Articole

Basarabia – Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii ruseşti pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru (23 iulie 1812)

Harta Basarabiei ţariste 1826-1878

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Basarabia – Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii ruseşti pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru (23 iulie 1812)

La 23 iulie 1812 amiralul rus P. V. Ciceagov, comandantul armatei Dunărene, semnează la Bucureşti, Valahia, „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” pe teritoriul moldovenesc anexat de Rusia intre râurile Prut şi Nistru, şi instrucţiuni concrete pentru guvernarea temporară a Basarabiei, pe care le remite boierului moldovean Scarlat Sturdza (1750-1816) – numit primul guvernator civil al Basarabiei țariste, după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în urma războiului Ruso-Turc din 1806-1812.

Prin actul său, Ciceagov a „extins” fără nici un temei asupra întregului teritoriu situat între raurile Prut și Nistru, ce a aparținut Țării Moldovei, denumirea de Basarabia, care era data pana atunci doar părţii sudice a acestei regiuni, la acel moment raia turcească.

Conform acestui document, teritoriilor moldovenesti recent anexate Imperiului Rus, le-a fost acordată o autonomie limitată. Justiția penală sau civilă era efectuată în baza obiceiurilor locale, dar poliția activa în baza legilor ruseşti. Actele, documentele, erau de la început „întocmite în limba rusă şi moldovenească”, iar mai apoi au fost scrise numai în limba rusă. In şcoli şi biserici se folosea limba rusă.

În conformitate cu „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii”, provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate.

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 - foto preluat de pe www.istoria.md

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md

De remarcat este faptul că Basarabia țaristă a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul de a dispune de formaţiuni militare proprii, care existau in Principatele Romane aflate sub suzeranitatea turceasca (aceste prevederi au rămas neschimbate in Basarabia până 1917).

După anexarea Basarabiei, in momentul in care țăranii au început să fugă în masă spre Moldova de peste Prut, pentru a preîntâmpina o masivă depopulare a teritoriului, la 7 octombrie 1812, guvernatorul Scarlat Sturdza emitea o dispoziție specială adresată comandantului Armatei Dunărene P.V. Ciceagov, prin care acestuia i se indica instituirea unui cordon militar de pază la hotarul de apus al Basarabiei. Scarlat Sturdza scria:

Deoarece Prutul a devenit hotar, consider că pe malul râului necesită a fi stabilit un cordon de strajă. Trupele care alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenței voastre, rog să urgentați organizarea acestei străji, care poate servi obstacol pentru fugarii din această regiune peste frontieră în Moldova…

A fost organizata o guvernare provizorie din două camere (departamente) în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza). Prima palată (cameră) soluţiona probleme legate de legislaţie, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţămînt, in timp ce a doua palată se ocupa cu subiecte referitoare la statistică, finanţe, vamă şi industria locală.

Toţi locuitorii provinciei au fost scutiţi, timp de trei ani, de impozitul plătit pentru propria persoană (capitaţie) şi de renta funciară. De asemenea toţi locuitorii erau scutiţi de serviciul militar. Evident, aceste prevederi au fost introduse numai cu scopul de a linişti populaţia, ca aceasta să nu protesteze împotriva Rusiei ţariste, insă după numai câţiva ani toate au fost anulate.

La 4 septembrie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie, prin care locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească aceleaşi impozite care erau percepute pe timpul dominaţiei turceşti.

Au jefuit turcii, iar după 1812 au jefuit mai mult ruşii.

Scarlat Sturdza, primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812, provenea dintr-o familie de boieri moldoveneni cu vechi tradiții de cărturari si a fost unicul guvernator de origine română pe toată perioada administrației țariste în Basarabia (1812-1917). A fost o slugă credincioasă a Rusiei ţariste,aflat în slujba acestei tari încă din timpul războiul ruso-turc din 1787–1791.

A fost numit mare hatman în timpul ocupaţiei ţariste a Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada 1787–1791. În 1791 şi-a vândut toate moşiile şi a emigrat în Rusia, unde s-a ocupat cu consultanţa (sau mai bine spus cu spionajul în folosul Rusiei) la tratativele de pace dintre Rusia şi Turcia (1811–1812). N-a făcut nimic pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor basarabeni. La data numirii, boierul era octogenar și bolnav, „pentru care semna actele mitropolitul Gavriil și comandantul militar Ivan Hartingh”

Scarlat Sturdza (n. 1750 – d. 1 aprilie 1816) a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812. A fost unicul guvernator de origine română - foto (sursă bessarabia.altervista.org) preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Scarlat Sturdza (n. 1750 – d. 1 aprilie 1816) a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812. A fost unicul guvernator de origine română, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto (sursă bessarabia.altervista.org) preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

A fost schimbat după numai un an, în august 1813, cu generalul rus Ivan Hartingh, care exercita şi functia de guvernator militar al Basarabiei. Acesta, în scurt timp, se va transforma într-un adversar înverşunat al autonomiei ţinutului. Ignorând stipulaţiile Regulamentului referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, Harting a accelerat procesul de transformare a Basarabiei într-o gubernie rusească obişnuită.

Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu funcţionari ruşi, iar legislaţia locală a fost ignorată tot mai frecvent. In scurt timp, printre cei 27 de funcţionari ai cancelariei guvernatorului civil şi militar al Basarabiei nu mai figura nici un reprezentant al populaţiei autohtone. Toţi, fără nici o excepţie, erau de neam strain. De asemenea, în funcţia de guvernator civil au fost numiti oameni care erau străini neamului nostru. Din 26 de guvernatori civili şi militari ai Basarabiei, care au activat în perioada 1812–1917 numai Scarlat Sturdza a fost moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi sau indivizi rusificati.

Guvernatorul militar al provinciei se supunea direct ţarului şi nu putea fi controlat de elita politică locală. În funcţia de guvernatori militari au activat mai mulţi generali. Generalul Ivan Marcovici Harting (1756–1831), olandez de origine, era un om răutăcios, agresiv şi mincinos. Scria denunţuri lui Alexandru I împotriva boierilor moldoveni.

În funcţia de guvernatori militari de asemenea au activat Aleksandr Bahmetiev, Mihail Voronţov, Pavel Fiodorov, Mihail Ilinski, Mihail Verraion, Platon Antonovici şi alţii. Toţi guvernatorii militari aveau efectiv puterea supremă asupra Basarabiei, promovau o politica militară, expansionistă în Balcani, exercitau comanda militară asupra armatelor dislocate în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman, controlau toată activitatea guvernatorilor civili, fiind responsabili de situaţia din provincie.

În primii ani de ocupaţie ţaristă, peste 5.000 de familii de români moldoveni au părăsit Basarabia – cifră impunătoare, dacă se ţine cont de faptul că, la acel moment, aici locuiau vreo 43.000 de familii (Zapiski Bessarabskogo statisticeskogo komiteta, tom. III, 1868, p.114—115). Zona de codru din ţinuturile Făleşti, Lăpuşna, Orhei, Soroca, cu un procent mare de populaţie răzeşească, a constituit principalul izvor al acestui exod. Printre cei care părăseau Basarabia erau reprezentanţi ai clerului, ai nobilimii, dar grosul şuvoiului de refugiaţi l-au constituit ţăranii moldoveni.

Fenomenul migraţiei masive a populaţiei române din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului moldovean ca vor fi introduse în provincia ocupată şerbia, starea de sclav in care traia ţăranul din Rusia, birurile şi impozitele apăsătoare la care erau supusi rusii.

Autoritățile ruse vor instala capitala provinciei anexate în Chișinău, transportând de la Iași și arhivele din timpul ocupației. Ce considerațiuni au călăuzit primele autorități rusești sa aleaga Chișinăul ca centru al Basarabiei și nu alt oraș, nu e greu de înțeles, dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cunițki, primul rector al Seminarului din Chișinău și amicul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni:

Orașul Chișinău, spunea el, „este cel mai potrivit pentru reședința ocârmuirii regionale sau guberniale și pe motivul că el se găsește în mijlocul regiunii și de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn și piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă și apă de izvor, precum și aer curat, din care cauză acest oraș este mai populat decât celelalte orașe de aici. În el, ca și în orașul Bălți și Fălești, se fac iarmaroace mari, unde angrosiștii cumpără cirezi mari de boi și de cai și o mulțime de piei și de lână, și le exportează cu mare folos în ținuturile austriace și nemțești” (Ciobanu, Ștefan. Chișinăul, Chișinău, 1996, pp. 20-21).

S-a considerat că noul său statut Chișinăul l-a datorat si insistențelor mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni, autoritatii sale în fața autorităților ruse și interesului său de a se stabili într-o localitate cu o infrastructură ecleziastică (biserici, școli, provizie centrală). Aici își instalează sediul diferite organe de administrație regională, noua Mitropolie a Basarabiei.

Raptul de la 1812 a condus la izolarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de restul spaţiului românesc, periclitând astfel legăturile sale economice tradiţionale cu alte ţinuturi ale Principatului Moldovei, situate în dreapta Prutului. Au fost sistate, pentru o anumită perioadă, şi relaţiile comerciale cu Austria şi Imperiul Otoman.

Pentru a curma contactele românilor de pe ambele maluri ale Prutului sunt adoptate măsuri severe la frontieră şi în interiorul provinciei. Românii sosiţi în Basarabia din Regat şi Bucovina sunt supuşi unei supravegheri vigilente. Sunt suspectaţi şi boierii basarabeni care nu inspirau încredere autorităţilor ţariste. Nobilimea naţionalistă basarabeană întreţinea totusi legături permanente cu naţionaliştii de la Iasi, din dorinţa de a pregăti condiţiile unei eventuale reuniri a Basarabiei cu fratii de peste Prut.

Oficial Chișinăul a fost proclamat centru administrativ al regiunii Basarabiei și al ținutului Orhei în 1818. Tot atunci orașul, iar puțin mai târziu satele învecinate Buiucani, Vovințeni, Hrușca etc., au trecut din stăpânirea mănăstirilor, în cea a visteriei Imperiului țarist (Eșanu, Andrei. Chișinău – file de istorie, Chișinău, 1998, p. 60).

La 29 aprilie 1818 Alexandru I a adoptat Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, care a prevăzut anumite condiţii cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei civile a provinciei Basarabiei. În baza acestui regulament, în Basarabia s-a format aşa-numitul „Sfat Suprem al provinciei”, alcătuit din patru membri ai guvernului provincial şi şase deputaţi. Acest Sfat Suprem activa sub preşedinţia guvernatorului, general militar.

Guvernatorul civil putea fi numai membru al Sfatului Suprem. Deci, nu putea fi vorba de autonomie, de libertate, de adoptare a deciziilor locale independente de sistemul ţarist de guvernare. Guvernatorul numai formal se numea „cârmuitor al provinciei”; deoarece el era subordonat în mod direct guvernatorului general militar al Podoliei.

În 1818–1831 în „Sfatul Suprem” au activat 15 boieri basarabeni, inclusiv Ioan Constantin Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Ruset, Ştefănache Râşcanu, Sandu Feodosiu, Iordachi Donici, Petrache Catargi, Dimitrie Dinu-Russo, Panait Cazimir, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo, Constantin Stamati, Ion Canano, Costache Botezatu. (D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812–1940), Chişinău, 1998, p. 100).

Formal, aceşti nobili erau aleşi de boierii basarabeni pe un termen de trei ani, însă ei trebuiau să fie confirmaţi de către guvernatorul general militar. De fapt, ei erau nişte slugi credincioase ale cotropitorilor ruşi. Ei au tăcut, s-au supus chiar şi în 1828, când acest „Sfat Suprem” a fost înlocuit cu un alt Sfat Regional, membrii căruia erau numiţi de către ţar.

Ei puteau numai să consulte guvernatorul civil şi mai mult nimic. Din 1828 s-a terminat cu aşa-numita „autonomie”, care n-a reuşit să se afirme în Basarabia. Denumirea bizară de „oblastea Basarabia” s-a păstrat până în 1871, iar din acest an Basarabia devine o gubernie rusească cu toate atrocităţile regimului colonial rusesc.

Dupa cum avea sa scrie Karl Marx, parintele filosofiei comuniste, „ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, Rusul este complicele Fanarioţilor.” „Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei nu avea pentru moscal (moscovit) decât cuvinte de ură” . Această ură s-a transmis şi asupra administraţiei coloniale ruseşti, deoarece „românii au înţeles că pentru ei împăratul rus nu este un eliberator, ci un duşman”.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică

Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică

Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care, tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939. La 17 septembrie 1939 are loc Invazia sovietică a Poloniei.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina. Ocupația sovietică a fost întreruptă, pentru scurtă vreme, în 1941, după ce România alături de Germania a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa, dar teritoriile au fost în cele din urmă ocupate de sovietici în 1944.

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După moartea lui Stalin din 1953 și, în special, după anul 1956, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a scăzut treptat. Primele alegeri libere din RSS Moldovenească s-au desfășurat în climatul general al perestroicii, în februarie 1990, iar controlul sovietic asupra acestei regiuni a încetat în august 1991, după tentativa de lovitură de stat de la Moscova și disoluția Uniunii Sovietice. În 1991, RSS Moldovenească a devenit noul stat independent Republica Moldova, în vreme ce Bucovina de Nord și Bugeacul au rămas în componența Ucrainei.

 

Contextul istoric

Relațiile româno-sovietice

În 1918, după prăbușirea Imperiului Rus și a imperiului multinațional austro-ungar, atât Basarabia cât și Bucovina s-au unit cu Regatul României, în conformitate cu votul parlamentelor locale. Actele unirii au fost recunoscute, pe plan internațional, prin tratatele de pace semnate după încheierea Primului Război Mondial.

România Mare - Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși Vladimir Ilici Lenin sprijinise la început dreptul la autodeterminare pentru popoarele componente ale fostului Imperiu Rus, inclusiv pentru românii din Basarabia (Est-Moldova), în timpul războiului civil din Rusia, guvernele sovietice ale Rusiei și Ucrainei au emis, la 1 mai 1919, un ultimatum comun României, prin care cereau retragerea din Basarabia (Bucovina, care făcuse, până la încheierea Primului Război Mondial, parte din Austro-Ungaria nu fusese menționată în acest act). A doua zi, Cristian Racovski, președintele guvernului sovietic ucrainean, a emis un al doilea ultimatum, prin care se cerea retragerea României și din Bucovina. Bolșevicii ruși și ucraineni făceau, de altfel, planuri pentru ocuparea întregii Românii și stabilirea unui regim comunist aici. Până în cele din urmă, rebeliunile din armata sovietică ucraineană au împiedicat efectuarea unui atac comunist împotriva României.

Deși tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” din 16 martie 1921 consemnase, în articolul VI, că părțile contractante „consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și cel Țarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică”, implicând, astfel, nulitatea juridică a cedării Basarabiei către Imperiul Rus la Tratatul de la București (1812), Rusia leninistă refuză, în continuare, să recunoască alipirea Republicii democratice a Moldovei la Regatul României.

În 1924, este întemeiată de către autoritățile sovietice, pe malul stâng al Nistrului, așa-numita „RSSA Moldovenească”, ca o amenințare strategică la adresa României Mari.

La 27 august 1928, Regatul României și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Kellogg-Briand, renunțând la război ca instrument al politicii naționale. Ca urmare, Uniunea Sovietică a semnat cu vecinii săi (Estonia, Letonia, Polonia și România), la 9 februarie 1929, un protocol de aderare la termenii pactului. Prin semnarea acestor protocoale, părțile semnatare se angajau:

- să condamne războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor și să renunțe la el ca instrument al politicii;

- ca toate conflictele și disputele să fie aranjate prin metode pașnice.

La 21 iulie 1936, Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu, miniștrii de externe sovietic, respectiv român, au semnat „Protocolul de asistență mutuală”, care a fost interpretat unilateral de partea română ca un tratat de neagresiune recunoscând existența de facto a graniței din acea vreme dintre România și URSS. Franța era desemnată în calitate de arbitru al relațiilor sovieto-române. Pentru negocierile cu Uniunea Sovietică, Titulescu a fost puternic criticat de politicienii de dreapta din România. De altfel, atât Titulescu cât și Litvinov au fost schimbați din funcție în 1936, respectiv 1939.

 

Pactul Molotov-Ribbentrop

Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin. - foto preluat de pe istoria.md

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin - foto preluat de pe istoria.md

Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat Al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent.

Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea:

În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.

Ultima pagină a Protocolul adițional secret - Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ultima pagină a Protocolul adițional secret – Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul internațional – 1939-1940

Pe 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940. Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).

Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea, practic, ocuparea militară a celor trei țări.

La 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte de prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Pétain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris.

După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vină rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german. O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatumul.

 

Ultimatumul sovietic – iunie 1940

La 14 ianuarie 1939, Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939- august 1940). La 13 iunie 1940 îl informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev ca ministru al URSS la București. După 8 zile, la 21 iunie, noul reprezentant plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață, venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de trandafiri albi”. Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl. ministru al URSS. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea ultimatumului au fost făcute în secret. Oficiosul nazist „Berliner Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București, Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două țări”. În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată.

În 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. De altfel, la 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

La 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune). În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează: „Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.

„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

 

Răspunsul românesc la ultimatum

Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:

1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.

2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.

3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.

Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret oficial, cu bastonul de mareșal) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor”.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

- 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu

- 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)

- o abținere: Victor Antonescu.

Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.

În ședința Consiliului de Miniștri din 28 iunie, la ora 16.00, noul ministru al afacerilor externe, Constantin Argetoianu, le-a relatat colegilor săi „evenimentele care au făcut obiectul deliberărilor Consiliului de Coroană din 27 iunie”, comunicându-le hotărârea guvernului român de a accepta prevederile ultimatumului. Constantin Argetoianu adăuga că „Această acceptare obligă guvernul român să evacueze teritoriul Basarabiei și cel din nordul Bucovinei în termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie, ora 12”. La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. În aceeași ședință, Gheorghe Tătărescu precizează că guvernul urma să expună în fața parlamentului „istoricul tuturor faptelor care formau această mare dramă a românismului”.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu în care sublinia:

Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.

La 3 iulie cele două camere ale parlamentului, Adunarea Deputaților și Senatul, s-au întrunit în ședințe extraordinare separate. Activitatea parlamentarilor s-a rezumat la ascultarea conferințelor susținute de președinții lor, Constantin Rădulescu-Motru și Anibal Teodorescu și la păstrarea unui minut de reculegere. Anterior ședințelor, în comisiile de politică externă ale corpurilor legiuitoare, Constantin Argetoianu făcuse o declarație mai explicită. Printre altele, în această declarație Constantin Argetoianu a menționat că „Situația noastră era lămurită: cedare sau război. În care condiții se putea prezenta pentru noi războiul? În ce privește puterea noastră, eram chemați să luptăm spre răsărit cu forțe covârșitoare față de ale noastre, fără să avem în spate siguranță de liniște absolută pe celelalte granițe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor”. Șeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu, a făcut unele precizări: „Menținerea României în afară de orbita acestui război a fost țelul permanent al politicii guvernelor din ultimul timp. Toate actele noastre n-au urmărit decât neutralizarea tuturor forțelor care ar fi putut târâ România în conflict… Dar efectele prăbușirii echilibrului european s-au întins până la hotarele noastre, împotriva tuturor inițiativelor ce luasem pentru îndepărtarea lor”.

Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord a avut un impact semnificativ asupra vieții politice din România. Garda de Fier a considerat că venise momentul să treacă la acțiune. Împrejurările interne, dictatura regală, dar mai ales cele externe, le erau favorabile. La 27 iunie intrau în guvern, din inițiativa regelui, Horia Sima și un alt legionar, ca miniștri subsecretari de stat. La 4 iulie deveneau miniștri deplini, într-o guvernare cu orientare de dreapta, progermană, condusă de Ion Gigurtu, care a declarat că „înțelege să facă o politică de integrare sinceră în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

 

Impactul asupra opiniei publice românești

Ultimatumul sovietic a șocat opinia publică românească. La 29 iunie 1940 ziarul „România” publica:

Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță.

Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă.

Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.

E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.

În data de 30 iunie 1940, ziarul „Curentul” publica: „Ne-am găsit izolați. Politica de neutralitate – sprijinită doar pe alianțele balcanice nu ne-a putut acoperi cu un scut de protecție… Legitimarea drepturilor noastre istorice – totul apare zadarnic în fața covârșitorului argument al forței…

În numărul din 1 iulie, cotidianul „Universul” comenta: „Primejdia nu s-a terminat și în fața ei suntem singuri. Unica chezășie stă în întrebuințarea cât mai chibzuită și mai bărbătească a puterilor care ne rămân. Un popor trăiește dacă știe să dea dovada voinței și puterii lui de viață și dacă are curajul să se ridice dârz în fața riscurilor de azi în loc de a recurge la soluția comodă de a amâna primejdia pe mâine… Nici o lume nouă nu va putea ieși din tragedia Europei dacă nu va fi întemeiată pe dreptate”. La 6 iulie, același ziar adăuga: „Pentru apărarea țării, de-a lungul Nistrului s-au ridicat cetăți care dăinuiesc și astăzi la Hotin, la Soroca, la Cetatea Albă, la Chilia, la Izmail, cetăți care erau puse sub comanda celor mai viteji ostași, încercați în războaie și nebiruiți în lupte, vestiți pârcălabi de la margini de țară. Acești pârcălabi aveau grijă de a păzi mai ales vadurile Istrului (…). Când se vestea vreo năvălire, pârcălabii (le) ațineau calea… Toate aceste așezări moldovenești la Nistru dovedesc vechimea neamului nostru în aceste părți”.

La 4 iulie, în ziarul „Timpul” apărea următorul fragment: „Oțeliți de durere, cu lacrimile secate, trăim această dramă a istoriei cu dârzenia de piatră a unui neam care a înfrânt, în milenii de viață națională, urgii și mai grele… Le-a înfruntat cu credința în dreptate și adevăr și această credință s-a împlinit întotdeauna”.

 

Reacții internaționale la ultimatum

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

În revista Time din 1 iulie 1940, se relata: „În această săptămână, avioane rusești au început să facă zboruri de recunoaștere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deși armata română a simulat rezistența pentru a se lua act, nu are nicio șansă să oprească rușii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretențiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România și-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuiește. Ea va pierde de asemenea Transilvania în fața Ungariei și probabil o parte a Dobrogei în favoarea Bulgariei [...]. Rusia a fost preocupată de consolidarea propriei poziții în estul Europei lui Hitler. În urma ocupării [de către URSS] Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste trei țări au stabilit guverne de stânga, care par că deschid drumul către sovietizarea completă. [...] Germania privește cu calm ocupația. Calmul Germaniei a fost fără nicio îndoială real, de vreme ce înțelegerile de anul trecut i-au dat Rusiei mână liberă în statele baltice și în Basarabia.”

Presa internațională a prezentat evenimentele din iunie 1940. Atitudinea predominantă era de satisfacție deplină în țările Axei și de nedumerire și stupoare în presa din Marea Britanie și din țările neutre. Agenția italiană de știri Stefani exprima punctul de vedere al lui Mussolini și Ciano, conform căruia rezolvarea pașnică a conflictului dintre URSS și România era privită „atât la Roma, cât și la Berlin, cu satisfacție”. Se dădeau asigurări solemne că „Ungaria și Bulgaria n-aveau de gând să se pregătească și ele pentru revendicări”. Un cotidian german dădea asigurări că „nu se va mai produce în viitor nici o acțiune care ar putea tulbura liniștea în sud-estul european”. Marile cotidiene din statele neutre aveau o altă perspectivă. „Osservatore Romano”, oficiosul Vaticanului, deplângea tragicele evenimente prin care trecuse România și menționa că, în 1918, Basarabia se unise cu patria-mamă „nu în virtutea tratatelor, ci în virtutea unui plebiscit popular. Tratatele au venit mai târziu, în 1920, pentru a recunoaște și a valida această stare de fapt”. Ziarul elvețian „Journal de Geneve” nota, într-un amplu comentariu, că România „redusă la propriile ei forțe, nu putea decât să se închine în fața strivitoarei superiorități a armatei sovietice”. De asemenea, cauza românească a găsit susținere în presa turcă și în cea britanică, cea din urmă fiind preocupată de posibilitatea invadării insulelor britanice de către armata germană.

 

Retragerea administrației civile și a armatei

În 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 28 iunie și 1 iulie administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu”, Liceului „A. Russo”, Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria”, Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Doar o mică parte a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. Cam 200 000 de cetăţeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localităţile mai importante şi în unele din gările unde se adunau refugiaţii pentru evacuare au avut loc incidente antiromâneşti şi prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizaţi au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoţi, intelectuali, soldaţi români separaţi de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acţionat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupaţie a lăsat să se întrevadă clar eşecul administraţiei româneşti de a ţine sub control activităţile comuniste şi prosovietice în perioada imediat precedentă ocupaţiei. Unele documente militare şi civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia şi nordul Bucovinei în proporţie mare în aceste grupuri. Totuşi, aceşti tineri fanatizaţi reprezentau o picătură minusculă în totalul populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacaţi de grupuri pro-sovietice în zilele evacuarii, care după trecerea Prutului s-au dedat la acţiuni violente împotriva unor evrei nevinovaţi. În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia şi Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri şi lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulţi, dacă nu chiar majoritatea, au pierit de malnutriţie şi molime. (Doar cca jumătate din evreii din Cernăuţi au scăpat de această soartă.)

Ocupația sovietică a Basarabiei - dezarmarea unor soldați români -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ocupația sovietică a Basarabiei – dezarmarea unor soldați români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși, dar nu și emițătorul de 20 kw. Pe cei rămași acolo sovieticii nu i-au cruțat, cadavrele lor fiind găsite într-un puț părăsit din curtea postului, iar clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie. După revenirea armatelor și a administrației române în Basarabia, în 1941, Societatea Română de Radiodifuziune i-a trimis la Chișinău pe ing. Emil Petrașcu și pe Alexandru Hodoș (ziarist) pentru a evalua pagubele produse de armatele rusești în retragere. Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție fuseseră confiscate.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Trupe sovietice care traversează un râu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Trupe sovietice care traversează un râu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cartea sa Fascismul în Ungaria şi România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima: “În haosul generat de retragerea română grăbită şi neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoştinţă curând cu NKVD-ul şi alte binecuvântări ale puterii sovietice“. Unii etnici români din Basarabia au rămas foarte surprinşi de faptul că în primele zile ale ocupaţiei mulţi reprezentanţi ale minorităţilor naţionale au ieşit să privească cu curiozitate şi uneori chiar cu optimism sosirea trupelor sovietice, fără niciun resentiment, iar unii indivizi au primit cu entuziasm îndemnurile propagandistice ale autorităţilor de ocupaţie, participând în administraţia sovietică. Conform mărturiilor vremii, nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populaţia civilă rămasă, indiferent de etnie, să se convingă de făţărnicia şi destructivitatea regimului sovietic de ocupaţie. În 1940-41, au avut loc multe deportări, condamnări şi execuţii politice, precum şi o falimentare şi/sau naţionalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care au afectat minorităţile naţionale basarabene şi nord-bucovinene în aceeaşi măsură, ca şi pe etnicii români, iar în cazul persoanelor mai întreprinzătoare chiar mult mai tare. Minorităţile naţionale, în special cea evreiască, au avut de pătimit foarte mult ca urmare a ocupaţiei sovietice: pe de o parte persecutaţi de NKVD pentru spirit de întreprinzători şi pentru implicaţie în viaţa publică înainte de 1940, proprietăţile lor fiind până la urmă confiscate de sovietici, ei au fost pe de altă parte trataţi cu resentimente de către unii români pentru atitudinea lor (sau doar a unor co-etnici ai lor) optimistă pe 28 iunie 1940, în fine deportaţi în grabă şi adesea exterminaţi în Transnistria de către regimul lui Antonescu. Deşi peste jumătate din evreii basarabeni (nu şi din cei bucovineni) au reuşit să se evacueze în iunie-iulie 1941 în Asia centrală, pentru ca să se reîntoarcă abia după război, condiţiile de călătorie şi viaţă în exilul sovietic s-au deosebit de cele ale deportaţilor în Siberia doar prin lipsa convoiului militar şi a muncii silnice.

Ocupaţia sovietică a Basarabiei - cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ocupaţia sovietică a Basarabiei – cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 3 iulie la ora 12.00 “autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze. În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

Urmări ale concesiunilor teritoriale

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

 

Basarabia și Bucovina sovietice, 1940-1941

Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice. Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.

Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură. A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici. Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Negocieri între ofițerii sovietici și cei români - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Negocieri între ofițerii sovietici și cei români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) la 2 august 1940. Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componența RSSM, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Basarabia cunoaște astfel încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de clasele sociale indezirabile. Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc. În ansamblu, în URSS nu etnonațiunile erau supuse exterminării sau re-educării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societății burgheze. Există însă și câteva excepții de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportați imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum și de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, ingușii, karaceenii, balcari și turcii meshetinți, învinuiți de colaborare cu regimul de ocupație nazist și deportați în masă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupație sovietică și cum iminența izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influențat politica Moscovei în regiune? În primul rând, organizația locală de comuniști era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice. Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice. Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice. Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română. În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Refugiați germani din Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați germani din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane. Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”. Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc. Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reușesc să evite tragedia care îi aștepta. Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSSM au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului. În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică.

Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941. În toiul operațiilor militare, a fost arestat și condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”. Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizații antisovietice, drept care au fost deportați ad hoc. Dacă deocamdată nu poate fi stabilită componența etnică a celor deportați, din punct de vedere social aceștia erau catalogați drept cele mai „antisovietice și contrarevoluționare” elemente.

O operațiune similară de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan în alte teritorii anexate de URSS conform Pactului Ribbentrop-Molotov. În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 000 de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 000 de persoane.

În perioada septembrie 1939-sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestate, deportate sau executate aproximativ 1 000 000 persoane care aveau anterior cetățenia Poloniei, adică proveneau din teritoriile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei. Componența etnică a acestora era următoarea: 52% – polonezi, 30% – evrei, 18% – ucraineni și bieloruși45. În acest sens, putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă.

În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile nou achiziționate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi.

La 22 iunie 1941, armata germană atacă URSS, iar România intră în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați în armata română și participă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la Bătălia de la Stalingrad. Ca aliat al Germaniei naziste, România acceptă să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug.

În Transnistria antonesciană din timpul războiului sunt deportați în masă toți evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, considerați de propaganda vremii drept „țapi ispășitori” pentru umilințele armatei române în 1940. Vor fi deportați peste Nistru cca. 147 000 evrei din cele două provincii – Basarabia și Bucovina (în special de nord), dintre care circa 90 000 vor muri în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării. Regimul lui Ion Antonescu este de asemenea responsabil de moartea a unui număr de 130 000 – 170 000 de evrei din regiunea dintre Nistru și Bug. În total deci, regimul antonescian a deportat sau exterminat circa 300 000 evrei. Au fost deportați de asemenea circa 25 000 țigani (din totalul de 209 000), dintre care jumătate au decedat ca urmare a execuțiilor, înfometării sau bolilor contagioase.

O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roșie în martie 1944, basarabenii sunt eliberați treptat din armata română și trimiși acasă. Mulți dintre ei vor fi înrolați imediat de către sovietici și vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. România va pierde iarăși teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite și Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.

 

Situația României între 1940-1944

Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Două luni mai târziu, după ce a fost nevoită să accepte noi concesiuni teritoriale – de această dată față de Ungaria și Bulgaria, care se bucurau de sprijinul nemijlocit al Germaniei Naziste și Italiei Fasciste – fiind pus în fața unei nemulțumiri generalizate, care putea degenera în orice moment într-o mișcare națională antidinastică, regele Carol al II-lea a abdicat (pentru a patra și ultima oară) în favoarea fiului său Mihai I și a părăsit țara. Regelui Carol i s-a interzis să mai revină vreodată în România. Regele Mihai I îndeplinea doar o funcție strict protocolară, puterea reală fiind deținută de Ion Antonescu și de armată în alianță cu Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare antisemită și pronazistă, care fusese parțial distrusă în 1938. Țara a fost declarată stat național legionar. În ianuarie 1941, mișcarea legionară a încercat să preia puterea printr-o lovitură de stat, care a eșuat în cele din urmă, în principal datorită sprijinului de care se bucura Antonescu în rândurile armatei.

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate. În ciuda opoziției liderilor politici de frunte români, Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz.

Imagini document ! Atrocitățile haitelor bolșevice descoperite după dezrobirea Basarabiei de către armata română în 1941

 

Basarabia și Bucovina sovietice după 1944

Pe 23 august 1944, în condițiile în care trupele sovietice avansau pe frontul de răsărit amenințând cu transformarea României în teatru de război, regele Mihai I a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe mareșalul Antonescu. După semnarea unui armistițiu cu Aliații, armata română a întors armele contra Ungariei Hortiste și Germaniei Naziste, luptând alături de Armata Roșie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, în continuare, în Ungaria și Slovacia.

Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit de sovietici să accepte guvernul dominat de comuniști al lui Petru Groza, iar în 30 decembrie 1947 a fost silit să abdice și să părăsească țara. Abdicarea regelui Mihai a reprezentat momentul începerii unui regim care nu avea să se termine decât odată cu evenimentele din decembrie 1989.

În 1947, ca parte a Tratatului de Pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință).

După prăbușirea comunismului în România, președintele Ion Iliescu și președintele Uniunii Sovietice au semnat pe 5 aprilie 1991 un tratat politic care, printre altele, recunoștea granița sovieto-română așa cum fusese consfințită de tratatul de la Paris. Totuși, acest tratat nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. România și Federația Rusă au semnat și ratificat până la urmă un tratat în 2003, după prăbușirea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței de către Republica Moldova și Ucraina.

În perioada 1940 – 1989, autoritățile sovietice au provomovat evenimentul de pe 28 iunie 1940 ca pe „ziua eliberării” de sub jugul românesc, data în sine fiind proclamată sărbătoare în RSS Moldovenească.

 

Consecințe pentru populația locală

Prizonierii politici și masacre ale civililor

În conformitate cu afirmațiile lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, din 1940 până în 1953 s-au dat 32.433 sentințe politice. Dintre cei condamnați, 8.360 au fost executați sau au murit în timpul interogatoriilor. În acest număr nu sunt incluși cei împușcați pe loc fără judecată, printre aceștia aflându-se în special foști oficiali români care nu voiseră sau nu putuseră să se refugieze.

În afară de aceștia, numeroși oameni au fost arestați de NKVD și au dispărut fără urmă. După retragera sovieticilor, aproximativ 1.000 de corpuri lipsite de viață au fost descoperite în diferite gropi comune improvizate în beciuri, curți interioare sau în fântâni părăsite din apropierea sediilor județene ale NKVD-ului. Numai în Chișinău au fost descoperite 450 de cadavre de preoți, studenți și elevi de liceu sau muncitori feroviari, etc.

În perioada aprilie – august 1943 a fost descoperit un grup de gropi comune în apropiere de satul Tatarca de lângă Odessa. Pe o suprafață de 1.000 m2 au fost găsite 42 de gropi comune, (s-a apreciat că numărul lor ar fi putut să depășească 50), în care existau cam 3.500 de cadavre, (s-a apreciat că la o deshumare completă s-ar fi putut descoperi cam 5.000 de cadavre). Dintre acestea, au fost deshumate 516 cadavre, care au fost studiate, identificate și reînhumate într-un cimitir din zonă, mai înainte ca regiunea să redevină zonă de lupte. Printre victime au fost identificate persoane arestate în Basarabia și Bucovina în 1940-1941, dar și altele arestate (după cum arătau actele găsite asupra lor) în RSSA Moldovenească în 1938-1940.

O serie de tragedii s-au petrecut în Bucovina de nord, unde mai mulți localnici au încercat să traverseze cu orice preț granița sovieto-română în perioada 1940-1941. (Vedeți și: Masacrul de la Fântâna Albă.)

 

Deportările

Deportările localnicilor s-au făcut pe motivul apartenenței la grupul „dușmanilor poporului” – intelectuali, militari, polițiști, foști politicieni, moșieri sau culac, ai celor cu atitudini antisovietice dovedite sau închipuite, etc. Perioadele maximă opresiune au fost 1940 – 1941, 1944 – 1950 și, într-o măsură mai redusă 1950 – 1956. Deportările au atins nu numai grupul etnic al românilor, dar și pe cel al ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor sau evreilor. Cele mai importante deportări au fost cuprinse în trei valuri mari:

- 29.839 persoane au fost deportate pe 13 iunie 1941,
- 35.796 persoane au fost deportate pe 6 iulie 1949 și
- 2.617 persoane au fost deportate pe 1 aprilie 1951.

Au avut loc deportări de mică amploare în toate orașele mai importante ale Basarabiei și Bucovienei.

Aceste cifre se referă numai la RSS Moldovenească, nu și la Bugeac sau Bucovina de nord, de unde s-au făcut de asemenea deportări.

Arestările acestor persoane se făcea de regulă în timpul nopții, uneori fiind ridicate familii întregi, cu copii cu tot. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia sau în Kazahstan. În timpul transportului, care dura până la șase săptămâni, deportații nu se bucurau de asistență medicală, călătoreau în condiții igienice îngrozitoare și aveau puțină apă sau hrană. La destinație erau de multe ori obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină, etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.

Deportari in Siberia (1940-1941) - foto preluat de pe wikimedia.org

Deportari in Siberia (1940-1941) – foto preluat de pe wikimedia.org

După mortea lui Stalin în 1953, deportaților li s-a permis să se reîntoarcă în Moldova, cam jumătate dintre supraviețuitori alegând să revină pe pământurile natale. Repatriații au avut probleme mari în Basarabia și Bucovina, unde au găsit casele confiscate ocupate de străini, locuri de muncă puține și prost plătite destinate celor cu cazier politic, etc.

 

Prizonierii de război români în URSS (1)

Cât timp Basarabia și Bucovina au fost în componența României, bărbații din aceste regiuni, care au avut vârsta legală, au fost chemați sub arme, în conformitate cu legile în vigoare în acele timpuri. După terminarea Operațiunii Iași-Chișinău din august 1944, Armata Roșie a luat peste 100.000 de prizonieri români, inclusiv mulți basarabeni și bucovineni. Conform unor anumite aprecieri, 10% dintre acești prizonieri au supraviețuit până în 1956, când au fost eliberați.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Ocupația sovietică a Basarabiei - Dezarmarea trupelor române în 1940 -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Ocupația sovietică a Basarabiei – Dezarmarea trupelor române în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unii dintre prizonierii de război capturați au fost trimiși de îndată în interiorul URSS-ului, în timp ce alții au rămas în partea europeană a Uniunii Sovietice până la un an. În Basarabia au fost organizate două lagăre la Bălți, unul obișnuit, altul de concentrare. Cel de-al doilea avea cam 45.000 de prizonieri, între care aproximativ 35.000 de români, (din care aproximativ jumate erau basarabeni și bucovineni), 5.000 de germani, restul fiind unguri, italieni, cehi, polonezi și alții. Condițiile foarte grele din lagăr au făcut ca numai cei mai rezistenți prizonieri să supraviețuiască, doar pentru a fi trimiși în lagărele de muncă din interiorul Uniunii Sovietice.

Unele surse afirmă că mai multe mii de civili au murit ca urmare a staționării celor 3,4 milioane de soldați sovietici în regiune din martie până în august 1944.

 

Foametea din 1946-1947

În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.

 

Munca forțată și Armata Roșie

Vedeți și: Colonizările forțate în Uniunea Sovietică

Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, dar foarte puțin. Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă forțată 56.365 de persoane.

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice. Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.

 

Fuga în România și Europa Occidentală

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Refugiați din Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aproximativ 200.000 de oameni s-au refugiat din Basarabia și Bucovina de nord în România pe 28 iunie 1940, dar mulți dintre ei s-au reîntors la casele lor în 1941. În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene. Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice. A trebuit să treacă 25 de ani pentru ca în Moldova sovietică să apară o nouă generație de intelectuali, în special din rândul copiilor de țărani.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe sociale și demografice

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate. Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române. Dar opresiunea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune. În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 -45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult. După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

 

Colonizarea

Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei. Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean. Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice . Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al Războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

 

Consecințe pentru educație și limbă

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere. În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România. Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.

 

Ziua ocupației sovietice

Ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată “Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova, printr-un decret semnat de președintele interimar Mihai Ghimpu. În acest decret, președintele Interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cere Rusiei să-și retragă armata de pe teritoriul Republicii Moldova aflată în Transnistria. Duma de Stat a Federației Ruse a condamnat acest decret, acuzând că acesta este „un act [...] îndreptat împotriva relațiilor moldo-ruse, o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică – Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, și a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română chiar și după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră nicioadată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea diviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.

În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.

Lagărul SPASSK

Pe teritoiul regiunii Karaganda din RSS Kazahă au funcționat mai multe lagăre pentru prizonierii de război: Spassk nr. 99, Balhaș nr. 37 și Jeskazgan nr. 39. Ultimele două au fost înființate în 1945 și au funcționat până în 1948, când au fost desființate ca urmare a repatrierii militarilor prizonieri. În arhivele kazahe nu s-au păstrat documente care să ateste prezența militarilor români în aceste două lagăre, majoritatea prizonierilor fiind germani și japonezi. Cel mai mare lagăr pentru prizonierii străini din Kazahstan a fost Spassk nr. 99, care a funcționat din 1941. Pe toată durata funcționării, așa cum demonstrează cercetarea, prin acest lagăr s-au perindat 66.160 de prizonieri (sau după alte surse, 66.746), dintre care 6.740 au fost de naționalitate română. La aceștia s-au adăugat un număr de peste 1.000 de prizonieri de altă naționalitate, care au luptat în Armata Română: evrei, ucrainieni, armeni, moldoveni. Autoritățile sovietice au ținut evidența prizonierilor pe naționalități, nu pe țări de origine. Prizonierii militari au fost organizați în 24 de „divizii de producție”, separate de divizia de producție a prizonierilor civili. Prizonierii au fost folosiți în diferite întreprinderi industriale și în minele de cărbuni. În cadrul diviziei de civili, 92 dintre prizonieri au fost de naționalitate română.

7.765 de prizonieri străini de război au murit în lagărul Spassk nr. 99 în perioada 1941-1950 și au fost înmormântați pe teritoriul regiunii Karaganda. Dintre aceștia, 827 au fost de naționalitate română. Alți 200 de prizonieri morți în Kazahstan nu erau de naționalitate română, dar au fost militari ai Armatei Române (ucrainieni, unguri, etc). Există un număr de prizonieri moldoveni morți, care sunt înregistrați separat de cei români.

Morții din lagărele de prizonieri din regiunea Karaganda au fost înmormântați pe teritoriile diviziilor de muncă de pe lângă diferitele obiective industriale și mine din zonă. Există un singur „cimitir” care a fost identificat cu certitudine cu ajutorul supraviețuitorilor germani și japonezi, după disoluția URSS. Este vorba de locul în care au fost înhumați prizonierii din lagărul Spassk nr. 99, un perimetru de peste o jumătate de kilometru pătrat. Zona a fost împrejmuită pe cheltuiala guvernului german și pe teritoriul cimitirului au fost ridicate monumente în memoria prizonierilor morți aici: germani, japonezi, finlandezi, francezi, polonezi, unguri, dar victimelor represiunii staliniste din deceniul al patrulea: ucrainieini (originari în special din regiunile occidentale ale țării), lituanieni, armeni, ruși și kazahi.

Pe 9 septembrie 2003, pe teritoriul cimitirului din lagărul Spassk nr. 99 a fost ridicat un monument în memoria prizonierilor români morți în URSS, cu inscripția „IN MEMORIAM, CELOR PESTE 900 DE PRIZONIERI ROMÂNI MORȚI ÎN LAGĂRELE STALINISTE DIN CENTRUL KAZAHSTANULUI ÎN ANII 1941-1950”. Pe 9 septembrie 2003, acest monument a fost inaugurat în prezența președintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi si:
- Adevărul despre 28 iunie 1940

 

Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO

 

Bătălia de la Tighina (19 – 22 iunie 1992)

Bătălia de la Tighina (19 – 22 iunie 1992) - Parte din Războiul din Transnistria

foto preluat de pe www.ziaristionline.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Tighina din 1992 - foto - ro.wikipedia.org

Bătălia de la Tighina din 1992 - foto – ro.wikipedia.org

Bătălia de la Tighina a avut loc între 19 iunie și 22 iunie 1992, între forțe ale poliției și unităților noi-formate ale armatei Republicii Moldova, pe de-o parte și garda Republicii Moldovenești Nistreene, Armata a 14-a de gardă sovietică/rusă și voluntari ruși (cazaci) și ucraineni pe de altă parte.

Bătălia s-a încheiat odată cu intervenția trupelor armate ruse (mult superioare) de partea forțelor separatiste schimbând raportul forțelor de partea ultimei, după ce anterior forțele combinate moldovene ocupaseră orașul parțial până la Nistru.

 

Context

În a doua jumătate a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română. Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

 

Desfășurare

Pe 19 iunie 1992 lângă tipografia orășenească, pe str. Pușkin, o patrulă a poliției îl reține pe comandantul grupului de informații speciale al nerecunoscutei RMN, maiorul Igor Ermakov și pe șoferul acestuia. Poliția i-a ordonat lui Ermakov și șoferului să depună armele și să prezinte actele, în acel moment (sau chiar înainte ca Ermakov să fie arestat) asupra mașinei și polițiștilor a fost deschis focul de către necunoscuți, poliția la rândul său, a tras înapoi, raportându-se uciși de ambele părți, ulterior sunt puse la cale mai multe inscenări si provocări de partea secesioniștilor, care tensionează situația la maxim.

În urma punerii în aplicare a unui atac coordonat, peste 1.200 de gardiști și cazaci vor ataca comisariatul de poliție din oraș. Rachetele Alazan, lansate asupra postului, căzând și asupra gradiniței din apropiere. Noaptea tîrziu, dinspre satul Varnița, sosesc întăriri formate din angajați ai Ministerului de Interne și voluntari, pentru ajutorarea polițistilor asediați.

O martoră astfel relata despre primele zile ale luptei:

„La 19 iunie 1992, în centrul Tighinei au început împușcăturile. A doua zi, asupra orașului au fost lansate rachete. A murit foarte multă lume. Femeile și copii stăteau în subsoluri. Nu aveau nici mâncare, nici apă. Afară nu îndrăzneau să se arate. Când o femeie cu prunc a îndrăznit să iasă, gardiștii au împușcat-o, lăsând doar copilul în viață. Cazacii omorau oameni nevinovați. La 20 iunie, un helicopter a tras o ploaie de gloanțe deasupra satului Varnița”
.
În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control moldovenesc. Ca rezultat, tancuri grele ale Armatei a 14-a ale Federației Ruse forțează podul peste Nistru dinspre Tiraspol, dar sunt oprite de forțele moldovene. Forțele separatiste continuând tirul asupra orașului.

În același timp, sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armată și de forțele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14-a a îi adresează președintelui Mircea Snegur un ultimatum, prin care cere ca forțele moldovene sa se retragă, în caz contrar, trupele rusești vor trece la atac.

Pe 21 iunie, orașul este continuu bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, Boris Elțin acuză Moldova de agresiune, amenințînd ca armata rusă va fi obligată să riposteze. Până în dimineața zilei de 22 iunie, cu aproximativ 200 de morți și 300 de răniți forțele moldovene sunt nevoite să se retragă. Lupte de intensitate mai mică au continuat încă o lună, până la semnarea între Republica Moldova și Rusia a Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, de facto această convenție nu a dus la rezolvarea conflictului, ci la sprijinirea și supraviețuirea forțelor secesioniste timp de mai mult de 20 de ani, până la ora actuală (2013).

 

Pagube

Bombardamentele au distrus fabrici, rețele de comunicații, locuințe (avariate 1.300, din care peste 60 distruse în totalitate). Atacurile și invaziile secesioniste au determinat un exod în masă al populatiei civile din zona de conflict, potrivit unor estimări circa 100.000 de persoane.

articol preluat de pe  ro.wikipedia.org

cititi si:

- Cronologia conflictului din Transnistria

MASACRUL DE LA TIGHINA. Crimele ruşilor împotriva românilor din Transnistria şi Basarabia. 19 – 22 IUNIE 1992

(ARHIVELE NU ARD) RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ (1992) Tragedia de la Tighina

CETATEA TIGHINA, STRAJA LA NISTRU A MOLDOVEI. VIDEO

 

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto – - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina (1992) – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina  - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina - foto - torrentsmd.com

Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com

Moldovan policeman training recruits in use of ZU-23-2 gun. Note the title "Politia" on the back of his jacket, which identifies him as a Moldovan police officer: the Russians in Transnistria still use the designation "Militia". (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) - foto - torrentsmd.com

Moldovan policeman training recruits in use of ZU-23-2 gun. Note the title “Politia” on the back of his jacket, which identifies him as a Moldovan police officer: the Russians in Transnistria still use the designation “Militia”. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com

One of Russian T-64BVs as seen after fierce battles on the Benderi bridge - obviously knocked out by Moldovan anti-tank fire while attempting to break through from Tiraspol to Bendery. (via Alexandru Stratulat) -  foto - torrentsmd.com

One of Russian T-64BVs as seen after fierce battles on the Benderi bridge – obviously knocked out by Moldovan anti-tank fire while attempting to break through from Tiraspol to Bendery. (via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com

Russian "Cossacks" in Transnistria, with an improvised APC, apparently a KamAZ truck with steel plates for protection and (probably) a RPK machine-gun on the top. The Russian "Cossack" units also used a number of Ural trucks, with ZU-23-2 anti-aircraft guns mounted on flat-beds, similar to ones used by Russian troops in Afghanistan and Chechnya. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) -  foto - torrentsmd.com

Russian “Cossacks” in Transnistria, with an improvised APC, apparently a KamAZ truck with steel plates for protection and (probably) a RPK machine-gun on the top. The Russian “Cossack” units also used a number of Ural trucks, with ZU-23-2 anti-aircraft guns mounted on flat-beds, similar to ones used by Russian troops in Afghanistan and Chechnya. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com

 

Masacrul de la Tighina

Un film realizat pe acele vremuri tulbure din 1992. “Masacrul de la Tighina”- un film document, despre primele zile ale razboiului Rusiei contra independentei Republicii Moldova si a cetatenilor ei. Cei mai buni, viteji, patrioti si oameni din acest Pamant au murit primii si s-au intors pamantului. Cine si unde am fi fost noi acum daca nu ar fi existat acesti oameni, ce si-au lasat casele si familiile indurerate, pentru a-si apara Patria, pentru a ne apara noua Viitorul. Un film despre acele tragice evenimente din Transnistria anului 92, ce dor si acum, si mai sangereaza in inimile oamenilor dar si mai dureros pentru parintii, sotiile si copiii celor ce s-au jertfit.

 

Desființarea hotarului dintre Moldova și Țara Românească (22 Mai 1862)

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878)*

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Desființarea hotarului dintre Moldova și Țara Românească (22 Mai 1862)

Stabilit definitiv de Ştefan cel Mare în anul 1482, hotarul dintre Moldova şi Valahia nu a constituit o problemă majoră până la Pacea de la Adrianopol, din anul 1829. Trecerea produselor dintr-un Principat în altul nu reprezenta o chestiune dificilă, mărfurile fiind considerate monopol turcesc.

‘Monopolul’ însemna de fapt un drept de preempţiune asupra anumitor articole de strictã necesitate pentru aprovizionarea Constantinopolului sau pentru nevoile armatei. Adicã: grâu, orz, miere, cearã, unt, seu, pastramã, cerviş, lânã, piei. Turcii nu erau interesaţi deloc de pildã de porc, vin, porumb sau peşte. Rămâneau puţine produsele care mai puteau fi taxate la vama dintre cele două provincii româneşti.

Dar după anul 1829, când Marile Puteri au hotărât desfiinţarea monopolului turcesc şi asigurarea unor condiţii prielnice comerţului liber, în Ţările Româneşti, pe lângă organizarea aspectelor vamale, s-a întărit şi paza hotarului cu grăniceri, ajutaţi de locuitorii din aşa-numitele sate cordonaşe, adică din apropierea graniţei.

Organizarea şi controlul pazei au fost încredinţate unui ofiţer care avea în subordinea sa mai multe pichete. Acestea erau aşezate astfel încât să se poată vedea unul cu altul. În afară de paza propriu-zisă a graniţei, locuitorii din satele cordonaşe erau obligaţi şi la alte contribuţii, cum ar fi construirea pichetelor, aducerea lemnelor pentru încălzit, cumpărarea şi întreţinerea cailor necesari pentru patrularea între pichete.

După desfiinţarea vămilor în Principate în 1848, grănicerii şi angajaţii vamali au rămas pentru controlarea marfurilor prohibite şi pentru verificarea paşapoartelor. Acest nou regim vamal a continuat, cu neînsemnate modificări, şi după îndoita alegere a lui Cuza.

Odată cu înfăptuirea deplinei uniri a Principatelor Române, proclamată la 24 ianuarie 1859, alegerea unei singure Adunări şi a unui singur Guvern, Ţara a continuat să rămână despărţită prin graniţă (pe care firmanul sultanului din 2 decembrie 1861 o menţinuse, în speranţa unei reveniri la situaţia de dinaintea Unirii). În acest moment, Cuza a decis că problema hotarului despărţitor trebuia lichidată, nu printr-un act oficial al Marilor Puteri, ci printr-o acţiune internă fermă, dar discretă.

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 29 ianuarie 1862, Ministerul de Finanţe a cerut ministrului de război să răspundă la ce dată încetează funcţionarea grănicerilor din comunele de pe linia despărţitoare dintre Moldova şi Ţara Românească. În răspunsul oferitde minister, se arată că graniţa exista încă şi că „principala îndatorire a acestui cordon este aceea de a se îngădui trecerea sării dintr-o parte în alta. Ori această obligaţie căzând, după preluarea administrării salinelor de către guvern, graniţa a rămas de prisos a mai exista între ambele Principate Unite deja”.

La 8 martie 1862, Ministerul de Interne a dat ordin prefecţilor din judeţele limitrofe grani­ţei ca „orice călătorie în Principatele Unite a locuitorilor pământeni să se urmeze numai cu bilete de drum, iar nu cu paşaporturi ca mai înainte”. Se hotăra astfel nu desfiinţarea integrală a graniţei, ci o simplificare a formalităţilor pentru locuitorii din cele două principate.

Apoi, la 28 martie 1862, Ministerul de Război comunica punctelor de trecere „să înceteze vizarea paşapoartelor sau a biletelor de drum, aceste formalităţi fiind ridicate pentru totdeauna de Guvern”. Deşi măsura a fost aplicată cu toată discreţia, pentru a nu irita puterile interesate şi în special Turcia, pichetele nu s-au desfiinţat şi cordonul de militari a continuat să rămână cu efectivele lui vechi. Toată ţara, inclusiv ministerele de care depindeau menţinerea sau desfiinţarea graniţei, se întrebau „care sunt motivele care obligau statul să mai facă cheltuieli pentru paza unei frontiere care nu mai exista”.

Un alt pas semnificativ urmează la data de 5 mai 1862, când inspectorul cordonului munţilor, care avea în subordine şi pichetele de grăniceri de pegraniţa dintre cele două principate, a cerut Ministerului de Război să-i precizeze dacă „grănicerii din Focşani şi Vădeni pot să-şi facă noi construcţii în locul celor vechi, mai ales acum, când se crede că or să se desfiinţeze aceşti grăniceri de pe linia de strejuire”. În zilele următoare, au fost întocmite numeroase hârtii de corespondenţă de la un minister la altul, dar nicio autoritate nu s-a pronunţat clar dacă frontiera mai exista sau nu.

Un lucru însă reiese din conţinutul documentelor purtate între instituţii: posturile de grăniceri şi angajaţii fiscului de la vamă au rămas pe loc, întrucât aveau rolul de a constata şi a percepe de la antreprenorii tutunului turcesc şi ai cărţilor de joc importate în ţară taxele legale. S-a solicitat de îndată desfiinţarea acestor antreprize şi rezilierea contractelor, fără nicio altă despăgubire, autorităţile ajungând la concluzia că aceste înţelegeri erau singurele care mai obligau ministerele la păstrarea unei frontiere de fapt desfiinţate. Având în faţă oficial toate aceste aspecte subliniate de Ministerul de Finanţe şi cel de Interne, Ministerul de Război a primit dezlegare pentru a acţiona în vederea ridicării graniţei dintre cele două Principate.

Astfel, la 14 mai 1862, acesta a înaintat Consiliului de Miniştri un referat în care arăta efectivul de oameni pe graniţă şi a propus desfiinţarea acestui cordon, deoarece „pentru importul tutunului turcesc şi al cărţilor de joc nu există în sarcina guvernului nici o pază”. După 2 zile, Consiliul de Miniştri a luat în discuţie referatul prezentat şi, considerând că „ambele ţări, prin a lor unire, n-ar mai avea trebuinţă de asemenea cordon, a cărui existenţă nu aduce alt decât cheltuieli statului, a decis ca străjuitorii de dincoace şi dincolo de Milcov să se desfiinţeze”.

Astfel, în ziua de 22 mai 1862, domnitorul Cuza a iscălit raportul de desfiinţare a graniţei dintre cele două Principate, prezentat de colonelul I. Ghica, ministrul de război. A doua zi, acelaşi minister a transmis comandantului punctului de trecere de la Focşani că „graniţa s-a desfiinţat, iar oamenii pot merge la casele lor”.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866 - (portret oficial) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866 – (portret oficial) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 14 iunie, locotenentul Millu, unul dintre comandan­ţii din această zonă, a adus la cunoştin­ţă Ministerului de Război desfiinţarea frontierei. Au urmat operaţiunile de inventariere a lucrurilor care aparţineau unităţilor militare şi de predare a clădirilor care serviseră la adă­postirea pichetelor, consiliilor comunale mai apropiate de aceste puncte.

Reacţii externe nu au fost înregistrate, iar pe plan intern, mulţumirea a fost deplină. Această măsură, precum şi numeroasele reforme inițiate de Cuza, urmate de venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței, cât și de cel al Prusiei, au făcut ca actul deplinei uniri să fie ireversibil.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Jumătate de secol mai târziu, la 1 decembrie 1918, o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia, compusă din 1.228 de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi 100.000 de alţi români veniţi să-şi exprime adeziunea la unire, a votat unirea Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu România. Mica Unire de la Focşani se desăvâr­şea cu Marea Unire de la Alba-Iulia şi lua, astfel, naştere România Mare.

Florin Dîrdală
Serviciul Judeţean Vrancea
al Arhivelor Naţionale
www.focsani.info

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

* Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I .

Podul de Flori de peste Prut (6 mai 1990; 16 iunie 1991; 11 Iulie 2015; 31 decembrie 2017)

Podul de Flori, poză făcută de regretatul Andrei Vartic

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe AGERPRES/(Documentare — Horia Plugaru, editor — Cerasela Bădiță); youtube.com

 

Podul de Flori este denumirea acțiunilor ce s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor 1990 respectiv 1991, si mai apoi in 2015. Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte.

În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri. Acest detaliu a dat numele manifestărilor respective

Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) - foto preluat de pe: infoprut.ro

Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) – foto preluat de pe: infoprut.ro

 

 

Primul Pod de Flori

A avut loc pe 6 mai 1990. În cadrul acțiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără pașaport și viză.

De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești.

La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni. „Zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii (de la Vest de Prut – n.r.) au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune”, povestește ministrul Culturii și Cultelor de atunci, Ion Ungureanu.

După această acțiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.

Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) - foto preluat de pe: infoprut.ro

Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) – foto preluat de pe: infoprut.ro

DOCUMENTAR: Se împlinesc 25 de ani de la primul ”Pod de flori” peste Prut

ROMÂNIA POST-REVOLUŢIE, 1990: Se împlinesc 30 de ani de la primul ”Pod de flori” peste Prut

 

Al doilea Pod de Flori

S-a desfășurat pe 16 iunie 1991. De data aceasta, locuitorii din Moldova au putut să treacă fără acte hotarul în România.

17 iunie 1991 – Moldovenii trec Prutul

articol de Șerban Orescu

24 august, 2016

Făcându-și cu greu drumul prin mulțime, peste poduri supraaglomerate, sute de mii de moldoveni sovietici au intrat ieri în România, pentru o zi, în cadrul unei manifestări cu caracter național denumită „podul florilor”.

Ziua marca republica moldovenilor, 2/3 din ei sunt români etnici, având în vedere că cu un an în urmă românii, numărând de asemenea sute de mii, trecuseră Prutul în Moldova sovietică. Aruncând flori în Prut, numeroși moldoveni au arborat ieri drapelul roșu-galben și albastru, tricolorul României, care este însă și drapelul Moldovei Sovietice de când au venit naționaliștii acolo la putere. Mulți călători de o zi purtau pancarte pe care putea fi citit numele rudelor pe care sperau să-i poată întâlni.

La jumătatea zilei, Radio București făcea cunoscut că cca jumătate de milion de oameni luaseră parte la acest eveniment. Postul de radio anunța totodată perturbări ale circulației, având în vedere că mii de automobile și căruțe pe partea românească a râului complicau traficul, în timp ce oamenii, veniți din toate părțile țării pentru a întâlni pe cei dragi, participau la manifestații folcloristice și luau masa pe iarbă.
cititi continuarea pe www.europalibera.org

Al doi-lea Pod de Flori (17 iunie 1991) – Moldovenii trec Prutul - foto preluat de pe www.europalibera.org

Al doi-lea Pod de Flori (17 iunie 1991) – Moldovenii trec Prutul – foto preluat de pe www.europalibera.org

 

 

Al treilea Pod de Flori

A fost organizat de către Platforma Unionistă ACTIUNEA 2012 și Mișcarea Civică Tinerii Moldovei în data de 11 Iulie 2015. Motivul organizarii acestui pod de flori a fost de a-i intampina pe cei 1000 de locuitori din Moldova, ce au pornit in mars din Chisinau spre Bucuresti, pentru a cere Unirea Republicii Moldova cu România. Astfel incepand cu orele 10:00 acestia au trecut pe jos podul de cale ferata, fiind intampinati de locuitorii din România.

 

Al patrulea Pod de Flori sau „Deschiderea anului centenar la Prut”

A fost organizat de către ALIANȚA PENTRU CENTENAR pe data de 31 decembrie 2017. Aproape 1000 de persoane s-au adunat la ora 14:00 în fața primăriei Fălciu din județul Vaslui de unde au pornit în marș pe străzile comunei purtând un tricolor lung de 100 de m. Marșul a fost organizat în două etape:

- pe traseul Primăria Fălciu – Monumentul Ostașilor Români, monument dedicat soldaților Armatei Române căzuți în lupta pentru eliberarea Basarabiei, unde aici manifestanții au cântat, au ținut mai multe prelegeri și s-au rugat pentru neamul românesc.

- pe traseul Monumentul Ostașilor Români – Podul feroviar Fălciu, pod feroviar ce leagă România de vechea provincie românească, Basarabia.

Odată ajuns la Prut, tricolorul de 100 de m a fost trecut este râu, acesta fiind ținut atât de manifestanții din stânga Prutului, cât și de cei din dreapta lui, legând ambele maluri.

„„Desfășurarea tricolorului peste Prut va fi urmată de alte evenimente prin care vom atrage atenția asupra necesității reîntregirii țării prin unirea României cu Republica Moldova. Solicităm autorităților centrale și județene refacerea podului de la Fălciu atât de necesar economiei locale. Vrem să trecem Prutul și ca să ne plângem ostașii căzuți la Țiganca””
—a declarat George Simion, președintele Acțiunii 2012, organizație membră a Alianței pentru Centenar.

Manifestanții de pe ambele maluri au cântat într-un glas imnul României „Deșteaptă-te, Române” și au scandat „Jos hotarul de la Prut”, „Basarabia e România”, „Unire”, „Același sânge, aceeași țară, români am fost cu toți odinioară” după care au dat drumul tricolorului în apă, lăsându-l liber, în Prut.

Întregul eveniment s-a desfășurat cu sprijnul autorităților din România și Republica Moldova.

 

Mărturii

Era o tensiune emoțională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă și a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nici o mișcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit și ceilalți. S-au întâlnit toți la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioși astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei.”
—Grigore Vieru, într-un interviu difuzat în mai 2008 de Stela Popa și portalul Unimedia

La Pod, în satul meu, venise și un medic din Chișinău cu baiețelul său care să fi avut vreo patru anișori și căruia tatăl său îi promisese încă la Chișinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererâta mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeții doriți. Se vorbea într-o limbă comună – în română. După două-trei păhăruțe de țuică începuseră să cânte – intonau aceleași cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băiețelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: ,,Tată, mi-ai promis să-mi arăți români. Care-s ei?
—Grigore Vieru, Primul Testament

 

Diverse

Evenimentul a fost reflectat și în artă, în filmul Podul de flori de Thomas Ciulei. Subiectul filmului este existența de zi cu zi a familiei Arhir din satul Acui, Republica Moldova, cu tatăl care rămâne acasă să lucreze pământul și mama plecată în străinătate la lucru, totul în perioada când a avut loc evenimentul Podul de flori. Podul de flori este o coproducție româno-germană între Europolis Film, Studioul de Creație Cinematografică a Ministerului Culturii și Ciulei Films Germania.

Filmul regizat de Thomas Ciulei a obținut în anul 2008 Marele Premiu pentru film documentar „Erinnerung und Zukunft” (Amintire și Viitor), precum și premiul „goEast” în memoria lui Reinhard Kämpf la Festivalul de Film goEast din Germania care a avut loc în perioada 9–15 aprilie 2008. Filmul lui Thomas Ciulei a câștigat în același an și Premiul Bibliotecilor, precum și o mențiune la ediția 2008 a Festivalului internațional de filme documentare Cinéma du Réel, desfășurat la Paris în perioada 7–18 martie 2008.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Mitropolia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei

foto preluat de pe archiva.flux.md
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.coml ro.wikipedia.org

 

Mitropolia Basarabiei este o biserică ortodoxă autonomă, de stil vechi, în cadrul Patriarhiei Române, reactivată pe 14 septembrie 1992. Mitropolia Basarabiei este recunoscută oficial drept succesoare spirituală, canonică, istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcționat până în anul 1944 inclusiv. Prin statut, teritoriul Mitropoliei Basarabiei este cel al Republicii Moldova. În plus, în calitate de Exarh al Plaiurilor, Mitropolitul Basarabiei are jurisdicție canonică asupra diasporei ortodoxe române din răsărit (fosta Uniune Sovietică și diaspora Republicii Moldova).

Potrivit propriilor date, Mitropolia Basarabiei numără 4 episcopii istorice sufragane, 15 protopopiate, 278 parohii și 10 schituri sau mănăstiri. În calitate de Exarhat al Plaiurilor (extrateritorial), Mitropolia Basarabiei include mai multe comunități din Federația Rusă, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, precum și două parohii și o mănăstire de călugări în SUA.

Mitropolia Basarabiei a fost creată dupa Marea Unire de la 1918 prin ridicarea Arhiepiscopiei de Chișinău la rangul de mitropolie. Decizia înființării a fost luată în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923. Organizarea propriu-zisa s-a facut prin legea de organizare a BOR din 1925. Ahiepiscopul de Chisinau, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei, pe 21 aprilie 1928. La acea dată, jurisdictia Mitropoliei Basarabiei cuprindea arhiepiscopia Chișinăului, episcopia Hotinului și Bălților și Episcopia Cetății Albe – Ismail

Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, a fost votata de corpurile legiuitoare, la 24 martie 1925 – în Senat, şi, la 3 aprilie acelaşi an – în Cameră, şi promulgata la 6 mai 1925, acestea fiind primele acte legislative în care ideea înfiinţării mitropoliei Basarabiei a capătat consacrare juridică.

Conform acestor documente, din punct de vedere canonic şi administrativ, Patriarhia Română se compunea din cinci mitropolii. Ultima din ele, ordinea ierarhică stabilindu-se, după cum se știe, în funcţie de vechimea scaunului, era Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail17. Astfel, Mitropolia Basarabiei, de jure, ia fiinţă în 1925, odată cu adoptarea principalelor documente de organizare şi funcţionare a B.O.R. Dar până la transpunerea în viaţă a prevederilor Statutului şi Legii au trebuit să treacă încă trei ani.

Chiar la sesiunea ordinară din toamna anului 1925, Adunarea Eparhială şi Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului insista asupra aplicării legii: „A sosit vremea ca acestei sfinte mitropolii să i se dea mitropolitul la care o îndreptăţeşte legea”. Paralel cu cerinţa de aplicare a legii în ceea ce privește ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului la treapta de Mitropolie a Basarabiei se purtau discuţii şi în privinţa desemnării titularului scaunului mitropolitan de la Chişinău.

Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului din 22 mai 1927 şi-a exprimat „în mod hotărât” dorinţa „de a vedea Arhiepiscopia Chişinăului ridicată la rangul de mitropolie”, aşa cum prevedea Legea organizării bisericeşti din 1925, înaintând, concomitent, şi propunerea „ca odată cu aceasta să fie rugate autorităţile înalte bisericeşti şi de stat ca în scaunul Mitropoliei Basarabiei să fie aşezat Î.P.S. Episcop Gurie”.

Această doleanţă a fost adusă la cunoștința Preafericitului Patriarh al României Miron Cristea, dlui prim-ministru, general Alexandru Averescu, şi dlui Vasile Goldiş, ministru al cultelor. Era pentru prima oară când clerul din Basarabia făcea o propunere nominală la scaunul mitropolitan de la Chişinău. Candidatura Arhiepiscopului Gurie a fost susţinută de majoritatea clerului, credincioşilor, precum şi de oamenii politici din eparhie. Meritele arhiepiscopului în opera culturală, naţională şi bisericească a Basarabiei nu puteau fi contestate.

Gurie Grosu (n. 1 ianuarie 1877, Nimoreni, Lăpușna - d. 14 noiembrie 1943, București (înmormântat la Cernica) a fost mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupație rusă. Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Gurie a fost un om extrem de evlavios și unul din promotorii românismului în Basarabia - foto: archiva.flux.md

Gurie Grosu (n. 1 ianuarie 1877, Nimoreni, Lăpușna – d. 14 noiembrie 1943, București (înmormântat la Cernica) a fost mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupație rusă. Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Gurie a fost un om extrem de evlavios și unul din promotorii românismului în Basarabia – foto: archiva.flux.md

Fireşte, Arhiepiscopul Gurie avea însă şi duşmani şi, cu regret, unii destul de rău porniți, adversarul principal era guvernul liberal, cu care arhiepiscopul intrase cândva în conflict, numindu-l din nou pe profesorul Constantin Tomescu, adversar politic al liberalilor, în funcţia de secretar al administraţiei eparhiale, după ce acesta fusese demis disciplinar din respectivul post de un ministru liberal, titular al Departamentului culte.

La şedinţa din 25 iunie 1927, Sfântul Sinod al B.O.R. a satisfăcut cererea Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului din 22 mai 1927 şi a hotărât ca Î.P.S. Arhiepiscop Gurie să fie ridicat la rangul de mitropolit, autorizându-l pe Patriarhul Miron Cristea „să stabilească momentul şi modalitatea îndeplinirii acestei hotărâri”.

În cele din urmă, după îndelungate tergiversări, Sfântul Sinod şi Guvernul au hotărât ridicarea în scaunul de mitropolit de la Chişinău a Î.P.S. Arhiepiscop Gurie (Grosu), fixând ziua de 28 aprilie 1928 drept dată a instalării sale. Acest eveniment de mare importanţă bisericească a coincis cu împlinirea a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România şi a 25 de ani de activitate cărturărească şi patriotică a primului mitropolit al Basarabiei.

În timpul ocupației sovietice din 1940-1941, și mai apoi sub regim sovietic din 1944 pana în 1992, Mitropolia Basarabiei și-a încetat activitatea, fiind înlocuită de Eparhia Chișinăului, sub autoritatea Patriarhiei Moscovei și a întregii Rusii. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonică Patriarhiei Ruse.

Ca raspuns la cererile adunării eparhiale din 14 septembrie 1992, Sinodul BOR din 19 decembrie 1992 a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Dat fiind contextul istoric, ea este acum autonomă și urmează stilul vechi. Petru Paduraru, fostul episcop de Bălți al Mitropoliei Chișinăului a devenit mai întâi locțiitor, și mai apoi, din octombrie 1995, mitropolit al Basarabiei și exarh al plaiurilor, cu drept de jurisdicție extrateritorială asupra românilor ortodocși din diaspora de răsărit.

A fost înregistrată oficial de guvernul Republicii Moldova la 30 iunie 2002. Și-a reactivat mai multe structuri sufragane, dintre care cele mai importante sunt: Arhiepiscopia Chișinăului, Episcopia de Bălți, Episcopia Basarabiei de Sud, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor și a toată Transnistria, Seminarul Teologic “Mitropolit Gurie Grosu” din Chișinău. Și-a reactivat sau creat instituții specializate cum ar fi Institutul Teologic Ortodox din Moldova, Seminarul Teologic “Mitropolit Visarion Puiu”, “ASCOR” Misiunea Socială “Diaconia” [4], Frăția Ortodoxă Română, Arhiva Mitropoliei Basarabiei, Centrul de pelerinaj “Emaus”,”AMFOR din RM” (Asociaṭia Medicilor si Farmaciștilor Ortodocși Români din Republica Moldova) și publicația “Misionarul”. A fost recunoscută oficial de autoritățile de la Chișinău drept “succesoare spirituală, canonică și istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcționat până în 1944 inclusiv”.

Petru Păduraru este actualul Mitropolit al Basarabiei.

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Mitropolia Basarabiei pe: ro.wikipedia.orgarchiva.flux.md

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org;; istoria.md; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.

Harta teritoriului Republicii Democratice Moldovenești - foto: ro.wikipedia.org

Harta teritoriului Republicii Democratice Moldovenești - foto: ro.wikipedia.org

 

Evenimentele premergătoare

Prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componenţa imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurenţă, pentru locuitorii acestui ţinut formând gubernia Basarabiei, două concepţii identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică şi culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărăţiile ale căror supuşi erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), şi « moldovenismul » susţinut de autorităţile ruseşti, care promova deosebirea şi despărţirea culturală şi politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuşi ai « Ţarului tuturor Rusiilor », de ceilalţi. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Ţării, (parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti) reprezintă concretizarea şi biruinţa mişcării « româniste » din acest ţinut.

Palatul Sfatului Țării - foto: ro.wikipedia.org

Palatul Sfatului Țării – foto: ro.wikipedia.org

În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. La 3/16 martie 1918, Adunarea generală a zemstvei din Bălți cerea “unirea Basarabiei cu regatul României“. O moțiune asemănătoare a votat la 13/26 martie și zemstva din Soroca. Pe de altă parte, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut la 16/29 martie arestarea celor din zemstve care au votat unirea, ceea ce a obligat Consiliul Director să interzică zemstvelor adoptarea unor astfel de moțiuni.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Steagul Triplei Aliante - foto: ro.wikipedia.org

Steagul Triplei Aliante – foto: ro.wikipedia.org

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În detaliu, într-o notă din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă.

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918.

Ion Constantin Inculeț  (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române - foto:  istoria.md

Ion Constantin Inculeț (1) – foto: istoria.md

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, reînființat, a declarat independența Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie, majoritatea moldovenească din Sfatul Țării a votat unirea cu România, în anumite condiții.

Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț - d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918 - in imagine, Generalul Ernest Broșteanu în Basarabia în anul 1918 - foto:  cristiannegrea.ro

Generalul Ernest Broșteanu (2) în Basarabia în anul 1918 – foto: cristiannegrea.ro

La începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman. În întrevederea cu delegația de la Chișinău, Marghiloman le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul incapacității Basarabiei de a subzista singură. Halippa și Ciugureanu au fost pentru, dar Inculeț a cerut un răgaz de reflecție de 24 de ore. În acest timp, Marghiloman s-a întâlnit cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași. Ministrul italian baron Carlo Fasciotti a fost evaziv, Sir George Barclay, ministrul britanic, a declarat că Marea Britanie nu se va opune unirii, Charles Vopiĉka, ministrul american, a fost și el de acord cu actul unirii, iar Contele de Saint-Aulaire, ministru la Legația franceză a cerut ca unirea să se realizeze cât mai repede. Marghiloman a discutat problema unirii și cu diplomații Puterilor Centrale. La 12/25 martie 1918, el notează: “Conversație cu [Richard von] Kühlmann. Tratez chestiunea Basarabiei; el promite mână liberă, dar să nu-i facem dificultăți cu Ucraina“. (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1995, p. 114). La 22 martie/4 aprilie a avut loc ședința guvernului în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei. “Aduc la cunoștință, scrie Marghiloman, că o depeșă a lui Horstmann îmi confirmă mâna liberă din partea lui Kühlmann. Entuziasm din partea generalului Hârjeu, Mehedinți, Săulescu” (Marghiloman, Note politice, 1995, p. 120).

 

Unirea

În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.

Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.

În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.

 

Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA“. În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar. Condițiile unirii, puse de majoritatea românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, au fost următoarele:

1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;

3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;

6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;

7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;

8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;

9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;

10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;

11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare, precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare.

Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că “în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.

La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.

După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, a fost numit ca președinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu România, exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat.

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Stere (3)  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România - foto preluat de pe istoria.md

Pantelimon Halippa (4) – foto preluat de pe istoria.md

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conţinutul Actului Unirii

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România - foto: istoria.md

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România – foto: istoria.md

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţarii actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaşte de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămîn în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sînul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ

Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan

 

Membrii Sfatului ţării care au votat Unirea

Declarația de Unire a Basarabiei cu România - foto: ro.wikipedia.org

Declarația de Unire a Basarabiei cu România – foto: ro.wikipedia.org

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

Cei care au votat pentru Unire, pe 9 aprilie 1918 (27 martie stil vechi) (după nume, vîrstă, profesie, grup etnic, judeţ):

Nicolae Alexandri, 60, ziarist, Hotin/Chişinău
Elena Alistar-Romanescu, 42, medic, Cetatea Albă/Chişinău
Alexandru Baltaga, 55, preot, Orhei
Constantin Bivol, 33, ţăran, Chişinău
Teodor Bîrcă, 24, învăţător, Chişinău
Teodosie Bîrcă, 23, ţăran, Soroca
Vladimir Bodescu, 50, avocat, Chişinău
Vladimir Bogos, 24, student, Chişinău
Nicolae Bosie-Codreanu, 32, inginer, Hotin
Ştefan Botnarciuc, 43, ţăran, ucrainian, Bălţi
Ignatie Budişteanu, 30, ţăran, Bălţi
Ilarion Buiuc, 27, ţăran, Orhei
Gheorghe Buruiană, 33, cooperatist, Chişinău
Ion Buzdugan, 30, învăţător, Orhei/Bălţi
Anton Caraiman, 38, ţăran, Orhei
Grigore Cazacliu, 26, student, Soroca
Ion Cazacliu, 48, funcţionar public, Soroca
Vladimir Cazacliu, 29, student, Soroca
Dimitrie Cărăuş, 25, student, Soroca
Vasile Cerescu (Ciorăscu), 31, ţăran, Chişinău
Nicolae Cernăuţeanu, 26, soldat, Hotin
Nicolae Cernov, rus, Tighina
Afanasie Chiriac, 27, ţăran, Dubăsari/Tighina
Vladimir Chiorescu, 30, cooperatist, Chişinău
Vasile Cijevschi, 37, ofiţer de armată, Tighina
Nicolae Ciornei, 25, ţăran, Cahul
Pavel Cocîrlă, 24, artizan, Orhei
Ion Codreanu, 39, ţăran, Soroca
Ion Costin, 35, avocat, Chişinău
Ion Creangă, 24, învăţător, Dubăsari/Tighina
Anton Crihan, 25, student, Bălţi
Dumitru Dragomir, 28, ţăran, Cetatea Albă
Dumitru Dron, 25, student, Orhei/Bălţi
Felix Dutkiewicz, polonez, Lublin / Chişinău
Boris Epure, 36, funcţionar public, Chişinău/Bălţi
Pantelimon Erhan, 34, profesor, Tighina
Vasile Gafencu, 30, ţăran, Bălţi
Simion Galeţchi, Soroca
Andrei Găină, 33, ţăran, Orhei
Vasile Ghenzul, 35, funcţionar public, Chişinău
Alexandru Groapă, 38, funcţionar public, Bălţi
Nicolae Grosu, 27, student, Chişinău
Pantelimon Halippa, 34, ziarist, Soroca
Teodor Herţa, Orhei
Ion Ignatiuc, 25, ţăran, Bălţi/Chişinău
Ion Inculeţ, 35, profesor, Chişinău
Teofil Ioncu, 32, funcţionar public, Orhei
Vasile Lascu, 60, ziarist, Chişinău
Mihail Maculeţchi, 56, ţăran, Orhei
Dimitru Marchitan, 32, ţăran, Bălţi
Gheorghe Mare, 36, profesor, Cahul/Cetatea Albă
Nicolae Mămăligă, 38, ţăran, Chişinău
Vasile Mîndrescu, 29, ţăran, Orhei
Dumitru Mîrza, 23, profesor, Hotin
Mihail Minciună, 32, ţăran, Orhei
Alexandru Moraru, 37, ţăran, Hotin
Anatolie Moraru, 23, ţăran, Hotin
Zamfir Munteanu, Ismail
Gheorghe Năstase, 22, învăţător, Soroca
Teodor Neaga, 37, profesor, Chişinău
Constantin Osoianu, 32, ţăran, Bălţi
Efimie Palii, 37, ţăran, Soroca
Ion Pascăluţă, 25, soldat, Bălţi
Gherman Pîntea, 24, învăţător, Bălţi
Ion Pelivan, 40, avocat, Chişinău/Bălţi
Petru Picior-Mare, 30, funcţionar public, Bălţi
Chiril Sberea, 27, inspector, Cahul
Andrei Scobioală, 32, profesor, Bălţi
Nicolae Secară, 24, profesor, Soroca/Chişinău
Timofei Silistaru, 23, ofiţer de armată, Ismail/Tighina
Elefterie Sinicliu, 22, ţăran, Orhei
Nicolae Soltuz, 60, ţăran, Soroca
Chiril Spinei, 34, ţăran, Soroca
Gheorghe Stavrii, 35, ţăran, Cahul
Constantin Stere, 54, profesor, Soroca
Iacov Sucevan, Chişinău
Nicolae Suruceanu, 28, ofiţer de armată, Chişinău
Teodor Suruceanu, 52, ţăran, Chişinău
Gheorghe Tudor, 33, învăţător, Bălţi
Ion Tudose, 33, ţăran, Orhei/Bălţi
Grigore Turcuman, 26, ţăran, Soroca
Vasile Ţanţu, 35, profesor şcolar, Chişinău
Leonida Ţurcan, 23, funcţionar public, Soroca/Chişinău
Teodor Uncu, 34, funcţionar public, Orhei
Ion Valuţă, 24, student, Bălţi
Vitalie Zubac, 23, ofiţer, Ismail

Voturi împotriva Unirii:

Ştefan Balmez, 35, funcţionar public, bulgar, Chişinău
Arcadie Osmolovschi, ucrainian
Mihail Starenki, ucrainian

Abţineri de la vot:

Philipp Almendingher, 50, ţăran, german, Cetatea Albă
Zaharia Bocşan, 49, ţăran, Bălţi
Gheorghe Brinici, 30, ţăran, ucrainian, Bălţi
Gavril Buciuşcan, 29, învăţător, Orhei
Nichita Budnicenco (Vilnicenco), 36, ţăran, ucrainian, Bălţi
Vasile Covali, ucrainian
Alexei Culeva, 43, ţăran, probabil bulgar, Ismail
Petre Culcev, 47, ţăran, bulgar
Vasile Curdinovschi, 46, profesor, Poltava
Dragomir Diaconovici
Serghei Donico-Iordăchescu, Chişinău
Ion Dumitraşcu, 28, ţăran, Orhei
Ion Harbuz, 31, funcţionar public, Chişinău
Alexandru Greculoff, rus
Isac Gherman, 60, avocat, evreu, Chişinău
Andrei Krupenski, ucrainian, Chişinău
Constantin Iurcu, 34, ţăran, Hotin
Eugen Kenigschatz, 58, avocat, evreu, Chişinău;
Teodor Kiriloff, 37, avocat, bulgar, Ismail
Ivan Krivorukoff, 42, muncitor, rus, Tighina
Samuel Lichtmann, 60, funcţionar public, evreu
Alexander von Loesch, german
Vladimir Lineff, 39, profesor, rus
Petre Maniţchi, 35, învăţător, rus
Dimitru Maldor, bulgar
Cristo Misircoff, 43, profesor, bulgar, Ismail
Teodor Moldovan
Iacob Nagorneac, 39, ţăran, ucrainian, Hotin
Teodor Nichitiuc, 35, inspector, ucrainian, Cahul
Petre Poliatenciuk, 36, funcţionar public, ucrainian, Podolia
Gheorghe Ponomareff, probabil rus
Ion Popa, 28, ţăran, Bălţi
Mihail Savenco, ucrainian
Moise Slutski, 62, doctor, evreu, Chişinău
Vladimir Ţîganco, 31, inginer, rus
Eftimie Vizitiu, 37, ţăran, Soroca

Absenţi de la sesiune:

Bajbeuk-Melicoff, 45, inspector, Armenian, Orhei
Ion Ceornega, 40, ţăran, Ismail
Teodor Corobcean, 37, cooperatist, Soroca
Ioan Herţa, 34, ţăran, Chişinău
Gutman Landau, 40, funcţionar public, evreu
Anton Novacoff, bulgar
Anton Rugină
Kalistrat Savciuc, ucrainian
Gheorghe Sîrbu
Teodor Stanevici, 51, judecător, rus, Chişinău
Mendel Steinberg, evreu
Gheorghe Tcepciu
Alexandru Ţurcan, 32, ţăran, Soroca

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) - foto preluat de pe www.agerpres.ro

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) – foto preluat de pe www.agerpres.ro

 

Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România

Lloyd George, președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris (Consiliu Suprem format din Clémenceau, Wilson, Lloyd George și Vittorio Emanuele Orlando) îi comunică la 3 martie 1920 lui Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri român, că întrucât guvernul român a făcut dovada dorinței sale de a rezolva chestiunile în suspensie în interesul României și al Europei în general, guvernele aliate consideră că chestia basarabeană nu mai trebuie să rămână în suspensie. Nota Consiliului Suprem arată că “după ce a luat în considerație aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei…

Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de Consiliul ambasadorilor Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte. Acest tratat recunoaște României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră. Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia.

Tratatul a fost ratificat de principalii semnatari: Anglia, Franța și România. Italia și Japonia nu au ratificat Tratatul. Rusia s-a menținut în atitudinea de nerecunoaștere a actului unirii. Nici tratativele directe cu Rusia de la acea vreme n-au dat vreun rezultat. În 1925, pentru întâia dată, o delegație română compusă din Langa-Rășcanu, Drăghicescu, M. Djuvara ș.a. s-a întâlnit la Viena cu delegația sovietică condusă de Krestinski. De la primul contact, rușii au pus chestiunea Basarabiei în așa fel încât delegația română s-a văzut nevoită să refuze discuția și conferința s-a dizolvat, fără nici un rezultat. (Kirițescu, 1989, op. cit.).

 

Urmări

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori.

Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio Pop, miniștri în cabinetul României Mari.

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Acesta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți nediferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.

O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci și printre evreii de tendință radicală (desprinși din partidul socialist evreiesc « Bund » sau Всеобщий еврейский рабочий союз), era favorabilă regimului bolșevic și, prin urmare, ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de nici-un tratat semnat de guvernul bolșevic. Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a dezvoltat « Moldovenismul ». La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».

Ţărani din Tatarbunar (1924) - foto: ro.wikipedia.org

Ţărani din Tatarbunar (1924) – foto: ro.wikipedia.org

 

Scurt istoric

Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii, ea fiind locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte în Moldova, Bucovina, Transilvania, Dobrogea, Oltenia, Maramureş sau Banat şi care nu are nici o asemănare cu cel care populează Rusia.

- 16 mai 1812: Se încheie Pacea ruso-turcă prin care Rusia anexează teritoriul situat între Prut şi Nistru care aparţinuse până atunci Principatului Moldova, aflat sub suzeranitatea Imperiului otoman. aflat la data respectivă sub suzeranitatea Imperiului otoman.

- După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853 – 1856), marile puteri europene hotărăsc în 1856, în timpul Congresului de Pace de la Paris, ca aceasta să retrocedeze Moldovei în 1856 sudul provinciei Basarabia. Rusia pierdea astfel accesul la Gurile Dunării.

- Conform unei hotărâri luate de marile puteri în timpul Congresului de la Berlin, în anul 1878 sudul Basarabiei reintră în componenţa Imperiului Rus.

27 martie 1918 – La Chişinău, Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească, întrunit în şedinţă solemnă, votează Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă.

9 aprilie 1918 – Este semnat Decretul regal de ratificare a Hotărârii de Unire a Basarabiei cu România, semnat de regele Ferdinand I.

26 iunie 1940 - Uniunea Sovietică înaintează un ultimatum României, cerând evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, ameninţând cu războiul în cazul în care România nu ar fi dat curs acestei cereri, în condiţiile în care ţara noastră era înconjurată de ţări revizioniste, iar Germania avea încheiat cu URSS încă de la 23 august 1939, un Pact (cunoscut sub numele Ribbentrop-Molotov), cu clauze secrete prin care era acceptată anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

- România în alianţă cu Germania, eliberează după 22 iunie 1941 până în 1944 teritoriile cotropite de URSS în 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa).

- După 1944, în Basarabia reintrată în componenţa imperiului de la răsărit, este creată aşa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Teritoriul Basarabiei a fost ciopârţit de ocupanţii sovietici.

- Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. Au fost alipite la RSS Ucraineană sudul Basarabiei şi judeţul Hotin.

Numai 7 dintre cei 32 aşa zişi delegaţi „ai poporului moldovenesc” la sesiunea a 7-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 erau moldoveni/români, restul fiind ruşi, ucraineni, evrei, printre aceştia „rătăcindu-se” şi un etnic maghiar…

Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

- În 27 august 1991 RSS Moldovenească şi-a proclamat independenţa, devenind Republica Moldova. Bucovina de Nord, fostul judeţ Hotin şi Bugeacul au rămas în componenţa Ucrainei. În aceeaşi zi, România a devenit prima ţară din lume care a recunoscut independenţa noului stat.

Harta R. Moldova - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Harta R. Moldova – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgistoria.mdcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi despre Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) si pe www.agerpres.ro

 

(1) Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române

(2) Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române
care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918.

(3) Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892)

(4) Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

 

Conflictul din Transnistria (2 martie−21 iulie 1992)

Bătălia de la Tighina (19 – 22 iunie 1992) – Parte din Războiul din Transnistria

foto preluat de pe www.ziaristionline.ro
articole preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conflictul din Transnistria sau Războiul din Transnistria (denumit uneori și Războiul moldo-rus) a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiași râu.

Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republicii Moldovenești Nistrene”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Harta regiunii separatiste transnistrene (marcată cu roșu) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta regiunii separatiste transnistrene (marcată cu roșu) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Premise

În ultima parte a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.

Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

 

Cronologia conflictului din Transnistria

1989

- 11 august 1989: În întreprinderile de subordonare unională, se formează soviete muncitorești, numite Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK), ce încep lupta împotriva introducerii limbii române, a alfabetului latin și a reformelor democratice.

- 31 august 1989: Limba moldovenească este proclamată limbă de stat.

- toamna: OSTK -urile organizează greve și mitinguri de protest împotriva limbii române și a alfabetului latin.

- decembrie-ianuarie: Sunt organizate referendumuri la Tiraspol și Râbnița pentru obținerea statutului de “teritoriu autonom” al Transnistriei, în cadrul RSS Moldovenești.

 

1990

- Cu sprijinul direct al Armatei a 14-a, sunt formate unități paramilitare ilegale secesioniste, sunt organizate cu sprijinul OSTK mitinguri și referendumuri.

- 27 aprilie 1990: Tricolorul cu cap de bour este adoptat că steag național al RSS Moldovenești. Sovietele locale din Tiraspol și Tighina au refuzat abordarea tricolorului în aceste orașe.

- septembrie 1990: Sovietele locale din Tiraspol, Tighina și Râbnița au respins legea limbii de stat. S-a inițizat o mișcare de nesupunere față de autoritățile statului moldovean.

- 2 septembrie 1990: Are loc la Tiraspol “Congresul al II-lea extraordinar al deputaților poporului din Transnistria” care proclamă “Republica Moldovenească Sovietică Socialistă Nistreană”.

- 3 septembrie 1990: Sovietul Suprem al RSS Moldovenești creează instituția prezidențială și îl alege ca președinte pe Mircea Snegur.

- 16 septembrie 1990: O adunare în semn de protest împotriva separatismului este organizată în satul Lunga, Stînga Nistrului, lângă Dubăsari.

- 22 septembrie – 15 noiembrie 1990: Liderii separatiști, sprijiniti de formațiuni paramilitare proprii și de trupe ale armatei sovietice, organizează alegeri legislative pentru “sovietul suprem” al “Republicii Sovietice Socialistă Moldovenești Nistrene”.

- 22 decembrie 1990: Mihail Gorbaciov , președintele URSS, semnează un decret prin care declara nule hotărârile “Congresului al II-lea al deputaților poporului din Transnistria”. În schimb, măsurile luate de autoritățile de la Chișinău sunt infime și strict declarative.

 

1991

Au loc acțiuni de înlocuire ale autorităților Republicii Moldova cu cele ale “republicii nistrene”. Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autoritățiilor statului Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forță armată, constituită din:

- Garda republicană, (8.000 luptători), subordonată “Direcției de apărare” a Transnistriei.

- Miliția, inclusiv batalionul Dnestr, (5.000 luptători), subordonată “direcției de interne” a “Republicii Nistrene”.

- Detașamentele teritoriale de salvare (4.000 oameni), aflați la dispoziția executivelor locale.

- Regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori înarmați”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK).

- Cazacii, în număr de 3-4.000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decât ale gardiștilor fiind subordonați direct conducerii “Republicii Nistrene”.

Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de luptă, cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusă, sau de la unitățile OMON din Transnistria.
De partea separatiștilor s-a situat fățiș Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6.500 persoane, constituită din:

- o divize motorizată
- 2 regimente de artilerie
- un regiment de tancuri
- un regiment antitanc
- 2 regimente de pontonieri
- un regiment de rachete
- o escadrila de elicoptere

Prin comparație, tânăra republică Moldova, încă nu avea armată proprie, beneficiind doar de un efectiv de câteva mii de polițiști, care au suplinit, în timpul conflictului, forțele armate.

- 19 mai 1991: Ministrul apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a 14–a, generalul Netkaciov, mobilizarea militarilor de rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14–a dislocată în Transnistria și menținerea aceste trupe și a arsenalul militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin în acest fel: “ținând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rusesc și că situația s–a înrăutățit, noi trebuie să–l apărăm prin toate mijloacele“.

- 23 mai 1991: RSS Moldovenească devine Republica Moldova.

- 23 iunie 1991: Parlamentul Republicii Moldova proclamă suveranitatea Republicii.

- 19 august 1991: Are loc Puciul de la Moscova. Puciștii vor avea tot sprijinul liderilor separatiști de la Tiraspol: Igor Smirnov, Maracuță, Iakovlev, Reliakov. Dupa înfrângerea puciștilor, Boris Elțin a cerut pedepsirea acestora și a celor care i-au susținut. Încercările administrației de la Chișinău de a aresta liderii transnistreni au generat nemulțumirea rusofonilor din Transnistria. A început o acțiune a femeilor rusofone care, în număr din ce în ce mai mare, au început să blocheze calea ferată ce lega Transnistria de restul Basarabiei. În final, liderii transnistreni au fost arestați, apoi eliberați după scurt timp.

- 25 august 1991: Sovietul Suprem al RMN proclamă independența “republicii”.

- 27 august 1991: Parlamentul proclamă independența Republicii Moldova.

- septembrie: Membri ai trupelor speciale sovietice OMON din Riga, sosesc în limuzine la Tiraspol, cazându-se la hotelul Kolhaznii.

- 18 septembrie 1991: Președintele autoproclametei RMN, Igor Smirnov, a decis să plaseze unitățile forțelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicția autoproclametei RMN.

- 1 decembrie 1991: În raioanele de pe malul stâng al Nistrului au fost organizate alegeri prezidențiale, declarate ilegale de către autoritățile moldovenești. Igor Smirnov a fost ales președinte al autoproclametei RMN.

- 13 decembrie 1991: Are loc un atac armat al gardiștilor la podul de la Dubăsari, soldat cu moartea a patru polițiști moldoveni și a 20 de gardiști, cazaci și mercenari.

 

1992

- 1 martie 1992: Gardiștii și cazacii au provocat un incident la o petrecere în Dubăsari, apoi au atacat poliția moldovenească chemată în ajutor. Polițiștii au deschis focul, omorând un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a servit drept pretext desființării ultimei secții moldovenești de poliție dintr-un oraș transnistrean. Sediul poliției a fost atacat de gardiști și cazaci, care i-au făcut prizonieri pe polițiști, dezarmându-i.

- martie 1992: Comitetul executiv raional și toți polițiștii din Dubăsari s-au retras în satul Cocieri, care a devenit un centru de rezistență, aici refugiindu-se locuitori din satele vecine.

Gardiștii au intrat în Cocieri cu 2 blindate, deschizând foc fără avertisment asupra trecătorilor. Au fost impuscati doi tarăni și o mamă, care mergea cu copilul de mână. Țărănii și polițiștii au reușit să-și procure, fără incidente, armament de la o cazarmă subordonată Armatei a 14-a.

Gardiștii și cazacii vor bloca podurile de peste Nistru – de la Vadul lui Voda, Tighina, Camenca, Râbnița, constituind “posturi de control ” cu câte un blindat. Astfel de posturi vor fi create și pe șoseaua Tiraspol-Dubăsari și la barajul hidrocentralei Dubăsari.

- 2 martie 1992: Republica Moldova devine membru ONU, ceea ce conduce la recunoașterea caracterului ilegal al autoproclamatelor “republici” nistreană și găgăuză.

Este ziua în care începe războiul, prin declanșarea conflictului armat la Dubăsari, printr-o diversiune a separatiștilor.
Are loc diversiunea de la Vulcănești, în zona găgăuză. Trei membri ai gărzii paramilitare găgăuze au atacat cantina unei școli. După ce gardiștii au fost arestați , secția de poliție a fost invadata de 14 membri ai formațiunii, care au cerut transferarea arestaților la Bolgrad, oraș aflat sub jurisdictie ucraineană.

- 3 martie 1992: Gardiștii și cazacii au atacat satul Cocieri, dar au fost respinși. Seara, a ajuns în sat o unitate de poliție cu destinație specială, trimisă de la Chișinău și care traversase Nistrul pe gheață.

Centrul de Presa al Forțelor Armate Unite ale CSI a dat un comunicat prin care afirma că forțele armate moldovenești au atacat un regiment de infanterie al apărării civile, dezarmând ofițerii și luând 70 automate și alte arme și că situația seamană cu aceea din Nagorno-Karabah.

Au fost blocate căile de acces dinspre Chișinău spre Tighina, a fost blocata emisia radioteleviziunii naționale în oraș.
După desființarea secției moldovenești de poliție (singura instituție care mai reprezenta statul moldovean în oraș), este inaugurata o secție de poliție subordonată secesioniștilor, constituită ca o forma de putere sovietică. Este înființată o nouă formațiune paramilitară ilegală.

- 4 martie 1992: Gardiștii și cazacii pătrund în satul Coșnița, atacând pe cei 15 polițiști, nevoiți să deschidă focul.
Patru autocamioane Kamaz pline cu gardiști sunt trimise la Cocieri.

- 4-5 martie 1992: 2.500 cazaci sosesc la Tiraspol în ajutorul separatiștilor. Au loc înrolări masive în rândul formațiunilor paramilitare ale separatiștilor.

- 6 martie 1992: “Comitetul de apărare a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene” a hotărât izolarea tuturor polițiștilor care nu au depus jurmânt de credintă față de “republică”; în această situație erau 85 de polițiști.

- 12 martie 1992: Doi polițiști de la postul Ursoaia de pe șoseaua Tighina – Căușeni au fost atacați dintr-un camion care transporta armament pentru separatiștii găgăuzi și pe care îl opriseră pentru control. Un polițist a fost rănit, altul ucis.

- 13 martie 1992: Gardiștii atacă polițiștii din Coșnița, ucigând unul și rănind mai mulți. Este inaugurată o secție de poliție subordonată secesionistilor, constituită că o forma de putere sovietică și este înființată o nouă formațiune paramilitară ilegală în Tighina.

14 martie 1992: Gardiștii și cazacii arunca în aer podurile de la Vadul lui Voda, de lângă Dubăsari, de pe șoseau Chișinău – Volgograd. Pozițiile moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrându-se 15 morți. În timpul noptii sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete.

“Sovietul Suprem al Republicii” hotărăște ca băncile din Transnistria să înceteze operațiunile cu Moldova și înființarea unei comisii care să preia sub control șoselele și căile ferate ale “republicii”.

- 15 martie 1992: Smirnov semnează un decret prin care se creează o comisie de stat pentru ocrotirea socială a militarilor și persoanelor demobilizate, acțiune menită să atragă simpatia militarilor.
Guvernul Moldovei face un apel către gardiști, pentru depunerea armelor până la data de 17 martie.

- 17 martie 1992: Smirnov semnează un decret prin care se creează o comisie de stat pentru ocrotirea socială a militarilor și persoanelor demobilizate, acțiune menită să atragă simpatia militarilor.
Se semnează un nou acord de încetare a focului, care va fi încălcat de către gardiști pe 24 martie.

- 19 martie 1992: Parlamentul Moldovei propune un compromis, prezentând proiectul de acordare statutul de zona economica libera Transnistriei și o modificare a adminstrației teritoriale.

- 20 martie 1992: La reuniunea OSCE de la Helsinki, se creează un mecanism cvadripartit de reglementare a conflictului din Trasnistria, compus din: Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina.

- 24 martie 1992: Se semnează un nou acord de încetare a focului. Se efectueaza un schimb de prizonieri: secesioniștii eliberează 11 persoane, moldovenii, 18.

- 28 martie 1992: Se instituie starea exceptională în Transnistria cu începere de la orele 20.

- 29 martie 1992: Premierul Valeriu Muravschi acorda un nou ultimatum secesioniștilor, cerând depunerea armelor în termen de 2 zile.

- 31 martie 1992: Președintele Snegur trimite o telegramă companiei moscovite de televiziune Ostankino, protestând contra modului de prezentare a conflictului, și altă telegramă mareșalului Șapoșnikov, protestând împotriva zborurilor avioanelor militare ale CSI la Tiraspol.

Luna aprilie marchează implicarea fățișă a Rusiei și Armatei a 14-a rusă de partea separatiștilor. Intențiile clare ale Rusiei sunt de a păstra Tighina drept cap de pod.

- 1 aprilie 1992: Parlamentul Moldovei emite hotărârea privind reglementarea pe cale pașnică a conflictului.
Poliția moldovenească încearca eliberarea orașului Tighina, controlat de secesioniști. Cad în luptă 8 polițiști.

- 2 aprilie 1992: Generalul. Netkacev, comandantul Armatei a 14-a, adresează un ultimatum președintelui Snegur, cerând ca forțele moldovenești să se îndeparteze la 15 km de Tighina.

Pe aeroportul militar din Chișinău se semnează un acord de încetare a focului. Semnatarii sunt primul ministru al Moldovei, Muravschi, președintele “Sovietului Suprem”, Maracuță și comandantul Armatei a 14-a rusă, Netkacev.
Departamentul de Stat al Statelor Unite dă o declarație prin care se pronunță împotriva unei intervenții militare din afară, apreciind ca fiind admirabilă puterea de reținere a guvernului Moldovei. Departamentul de Stat cerea insistent forțelor separatiste trasnistrene continuarea negocierilor cu Republica Moldova.

Acordul va fi respectat numai de partea moldovenească, polițiștii primind ordin să nu deschidă focul și să nu riposteze.

În schimb, toata luna aprilie vor avea loc atacuri în zonele: Tighina, Pohreba – Cocieri, Coșnița – Doroțkaia, Pohreba – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Misovca, Bicioc, Chițcani. Gardiștii și cazacii au lansat atacuri cu aruncătoare de mine și rachete asupra localităților, a populației, a barajelor, releelor de televiziune, posturilor de radio. Au fost minate șoselele și drumurile, a fost bombardată șoseaua Tighina – Chișinău. Apar primele atacuri ale lunetiștilor. Lipsit de forțele de ordine, orașul Tighina rămâne la discreția infractorilor.
Două proiecte de protocol redactate de autoritățile de la Chișău sunt respinse de forțele separatiste, care trimit proiectul lor, semnat de comandantul armatei ruse de ocupație, prin care cer că Tighina să fie controlata exclusiv de armata rusă.

- 5 aprilie 1992: În orașul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapelul Federatiei Ruse.

În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniștrii de externe ai Moldovei, Romaniei, Rusiei și Ucrainei începute la 23 martie. La 2 aprilie, o nouă reuniune de experți elaborează recomandări referitoare la neadmiterea implicării cetățenilor statelor străine și prevenirea incidentelor armate.

- 6 aprilie 1992: Are loc reuniunea miniștrilor de externe, care vor da publicității o declarație prin care ce se pronunța împotriva implicării în conflict a Armatei a 14-a, pentru menținerea ordinei de drept de către autoritățile moldovenești pe tot teritoriul republicii, pentru excluderea accesului civililor la armament și pentru încetarea focului începând din 7 aprilie.

- 14-17 aprilie 1992: Se semnează protocolul grupului de lucru pentru stabilizarea situației în Tighina: dezarmarea formațiunilor paramilitare, deminarea zonei, asigurarea ordinii de către poliția moldovenească și miliția separatista.

17 aprilie 1992: La Chișinău are loc o nouă reuniune cvadripartită la care se adoptă statutul comisiei mixte pentru controlul respectării încetării focului, stabilindu-se un numar de 400 de observatori, care să supravegheze linia ce separa poliția moldovenească de forțele rebele, pe o lungime de 262 km.

S-a hotărât dezarmarea forțelor paramilitare, repatrierea mercenarilor, accelerarea investigațiilor procuraturii asupra acțiunilor criminale din zonă.

Încetarea focului va deveni efectivă la Tighina de-abia din 20 aprilie.

Până pe 15 mai, numai observatorii din Moldova și România ajunsesera în zonă, pentru supraveghere.

mai 1992: În luna mai, au loc mai multe întruniri ale comisiei bilaterale Moldova – Transnistria, sabotate deseori de atacuri ale forțelor militare separatiste asupra localităților, podurilor, șoselelor și posturilor de radio controlate de autoritățile de la Chișinău.
Încă din luna aprilie începuse retragerea unor efective de cazaci, de care chiar separatiștii voiau să se debaraseze, dat fiind caracterul indisciplinat și turbulent al acestora. În paralel, apar noi formațiuni paramilitare, ca Beretele Negre. Sosesc din Ucraina membri ai armatei ucrainiene de autoapărare.

- 4 mai 1992: La Gura Bîcului se semnează un protocol privind retragerea formațiunilor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii vor arunca în aer podul de peste Nistru.

- 6-7 mai 1992: Este atacat cu rachete postul de poliție de la Cocieri.

- 8-18 mai 1992: Au loc atacuri asupra locuitorilor și posturilor de poliție de la Cocieri, Coșnița, Gura Bîcului, Dragalina, Dubăsari-Pod, Roghi.

- 19 mai 1992: Când se credea că procesul de normalizare avansează, izbucneste din nou criza, declanșată de un ordin trimis de generalul Graciov, ministrul apărării al Federatiei Ruse, generalului Netkacev, comandantul Armatei a 14-a ruse. Ordinul prevedea că, în vederea apărării Transnistriei, care e pământ rusesc, să fie completat armamentul din rezervele pentru mobilizare și să fie pregătite pentru luptă toate unitățile militare ale Armatei a 14-a. O înscenare făcută la Dubăsari, va furniza unitatilor Armatei a 14-a ruse pretextul de a iesi din cazărmi și de a ocupa poziți de luptă alaturi de gardiști. Unități de tancuri și artilerie părăsesc garnizoana Tiraspol îndreptându-se spre Dubăsari și alăturându-se gardiștilor. Cu cele 10 tancuri, 11 tanchete, 6 tunuri, 3 arme antitanc, 6 aruncatoare de grenade, 63 pistoale automate, 21 mașini blindate și 9 mașini militare vor fi declansate atacuri la Coșnița, Cocieri, Corjevo, Holercani, Malovata, Ustia, Zolonceni în raionul Dubăsari. Garnizoana Tiraspol va mai trimite 22 tancuri spre Dubăsari, 5 spre Dnestrovsk. Au loc atacuri violente până pe 26 mai.

La protestele președintelui Snegur față de agresiunea armatei ruse, Kremlinul răspunde, conform tradiției, că armata rusă nu destabilizează.

- 21 mai 1992: Smirnov dă un decret prin care Armata a 14-a trece în subordinea “republicii nistrene”. Concomitent, se fac apeluri pentru mobilizarea parțială a rezerviștilor.
În aceeasi zi, aterizează la Tiraspol un avion cu 600 cazaci de pe Don. La Moscova și Sank Petersburg se formează batalioane de voluntari. Se creează batalionul de miliție Dnestr, în componența căruia vor intra și mulți delincvenți.
Departamentul de Stat al USA și-a exprimat imediat îngrijorarea față de implicarea Armatei a 14-a în luptele din regiune.

- iunie 1992: În prima jumatate a lunii iunie se remarcă o intensificare a atacurilor gardiștilor și cazacilor la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjevo, Dubăsari, Doroțcaia, Pohreba. Se fac încorporari în formațiunile separatiste, se fac transferuri de armament de la Armata a 14-a către separatiști. “Republica nistreană” își creează serviciul de grăniceri, în care se vor înrola cazaci din zona Mării Negre.

Terorizarea populației moldovene din Transnistria continuă: sunt arestate personalități din Frontul Popular sub acuzația de terorism: Ilie Ilașcu, Ștefan Urâtu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco.
La Grigoriopol apare grupul Delfin, format din pușcăriași eliberați.

Conducerea Republicii Moldova devine tot mai conciliantă față de separatiști. Între timp, autoritățile ruse continuă să prezinte denaturat situația din Transnistria, acuzând Moldova de agresiune, de încercare de exterminare sistematică a populației slave, iar România de livrari de armament către Moldova.

- 19 iunie 1992: La Tighina, situația devine explozivă: sunt puse la cale mai multe înscenări și provocări, care vor tensiona situatia la maximum. În urma unei astfel de înscenari, va fi declanșat un nou conflict armat

- 20 iunie 1992: În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control moldovenesc. Tancuri grele ale Armatei a 14-a au forțat podul spre Tighina, dar vor fi oprite de forțele moldovene. Forțele separatiste continua titurile asupra orașului.

Începe un război în toata puterea cuvântului, orașul Tighina fiind bombardat și atacat. În același timp sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armata și de forțele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14- va adresa președintelui Snegur un ultimantum prin care cere că forțele moldovene să înceteze agresiunea, în caz contrar, armata trecând la atac.

- 20-21 iunie 1992: Continua invadarea orașului Tighina de către tancurile armatei ruse. Orașul este bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, tot Elțin acuză Moldova de agresiune, amenintând că armata rusă va fi obligată să riposteze. În față reactiilor ezitante ale autoritățiilor moldovene, sute de voluntari din Transnistria vor veni la Chișinău cerând arme pentru a luptă contra rebelilor. Au manifestat și în față ambasadei ruse.

Agresiunea asupra Tighinei s-a soldat, până în dimineața de 22 iunie, cu aproximativ 200 de morți și 300 de răniți de partea polițiștilor. Presedintele Federatie Ruse agresoare, Elțin, a refuzat orice contact telefonic cu Snegur. Atacurile și invaziile secesioniștilor au determint un exod în masă al populației civile din zona de conflict.

- 21 iunie 1992: Se semnează acordul de încetare a focului.

 

„Războiul”

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992 - foto preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992 – foto preluat de pe basarabian.blogspot.com

 

1990: Primele ciocniri la Dubăsari

În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de poliție.

În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari.

Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști (Ghenadii Iabloctcin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială.

În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.

 

1992

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice și ruse (după 1991), și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe pla­to­u­rile de la Coci­eri, Coș­nița și la Tighina.

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.

 

Conflictul politic

Criza din 2004

Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață în limba romana folosind alfabetul chirilic.

În vara anului 2004, autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învățau în aceste școli. Mai mulți profesori și părinți, care s-au opus închiderii, au fost arestați. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma. Transnistria a răspuns printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părți ale Moldovei.

Școlile au fost în cele din urmă redeschise, dar au primit statutul de „instituții educaționale non-guvernamentale”.

 

2018

La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat proiectul de rezoluție propus de Republica Moldova privind „Retragerea completă și necondiționată a forțelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”. Astfel, pentru acest proiect au votat 64 membri ai ONU, 15 au votat împotrivă, iar 83 s-au abţinut.

 

Consecințe

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.

 

Memorandumul Kozak

În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni au semnat un document care conținea premise pentru reunificare Moldovei într-o federație. Neconcordanțe fundamentale asupra împărțirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.

În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conținea, până la acel moment, cea mai detaliată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staționarea trupelor rusești pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani. Publicat inițial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrean, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa președintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziția nistreană care cerea statut egal pentru Transnistria și Moldova.

În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate legile trebuiau însă consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport repartizarea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuiește un sfert din populația republicii iar în Găgăuzia mai puțin de 4%.

Importante demonstrații împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chișinău în zilele următoare publicării propunerilor rusești. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizațiilor europene. O vizită a președintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferință de presă din 2005, președintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicție cu constituția moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, și nu permite staționarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce țara nu poate să adere la alianțe militare. Moldova și memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia și Occident a împiedicat semnarea unei declarații comune la sfârșitul reuniunii

 

Propunerea ucraineană

În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată și alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite și Uniunea Europeană și RMN și-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ucraineano-transnistreană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi.

 

Drepturile omului

Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale, susține că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.

Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Potrivit lui Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, “nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor“.

Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există relatări despre arestări nejustificate și tortură.

Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria. Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și Transnistria.

În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit împotriva autorităților separatiste.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conflictul din Transnistria si pe en.wikipedia.org

Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi (12 februarie 1814)

Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori. Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 - foto preluat de pe www.istoria.md

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.”

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.”

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.”

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.”

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.”

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.”

Şi cu aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea: „Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.”

Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod: Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.”

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.”

În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona:Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg. Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.”

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie (www.istoria.md)

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Lupta de la Tighina (20 – 25 ianuarie 1918)

Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina (ianuarie – februarie 1918)

foto preluat de pe cristiannegrea.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Lupta de la Tighina a avut loc între 20 ianuarie și 25 ianuarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului (1), precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.

Avansarea trupelor române pe teritoriul Republicii Democratice Moldovenești a început după ce Sfatul Țării a votat în favoarea unirii cu România, cu toate acestea armata română a întâlnit o rezistență dârză din partea elementelor locale bolșevice și anarhiste rusești.

 

Context

Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, așa cum s-a arătat, de la el plecau căile de acces – ferate și rutiere – spre Chișinău și Iași, precum și spre sudul Basarabiei”.

Operațiunea de alungare a trupele sovietice din Tighina a fost încredințată detașamentului 22, condus de lt. col. Macovescu. În executarea ei, s-au săvârșit unele greșeli, ceea ce a dus la o încleștare deosebită. Eroarea aparține M.C.G. și conducerii Diviziei 11, prin faptul că detașamentul era redus numeric față de inamic și nu s-a ținut cont de ostilitatea populației rusofone, precum și de specificul orașului prin cetatea militară medievală, oferindu-i dușmanului condiții prielnice de a duce lupte subterane.

S-a pornit de la informații contradictorii și parțial inexacte:
1. în zonă se află doar un regiment de ucraineni pentru paza podului Tiraspol – Tighina care au ocupat orașul
2. în Tighina e liniște, orașul nu este ocupat de inamic
3. de la Prut la Chișinău, Divizia 11 fusese însoțită și de Brigada 22, podul și gara nu sunt păzite de sovietici.

Brigada 22 era alcătuită, de fapt, dintr-un batalion de infanterie, două companii de pionieri, 1 escadron de cavalerie și o baterie de artilerie”.

 

Desfășurare

Plecarea s-a făcut la 15 ianuarie, detașamentul înaintând în cursul zilei de 16 ianuarie pe dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraș cât și dinspre satele înconjurătoare. În seara de 16 ianuarie, trupele române ajung la est de calea ferată; dar din rațiunea de a nu fi atacați în timpul nopții, datașamentul a fost retras și cantonat în satul Bulboaca. Bolșevicii în schimb, voiau să încercuiască detașamentul român ca să-i rupă legăturile cu Divizia. Lt. col. Macovescu cere imediat întăriri, iar în dimineața de 17 ianuarie, comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detașament, compus din 2 batalioane, condus de col. Meleca. Detașamentul are de înfruntat bande bolșevice, dar ajunge la destinație în seara zilei de 17 ianuarie. Apoi, generalul Broșteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca, în dimineața zilei de 19 ianuarie. Detașamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un escadron și 2 baterii. La 18 ianuarie, Divizia 11 trimite un detașament la Orhei unde trupe înarmate de sovietici devastau și prădau depozitele. Două batalioane de voluntari ce sunt îndreptate spre Chișinău și Bender sunt atacate de inamic și dezarmate în localitatea Căinari (40 km la sud de Chișinău) deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă nici un foc în caz de întâlnire cu inamicul. În ziua de 20 ianuarie, detașamentul declanșează atacul, ocupând localitățile Lipcani, Borisovca și Varnița, situate la nord de oraș. Sosesc și alte întăriri, detașamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane și un escadron. Este declanșat un bombardament violent de artilerie asupra orașului, iar în ziua de 21 ianuarie, la ora 5 dimineața, detașamentul atacă prin surprindere și la 10 orașul este eliberat.

Armata română capturează un imens material feroviar și de război, între care un depozit de artilerie, având 800 de tunuri – adăpostit în cetate și i-au produs inamicului mari pierderi de oameni: morți și răniți”.

Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităților și materialelor, iar în Bender este oprit doar un batalion. Artileria ocupă poziția Borisovca și Lipcani având obiectiv podul și satul Parcani. Este trimis un detașament de o companie și jumătate și o secție de artilerie în direcția S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolșevicii profită de dispersarea trupelor române și fiind bine informați, la 23 ianuarie, declanșează o puternică contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind mașini militare blindate și tunuri pe care la trec cu ușurință peste podul rămas intact și nepăzit în mod corespunzător. Atacul surpriză determină trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând pozițiile.

A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinți, alcătuită din 62 ostași și 3 ofițeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detașament a luptat eroic, baricadat în hrube și case timp de 3 zile, până la revenirea camarazilor lor”.

Trupele retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri – 2 batalioane și la 24 ianuarie, contraatacă.

Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane:

- coloana din dreapta, de forța unui batalion, pe direcția Bulboaca – Gheorbanovschi – Bender, având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roșiori, aflată în zona Fărlădari – Lișca și, împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului (Tighinei);

- coloana din centru, de forța a 5 batalioane și două baterii, atacă pe direcția Bulboaca – Bender;

- coloana din stânga, de forța unui batalion și o baterie, pe direcția Bulboaca – Râșcani – Bender”.

În dimineața de 25 ianuarie, la ora 6, cele trei baterii ale detașamentului, împreună cu baterie călăreață a Brigăzii 4 Roșiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar peste 20 min., infanteria pornește la atac. Înaintarea s-a făcut ușor până la liziera de vest a orașului, dar în localitate a fost grea, fiind primită cu foc dens din partea inamicului. Totodată, de pe malul stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage și ea spre Bender. Între orele 11-12, orașul este recuperat de trupele române. Iar cele bolșevice și susținătorii lor, respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol.

 

Pierderi

În această luptă, trupele române au pierdut 3 ofițeri și 138 trupă. Menționăm că luptele de la Bender în rândurile bolșevicilor au luptat și două sute de români, proveniți dintre dezertori și muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluționar român din Odesa – organizat și condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor ș.a.

 

(1) RUMCEROD sau RumCerOd, acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre şi regiunii Odessa a fost un organ bolşevic revoluţionar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, şi a avut competenţe asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson şi Taurida, în contextul destrămării Imperiului Rus şi a Războiului Civil Rus. A funcţionat din mai 1917 până în mai 1918.

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

RumCerOdul s-a străduit să împiedice intenţiile Sfatului Ţării de a declara independenţa Basarabiei. A reuşit să-şi introducă grupurile armate, Front-Otdel, în Basarabia unde a contestat, violent, Sfatul Ţării. Front-Otdel a preluat unităţile militare ruseşti, controlul telegrafului, poştei şi gării din Chişinău, pentru ca în ianuarie 1918 să dizolve, de facto, Sfatul Ţării arestând unii deputaţi, în timp ce alţii sau ascuns ori au fugit la Iaşi.

În dorinţa de a obţine retragerea trupelor române din Basarabia, a arestat o parte dintre românii refugiaţi la Odesa şi a somat România să-şi retragă armata din teritoriul fostei gubernii. Cele două părţi au ajuns la un acord pe 23 martie 1918, însă Rumcerodul a fost nevoit să se retragă la Nikolaiev (apoi Rostov-pe-Don), datorită înaintării trupelor germane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org