Articole

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673)

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) Jan van Huchtenburg

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; crispedia.ro

 

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673)

În noiembrie 1673, oștile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei în perioada 1674-1696), împreună cu o oaste de cazaci zaporojeni au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Cetatea Hotinului a fost pierdută de către turci, fiind ocupată de armata polonilor. Deși inițial de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă.

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Atacul în vreme de iarnă, dat prin surprindere de oastea polonă, a fost conceput de boierii moldoveni refugiaţi în Republica Nobiliară. Ei au ajuns la concluzia că polonezii pot să distrugă tabăra otomană întărită cu şanţuri de lângă Hotin, pe care au spionat-o, aflând tot ce se petrecea acolo. Oastea polonă comandată de Jan Sobieski, numărând 40.000 de ostaşi, era călăuzită de aceiaşi boieri moldoveni. Serdarul (comandantul) Sarî Huseyin Paşa, beilerbei de Silistra, dispunea în poziţiile din faţa Hotinului de aproximativ 60.000 de ostaşi.

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 - d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 - noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 - noiembrie 1673 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 – d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 – noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 – noiembrie 1673 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 11 noiembrie 1673, serdarul nu a căzut în capcana domnului Grigore Ghica, care-l sfătuise să dea o mare bătălie în câmp deschis, deşi nu beneficia de sprijinul oştii tătare. Lupta a fost deschisă de atacul cavaleriei otomane, alături de care se aflau moldovenii şi muntenii.

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul a fost stopat de polonezi, iar când românii au trecut de partea oştii lui Jan Sobieski, cavaleria otomană s-a refugiat în tabăra înconjurată desanturi. Cavaleria grea a husarilor poloni, protejaţi de armuri, şi panţârii, cavaleria înzăuată, au forţat pătrunderea în tabăra otomană, producând mari pierderi inamicului. Serdarul, cu 200 de călăreţi, a reuşit să treacă podul peste Nistru şi să se adăpostească în Cameniţa.

 

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Podul s-a rupt din cauza navalei otomanilor, intraţi în panică. Mulţi dintre ei s-au înecat în Nistru, pierderile lor fiind evaluate de cronica ţării la 18.000 de oameni. Doar o parte din cavaleria otomană a reuşit să se retragă prin Moldova. Tabăra otomană, cai, animale, piesele de artilerie, bani etc. au intrat în mâinile învingătorilor. Această victorie a avut mai mult o valoare tactică decât una strategică.

Moartea regelui polon şi competiţia pentru succesiunea la tron au determinat transformarea războiului de mişcare într-unui de poziţie şi uzură. Polonezii au cucerit Hotinul, Suceava şi Cetatea Neamţului, dar apoi deschiderea interregnului a paralizat acţiunile lor militare, ceea ce a salvat poziţiile otomane în restul Moldovei.

 

cititi mai mult pe crispedia.ro
cititi despre Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) si pe en.wikipedia.org

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916)

Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonierbasorelief de Ioan Iordănescu

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) – parte din acțiunile militare care au avut loc în Oltenia – parte din Participarea României la Primul Război Mondial

Şarja de la Robăneşti a fost un moment dintr-o luptă din timpul Primului Război Mondial, dată între cavaleria română şi trupele germane la 10 noiembrie 1916. A rămas în istoria militară a României datorită spiritului de jertfă demonstrat de cavaleriştii români şi a pierderilor foarte mari pe care le-au suferit în această ciocnire.

 

Situaţia înainte de luptă

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în faţa trupelor române, germanii au început să se reorganizeze pentru a porni o nouă ofensivă. În acest scop, ei au concentrat sub comanda generalului Kühne o masă de 80.000 soldaţi, care dispuneau de 30.000 cai. Aceste forţe erau alcătuite din Diviziile 11 şi 301 bavareze (înfrânte anterior pe Jiu), 41 prusacă, 109 infanterie (retrase de pe frontul de la Riga) şi 6 şi 7 cavalerie. În rezervă era ţinută Divizia 115 şi două brigăzi de ciclişti.

La 29 octombrie 1916 aceste trupe au declanșat ofensiva, reuşind în scurt timp să dea peste cap trupele române. Acestea din urmă au intrat în retragere, iar la 8 noiembrie cavaleria germană intra în Craiova.

 

Misiunea cavaleriei române

La 7 noiembrie Brigada 2 roşiori din Divizia 1 cavalerie română se afla dispusă la Caracal. Brigada era formată din Regimentul 4 roşiori “Regina Maria” şi Regimentul 9 roşiori. Ambele regimente luptaseră deja, la Flămânda, pe Dunăre şi în Pasul Turnu Roşu. Din luna octombrie 1916 se aflau în rezerva grupului de apărare al Dunării.

La 8 noiembrie, când trupele germane intrau în Craiova, trupele române începuseră retragerea din Oltenia. Brigada de roşiori de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a trupelor române care se retrăgeau din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului.

În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpuri.

 

Lupta de la Robăneşti

În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, la ora 6 dimineaţa, pe o vreme închisă, cu ceaţă deasă, escadronul 3 comandat de căpitanul Alexandru Filitti, din Regimentul 9 roşiori, este rechemat de la Lăcriţa Mică, unde se afla dispus, iar la ora 7 acesta soseşte la Popânzeşti, intră în coloana brigăzii, cu care porneşte spre sectorul Bojoiu-Robăneşti-Pieleşti.

Obiectivul era de a întoarce aripa dreaptă şi a cădea în spatele trupelor germane care atacau Divizia 1/17 română, care se afla dispusă în tranşee între Robăneşti şi Câmpuri. La ora 8, avangarda brigăzii, formată dintr-un divizion din Regimentul 9 roşiori şi escadronul de mitraliere, este primită cu foc din partea de est a satului Bojoiu şi obligată să se oprească.

Divizionul 1 din Regimentul 4 roşiori primeşte misiunea de a distruge rezistenţa inamică şi pleacă la atac cu escadroanele 1 şi 2 atacând de front, în timp ce escadronul 3 primeşte misiunea de a întoarce aripa stângă a inamicului, escadronul 4 constituind rezerva. După un schimb viu de focuri, trupele germane se retrag şi brigada ocupă localitatea.

La ora 8.15 Regimentul 9 roşiori primeşte ordin să întoarcă aripa dreaptă a inamicului, care se afla dispus în satul Perşani, în spatele pădurii cu acelaşi nume. Regimentul a ocolit satul Bojoiu pe la vest către Lăcriţa Mare, acoperit de ondulaţiile terenului, şi a cotit apoi spre vest, ajungând la ora 9 la 1.500 metri de flancul drept al germanilor, la sud de pădurea Perşani, unde s-a oprit într-o vâlcea.

În acelaşi timp, la ora 8.30 avangarda brigăzii şi-a continuat drumul spre Robăneştii de Jos, fiind atacată pe parcurs, dar după ce a reuşit să efectueze o manevră, s-a degajat şi a continuat înaintarea până la ora 8.45 când a fost întâmpinată cu foc puternic de infanterie din pădurea Perşani şi din satul Robăneştii de Sus, care fusese ocupat de două batalioane din Divizia 11 bavareză, întărite cu mitraliere şi cu un divizion de artilerie. Regimentul 4 roşiori a primit ordin să atace inamicul de front, descălecat.

Escadronul 4 s-a desfăşurat pentru atac frontal asupra satului Perşani, călare pe şoseaua Perşani-Robăneşti, având dreapta prelungită cu trei plutoane din Escadronul 3, care se sprijineau pe râul Tăslui, iar în stânga având un pluton din acelaşi escadron, dispus cu faţa spre pădurea Perşani. În prelungirea aripii stângi s-a dispus secţia de mitraliere a Regimentului 9 roşiori, care a susţinut înaintarea escadronul 4 şi desfăşurarea escadronului 2.

Secţia 4 mitraliere şi escadronul 1 au fost ţinute în rezervă. O baterie din artileria călăreaţă, condusă de căpitanul Vasilescu, s-a dispus în aripa stângă a trupelor române care atacau, dar nu a tras nici un foc asupra obiectivului său, pădurea Perşani, unde se afla adăpostită artileria germană.

Regimentul 9 roşiori, care primise misiunea de a susţine partea stângă a întregului dispozitiv românesc, prin întoarcerea aripii drepte inamice şi căderea în spatele acesteia, nu a reuşit să execute ordinul. Escadroanele 1, 3 şi 4 din acest regiment au înaintat până la nişte şire de paie aflate la aproximativ 800 metri sud-vest de pădurea Perşani, unde s-au oprit.

Locotenentul Mora s-a apropiat de aceste escadroane, transmiţând verbal ordinul comandantului de regiment, colonelul Călinescu, ca un escadron, fără a numi care anume, să şarjeze imediat bateria de artilerie inamică ce se afla la liziera pădurii Perşani. Locotenentul urma să ghideze escadronul spre locul unde se afla inamicul, pentru că recunoscuse personal zona şi cunoştea drumul. Auzind ordinul, căpitanul Alexandru Filitti a spus “Escadronul 3 este gata“. Maiorul Odobescu i-a ordonat să şarjeze inamicul.

Robăneşti, 10 noiembrie 1916:aşezarea în teren a trupelor - foto preluat de pe www.historia.ro

Robăneşti, 10 noiembrie 1916:aşezarea în teren a trupelor – foto preluat de pe www.historia.ro

 

Şarja de la Robăneşti

Escadronul 3 avea în momentul începerii şarjei efectivul scăzut la doar 110 cavalerişti şi nici un ofiţer înafara comandantului său, căpitanul Filitti. Toţi ceilalţi combatanţi erau indisponibili, executând diferite alte misiuni, în alte părţi. Locotenentul Iuliu Roşca, adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre plutoane.

Două plutoane din escadron au fost date sub comanda sergentului Bălaşa Ion, cu misiunea de a se strecura pe sub dealul de la nord-vestul pădurii Perşani şi să atace din flanc bateria inamică. Celelalte două plutoane ale escadronului au rămas sub comanda căpitanului Filitti, cu misiunea de a ataca inamicul de front. În acest moment s-a alăturat căpitanului sergentul veteran Donici, care participase la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, cerând să şarjeze alături de ceilalţi soldaţi, ceea ce i s-a aprobat.

Şarja a fost lansată, iar roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei inamice, care văzând atacul, s-a retras pentru a se pune la adăpostul infanteriei proprii. Escadronul 3 roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor inamici, dar în acel moment trei mitraliere germane au început să tragă din flancul drept asupra cavaleriştilor români.

O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre Craiova, a făcut front în faţa atacului românesc şi a deschis focul. În câteva minute întreg escadronul 3 a fost distrus, doar 18 soldaţi reuşind să se mai salveze. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier.

 

Urmările şarjei

Redus la doar două escadroane după nimicirea escadronului 3, Regimentul 9 roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către artileria germană şi a fost nevoit să se retragă.

Regimentul 4 roşiori, care atacase inamicul de front, având pierderi mari şi cu aripa stângă descoperită în urma eşecului şarjei, a fost nevoit să se retragă din cauză că în spaţiul rămas liber au început să se infiltreze trupe germane care au deschis asupra lui foc din flanc.

Pierderile trupelor române au fost următoarele: la Regimentul 4 roşiori, trei ofiţeri morţi, trei ofiţeri răniţi, dintre care doi au căzut prizonieri, medicul regimentului a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La Regimentul 9 roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron distrus aproape în întregime.

 

cititi despre Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) si pe en.wikipedia.org

cititi și Șarja de la Robănești și eroul Iuliu Roșca

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) 

Bătălia de la Târgu Jiu – parte din Participarea României la Primul Război Mondial, s-a desfășurat între între 3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat învingerea forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, în împrejurimile orașului Târgu Jiu, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

Bătălia s-a desfășurat imediat în continuarea celei de-A doua bătălii de pe Valea Jiului, încheiată cu victoria forțelor germane.

Pierderea bătăliei a avut un impact strategic major asupra frontului românesc, permițând forțelor germane să debușeze în Câmpia Română, fapt care va duce în mai puțin de două luni la ocuparea întregului teritoriu al Munteniei șu Dobrogei.

 

Contextul operativ strategic

Bătălia de la Târgu Jiu a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

Înfrângerea forțelor germao-austro-ungare în Prima bătălie de pe Valea Jiului din prima parte a lunii octombrie 1916, a fost interpretată diferit de cele două părți. Generalul Falkenhayn a realizat, în ciuda înfrângerii, că în Valea Jiului Carpații puteau fi forțați cel mai ușor.

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916) - Parte din Participării României la  Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marele Cartier General român, sub euforia succesului neașteptat, considerase că forțele Puterilor Centrale nu vor mai încerca o nouă lovitură pe Valea Jiului, până la sosirea iernii. După victoria în prima bătălie de pe Jiu, din prima parte a lunii octombrie, Armata 1 română, comandată de către generalul Paraschiv Vasilescu, a trecut la punerea în aplicare măsurilor din planul de reorganizare ordonat de Marele Cartier General, încă de la 9 octombrie, dar care trebuiseră să fie amânate de intervenția germană. Divizia 11 Infanterie a fost scoasă de pe front iar sectorul ocupat de aceasta a fost preluat de unități ale Diviziei 1 Infanterie.

Pentru a distrage atenția părții române, Falkenhayn a ordonat, totodată, să se desfășoare „o activitate combativă pe toate șoselele la est de Surduc”, simultan cu alte măsuri de dezinformare, menite să distragă atenția de la Valea Jiului.

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie - 4/17 noiembrie 1916) - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916 s-a desfășurat A doua bătălie de pe Valea Jiului, care a avut ca rezultat străpungerea apărării forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, prin trecătorile Surduc și Vâlcan și ocuparea orașului Târgu Jiu.

 

Comandanți

Comandanți români

- Comandant ai Armatei 1 – General de brigadă Paraschiv Vasilescu

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 - d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 - 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.” Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 – d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 – 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.”
Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 - d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 – d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 17 Infanterie – Colonel Constantin Neculcea

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 – General de infanterie Erich von Falkenhayn

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Comandamentului General LIV Rezervă – General-locotenent Viktor Kühne

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Corpului de Cavalerie – General-locotenent Eberhard von Schmettow

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 41 Infanterie germană – General-maior Heinrich Schmidt von Knobelsdorff

- Divizia 109 Infanterie germană – General-maior Horst Ritter und Edler von Oetinger

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Divizia 301 Infanterie bavareză – General-locotenent Johannes von Busse

- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger

- Divizia 7 Cavalerie germană – General-maior Albert von Mutius

Bătălia de la Lenţeşti (29 octombrie 1497)

Oșteni moldoveni (1500) – fresca la Manastirea Parhauti

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Lenţeşti (29 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone

Bătălia de la Lenţeşti (Bucovina, Ucraina) – A fost un conflict moldo-polon ce a avut loc la 29 octombrie 1497, în contextul retragerii oştilor conduse de regele Ioan Albert (1492 – 1501) după expediţia acestuia în Moldova şi înfrângerea de la Codrii Cosminului.

Oastea polonă s-a retras în condiţii deosebit de grele, supusă unei permanente hărţuiri din partea oştilor lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504). Pentru a uşura retragerea polonilor, cneazul Konrad de Mazovia a trimis un detaşament de 600 de cavaleri. Domnul, grav bolnav, a delegat întreaga putere militară vornicului Sima Boldur, „caz cu totul excepţional, unicul cunoscut ca atare în istoria Moldovei medievale” (Ştefan Gorovei), pentru a organiza apărarea.

Acesta, în fruntea unei oştiri de 5.000 de călăreţi, atacă oastea mazoviană la Lenţeşti, lângă Cernăuţi: „duminică, octombrie 29, au bătut şi acea oaste, din mila lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo măcel mare în acea zi între leşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, în locul numit satul Lenţeştii” (Cronicile slavo-române).

În situaţia nou creată, regele a grăbit retragerea. Pe 30 octombrie 1497 oştile sale trec Prutul şi merg în marş forţat până la Sniatyn (Pocuţia), unde ajung în trei zile. Aici, Ioan Albert a suferit o mare umilinţă, oastea sa a fost decimată, iar pe lângă distrugerea aproape în totalitate a Cavalerilor Teutoni şi a celor mazovieni, izvoarele sugerează pierderi importante (de la 11.000 la 40.000), inclusiv din rândul nobililor poloni. Cronica Mănăstirii Hustânskaia subliniază această catastrofă: „în vremea regelui Albert, a pierit şleahta în Polonia”.

În urma armatei poloneze au rămas multe steaguri şi tunuri care, alături de prizonieri, au fost trimise sultanului. Polonia a ieşit slăbită din acest război, a fost supusă mai multor incursiuni, iniţiate de otomani, moldoveni şi tătari, de aceea în 1498, a trebuit să grăbească negocierile în vederea încheierii unui tratat de pace. Acesta se va semna în 1499.

 

Bibliografie – George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

 

cititi si:

- Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486)

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

A doua bătălie de la Oituz (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916)

Reproducere după desenul “Respingerea unui atac austro-ungar” – de I. Bughardt (din 1916)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

A doua bătălie de la Oituz – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial

A doua bătălie de la Oituz, desfășurată între (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916, între forțele române (Grupul Oituz, comandant general de brigadă Eremia Grigorescu) – format din Divizia 15 Infanterie întărită cu forțe din Divizia 2 Cavalerie și Divizia 8 Infanterie) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Gerok”, comandat de generalul Friedrich von Gerok – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării forțelor centrale de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

 

Contextul operativ strategic

Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, fiind formate din Divizia 15 Infanterie întărită cu forțe din Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) și Diviziei 8 Infanterie, aflată în rezerva Armatei de Nord.

La sfîrșitul lunii octombrie, comandantul „Grupului Oituz” a hotărît regruparea forțelor și mijloacelor, constituind șase detașamente tactice (Slănic, Cernica, Oituz, Stăneica, Măguricea și Cașin), corespunzătoare direcțiilor de interzis din fâșia de apărare, iar ca rezervă, în raionul localităților Grozești și Mănăstirea Cașin, a păstrat patru batalioane de infanterie și Brigada 4 Cavalerie. Comandantul Armatei de Nord a trimis ca întărire Diviziei 15 Infanterie, Regimentul 29 Infanterie din Divizia 8 Infanterie, cu mențiunea de a fi folosit doar „în caz de mare nevoie”.

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

În cele două săptămâni care au urmat după prima bătălie de la Oituz, dispozitivul forțelor aflate la aripa dreaptă a Armatei I austro-ungară. A fost creat un nou grup format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză, sub comanda generalului german Friedrich von Gerok. Rezerva grupului era constituită din Divizia 24 Infanterie austro-ungară, aflată la Târgu Secuiesc. Divizia 3 Cavalerie germană comandată de generalul Eberhard von Schmettow era dispusă central, la Brașov, în măsură să fie dislocată imediat pentru exploatarea succesului, în situația în care se reușea spargerea frontului român, fie în defileul Jiului fie la Oituz.

 

Comandanți

Comandanți români

Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz

- General de brigadă Eremia Grigorescu

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917. Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș – d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917. Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie – 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu

- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei I austro-ungare

- General de infanterie Arz von Straussenburg

Comandanț al Grupului von Gerock

- General locotenent Friedrich von Gerok

Friedrich von Gerok (n. 26 mai 1854, Stuttgart – d. 18 septembrie 1937, Stuttgart) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei (Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului XXIV Rezervă. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului XXIV Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Friedrich von Gerok (n. 26 mai 1854, Stuttgart – d. 18 septembrie 1937, Stuttgart) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei (Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului XXIV Rezervă. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului XXIV Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn

- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas

- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow

 

Planurile de operații

Acțiune militară proiectată se încadra în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București“, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.

A doua bătălie de la Oituz  (28 octombrie/10 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916) - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial - Desfășurarea acțiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de la Oituz (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – parte din Războaiele Moldoveano-Polone

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Bătălia de la Codrii Cosminului (1497) a avut drept combatanți pe Ștefan cel Mare, domnitor moldovean și regele Ioan I Albert al Uniunii Polono-Lituaniene. Bătălia a avut loc în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de atunci Suceava (în poloneză Suczawa), între actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, având ca rezultat o victorie importantă a moldovenilor.

 

Motivele războiului

Începând cu anii 1470, amenințarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a pierdut Chilia și Cetatea Albă în 1484, Ștefan cel Mare a fost nevoit să uite divergențele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon.

În 1485, în schimbul unei alianțe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei și Cetății Albe, Ștefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoștea drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuția. Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuția, deși controlată de domnitorii moldoveni între 1387 și 1532, făcea parte de drept din regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu.

Această practică era obișnuită în Europa medievală și nu însemna decât că o parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege. Suzeranitatea regelui Poloniei nu se transmitea și asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir și Ștefan, nu între țări independente. Totuși, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin înscăunarea unui alt nobil.

Casimir s-a stins în curând din viața, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a ales o viață clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei și Ungariei, Ioan Albert, Alexandru și Sigismund I cel Bătrân. Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron.

Având loc o tranziție de la un rege foarte stimat și temut la un fiu nepregătit, poziția ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de șubredă. Ștefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înțelegerii cu tatăl acestuia. În 1494, Ioan Albert și Ștefan s-au întâlnit la conferința de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero al Brandenburgului, și au făcut planuri pentru o expediție împotriva Porții.

Obiectivul era recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Totuși, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei și detronarea lui Ștefan. Aceste planuri au fost aflate de Ștefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ștefan s-a grăbit atunci să ia măsuri și a intrat cu oastea sa în Pocuția, alungând pe reprezentanții regelui.

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial - foto preluat de pe historia.ro

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial – cititi mai mult pe unitischimbam.ro - foto preluat de pe historia.ro

 

Conflictul polono-moldovean

Astfel, la intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit dușmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 și 10 mii de nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată.

Totuși, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după 4 luni bătute pe loc, infecțiile din tabără și ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ștefan de a se fi aliat cu otomanii.

Ștefan s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marș în forță. Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului. Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită.

Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan. Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan.

Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în bucăți mici și pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora.

În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani, mulți dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești țărani între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada, loviți cu bâtele țăranilor și/sau cu spadele vitejilor.

Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă odată cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau și Liov.

Ioan I Albert (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) şi duce de Głogów (1491–1498) - in imagine, Ioan I Albert, portret de Bacciarelli - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan I Albert (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) şi duce de Głogów (1491–1498) – portret de Bacciarelli - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Urmările bătăliei

Așteptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ștefan a rămas și el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime. Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb (Bogdan al III-lea), care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez.

Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere. Deși au recunoscut că Bogdan “le nimerea mai mult alăturea“, ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau.

Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov și Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare. Aceasta însemna că a fost practic un măcel. Ioan Albert, care a avut inspirația de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Liov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuția sau Stanislau ar fi fost foarte periculos. Deși a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca “regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți“.

Locul bătăliei, din ordinul lui Ștefan a fost curățat și în loc a fost sădită o dumbravă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roșie. Se spune că din stejarii semănați de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare.

În anul următor, 1498, Ștefan a întreprins o campanie în Pocuția, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligații vasale față de Polonia). Pocuția va fi pierdută de Moldova în 1532 in urma Bătăliei de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareș și hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) care a avut loc pe 22 august 1531, fiind iarăși cucerită și anexată de Polonia.

În urma bătăliei, Ștefan a dorit de asemenea să dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduși printre alții si primii țărani ruteni (strămoșii ucrainenilor) în Moldova. În 1775, numărul polonezilor și rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populație de 1.5-2 milioane, în ținutul Cernăuți ei reprezentând 10%.

Există o supoziție modernă, care spune că Ștefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368 (cronicarul polonez Jan Długosz menționează anul 1359, dar astăzi este acceptat că acesta a greșit și bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o ambuscadă similară, însă mult mai mică, oastea poloneză având atunci doar 2.000 de oameni. De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusă de tinerii frați Petru și Roman Mușat, viitorii domnitori ai Moldovei.

Codrii Cosminului. Stejarul lui Ştefan cel Mare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Codrii Cosminului. Stejarul lui Ştefan cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi si:

- Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486)

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de pe Valea Jiului

Prima bătălie de pe Valea Jiului, s-a desfășurat între între 23 – 29 octombrie 1916 și a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați prin trecătorile Surduc și Vâlcan, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

 

Contextul operativ strategic

Bătătlia de pe Valea Jiului a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 - 29 octombrie 1916) - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916) – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse.

Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Divizia 11 Infanterie (comandant colonel Dumitru Cocorăscu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe trecătorile Vâlcan și Surduc. Dispozitivul forțelor române nu era continuu, fiind format din detașamente dispuse pe principalele căi de comunicație.

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase o grupare de forțe comandantă de generalul Paul von Kneussl, compusă din Divizia 11 Infanterie Bavareză, Divizia 6 Cavalerie germană, Brigada 114 Infanterie austriacă și două batalioane de cicliști, sprijinită de 22 de baterii de artilerie.

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanți ai Armatei 1

- General de divizie Ioan Culcer
- General de brigadă Ioan Dragalina

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie – Colonel Dumitru Cocorăscu
- Divizia 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl
- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger
- Brigada 114 Infanterie austriacă – Colonel Berger

 

Planurile de operații

Planul de operații german prevedea fixarea de front în pasurile Vâlcan și Surduc și executarea unei duble învăluiri la flancurile dispozitivului românesc. În același timp, Divizia 6 Cavalerie trebuia să treacă peste dealul Arcanului și să înainteze spre câmpie, fără a ține cont de rezultatul luptelor din munți, pentru a deschide drumul trupelor care dădeau atacul frontal.

Ideea de bază a operațiunilor de acolo a fost și este de a deschide drum masei de cavalerie în regiunea deluroasă română, în scopul de a o utiliza apoi, în primul rând, pentru a executa o largă învăluire a grupărilor române care se aflau în fața ei.

General Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor

 

Desfășurarea acțiunilor militare

Atacul german a survenit chiar în preziua în care Marele Cartier General român intenționa să retragă trupele Diviziei 11 Infanterie pentru a o constitui ca rezervă la dispoziția sa, urmând ca sectorul Jiu să fie apărat doar de 6 batalioane. Planul a fost anulat de declanșarea ofensivei germane astfel încât lupta a fost dată de forțele acestei divizii: 17 batalioane de infanterie, 2 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.

Prima bătălie de pe Valea Jiului - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 - 29 octombrie 1916) - Desfăşurarea acţiunilor miltare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 – 29 octombrie 1916) – Desfăşurarea acţiunilor miltare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele germane reușesc să rupă apărarea română în dimineața celei de-a doua zile a ofensivei, 24 octombrie 1916, când reușesc să surprindă și să ia prizonier, fără a trage un foc, întregul detașament Homoriceanu (două batalioane infanterie și un escadron de călărași) care asigura apărarea pasului Vâlcan. Prin breșa creată au început să se scurgă grosul forțelor atacatoare. Comandantul Armatei 1, generalul Ioan Culcer consideră situația pierdută și propune Marelui Cartier General să aprobe retragerea trupelor pe linia Oltului și abandonarea Olteniei.[3]:p. 434

Regele Ferdinand nu aprobă atitudinea defetistă a generalului Culcer și îi ia acestuia comanda înlocuindu-l cu generalul Ioan Dragalina, pe 25 octombrie 1916:

În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant al armatei să desfășoare o energie extremă, trebuie a se utiliza aptitudinea fundamentală a soldatului nostru: vrednicia la atac. [...]
În locul generalului Culcer Ioan numesc comandant al Armatei 1 pe generalul Dragalina Ioan. În locul generalului Lupescu Alexandru numesc șef de stat major al Armatei 1 pe locotenent-colonelul Găvănescu Constantin.

Regele Ferdinand, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 24 octombrie 1916

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Generalul Dragalina ordonă un nou plan de operații dispunând efectuarea unor atacuri de flanc de către trupe ale diviziilor vecine concomitent cu oprirea înaintării forțelor germane la nord de Târgu Jiu. Deși generalul Dragalina este rănit a doua zi într-o inspecție pe front, planul său este dus până la urmă la îndeplinire de către comandantul nou înființatului „Grup Jiu”, colonelul Ioan Anastasiu, rezultând după alte trei zile de lupte înverșunate respingerea trupelor germane dincolo de fosta frontieră.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

Mihai Viteazul si capul lui Bathory – pictura de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

Bătălia de la Șelimbăr (germană Schellenberg) a avut loc pe 18 octombrie (s.v) / 28 octombrie (s.n) 1599 și s-a dat între oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul și oastea Transilvaniei condusă de cardinalul Andrei Báthory. Bătălia s-a terminat cu victoria clară a armatei condusă de Mihai Viteazul care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească.

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea - portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Situația premergătoare

Chiar dacă alianța (din 27 mai 1595) a voievodului Mihai cu Sigismund Báthory era clară, acesta din urmă dăruindu-i la 6 ianuarie 1597 castelul și domeniul Buia, format din 14 comune, toate în județul Sibiu, domeniul Sona din județul Alba și dreptul de a construi în Bălgrad (Alba Iulia), lângă cetate, o mânăstire, care a și fost ridicată în acel an, relațiile dintre cei doi s-au deteriorat de-a lungul timpului.

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572  sau 1573 - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În 1597 se produseseră schimbări însemnate în Transilvania. Sigismund Báthory i-a făcut o vizită împăratului Rudolf al II-lea la Praga. A fost încheiat un tratat bilateral, în baza căruia Báthory ceda imperiului Transilvania în schimbul ducatelor Oppeln (Opole) și Ratibor (Racibórz) din Silezia. Schimbul dădea posibilitate Austriei să-și extindă influența asupra creștinilor din Imperiul Otoman.

Situația l-a determinat pe Mihai Viteazul să reflecteze asupra alianței cu Báthory și să decidă încheierea la rândul său a unui tratat mai favorabil cu împăratul Germaniei, la 9 iunie 1598 la Mănăstirea Dealu. Preambulul tratatului prevedea că Mihai recunoștea suzeranitatea Habsburgilor asupra Țării Românești, împăratul obligându-se să țină pe socoteala sa 5000 de mercenari pe lângă Mihai, voievodul rămânând domn pe viață și cu drept ereditar în familia lui.

Obiceiurile și autonomia țării urmau să rămână intacte, neschimbate, nu se prevedea plata vreunui tribut, iar solii români urmau să fie primiți la curtea imperială cu toate onorurile. Sigismund Báthory, fire schimbătoare și indecisă, și-a dat seama că ducatele sileziene nu făceau cât Transilvania și, în august 1598, s-a reîntors la vechea lui stăpânire, după care i-a expulzat pe reprezentanții împăratului Rudolf.

Revenit în Ardeal, Sigismund Báthory l-a chemat din Polonia pe vărul său Andrei Báthory, care era cardinal. I-a cedat acestuia tronul principatului Transilvania, iar Dieta Transilvaniei l-a recunoscut pe cardinal în aprilie 1599 ca principe.

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Schimbarea lui Sigismund Báthory era cu totul defavorabilă lui Mihai, Andrei Báthory fiind inamicul lui Rudolf al II-lea, împăratul nemaiavând drepturi în Transilvania. Luându-și măsuri de siguranță spre Dunăre și Moldova, Mihai a început înaintarea spre Transilvania. În câteva zile, Mihai obținu sprijinul sașilor brașoveni.

A continuat marșul din Prejmer, prin Codlea, Făgăraș și satele din Țara Făgărașului, ajungând la Tălmaciu la 15/25 octombrie. Armata sa, întregită cu grupul secundar condus de Radu Buzescu și Banul Udrea, înainta spre Sibiu, așezându-și tabăra la Veștem în ziua de 16/26 octombrie. Sperând tergiversarea bătăliei, pentru a primi întăriri, cardinalul Báthory își stabili tabăra la nord de cetatea Sibiului, pe malul stâng al Cibinului. La 18/28 octombrie, dimineața, Mihai Viteazul înainta spre Sibiu.

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu - foto preluat de pe - ro.wikipedia.org

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe – ro.wikipedia.org

Andrei Báthory, depășit și luat prin surprindere de pregătirile militare ale lui Mihai, fu nevoit să-și dispună oastea (circa 16000 de oameni) într-un loc defavorabil, între zonele Lazarett și Exerzierplatz, având în spate bălțile Cibinului, folosite la apărarea cetății Sibiului, pe laturile de sud și est.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - Prima fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – Prima fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia începu la ora nouă cu un schimb intens de focuri de artilerie. Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deși amplasate dominant, au avut inițial un tir greșit. Artileria cardinalului, superioară numeric (circa 40-50 de tunuri) a ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii artileriei, un nobil de origine română, Daniel Zalaschi, trecu de partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută poziția dispozitivului inamic.

Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng, grupul de oaste al lui Baba Novac încercând să scindeze oastea cardinalului. În ciocnire căzu Ștefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului. Gáspár Kornis, comandantul locotenent al oștii cardinalului reuși să-l respingă pe Baba Novac. Mihai reluă atacul cu partea centrală a oștirii sale, formată din mercenari unguri și secui de sub comanda lui Gheorghe Makó.

Aceștia pătrunseră în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și acționând atât în sprijinul lui Baba Novac, cât și împotriva lui Moise Székely, reușind să respingă dreapta și centrul oștirii transilvănene. Profitând de succes, voievodul român își întări trupele din centru cu escadroane de sârbi, cazaci și moldoveni și l-a angajat în bătălie și pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár Komis fu străpunsă, soarta bătăliei înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A doua fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A doua fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În jurul orei 15, armata principelui cardinal Andrei Báthory, rămasă fără comandant și atacată din flanc, s-a dezorganizat și a intrat în derută. Dezastrul fu aproape total. Apărătorii sași ai cetății Sibiu urmărind cu atenție, de pe creneluri, desfășurarea bătăliei, au salvat 350 de ostași sași care făceau parte din oastea cardinalului, trăgându-i cu funiile, peste ziduri, în interiorul cetății.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A treia fază a bătăliei:  - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A treia fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bilanțul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oștirii transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alții 1000 fiind răniți și prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost de asemenea mari, trupurile celor căzuți, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului și depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă și astăzi „Movila lui Mihai”.

Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldați, pentru a-i împiedica să se regrupeze și să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi cu destinația Moldova, însă pe drum, în munți, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul.

După bătălia de la Șelimbăr, prin toate localitățile sibiene, prin care a trecut domnitorul român în drumul său spre Alba Iulia, populația l-a primit cu entuziasm.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) - foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

 

Troița din lemn

În cinstea victoriei de la Șelimbăr s-a ridicat în anul 1925 o troiță din lemn pe acest câmp de luptă, la „Movila lui Mihai”. Ulterior, în anul 1988 troița din lemn a fost refăcută de Ioan Cozma mai impunătoare, fiind vizibilă de la mare distanță. Troița poate fi observată pe partea stângă a DN1 (E68), la intrarea în orașul Sibiu.

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Bătălia de la Șelimbăr si pe en.wikipedia.org/wiki

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916)

Reproducere după desenul “Respingerea unui atac austro-ungar” – de I. Bughardt (din 1916)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) -

Prima Bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

 

Contextul operativ strategic

Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.[2]:p. 105 În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, cu Divizia 15 Infanterie în flancul drept și Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) în flancul stâng. Ulterior, forțele române au fost întărite cu Brigăzile 15 și 37 Infanterie din cadrul Diviziei 8 Infanterie , aflată în rezerva Armatei de Nord, la Piatra Neamț.

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase forțele principale ale Armata 1 austro-ungară: Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană.

 

Comandanți

Comandanți români

Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz

General de brigadă Eremia Grigorescu

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş - d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş – d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu

- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu

Comandanți de brigadă

- Brigada 15 Infanterie – colonel Vasile Piperescu

- Brigada 38 Infanterie – general de brigadă Nicolae Rujinschi

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanț al Grupului von Schmettow

- general locotenent Eberhard von Schmettow

Comandanți de divizie

- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn

- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas

- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow

 

Planurile de operații

în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București”, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Desfășurarea acțiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rezultate și urmări

După atacuri susținute din partea forțelor germane, acestea nu au putut străpunge apărarea trupelor române, rezultatul fiind stoparea ofensivei și respingerea forțelor Puterilor Centrale peste vechea frontieră. Divizia 15 Infanterie și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Divizia de fier”, aici născându-se și deviza „Pe aici nu se trece!“. În ordinul de operații nr. 288 al comandantului diviziei, din ziua de 13/26 octombrie 1916, se se consemna că inamicul a fost respins peste frontieră pe întregul front al diviziei.

Eșecul operației avea să fie recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane, generalul Erich Falkenhayn, care arăta în memoriile sale – întrucâtva satisfăcut de eșecul planului Marelui Cartier german și al camarazilor austrieci: Domnii de la Pless trebuiesc făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondatâ.

Divizia 15 Infanterie a suferit pierderi grele: 3 ofițeri și 144 trupă morți, 31 ofițeri și 1118 trupă răniți, 3 ofițeri și 615 trupă dispăruți. Eroismului ostașilor Divizie 15 Infanterie a fost recunoscut de comandantul Armatei de Nord, generalul de divizie Constantin Prezan, în ordinul de zi din 7 octombrie 1916: Față insă de rezultate bune dobândite de Div. 15-a.

Divizia 15-a, de la comandant și până la soldați, a susținut zilnic și îndelungat timp de 10 zile lupte, în plină izbândă la contra unui vrăjmaș mult superior în număr, cu avânt fără seamăn, demn de admirația tuturor și vitejia strămoșească. Cinste comandantului și Diviziei a 15-a! Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea.
— General de divizie Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396)

Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

foto si articole preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396)

Bătălia de la Nicopole a avut loc pe 25 septembrie 1396, între o armată aliată franco – valaho – maghiară și Imperiul Otoman, lângă fortăreața dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria). De multe ori, această bătălie mai este numită și cruciada de la Nicopole, deoarece are numeroase caracteristici ale „cruciadelor” Evului Mediu. Unele surse consideră că bătălia a fost purtată pe 28 septembrie.

 

Contextul istoric

În cursul secolului al XIV au avut loc mai multe cruciade minore inițiate de diferiți regi sau aristocrați. Astfel, avusese loc o cruciadă împotriva Tunisiei în 1390 și în epocă era în continuă desfășurare cruciada nordică de-a lungul coastei baltice. După victoria din Bătălia de la Kosovo din 1389, otomanii cuceriseră cea mai mare parte a Balcanilor, reducând teritoriul Imperiului Bizantin la regiunea din imedita vecinătate a orașului Constantinopol, care avea să fie cucerit în cele din urmă în 1453.

În 1393, țarul bulgar Ivan Șișman pierduse cetatea Nicopole – capitala sa temporară – în mâinile otomanilor, iar fratele lui, Ivan Stratismir, mai stăpânea încă Vidinul, dar statutul său politic era acela de vasal al turcilor. Frontiera dintre islam și creștinism se mutase încet spre nord spre Ungaria și Țara Românească. Regatul Ungariei era acum direct amenințat de expansionismul turcilor otomani. În plus, orașul-stat Veneția își simțea amenințată influența în Marea Adriatică.

În 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor, deși în acel moment schisma occidentală împărțise papalitatea în două între scaunele papale de la Avignon respectiv Roma, iar vremurile în care Sfântul Părinte avea o autoritate de necontestat erau de mult apuse. În acele timpuri, Anglia și Franța se aflau într-o perioadă de acalmie a războiului de 100 de ani, iar Richard al II-lea al Angliei și Charles al VI-lea al Franței și-au manifestat disponibilitatea pentru finanțarea în comun a unei noi cruciade. Francezii au purtat negocieri încă din 1393 cu Sigismund, regele Ungariei, pentru declanșarea unei cruciade comune.

 

Pregătirile de luptă

Planul cerea ca John de Gaunt, Louis de Orleans și Filip de Burgundia să plece încă din 1395, iar ca regii Charles și Richard să-i urmeze un an mai târziu. La începutul anului 1396, acest plan a fost abandonat. În schimb, Ioan de Nevers a organizat și condus o forță de aporximativ 10 000 de burgunzi, în special cavaleriști, și 1000 de englezi. Lor li s-au mai adăugat cam 6000 de oameni din Palatinat, Bavaria și Nürnberg. Sigismund comanda o forță mult mai mare de aproximativ 60 000 de oameni. Francezii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396 și au ajuns la Viena în cursul lunilor mai și iunie, iar la Buda în iulie.

Deși era ortodox, domnul Țării Românești Mircea cel Bătrân, s-a alăturat de asemenea cu un corp de oaste la expediția cruciată. La fel ca și în cazul Ungariei, Țara Românească se afla în acel moment la granița dintre creștinism și islamism. Mircea cel Bătrân și soldații săi erau familiarizați deja cu stratagemele otomanilor, muntenii reușind să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I în Bătăliile de pe râul Argeș, de la Rovine și în cele pentru controlul Țării Cărvunei (1395).

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El amintește de neînțelegerile ivite între conducătorii cruciaților cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaților, cu grosul trupelor format din soldați ai cavaleriei grele, și cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute o misiune de recunoaștere pentru evaluarea pozițiilor otomane și pentru alegerea tacticii potrivite.

Sigismund a fost de acord cu domnul valah, iar după ce cavaleria ușoară munteană și-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân a cerut să i se dea comanda asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de acord, dar propunearea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers și alți cavaleri occidentali, care nu au fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiționale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare și în plus cheltuise mulți bani pentru această expediție.

Jean de Nevers a preluat comanda forțelor reunite, (cam 100 000 de luptători), și apornit în marș spre Nicopole. Regiunea străbătută de armata cruciată a fost prădată, iar orașul Rahova a fost luat cu asalt și jefuit, iar locuitorii săi uciși sau luați prizonieri.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - The Battle of Nicopolis, as depicted by Turkish miniaturist Nakkaş Osman in the Hünername, 1584–88 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – The Battle of Nicopolis, as depicted by Turkish miniaturist Nakkaş Osman in the Hünername, 1584–88 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Asediul Nicopolelui

Nicopole era un oraș bine fortificat și bine aprovizionat, iar cruciații nu aduseseră cu ei mașini de asediu pentru a cuceri cetatea. Cruciații au rămas în zonă, așteptând forțele otomane trimise pentru despresurarea Nicopolelui. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar și-a mobilizat armatele și a mărșăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum suzeranului său și, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104 000 de soldați ai sultanului au ajuns în fața Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul de a primi informații despre mișcările trupelor cruciate de la Gian Galeazzo Visconti.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - The Battle of Nicopolis, as depicted by a Turkish miniaturist in 1588 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – The Battle of Nicopolis, as depicted by a Turkish miniaturist in 1588 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bătălia

În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luați de cruciați la Rahova au fost executați de francezi dintr-un motiv necunoscut. Francezii și englezii formau avangarda, iar Sigismund și-a împărțit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid și-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de țepușe, urmată de unitățile principale de arcași și de ieniceri, iar corpul principal de oaste otoman și sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanță de prima linie.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - Harta Bătăliei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – Harta Bătăliei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cavaleriștii francezi îmbrăcați în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiți să descalece în fața liniei de țepușe. Aici au început să smulgă țepușele din pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcașilor turci. După ce au fost îndepărtate țepușele, cavalerii descălecați au trebuit să facă față atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii.

Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10 000 de oameni. Francezii au atacat și cavaleria turcă și au avut din nou succes, ucigând cam 5000 de turci. Deși nu erau călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal.

În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiți au descoperit grosul armatelor otomane, care așteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânți clar. Amiralul Franței Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre, au fost luați prizonieri.

Între timp, caii fără călăreți s-au reîntors în tabăra cruciată. Sigismund a atacat ca să-i sprijine pe cavalerii francezi și a dat piept cu forțele principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Rezultatul luptei a fost indecis până în momentul în care au sosit trupele sârbești. Sigismund a fost convins de apropiații săi să se retragă. Armata lui Hermann II of Cilli i-a ajutat pe Sigismund și cei din preajma sa să ajungă pe o corabie venețiană.

Bătălia de la Nicopole - (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa - Titus Fay saves King Sigismund of Hungary in the Battle of Nicopolis. Painting in the Castle of Vaja, creation of Ferenc Lohr, 1896 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole – (25 septembrie 1396) Parte din Războaiele otomane din Europa – Titus Fay saves King Sigismund of Hungary in the Battle of Nicopolis. Painting in the Castle of Vaja, creation of Ferenc Lohr, 1896 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sigismund a spus despre francezi: “Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri.” În aceeași după-amiază târziu, Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane și a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceeași seară, s-a ajuns la o înțelegere și armata lui Sigismund s-a predat.

 

Urmări

Pe 26 septembrie, Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri șă fie uciși drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios pentru că pierduse cam 35 000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei. Cruciații care au reușit să scape s-au reîntros acasă, mulți dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reușit să scape cu un număr de colaboratori apropiați fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană. Sigismund i-a suspectat pe munteni de trădare. Charles al VI-lea a fost informat în ziua de Crăciun de înfrângerea suferită de cruciați.

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396) Executarea prizonierilor cruciați ca răzbunare pentru uciderea prizonierilor turci de la Rahova - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396) Executarea prizonierilor cruciați ca răzbunare pentru uciderea prizonierilor turci de la Rahova – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cavalerii din Europa Occidentală și-au pierdut în scurtă vreme intereseul pentru cruciade. Luptele aveau să mai continue în Spania și în Marea Mediterană, împotriva păgânilor din Europa de Nord, dar Occidentul nu a mai lansat alte expediții militare de amploare după această înfrângere. Anglia și Franța au reluat după puțină vreme luptele lor. Țara Românească a continuat lupta antiotomană, reușind să oprească expediția turcilor de anul următor, ca și pe cea din 1400. Înfrângerea sultanului Baiazid de către Timur Lenk (Tamerlan) la Ankara în vara anului 1402 a deschis o perioadă de anarhie în timpul căreia Mircea cel Bătrân a preluat inițiativa și a organizat împreună cu ungurii o campanie antiotomană.

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

O dată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată. Ungurii și polonezii au fost înfrânți în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iar în 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenței grecilor în Balcani. În fața șirului de victorii otomane, occidentul nu a mai opus o altă mișcare de amploarea cruciadelor până în timpul Renașterii.

 

cititi despre Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396) si pe en.wikipedia.org