cel Mare] cu ajutor turcesc” (Jan Długosz), încearcă o mediere, dar fără nici un rezultat.

Portul Chilia (sec. XV) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Portul Chilia (sec. XV) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Fără declaraţie de război, Ştefan atacă Ţara Românească, în 7 martie 1471, incepând astfel un „ război cu Radul voievod la Soci” (Cronicile slavo-române). Despre localizarea bătăliei au existat opinii diferite – fie în Ţara Românească, fie în Moldova –, dar în ultima vreme, cei mai mulţi istorici sunt de părere că Socii se aflau în judeţul Râmnicu Sărat, la graniţa dintre cele două state (aşa cum a demonstrat istoricul Constantin C. Giurescu). Confruntarea a fost puternică, moldovenii au „ucis dintre dânşii [munteni] mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat vii numai pe doi boieri mari, Mircea comis şi Stan logofăt” (Ibidem).

Victoria a lui Ştefan cel Mare apare în toate sursele contemporane, moldovenii s-au întors încărcaţi de prăzi şi cu 17.000 de robi ţigani. La 13 iulie 1471 , domnul moldovean scrie suzeranului său, la Cameniţa, relatându-i faptele şi anunţându-l că Radu a construit o fortificaţie la hotarul cu Moldova. Îi cere totodată să medieze pax vera et concordia între cei doi.

Radu cel Frumos construise o cetate pe cursul inferior al Siretului – Crăciuna –, în apropiere de vărsarea Buzăului, pentru a preîntâmpina noi atacuri şi ca sprijin în vederea recuceririi Chiliei.

Multiplele conflicte dintre cei doi domni români se înscriu în dorinţa voievodului moldovean „de a începe războiul cu Radul şi a pune astfel fundamentul unei politici în stil mare, de ofensivă în contra necredincioşilor. Primul pas al acestei noi orientări trebuia să fie readucerea Munteniei în sfera lui Ştefan, recâştigarea Ţării Româneşti pentru politica creştină” (I. Ursu).

Bibliografie orientativă
George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române (portret de Constantin Lecca) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române - cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Soci din 1471: localizare. Diferite tendinţe în istoriografia secolului XX

Horia Dumitru Oprea – istoriiregasite.wordpress.com

… Al treilea episod al confruntărilor a avut loc în 1471, când Radu a pregătit o campanie în Moldova. Ştefan însă l-a aşteptat pe graniţe, la Soci, unde oastea moldoveană a zdrobit-o pe cea munteană la 7 martie 1471. Faptul că Radu cel Frumos nu a părăsit gândul răzbunării este arătat de iniţiativa acestuia de a ridica o fortificaţie pe cursul inferior al Siretului, dar şi de faptul că Ştefan cere o mediere a conflictului lui Cazimir al Poloniei. Eşuând tratativele, Stefan preia initiaţiva şi porneşte, însoţit de către pretendentul Laiotă Basarab, către Ţara Românească. Deznodământul se dă între 18-20 noiembrie 1473 lângă cetatea Teleajănului, Radu cel Frumos nepierzând doar oastea şi tronul ci şi tezaurul şi familia.

Revenind la bătalia din 7 martie 1471 şi implicit la denumirea locului – Soci, trebuie să menţionăm trei aspecte:

1. Toată lumea este de acord cu data bătăliei- 7 martie 1471 (6979 de la Facerea Lumii).

2. În zilele noatre există cinci localităţi cu acest nume, câte una în judeţele Iaşi, Vaslui şi Bacău şi două în Neamţ. Nicio localitate nu este situată în apropierea graniţei dintre cele două state din secolul al XVI-lea. Cât despre celebrul Soci (Сочи) din nordul Mării Negre, atât Radu cel Frumos cât şi Ştefan, nu aveau ce cauta acolo cu armata în 1471, decât eventual într-o campanie militară împotriva sau în ajutorul tătarilor.

3. Majoritatea izvoarelor medievale româneşti (Letopiseţul de la Bistriţa, Analele putnene, Letopiseţul lui Grigore Ureche, Letopiseţul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 al lui Nicolae Costin, nu relatează decât data bătăliei şi că ea a avut loc la Soci, fără a face localizarea exactă: Războiul de la Soci. cându s-au bătut Ştefan vodă cu Radul vodă domnul muntenescu, 6979 martie 7 dni. Radu vodă văzând atâta prăpadu în ţara sa, ce-i făcuse Ştefan vodă, nu vru să lase să nu cerce strâmbătatea sa[…] au venitu asupra lui Ştefan vodă. Iară el ca un leu gata spre vânatu, degrabă sau pornit şi la Soci le-au ieşit înainte şi dându războiu vitejeşte, martie 7 zile, […] Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi[…].

cititi mai mult pe istoriiregasite.wordpress.com

 

Radu cel Frumos (cca. 1437/1439 – ianuarie 1475) a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Radu cel Frumos (cca. 1437/1439 – ianuarie 1475) a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475) – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

… Grigore Ureche pune conflictul dintre cei doi pe seama caracteristicilor firii omeneşti „de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era a lui, încă vrea să coprinză” (Grigore Ureche). Chiar dacă rivalitatea personală nu poate fi exclusă, hotărâtoare au fost elementele de natură economică, geopolitică, militară etc.

Nemulţumit de politica lui Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare a executat, în a doua jumătate a lunii februarie 1470, o incursiune rapidă în zona Brăila, devastând principalele localităţi de pe malul Dunării. Războiul dintre cele două ţări era declanşat, dar Ştefan, pentru a evita reacţia lui Radu cel Frumos a solicitat medierea regelui polon, Cazimir al IV-lea. Nu ştim dacă aceasta a avut sau nu loc, cert este că relaţiile bilaterale au rămas explozive.

Dornic să răzbune „strâmbătatea”, după expresia plastică a lui Ureche, Radu cel Frumos „strângându oastea sa şi vecinească” a declanşat o campanie militară împotriva Moldovei. Oastea sa formată din „curteni şi boieri” s-a deplasat pe itinerarul Buzău-Focşani şi de aici pe valea Siretului, spre Suceava. Ştefan vodă, informat de mişcările adversarului său, a surprins forţele muntene, în apropiere de târgul Soci, localitate situată în judeţul Bacău, în apropiere de graniţa dintre cele două ţări.

Confruntarea a fost câştigată categoric de armata moldovenească, datorită pe de o parte vitejiei oştenilor, iar pe de altă parte „meşteşugului” lui Ştefan. „Radul vodă, scrie Grigore Ureche, pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pre toţi i-au tăiatu şi pre mulţi viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu, numai ce au lăsatu vii doi boieri de acei mari, pre Stan logofătul şi pre Mircea comisul” (Grigore Ureche).

În Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei se consemnează că Ştefan cel Mare a capturat „chiar şi marele schiptru (buzdugan) al lui Radu voievod”. Cel mai probabil că domnul moldovean a reuşit să încercuiască forţele rivalului său, numai aşa putându-se explica faptul capturării steagurilor ţării. De remarcat este că Ştefan nu a trecut la urmărire, prin care se putea exploata succesul obţinut, foarte probabil din cauza temerii că Radu cel Frumos să nu fie ajutat de otomani.

cititi mai mult pe crispedia.ro

 

Bătăliile lui Ştefan cel Mare cu Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş. Ulterior, s-a căsătorit chiar cu fiica duşmanului

de Dănuţ Zuzeac – adevarul.ro

Ştefan cel Mare l-a alungat pe Radu cel Frumos de pe tronul Ţării Româneşti deoarece era un apropiat al turcilor. Domnitorul moldovean a luat-o la curtea sa pe fiica duşmanului său, Voichiţa, cea care avea să-i devină soţie peste câţiva ani.

În primii ani de domnie, voievodul Ştefan cel Mare a reuşit să se apropie într-un fel sau altul de către conducătorii Poloniei şi Ungariei. După ce s-a asigurat de sprijinul celor două ţări în cazul unui război cu turcii, domnitorul moldovean şi-a pus în gând să desemneze la conducerea Ţării Româneşti un voievod apropiat lui, dorind să-l alunge pe Radu cel Frumos, vasalul Imperiului Otoman.

La data de 27 februarie 1470, Ştefan cel Mare pătrunde cu armata sa în Muntenia, unde jefuieşte tot până la Brăila, pe care o arde. Voievodul muntean, Radu cel Frumos a reuşit să întoarcă câţiva boieri moldoveni împotriva lui Ştefan cel Mare, însă domnitorul moldovean află de consipraţie şi îi omoară pe boierii trădători.

Vă leato 6978 (1470), într-aceia vreme intră zavistiia intre Ştefan vodă şi intre Radul vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au intratu în Ţara Muntenească, de au prădatu marginea, fevruarie 27 dni şi au arsu Brăila în săptămâna albă, marţi. (…)Tăie Ştefan vodă pre Isaiia vornicul şi pre Negrilă păharnicul şi pre Alexa stolnicul în târgul Vasluiului”, a arătat cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Anul următor, în luna februarie 1471, Ştefan cel Mare are o nouă bătălie cu Radu cel Frumos, de această dată la Soci. Domnitorul moldovean iese şi de această dată învingător, reuşind să ia toate steagurile armatei muntene, întorcând-se triumfător în Moldova. La sfârşitul toamnei aceluiaşi an, Ştefan atacă din nou Ţara Românească, la data de 18 noiembrie, reuşind să-l bată din nou pe Radu cel Frumos, la Cursul Apei. „Radu fuge in cetatea Dîmboviţa, probabil o cetăţuie a Bucureştilor, este incunjurat şi aice de Stefan, dar scapă peste Dunăre, lăsînd in mînele biruitorului pe soţia lui Maria, pe fata lui Vochiţa şi toate avuţiile sale. Stefan pune domn in Muntenia pe Laiot Basarab şi se intoarce biruitor in Suceava”, a arătat istoricul Alexandru D. Xenopol în „Istoria Românilor”.

cititi mai mult pe adevarul.ro

 

cititi si:

Ştefan cel Mare (1433 – 1504), domnul Moldovei (1457 – 1504)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) – Parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) – Parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Stefan cel Mare si Aprodul Purice (Theodor Aman)

foto preluat de pe commons.wikimedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; www.istorie-pe-scurt.ro; adevarul.ro

 

Bătălia de la Şcheia (6 martie 1486) a fost o confruntare în cadrul expediţiei otomane ce a avut ca scop înlocuirea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), cu pretendentul Hroiot, un fiu al lui Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457). Sultanul Bayezid al II-lea (1481 – 1512) a încredinţat atacul aspra Moldovei sangeacbey-ului de Silistra, Bali bey Malcocioglu, Ali bey şi Iskender bey, cu ordinul de a-l îndepărta pe recalcitrantul domn. Armata turcă condusă de paşa Bali bey Malkocioglu a pătruns pe teritoriul Moldovei, în timp ce Ştefan cel Mare se afla în Polonia. Turcii au ajuns până în apropiere de Suceava, bătălia cu moldovenii domnitorului întors de grabă în ţară având loc la Şcheia.

 

Context

Recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe, pierdute în 1484, a reprezentat un obiectiv important pentru Ştefan cel Mare. În speranţa obţinerii unui sprijin militar consistent, el a dat curs unei solicitări mai vechi şi a depus personal jurământ de credinţă regelui polon, Cazimir al IV-lea, la Colomeea (15 septembrie 1485).

Reîntors din Polonia, Ștefan a trebuit să facă față unei invazii otomane, un corp expediționar otoman, comandat de beilerbeiul Rumeliei, „Hadâm” Ali Pașa, care aducea un pretendent la tron, pe Hronoda (Hroet, Hronet, Hroiot), devastând numeroase localități, inclusiv capitala Suceava. Oștirea sa, mobilizată în grabă, întărită cu 3.000 de călăreți puși la dispoziție de Cazimir al IV-lea, n-a mai ajuns din urmă armata otomană, dar la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485), Ștefan a provocat o grea înfrângere forțelor conduse de Bali bey Malkocioglu, pașa Silistrei, venite după pradă în sudul Moldovei. Cetățile Chilia și Cetatea Albă nu au putut fi cucerite, dar el nu a renunțat la acest obiectiv foarte important, sprijinul regatului nordic fiind esențial.

În primăvara anului 1486, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu o situaţie deosebit de dificilă. Un corp expediţionar, condus de Iskender Bey şi Bali Bey Malkocoglu, a intrat, în luna februarie, în ţară, ceea ce reprezenta o situaţie neobişnuită deoarece otomanii nu luptau din toamnă până în primăvară. Otomanii au trecut Dunărea pe la Isaccea, la 19 februarie 1486, iar peste câteva zile au trecut Prutul. Alături de oştile muntene, ele au înaintat spre Siret, îndreptându-se spre Suceava. Scopul urmărit era instalarea lui Hroet (Hronoda, Hronet), fiul lui Petru-Aron, cel care fusese detronat de Ștefan, pe scaunul de la Suceava. Unele izvoare spun că invadatorii ar fi fost de fapt unguri, fapt plauzibil, în contextul în care Ștefan se aliase cu polonezii. Oastea inamică a înaintat pe valea Siretului, iar Ştefan i-a ieşit înainte cu o parte dintre curteni la Şcheia (Bulgari), localitate situată la circa 25 km nord de Roman.

Într-acesta an venit-au Hroiot cu oaste de la ungur asupra lui Ştefan vodă, căruia i-au ieşitu Ştefan vodă înainte cu oaste pre Siretiu la Şchei şi dându războiu vitejaşte despre amândoao părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan vodă, că s-au pornit cu calul jos, puţin de n-au încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi Hroiot fiindu prins viu de Ştefan vodă, i-au tăiatu capul”, arătat cronicarul Grigore Ureche.

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române (portret de Constantin Lecca) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurare

Lupta a fost dificilă, iar domnul a fost învins în prima fază. El a mai fost și protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viața. A căzut de pe cal și a rămas mai multe ceasuri printre cadavre și răniți, Hronoda fiind proclamat domn de ai săi sub numele de Petru.

a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”.(cronica moldo-germană*).

Salvarea i-a venit de la doi boieri. Unul dintre ei a fost aprodul Purice; acesta, conform unei legende foarte cunoscute, l-a recunoscut și i-a oferit calul său. Pentru fapta de arme, el a fost înnobilat, familia sa, Movilă, devenind, în secolul următor, foarte puternică. Din rândul ei au provenit domni importanți ai Moldovei (Ieremia, Constantin, Simion și Moise) și cărturari renumiți, cum ar fi mitropolitul Petru Movilă.

Conform lui Ion Neculce, în “O samă de cuvinte”: “Și nu putè în grabă încăleca Ștefan-vodă, fiind om micǔ. Și au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te sui pe mine și încalecă“. Și s-au suit pe dânsul Ștefan-vodă și au încălecat pre cal. Și atunce au dzis Ștefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu și tu, atunci ți-i schimba numeli din Purice Movilă“. Și au dat Dumnedzeu și au scăpat amândoi. Și l-au și făcut boier, armaș mare, pre Purece. Și dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileștilor, de au agiunsu de au fost și domni dintru acel neam. Dar și aprodzii atunce nu era din oameni proști, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri.”

Un al doilea boier, căruia Ștefan i-a datorat, în parte, victoria este Pântece. Potrivit izvoarelor, Pântece ar fi stăruit pe lângă recentul proclamat domn, Petru, să iasă din zona bătăliei, el fiind deja învingător. Folosindu-se de această stratagemă, Ștefan l-a capturat pe Hronoda și i-a tăiat capul. Cele două cazuri arată solidaritatea dintre domn și boierime, aceasta cumulând atributele de clasă politică și de înalt comandament militar. Situația se schimbase mult, cu mai puțin de două decenii în urmă Ștefan fiind nevoit să-și asigure cu sabia fidelitatea marilor boieri.

Cei doi boieri ai lui Ştefan, Purice şi Pântece, au schimbat situaţia, recuperarea domnului şi uciderea pretendentului a dus la mobilizarea trupelor şi la victoria moldovenilor.

 

Consecințe

Învingător în cele din urmă, Ştefan a tras învăţămintele de rigoare din lunga campanie antiotomană, procedând la o revizuire a liniei politice externe. Bătălia de la Şcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova şi Imperiul Otoman, ea încheind războiul de 13 ani purtat de Ştefan pentru înlăturarea suzeranităţii Porţii. În perioada următoare, mai ales după încheierea păcii dintre regatul polon şi Imperiul Otoman (21 martie 1489), fără ca Moldova să recupereze cele două cetăţi – Chilia şi Cetatea Albă, Ştefan cel Mare şi-a reorientat politica externă, stabilind bune raporturi cu regatul ungar şi Imperiul Otoman. Astfel, domnitorul trimite la Constantinopol un sol. Negocierile, deschise în primle luni ale lui 1487 se finalizează prin acceptarea plății unui tribut de probabil 4000 de zloți. Evenimentul este amintit laconic de cronicile trucești. Anul 892 (de la Hegira, adică 1486/1487). În zilele când Davud Pașa a plecat în expediție (în Arabia), a venit un sol din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace.”

 

* Cronica moldo-germană

Cuprinzând istoria domniei lui Ştefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München. Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod. În prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavoneşti a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informaţiile sunt culese direct de autor.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro; www.istorie-pe-scurt.roadevarul.ro
cititi mai mult despre Ştefan cel Mare (1433 – 1504) pe unitischimbam.ro

cititi si:

Ştefan cel Mare (1433 – 1504), domnul Moldovei (1457 – 1504)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

 

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; crispedia.ro

 

În noiembrie 1673, oștile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei în perioada 1674-1696), împreună cu o oaste de cazaci zaporojeni au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Cetatea Hotinului a fost pierdută de către turci, fiind ocupată de armata polonilor. Deși inițial de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă.

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Atacul în vreme de iarnă, dat prin surprindere de oastea polonă, a fost conceput de boierii moldoveni refugiaţi în Republica Nobiliară. Ei au ajuns la concluzia că polonezii pot să distrugă tabăra otomană întărită cu şanţuri de lângă Hotin, pe care au spionat-o, aflând tot ce se petrecea acolo. Oastea polonă comandată de Jan Sobieski, numărând 40.000 de ostaşi, era călăuzită de aceiaşi boieri moldoveni. Serdarul (comandantul) Sarî Huseyin Paşa, beilerbei de Silistra, dispunea în poziţiile din faţa Hotinului de aproximativ 60.000 de ostaşi.

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 - d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 - noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 - noiembrie 1673 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 – d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 – noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 – noiembrie 1673 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 11 noiembrie 1673, serdarul nu a căzut în capcana domnului Grigore Ghica, care-l sfătuise să dea o mare bătălie în câmp deschis, deşi nu beneficia de sprijinul oştii tătare. Lupta a fost deschisă de atacul cavaleriei otomane, alături de care se aflau moldovenii şi muntenii. Atacul a fost stopat de polonezi, iar când românii au trecut de partea oştii lui Jan Sobieski, cavaleria otomană s-a refugiat în tabăra înconjurată desanturi. Cavaleria grea a husarilor poloni, protejaţi de armuri, şi panţârii, cavaleria înzăuată, au forţat pătrunderea în tabăra otomană, producând mari pierderi inamicului. Serdarul, cu 200 de călăreţi, a reuşit să treacă podul peste Nistru şi să se adăpostească în Cameniţa.

 

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Podul s-a rupt din cauza navalei otomanilor, intraţi în panică. Mulţi dintre ei s-au înecat în Nistru, pierderile lor fiind evaluate de cronica ţării la 18.000 de oameni. Doar o parte din cavaleria otomană a reuşit să se retragă prin Moldova. Tabăra otomană, cai, animale, piesele de artilerie, bani etc. au intrat în mâinile învingătorilor. Această victorie a avut mai mult o valoare tactică decât una strategică. Moartea regelui polon şi competiţia pentru succesiunea la tron au determinat transformarea războiului de mişcare într-unui de poziţie şi uzură. Polonezii au cucerit Hotinul, Suceava şi Cetatea Neamţului, dar apoi deschiderea interregnului a paralizat acţiunile lor militare, ceea ce a salvat poziţiile otomane în restul Moldovei.

cititi mai mult pe crispedia.ro
cititi despre Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) si pe en.wikipedia.org

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) – parte din acțiunile militare care au avut loc în Oltenia – parte din Participarea României la Primul Război Mondial

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) – parte din acțiunile militare care au avut loc în Oltenia – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier – basorelief de Ioan Iordănescu)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluate de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Şarja de la Robăneşti a fost un moment dintr-o luptă din timpul Primului Război Mondial, dată între cavaleria română şi trupele germane la 10 noiembrie 1916. A rămas în istoria militară a României datorită spiritului de jertfă demonstrat de cavaleriştii români şi a pierderilor foarte mari pe care le-au suferit în această ciocnire.

 

Situaţia înainte de luptă

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în faţa trupelor române, germanii au început să se reorganizeze pentru a porni o nouă ofensivă. În acest scop, ei au concentrat sub comanda generalului Kühne o masă de 80.000 soldaţi, care dispuneau de 30.000 cai. Aceste forţe erau alcătuite din Diviziile 11 şi 301 bavareze (înfrânte anterior pe Jiu), 41 prusacă, 109 infanterie (retrase de pe frontul de la Riga) şi 6 şi 7 cavalerie. În rezervă era ţinută Divizia 115 şi două brigăzi de ciclişti.

La 29 octombrie 1916 aceste trupe au declanșat ofensiva, reuşind în scurt timp să dea peste cap trupele române. Acestea din urmă au intrat în retragere, iar la 8 noiembrie cavaleria germană intra în Craiova.

 

Misiunea cavaleriei române

La 7 noiembrie Brigada 2 roşiori din Divizia 1 cavalerie română se afla dispusă la Caracal. Brigada era formată din Regimentul 4 roşiori “Regina Maria” şi Regimentul 9 roşiori. Ambele regimente luptaseră deja, la Flămânda, pe Dunăre şi în Pasul Turnu Roşu. Din luna octombrie 1916 se aflau în rezerva grupului de apărare al Dunării.

La 8 noiembrie, când trupele germane intrau în Craiova, trupele române începuseră retragerea din Oltenia. Brigada de roşiori de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a trupelor române care se retrăgeau din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului. În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpuri.

 

Lupta de la Robăneşti

În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, la ora 6 dimineaţa, pe o vreme închisă, cu ceaţă deasă, escadronul 3 comandat de căpitanul Alexandru Filitti, din Regimentul 9 roşiori, este rechemat de la Lăcriţa Mică, unde se afla dispus, iar la ora 7 acesta soseşte la Popânzeşti, intră în coloana brigăzii, cu care porneşte spre sectorul Bojoiu-Robăneşti-Pieleşti. Obiectivul era de a întoarce aripa dreaptă şi a cădea în spatele trupelor germane care atacau Divizia 1/17 română, care se afla dispusă în tranşee între Robăneşti şi Câmpuri. La ora 8, avangarda brigăzii, formată dintr-un divizion din Regimentul 9 roşiori şi escadronul de mitraliere, este primită cu foc din partea de est a satului Bojoiu şi obligată să se oprească. Divizionul 1 din Regimentul 4 roşiori primeşte misiunea de a distruge rezistenţa inamică şi pleacă la atac cu escadroanele 1 şi 2 atacând de front, în timp ce escadronul 3 primeşte misiunea de a întoarce aripa stângă a inamicului, escadronul 4 constituind rezerva. După un schimb viu de focuri, trupele germane se retrag şi brigada ocupă localitatea.

La ora 8.15 Regimentul 9 roşiori primeşte ordin să întoarcă aripa dreaptă a inamicului, care se afla dispus în satul Perşani, în spatele pădurii cu acelaşi nume. Regimentul a ocolit satul Bojoiu pe la vest către Lăcriţa Mare, acoperit de ondulaţiile terenului, şi a cotit apoi spre vest, ajungând la ora 9 la 1.500 metri de flancul drept al germanilor, la sud de pădurea Perşani, unde s-a oprit într-o vâlcea.

În acelaşi timp, la ora 8.30 avangarda brigăzii şi-a continuat drumul spre Robăneştii de Jos, fiind atacată pe parcurs, dar după ce a reuşit să efectueze o manevră, s-a degajat şi a continuat înaintarea până la ora 8.45 când a fost întâmpinată cu foc puternic de infanterie din pădurea Perşani şi din satul Robăneştii de Sus, care fusese ocupat de două batalioane din Divizia 11 bavareză, întărite cu mitraliere şi cu un divizion de artilerie. Regimentul 4 roşiori a primit ordin să atace inamicul de front, descălecat. Escadronul 4 s-a desfăşurat pentru atac frontal asupra satului Perşani, călare pe şoseaua Perşani-Robăneşti, având dreapta prelungită cu trei plutoane din Escadronul 3, care se sprijineau pe râul Tăslui, iar în stânga având un pluton din acelaşi escadron, dispus cu faţa spre pădurea Perşani. În prelungirea aripii stângi s-a dispus secţia de mitraliere a Regimentului 9 roşiori, care a susţinut înaintarea escadronul 4 şi desfăşurarea escadronului 2. Secţia 4 mitraliere şi escadronul 1 au fost ţinute în rezervă. O baterie din artileria călăreaţă, condusă de căpitanul Vasilescu, s-a dispus în aripa stângă a trupelor române care atacau, dar nu a tras nici un foc asupra obiectivului său, pădurea Perşani, unde se afla adăpostită artileria germană.

Regimentul 9 roşiori, care primise misiunea de a susţine partea stângă a întregului dispozitiv românesc, prin întoarcerea aripii drepte inamice şi căderea în spatele acesteia, nu a reuşit să execute ordinul. Escadroanele 1, 3 şi 4 din acest regiment au înaintat până la nişte şire de paie aflate la aproximativ 800 metri sud-vest de pădurea Perşani, unde s-au oprit. Locotenentul Mora s-a apropiat de aceste escadroane, transmiţând verbal ordinul comandantului de regiment, colonelul Călinescu, ca un escadron, fără a numi care anume, să şarjeze imediat bateria de artilerie inamică ce se afla la liziera pădurii Perşani. Locotenentul urma să ghideze escadronul spre locul unde se afla inamicul, pentru că recunoscuse personal zona şi cunoştea drumul. Auzind ordinul, căpitanul Alexandru Filitti a spus “Escadronul 3 este gata“. Maiorul Odobescu i-a ordonat să şarjeze inamicul.

 

Şarja de la Robăneşti

Escadronul 3 avea în momentul începerii şarjei efectivul scăzut la doar 110 cavalerişti şi nici un ofiţer înafara comandantului său, căpitanul Filitti. Toţi ceilalţi combatanţi erau indisponibili, executând diferite alte misiuni, în alte părţi. Locotenentul Iuliu Roşca, adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre plutoane. Două plutoane din escadron au fost date sub comanda sergentului Bălaşa Ion, cu misiunea de a se strecura pe sub dealul de la nord-vestul pădurii Perşani şi să atace din flanc bateria inamică. Celelalte două plutoane ale escadronului au rămas sub comanda căpitanului Filitti, cu misiunea de a ataca inamicul de front. În acest moment s-a alăturat căpitanului sergentul veteran Donici, care participase la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, cerând să şarjeze alături de ceilalţi soldaţi, ceea ce i s-a aprobat.

Şarja a fost lansată, iar roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei inamice, care văzând atacul, s-a retras pentru a se pune la adăpostul infanteriei proprii. Escadronul 3 roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor inamici, dar în acel moment trei mitraliere germane au început să tragă din flancul drept asupra cavaleriştilor români. O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre Craiova, a făcut front în faţa atacului românesc şi a deschis focul. În câteva minute întreg escadronul 3 a fost distrus, doar 18 soldaţi reuşind să se mai salveze. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier.

 

Urmările şarjei

Redus la doar două escadroane după nimicirea escadronului 3, Regimentul 9 roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către artileria germană şi a fost nevoit să se retragă.

Regimentul 4 roşiori, care atacase inamicul de front, având pierderi mari şi cu aripa stângă descoperită în urma eşecului şarjei, a fost nevoit să se retragă din cauză că în spaţiul rămas liber au început să se infiltreze trupe germane care au deschis asupra lui foc din flanc.

Pierderile trupelor române au fost următoarele: la Regimentul 4 roşiori, trei ofiţeri morţi, trei ofiţeri răniţi, dintre care doi au căzut prizonieri, medicul regimentului a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La Regimentul 9 roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron distrus aproape în întregime.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
cititi despre Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) si pe en.wikipedia.org