Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917
Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)
Bătălia de la Mărășești a fost o serie de acțiuni militare complexe desfășurate pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu – Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.
Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.
Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.
Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.
Contextul operativ strategic
Planul de campanie elaborat de comandamentul româno-rus prevedea desfășurarea unei ofensive strategice, cu lovitura principală dată în sectorul Nămoloasa de către Armatei 1 română. După străpungerea frontului inamic, grosul forțelor acestei armate executau o mișcare de învăluire în direcția sud-vest, către Râmnicu Sărat, în scopul lovirii din flanc și spate a grupării principale de forțe a Armatei 9 germane. Manevra urma să fie executată simultan cu un atac de fixare, din direcția nord, executat Armatei 4 ruse. În același timp, unitățile române de cavalerie împreună cu forțele Armatei 6 ruse trebuiau să execute o lovitură secundară în direcția sud-est, cu scopul de a respinge spre Dunăre forțele germano-bulgaro-turce din Câmpia Brăilei.
Înfrângerea trupelor ruse în Galiția orientală și Bucovina a impus renunțarea la acest plan. A fost anulată ofensiva de la Nămoloasa ia trupele a cinci corpuri de armată ruse din compunerea armatelor 4 și 9 ruse au fost scoase de pe frontul român și redislocate în Bucovina și Galiția orientală. Locul acestora pe front urma să fie luat de marile unități ale Armatei 1 române, aflate în curs de concentrare între Clipicești și Liești. Totodată, Armata 6 rusă își lungea frontul la flancul drept până la Liești. Această reorganizare a frontului era prevăzută să se realizeze în perioada 23 iulie/5august -28 iulie/10 august 1917.
Planul de campanie al Puterilor Centrale avea ca obiectiv scoaterea României din război și ajungerea în sudul Rusiei, în Ucraina, pentru a exploata resursele agricole din aceste regiuni. Planul prevedea executarea loviturii principale tot în sectorul Nămoloasa, simultan cu un atac executat pe vale Oituzului.
Declanșarea ofensivei de la Mărăști de către Armatei 1 a obligat Puterile Centrale să renunțe la ofensiva în sectorul Nămoloasa și să-și concentreze efortul la vest de Siret, pe direcția Focșani-Adjud. În scopul de a profita de înfrângere a trupelor ruse din Galiția și Bucovina, la 24 iulie/6 august 1917, forțele centrale declanșează ofensiva, fără a mai aștepta realizarea concentrării tuturor forțelor și mijloacelor stabilite prin planul său de campanie.
Forțe participante
Dispozitivul forțelor româno-ruse
Forțele Armatei 1, comandată de generalul Constantin Christescu, erau grupate sub comanda a trei comandamente de corp de armată: Corpul III Armată – comandat inițial de generalul Constantin Iancovescu și ulterior de generalul Aristide Razu, Corpul V Armată – comandat de generalul Ioan Istrate și Corpul VI Armată – comandat de generalul Eremia Grigorescu.
În subordinea comandamentului Corpului III Armată au intrat Divizia 5 Infanterie, Divizia 13 Infanterie și Divizia 14 Infanterie. În subordinea comandamentului Corpului V Armată a intrat inițial Divizia 10 Infanterie iar ulterior și Divizia 15 Infanterie, iar în subordinea comandamentului Corpului VI Armată au intrat Divizia 9 Infanterie și Divizia 80 Infanterie rusă. Rezerva Armatei 1 era formată din Divizia 12 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie, Divizia 2 Cavalerie, Brigada de Grăniceri și Brigada 1 Călărași.
Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Forțele Armatei 4 rusă, comandată de generalul Alexandr Ragoza, erau grupate în trei corpuri de armată: Corpul 7 Armată – comandat de generalul Nikolai Leontevici Iunakov, Corpul 8 Armată – comandat de generalul Gheorghi Gheorghevici Elcianinov și Corpul 30 Armată – comandat de generalul Alexandr Nilovici Gavrilov.
În subordinea Corpului 7 Armată au intrat Diviziile 13 și 34 Infanterie și Divizia de Cavalerie „Zamurskaia”. În subordinea Corpului 8 Armată a intrat Diviziile 14, 15 și 124 Infanterie (ultima transferată de la Armata 6), iar în subordinea Corpului 30 Armată au intrat Diviziile 71 și 103 Infanterie.
Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale
Forțele Armatei 9 germane, comandată de generalul Johannes von Eben, erau grupate în subordinea a două comandamente de corp de armată: Corpul I Rezervă – comandat de generalul Curt von Morgen Corpul XVIII Rezervă – comandat de generalul Karl von Wenninger. În subordinea Corpului I Rezervă au intrat Divizia 12 Bavareză și Diviziile 76 și 89 Rezervă germane.
În subordinea Corpului XVIII Rezervă au intrat Divizia 62 Infanterie austro-ungară, Divizia 217 Infanterie germană și Corpul Alpin. În rezerva Armatei 9 erau păstrate Divizia 212 Infanterie saxonă și Divizia 13 Trăgători austro-ungară.
Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Comandanți
Comandanți români
Comandanții Armatei 1
- General Constantin Christescu
- General Eremia Grigorescu
- Comandantul Diviziei 5 Infanterie – General Aristide Razu
- Comandantul Diviziei 9 Infanterie – General Constantin Scărișoreanu
- Comandantul Diviziei 10 Infanterie – General Henry Cihoski
- Comandantul Diviziei 13 Infanterie – General Ioan Popescu
- Comandantul Diviziei 14 Infanterie – General Grigore Bunescu
Comandanți ruși
- Comandant al Armatei 4 – General Aleksandr Ragoza
Comandanți ai Puterilor Centrale
- Comandant al Armatei 9 germană – General de infanterie Johannes von Eben[1]:pp. 183-184
Planurile de operații
Desfășurarea acțiunilor militare
Acțiunile militare s-au desfășurat în trei mari etape. Etapa I, între, 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917, a constat într-serie de lupte defensive de mare intensitate, în condițile în care marile unități române ocupau treptat noul dispozitiv de luptă, în vederea preluării apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care mai aveau o slabă capacitate de rezistență.
În această etapa s-a manifestat și o criza de comandament romano-rusă, constând în neînțelegerile dintre generalii Constantin Christescu și Alexandr Ragoza, comandații armatelor 1 română respectiv 4 rusă. Criza a fost rezolvată prin înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, la comanda Armatei 1.
A doua etapă, de apogeu a bătăliei, cuprinde acțiunile militare din perioada 31 iulie/13 august-6/19 august 1917, fiind caracterizată prin acțiuni ofensive de mare intensitate a Puterilor Centrale, concomitent cu, organizarea unei defensive solide de către trupele române, intrate complet în noul dispzitiv de luptă. Etapa s-a sfârșit cu eșuarea definitivă a ofensivei forțelor centrale.
Cea de-a treia fază a bătăliei, între 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, a fost caracterizată prin diminuarea semnificativă a intensității luptelor, forțele centrale mai încercând o singură acțiune ofensivă importantă, destinată rectificării frontului, în zona Varnița-Muncelu.
Rezultate și urmări
Bătălia de la Mărășești a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, fiind continuarea în timp și spațiu a celei de la Mărăști. Ea s-a întins pe durata a 29 de zile, din care în 16 zile au fost desfășurate acțiuni militare semnificative.
Pierderile suferite au fost mari de fiecare din părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari (16%) din efectivul inițial de 170 000 militari: 5.125 morți (125 de ofițeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruți (118 ofițeri, 9.700 trupă) și 12.467 răniți (367 ofițeri, 12.100 trupă). Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari : 7.083 morți (83 de ofițeri, 7.000 trupă), 8.167 dispăruți (167 ofițeri, 8.000 trupă) și 10.400 răniți (400 ofițeri, 10.100 trupă).
Puterile Centrale au evitat să dea cifre oficiale asupra pierderilor suferite, estimându-se că numai pierderile suferite de Armata 9 germană se ridică la 60-65.000 militari (morți, răniți sau dispăruți).
Pierderea bătăliei de la Mărășești a forțat Puterile Centrale să renunțe definitiv la acțiuni ofensive pe frontul român și să treacă la defensivă. Obiectivele propuse: scoaterea României din război și ajungerea în sudul Ucrainei, nu au putut fi atinse, grație în primul rând rezistenței eroice a forțelor române.
citti mia mult despre Bătălia de la Mărășești si pe en.wikipedia.org
Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Centru: Discordia, ţinând unele din cele 110 de steaguri capturate de Mihai Viteazul şi Basta (stânga: Moldova, dreapta: Odorhei, centru: steagul lui Báthory). Dreapta: Prizonieri transilvăneni aşezaţi sub un scut rotund cu simboluri transilvănene: o mână, o pasăre, un măgar, o oaie. Stânga: Diana, ţinând o suliţă cu vulturul bicefal imperial, sub Scorpion, semnul astrologic al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. De Hans von Aachen, 1603–1604
Bătălia de la Guruslău (maghiară Goroszló) – coordonată de Mihai Viteazul (1593 – 1601) în colaborare cu generalul Giorgio Basta, menită să-l înlăture pe Sigismund Báthory (1581-1598, 1599, 1601) de pe tronul Transilvaniei şi să reintegreze principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea (1576 – 1612) – a avut loc pe 3 august 1601 și s-a dat între oastea Imperiului Habsburgic condusă de Giorgio Basta, o oaste de mercenari cazaci și oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul, pe de o parte și oastea Transilvaniei condusă de Sigismund Báthory pe de altă parte.
Ea a făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între Imperiul Otoman și statele europene în perioada 1591-1606 („Războiul cel lung”).
Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei - (portret de Mişu Popp) - cititi mai mult pe unitischimbam.ro
În iunie 1601, s-a încercat o rezolvare a conflictului, soldată însă cu refuzul principelui de a părăsi tronul în schimbul Sileziei.
La începutul lunii iulie forţele militare ale lui Mihai şi cele ale lui Basta au făcut joncţiunea în Moftin.
Trupele lui Sigismund, comandate de Ştefan Csáky şi Moise Székely, au ajuns la cetatea Şimleul, la 11 iulie, iar principele a cerut un armistiţiu de câteva săptămâni pentru a-şi putea organiza armata.
Aceasta era formată din detaşamente de ostaşi transilvăneni şi moldoveni, contingente otomane şi tătăreşti, c. 40 000 de oameni (dintre care 12 000 erau turci şi tătari).
Se adaugă 45 de piese de artilerie şi steaguri care, ulterior au fost adjudecate de trimişii imperiali.
Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui – d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul – cititi mai mult pe en.wijipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
De cealaltă parte, Mihai, susţinut financiar de Rudolf al II-lea, şi-a constituit o oaste, în majoritate, de mercenari (printre aceştia se numărau şi 200 de catafracţi silezieni), fiind ajutat de trupe transilvănene, dar şi muntene, conduse de banul Mihalcea, în total circa 20.000 de oameni: „Pedeştri erau mii trei, toţi înzăuzaţi. Erau şi fevgeresi, patru mii. Spanioli şi valani (valoni), cam două mii. Haiduci erau, deosebiţi, nouă mii. Serbi şi moldovani, alte trei mii. Călări şi pedeştri, toate oştile lor, în mii erau douăzeci – asta era toată armata lor” (vistiernicul Stavrinos).
Trupele lui Sigismund au atacat primele dar au fost respinse. Apoi trupele lui Mihai și cele ale lui Basta au atacat pe două coloane și au nimicit oștile lui Sigismund, pricinuindu-le 10.000 morți și luându-le 45 de tunuri, în timp ce aliații au avut doar 1.200 de morți.
După luptă Mihai a primit felicitări de la împăratul Rudolf al II-lea, ceea ce a stârnit invidia lui Basta, din ordinul căruia Mihai Viteazul a fost ucis de către un detașament de mercenari valoni la 9/19 august 1601.
Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Context
Mihai Viteazul i-a cerut ajutor împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg cu prilejul unei vizite făcute la Praga în perioada 23 februarie – 5 martie 1601.
Împăratul i-a acordat ajutor atunci când a auzit că generalul Giorgio Basta a pierdut controlul asupra Transilvaniei în favoarea nobilimii maghiare transilvănene conduse de Sigismund Báthory, care acceptase protecția Imperiului Otoman.
Între timp, forțele loiale lui Mihai din Țara Românească conduse de fiul său, Nicolae Pătrașcu, îl alungaseră pe Simion Movilă din Moldova și se pregăteau să reintre în Transilvania.
Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Mihai Viteazul şi generalul Basta învingând nobilimea maghiară din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia
Bătălia a avut loc între două armate, cea a lui Mihai Viteazul (valahi și cazaci) împreună cu Giorgio Basta pe de o parte și cea a lui Sigismund Báthory pe de altă parte.
Bătălia a avut loc la 3 august 1601, între orele 09-19. Bătălia de la Guruslău a avut loc pe câmpia râului Guruslău.
Cartierul general al lui Sigismund a fost amplasat pe cornişa „dealului lui Mihai”, urmând ca atacul să fie deschis de poloni şi susţinut de artileria plasată în spatele liniei întâi.
Încercarea lui Sigismund de a tranşa bătălia în favoarea sa are loc în dimineaţa zilei de 3/13 august 1601, soldată însă cu o înfrângere.
Confruntarea propriu-zisă se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile, atacul fiind deschis de silezienii şi trabanţii din oastea lui Mihai.
Profitând de reglajul deficitar al bătăii tunurilor, oştenii lui Mihai şi ai lui Giorgio Basta au prins în încercuire oastea inamică.
Sigismund Báthory, ca şi cei mai mulţi dintre susţinătorii săi, a părăsit Transilvania, refugiindu-se în Moldova.
El a pierdut peste 10.000 de oşteni, în timp ce aliaţii doar aproximativ 1.200. Cronicarul Radu Popescu a relatat într-o singură frază întreaga bătălie:
„În mijlocul vremilor acestora, s-au unit Batăr Jicmon cu Irimiia-vodă den Moldova şi Simion-vodă den Ţara Românească, şi toţi au ridicat oşti asupra lui Mihai Vodă. (…) Au avut război mare la Somliu [Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj], şi au biruit Mihai-vodă…”.
Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Michael the Brave defeating the Hungarians in Guraslau, 1601 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Victoria de pe valea Zalăului nu a anulat suspiciunile dintre pribeagul domn al Ţării Româneşti şi plenipotenţiarul imperial Giorgio Basta.
După un scurt intermezzo (călătoria lui Basta la Cluj), la 9/19 august Mihai Viteazul, care intenţiona să-şi viziteze familia la Făgăraş, a fost prins de apropiaţii lui Giorgio Basta (mercenari germani şi valoni sub comanda lui Iacob Beauri) şi ucis.
Bătălia pentru Transilvania trebuia să fie, în concepţia lui Mihai, un pas necesar în vederea recuperării tronului muntean (partea de artilerie cei revenise ca pradă de război urma să-i mijlocească demersul militar).
articol preluat de pe ro.wikipedia.org (sursă: Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu Istoria Românilor, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976)
Bătălia de la Războieni – Valea Albă (26 iulie 1476)
Bătălia de la Războieni - Valea Albă a fost un eveniment important din istoria medievală a Moldovei.
Bătălia a avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (județul Neamț), la data de 26 iulie 1476, între o mică armată moldovenească sub comanda lui Ștefan cel Mare și armata invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuși sultanul Mahomed al II-lea.
Turcilor li se alăturase și o oaste a voievodului Țării Românești, Basarab al III-lea cel Bătrân.
Ștefan cel Mare (1) frescă contemporană din timpul vieții domnitorului, anul 1488, Mănăstirea Voroneț – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Context istoric
Oastea lui Ștefan cel Mare era compusă din Oastea mică, denumită așa pentru că era compusă din cetele de pe moșiile boierilor și cetele de târgoveți, o oaste preponderent călare și relativ bine înarmată, care putea ajunge la un efectiv de 12-15.000 de oameni și Oastea Mare, care era compusă pe lângă oastea mică și din cetele de răzeși care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea ajunge pana la 40 – 50.000 de oameni.
În primăvara anului 1476, la cererea sultanului Mehmed al II-lea el-Fatih Cuceritorul, cetele tătărești au invadat Moldova, aproximativ 15.000 de tătari înaintând din estul Moldovei către sud-vest, pentru a urmări o joncțiune cu trupele turcești.
Ștefan cel Mare a pornit în primul rând împotriva tătarilor, cu întreaga sa oaste, și i-a înfrânt în dreptul localității Ștefănești (azi în județul Botoșani) de pe malul Prutului, scăpând astfel de un adversar extrem de incomod prin mobilitatea sa.
Deși victoria lui Ștefan împotriva tătarilor este categorică, el este nevoit să elibereze din oastea sa mari cete de răzeși care cereau să fie lăsați să se întoarcă la vetrele lor pentru a vedea care au fost urmările invaziei tătărești asupra satelor lor.
Astfel, lui Ștefan i-a rămas la dispoziție doar oastea mică, de aproximativ 12-15.000 de oameni, la care se adăugau cetele de răzeși din nordul Moldovei, ale căror gospodării rămăseseră neatinse de tătari.
Cu aceasta oaste, Ștefan a hărțuit oastea otomană, atacând în principal cetele de cavalerie ușoară turcești (achingii) care conform tradiției asigurau prin jaf aprovizionarea armatei otomane cu nutreț și hrană.
Mahomed al II-lea (2) - pictură din 1507 a lui Gentile Bellini – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Desfășurarea bătăliei
Bătălia a fost începută de Ștefan cel Mare în jurul orei 3 după amiaza, când o parte din cavaleria moldovenească (aproape 4.000 de oameni) a atacat tabăra musulmană.
Trebuie spus că un alt corp de oaste de aproximativ 1.000 de oameni a fost ascuns într-un pâlc de pădure, acest grup de călăreți având misiunea de a-i ataca din flanc pe cei care i-ar fi urmărit pe cei care deschideau lupta.
Mahomed Cuceritorul, dorind să rezolve într-o singură bătălie decisivă soarta campaniei, ordonă riposta împotriva moldovenilor.
Cei 4.000 de călăreți moldoveni sunt atacați și aceștia se retrag către Valea Pârâului Alb, vale ce fusese întărită pe ambii versanți cu trunchiuri de copaci, căruțe și tunuri pentru a se asigura o mai bună protecție a celor care urmau să se apere aici.
Călăreții moldoveni se retrag urmăriți de cetele de achingii din Rumelia și Anatolia, iar turcii sunt prinși în focul încrucișat al tunurilor moldovenești și al trupelor de arcași și arbaletieri moldoveni.
Mai mult, la această ambuscadă se adaugă și atacul din flanc și din spate al celor 1.000 de călăreți lăsați de Ștefan în pâlcul de pădure.
Această acțiune a dus la decimarea și dezorganizarea totală a cavaleriei ușoare turcești.
Pentru a reechilibra lupta, Mahomed a ordonat trupei de infanterie de elită de care dispunea (ienicerii) să atace pozițiile moldovene, dar aceștia, după aproape o oră petrecută sub tirul artileriei și arcașilor moldoveni, dau semne că se retrag.
Atunci Mahomed a decis să se avânte personal în luptă alături de garda sa și de trupele de spahii (spahii erau nobilii turci, formând cavaleria de elită a Imperiului Otoman).
Exemplul său a ridicat moralul ienicerilor și un al treilea val de atac s-a revărsat spre pozițiile moldovene.
Apărarea moldoveană este străpunsă aproape de lăsarea serii.
Ștefan a lăsat pe poziție un mic contingent din Oastea Mică ce avea rolul de a întârzia o eventuală angajare a cavaleriei turcești în urmărirea trupelor sale și la adăpostul întunericului se retrage.
Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părți.
Dacă turcii au pierdut aproape 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape 1.000 de oameni care au acoperit retragerea moldovenilor au fost făcuți prizonieri.
Cronicarii vremii au menționat că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce reprezintă probabil o sursă a toponimului Valea Albă.
Bătălia de la Războieni – Valea Albă (26 iulie 1476) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmări
Ștefan cel Mare a fost nevoit să se retragă, împreună cu restul supraviețuitorilor, la garnizoanele sale de la Cetatea Neamțului, Cetatea Sucevei și Cetatea Hotinului. Mahomed Cuceritorul, având o armată care suferise pierderi însemnate, fără cavaleria ușoara care să asigure armatei aprovizionarea prin jaf cu alimente și nutreț și cu linii de comunicație întinse de la Dunăre pana la Cetatea Neamțului, este nevoit să se retragă din fața Oștii Mari a moldovenilor care se reunise în nordul Moldovei.
1459 – Regatul Poloniei1469 – Hanatul Crimeii (Lipnic)
1471 – Țara Românească (Soci)1474 – Țara Românească1475 – Imperiul Otoman1476 – Hanatul Crimeii1476 – Țara Românească1485 – Imperiul Otoman (Cătlăbuga)
1486 – Imperiul otoman (Șcheia)1498 – Regatul Poloniei (Galiția și Podolia)1502 – Regatul Poloniei
Asedii
1462 – Chilia1462 – Chilia
1474 – Teleajen1482 – Crăciuna1485 – Cetate Albă și Chilia
1489 – Camenița
Incursiuni
1461 – Regatul Ungariei1469 – Regatul Ungariei
1470 – Țara Românească (Brăila, Cetatea de Floci)1480 – Țara Românească
1490 – Regatul Poloniei1491 – Regatul Poloniei1493 – Regatul Poloniei (3 incursiuni)1495 – Podolia (Breaslav)
Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).
Note
(1) - Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504.
A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
A ridicat multe biserici și mănăstiri și a fost unul dintre apărătorii creștinătății împotriva invaziei otomane.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.
(2) – Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze, Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între 1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman.
Ofensiva de la Nămoloasa a fost o acțiune militară de nivel strategic, planificată inițial să se dsfășoare în luna iulie 1917, în scopul ruperii apărării forțelor Puterilor Centrale, în sudul Moldovei.
Ofensiva a fost anulată ca urmare a evoluțiilor negative de pe frontul rusesc din Galiția.
Forțe participante
Dispozitivul forțelor româno-ruse
În prima jumătate a anului 1917, armata Română retrasă în nordul Moldovei s-a refăcut și moral și material și în primele zile din luna iulie pornește să-și ocupe sectorul de luptă pe malul Siretului. Armata I Română, comandată de generalul Constantin Christescu, ocupă frontul de pe malul stâng al Siretului pe o lungime de aproximativ 40 km (cu 3 km mai sus de Biliești) prelungindu-se de-a lungul unei linii ce trecea prin localitățile Movilenii de Sus și Movilenii de Jos până în sud-est, la Crângeni și Olăneasca din Jud. Braila.
Constantin Christescu (n. 2 decembrie 1866, Pădureţi – d. 9 mai 1923, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A ocupat funcţia de şef al Marelui Cartier General de la 1 aprilie până la 9 noiembrie 1918 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Armata I Română trebuia să dea lovitura principală rupând frontul inamic între Podul Huroaia și Olăneasca, în regiunea joasă a Siretului, la sud de Fundeni – Nămoloasa, apoi să înainteze în direcția sud-vest, spre Râmnicu Sărat, spre a cădea in spatele forțelor inamice din regiunea Focșani.
Armata a IV-a Rusă avea menirea de a acoperi și a asigura manevra Armatei I Române, atacând sectorul Olăneasca – Latinu, pe Siretul de jos, pentru a cădea în spatele forțelor inamice din regiunea Brăila.
Data ofensivei a fost fixată, după două amânări pentru ziua de 22 iulie 1917.
Transportată în această regiune, Armata I Română,căreia i s-a adăugat divizia a 80-a rusească, a fost organizată pe două corpuri de armată.
Corpul al 6-lea de armată, constituit din divizia a 80-a rusă, brigada I de călărași și divizia a 9-a română, a fost așezată în sectorul de nord, de la Movileni până la Fundeni, inclusiv.
Comanda acestui corp de armată a fost încredințată generalului Eremia Grigorescu, fostul comandant de la Oituz.
Avea o misiune defensivă.
El trebuia să atace forțele dușmane din față, ca să imobilizeze și să nu permită rezervelor de sector să se deplaseze spre sud, unde era să se dea atacul decisiv de străpungere.
Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș – d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. cititi mai mult pe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Corpul al III-lea de armată, de sub comanda generalului Iancovescu, era constituit din diviziile a 14-a la Nămoloasa – Gârlești și a 13-a la Blehani – Crîngeni.
În linia a doua era divizia a 5-a la Hanu Conachi. Misiunea acestui corp de armată era ofensivă, el trebuia să facă ruptura frontului inamic între Podul Huroaia și Olăneasca.
Această ruptură fiind făcută, corpul al 6-lea de armată trebuia să treacă Siretul și să participe la acțiunea ofensivă.
Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale
În fața sectorului Armatei I Române, frontul inamic era ținut de trupe din grupul de armate al Feldmareșalului Mackensen.
Corpul I rezervă comandat de generalul prusian Curt von Morgen era împărțit astfel: de la Biliești la Vadu Roșca era divizia 216 care constituia aripa dreaptă a corpului I; de la Vadu Roșca la confluența Râului Leica cu Siretul era sectorul grupului Rîmnic, comandat de generalul Bohr, constituit din divizia 301 infanterie și cavelerie austro-ungară.
De la Leica la Gârlești era divizia 109 germană, apoi divizia 115 germană de la Gîrlești-Olăneasca-Chioveanu.
Inamicul își fortificase foarte puternic pozițiile sale. Cele mai puernice linii de apărare erau cele din Cotul Siretului.
Peste tot erau linii de tranșee prevăzute cu rețele de sârmă ghimpată, urmărindu-se una in spatele alteia. Satele Nănești, Gîrlești, Crîngeni, erau organizate ca centre de rezistență, cu rețele de 4-6 rânduri și cu un mare număr de mitraliere în adăposturi betonate.
Prima linie inamică pe un front de 6 km, se întindea de la Podul Huroaia la Crângeni.
Pe acest aliniament se poate vedea și azi cazemata betonată a comandamentului german de la Grădini, care era legată prin șanțuri de comunicație cu Satul Măicănești
În zona frontului inamicul a plănuit, la rândul lui,să treaca la ofensivă împotriva armatei române, și incearcă străpungerea frontului in regiunea Fundeni-Nămoloasa, exact acolo unde ne pregăteam și noi să dăm lovitura.
Comanda acestei ofensive fusese încredințată generalului Curt von Morgen, care avea la dispoziție diviziile 109, 115, 216, 76, și divizia 13 bulgară.
În vederea acestei operații, trupele germane încep a se concentra, iar în primele zile ale lunii iulie fac pregătirile de atac, în același timp cu ale noastre.
Ofensiva noastră avea așadar să loveasca nu un sector calm, cu trupe dispuse rar, ci o masă de trupe concentrată,
Lupta de artilerie
În ajunul bătăliei, forțele cu care trebuia să execute ofensiva erau 170.000 oameni, cu 700 tunuri și 52 avioane, sub comanda generalului Constantin Christescu.
Aviatorii zburau necontenit spre a lua fotografii, tunurile pipăiau mereu terenul, patrule puternice dădeau năvala în liniile dușmane spre a captura prizonieri.
În sectoarele 13 și 14, la Gîrlești și Crângeni, dușmanul a dat atacuri violente cu artilerie și gaze toxice, care ne-au costat victime și prizonieri.
La 23 iulie 1917 dimineața, pe toata linia frontului Armatei I, aproape 700 guri de tun trimiteau dușmanului în liniile sale salutul zgomotos al Armatei Române, reintrată în luptă după șase luni de tăcere.
Trei zile, 23, 24, 25 iulie, a ținut tirul îngrozitorului bombardament, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 170.00 de proiectile, adică 220 de vagoane cuprinzând 2200 tone de muniție.
A fost cea mai mare acțiune de artilerie de pe frontul nostru.
Toată lunca Siretului era acoperită de nori de fum negru, galben-roșcat și vârtejuri de țărână se ridicau in urma exploziilor.
Noaptea cerul ardea, și sub privirele lor ardea și satul Măicănești.
Asaltul infanteriei fusese fixat la început pentru ziua de 25 iulie ora 5 dimineața, pe tot frontul armatelor I română, a IV-a și a VI-a rusă.
În cele din urmă, începutul atacului se amână pentru dimineața zilei de 26 iulie. În după amiaza zilei de 25 iulie, comandamentul Armatei I Române primește copiile telegramelor adresate de generalul Scervacev armatelor ruse de pe frontul român.
Armatei a VI-a rusă, care trebuia să coopereze cu Armata I Română la atac, i se telegrafiază: “Conform ordinului Guvernului Provizoriu, trebuie oprită temporar pregătire de artilerie până la noi ordine“.
Comandamentul suprem român e nevoit să dea la rândul său, celor două armate române de pe front, ordinul nr.34 care începea cu urmatoarele cuvinte:
“Cu tot succesul obținut – era vorba de succesul obținut de Armata a II-a în ofensiva de la Mărășești – continuarea operațiunilor pe frontul nostru nu mai e posibilă din cauza situațiunii generale a frontului oriental…”
Furtuna, care umpluse câteva zile Lunca Siretului de răsunetul celui mai cumplit bombardament, se domoli și se stinse.
Satele au rămas in ruină.
Această furtună se menținu câtva timp slăbită la apus, spre dealurile Vrancei, pentru ca peste puțin timp, la 6 august 1916, să se deslănțuiască din nou năpraznic și furioasă, de la Mărășești până la Oituz.
Dacă era bătălia de la Măicănești nu mai era cea de la Mărășești.
Bătălia de la Şcheia (6 martie 1486) parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare) a fost o confruntare în cadrul expediţiei otomane ce a avut ca scop înlocuirea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), cu pretendentul Hroiot, un fiu al lui Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457).
Sultanul Bayezid al II-lea (1481 – 1512) a încredinţat atacul aspra Moldovei sangeacbey-ului de Silistra, Bali bey Malcocioglu, Ali bey şi Iskender bey, cu ordinul de a-l îndepărta pe recalcitrantul domn.
Armata turcă condusă de paşa Bali bey Malkocioglu a pătruns pe teritoriul Moldovei, în timp ce Ştefan cel Mare se afla în Polonia. Turcii au ajuns până în apropiere de Suceava, bătălia cu moldovenii domnitorului întors de grabă în ţară având loc la Şcheia.
Context
Recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe, pierdute în 1484, a reprezentat un obiectiv important pentru Ştefan cel Mare. În speranţa obţinerii unui sprijin militar consistent, el a dat curs unei solicitări mai vechi şi a depus personal jurământ de credinţă regelui polon, Cazimir al IV-lea, la Colomeea (15 septembrie 1485).
Reîntors din Polonia, Ștefan a trebuit să facă față unei invazii otomane, un corp expediționar otoman, comandat de beilerbeiul Rumeliei, „Hadâm” Ali Pașa, care aducea un pretendent la tron, pe Hronoda (Hroet, Hronet, Hroiot), devastând numeroase localități, inclusiv capitala Suceava.
Oștirea sa, mobilizată în grabă, întărită cu 3.000 de călăreți puși la dispoziție de Cazimir al IV-lea, n-a mai ajuns din urmă armata otomană, dar la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485), Ștefan a provocat o grea înfrângere forțelor conduse de Bali bey Malkocioglu, pașa Silistrei, venite după pradă în sudul Moldovei.
Cetățile Chilia și Cetatea Albă nu au putut fi cucerite, dar el nu a renunțat la acest obiectiv foarte important, sprijinul regatului nordic fiind esențial.
În primăvara anului 1486, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu o situaţie deosebit de dificilă. Un corp expediţionar, condus de Iskender Bey şi Bali Bey Malkocoglu, a intrat, în luna februarie, în ţară, ceea ce reprezenta o situaţie neobişnuită deoarece otomanii nu luptau din toamnă până în primăvară.
Otomanii au trecut Dunărea pe la Isaccea, la 19 februarie 1486, iar peste câteva zile au trecut Prutul.
Alături de oştile muntene, ele au înaintat spre Siret, îndreptându-se spre Suceava. Scopul urmărit era instalarea lui Hroet (Hronoda, Hronet), fiul lui Petru-Aron, cel care fusese detronat de Ștefan, pe scaunul de la Suceava.
Unele izvoare spun că invadatorii ar fi fost de fapt unguri, fapt plauzibil, în contextul în care Ștefan se aliase cu polonezii.
Oastea inamică a înaintat pe valea Siretului, iar Ştefan i-a ieşit înainte cu o parte dintre curteni la Şcheia (Bulgari), localitate situată la circa 25 km nord de Roman.
„Într-acesta an venit-au Hroiot cu oaste de la ungur asupra lui Ştefan vodă, căruia i-au ieşitu Ştefan vodă înainte cu oaste pre Siretiu la Şchei şi dându războiu vitejaşte despre amândoao părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan vodă, că s-au pornit cu calul jos, puţin de n-au încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi Hroiot fiindu prins viu de Ştefan vodă, i-au tăiatu capul”, arătat cronicarul Grigore Ureche.
Lupta a fost dificilă, iar domnul a fost învins în prima fază. El a mai fost și protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viața. A căzut de pe cal și a rămas mai multe ceasuri printre cadavre și răniți, Hronoda fiind proclamat domn de ai săi sub numele de Petru.
„a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”.(cronica moldo-germană*).
Salvarea i-a venit de la doi boieri. Unul dintre ei a fost aprodul Purice; acesta, conform unei legende foarte cunoscute, l-a recunoscut și i-a oferit calul său. Pentru fapta de arme, el a fost înnobilat, familia sa, Movilă, devenind, în secolul următor, foarte puternică. Din rândul ei au provenit domni importanți ai Moldovei (Ieremia, Constantin, Simion și Moise) și cărturari renumiți, cum ar fi mitropolitul Petru Movilă.
Conform lui Ion Neculce, în “O samă de cuvinte”: “Și nu putè în grabă încăleca Ștefan-vodă, fiind om micǔ. Și au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te sui pe mine și încalecă“. Și s-au suit pe dânsul Ștefan-vodă și au încălecat pre cal. Și atunce au dzis Ștefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu și tu, atunci ți-i schimba numeli din Purice Movilă“. Și au dat Dumnedzeu și au scăpat amândoi. Și l-au și făcut boier, armaș mare, pre Purece. Și dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileștilor, de au agiunsu de au fost și domni dintru acel neam. Dar și aprodzii atunce nu era din oameni proști, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri.”
Un al doilea boier, căruia Ștefan i-a datorat, în parte, victoria este Pântece. Potrivit izvoarelor, Pântece ar fi stăruit pe lângă recentul proclamat domn, Petru, să iasă din zona bătăliei, el fiind deja învingător. Folosindu-se de această stratagemă, Ștefan l-a capturat pe Hronoda și i-a tăiat capul.
Cele două cazuri arată solidaritatea dintre domn și boierime, aceasta cumulând atributele de clasă politică și de înalt comandament militar. Situația se schimbase mult, cu mai puțin de două decenii în urmă Ștefan fiind nevoit să-și asigure cu sabia fidelitatea marilor boieri.
Cei doi boieri ai lui Ştefan, Purice şi Pântece, au schimbat situaţia, recuperarea domnului şi uciderea pretendentului a dus la mobilizarea trupelor şi la victoria moldovenilor.
Consecințe
Învingător în cele din urmă, Ştefan a tras învăţămintele de rigoare din lunga campanie antiotomană, procedând la o revizuire a liniei politice externe. Bătălia de la Şcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova şi Imperiul Otoman, ea încheind războiul de 13 ani purtat de Ştefan pentru înlăturarea suzeranităţii Porţii.
În perioada următoare, mai ales după încheierea păcii dintre regatul polon şi Imperiul Otoman (21 martie 1489), fără ca Moldova să recupereze cele două cetăţi – Chilia şi Cetatea Albă, Ştefan cel Mare şi-a reorientat politica externă, stabilind bune raporturi cu regatul ungar şi Imperiul Otoman.
Astfel, domnitorul trimite la Constantinopol un sol. Negocierile, deschise în primle luni ale lui 1487 se finalizează prin acceptarea plății unui tribut de probabil 4000 de zloți. Evenimentul este amintit laconic de cronicile trucești. Anul 892 (de la Hegira, adică 1486/1487). În zilele când Davud Pașa a plecat în expediție (în Arabia), a venit un sol din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace.”
* Cronica moldo-germană
Cuprinzând istoria domniei lui Ştefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München. Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod. În prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavoneşti a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informaţiile sunt culese direct de autor.
cititi mai mult despre Ştefan cel Mare (1433 – 1504) pe unitischimbam.ro
Lupta de la Smârdan s-a desfășurat în ziua de 12/24 ianuarie 1878 în satul Smârdan, sangeacul Vidin, vilaietul Dunării, Imperiul Otoman. Satul aparține astăzi de localitatea Inovo din regiunea Vidin, Bulgaria. Conflictul militar a reprezentat o luptă dintre trupele armatei române și cele otomane din timpul Asediului de la Vidin.
Lupta de la Smârdan a avut un rol decisiv în operațiunea militară care s-a înfăptuit în zilele de 12-14/24-26 ianuarie 1878 și care avea ca scop principal, cucerirea de către Armata Română a liniei fortificate exterioare a Cetății Vidin și izolarea garnizoanei otomane de liniile de comunicații terestre exterioare.
Lupta în sine, a fost parte a unei acțiuni desfășurate de trupele Diviziilor 1, 2 și 4 și ale Brigăzii de Roșiori românești, pentru a ocupa și a păstra principalele poziții fortificate de la Novoselo, Smârdan și Inovo. În plus, acțiunile prevedeau și cucerirea a altor puncte de rezistență înaintată din jurul Vidinului – Tatargik, Rupcea, Rainovcea și Capitonovcea.
Rezultatul luptei a fost favorabil trupelor atacatoare române, care au ocupat în prima zi, principalele amplasamente disputate – Smârdanul și Inova, precum și Tatargik, Rupcea și Rainovcea. Ulterior ele s-au consolidat pe poziții, au reușit să reziste contraatacului otoman de a doua zi și au extins, fiind în urmărirea inamicului, în a treia zi, aria punctelor de rezistență înaintată cucerite cu Capitonovcea, Kerimberg, Ceiselo și Kutova, aflate între Inova și Dunăre.
Din cauza ceții foarte dense, atacul asupra punctului fortificat Novoselo a fost împiedicat.
Acțiunile desfășurate în zilele de 12-14 ianuarie, au finalizat împresurarea Cetății Vidin și au permis ulterior un amplasament favorabil artileriei române, astfel încât aceasta să poată executa în mod eficient trageri asupra fortificațiilor orașului asediat. Din cauza vremii nefavorabile, asaltul general asupra cetății a trebuit însă să fie amânat.
Amintirea evenimentului a fost păstrată prin monumente comemorative și lucrări de artă. Dintre acestea, se distinge tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat „Atacul de la Smârdan”, care a intrat ca model-reper iconografic cu valoare de simbol în conștiința populară și a devenit imaginea emblematică a întregului efort militar de obținere a independenței naționale.
Context
Militar strategic și politic extern
După capitularea Plevnei, continuarea operațiilor militare de către Armata Română la sud de Dunăre a avut ca obiectiv ocuparea militară a câtorva puncte aflate la sudul fluviului, în apropierea acestuia. Aceasta urma să servească atât înlăturării pericolului de violare a teritoriului național, cât și să sprijine obiectivul politic al Guvernului Român de a participa la negocierile de pace.
Unul dintre aceste puncte se afla la Vidin în vestul Bulgariei. De aici, gruparea de trupe otomane putea pe de o parte să pună în pericol flancul drept al Armatei Imperiale Ruse aflate în ofensivă spre Balcani, iar pe de altă parte avea oportunitatea de a declanșa o acțiune ofensivă asupra teritoriului Regatului României. În acest context, două mari unități incluse prin noua ordine de bătaie a Corpului de Vest - Diviziile 1 și 4, au fost îndreptate în marș spre Vidin pentru a fixa efectivele inamice din vestul Bulgariei.
Geografic și tactic
Cetatea Vidinului prezenta o importanță strategică semnificativă. Aceasta acoperea una dintre liniile de comunicații principale de la nord la sud spre interiorul Peninsulei Balcanice, care ocolea centrul Munților Balcani. De asemenea, ea amenința flancul drept al oricărei acțiuni militare îndreptate spre centrul Bulgariei și, dată fiind apropierea de frontiera cu Serbia, descuraja orice acțiune inamică a cărei bază de plecare ar fi fost teritoriul Serbiei.
Căile de comunicații în nordul Peninsulei Balcanice în secolul XIX (1885) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Amenajarea defensivă a Vidinului, făcea ca spre est cetatea să fie apărată de un zid de aproape 3 km, dotat la intervale regulate cu forturi. Zona terestră dinspre vest dispunea de două incinte fortificate, una sub forma unui semicerc cu raza de 600 m care dispunea de șanțuri inundabile și una lungă de peste 6 km aflată a 1-2 km de prima, întărită de 10 forturi dotate cu artilerie.
Cea de-a doua incintă era separată printr-o câmpie mlăștinoasă de o linie fortificată exterioară, ocupată de trupe. Datorită mlaștinilor, accesul spre Vidin nu se putea face decât prin intermediul liniilor de comunicații care legau cetatea de satele din hinterlandul său, sate care fuseseră incluse în această linie fortificată exterioară.
Ansamblul fortificat otoman de la Vidin și dispunerea pe teren a trupelor, în timpul Asediului de la Vidin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Apropierea de Vidin se făcea pe trei căi terestre de comunicații: dinspre sud pe ruta Belogradcik – Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidbol (astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidin, dinspre vest pe ruta Belarada (astăzi Bela Rada) – Novoselo (astăzi Novo Selo) – Vidin și dinspre nord pe ruta Florentin – Capitonovcea (astăzi Kapitanovți) – Vidin.
Aceste căi de comunicații erau apărate de astfel de puncte întărite aflate: spre sud – la Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți), spre vest – la Novoselo și Belarada, iar spre nord – la Smârdan, Inova (astăzi reunite în localitatea Inovo) și Capitonovcea.
Alte puncte înaintate de rezistență se aflau la Tatargik, (astăzi Slana Bara), Rupcea (astăzi Rupți) și Rainovcea (astăzi Akațievo). Punctele înaintate de rezistență opuse unei ofensive terestre spre Vidin, erau Nazâr-Mahala, Novoselo, Smârdan și Inovo, iar dintre acestea cele mai importante erau cele de la nord-vest, Smârdan și Inova, amenajate cu artilerie Krupp și aflate la circa 5 km nord-vest de Vidin.
Garnizoana cetății, avea un efectiv de 12.000 de oameni, aflați sub comanda lui Mehmed Izzet Pașa. La declanșarea războiului, aici se aflau 55 de batalioane de infanterie, 6 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.
Preludiul
Efectivelor otomane, le-au fost opuse forțe atacatoare românești cu un efectiv de 15.460 de infanteriști, 2.000 de cavaleriști (respectiv 15.435 de infanteriști și 2149 de cavaleriști după o altă sursă)
Acțiuni de luptă prealabile
În acțiunea de blocare a Vidinului, primul punct ocupat a fost Nazâr-Mahala, cucerit la 29 decembrie 1877 după o scurtă rezistență, iar la 2 ianuarie un contraatac otoman destinat să împiedice organizarea blocadei, a fost respins de focul artileriei, la Novoselo.
Un consiliu de război ținut la date de 9 ianuarie 1878, a aprobat planul de a fi restrâns „cercul de investire” din jurul Vidinului. Până la 10 ianuarie 1878 împresurarea întregului ansamblu fortificat fusese terminată și Marele Cartier General român a decis cucerirea punctelor înaintate de rezistență pentru izolarea definitivă a cetății: în sectorul 1 Sud a Tatargikului, în sectorul 2 Vest a localităților Novoselo, Rupcea și Rainovcea, iar în sectorul 3 Nord a Smârdanului, precum și a satelor Inova și Kapitanovcea.
La data de 11 ianuarie, comandamentul Diviziei a 2-a a întreprins o acțiune de cercetare și, ca urmare a rezultatelor obținute un nou consiliu de război a luat hotărârea de a se declanșa a doua zi – pe 12 ianuarie, atacul simultan asupra pozițiilor otomane de la Novoselo, Smârdan și Inova.
Dispozitivul trupelor române
După cucerirea localității Nazâr-Mahala, terenul a fost împărțit în trei sectoare destinate unor structuri de comandament precise, fiecare axat pe câte o cale de comunicație cu Vidinul. Aceste sectoare au format un dispozitiv semicircular cu flancurile pe Dunăre și au fost:
- 1 Sud – axat pe drumul Vidin – Nazâr-Mahala, ocupat de Divizia a 4-a și aflat între Dunăre și pârâul Belarada, în dreptul satului Tatargik
- 2 Vest – axat pe drumul Vidin – Belarada, ocupat de Divizia 1 până la pârâul Topolovița și care avea în față poziția otomană de la Novoselo
- 3 Nord – situat în fața întăririlor de la Smârda, Inova și Capitonovcea. Acestui sector care se întindea până la pârâul Delena, i-a fost destinată Brigada 2 din Divizia 2, întărită cu Regimentul 9 Dorobanți din Divizia 1.
- un sector nenumerotat aflat la stânga sectorului 3 Nord până la Dunăre, unde operau câte 3 escadroane din Regimentele 2 și 8 Călărași din Divizia 1, precum și 2 ecadroane din Regimentul 5 Călărași din Divizia 2, alături de Regimentele 1 și 2 Roșiori din Brigada de Roșiori, aflată în rezerva Marelui Cartier General.
Intrarea trupelor în respectivul dispozitiv s-a finalizat pe 9/21 ianuarie. În consiliul de război de la 11 ianuarie, pentru atacul celor 2 poziții de la Smârdan și Inova au fost destinate trupele Diviziei 2, sprijinite la stânga de către Brigada de Roșiori și de către Regimentele 2 și 8 Călărași, iar la dreapta de către Regimentul 3 Dorobanți din Divizia 1.
Acțiunea principală a Diviziei 1 urma să fie reprezentată de ocuparea satului Novoselo și de executarea de trageri de artilerie asupra pozițiilor de la Smârdan. Divizia 4 urma să ocupe satul Tatargik și ulterior trebuia să concentreze focul spre rezervele inamice care urmau să fie aruncate în luptă spre Novoselo, executând trageri de artilerie asupra Vidinului.
Călărașul – de Sava Henția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pozițiile otomane de la Smârdan și Inova
Cele două poziții fortificate se aflau pe o înălțime care, odată cucerită, ar fi permis ulterior o amplasare favorabilă a artileriei române, astfel încât aceasta să poată executa trageri eficiente asupra cetății. Ele erau sprijinite de trei amplasamente de artilerie, fiecare ocupate de câte două tunuri Krupp și de câte un batalion de infanterie. Batalioanele erau dispuse, unul la stânga satului Smârdan, unul între Smârdan și Inova și unul între Ionova și Capitonovca. Cele 3 redute comunicau între ele prin șanțuri, iar în satul Smârdan, fiecare casă fusese transformată într-un punct de rezistență.
Pozițiile otomane de la Novoselo
Avantajele defensive ale fortificațiilor de la Novoselo erau reprezentate atât de apropierea acestora de Vidin – în raport cu alte puncte de rezistență înaintată, precum și de faptul că se aflau în bătaia tunurilor de la Smârdan și Inova. Localitatea se afla pe o colină, iar datorită mlaștinilor, apropierea de Novoselo nu se putea face decât pe șosea.
Lupta
În dimineața zilei de 12 ianuarie 1878, o ceață groasă care avea să împiedice mult acțiunea trupelor române, acoperea totă zona Vidinului.
„Era un frig ce te pătrundea până la oase, și o negură grozavă, de nu zăreai înainte la câțiva pași; parcă era un giulgiu ce învăluia cerul și pământul. Pâcla, aci se îngroșa mai tare, aci parcă se mai subția nițel, după cum o răscolea mai tare sau mai furtunos vântul înghețat ce venea dinspre Dunăre”
—Locotenent colonel Căplescu
Începând cu ora 7 dimineața, 136 de tunuri ale artileriei române a Corpului de Vest comandate de colonelul Iuliu Dunca, incluzând bateriile de coastă și de câmp amplasate la Calafat ale Diviziei 5, au început să execute foc susținut asupra Vidinului. Tragerile au durat jumătate de oră, iar după încetarea acestora, a urmat atacul infanteriei.
Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Şieu), (n. 7 ianuarie 1825, Botoşani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române şi prefect al judeţului Constanţa - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Sectoarele 1 Sud și 2 Vest
În sectorul Diviziei 4, un detașament de atac format din Regimentele VIII de Linie și 2 Dorobanți, alături de Batalionul 3 Vânători și un pluton din Compania 3 Săpători-mineri, a atacat cu susținere de artilerie și a ocupat rapid (într-o jumătate de oră) satul Tatargik din Sectorul 1 Sud, fără a întâmpina rezistență.
Destinat să ocupe satul Novoselo din Sectorul 2 Vest, Regimentul I de Linie a greșit drumul din cauza ceții și a ajuns tot la Tatargik, atacul asupra punctului fortificat de la Novoselo nemaputând fi lansat de acesta din cauza negurii foarte dese.
Aflat sub protecția tunurilor de la Smârdan și Inova, Novoselo a fost spre prânz atacat de un regiment de dorobanți, într-un context în care atacul asupra pozițiilor de la Smârdan a fost întârziat din cauza ceții și intenția atacului a fost numai de a ține ocupată apărarea la Novoselo, în timp ce urma să aibă loc atacul principal, la Smârdan.
Apărarea otomană, pentru a opri accesul trupelor române pe șosea, s-a concentrat asupra unui pod, ajungându-se la luptă la baionetă. Sub presiunea atacatorilor, trupele turcești au început să se retragă la un moment dat lent, pe șosea.
În sectorul Diviziei 1, o coloană formată din subunități ale Regimentelor 4 și 15 Dorobanți a atacat Rupcea, iar Batalionul 1 din Regimentul 3 Dorobanți, Rainovcea. Către prânz, trupele Diviziei 1 au ocupat Rupcea și Rainovcea.
Sectorul 3 Nord
Pentru cucerirea localităților întărite Smârdan, Inova și Capitonovcea, s-au dat cele mai puternice lupte. Acestea au fost precedate de o pregătire de artilerie care a durat 2 ore.
La ora 7, desfășurate în tiraliori, câteva companii otomane au pornit o acțiune de cercetare pornind de la Smârdan. Apropiindu-se la 800 de m de liniile românești, au fost întâmpinate de către infanterie cu foc, drept care s-au retras ripostând la baza de plecare, după care bateriile românești au efectuat trageri asupra pozițiilor inamice.
Ulterior, trupele române au desfășurat o acțiune de cercetare prin intermediul unei companii de infanterie sprijinită de un escadron de călărași. Acestea au raportat că inamicul ocupă pozițiile din fața Smârdanului, fără a ocupa și satul propriu-zis. Atacul Diviziei 2 însă, în prima fază, a fost întrerupt datorită îngroșării ceții.
Prima fază: cucerirea redutei de la Smârdan
Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad — d. 12 iulie 1885, Iași) a fost un general român, care a condus trupele române în Războiul de Independență (1877) la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin. cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - foto preluat de pe cultural.bzi.ro
Ca urmare a celor aflate în timpul acțiunii de cercetare, generalul Cerchez a decis atacul asupra pozițiilor otomane. Organizarea liniei de atac și a forțelor de sprijin, a inclus:
- O coloană de atac formată din două eșaloane:
a) un prim eșalon în prima linie. Acesta a fost format din Regimentul IV de Linie cu batalioanele alăturate, având în dreapta Batalionul 2 din Regimentul VI de Linie – cu o companie de rezervă, însoțită de o secție de artilerie. Comanda eșalonului a fost asigurată de către locotenent-colonelul Ion Cotruț.
Acest eșalon a fost împărțit în două detașamente de atac, primul – pus sub comanda locotenent-colonelului Gheorghe Teleman, urmând să atace reduta în centrul și în flancul drept, iar cel de-al doilea – pus sub comanda maiorului Eftimie Ulescu, urmând să atace reduta în flancul stâng, asigurat fiind în dreapta de către Escadronul 1 din Regimentul 8 Călărași.
Gheorghe Teleman (n. 22 octombrie 1838, Iași – d. 4 iulie 1913, Huși) a fost un general și om politic român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
b) un al doilea eșalon reprezentat de Regimentul 9 Dorobanți, în rezervă.
- asigurarea pe flancuri și sprijinirea atacului principal urma să se facă din pozițiile ocupate de cinci escadroane ale Regimentelor 2 (4 escadroane) și 8 Călărași (Escadronul 1) aflate în stânga, de Escadronul 4 din Regimentul 5 Călărași în dreapta și de un batalion din Regimentul 3 Dorobanți.
- artileria de sprijin urma să fie asigurată de cinci baterii amplasate în apropierea Smârdanului, Bateriile 2 și 4 din Regimentul 3 Artilerie, 1 Călăreață (trei secții ale Brigăzii de Roșiori) și 2 din Regimentul 2 Artilerie.
- siguranța terenului dintre flancul stâng al Diviziei 2 și Dunăre urma să fie asigurată de Brigada de Roșiori Crețeanu.
Roșiorul – de Ștefan Luchian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ordinul generalului Cerchez a preconizat înaintarea până la 500 de m de inamic, moment în care trebuia deschis focul. Dacă s-ar fi întâmpinat rezistență, trupele ar fi urmat să se retragă. Impulsul pentru atac a fost dat de colonelul Ștefan Fălcoianu, iar la ora 14,30 (14,20 după o altă sursă) după semnalul dat de trei salve de artilerie, trupele – în fruntea cărora se afla locotenent-colonelul Ion Cotruț, au pornit la asalt.
„Trupa mergea în liniște, o ușoară șoaptă a ofițerilor se auzea din când în când, care stimula soldații să meargă în linie. Terenul era acoperit de zăpadă și marșul se făcea cam cu anevoință”
—Locotenent colonel Ion Cotruț
Acestea au fost întâmpinate la 600 de m de Smârdan de un violent foc de infanterie și de artilerie. Cotruț a ordonat gorniștilor să sune atacul la primele focuri otomane și – în timp ce ceața mai persista, infanteriștii s-au repezit în strigăte de „Ura !” asupra pozițiilor inamice, dar supuși focului de infanterie și tirului de artilerie, aceștia au fost siliți să se adăpostească în teren.
Cu toate acestea mișcarea trupelor române a continuat în flancul stâng al atacului (Detașamentul Ulescu), cu energie, în sprijinul acestui flanc venind ca întărire unul din batalioanele Regimentului 9 Dorobanți (celălalt batalion al său a fost păstrat în continuare ca rezervă, pentru situații de criză).
Două companii din Regimentul VI de Linie, au executat o manevră de învăluire a pozițiilor otomane prin flancul drept, în timp ce Escadronul 1Suceava al Regimentului 8 Călărași aflat sub comanda căpitanului Gheorghe Tănăsescu, a șarjat pentru a opri un contraatac inamic susținut de 400 de militari turci veniți în ajutorul redutei și destinat a opri manevra de flancare.
Pătruns în flancul și în spatele redutei, Detașamentul Teliman a atacat la baionetă. Ajunse la parapetele întăriturilor otomane, 2 companii din Regimentul VI de Linie au început escaladarea acestora pătrunzând în întăritură, avându-l pe maiorul Eftimie Ulescu în frunte, în timp ce o altă companie din Regimentul IV de Linie, amenința inamicul dinspre stânga.
Cu inamicii invadându-le poziția, amenințați din flancuri și în pericol de a fi încercuiți, soldații otomani din redută fie s-au predat, fie pentru a evita încercuirea, s-au repliat cu repeziciune spre satul Smârdan sau spre cea de-a doua redută.
Cu două companii ale Regimentului VI de Linie, locotenent-colonelului Cotruț s-a lansat în urmărirea inamicului și ajuns în satul Smârdan, s-a angajat într-o prelungită luptă de stradă, fiecare casă fiind transformată de otomani într-un cuib de rezistență(pentru trupele române lupta de la Smârdan a constituit o premieră, fiind prima luptă de stradă dusă de Armata Română modernă).
În acest timp Companiile 5 și 7 ale Regimentului VI de Linie au rămas sub comanda maiorului Ulescu pe loc, pentru a dezarma și pentru a păzii prizonierii.
A doua fază: cucerirea redutei intermediare
În acest timp maiorul Ulescu remarcând prelungirea luptei în sat mai mult decât era de așteptat și văzând că soldații români păreau la un moment dat puși în dificultate de rezistența apărătorilor, din proprie inițiativă a pornit în ajutor cu alte 2 companii ale Regimentului VI de Linie și cu o mare parte a soldaților Regimentului IV de Linie (în total 5 companii).
Atacând Smârdanul dinspre nord, pe drum Detașamentul Ulescu a fost atacat din flanc cu foc, din reduta otomană situată între Smârdan și Inova. Ca urmare, detașamentul a executat o întoarcere de front și a pornit la asaltarea celei de-a doua redute împreună cu o companie din Regimentul IV de Linie venită în sprijin, aflată sub comanda căpitanului Vidulescu.
Sub focul artileriei otomane, soldații au parcurs drumul până la redută și au pătruns în interiorul acesteia cucerind-o, în sprijin venind și Batalionul 1 din Regimentul 9 Dorobanți.
Dorobanțul – de Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
A treia fază: cucerirea redutei de la Inova
Dat fiind că trupele inamice stăpâneau încă reduta de la Inova și satul din spatele acesteia, Regimentul 9 Dorobanți a primit ordin de la generalul Cerchez să continue atacul spre respectiva redută.
Sub un puternic foc inamic, dorobanții au trecut prin apa rece ca gheața a unui pârâu adânc de 1 m. După traversarea acestuia, trupele inamice au început să cedeze s-au retras prin Inova, spre Vidin. La ora 16 și 30 de minute, după aproximativ 2 ore de la pornirea atacului, cele 3 redute și satul Inova fuseseră cucerite.
A patra fază: cucerirea satului Smârdan
În satul Smârdan, soldații Regimentului VI de Linie au continuat lupta de stradă. Fumul prafului de pușcă și ceața au creat o atmosferă de infern, în care soldații românii nu-și puteau da seama de unde se trage.
Ocuparea celor 3 redute și a satului Inova, precum și venirea în sprijin a câtorva grupe de infanteriști din Regimentul IV de Linie au făcut să se diminueze rezistența apărătorilor Smârdanului și spre seară satul a fost cucerit, dar din afara satului, otomanii au continuat să tragă dintr-o o casă de piatră cu 2 etaje care era o adevărată fortăreață.
Aceasta reprezenta clădirea telegrafului din localitate și în același timp un puternic nod de rezistență, care până la urmă a fost luat cu asalt. Otomanii fiind alungați din sat, în urmărirea acestora a pornit Escadronul „Suceava” din Regimentul 8 Călărași, sub comanda căpitanului Gheorghe Tănăsescu.
Odată cu căderea întunericului, lupta s-a sfârșit.
Consolidarea pe poziții
În fortificațiile cucerite au fost dislocate la Smârdan Batalionul 2 din Regimentul VI de Linie, la Inova Regimentul IV de Linie, precum și Escadroanele 2 și 3 din Regimentul 8 Călărași și 1 și 2 din Regimentul 2 Călărași venite de la Alvagii (astăzi Maior Uzunovo).
În timpul nopții – pe un frig intens, trupele române au rămas pe pozițiile cucerite, instalând avanposturi la marginea dinspre Vidin a satelor Smârdan și Inova și trimițând recunoașteri spre Capitonovcea, acolo unde se concentraseră trupele otomane scăpate.
În așteptarea unui previzibil contraatac, artileria a fost retrasă, la Dânkovița (astăzi Dinkovița) în rezervă, iar Brigada de Roșiori a fost desemnată să supravegheze spre Capitonovcea, mișcările inamice. În fața satului Inova a fost instalat pe poziții batalionul de rezervă al Regimentului 9 Dorobanți și Batalionul 2 din Regimentul 3 Dorobanți. Regimentul IV de Linie a fost păstrat în rezerva generală, pentru a supraveghea flancurile pozițiilor amice.
Respingerea contraatacului otoman
În ziua de 13/25 ianuarie ora 8 (ora 7,30 după o altă sursă), un contraatac destinat să recucerească Inova a fost declanșat dinspre Capitonovcea de către trupele otomane, un lanț des de tiraliori urmat de șiruri de companii inamice, pornind să avanseze cu sprijin de artilerie către liniile românești.
Dinspre Smârdan, 6 batalioane de infanterie și artileria regrupată la Dânkovița, au fost trimise în ajutorul Inovei. La 150 de m de liniile românești, în flancul drept al coloanelor de atac turcești, au șarjat trupele române de roșiori, iar un batalion din Regimentul VI de Linie a început să execute o manevră de învăluire în flancul stâng al trupelor atacatoare, în timp ce Regimentul IV de Linie a continuat să asigure linia frontului.
Avântul asaltului inamic a fost astfel frânt și soldații turci aflați în inferioritate, au fost nevoiți să se retragă cu pierderi mari, urmăriți rapid și hărțuiți de trupele române până la marginea satului Capitonovcea.
La 14/26 ianuarie, trupele otomane au avut o ultimă tentativă de a recuceri punctele de rezistență ale perimetrului exterior al apărarii Vidinului. Efortul acestora de luptă a fost îndreptat spre recuperarea satului Tatargik, dar încercare otomană de recucerire a satului a fost respinsă.
Aflată în urmărirea coloanei de atac turcești, cavaleria română a ocupat în aceeași zi Capitonovcea, Kerimberg (astăzi Pokraina), Ceiselo (astăzi Antimovo) și Kutova (astăzi Kutovo) – aflate între Inova și Dunăre. Cucerirea acestor localități, a finalizat împresurarea Vidinului.
Consecințele
Calităților combatante etalate în foc de către trupele teritoriale (dorobanți și călărași) și de către cele ale armatei regulate, li s-au adăugat măsurile luate de comandamentul român, atât de omogenizare a unităților tactice – cu efecte dintre cele mai pozitive pentru capacitatea de luptă, cât și de organizare compozită a coloanelor de atac. Astfel se întâmplase și la Grivița, dar tot la fel ca acolo, biruința de la Smârdan a fost una obținută cu mari sacrificii.
În timpul luptei de la Smârdan pierderile umane au fost reprezentate de partea română de 96 de morți (din care 4 ofițeri) și 300 de răniți, iar de partea otomană de peste 350 de morți și răniți (peste 400 după o altă sursă) și de 300 de prizonieri. Au fost capturate de asemenea 4 tunuri Krupp de calibrul 87 și o importantă cantitate de muniție, iar din reduta de la Inova, un steag otoman.
În zilele de 12-13/24-25 ianuarie totalul pierderilor românești s-a ridicat la 238 de morți (din care 5 ofițeri) și 370 de răniți, iar totalul pierderilor otomane la 700 de morți și răniți și 300 de prizonieri.
Luptele din zilele de 12-13/ 24-25 ianuarie au finalizat împresurarea Cetății Vidin, iar numele satului Smârdan a devenit un simbol pentru victorie. Cu toate acestea, datorită vremii nefavorabile asaltul general asupra cetății a trebuit să fie amânat și s-a decis efectuare prealabilă a unui bombardament de artilerie, atât de către tunurile de la Calafat, cât și de cele din jurul Vidinului.
In memoriam
La Smârdan a fost inaugurat un cimitir în care au fost înmormântați în două gropi comune 286 de soldați și ofițerii români care au murit în Războiul de Independență. În perioada Primei Conflagrații Mondiale cimitirul a fost distrus.
Conform unei înțelegeri dintre guvernele român și bulgar, în anul 1897 a fost inaugurat, tot la Smârdan, peste un osuar al militarilor români morți în luptele din regiunea Vidinului, un monument care reprezintă statuia zeiței Victoria, operă a lui Karl Storck.
Acesta a fost distrus într-o noapte a anului 1913, pe fondul manifestărilor antiromânești de după intrarea Armatei Române în Bulgaria în timpul celui de-Al doilea Război Balcanic și după Pacea de la București, de către naționaliștii bulgari.
cititi mai mult despre Cimitirul militarilor români de la Smârdan (Vidin) pe ro.wikipedia.org
Fostul monumentul comemorativ de la Smârdan. Pe soclu se afla zeița Victoria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Un monument ronde-bosse din bronz supranumit „Marița”, în cinstea unei fete române în vârstă de 15 ani din zona Timocului, ucisă de soldații Imperiului Otoman la 9 ianuarie 1878 în timp ce ducea apă militarilor români din zona Smârdanului, a fost inaugurat la Smârdan în 1905 de către aromâni, în apropierea Cimitirului militarilor români. Monumentul a fost distrus prin dinamitare de bulgari, în 1917.
Ținând cont de faptul că pictorul Nicolae Grigorescu se aflase printre cei a căror menire a fost să surprindă pe viu scene de luptă în campania de la sud de Dunăre, primăria Bucureștiului din acele vremuri i-a comandat acestuia o pictura intitulată Atacul de la Smârdan, finalizată după 7 ani, în 1885. Tabloul lui Grigorescu a intrat ulterior ca model-reper iconografic cu valoare de simbol direct în conștiința populară, devenind imaginea emblematică a întregului efort militar de obținere a independenței naționale,
Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Henryk Dembitzky a contribuit în 1880 la Calendarul pentru toți românii cu o litografie colorată cu același subiect, iar George Demetrescu Mirea a realizat și el după mai mulți ani de la terminarea Războiului de Independență (posibil în 1889), o pictură în care a figurat lupta de la Smârdan.
De asemenea, Johann Nepomuk Schönberg în litografia Carol I al României în capul Armatei Sale din campania Războiului din 1877-1878, a ilustrat într-una dintre scenele mai mici din jurul scenei centrale, episodul Smârdan. Din tematica subiectului Smârdan există și o schiță atribuită lui Carol Popp de Szathmári, intitulată Soldați români în fața redutei de la Smârdan, iar în România comunistă este menționată apariția lucrării Ecaterinei Zăinescu, Veteranul Mihai Buțureanu explicând atacul de la Smârdan.
Soldaţi români în faţa redutei de la Smârdan – de Carol Popp de Szathmári – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Poetul George Coșbuc a scris poezia La Smârdan ce a fost publicată în volumul intitulat Cântece de vitejie în anul 1904. Ea a apărut și în anul 1896 în Revista Literatură și artă.
La Smârdan
de George Coșbuc
Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!
Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.
Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-nzadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile strâine
Stema libertății smulg.
Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.
Dunăre,-ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!
La Smârdan așa vru Domnul
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.
Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.
La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.
Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!
La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.
De-o veni din nou vrodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.
Ordinea de bătaie și marile unități din dispozitivul de luptă
Corpul de Vest, căruia i-au aparținut marile unități implicate în cucerirea liniei exterioare de fortificații a Vidinului, fost comandat de generalul de brigadă Nicolae Haralambie și a avut ca șef de stat major pe colonelul Alexandru Gramont. Acest corp a fost structurat în 5 mari unități: Diviziile 1, 2, 3, 4 și 5. Dintre acestea:
Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
- Divizia 2 a lăsat câte 1 batalion drept garnizoană la Rahova și Nicopole, La luptele din 12/24-14/26 ianuarie a intrat în dispozitivul de luptă din cele două brigăzi de infanterie numai Brigada a 2-a, Brigada 1 fiind destinată asedierii Belogradcikului, alături de 2 baterii de artilerie.
- Divizia 3 a fost destinată să escorteze prizonierii de război de la Plevna și apoi să ia poziție pe malul stâng la Dunării, la Călărași și Oltenița.
- De pe malul stâng al Dunării, Divizia a 5-a a asigurat suport de artilerie prin bateriile de coastă și de câmp amplasate la Calafat.
Brigada de Roșiori a aparținut rezervei Marelui Cartier General
Bătălia de la Baia (în maghiară Moldvabányai csata, Bătălia de la Baia Moldovei) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare - a avut loc în noapte de 14 spre 15 decembrie 1467 între oastea Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, și oastea Regatului Ungariei, condusă de Matia Corvinul.
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române – cititi mai mult pe unitischimbam.ro (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Context
La 25 ianuarie 1465 Ștefan cel Mare a ocupat baza militară ungară de la Chilia, după un asediu de o zi. La conducerea cetății Ștefan l-a instalat pe pârcălabul Isaia, cumnatul său.
În contextul unor tulburări interne provocate de marea nobilime din Transilvania, nemulțumită de mărirea fiscalității, Ștefan cel Mare a organizat în vara lui 1467 o acțiune militară în Secuime, acțiune menită să-i atragă pe secui de partea sa.
Concomitent, tot la incitarea lui Ștefan, orașele săsești s-au ridicat împotriva regelui Matia, ceea ce l-a silit pe acesta să vină personal pentru a potoli răscoala.
În septembrie 1467, după ce a înfrânt răscoala din Transilvania și i-a pedepsit pe conducătorii rebeliunii, regele Matia a decis represalii și împotriva lui Ștefan, ca inițiator al acesteia.
În noiembrie 1467 a plecat de la Brașov spre Moldova, prin pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa 40.000 de oșteni.
Ștefan a reușit să pună pe picioare doar o armată de 12.000 de oșteni, așa încât tactica sa a fost aceea de a da lupte mai mici, pentru întârzierea înaintării armatei regale ungare.
Estimarea de 40.000 de oșteni provine din letopisețul oficial al Moldovei.
Este probabil ca cifra să fie exagerată.
Rămâne certă superioritatea numerică a armatei ungare, estimată de cercetătorii moderni între 25.000 sau 40.000 de soldați.
Ștefan a adoptat o strategie defensivă permițând ungurilor să înainteze.
În 19 noiembrie regele Matia a cucerit Trotușul, apoi cetatea de lemn de la Bacău, după care a început înaintarea pe Valea Siretului spre Suceava.
Între 29 noiembrie și 7 decembrie a ocupat Romanul și Târgu Neamț, iar în data de 14 decembrie 1467 a ocupat Baia Moldovei, oraș locuit la acea vreme în majoritate de sași și de maghiari, sediu al unei episcopii catolice.
Matia Corvin (mai des Matei Corvin, n. 23 februarie 1443, Cluj – d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Bătălia
În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 oastea lui Ștefan a atacat pe neașteptate orașul Baia, dând foc palisadelor din lemn ale orașului, ceea ce a luat prin surprindere armata regală, având loc crâncene lupte stradale de noapte, soldate cu mari pierderi omenești pe ambele părți.
Grigore Ureche, autorul letopisețului Țării Moldovei relatează că incendiul pus noaptea de moldoveni a creat o mare învălmășeală, în care au fost tăiați cu săbiile aproape jumătate din soldații regelui Matia.
El însuși ar fi fost rănit cu trei săgeți și cu o lovitură de lance, ceea ce a determinat transportarea sa în mare grabă spre Ungaria.
Totuși trebuie menționat că o parte din armata lui Ștefan cel Mare nu atacaseră, precum era convenit, fiind trădat, lucru ce l-ar fi putut costa pe domnitor victoria și chiar viața.
Defecțiunea era expresia nemulțumirii unei părți a marii boierimi față de politica lui Ștefan.
După bătălie, Ștefan cel Mare a omorât 24 mari boieri trădători printre care și pe vornicul Crasneș, alți 40 boieri de rang inferior fiind trași în țeapă.
Ștefan cel Mare l-a trimis pe cumnatul său, pârcălabul Isaia, să taie retragerea regelui, însă acesta a izbutit să scape, sub apărarea maramureșenilor și a comandantului Ștefan Báthory de Ecsed.
Armata regală în retragere, în drumul ei spre Transilvania, ar fi fost oprită de o blocadă, și a decis să îngroape cele 500 de tunuri și alte comori, pentru a nu putea fi capturate de moldoveni.
Potrivit cronicarului polonez Jan Długosz, Matia Corvinul ar fi scăpat de moldoveni din cauza ezitării marelui vornic Crasnăș, comandantul unuia din cele trei corpuri de armată moldovene.
Acesta ar fi fost mai apoi executat de Ștefan pentru trădare.
Consecințe
Campania regelui Matia Corvinul în Moldova, încheiată cu un eșec, a constituit ultima mare încercare a coroanei ungare de a reinstititui pe cale militară suzeranitatea asupra Moldovei.
Într-o diplomă emisă în 1469, Matia Corvinul recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda “sumanelor negre”, pentru vitejia dovedită în salavarea de la moarte a regelui în bătălia de la Baia.
Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești.
În anul 1468 Ștefan a încercat fără succes să aplaneze conflictul cu regele Ungariei, prin intermediul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei.
În 1469 o armată moldoveană condusă de spătarul Filip Pop a pătruns și prădat în Secuime, drept represalii pentru găzduirea lui Petru Aron, rivalul lui Ștefan.
Cu acea ocazie Petru Aron a fost prins și executat.
Frontul comun antiotoman, precum și privilegiul comercial acordat de Ștefan negustorilor brașoveni la 3 ianuarie 1472 a destins relațiile cu Regatul Ungariei.
În anul 1473 Moldova și Regatul Ungariei și-au coordonat acțiunile pentru înlăturarea interpușilor otomani Radu cel Frumos și Laiotă Basarab din Țara Românească.
La sfârșitul anului 1474 regele Matia a trimis 5.000 de secui și 1.800 de ostași regali în sprijinul lui Ștefan, aceștia luând parte la Bătălia de la Vaslui, încheiată cu istorica victorie a aliaților creștini.
La 12 iulie 1475, în fața unui iminent atac otoman, Ștefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea lui Matia Corvinul.
Drept răspuns, printr-un act emis la Buda în data de 15 august 1475 regele Matia s-a obligat să-l sprijine pe Ștefan contra otomanilor și i-a dat drept locuri de adăpost la Cetatea Ciceu din Țara Secuilor, și Cetatea de Baltă.
Bătălia de la Lenţeşti (29 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone
Bătălia de la Lenţeşti (Bucovina, Ucraina) – A fost un conflict moldo-polon ce a avut loc la 29 octombrie 1497, în contextul retragerii oştilor conduse de regele Ioan Albert (1492 – 1501) după expediţia acestuia în Moldova şi înfrângerea de la Codrii Cosminului.
Oastea polonă s-a retras în condiţii deosebit de grele, supusă unei permanente hărţuiri din partea oştilor lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504).
Pentru a uşura retragerea polonilor, cneazul Konrad de Mazovia a trimis un detaşament de 600 de cavaleri.
Domnul, grav bolnav, a delegat întreaga putere militară vornicului Sima Boldur, „caz cu totul excepţional, unicul cunoscut ca atare în istoria Moldovei medievale” (Ştefan Gorovei), pentru a organiza apărarea.
Acesta, în fruntea unei oştiri de 5.000 de călăreţi, atacă oastea mazoviană la Lenţeşti, lângă Cernăuţi:
„duminică, octombrie 29, au bătut şi acea oaste, din mila lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo măcel mare în acea zi între leşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, în locul numit satul Lenţeştii” (Cronicile slavo-române).
În situaţia nou creată, regele a grăbit retragerea.
Pe 30 octombrie 1497 oştile sale trec Prutul şi merg în marş forţat până la Sniatyn (Pocuţia), unde ajung în trei zile.
Aici, Ioan Albert a suferit o mare umilinţă, oastea sa a fost decimată, iar pe lângă distrugerea aproape în totalitate a Cavalerilor Teutoni şi a celor mazovieni, izvoarele sugerează pierderi importante (de la 11.000 la 40.000), inclusiv din rândul nobililor poloni.
Cronica Mănăstirii Hustânskaia subliniază această catastrofă: „în vremea regelui Albert, a pierit şleahta în Polonia”.
În urma armatei poloneze au rămas multe steaguri şi tunuri care, alături de prizonieri, au fost trimise sultanului.
Polonia a ieşit slăbită din acest război, a fost supusă mai multor incursiuni, iniţiate de otomani, moldoveni şi tătari, de aceea în 1498, a trebuit să grăbească negocierile în vederea încheierii unui tratat de pace.
Acesta se va semna în 1499.
Bibliografie – George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011
Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916)
Prima Bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.
Contextul operativ strategic
Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.
Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.
Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.
Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.[2]:p. 105 În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.
Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.
Forțe participante
Dispozitivul forțelor române
Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, cu Divizia 15 Infanterie în flancul drept și Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) în flancul stâng. Ulterior, forțele române au fost întărite cu Brigăzile 15 și 37 Infanterie din cadrul Diviziei 8 Infanterie , aflată în rezerva Armatei de Nord, la Piatra Neamț.
Dispozitivul forțelor germane
Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase forțele principale ale Armata 1 austro-ungară: Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană.
Comandanți
Comandanți români
Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz
General de brigadă Eremia Grigorescu
Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş – d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Comandanți de divizie
- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu
- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu
Comandanți de brigadă
- Brigada 15 Infanterie – colonel Vasile Piperescu
- Brigada 38 Infanterie – general de brigadă Nicolae Rujinschi
Comandanți ai Puterilor Centrale
Comandant al Armatei 9
- General de infanterie Erich von Falkenhayn
Comandanț al Grupului von Schmettow
- general locotenent Eberhard von Schmettow
Comandanți de divizie
- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn
- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas
- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow
Planurile de operații
în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București”, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.
Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Rezultate și urmări
După atacuri susținute din partea forțelor germane, acestea nu au putut străpunge apărarea trupelor române, rezultatul fiind stoparea ofensivei și respingerea forțelor Puterilor Centrale peste vechea frontieră. Divizia 15 Infanterie și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Divizia de fier”, aici născându-se și deviza „Pe aici nu se trece!“. În ordinul de operații nr. 288 al comandantului diviziei, din ziua de 13/26 octombrie 1916, se se consemna că inamicul a fost respins peste frontieră pe întregul front al diviziei.
Eșecul operației avea să fie recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane, generalul Erich Falkenhayn, care arăta în memoriile sale – întrucâtva satisfăcut de eșecul planului Marelui Cartier german și al camarazilor austrieci: Domnii de la Pless trebuiesc făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondatâ.
Divizia 15 Infanterie a suferit pierderi grele: 3 ofițeri și 144 trupă morți, 31 ofițeri și 1118 trupă răniți, 3 ofițeri și 615 trupă dispăruți. Eroismului ostașilor Divizie 15 Infanterie a fost recunoscut de comandantul Armatei de Nord, generalul de divizie Constantin Prezan, în ordinul de zi din 7 octombrie 1916: Față insă de rezultate bune dobândite de Div. 15-a.
Divizia 15-a, de la comandant și până la soldați, a susținut zilnic și îndelungat timp de 10 zile lupte, în plină izbândă la contra unui vrăjmaș mult superior în număr, cu avânt fără seamăn, demn de admirația tuturor și vitejia strămoșească. Cinste comandantului și Diviziei a 15-a! Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea.
— General de divizie Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord
Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, pe atunci lângă București) a fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Țării Românești (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu) și un corp de armată otoman.
Pavel Zăgănescu (1815-1897) a fost un căpitan de pompieri român, care a condus Compania de Pompieri români în bătălia din Dealul Spirii de la 13 septembrie 1848 împotriva trupelor otomane. Ziua de 13 septembrie a devenit Ziua pompierilor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Premise
Revoluția de la 1848 în Țara Românească a avut inițial succes.
La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluționar a preluat puterea.
Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor și a evreilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale (vezi Proclamația de la Islaz).
Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene au intervenit.
Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, după arestarea fruntașilor revoluționari și zdrobirea rezistenței poporului neînarmat.
În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București.
Radu Golescu (n. 1814, Câmpulung Muscel – d. 1882) a fost unul dintre actorii importanţi ai revoluţiei paşoptiste de la 1848 – (Bustul lui Radu Golescu ca element din Monumentul lui Dinicu Golescu din Bucureşti) – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Desfășurarea evenimentelor
Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu.
Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda Căpitanului Pavel Zăgănescu.
Căutând să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria.
Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea Colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.
Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș până la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create.
Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu Compania de pompieri comandată de Căpitanul Pavel Zăgănescu.
La apropierea acesteia de cazarmă s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii.
Infanteria și artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeț care îngusta mult calea Companiei de pompieri.
La trecerea acesteia, Sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc.
Incident aparent fără importanță, ura crâncenă dintre români și turci a făcut ca acest incident să degenereze.
Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei.
Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Pașa (căruia i-a ucis calul).
În evenimente au intervenit ostașii români pentru a-și apăra comandantul.
Trupele otomane atacă cu violență Compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii.
După o luptă crâncenă ce adurat aproximativ 2 1/2 ore (de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara) trupele române au fost împrăștiate iar militarii turci au pus stăpânire pe București iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înăbușită.
Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848) – Parte a Revoluției de la 1848 – (Litografie reprezentând lupta pompierilor din București cu Armata Turca a lui Kerim Pașa, in Dealul Spirii, la 13 septembrie 1848) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ecouri în prezent
Chiar dacă Bătălia din Dealul Spirii s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, totuși din punct de vedere istoric, această luptă consfințește dorința națională de autodeterminare, chiar dacă acest lucru presupune însăși jertfa supremă.
Pentru comemorarea eroilor pompieri căzuți în luptă, pe Dealul Spirii a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București, monument cu un trecut la fel de zbuciumat ca și evenimentele a căror memorie o reprezintă.
Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca fiind Ziua Pompierilor din România, însă a fost legal oficializată începând din 1953.
Pe latura din față a monumentului este fixată o placă de bronz cu inscripția: “Luptătorilor de la 13 septembrie 1848, poporul român recunoscător, MDCCCL (1900)“.
Pe latura opusă este fixată o altă placă de bronz, pe care scrie: “În aducerea aminte a luptei susținută în acest loc de pompierii Bucureștilor, comandați de către căpitanul Zăgănescu, și de Batalionul II din Reg. 2 linie sub comanda col. Radu Golescu contra unei divizii de armată turcească comandată de Kerim Pașa“.
![Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550[1], Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2018/08/Gheorghe-Basta.jpg)
