Articole

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531)

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) – Modovian army Polski Kronika from 1564

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareş şi hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) a avut loc pe 22 august 1531, după ce Petru Rareş invadase Pocuţia în 1530. Aceasta s-a soldat cu înfrângerea trupelor moldovene şi recucerirea Pocuţiei de către polonezi.

Petru Rareş (n. 1483 - d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 şi 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 şi 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă şi externă stabilită de tatăl său, având şi o parte din calităţile acestuia - ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic - dar, fire mai aventuroasă, a făcut şi erori, mai ales în politica externă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Rareş (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 şi 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 şi 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă şi externă stabilită de tatăl său, având şi o parte din calităţile acestuia – ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic – dar, fire mai aventuroasă, a făcut şi erori, mai ales în politica externă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Context

În 1490, Ștefan cel Mare a cucerit Pocuția, detașând-o de regatul polonez. El a încercat să obțină recunoașterea unor țări că Pocuția este a Moldovei și a fost susținut de Regatul Ungariei. După moartea lui Ștefan, teritoriul a fost luat înapoi de către polonezi. Între 1529 și 1530, moldovenii au început o campanie în Pocuția. Din moment ce Moldova era un stat vasal Porții otomane, regele polonez Sigismund I a trimis o scrisoare sultanului Suliman Magnificul în care-l întreba care este părerea sa cu privire la acest conflict. Sultanul a răspuns că polonezii pot să se lupte în Pocuția pentru a rezolva acest litigiu, dar nu au voie să pună piciorul pe pământul Moldovei, pentru că acest lucru va fi considerat ca o declarație de război împotriva turcilor. Această restricție a fost dezavantajoasă pentru polonezi, în principal din cauză unei mai mari mobilități a trupelor din Moldova, care erau mai ales unități de cavalerie.

 

Desfășurare

Polonezii l-au pus pe Hatmanul Coroanei pentru Recrutarea Oștenilor, Jan Tarnowski, să conducă armata, în timp ce Parlamentul polonez a votat creșterea impozitelor plătite de iobagii polonezi, cu scopul de a avea suficiente fonduri pentru a recruta soldați mercenari. Tarnowski a primit sub comnadă o armată formată din 4800 de cavaleriști, 1200 de infanteriști, 12 tunuri și un vagon de tren Tabor de dimensiuni necunoscute. El a ales orașul Obertyn, la nord de râul Nistru, ca centrul său de operații.

Jan Amor Tarnowski (1488 – 16 May 1561) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Jan Amor Tarnowski (1488 – 16 May 1561) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Între 3 și 5 iunie, Tarnowski a trimis 1000 de călăreți pentru a-i hărțui și a-i alunga pe moldovenii din regiune și apoi s-au întors repede înapoi la Obertyn. El a lăsat 100 de unități de infanterie pentru a apăra orașul Gwoździec (acum cunoscut ca Hvizdets), situat la câțiva kilometri sud de Obertyn. Între 6 iunie și 18 iulie, Petru Rareș a trimis drept răspuns 6000 de unități de cavalerie împotriva cetății Gwoździec și a început să asedieze orașul. Armata poloneză principală s-a mutat de la Obertyn la Gwoździec și a intrat în luptă cu moldovenii care au s-au retras. Între 18 – 21 iulie, moldovenii au avansat cu 20.000 de unități de cavalerie, 50 tunuri și câteva trupe de infanterie împotriva unei armate de 6000 de polonezi bine echipați care tocmai se regrupaseră (inclusiv celebrele “aripi” ale husarilor care au jucat un rol decisiv în victoria poloneză). Tarnowski și-a lăsat infanteria în Gwoździec și a făcut o retragere defensivă într-o pădure la nord de Obertyn, unde și-a fortificat armata în vagoane Tabor. Artileria a fost așezată în trei colțuri ale taberei și o parte din infanterie a fost plasată în vagoane. Celelalte trupe ale sale, împreună cu cavaleria, le-a desfășurat în mijlocul taberei.

Pe 22 august, Rareș a trimis cavaleria ușoară pentru a ataca vagoanele Tabor în pădure, dar ea a fost respinsă de către infanteria poloneză. Apoi tunurile moldovenilor au inceput să tragă în ele, dar fără prea mare succes. În schimb, artileria poloneză a provocat mari daune tunurilor moldovenești. O treime din cavaleria poloneză a lansat apoi mai multe atacuri încununate de succes asupra flancului stâng al moldovenilor, forțându-l pe Rareș să trimită întăriri. Cu toate acestea, Rareș a lăsat câteva trupe de infanterie pentru a-și apăra flancul său drept și pentru a proteja drumul spre Obertyn, în caz că era nevoie să se retragă. Restul cavaleriei poloneze a atacat flancul drept al moldovenilor, dar trupele au suferit pierderi din cauza artileriei moldovenești. Un ultim atac polonez a răvășit întreaga armată moldovenească. Moldovenii au pierdut aproximativ 7.000 de unități de cavalerie, 1.000 de oameni au căzut prizonieri, toate tunurile au căzut în mâna dușmanilor, în timp ce polonezii au pierdut doar 256 de oameni.

 

Urmări

Sultanul l-a îndepărtat din funcție pe Rareș , cu explicația că „el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Porții, pe regele Poloniei”. Moldovenii au mai făcut o altă încercare nereușită de a recuceri Pocuția în 1538.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595)

“Izgonirea turcilor la Calugareni” (13/23 august 1595) Pictură de Theodor Aman

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Călugăreni a avut loc la 13/23 august 1595. Oastea munteană din 10.000 de oameni, condusă de Mihai Viteazul, întărită cu 6.000 de ardeleni trimiși de Sigismund Báthory, a încercat să oprească oastea otomană invadatoare condusă de Sinan Pașa, al cărei obiectiv era transformarea Țării Românești în pașalâc. Operațiunea lui Mihai nu a reușit, ea fiind urmată de ocuparea Bucureștiului de către turci și de retragerea tactică a lui Mihai în munți. Ulterior, întărit cu o armată mai mare, Mihai avea să-i îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv în Bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.

Raportul de forțe era net favorabil oștii otomane. Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, arată: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri

(“Sinan-Paşa a venit cu aproape 100.000 de oameni, însă nu toţi erau soldaţi şi nu toate trupele se aflau în momentul luptei la Călugăreni. Se pare că, efectiv în luptă, au participat 30.000 – 40.000 de soldaţi.” www.historia.ro)

În ceea ce privește efectivele oștirii creștine, se poate aprecia că Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel mult 10.000 de militari și un parc de artilerie compus din 12 tunuri mari de câmp. Cronica oficială vorbește de 8.000 de munteni și 2.000 de unguri. Acest raport de forțe net defavorabil aliaților explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu putință desfășurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări și trăsături diferite.

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea, cititi mai mult pe unitischimbam.ro - (portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Situaţia înainte de bătălie

La iniţiativa domnilor muntean şi moldovean de a ieşi de sub stăpânirea Imperiului Otoman, prin acţiunile de la Bucureşti şi Iaşi, mai ales datorită distrugerilor masive produse prin atacurile devastatoare de la Giurgiu, Brăila, Hârşova, Târgul de Floci, Silistra, Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti, Rusciuk, ori Tighina (Bender), Chilia, Cetatea Albă şi Ismail, marele vizir Ferhad paşa porneşte cu oastea împotriva lor (27 aprilie 1595).

Prezent la Adrianopol, la 14 mai 1595, marele vizir decide transformarea Ţării Româneşti şi Moldovei în vilâyete otomane, conducători ai acestora fiind numiţi Cafer paşa (înlocuit cu Haydar paşa), pentru Boğdan (Moldova) şi Satırcı Mehmed paşa, pentru Iflâk (Ţara Românească). Situaţia nou creată de ieşirea celor două ţări române, la care se adaugă şi Transilvania, din relaţia cu Poarta, a produs o criză alimentară la Constantinopol, unde săracii capitalei şi trupele aflate pe front încep să simtă privaţiunile. Ferhad paşa începe construirea unui pod pentru a-şi trece armata în Ţara Românească, dar din 7 iulie 1595, mare vizir este numit octogenarul Koca Sinan paşa (pentru a patra oară), care porneşte spre Dunăre. Mihai încearcă să împiedice trupele otomane să treacă Dunărea şi trece la ofensivă. Atacă fulgerător Nicopole unde nimiceşte o oaste formată din 1.300 de oşteni şi distruge cele o mie de vase cu care otomanii voiau să construiască un pod. De aici un corp de oaste se îndreaptă spre Vidin, care este ars, iar altul spre Turtucaia, căreia i se distruge citadela. În urma acestei campanii, sunt transmutaţi în Ţara Românească 16.000 de creştini.

La 1/11 august Sinan paşa ajunge la Rusciuk, iar la 4/14 august începe trecerea Dunării pe un pod de vase spre Giurgiu. Pe 12/22 august 1595 cele două oşti se aflau la o distanţă mică una de alta.

Koca Sinan Paşa (n. 1520, Dibër, Albania – d. 3 aprilie 1596, Constantinopol) a fost un comandant de oşti şi om de stat otoman. S-a născut în Albania, într-o familie săracă. A fost recrutat ca ienicer de tânăr. (...) În ciuda victoriilor din această campanie, a fost demis în februarie 1595, la scurtă vreme după venirea pe tron a lui Mehmet al III-lea, fiind exilat la Malghara. În august al aceluiaşi an, a fost rechemat la post pentru a conduce campania împotriva lui Mihai Viteazul în Ţara Românească. Rezultatele dezastruoase ale campaniei, în special înfrângerea suferită în Bătălia de la Giurgiu, l-au aruncat din nou în dizgraţie, concretizată în destituirea sa din funcţia de mare vizir. Moartea neaşteptată a succesorului său, Lala Mahommed, la trei zile după numire, a fost privită ca un semn divin, iar Sinan a fost numit Mare Vizir pentru a cincea şi ultima dată. Sinan Paşa a murit pe neaşteptate pe 3 aprilie 1596, lăsând în urmă o uriaşă avere şi nici un moştenitor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Koca Sinan Paşa (n. 1520, Dibër, Albania – d. 3 aprilie 1596, Constantinopol) a fost un comandant de oşti şi om de stat otoman. S-a născut în Albania, într-o familie săracă. A fost recrutat ca ienicer de tânăr. (…) În ciuda victoriilor din această campanie, a fost demis în februarie 1595, la scurtă vreme după venirea pe tron a lui Mehmet al III-lea, fiind exilat la Malghara. În august al aceluiaşi an, a fost rechemat la post pentru a conduce campania împotriva lui Mihai Viteazul în Ţara Românească. Rezultatele dezastruoase ale campaniei, în special înfrângerea suferită în Bătălia de la Giurgiu, l-au aruncat din nou în dizgraţie, concretizată în destituirea sa din funcţia de mare vizir. Moartea neaşteptată a succesorului său, Lala Mahommed, la trei zile după numire, a fost privită ca un semn divin, iar Sinan a fost numit Mare Vizir pentru a cincea şi ultima dată. Sinan Paşa a murit pe neaşteptate pe 3 aprilie 1596, lăsând în urmă o uriaşă avere şi nici un moştenitor - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Combatanţii

Otomanii dispuneau de o armată alcătuită din 50.000 – 60.000 de oameni, la care se adaugă personalul auxiliar, în timp ce sub comanda lui Mihai Viteazul se găseau între 10.000 şi 16.000 de oşteni, plus 12 tunuri. Alături de steagurile boierilor şi câteva unităţi ţărăneşti, domnul muntean se mai baza pe un detaşament de mercenari cazaci, precum şi pe 4.000 de maghiari şi secui, aflaţi sub comanda lui Albert Király. Trupele ardelene au fost trimise de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581 – 1599, 1601 – 1602), în baza tratatului de la Alba Iulia (20 mai 1595), prin care, în schimbul acceptării suzeranităţii sale de către domnul muntean, acesta se obliga să-l ajute împotriva otomanilor.

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dispunerea forţelor

Mihai a ales Călugăreni (judeţul Giurgiu), pe Neajlov, ca loc de bătălie pentru că era o zonă mlăştinoasă şi a optat pentru acest teren deoarece putea să blocheze uşor flancurile armatei otomane. Oastea munteană a fost aşezată la nordul localităţii, lângă o pădure, în timp ce patrulele ţineau sub observaţie malurile Neajlovului şi Câlniştei. Avangarda otomană era condusă de Hasan paşa, flancul drept era asigurat de Satırcı Mehmed paşa, iar cel stâng de Haydar paşa.

 

Prima fază a bătăliei

Prima fază a bătăliei s-a petrecut în dimineața zilei de 13 august 1595 și s-a caracterizat prin atacuri de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a atacat prin surprindere cavaleria otomană din fața Călugărenilor, împingând-o peste râul Neajlov. Mihai și-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oșteni pe două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de oameni aflați sub comanda lui Albert Király, în rândurile căreia se aflau și oștenii secui trimiși în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la distanță destul de mare, la nord-vest de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să facă față unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acționeze forțele otomane ale lui Hassan Pașa, beilerbeiul Rumeliei.

După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Pașa a trimis în luptă o grupare de 12.000 de luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui puternic bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forță, alungându-i la sud de Neajlov. Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) - foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

A doua fază a bătăliei

A doua fază a bătăliei a început la prânz. Sinan Pașa, conducătorul oștii otomane, a hotărât să înceapa atacul împotriva românilor cu toate forțele de care dispunea. Ienicerii au atacat frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satârgi Pașa (cel care trebuia să fie numit beilerbei al Țării Românești) a efectuat o manevră de învăluire prin est. În același timp, beilerbeiul Rumeliei, Hassan Pașa, a efectuat o manevră largă de învăluire prin vest, trecând peste Neajlov pe podul din Singureni. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul de atac, ienicerii au folosit, pe lângă podul deja existent, și bușteni și scânduri așezate peste mlaștină. Artileria, archebuzierii și infanteria română au reușit să oprească atacul. În același timp însă, spahiii din flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad și au amenințat întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal și din flanc, Mihai a ordonat retragerea eșalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiți să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat retragerea și toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită.

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) - Cele trei faze - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) – Cele trei faze – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A treia fază a bătăliei

În acel loc, în dosul satului Călugăreni, are loc contraatacul lui Mihai în față, ajutat în flanc de Albert Kiraly (turcii fuseseră prinși ca într-un clește).”
Ultima fază a bătăliei s-a desfășurat în după-amiaza aceleiași zile și s-a materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înaintea de începerea atacului, căpitanul Cocea și oamenii lui s-au reîntors dintr-o misiune de recunoaștere, voievodul român având la dispoziție un număr de soldați odihniți, care nu participaseră încă la luptă.

Mihai Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală și o manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Pașa a fost respins de către ieniceri. Otomanii au fost înghesuiți într-un spațiu foarte îngust din nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură cale de retragere.

Contraatacul s-a prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriștilor români și al archebuzierilor a provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situația, Sinan Pașa a înaintat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în fața atacurilor continui ale românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detașamentul de 400 de călăreți ai căpitanului Miron Alexandru Cocea a atacat spatele armatei otomane și tabăra aflată lângă satul Hulubești.

În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a antrenat și garda lui Sinan Pașa și pe marele vizir, care a fost aruncat în mlaștină, de unde a fost salvat de un credincios al său. Doar apariția forțelor lui Hasan Pașa în flancul drept al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor și și-a concentrat atacul cu atâta împetuozitate împotriva noilor intrați în luptă, încât Hasan Pașa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreților săi câmpul de luptă.

Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa - desen de Apcar Baltazar - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa – desen de Apcar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Momentul decisiv al luptei este prezentat de cronicarul Baltazar Walter:

Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă care să cutremure inimile păgânilor şi să le înalţe pe ale creştinilor. Atunci mărinimosul Io Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliţă ostăşească şi pătrunzând el însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăţi cu sabia o altă căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozeşte două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de puşcă, pentru că de îndată două sute de unguri şi tot atâţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când din spate şi din coastă îi loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare învălmăşeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri şi, în fugă, erau mânaţi spre tabără ca vitele. În această învălmăşeală ce seamănă a fugă, Sinan-Paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde doi dinţi şi se rostogoleşte fericit scăpând cu viaţă
preluat de pe www.istorie-pe-scurt.ro

 

În raportul către marele duce al Florenţei, Ferdinando de Medici, Mihai Viteazul prezenta faptele astfel:

„[...] Plecai inimos să-l întâlnesc [pe Sinan] cu acei puţini oameni ce-i aveam, şi când ajunsei la Calugăreni, aflai că toţi sunt gata de luptă, deci eu, chemând numele lui Dumnezeu, mă încăierai cu ei într-o bătălie, în aşa fel că ţinu toata ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre ruşinea lui Sinan-Paşa, căci în lupta aceea însuşi Sinan paşa se prăvăli de pe cal într-o mlaştină foarte întinsă, de unde cu mare greutate fu scos [...]Şi după ce Sinan a îndurat o aşa batjocură de la noi, se mânie foarte, şi aşa se hotărî să pornească cu toţi ai săi asupra noastră. Deci eu văzând că nu voi putea ţine piept, venii la Târgovişte [...]aşa că în acea bătălie au fost omorâţi patru paşi şi şapte sângeaci şi am caştigat cincisprezece tunuri şi un steag verde al Profetului Mahomed, mult preţuit de dânşii şi foarte respectat”.
preluat de pe www.istorie-pe-scurt.ro

 

Nicolae Bălcescu descrie bătălia:„Bătrânul Sinan fu călcatâ în picioarele cailor

Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printr‑o câmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr‑un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strâns şi închis între nişte dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă şi pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într‑o baltă plină de nămol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o şosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt aşa de strâmte, încât d‑abia poate cuprinde un car în lărgimea lor.

Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai‑Vodă spre a sluji de Termopile românilor. (…) Mihai‑Vodă vru a se folosi de poziţia şi strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare. (…) Dar Sinan, vrând a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni (…) Într‑adevăr, armata lui era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova şi Ardeal, d‑abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri. (…)

În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august. (…) Mihai trece podul în capul a opt mii ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanlâilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte armata turcească. (…) Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinile de război, îşi vin curând în sine şi încep a se lupta cu tărie. (…) După mai multe ceasuri, Sinan desperat de puţinul spor ce a dobândit pân‑atunci, îşi îngloti oştile, strânse pe lângă sine pe toţi paşii şi căpeteniile, îi inimează şi, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare şi izbuti a împinge pe ai noştri cu un pătrar de mil înapoi, şi chiar până în tabăra lor, luându‑le şi toată artileria.

Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, îşi culege puterile şi din nou dă năvală asupra turcilor. (…) Dar vrăjmaşul se băte cu inimă, îşi împroaspătă adesea oştile, aceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi. (…)

Soarele acum căta spre asfinţit;românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o luptă lungă şi nepotrivită, ei se plecară numărului celui prea covârşitor al duşmanului;bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânşii, dacă vreo împregiurare nu‑i va ajuta şi vreo soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai, liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineaţă să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără (…)

Acest ajutor însă, ce ai noştri şi‑l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestraşi cu puşti din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mişcările turcilor şi după dânsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan‑Paşa, văzând retragerea românilor, luase inimă şi vrea a‑i desface şi a‑i răşchira de tot. Spre acest sfârşit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hassan‑Paşa cu Mihnea Vodă, din porunca lui, alerga prin pădure să‑i lovească pe la spate.

Mihai atunci se aşează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atâţia cazaci pedeştri ca să ia pe vrăjmaş pe la spate, şi Albert Kiraly aşeză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într‑o bună poziţie şi stă gata a trăsni pe duşman de ar îndrăzni a trece podul.

Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi (…) şi smulgând o secure ostăşească, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce‑l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a‑i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman‑Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit.(…) Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulţimea îndesită a turcilor, le găureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă, punându‑i pe fugă. (…)

În zadar Sinan mustra pe ostaşii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându‑i cu măciuca sa înfierată, silind în tot chipul a‑i pune în rânduială şi a‑i întoarce la bătaie. (…) La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându‑se spre a trece care de care mai înainte;dar, văzând că toţi nu pot încăpea pe dânsul, mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde îşi aflară moartea. (…)

Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu‑se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. El era p‑aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hassan, nu s‑ar fi aruncat după dânsul ca să‑l scape şi, lăsându‑i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi îl duse în tabără. (…)

Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul. (…) Hassan‑Paşa şi Mihnea‑Vodă, ce venea să încunjure pe ai noştri, aflând că Sinan a pierit şi că oastea lui e biruită, se trag îndărăt spre tabără. Într‑acel minut, Mihai (…) alerga într‑o parte şi într‑alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan‑Paşa, se luă după dânsul strigându‑i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, şi când de când era să‑l şi ajungă cu paloşul.

Dar Hassan‑Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază. El merse de‑şi ascunse ruşinea într‑un crâng spinos, de unde d‑abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.

Noaptea opri măcelărirea armatei musulmane şi o păzi d‑a fi cu totul zdrobită şi risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce şi le redobândiră, alte patru tunuri mari d‑ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile“.

(Fragment din „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“) preluat de pe www.historia.ro

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) - foto preluat de pe www.historia.ro

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) – foto preluat de pe www.historia.ro

 

Urmările bătăliei

Un număr de 7.000 de otomani au căzut pe câmpul de luptă, iar tunurile acestora și un steag verde al profetului au căzut în mâinile românilor. Prin atacul de la Călugăreni, Mihai reușise să atingă unele obiective: a provocat pierderi importante dușmanului, l-a demoralizat și întârziat înaintarea turcilor, câștigând timpul necesar pentru concentrarea forțelor antiotomane. Cu toate acestea, deși întârziată, înaintarea turcilor către București nu a fost oprită.

Într-un consiliu de război, Mihai Viteazul a hotărât să se retragă către munți, unde avea să aștepte ajutoare din Transilvania și Moldova. Retragerea s-a executat noaptea, aplicându-se o stratagemă care a ținut sub tensiune tot timpul armata otomană. O cronică otomană a consemnat că românii au „aprins focuri … și au mânat cu steagurile o cireadă de bivoli cu țipete și zgomote” și de asemenea au provocat explozii. Dimineată, când marele vizir a vrut să reia atacul, a văzut că armata română se retrăsese. După ce s-a retras prin Târgoviște, de unde a luat toate lucrurile de valoare, armata lui Mihai Viteazul s-a oprit în tabăra de la Stoenești, de lângă pasul Bran-Rucăr, unde a ocupat o poziție avantajoasă de apărare.

În acest timp s-a produs intervenția militară a Poloniei în Moldova, domnitorul Ștefan Răzvan, unul dintre cei mai credincioși aliați ai lui Mihai, a fost alungat de pe tron de Ieremia Movilă. Pe parcursul întregului an 1595, situația politică din Moldova a rămas neclară, aici existând de facto doi domnitori: Ieremia Movilă pe tron și Ștefan Răzvan cu oastea lui, retras mai întâi la Trotuș și mai apoi în Muntenia.

După pierderile suferite la Călugăreni, reorganizându-și oastea, Sinan Pașa a înaintat prudent către București. Cum intenția lui era să transforme Țara Românească în pașalâc, odată ajuns în București, Sinan a stabilit cartierul general la mănăstirea Radu Vodă și l-a numit pe Satîrgi Mehmed Pașa beilerbei, dându-i sub comandă o garnizoană puternică de 10.000 de oameni, și ordine să construiască o palancă cu șanțuri de apărare și valuri din pământ întărit cu bârne și cu căptușeală din lemn. După acest moment, Sinan Pașa s-a îndreptat către Târgoviște, unde a ajuns în primele zile ale lui septembrie. Și aici a ordonat construirea unor întăriri din pământ, apărate de 1.500 de oameni și 30 de tunuri. Grosul armatei turcești s-a îndreptat către Stoenești. Aici, otomanii au ocupat o poziție în fața armatei lui Mihai. Din prudență, dar și datorită altor factori, (condițiile foarte grele de teren, pierderile mari suferite până în acel moment, lipsa ajutorului din partea tătarilor, cât și datorită faptului că numeroși otomani s-au împrăștiat după pradă), Sinan Pașa nu a atacat.

La sfârșitul lui septembrie, Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, a pornit în ajutorul aliatului său cu 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian⁠ și 300 de călăreți din Toscana.

Aceste forțe reunite au început în octombrie înaintarea împotriva otomanilor, care au fost înfrânți la Târgoviște (6-8 octombrie), București (12 octombrie), și în Bătălia de la Giurgiu (15-20 octombrie).

„„Bătălia de la Călugăreni rămâne un episod semnificativ, dar nu decisiv, din marea confruntare dintre creştini şi otomani, înscrisă sub semnul Ligii Sfinte şi trecută în cadrul Războiului de 15 ani. Ea nu a fost o victorie hotărâtoare a lui Mihai Viteazul şi a glorioşilor români – cum se mai spune uneori – ci o victorie de moment a creştinilor, care se aliaseră tocmai ca să dea o replică turcilor. Dacă termenul de victorie pare prea puternic, se poate vorbi de o replică creştină demnă şi fermă, cu mari pierderi pentru otomani, rămaşi dezorientaţi la finele bătăliei””

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro
cititi despre Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) si pe: en.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mărășești a fost o serie de acțiuni militare complexe desfășurate pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu – Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.

Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.

Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.

Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.

 

Contextul operativ strategic

Planul de campanie elaborat de comandamentul româno-rus prevedea desfășurarea unei ofensive strategice, cu lovitura principală dată în sectorul Nămoloasa de către Armatei 1 română. După străpungerea frontului inamic, grosul forțelor acestei armate executau o mișcare de învăluire în direcția sud-vest, către Râmnicu Sărat, în scopul lovirii din flanc și spate a grupării principale de forțe a Armatei 9 germane. Manevra urma să fie executată simultan cu un atac de fixare, din direcția nord, executat Armatei 4 ruse. În același timp, unitățile române de cavalerie împreună cu forțele Armatei 6 ruse trebuiau să execute o lovitură secundară în direcția sud-est, cu scopul de a respinge spre Dunăre forțele germano-bulgaro-turce din Câmpia Brăilei.

Înfrângerea trupelor ruse în Galiția orientală și Bucovina a impus renunțarea la acest plan. A fost anulată ofensiva de la Nămoloasa ia trupele a cinci corpuri de armată ruse din compunerea armatelor 4 și 9 ruse au fost scoase de pe frontul român și redislocate în Bucovina și Galiția orientală. Locul acestora pe front urma să fie luat de marile unități ale Armatei 1 române, aflate în curs de concentrare între Clipicești și Liești. Totodată, Armata 6 rusă își lungea frontul la flancul drept până la Liești. Această reorganizare a frontului era prevăzută să se realizeze în perioada 23 iulie/5august -28 iulie/10 august 1917.

Planul de campanie al Puterilor Centrale avea ca obiectiv scoaterea României din război și ajungerea în sudul Rusiei, în Ucraina, pentru a exploata resursele agricole din aceste regiuni. Planul prevedea executarea loviturii principale tot în sectorul Nămoloasa, simultan cu un atac executat pe vale Oituzului.

Declanșarea ofensivei de la Mărăști de către Armatei 1 a obligat Puterile Centrale să renunțe la ofensiva în sectorul Nămoloasa și să-și concentreze efortul la vest de Siret, pe direcția Focșani-Adjud. În scopul de a profita de înfrângere a trupelor ruse din Galiția și Bucovina, la 24 iulie/6 august 1917, forțele centrale declanșează ofensiva, fără a mai aștepta realizarea concentrării tuturor forțelor și mijloacelor stabilite prin planul său de campanie.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor româno-ruse

Forțele Armatei 1, comandată de generalul Constantin Christescu, erau grupate sub comanda a trei comandamente de corp de armată: Corpul III Armată – comandat inițial de generalul Constantin Iancovescu și ulterior de generalul Aristide Razu, Corpul V Armată – comandat de generalul Ioan Istrate și Corpul VI Armată – comandat de generalul Eremia Grigorescu. În subordinea comandamentului Corpului III Armată au intrat Divizia 5 Infanterie, Divizia 13 Infanterie și Divizia 14 Infanterie. În subordinea comandamentului Corpului V Armată a intrat inițial Divizia 10 Infanterie iar ulterior și Divizia 15 Infanterie, iar în subordinea comandamentului Corpului VI Armată au intrat Divizia 9 Infanterie și Divizia 80 Infanterie rusă. Rezerva Armatei 1 era formată din Divizia 12 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie, Divizia 2 Cavalerie, Brigada de Grăniceri și Brigada 1 Călărași.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele Armatei 4 rusă, comandată de generalul Alexandr Ragoza, erau grupate în trei corpuri de armată: Corpul 7 Armată – comandat de generalul Nikolai Leontevici Iunakov, Corpul 8 Armată – comandat de generalul Gheorghi Gheorghevici Elcianinov și Corpul 30 Armată – comandat de generalul Alexandr Nilovici Gavrilov. În subordinea Corpului 7 Armată au intrat Diviziile 13 și 34 Infanterie și Divizia de Cavalerie „Zamurskaia”. În subordinea Corpului 8 Armată a intrat Diviziile 14, 15 și 124 Infanterie (ultima transferată de la Armata 6), iar în subordinea Corpului 30 Armată au intrat Diviziile 71 și 103 Infanterie.

 

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

Forțele Armatei 9 germane, comandată de generalul Johannes von Eben, erau grupate în subordinea a două comandamente de corp de armată: Corpul I Rezervă – comandat de generalul Curt von Morgen Corpul XVIII Rezervă – comandat de generalul Karl von Wenninger. În subordinea Corpului I Rezervă au intrat Divizia 12 Bavareză și Diviziile 76 și 89 Rezervă germane. În subordinea Corpului XVIII Rezervă au intrat Divizia 62 Infanterie austro-ungară, Divizia 217 Infanterie germană și Corpul Alpin. În rezerva Armatei 9 erau păstrate Divizia 212 Infanterie saxonă și Divizia 13 Trăgători austro-ungară.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916  - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanții Armatei 1

- General Constantin Christescu

- General Eremia Grigorescu

- Comandantul Diviziei 5 Infanterie – General Aristide Razu

- Comandantul Diviziei 9 Infanterie – General Constantin Scărișoreanu

- Comandantul Diviziei 10 Infanterie – General Henry Cihoski

- Comandantul Diviziei 13 Infanterie – General Ioan Popescu

- Comandantul Diviziei 14 Infanterie – General Grigore Bunescu

 

Comandanți ruși

- Comandant al Armatei 4 – General Aleksandr Ragoza

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 germană – General de infanterie Johannes von Eben[1]:pp. 183-184

 

Planurile de operații

Desfășurarea acțiunilor militare

Acțiunile militare s-au desfășurat în trei mari etape. Etapa I, între, 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917, a constat într-serie de lupte defensive de mare intensitate, în condițile în care marile unități române ocupau treptat noul dispozitiv de luptă, în vederea preluării apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care mai aveau o slabă capacitate de rezistență. În această etapa s-a manifestat și o criza de comandament romano-rusă, constând în neînțelegerile dintre generalii Constantin Christescu și Alexandr Ragoza, comandații armatelor 1 română respectiv 4 rusă. Criza a fost rezolvată prin înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, la comanda Armatei 1.

A doua etapă, de apogeu a bătăliei, cuprinde acțiunile militare din perioada 31 iulie/13 august-6/19 august 1917, fiind caracterizată prin acțiuni ofensive de mare intensitate a Puterilor Centrale, concomitent cu, organizarea unei defensive solide de către trupele române, intrate complet în noul dispzitiv de luptă. Etapa s-a sfârșit cu eșuarea definitivă a ofensivei forțelor centrale.

Cea de-a treia fază a bătăliei, între 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, a fost caracterizată prin diminuarea semnificativă a intensității luptelor, forțele centrale mai încercând o singură acțiune ofensivă importantă, destinată rectificării frontului, în zona Varnița-Muncelu.

 

Rezultate și urmări

Bătălia de la Mărășești a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, fiind continuarea în timp și spațiu a celei de la Mărăști. Ea s-a întins pe durata a 29 de zile, din care în 16 zile au fost desfășurate acțiuni militare semnificative.

Pierderile suferite au fost mari de fiecare din părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari (16%) din efectivul inițial de 170 000 militari: 5.125 morți (125 de ofițeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruți (118 ofițeri, 9.700 trupă) și 12.467 răniți (367 ofițeri, 12.100 trupă). Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari : 7.083 morți (83 de ofițeri, 7.000 trupă), 8.167 dispăruți (167 ofițeri, 8.000 trupă) și 10.400 răniți (400 ofițeri, 10.100 trupă).

Puterile Centrale au evitat să dea cifre oficiale asupra pierderilor suferite, estimându-se că numai pierderile suferite de Armata 9 germană se ridică la 60-65.000 militari (morți, răniți sau dispăruți).

Pierderea bătăliei de la Mărășești a forțat Puterile Centrale să renunțe definitiv la acțiuni ofensive pe frontul român și să treacă la defensivă. Obiectivele propuse: scoaterea României din război și ajungerea în sudul Ucrainei, nu au putut fi atinse, grație în primul rând rezistenței eroice a forțelor române.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Povestea sublocotenentului erou Teodor Grigoriu, singurul supravieţuitor al măcelului de la Răzoare-Mărăşeşti

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601)

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Centru: Discordia, ţinând unele din cele 110 de steaguri capturate de Mihai Viteazul şi Basta (stânga: Moldova, dreapta: Odorhei, centru: steagul lui Báthory). Dreapta: Prizonieri transilvăneni aşezaţi sub un scut rotund cu simboluri transilvănene: o mână, o pasăre, un măgar, o oaie. Stânga: Diana, ţinând o suliţă cu vulturul bicefal imperial, sub Scorpion, semnul astrologic al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. De Hans von Aachen, 1603–1604

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Guruslău (maghiară Goroszló) – coordonată de Mihai Viteazul (1593 – 1601) în colaborare cu generalul Giorgio Basta, menită să-l înlăture pe Sigismund Báthory (1581-1598, 1599, 1601) de pe tronul Transilvaniei şi să reintegreze principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea (1576 – 1612) – a avut loc pe 3 august 1601 și s-a dat între oastea Imperiului Habsburgic condusă de Giorgio Basta, o oaste de mercenari cazaci și oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul, pe de o parte și oastea Transilvaniei condusă de Sigismund Báthory pe de altă parte. Ea a făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între Imperiul Otoman și statele europene în perioada 1591-1606 („Războiul cel lung”).

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei - (portret de Mişu Popp) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei - (portret de Mişu Popp) - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

În iunie 1601, s-a încercat o rezolvare a conflictului, soldată însă cu refuzul principelui de a părăsi tronul în schimbul Sileziei. La începutul lunii iulie forţele militare ale lui Mihai şi cele ale lui Basta au făcut joncţiunea în Moftin. Trupele lui Sigismund, comandate de Ştefan Csáky şi Moise Székely, au ajuns la cetatea Şimleul, la 11 iulie, iar principele a cerut un armistiţiu de câteva săptămâni pentru a-şi putea organiza armata. Aceasta era formată din detaşamente de ostaşi transilvăneni şi moldoveni, contingente otomane şi tătăreşti, c. 40 000 de oameni (dintre care 12 000 erau turci şi tătari). Se adaugă 45 de piese de artilerie şi steaguri care, ulterior au fost adjudecate de trimişii imperiali.

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550[1], Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui – d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul – cititi mai mult pe en.wijipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

De cealaltă parte, Mihai, susţinut financiar de Rudolf al II-lea, şi-a constituit o oaste, în majoritate, de mercenari (printre aceştia se numărau şi 200 de catafracţi silezieni), fiind ajutat de trupe transilvănene, dar şi muntene, conduse de banul Mihalcea, în total circa 20.000 de oameni: „Pedeştri erau mii trei, toţi înzăuzaţi. Erau şi fevgeresi, patru mii. Spanioli şi valani (valoni), cam două mii. Haiduci erau, deosebiţi, nouă mii. Serbi şi moldovani, alte trei mii. Călări şi pedeştri, toate oştile lor, în mii erau douăzeci – asta era toată armata lor” (vistiernicul Stavrinos).

Trupele lui Sigismund au atacat primele dar au fost respinse. Apoi trupele lui Mihai și cele ale lui Basta au atacat pe două coloane și au nimicit oștile lui Sigismund, pricinuindu-le 10.000 morți și luându-le 45 de tunuri, în timp ce aliații au avut doar 1.200 de morți. După luptă Mihai a primit felicitări de la împăratul Rudolf al II-lea, ceea ce a stârnit invidia lui Basta, din ordinul căruia Mihai Viteazul a fost ucis de către un detașament de mercenari valoni la 9/19 august 1601.

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572  sau 1573 - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Context

Mihai Viteazul i-a cerut ajutor împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg cu prilejul unei vizite făcute la Praga în perioada 23 februarie – 5 martie 1601. Împăratul i-a acordat ajutor atunci când a auzit că generalul Giorgio Basta a pierdut controlul asupra Transilvaniei în favoarea nobilimii maghiare transilvănene conduse de Sigismund Báthory, care acceptase protecția Imperiului Otoman. Între timp, forțele loiale lui Mihai din Țara Românească conduse de fiul său, Nicolae Pătrașcu, îl alungaseră pe Simion Movilă din Moldova și se pregăteau să reintre în Transilvania.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) - Parte a Războiului cel Lung - Mihai Viteazul şi generalul Basta învingând nobilimea maghiară din Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Mihai Viteazul şi generalul Basta învingând nobilimea maghiară din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Bătălia a avut loc între două armate, cea a lui Mihai Viteazul (valahi și cazaci) împreună cu Giorgio Basta pe de o parte și cea a lui Sigismund Báthory pe de altă parte. Bătălia a avut loc la 3 august 1601, între orele 09-19. Bătălia de la Guruslău a avut loc pe câmpia râului Guruslău.

Cartierul general al lui Sigismund a fost amplasat pe cornişa „dealului lui Mihai”, urmând ca atacul să fie deschis de poloni şi susţinut de artileria plasată în spatele liniei întâi. Încercarea lui Sigismund de a tranşa bătălia în favoarea sa are loc în dimineaţa zilei de 3/13 august 1601, soldată însă cu o înfrângere.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) - foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Confruntarea propriu-zisă se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile, atacul fiind deschis de silezienii şi trabanţii din oastea lui Mihai. Profitând de reglajul deficitar al bătăii tunurilor, oştenii lui Mihai şi ai lui Giorgio Basta au prins în încercuire oastea inamică.

Sigismund Báthory, ca şi cei mai mulţi dintre susţinătorii săi, a părăsit Transilvania, refugiindu-se în Moldova. El a pierdut peste 10.000 de oşteni, în timp ce aliaţii doar aproximativ 1.200. Cronicarul Radu Popescu a relatat într-o singură frază întreaga bătălie: „În mijlocul vremilor acestora, s-au unit Batăr Jicmon cu Irimiia-vodă den Moldova şi Simion-vodă den Ţara Românească, şi toţi au ridicat oşti asupra lui Mihai Vodă. (…) Au avut război mare la Somliu [Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj], şi au biruit Mihai-vodă…”.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) - Parte a Războiului cel Lung - Michael the Brave defeating the Hungarians in Guraslau, 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Michael the Brave defeating the Hungarians in Guraslau, 1601 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoria de pe valea Zalăului nu a anulat suspiciunile dintre pribeagul domn al Ţării Româneşti şi plenipotenţiarul imperial Giorgio Basta. După un scurt intermezzo (călătoria lui Basta la Cluj), la 9/19 august Mihai Viteazul, care intenţiona să-şi viziteze familia la Făgăraş, a fost prins de apropiaţii lui Giorgio Basta (mercenari germani şi valoni sub comanda lui Iacob Beauri) şi ucis.

Bătălia pentru Transilvania trebuia să fie, în concepţia lui Mihai, un pas necesar în vederea recuperării tronului muntean (partea de artilerie cei revenise ca pradă de război urma să-i mijlocească demersul militar).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro
cititi despre Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) si pe: evz.ro; en.wikipedia.org
cititi si Mihai Viteazul (1558 – 1601) “Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)

foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com

 

Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 11/24 iulie 1917 și 19 iulie/1 august 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operațiunea ofensivă de la Nămoloasa la care s-a renunțat între timp.

Bătălia de la Mărăşti  (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial - Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei.

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai – iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.

Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei.

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri.

Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti.

Bătălia de la Mărăşti  (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.).

Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac.

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com
cititi mai mult despre Bătălia de la Mărăști pe ro.wikipedia.org

Atacul de noapte (17 iunie 1462)

“Bătălia cu facle” (17 iunie 1462) de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Atacul de noapte” a fost o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești (Valahia) și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată pe drumul dintre Nicopole și cetatea de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă a românilor. Conflictul a pornit inițial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor și a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci și bulgari. Mehmed a ridicat o armată uriașă cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o anexa la imperiul său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte în care Țepeș a atacat tabăra turcească în timpul nopții pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deși atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viață și și-a continuat marșul spre reședința de la Târgoviște, unde a dat peste alți 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Sultanul și armata sa au fost total demoralizați și s-au retras din Țara Românească.

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 - in imagine, Vlad Țepeș Domn al Țării Românești, tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60x50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) - foto: ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 – in imagine, Vlad Țepeș
Domn al Țării Românești, tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60×50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Situația premergătoare

După căderea Constantinopolului în 1453, Mehmed și-a ales noile campanii militare. În Anatolia, Imperiul Trebizondei încă rezista otomanilor, iar la est turkmenii lui Uzun Hasan, împreună cu alte state mai mici, amenințau Înalta Poartă. La vest, albanezii conduși de Skanderbeg continuau să-l tulbure pe sultan, în timp ce Bosnia se împotrivea plății tributului. Valahia avea sub control malul nordic al Dunării, iar Mehmed a dorit să obțină controlul asupra fluviului, deoarece atacuri navale puteau fi lansate asupra imperiului său tocmai de la Sfântul Imperiu Roman.

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 - d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 - foto - ro.wikipedia.org

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 – d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 26 septembrie 1459, Papa Pius al II-lea a cerut o nouă cruciadă împotriva otomanilor, iar la 14 ianuarie 1460, la congresul din Mantua, a proclamat faptul că cruciada oficială va dura timp de trei ani. Planul său, totuși, a eșuat, și singurul conducător european care și-a arătat entuziasmul pentru cruciadă a fost Vlad, care era foarte stimat de Papă. Încurajat datorită lipsei de entuziasm arătate de europeni pentru cruciadă, Mehmed a preluat inițiativa și a trecut la atac. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), a cucerit ultimul oraș independent din Serbia, Semendria, iar în anul următor (1461), l-a convins pe despotul grec al Moreei să-și predea fortăreața; la scurt timp după aceea, capitala acesteia, Mystras, și Corintul i-au urmat exemplul și s-au predat fără luptă.

Singurul aliat al lui Țepeș, Mihai Szilágyi (cumnatul lui Ioan Huniade, fost regent al Ungariei în 1458 până la încoronarea lui Matei Corvin) a fost capturat de turci în 1460, în timp ce traversa Bulgaria. Oamenii săi au fost uciși prin tortură, iar Szilágyi însuși a murit în timp ce a fost tăiat în două cu fierăstrăul. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), Mehmed a trimis emisari la Târgoviște pentru a-l zori pe Vlad să plătească tributul întârziat. Vlad l-a înfuriat pe sultan prin uciderea emisarilor, și într-o scrisoare datată 10 septembrie 1460, adresată sașilor din Brașov, îi previne pe aceștia despre planurile de invazie ale lui Mehmed și le cere ajutorul. Vlad nu plătise tributul anual de 10.000 de ducați din 1459. Pe lângă această sumă, Mehmed i-a mai cerut și 1000 de băieți, care urmau să devină ieniceri. După ce cererea le-a fost refuzată, turcii au trecut Dunărea și au început să prade și să ia prizonieri, însă Vlad i-a capturat și i-a tras în țeapă pe toți. Conflictul a continuat până în 1461, când Mehmed i-a cerut lui Vlad să meargă la Constantinopol să negocieze.

Spre sfârșitul lunii noiembrie 1461, Țepeș i-a scris sultanului că nu putea să-și permită să plătească tribut, datorită faptului că războiul cu sașii din Transilvania i-a terminat resursele, și că nu putea să plece deoarece exista riscul ca regele Ungariei să atace Valahia în lipsa lui. I-a promis sultanului că-i va trimite destul aur și băieți atunci când își va putea permite, și că s-ar duce la Constantinopol dacă sultanul i-ar trimite un pașă să conducă Valahia în absența sa. Între timp, sultanul primise vești despre alianța lui Vlad cu regele Ungariei, Matei Corvin. Mehmed l-a trimis pe beiul din Nicopole, Hamza Pașa, să pună în scenă o întâlnire diplomatică cu Vlad la Giurgiu, dar cu ordinul să-l atace acolo, iar după capturarea lui, să-l ducă la Constantinopol. Țepeș a fost prevenit de capcană și a plănuit să pregătească una proprie.

Hamza a adus cu el 1.000 de călăreți, iar pe când au trecut printr-un pas îngust la nord de Giurgiu, Vlad a lansat un atac surpriză. Valahii i-au încercuit pe turci și i-au nimicit cu focuri de armă. Istoricii îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii cruciați europeni care au folosit praful de pușcă “într-un mod creativ – mortal“. Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin, datată 2 februarie 1462, a scris că Hamza Pașa a fost capturat aproape de fosta cetate valahă Giurgiu. După ce l-a distrus pe Hamza Pașa, Vlad s-a deghizat în haine turcești și a avansat cu cavaleria sa spre cetate, unde a ordonat gărzilor în turcește să deschidă porțile. Aceștia s-au conformat, iar Vlad a atacat și distrus forțele turcești din cetate. După aceea a început o campanie de distrugere a turcilor și a populației care i-a ajutat; mai întâi în sudul Valahiei, după aceea în Bulgaria, traversând Dunărea înghețată. În Bulgaria și-a împărțit armata în mai multe grupuri mici și a acoperit circa 800 kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci și bulgari.

Într-o scrisoare adresată lui Corvin, datată 11 februarie 1462, Vlad a scris:

Am ucis bărbați și femei, bătrâni și tineri, locuitori din Oblucița și Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit și Ghighen. Am ucis 23.884 de turci și bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldații noștri…. Așadar Înălțimea Voastră trebuie să știe că am rupt pacea cu el [sultanul].”

Bulgarii creștini au fost însă cruțați; mulți din ei erau așezați în Valahia. Numerele exacte de victime au fost următoarele: la Giurgiu 6.414 victime; la Enisala, 1.350; la Durostor 6.840; la Orșova, 343; la Hârșova, 840; la Marotin, 210; la Turtucaia, 630; la Turnu, Batin și Novograd, 384; la Sistov, 410; la Nicopole și Ghighen, 1,138; la Rahova, 1,460. La aflarea veștilor despre devastare, Mehmed — care atunci asedia o fortăreață în Corint — și-a trimis marele vizir, Mahmud, cu o armată de 18.000 de oameni, să distrugă portul Brăila. Țepeș s-a întors și a învins armata otomană, și conform detaliilor din cronica din Lezze (Italia), doar 8.000 de turci au scăpat cu viață.

Campania lui Vlad a fost sărbătorită în orașele săsești din Transilvania, statele Italiene și de Papa. Un trimis din Veneția, la aflarea veștilor la curtea lui Corvin la 4 martie, și-a exprimat marea bucurie și a spus că toată Creștinătatea ar trebui să serbeze succesul lui Vlad. Un pelerin englez în Țara Sfântă, William din Wey, trecând prin insula Rodos în drum spre casă, a scris că “soldații din Rodos, la aflarea campaniei lui Vlad Dracul, au cântat imnuri (Te Deum) pentru a-l cinsti și onora pe Dumnezeu care a permis așa victorii. Primarul din Rodos a adunat soldații și cetățenii la un ospăț cu fructe și vin.” Genovezii din Caffa i-au mulțumit lui Vlad pentru că datorită campaniei sale au fost salvați de un atac al sultanului de vreo 300 de galere, pregătite să-i atace. Mulți turci au fost înspăimântați de Vlad și au părăsit partea europeană a imperiului și s-au mutat în Anatolia. La aflarea veștilor, Mehmed a abandonat asediul Corintului și a hotărât să-l atace, el însuși, pe Vlad.

 

Pregătirile de război

Otomanii

Mehmed a trimis mesageri în toate direcțiile cu ordinul să adune o armată, în care numerele și armamentul au fost aproximativ egale cu cele avute în asediul Constantinopolului.” La 26 aprilie sau 17 mai 1462, sultanul a pornit cu armata sa de la Constantinopol cu obiectivul de a cuceri Valahia și a adăuga un nou teritoriu la imperiul său. Sultanul însuși a menționat, într-o scrisoare adresată unuia din marii săi viziri, că avea 150.000 de oameni cu el. Istoricul grec Chalcondyles a scris referitor la armata lui Mehmed că era “cea mai mare forță numerică turcească adunată de la cucerirea Constantinopolului încoace.” El estimează totalul acesteia la circa 250.000, pe când istoricul turc Tursun Bey menționează 300.000. Aceste numere se pare că sunt exagerate. Un număr mai aproape de adevăr este cel oferit de trimisul venețian de la Buda, Tommasi, care menționează o armată formată din circa 60.000 de soldați, însoțiți de circa 30.000 mercenari. În componența acestei armate se numărau ienicerii (trupele de elită); pedestrașii; spahiii (cavaleria feudală); saialii (trupele de sacrificiu formate din sclavi care puteau să-și câștige libertatea în cazul că supraviețuiau); achingiii (arcașii); silahdârii (gărzile armelor sultanului, de asemenea protejau flancurile); asabii (lăncierii); beșlii (cei care mânuiau armele de foc); și gărzile praetoriene care serveau ca garda de corp a sultanului. Fratele vitreg al lui Vlad, Radu cel Frumos, care era de bunăvoie în serviciul sultanului, avea 4.000 de călăreți. Pe lângă aceste efective, turcii mai aveau 120 de tunuri, ingineri și mână de lucru pentru a construi drumuri și poduri, dar și femei “rezervate pentru plăcerile de noapte ale soldaților.” Chalcondyles menționează că corăbierii de pe Dunăre au plătit 300.000 de monezi de aur pentru privilegiul de a transporta armata. Alături de aceștia, otomanii au folosit și flota proprie, constând în 25 de trireme și 150 de vase mai mici.

 

Românii

" Vlad Țepeș și solii turci" - pictura de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

” Vlad Țepeș și solii turci” – pictura de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș i-a cerut ajutor regelui Ungariei, Matei Corvin, oferindu-se chiar să se convertească de la Ortodoxie la Catolicism pentru a obține ajutorul acestuia. Deși Corvin i-a promis că-i va trimite ajutoare, acestea nu au sosit. Corvin primise bani de la Papa pentru a ridica o armată și a susține campania lui Vlad, însă Corvin a cheltuit banii în alte scopuri, fără să mai adune armata. Mai târziu, va justifica nereușita de a ridica o armată cât și eșecul strategic al campaniei lui Vlad, prin faptul că valahul de fapt trădase (complotul scrisorii). Vlad a cerut să se facă o mobilizare generală în care au fost incluși “nu doar bărbați de vârstă militară, ci și femei și copii de la vârsta de doisprezece ani în sus, precum și contingente de țigani sclavi.” Mai multe surse menționează totalul oamenilor sub comanda sa ca fiind între 22.000 și 30.900, estimarea acceptată în general fiind cea de 30.000. Majoritatea armatei consta în țărani și ciobani echipați cu topoare și coase, în timp ce boierii călare, puțini la număr, erau înarmați cu lănci, săbii, pumnale și purtau cămăși de zale ca armură. Garda personală a lui Vlad era formată din mercenari din mai multe țări. Legenda spune că înainte de bătălie, Vlad le-a spus oamenilor săi “Ar fi bine ca cei ce se gândesc la moarte să nu mă urmeze“.

 

Bătălia

Turcii au încercat să debarce la Vidin, dar au fost respinși de săgeți. La 4 iunie, un contingent de ieniceri a debarcat în timpul nopții, la Turnu, unde aproximativ 300 din ei au fost uciși de atacurile valahilor. Ienicerul de origine sârbă Constantin din Ostrovița a scris despre întâlnirea cu Vlad Țepeș:

„La căderea nopții, am intrat în bărci, am luat-o la vale pe Dunăre și am trecut pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul în care era oprită armata lui Vlad. Acolo am săpat tranșee, pentru a fi protejați de cavalerie. După aceea am trecut din nou pe partea cealaltă și am transportat restul ienicerilor peste Dunăre, iar după ce toată infanteria a ajuns pe malul opus, ne-am pregătit și am început să avansăm încet spre armata lui Vlad, împreună cu artileria și restul echipamentului adus cu noi. Fiind opriți, am instalat tunurile, dar nu destul de repede pentru a împiedica pierderea a trei sute de ieniceri, uciși de valahi…. Văzând că partea noastră începe să slăbească, ne-am apărat cu cele 120 de arme cu care am traversat și am tras atât de des încât am reușit să respingem armata prințului și ne-am îmbunătățit pozițiile…. iar Dracul, văzând că nu poate opri traversarea, s-a retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea cu toată armata și ne-a dat 30.000 galbeni pentru a fi împărțiți între noi.”

Armata otomană a reușit să avanseze, dar Vlad le-a îngreunat considerabil avansul, pârjolind terenul și otrăvind fântânile. De asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel terenuri mlăștinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au fost după aceea acoperite cu crengi și frunze. Populația și animalele de ogradă au fost trimise în munți, iar timp de o săptămână armata lui Mehmed și-a continuat marșul anevoios, suferind de foame și de sete, “negăsind nici un om, nici un animal, nimic de mâncare sau de băut.

Vlad a adoptat o tactică de gherilă, cavaleria sa atacând sporadic elemente răzlețe ale otomanilor. De asemenea, a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis și — în număr mai mare — ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai mulți dușmani. Ciuma bubonică a început să se împrăștie în armata otomană. Flota acestora a lansat câteva atacuri minore asupra Brăilei și Chiliei, dar fără a provoca pagube prea mari, datorită faptului că Vlad a distrus majoritatea porturilor din Bulgaria. Chalcondyles menționează că sultanul a luat prizonier un luptător valah, pe care a încercat să-l plătească pentru a obține informații, dar fără succes; după care l-a amenințat cu tortură, din nou fără succes. Se spune că Mehmed l-a apreciat pe soldat, spunându-i “dacă domnul tău ar avea mai mulți oameni ca tine, în scurt timp ar putea cuceri lumea!

Turcii și-au continuat avansul spre Târgoviște, după ce au fost respinși la cetatea București la insula fortificată Snagov. La 17 iunie, în timp ce turcii și-au așezat tabăra la sud de capitală, Vlad a dezlănțuit atacul său de noapte, cu aproximativ 24.000, sau posibil cu doar 7.000 sau 10.000 de călăreți. Conform relatărilor lui Chalcondyles, înaintea începerii atacului, Vlad a intrat în tabăra turcească îmbrăcat în straie turcești, și a circulat nestingherit, încercând să afle care este cortul sultanului și organizarea taberei.

Bătălia cu facle de Theodor Aman. Pictura descrie Atacul de noapte, o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată în apropierea cetății de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia cu facle (17 iunie 1462) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul a început “la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața” și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documentele păstrate; unele surse spun că valahii au ucis un număr mare de turci, iar altele susțin că pierderile de vieți otomane au fost minime. Un număr mare de cai și cămile au fost ucise. Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit Galeș, care a condus un atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată, că nu a fost suficient de îndrăzneț să cauzeze devastarea așteptată în tabăra otomană. Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria Anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit pe valahi, reușind să ucidă între 1.000 – 2.000 din ei. Pierderile totale s-au situat la circa 5.000 de partea valahilor și circa 15.000 de otomani.

Cu toate că atât moralul său cât și al armatei sale era la pământ, Mehmed a decis totuși să atace capitala, dar a găsit-o părăsită și cu porțile larg deschise. Unele surse spun că armata otomană a intrat în capitală și timp de jumătate de oră a mărșăluit pe drumul mărginit de aproximativ 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Pe cea mai înaltă țeapă, ca simbol al rangului avut, au găsit cadavrul putrezit al lui Hamza Pașa. Alte surse notează că orașul a fost apărat de soldații valahi, iar cadavrele celor trași în țeapă se aflau în afara zidurilor orașului, pe o distanță de circa 60 km. Chalcondyles, descriind reacția sultanului, a scris:

„ Atât de copleșit a fost de cele văzute, încât sultanul a spus că nu poate lua pământurile unui om care face atâtea minunății și își impune voința asupra supușilor săi în felul acesta și cu siguranță că un om care a făcut atâtea este demn de lucruri mărețe. ”

Mehmed a ordonat să se sape un șanț adânc în jurul taberei turcești pentru a preveni penetrarea valahilor, iar a doua zi (22 iunie) turcii s-au retras.

În acest timp, vărul lui Vlad, Ștefan cel Mare, dorind să recupereze cetățile Akkerman și Chilia, a hotărât să lanseze un atac asupra ultimei, sincronizandu-se cu atacul naval al turcilor. Valahii si ungurii au aparat cetatea, reușind să-i pună pe fugă pe moldoveni și reușind chiar să-l rănească pe Ștefan pe viață, la picior, cu o ghiulea de tun.

La 29 iunie, sultanul a ajuns la Brăila și a dat foc orașului, după care a plecat la Adrianopol, unde a ajuns la 11 iulie. La 12 iulie otomanii au avut un ospăț în cinstea “marii victorii împotriva lui Dracula“, deși întreaga campanie se terminase dezastruos. Totuși turcii au reușit să ia mulți prizonieri din rândul locuitorilor zonelor traversate, pe care i-au dus spre sud împreună cu cirezile de vite și caii capturați.

 

Urmări

Radu a reușit să-i convingă pe valahi că a plăti tribut Înaltei Porți și a-l avea pe el ca lider ar fi în avantajul lor. Vlad a fost abandonat și a fugit în Transilvania, unde a fost întemnițat de regele Corvin timp de 12 ani, în baza unei scrisori falsificate în care s-a spus că el i-ar fi cerut iertare sultanului și i-ar fi propus acestuia o alianță împotriva Ungariei. A fost eliberat în 1474 și la scurt timp după aceea a pornit spre regiunea Bosnia în fruntea unei armate maghiare, unde a cucerit mai multe orașe și cetăți și a tras în țeapă peste 8.000 de turci. Ștefan cel Mare a reușit să cucerească Chilia și Akkerman și le-a apărat cu succes de otomani la bătălia de la Vaslui. Cei doi veri și-au unit forțele și în 1476 au cucerit Valahia împreună; din nefericire, în decembrie 1476, Vlad Țepeș a fost ucis într-o bătălie împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân. Fratele său vitreg Radu murise de sifilis cu un an mai devreme (1475).

 

Consecințe

Conflictul a pus capăt tuturor ambițiilor și încercărilor otomane de a anexa Valahia la imperiu.

Victoria valahilor și-a lăsat amprenta asupra tradițiilor și literaturii românești, precum și asupra celor din țările din zonă, la vremea respectivă.

 

Cultura populară

Celebrul scriitor francez Victor Hugo a scris despre bătălie în poemul său Legendele secolelor.

Filmul american Bram Stoker’s Dracula, distins cu premiul Oscar, începe în anul 1462 cu invazia otomană a Valahiei; o bătălie nocturnă are loc (atacul de noapte), având ca rezultat victoria lui Dracula.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; enciclopediaromaniei.ro; www.ziare.com

 

Bătălia de la Iezerul Cahulului a fost o confruntare între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit (1572 – 1574), şi oastea otomano-tătară. Aceasta a avut loc în urma mazilirii domnului, la insistenţele domnului muntean, Alexandru II Mircea (1568 – 1577), pe lângă dregătorii otomani, pentru a-l numi în scaunul Moldovei pe fratele său, Petru Şchiopul (1574 – 1579, 1582 – 1591). Domnul de drept a fost mazilit. Bătălia s-a încheiat în favoarea turcilor, un mare aport la înfrângerea domnitorului l-au adus trădările din partea boierimii.

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai tîrziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmînd că era foarte îndrăzneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler. Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572 de la turci, cu ajutorul averii strînse în tinereţe, cînd făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, cînd sultanul Selim Han Hazret Liry al II-lea a cerut domnului Moldovei să dubleze suma haraciului, Ion Vodă „cu boierii care-i avea tirani ca și dînsul” (Nicolae Costin), a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situaţia politică era de aşa natură, încît voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decît cazacii zaporojeni – o populaţie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.

Oastea moldoveană condusă de Ion Vodă  a înfrânt armatele otomano-muntene în Bătălia de la Jiliște şi i-a atacat pe otomanii din Brăila, Bugeac şi Tighina.

Nicolae Costin menționa: “Pe urmă Ion Vodă a stăpînit și cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (…) fără a lăsa un suflet viu dintr-înșii, apoi a mai luat de la turci Chilia și Akkermanul, arzîndu-le …

După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimîntat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru Șchiopul, frate cu domnitorul valah Alexandru al II-lea Mircea.

Victoriile obţinute într-un timp foarte scurt au creat nemulţumire la Constantinopol unde se făceau supoziţii în legătură cu această situaţie. Bănuielile planau asupra Poloniei, de pe teritoriul căreia veniseră cazacii şi scrisori de susţinere din partea unor nobili. De aceea, pentru a-l îndepărta a fost creată o coaliţie la începutul lunii iunie 1574. Sultanul Selim al II-lea (1566 – 1574) trimite pe cel de-al treilea vizir Ahmed paşa şi pe beylebey-ul Rumeliei, Cighaleg Zadé Iusuf cu 7.000 de oameni şi oastea Rumeliei, care urma să se unească cu forţele muntene şi cele ale tătarilor din Crimeea, conduse de Adil Ghiray, să înlocuiască pe Ioan vodă cu Petru Şchiopul.

Pentru a-l prinde, oastea otomană a fost împărţită astfel: Ahmed paşa şi Iusuf paşa au pornit prin Dobrogea spre Moldova, sangeacbeii de Nicopole şi Vidin urmau să atace dinspre sud-vest, prin Ţara Românească, iar tătarii din est.

Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflînd de venirea turcilor, domnitorul a decis să se apere pe rând. Împotriva oastei care venea dinspre Dunăre este trimisă cavaleria comandată de pârcălabul Sucevei, Ieremia Cernăuţeanul,  să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor și i-a spus că ajunsese prea tîrziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.  Pe baza acestor informaţii false, în lipsa altora mai exacte, Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor.

Vrand sa loveasca succesiv toate cele trei osti turcesti inainte sa se uneasca, Ioan al III-lea isi trimite iscoadele la cele mai importante puncte de trecere ale hotarului in Moldova. Primind de veste ca trupele Portii se pregateau sa treaca pe la vadul de Oblucita il trimite pe Ieremia Cernauteanul sa-i intarzie cat putea de mult pe turci, cat timp el se ocupa de tatarii care veneau din rasarit.

Dupa un numar de confruntari intre moldoveni si turci la Isaccea, Petre Schiopul cumpara cu 30.000 de galbeni loialitatea lui Ieremia Cernauteanul. El se retrage si ii lasa pe turci sa treaca in Moldova. Ieremia se intoarce intre timp la voievod si ii spune ca oastea turca nu depaseste 15.000 de oameni. Ioan al III-lea isi ia moldovenii si cazacii si ies in intampinare.

Otomanii dispuneau de circa 60.000 de oameni şi 120 de tunuri, în timp ce domnul Moldovei avea 30.000 de oşteni, „fără prostime şi adunătură ce era pre lângă Ion vodă”, împărţită în „30 de polcuri şi la tot polcul au dat câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe [tunuri de asediu]” (Grigore Ureche). În total oastea moldoveană avea 140 tunuri, din care 80 erau de mare calibru.

Dupa patru zile de mars ostile se aflau la circa 20 de kilometri una de cealalta, iar cazacii lui Sviercevski sunt trimisi in recunoastere. Ei iau prin suprindere o puternica avangarda turceasca pe care reusesc sa o distruga dupa lupte crancene. Sviercevski isi dadu seama ca Ieremia mintise si-l tradase pe voievod. O oaste atat de mica precum sustinuse Cernauteanul nu avea cum sa aiba o avangarda atat de numeroasa.

Numai ca Ioan al III-lea nu vru sa auda ca Ieremia Cernauteanul l-a putut trada. Era unul dintre cei mai de incredere oameni ai sai si cel care l-a pus in contact cu boierii nemultumiti de vechiul domnitor. Il linisteste pe Sviercevski si se pare ca i-ar fi spus capeteniei cazace ca nu era important numarul turcilor: “Ii vom socoti in lupta!”

Cazacii, conduşi de hatmanul Swierczowski, reuşesc să respingă avangarda coaliţiei, dar aceasta se repliază şi porneşte spre lacul Cahul, unde se găsea tabăra moldoveană.

Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, în seara de 9/10 iunie 1574, o parte dintre boieri, avîndu-i în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor „o samă de boieri cei mari, anume vornicul Murgul cel mare şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putére de oastea turcească ce venise cu Pătru vodă, temându-să ca să nu cază în preajma vrăjmaşului său, au părăsit pre Ion vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat lui Pătru vodă”.

Bătălia s-a dat la Obluciţa, “lângă iezerul Cahulului”. Pe 10 iunie, „la baltă, la Cahul”, s-au întâlnit cele două oşti. Mai întâi, porneşte cavaleria moldoveană condusă de pârcălabul Ieremia care, în loc să atace, trece în tabăra duşmană. “Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pîrcălabul, plecă steagurile şi, punînd cuşmele în vîrful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului” .

Inainte de lupta voievodul se urca pe o culme sa vada oastea dusmana si isi dadu intr-adevar seama ca Ieremia il tradase. In fata lui erau 60.000 de turci care asteptau sa-l infrunte. El in schimb dispunea de peste 10.000 de calareti, 20.000 de pedestrasi, de cazacii lui Sviercevski si de 110 tunuri. O oaste de doua ori mai mica decat cea a Portii.

Voievodul a trimis dupa boierul tradator, numai ca “indata ce se dete semnalul de resbel, si turcii, asezati in cea mai buna ordine de bataie, sta gata de lupta, tradatorul Cernautianul, el cel dintai, a purces asupra turcilor.

Dar de abia se apropia de inamic si in loc sa inceapa bataia, el, asa precum era inteles cu turcii, a poruncit stegariului de a lasat steagul in gios si si-au luat palariile cu totii, ridicandu-le in sus in sulite si in sabii si plecand capetele la turci. Vazand turcii aceasta inchinare de buna voie, si-arunca sulitele in sus, poftindu-i sa treaca la sine. Iar oastea lui Iuon Voda, inspaimantata de aceasta fapta a Cernautianului, se retrase, alergand cu totii la Iuon si spuindu-i ca totul e pierdut.

Iuon insa, ca om cu inima mare ce era, de loc nu se turbura, ci-i invita pe toti sa nu-si piarda inima pentru Ieremia, ci sa plece indata cu totii asupra turcilor. Iar turcii, vazand turburarea cetelor romane, miscara asupra lor, puind in frunte pre insusi Cernautianul cu ai sai, manandu-i dennapoi ca pre niste vite, asupra ostii Domnului lor, batandu-i si ucigandu-i. Pre care vazandu-i Iuon Voda, cuprins de manie, porunci sa descarce tunurile intr-insii. Astfel perira tradatorii, si cati n-au pierit de focul lui Iuon Voda, ii ucidea turcii den urma, de nu putea acum strabate la oastea lui Iuon Voda, de trupurile lor cazute si de raul de sange ce curgea dintr-insii.

Intr-aceea cazacii, dupa datina lor, lovind pre turci din coaste, ii turburara foarte; de alta parte, venira romanii, care intrecu pe turci fara asemanare in trup si in inima, in arme si in vigoare si facandu-si drum prin turci, ii taia cu mare putere.”

Oastea moldoveană este lipsită astfel de cea mai importantă unitate a ei, menită să-l dezorganizeze pe duşman prin atacuri fulgerătoare, deschizând astfel drumul pedestrimii. După un atac al moldovenilor şi cazacilor, a urmat contraatacul otoman, despre care relatează Grigore Ureche astfel:

Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut intre amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu sa cunoştiia care de care-i este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”.

Otomanii intra in bataia tunurilor moldovene si randurile le sunt nimicite. Luați prin surprindere de o ploaie de vară, moldovenii au rămas fără pulbere, tunurile neputând fi astfel folosite. In acelasi timp o trupa otomana ii ataca in flancul stang lasat descoperit de Ieremia, dar rezista.

Intra in lupta si tatarii, care lovesc tot pe flancul stang. Voda isi ia oastea si se napusteste cu ea peste pozitiile de artilerie inamice. Într-un ultim atac, Ioan vodă capturează 60 de tunuri, pe care le distruge, neputându-le transporta.

Lupta a fost cumplită, dupa trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, la un atac al tătarilor, care nu interveniseră, până atunci, moldovenii se retrag pe un deal, în satul Roşcani, unde au fost înconjurati de turci.

Coplesit numeric, situatie ingreunata mai ales dupa tradarea lui Ieremia, care il lasase fara o treime din oaste, voievodul profita de ragazul oferit de aceasta mica victorie sa se dezlege de turci si sa se retraga la Roscani, unde pregateste ultima rezistenta.

Turcii nu ezita si dau foc asezarilor din imprejurimi ca ei sa nu scape in tihna noptii. De-a lungul intregii urmatoarei zile ei ataca, dar de fiecare data sunt respinsi cu pierderi grele. Spre frustrarea comandantilor turci, ostenii lor s-au dovedit neputinciosi in fata cazacilor lui Sviercevski, care in repetate randuri au lovit liniile inamice cu ferocitate.

La Roșcani după o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Atît Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cît şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriţi. Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.

Luptele au tinut pana sambata si ar mai fi continuat, numai ca lipsa apei a fost cea care i-a doborat in cele din urma. Neintrezarind vreo alta solutie, Ioan al III-lea aranjeaza o intalnire cu Ahmed pasa, comandatul turc si cu Petru Schiopul. In urma discutiilor, s-a hotarat ca el sa se predea. In schimb, ostenii lui Ioan al III-lea erau lasati sa plece la casele lor, iar el urma sa fie dus in fata sultanului pentru a da socoteala pentru faptele sale si poate pentru a putea reintra in gratiile sale.

Dand aceasta veste oamenilor sai, multi au privit cu neincredere juramintele turcilor, dar erau nevoiti sa se supuna. Le multumeste pentru curajul aratat de ei si pentru loialitatea aratata, dar trebuiau sa se desparta.

Primii care pleaca sunt cazacii lui Sviercevski, urmati apoi de restul ostii moldovene. In urmataorea zi, pe 14 iunie 1574, el merge impreuna doar cu un slujitor in tabara inamica si se infatiseaza comandantului turc. Dar soarta ii era deja hotarata.

Capugibasa Cighaleg Zade Iusuf “uitandu-si de credinta data si intarita prin juramant militar, lua hangerul si-l taia in fata si in pantece. Vulnerat astfel, il apucara ianiciarii si pan a nu-si da inca sufletul, ii taiara capul, iar trupul il legara de picioarele a doua camile care, gonite intr-o parte si alta, il rupsera in bucati.

Capul il infipsera intr-o sulita lunga, trupul sfasiat si rupt in mici bucati, oasele le impartia intre sine, in sangele lui inca cald isi incrunta sabiele si-l da cailor sa bea, rugandu-se lui Dumnezeu ca sa le dea si lor inima ca a lui Iuon Voda si asemine maestrie de resbel.

Asa finit avu Iuon Voda, barbat memorabil, care fu omorat prin perfidia turcilor cu atata cruzime si faradelege, lasand intristarea si parerea de rau in inimile tuturor.”

Odata cu moartea voievodului si restul moldovenilor supravietuitori sunt macelariti. La auzul acestei vesti infioratore, cazacii se intorc degraba si se reped iarasi impotriva otomanilor, pentru a razbuna aceasta nemernica tradare. Pier unul dupa altul, ramanand la final in picioare numai 13 dintre ei.

Datorita maiestriei lor in lupta sunt dusi la Constantinopol si se incearca trecerea lor la mahomedanism. Numai ca turcii devin inca o data martorii indaratniciei legendare a cazacilor. Neavand ce sa faca cu ei, sultanul accepta sa fie rascumparati si sunt eliberati.

Dupa infrangerea lui Ioan al III-lea hoardele tataresti pustiiesc Moldova. Decenii la rand cronicarii moldoveni si de prin aiurea isi vor aminti devastarile la care au fost supusi moldovenii. Petru Schiopul se instapaneste in sfarsit pe scaunul domnesc, dar nu era nimic mai mult decat un voievod al pustiului.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.comenciclopediaromaniei.rowww.ziare.com
cititi si:
Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574
- Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - Parte a Campaniilor lui Baiazid împotriva Ungariei și Țării Românești

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și a avut loc în data 17 mai 1395.

 

Cadrul istoric

După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor. Drept răspuns, Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.

Baiazid I (n. cca. 1354/1360, d. 8 martie 1403; Bayezıt, poreclit Yıldırım, „trăznetull“ din cauza personalității puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare) a fost un sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul lui Murad I și al lui Gülçiçek Hatun care era la origine grecoaică - foto: en.wikipedia.org

Baiazid I (1) - foto: en.wikipedia.org

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.

Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.

În acest timp, otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâruri – pământuri oferite în schimbul serviciului militar, însă situația nu le era favorabilă nicăieri. Regatul Ungar a întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia, iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa „Podunavia” și mai târziu „Dobrogea”, de la numele lui Dobrotici, cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418 - in imagine, Mircea cel Bătrân - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (2) – pictură din biserica Episcopiei de Argeș – foto: ro.wikipedia.org

În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleșug. Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi aproape toată populația sa creștină și transformând țaratul lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc. În aceeași vreme este cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent.

Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395.

Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

 

Confruntarea

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra. După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit; de asemenea, ne sunt date și niște informații mai concrete despre bătălie. Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.

Controversa inițială privind localizarea bătăliei de la Rovine, la Craiova sau prin părțile Argeșului, se datorează unei cronici românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrăn în cea de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș. În această campanie n-a existat doar o singură bătălie, Rovine a fost doar locul celei mai importante lupte. Au fost două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială. Cronicile vechi sîrbești (Krajevo) și raguzane (Sotta la citta di Chraglievo) pomenesc clar localizarea luptei la Craiova, iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate de istoricul Constantin C. Giurescu, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la Rovine pe raza Craiovei.

Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei, însoțit și de mulți principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și văr bun cu Mircea cel Bătrân. Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.

Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 - 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marko Kralevici (4) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mircea a hărțuit, în permanență, oastea turcilor. Înainte de Rovine s-au dat mai multe lupte de mică amploare. Lupta principală s-a dat probabil în locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni lîngă ruinele castrului roman Pelendava, care au constituit locul întărit unde Mircea cel Bătrân pare să-și fi dispus arcașii. Mircea trimisese câteva detașamente de pedestraști să hărțuiască oastea otomană pentru a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Baiazid, recunoscut pentru atacurile sale pline de elan și curaj, care nu țineau cont de piedicile puse în cale, a forțat un atac masiv prin zona mlăștinoasă, dar cu cât se apropiau de ruine, soldații săi s-au trezit imobilizați de adâncimea crescândă, de vegetația mlaștinii, de mâl și nămol. Românii cunoșteau culoare înguste pe care se putea merge printre smârcurile mlaștinii, așa că s-au retras, în timp ce otomanii au rămas imobilizați în mlaștină. O cronică bulgară descrie începutul luptei: „..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”. Prima parte a bătăliei a fost un fel de execuție agonizantă a avangardei lui Baiazid, care a fost distusă aproape în întregime de săgețile și sulițele românilor. Deși atacul a început înaintea prânzului, prima parte a luptei s-a încheiat spre seară, când turcii pierduseră aproape un sfert din oaste, pe când românii pierduseră doar câțiva oameni. Insensibil la dezastrul armatei sale, în timp ce avangarda otomană pierea în mlaștini, Baiazid ordona restului armatei să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci. După lăsarea întunericului, trimite cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului, cu scopul de a-l ataca din spate pe Mircea. Iscoadele lui Mircea îi aduc vestea, iar Mircea trimite, la rândul său, cavaleria care reușește să-i atragă pe turci departe de locul luptei. În timpul nopții, românii atacă tabăra otomană, turcii se găsesc înconjurați de o armată mult mai mică și blocați de propriile palisade la fel cum în timpul zilei au fost blocați în mlaștini. Românii trag cu săgeți aprinse, turcii au câteva încercări nereușite de ieșire din mijlocul propriului lagăr și sunt cuprinși de panică. Spre dimineață, Baiazid reușeste sa facă o breșă și să fugă lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte a oștirii. Cu o armată mult mai mică, de doar 10 000 de oameni, Mircea cel Bătrân reușise o victorie răsunătoare pe care însă n-a putut să o fructifice.

Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) (5) îi ia tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Baiazid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești. Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care, se pare, dăduse drumul la casele lor unei părți din oaste, se trezește amenințat, din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid. Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Cu soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bătălia însă nu a fost una decisivă, Baiazid reușind să se retragă la sud de Dunăre cu aramata intactă ca apoi să se întoarcă cu forțe și mai mari reușind să îl pună domn pe Vlad I Uzurpatorul și să îl forțeze pe Mircea să se retraga în Transilvania (cel mai probabil la domeniul său din Huedin), apoi avea să participe la bătălia de la Nicopole. Chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urma Mircea cel Bătrân a reușit să recâștige cu ajutorul voievodului Stibor (voievodul Transilvaniei) tronul Țării Românești în decembrie 1396.

 

Datare

În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851.

Un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația sa a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie. De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici români.

Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395.

În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai primăvara și vara. Acest fapt era condiționat de două aspecte foarte importante.

- Clima în Evul Mediu era mai rece astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.

- Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă mediteraneeană și submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase și cu multă zăpadă. Mai mult, vestimentația otomană era formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici, nu din blănuri pe care le puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau Europa Nordică.

Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură întreprinsă de turcii otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau începe în nici un caz în pragul iernii.

Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea otomană condusă de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai sigur în ziua de 17 mai.

O descriere epică a bătăliei apare în Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) si pe: www.historia.roen.wikipedia.org

 

(1) Baiazid I sau Yıldırım Bayezid (n. 1354, Edirne, Imperiul Otoman – d. 8 martie 1403, Akşehir, Imperiul Otoman) numit în arabă یلدرم‎, Bayezıt, poreclit Yıldırım, „fulgerul“ din cauza personaliții puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare, a fost sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul sultanului Murad I (1326-1389) și al lui Gülçiçek Hatun, care era la origine grecoaică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(3) Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(4) Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 – 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep. El mai este cunoscut sub numele de Prinţul Marko şi Regele Marko în tradiţia orală slavă din Europa de Sud, el fiind un personaj important în timpul ocupaţiei otomane din Balcani. Tatăl lui Marko, Regele Vukasin, a fost co-domnitorul sârb împreună cu ţarul Stefan Uroş al V-lea, a cărui domnie a fost marcată de slăbirea autorităţii centrale şi dezintegrarea treptată a Imperiului sârb. Vukasin avea mai multe pământuri ca proprietate persoanală în vestul Macedoniei, Kosovo şi Metohija. În 1370 sau 1371, el l-a încoronat pe Marko Tânărul rege, acest titlu a făcut să-l succeadă pe tronul sârb pe Uroš care nu avea copii.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

(5) Vlad I (? – 1397?) a fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 – decembrie 1396. Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrân invocând lipsa documentelor doveditoare.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 – d. 1574) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Era fiul lui Ștefăniță cu armeanca Serpega. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Jiliște a avut loc la 24 aprilie 1574, între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, și armata pretendentului la tron, Petru Șchiopul, susținut de fratele său, domnul muntean, Alexandru al II-lea Mircea, precum și de trupele otomane.

 

Context

Intrigile domnului Munteniei Alexandru al II-lea la Poartă, care urmărea înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Petru Șchiopul, susținute cu daruri bogate (100.000 galbeni) marelui vizir Mehmed Sokollu au înrăutățit relațiile sultanului Selim al II-lea cu Ioan-Vodă al Moldovei. Sultanul cere principelui Transilvaniei și pașei de Buda să împiedice refugierea domnului Moldovei pe teritoriul lor și pregătește schimbarea chiar și forțată a domniei în Moldova.

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 - d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un "record" ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române. Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos. Prima domnie - 11 iunie 1574 - 18 noiembrie 1577; A doua domnie - 31 decembrie 1577 - 9 februarie 1578; A treia domnie - 13 martie 1578 - 2 decembrie 1579 și A patra domnie - 17 octombrie 1582 - 9 august/19 august 1591 - in imagine, Petru Șchiopul și fiul său - foto: ro.wikipedia.org

Petru Șchiopul* și fiul său – foto: ro.wikipedia.org

Grigore Ureche, consemna:

Domnul, văzând primejdia, strângându țara, cere tuturor să-l ajute în greaua încercare. Toț cei prezențî cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri.

Astfel, Ioan vodă a reușit să strângă o „armată mare de băștinași și locuitori ai granițelor care vin din toate părțile” (raportul trimisului austriac la Poartă): 20.000 de pedestrași (formați din răzeși, stăpâni de ocini), 10.000 de călăreți (steagurile de curteni și boierești), la care se adaugă cei 1.200 de cazaci, conduși de hatmanul Sverceavski.

Ioan-Vodă cel Cumplit al Moldovei, nu ascultă se sfatul boierilor şi se pregăteşte de luptă cu turcii. Domnitorul moldav cere ajutorul regelui Uniunii polono-lituaniene, Henric de Valois (1573-1574) şi viitorului rege Henric al III-lea al Franţei (1574-1589) dar este refuzat de ambii. Singurul sprijin Ioan-Vodă l-a obţinut din partea a 1 200 de cazaci polonezi, conduşi de hatmanul Sviercevski.

Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 - aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...] - in imagine, Alexandru al II-lea într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru al II-lea** într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița – foto: ro.wikipedia.org

Desfășurare

Domnul Moldovei dispunea de 20 000 pe pedestraşi, 10 000 de călăraşi (călăreţi) şi de 110 guri de foc, din care 80 tunuri de mare calibru. Gruparea turcă era formată din 40 000 – 50 000 otomani ai beiului de Silistra şi din ostaşi din Muntenia. Armata a urmat cursul Bucureşti – Rîmnicu-Sărat – Milcov (hotarul cu Moldova) şi şi-a instalat tabăra la Focşani, pe malul Rîmnei, afluent al Putnei, lîngă Jilişte. Ioan Vodă a înaintat pe direcția Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci – Focșani. Avangarda oștii sale în frunte cu vornicul Țării de Jos, Dumbravă și a lui Svîrhovskîi, cam 5–6.000 călăreți, a învins în seara zilei de 23 aprilie „straja” munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineața zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel. Avangarda oştii sale în frunte cu vornicul Ţării de Jos, Dumbravă şi a lui Sviercevski, cam 5 000 -6 000 călăreţi, a biruit în seara zilei de 23 aprilie 1574 straja munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineaţa zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel. Domnul Munteniei Alexandru II-lea era să-şi piardă capul, iar fratele său Petru Şchiopul, s-a refugiat în cetatea otomană a Brăilei.

Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei - foto: ro.wikipedia.org

Selim al II-lea (1524 –1574) – foto: ro.wikipedia.org

Urmări

Cei doi frați au scăpat cu greu, domnul muntean s-a retras la Târgul de Floci, iar Petru la Brăila, așteptând întăriri. Un corp de oaste, condus de vornicul Dumbravă, înaintează spre București, unde-l instalează pe fiul lui Pătrașcu cel Bun, Vintilă Vodă, dar după 4 zile acesta a fost surprins de ostaşii lui Alexandru şi decapitat. Ioan vodă asediază Brăila, cucerind orașul, dar fără cetate. O oaste otomană, venită să restabilească situația, este nimicită în Bugeac, orașul Tighina este ars și o altă oaste otomano – tătară este zdrobită la răsărit de Nistru. Această îndrăzneală a domnului mazilit întrece orice măsură, de aceea turcii urmau să vină cu noi întăriri de peste 60 000 de oameni. Conducătorii otomani din zonă inițiază o expediție de pedepsire a acestuia, încheiată tragic pentru Domnul Moldovei în Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574).

Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 - septembrie 1534; noiembrie 1534 - iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta - in imagine, Vlad Vintilă şi fiul său - foto - ro.wikipedia.org

Vlad Vintilă**** şi fiul său – foto – ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org
cititi si;
- Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574;
- Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

 

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 – d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un “record” ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române.
Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos.
Prima domnie – 11 iunie 1574 – 18 noiembrie 1577;
A doua domnie – 31 decembrie 1577 – 9 februarie 1578;
A treia domnie – 13 martie 1578 – 2 decembrie 1579 și
A patra domnie – 17 octombrie 1582 – 9 august/19 august 1591

** Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 – aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...]

*** Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei.

**** Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 – septembrie 1534; noiembrie 1534 – iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta.

 

 

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Ștefan cel Mare (1433 – 1504)

foto preluat de pe historia.ro
articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro; enciclopediaromaniei.ro

 

La data de 12 aprilie 1457, Ştefan cel Mare a reuşit să-l înlăture de la conducerea Moldovei pe unchiul său Petru Aron, după ce l-a învins în Bătălia de la Doljeşti din judeţul Neamţ. Ştefan avea o armată de 6.000 de oşteni, primind sprijin şi din partea lui Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti.

Ştefan cel Mare este voievodul cu cea mai lungă domnie din istoria Moldovei. Acesta a domnit între 1457 şi 1504, perioadă în care ţara a cunoscut o dezvoltarea considerabilă. Ştefan a fost fiul domnitorului Bogdan al II-lea, care a fost asasinat în primăvara anului 1451 chiar de fratele său vitreg Petru Aron.

În anul 6959 (1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea şi a năvălit asupra lui Bogdan la Răuseni, vineri în zori şi i-au tăiat capul”,

se arată în Letopiseţul anonim al Moldovei. Ştefan cel Mare a fost nevoit atunci să fugă de mercenarii lui Petru Aron, aceştia primind ordin de a-l ucide şi pe fiul cel mare al lui Bogdan al II-lea. După uciderea lui Bogdan, Petru Aron a urcat pe tronul ţării, devenind domnitor al Moldovei.

În condiţiile compromiterii lui Petru Aron, în urma acceptării de către acesta a solicitării sultanului de închinare a Moldovei şi de plată a tributului (5 iunie 1456), Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457,  pentru a lua tronul. Avea o oaste comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar și din munteni ai lui Vlad Țepeș. Petru Aron strânge în grabă o armată. În dreptul satului Doljești, pe pârâul Hresca, afluent al Siretului, unde Siretul face un meandru și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o luptă în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.

Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui duşman pe care avea dreptul să-l despreţuiască. Totuşi el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de Sniatyn, Colomea şi Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuţiei, şi se înţelese cu dînsul pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuţia; (…)Apoi oştirea domnească porni asupra lui Ştefan, pribeagul cel îndrăzneţ”, aşa a descris istoricul Nicolae Iorga începutul bătăliei dintre Ştefan cel Mare şi Petru Aron.

Cronica moldo-germană arată că „în anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457, în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu muntenii, cu ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron voievod la o gârlă sau apă cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron voievod, alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere”.

Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru Aron. În ținutul Neamțului, la Orbic, astăzi Buhuși, jud.Bacău, pe 14 aprilie, în Joia Mare, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron. Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea Hotinului. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir. Locul purta numele de Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.

După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul numit Câmpia Direptății, întreabă pe toți cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” il proclamă pe Ștefan domn legiuit al Moldovei, în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.

În acest timp, Aron Vodă se retrage în Polonia, apoi în Ungaria, de unde va emite în continuare, pentru mai mult de un deceniu, pretenţii la tronul Moldovei. Executarea sa, în timpul unei expediţii a lui Ştefan în Transilvania, în 1468 sau 1469, va contribui la consolidarea domniei acestuia.

Ştefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinţii ce cîştigase de două ori asupra unui ucigaş şi hoţ de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al ţerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd şi judecind pretutindeni, cîştigînd lesne pe fugarii îngroziţi, ce veniau să i se închine tremurînd”, a mai arătat Nicolae Iorga.

La data de 9 aprilie 1459, Ştefan cel Mare a încheiat o înţelegere cu regele polonez Cazimir, care a primit cetatea Hotinului în schimbul promisiunii că nu îl va sprijini în nici un fel pe Petru Aron. Văzând că leşii s-au aliat cu domnitorul moldovean, Petru Aron pleacă în Ardeal, ajungând la curtea lui Matei Corvin. În cele din urmă a fost capturat şi executat chiar din porunca lui Ştefan cel Mare.

Şi iarăşi birui Ştefan Vodă. Şi-l prinsese pe Pătru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, Bogdan vodă”, a povestit cronicarul Grigore Ureche.

Moartea lui Petru Aron s-a produs chiar pe câmpul de luptă. În decembrie 1470, acesta a fost decapitat la Orbic – Buhuşi, judeţul Bacău, unde Petru Aron însoţit de o armată formată din mercenari unguri a atacat oastea lui Ştefan cel Mare, cu scopul de a redobândi tronul Moldovei, însă fără succes pentru el, pentru că în final a pierdut lupta şi a fost decapitat exact cum a făcut şi el cu tatăl marelui voievod moldovean.

 

articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro

cititi mai mult despre Ștefan cel Mare (1433 – 1504) pe www.unitischimbam.ro

cititi si:

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) – Parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone