Unirea Republicii Moldova cu România revine în prim-planul dezbaterii publice, depășind registrul pur simbolic pentru a intra în zona discuțiilor instituționale și strategice. Declarațiile recente ale președinților Maia Sandu și Nicușor Dan au readus în atenție tema reunificării, iar reacția venită din zona culturală indică un interes crescut pentru transformarea acestui ideal într-un proiect de țară fundamentat. Într-un comunicat comun, Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova cer explicit ca proiectul unionist să fie tratat ca o prioritate națională, transpartinică.
Liderii de stat și semnalele politice privind reunificarea
Într-un interviu acordat publicației Le Monde, președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a afirmat că Unirea Republicii Moldova cu România ar putea reprezenta o soluție pentru integrarea teritoriului dintre Prut și Nistru în Uniunea Europeană. Aceasta a subliniat însă că o asemenea decizie aparține exclusiv cetățenilor Republicii Moldova, precizând totodată că deține cetățenia română și ar vota pentru acest proiect.
La rândul său, președintele României, Nicușor Dan, a reafirmat poziția statului român, invocând votul unanim al Parlamentului din 2018. Potrivit declarației sale, România rămâne pregătită pentru reunificare în momentul în care cetățenii Republicii Moldova vor decide democratic acest lucru. „Dacă va exista majoritate pentru acest proiect, noi suntem gata”, a transmis șeful statului român.
Apelul scriitorilor: De la intenții la pași concreți
Pe fondul acestui dialog la cel mai înalt nivel, Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova au lansat un apel comun prin care solicită trecerea de la declarații de intenție la un plan de acțiune bine fundamentat. Documentul, semnat de președinții Varujan Vosganian și Teo Chiriac, propune următoarele măsuri:
Constituirea unui grup mixt de experți de la București și Chișinău pentru a analiza toate aspectele unificării.
Elaborarea unui scenariu realist, fundamentat din punct de vedere politic, legislativ, financiar și economic.
Conceperea unei strategii de comunicare și promovare a acestui Proiect de Țară în ambele state și în dialogul cu partenerii externi.
Scriitorii invocă identitatea culturală, limba și istoria comună drept fundamente ale acestui demers, reamintind rolul elitelor intelectuale în marile momente istorice ale anilor 1859 și 1918.
***
Academia Română și Academia de Științe a Moldovei au lansat pe 23 februarie un apel către Parlamentul României privind posibilitatea creării Filialei Academiei Române la Chișinău, prin adoptarea proiectului de modificare și completare a Legii nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, proiect înregistrat la Senat cu nr. L72/2026.
Cele două instituții subliniază că reîntregirea spirituală, culturală și științifică reprezintă fundamentul durabil al oricărei unități politice viitoare, semnatarii considerând că ”momentul este unul istoric”, amintind că Academia Română, fondată în 1866, a avut încă de la început vocația unității românilor, printre membrii fondatori aflându-se și trei personalități din Basarabia.
Notă Editorială
Acest articol a fost redactat pe baza comunicatului oficial al Uniunii Scriitorilor din România și a informațiilor furnizate de agenția de presă AGERPRES. Materialul analizează contextul actual al declarațiilor politice și solicitările forurilor de creație privind viitorul relațiilor dintre cele două state românești.
Republicăm acest material de arhivă într-un moment în care discuțiile despre identitate, autonomie și influențe imperiale sunt mai actuale ca niciodată în spațiul est-european. Documentul din 29 aprilie 1818, cunoscut sub numele de Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei, reprezintă un studiu de caz fascinant despre modul în care marile imperii încearcă inițial să seducă populațiile nou anexate prin promisiuni de prezervare a tradițiilor locale, pentru ca ulterior să treacă la o asimilare forțată.
Înțelegerea acestui act legislativ este esențială pentru a vedea rădăcinile organizării administrative a Basarabiei sub țari și modul în care limba română („moldovenească”) și legile pământului au fost folosite ca monedă de schimb pentru loialitate. Este o lecție de istorie despre „autonomia restrânsă” care, deși pe hârtie părea generoasă, a pavat calea către rusificarea și colonizarea sistematică a provinciei.
Notă Editorială
Prezentul material este preluat de pe platforma cersipamantromanesc.wordpress.com, un spațiu dedicat recuperării memoriei istorice a spațiului românesc.
Republicarea acestui studiu detaliat despre „Așezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” din 29 aprilie 1818 face parte din demersul nostru de a oferi cititorilor instrumente de analiză a trecutului, esențiale pentru înțelegerea prezentului geopolitic. Am ales să redăm textul integral, păstrând rigoarea documentară a sursei, deoarece acesta ilustrează cu o precizie chirurgicală mecanismele prin care autonomia unei provincii poate fi erodată treptat sub presiunea intereselor imperiale.
Într-o perioadă în care istoria este adesea reinterpretată, considerăm vitală întoarcerea la fapte: de la promisiunile de păstrare a „obiceiului pământului” și a limbii române, până la realitatea dură a colonizărilor și a ingineriei demografice. Analiza oferită de CersiPământRomânesc rămâne un reper de neocolit pentru oricine dorește să înțeleagă destinul Basarabiei în cadrul Imperiului Țarist.
La 29 aprilie 1818, țarul rus a adoptat „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” – Legea organică pentru administrarea acestei provincii recent anexate de Rusia. În urma tratatului de pace din 1812, partea orientală a Moldovei a devenit o provincie administrată special. Documentul asigura locuitorilor că oblastia se va guverna conform obiceiurilor ei, cu scutiri de dări și de serviciu militar.
Legea prevedea că Basarabia nu era o simplă gubernie, ci o oblastie cu organizare distinctă, păstrând „limba moldovenească” și vechile legi locale în instanțele civile. Consiliul Superior, format din 11 membri (majoritatea autohtoni), amintea de vechiul Divan al Moldovei. Totuși, sub masca acestor libertăți, „Așezământul” a deschis și poarta colonizărilor masive în sudul provinciei (Bugeac), schimbând iremediabil compoziția etnică a regiunii.
Contextul Anexării și Primele Măsuri Administrative (1812-1813)
Ținuturile tradiționale și împărțirile succesive ale Moldovei (prima în 1775-1812, a doua în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În urma semnării tratatului de pace din 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea Războiului Ruso-Turc din 1806 – 1812, Principatul Moldovei a fost redus la zona geografică care a inclus o parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).
În primii ani de ocupaţie rusească, din 1812 până în 1817 organizarea provizorie a Basarabiei avea drept scop asigurarea pentru Rusia a simpatiei populaţiei creştine băştinaşe şi drept urmare iniţial acesteia i s-au creat condiţii prielnice pentru conservarea caracterului ei naţional românesc. La 2 august 1812, ţarul acordă Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei.
Primul Guvernator civil al Basarabiei Ţariste a fost boierul moldovean Scarlat Sturdza (7 august 1812 – 17 iulie 1813). Prin ucazurile (ordinele) ţarului în anii 1812-1813, in Basarabia s-a constituit guvernămîntul în frunte cu Guvernatorul civil aflat în subordinea Guvernatorului militar. Toate problemele administrative interne stăteau în grija Guvernatorului civil, iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti.
Guvernul avea două departamente: primul-compus din secţia civilă, secţia penală şi poliţia şi al 2-lea – compus din secţia de statistică, secţia financiară şi secţia comercială. Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari) ruşi în proporţia de 7 la 5. Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. Tot din acest motiv era nevoie şi câte două cancelarii: una pentru rusă şi alta pentru română.
În fruntea judeţelor erau ispravnicii (numiţi pîrcălabi la Hotin şi serari la Orhei, etc.) cu compentenţă administrativă şi judiciară. Judeţele se compuneau din ocoluri conduse de ocolaşi. Oraşele aveau primari. Armata era sub un comandament special al unui şef deosebit – Guvernatorul militar. Biserica avea în frunte un mitropolit şi se subordona Patriarhiei Ruse. În 1816 se înfiinţează 8 judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni.
Regimul de Autonomie sub Bahmetiev și Inzov (1816 – 1825)
În 1816, ţarul a înfiinţat în Basarabia noul post de namestnik, locotenent plenipotent, căruia i se supunea guvernatorul civil al provinciei. Primul namestnik (rezident imperial) al Basarabiei, a fost numit guvernatorul general al Podoliei, Alexei Bahmetiev, care depindea direct de ţar. Bahmetiev a ordonat întocmirea unui regulament pentru organizarea Basarabiei, care să fie în acord cu legile şi tradiţiile locale, motivând necesitatea unei organizări speciale a Basarabiei, prin analogie cu autonomia respectată a Poloniei, Finlandei, Georgiei.
La 29 aprilie 1816, ţarul îi scria lui Bahmetiev, locotenentului plenipotent al Basarbiei, că pentru această provincie a imperiului trebuia „o ocârmuire specială, în conformitate cu legile ei băştinaşe, cu moravurile şi cu obiceiurile ei.” Prin urmare, Bahmetiev a lansat la 28 iunie 1816 o proclamaţie către locuitorii Basarabiei, asigurându-i că oblastia se va guverna conform obiceiurilor ei; scutirea de dări, expirată în 1815, era prelungită până în 1817; se prevedea de asemenea şi scutirea de prestarea serviciului militar; era liber comerţul exterior cu vite şi pâine; iar pentru alte probleme, toţi locuitorii se puteau adresa guvernatorului cu jalbe formulate în limbile română sau greacă, şi nu în rusă.
Dar Bahmetiev, care, conform mărturiei lui Kasso, era un „om vicios şi foarte capricios”, a fost uşor câştigat de elementele negative ale cinovnicilor ruşi, devenind purtătorul de cuvânt al dorinţelor şi tendinţelor acestora. În timpul său au continuat abuzurile, jafurile şi corupţia, patronate de chiar şeful său de cancelarie, Kriniţki. Despre acesta îi scria lui Bahmetiev contele Capodistria: „Aveţi alături de dumneavoastră un polonez, şef de cancelarie, care nu este văzut cu ochi buni.”
Iar funcţionarul Longhinov îi scria viceregelui Novorusiei, Voronţov, în 1823: „Un om atât de slab ca Bahmetiev a devenit aproape un criminal, complice al nevestei sale şi al tuturor acestor polonezi, greci, armeni şi evrei cu care a populat oraşul (Chişinău) şi tribunalele Guvernământului său.” La sfârşitul domniei sale în Basarabia, după cum scria Kasso, „atmosfera s-a tulburat într-atâta în regiunea nou anexată, încât suspiciunile au atins şi pe cei chemaţi a fi exemplu de datorie; acuzaţiile l-au atins pe însuşi Bahmetiev, care a fost învinuit de contrabandă, dar achitat.” Cel care l-a achitat a fost Senatul rus.
Nici Inzov, succesorul lui Bahmetiev (1820-1823), nu s-a remarcat prin vreun lucru pozitiv. El a fost numit guvernator provizoriu şi nu s-a ocupat de treburile provinciei. Tot Kasso ni-l descria şi pe el: „Bătrân, slab şi fără caracter, el nu putea lupta cu abuzurile; a fost poreclit «molaticul grădinar», poate pentru că a încercat să pună pomi în lungul drumurilor din Basarabia, din care de mult n-a rămas nimic.” Pentru această perioadă, Vighel denumea Basarabia ca „o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov”, pentru că nobilimii Basarabiei i se deschidea acum posibilitatea puternică de influenţă asupra tuturor afacerilor din provincie.
Punctul Culminant: „Aşezământul” din 29 Aprilie 1818
Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878
În 1817, ţarul Alexandru I îi asigura din nou pe locuitorii Basarabiei că vechile lor drepturi le vor fi respectate, iar peste un an, vizitând Chişinăul, ţinu să promulge el însuşi legea organică din 29 aprilie 1818 pentru administrarea provinciei Basarabia, veritabilă constituţie, relativ liberală pentru vremea aceea.
Intitulată oficial „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia”, legea organică s-a alcătuit, spunea ţarul, „din curată inimă şi dorinţă a locuitorilor oblastiei… Oblastia Basarabiei îşi păzeşte a sa închegare de norod, pentru aceea în tot priimeşte şi osăbit chip de cârmuire… Pricinile la Verhovni sfat să vor lucra în limbile rusască şi moldovenească… cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului… iară pricinile de judecăţi politiceşti şi de hotărâturi să vor lucra în sângură limba moldovenească, şi giudecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor a obiceiurilor Moldaviei…” Aşezământul „întăreşte întrebuinţarea limbii moldoveneşti, pe temeiul şi spre întărirea dreptăţilor şi pronomiilor şi a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru de-a pururea oblastiei Basarabiei”, adăuga ţarul.
Aşezământul obrazovaniei oblastii Basarabiei (Regulamentul privind constituirea regiunii Basarabia), a avut un caracter de lege provizorie, fiind aprobat doar pentru un an de zile. În urma aplicării lui în practică, a verificării şi introducerii modificărilor inerente, ţarul urma să promulge o lege definitivă. Totuşi, Aşezământul a funcţionat până la 1828, fără ca acesta să fi fost promulgat de Alexandru I sau Nicolai I. În conformitate cu prevederile Aşezământului, provincia a fost împărţită în şase judeţe: Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail. Basarabiei i s-a recunoscut dreptul la o administraţie autonomă, trecută în subordinea guvernatorului general militar al Podoliei.
De administrarea ei se ocupa un Consiliu Superior, în frunte cu namesnicul Basarabiei. Acest organism administrativ şi judiciar suprem era compus din 11 membri, dintre care cinci erau membri de drept, restul fiind aleşi pe un termen de trei ani din rândul nobilimii basarabene. Puterea executivă a fost atribuită Guvernului regiunii, condus de guvernatorul civil. Funcţiile de ispravnici de judeţe şi cele inferioare erau elective. Boierii moldoveni au fost asimilaţi nobililor ereditari ruşi, iar răzeşilor le-au fost reconfirmate vechile lor drepturi. A fost desfiinţat institutul scutelniciei. Alături de limba rusă, limbă oficială a Basarabiei era recunoscută şi limba română.
Acest act legislativ a reprezentat, fără îndoială, un progres în planul organizării administrative. El a aşezat Basarabia în graniţele Imperiului ţarist, oferindu-i o autonomie restrânsă, fără a extinde sensibil drepturile populaţiei indigene, confirmând doar unele prerogative ale administraţiei locale stabilite în anii 1812-1813. Pe de altă parte, Aşezământul a limitat aplicarea dreptului moldovenesc, deschizând calea pentru introducerea formelor guberniale în administrarea provinciei. Boierii moldoveni au privit cu rezerve Consiliul Superior, instituţie lipsită de dreptul de a avea iniţiativă legislativă. Acest drept îl avea numai namesnicul şi, în absenţa lui, guvernatorul civil. Îngrădită în exercitarea puterii sale, nobilimea autohtonă a recurs la rezistenţă pasivă, absentând de la şedinţele Consiliului.
În această situaţie, namesnikul a fost pus în faţa dilemei: să reducă cvorumul de la şapte la cinci membri sau să majoreze numărul membrilor de drept ai Consiliului Superior. S-a ajuns la concluzia că reducerea cvorumului este nepotrivită, deoarece membrii aleşi din partea nobilimii ar putea oricând întruni cvorumul necesar doar din rândul lor şi ar soluţiona independent problemele Basarabiei. După cum arăta mai târziu basarabeanul Ion Pelivan, regulamentul din 29 aprilie 1818 „acorda Basarabiei o autonomie naţională atât de largă, încât, dacă ea era conservată şi dezvoltată, ar fi făcut din Basarabia cea mai fericită dintre provinciile Rusiei.”
Legea organică, promulgată în rusă şi română, prevedea că Basarabia nu era gubernie, ci oblastie, adică provincie cu organizare distinctă de restul imperiului, guvernându-se pe baza „obiceiului pământului moldovenesc.” De altfel, Aşezământul socotea Basarabia drept o „parte a Principatului Moldovei”; se recunoştea ca limbă a locului „limba moldovenească”, precum şi „legile” şi „obiceiurile moldoveneşti.” Basarabia era împărţită în şase judeţe: Hotin, cu capitala omonimă, Iaşi, cu capitala la Bălţi, Orhei, cu capitala la Chişinău, Bender, cu capitala la Tighina, Akkerman, cu capitala Cetatea Albă, şi Ismail, cu capitala omonimă. Pe drept cuvânt putea considera deci savantul german Jelineck că ea era „un fragment de stat” cu o tradiţie străină, încorporat Rusiei.
Instituțiile Fixate prin Regulament: Consiliul și Guvernământul
Harta Basarabiei ţariste 1826-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Cele mai importante instituţii fixate prin regulament erau Consiliul suprem şi guvernământul provinciei. Consiliul suprem era format din şase români şi cinci ruşi. În competenţa sa intrau: afacerile administrative, executive, financiare şi economice, dosarele instanţei de apel privind chestiunile de drept penal, de instrucţie, de drept civil şi de delimitare. Sentinţele erau definitive şi reclamaţiile la adresa lor erau rezolvate numai de Consiliul de Stat din Petersburg. Toate chestiunile administrative şi judiciare se discutau în limbile română şi rusă, după legile româneşti şi cele ruseşti. Chestiunile civile se judecau numai în limba română şi după legile moldoveneşti.
Guvernământul provinciei avea două secţiuni: executivă şi judiciară. Guvernământul era compus din guvernatorul civil, viceguvernator, consilieri, trezorierul provinciei şi asesori. Chestiunile se dezbăteau în două limbi (română şi rusă). Şase membri ai guvernământului erau numiţi şi trei aleşi pe câte trei ani. Faţă de hotărârile guvernământului se putea face apel la Consiliul suprem.
Tribunalul penal era compus din preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Trei membri erau aleşi şi doi numiţi. În competenţa tribunalului intrau soluţionarea chestiunilor de drept penal şi anchetele venite de la tribunalele judeţene. Hotărârile erau aplicate după aprobarea lor de către guvernatorul civil şi de Consiliul suprem. Dosarele penale şi de instrucţie erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procedura se făcea în ambele limbi, dându-se totuşi preferinţă românei.
Tribunalul civil avea cinci membri: doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem. Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura Tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei.” Cele de fisc se făceau după legile ruseşti.
S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau din preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau numai cu atribuţii administrative. Se menţineau vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lângă vechile privilegii, primeau şi drepturile şi avantajele nobilimii ruseşti.
Despre largile prevederi ale Aşezământului din 1818, rusul Nolde arăta: „Consiliul suprem ca curte judecătorească civilă era o instituţie esenţialmente moldovenească; afacerile litigioase civile şi cele cadastrale erau examinate numai în limba moldovenească şi judecate pe baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti. Era însă mai puţin moldovenesc când judeca în calitate de curte penală sau organ administrativ.” Marele istoric român Gheorghe I. Brătianu consemna: „Consiliul acesta compus din 11 membri, dintre care şase aleşi de nobilimea provinciei, era replica fidelă a vechiului Divan al prinţului Moldovei, care-l asista pe prinţ în acelaşi fel în funcţiile sale administrative şi judecătoreşti.”
Partea Negativă: Colonizarea și Modificarea Procentajului Etnic
Partea negativă a acestui regulament era că înlesnea venirea străinilor în Basarabia. A fost colonizată mai ales partea de sud, cu o populaţie extrem de rară după evacuarea tătarilor din timpul Imperiului otoman, astfel că în curând în Bugeac va apărea cea mai pestriţă învălmăşeală de populaţii. Valul colonizării străinilor a cuprins însă, cu o întrerupere numai între 4 iulie 1830 şi 1832, întreaga Basarabie. În legătură cu aceasta, Svinin constata „cu regret că, până astăzi, ea este cauza relelor şi a jugului ce apasă această regiune… Corvezile impuse locuitorilor pentru transportul materialelor necesare construirii caselor coloniştilor au provocat în departamentul Hotin sărăcia şi emigrarea.”
După date incomplete, numai între 1812-1834 au dispărut astfel 47 dintre cele 766 de sate din Basarabia. Paralel cu coloniştii au fost aşezaţi în Basarabia şi militarii în retragere împreună cu familiile lor, aceştia fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat. Totuşi, situaţia Basarabiei era mult mai bună la acea dată decât a celor mai multe regiuni ale Rusiei. Referindu-se la aceasta, Vighel scria: „Basarabia este un ţinut care nu numai că se găseşte în condiţii cu totul particulare ca provinciile baltice şi departamentele poloneze luate de Rusia, dar care la fel ca regatul Poloniei şi marele ducat al Finlandei are o existenţă politică proprie. Iată ce o deosebeşte în special de celelalte posesiuni ale noastre: ea are propriul său Consiliu suprem, care întruneşte puterea executivă, legislativă şi justiţia.”
S-a păstrat, după cum s-a văzut, şi numele judeţului Iaşi, deşi capitala acestuia era în continuare capitala Moldovei libere, aflându-se în dreapta Prutului. Abia mult mai târziu (1887) numele judeţului va fi schimbat în Bălţi, după numele noii sale reşedinţe. În cadrul Consiliului suprem, elementele nobilimii române au predominat în întreaga perioadă a relativei autonomii a Basarabiei. Însă în curând şi-au făcut apariţia nenumărate abuzuri ale funcţionarilor ruşi, care au făcut să dispară complet orice urmă a mult trâmbiţatei autonomii.
În aceşti ani, cea mai grea problemă era a coloniştilor veniţi în Basarabia din imensitatea imperiului. Chiar şi statutul din 1818 permitea stabilirea unor colonii străine, asigurându-se noilor veniţi o scutire de impozite pe timp de patru ani. Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau umiliţi, fiind obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor aduşi pe pământurile lor. Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decît un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii.
Se vedea clar de aici că politica de colonizări era sprijinită şi încurajată de înaltele oficialităţi ale imperiului. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…” În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie. Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decît sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.
Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrînt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine. În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc. În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene. Pestriţa masă a noilor veniţi consta din: odnodvorţi sărăciţi, ţigani „guvernamentali”, ţărani fugiţi de pe proprietăţile din Rusia şi Ucraina (vtikaci) şi, după cum mai arătam la început, chiar ţărani români în zona de sud. Toţi aceşti colonişti formau categoria de „ţărani ai statului”, care beneficiau de mari înlesniri economice.
Se pare că în total în Basarabia s-au înfiinţat o sută de aşezări de colonişti în această perioadă, urmate apoi de altele. Colonizarea a fost mai intensă în judeţele Hotin, Tighina şi Cetatea Albă, care, fiind de margine, au fost socotite ca fiind mai uşor de rusificat prin acest mijloc. De aceea, în judeţele Tighina şi Cetatea Albă „ţăranii statului” ajungeau să deţină în 1830 nu mai puţin de 21% din suprafaţa totală! Paralel au fost aşezaţi în Basarabia şi militari în retragere, împreună cu familiile lor, fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat. Prin acest procedeu se imitau măsurile iniţiate de romani cu 1.700 de ani mai devreme pentru deznaţionalizarea mai rapidă a popoarelor învinse. Când Basarabia a fost inclusă în Novorusia, ea era gubernia cu cei mai mulţi colonişti din acest ţinut, care stăpâneau cele mai mari suprafeţe de pământ. Concluzia se poate trage din următorarea comparaţie finală: în timp ce în întregul Imperiu rus populaţia crescuse de două ori în 60 de ani, în Basarabia ea sporise de patru ori, în numai 50 de ani (1812-1861)!
Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)
Ziua Unirii Basarabiei cu România este sărbătorită în fiecare an la 27 martie, fiind instituită prin Legea nr.36/2017.
Propunerea legislativă privind instituirea acestei Zile a fost iniţiată de deputatul Eugen Tomac, acesta susţinând, în expunerea de motive, că “Ziua de 27 martie 1918 este una dintre cele mai semnificative din istoria poporului român. Atunci, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, Basarabia a revenit în graniţele ei fireşti, fiind prima provincie românească care s-a unit cu România. (…) Este obligaţia noastră, a celor care astăzi răspundem în faţa românilor, de a demonstra că preţuim valorile româneşti de veacuri şi pe cei care ni le-au lăsat moştenire”, potrivit www.cdep.ro.
Proiectul legislativ a fost adoptat de Senat, la 13 octombrie 2015, şi de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 14 martie 2017. Potrivit proiectului, Guvernul României şi autorităţile locale şi centrale vor lua măsuri pentru ca în 27 martie să fie arborat drapelul României în conformitate cu Legea 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice.
Ziua Unirii Basarabiei cu România poate fi marcată de autorităţile administraţiei centrale şi locale, organizaţiile neguvernamentale, muzee, reprezentanţele României în străinătate, prin organizarea de evenimente şi manifestări publice şi cultural ştiinţifice dedicate acestei sărbători. Autorităţile centrale şi locale pot sprijini material şi logistic aceste manifestări.
La 27 martie 2017, preşedintele Klaus Iohannis a promulgat Legea nr. 36, care stabileşte că 27 martie – Ziua Unirii Basarabiei cu România este zi de sărbătoare naţională. Într-un comunicat transmis AGERPRES, Administraţia Prezidenţială arată că legea promulgată are o semnificaţie deosebită, aceea de marcare a acestui moment important din istoria României.
Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)
Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie.
Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.
Harta teritoriului Republicii Democratice Moldovenești- foto: ro.wikipedia.org
Evenimentele premergătoare
Prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componenţa imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurenţă, pentru locuitorii acestui ţinut formând gubernia Basarabiei, două concepţii identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică şi culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărăţiile ale căror supuşi erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), şi « moldovenismul » susţinut de autorităţile ruseşti, care promova deosebirea şi despărţirea culturală şi politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuşi ai « Ţarului tuturor Rusiilor », de ceilalţi. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Ţării, (parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti) reprezintă concretizarea şi biruinţa mişcării « româniste » din acest ţinut.
Palatul Sfatului Țării – foto: ro.wikipedia.org
În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative.
Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. La 3/16 martie 1918, Adunarea generală a zemstvei din Bălți cerea “unirea Basarabiei cu regatul României“. O moțiune asemănătoare a votat la 13/26 martie și zemstva din Soroca. Pe de altă parte, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut la 16/29 martie arestarea celor din zemstve care au votat unirea, ceea ce a obligat Consiliul Director să interzică zemstvelor adoptarea unor astfel de moțiuni.
În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.
Steagul Triplei Aliante – foto: ro.wikipedia.org
Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.
În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În detaliu, într-o notă din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă.
În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.
Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918.
Ion Constantin Inculeț (1) – foto: istoria.md
În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, reînființat, a declarat independența Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie, majoritatea moldovenească din Sfatul Țării a votat unirea cu România, în anumite condiții.
Generalul Ernest Broșteanu (2) în Basarabia în anul 1918 – foto: cristiannegrea.ro
La începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman. În întrevederea cu delegația de la Chișinău, Marghiloman le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul incapacității Basarabiei de a subzista singură.
Halippa și Ciugureanu au fost pentru, dar Inculeț a cerut un răgaz de reflecție de 24 de ore. În acest timp, Marghiloman s-a întâlnit cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași. Ministrul italian baron Carlo Fasciotti a fost evaziv, Sir George Barclay, ministrul britanic, a declarat că Marea Britanie nu se va opune unirii, Charles Vopiĉka, ministrul american, a fost și el de acord cu actul unirii, iar Contele de Saint-Aulaire, ministru la Legația franceză a cerut ca unirea să se realizeze cât mai repede.
Marghiloman a discutat problema unirii și cu diplomații Puterilor Centrale. La 12/25 martie 1918, el notează: “Conversație cu [Richard von] Kühlmann. Tratez chestiunea Basarabiei; el promite mână liberă, dar să nu-i facem dificultăți cu Ucraina“. (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1995, p. 114). La 22 martie/4 aprilie a avut loc ședința guvernului în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei. “Aduc la cunoștință, scrie Marghiloman, că o depeșă a lui Horstmann îmi confirmă mâna liberă din partea lui Kühlmann. Entuziasm din partea generalului Hârjeu, Mehedinți, Săulescu” (Marghiloman, Note politice, 1995, p. 120).
Unirea
În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.
Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.
În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.
Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA“.
În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar. Condițiile unirii, puse de majoritatea românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, au fost următoarele:
1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare, precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare.
Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.
După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că “în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”
La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, a fost numit ca președinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918).
Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu România, exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat.
Constantin Stere (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conţinutul Actului Unirii
Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România – foto: istoria.md
În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Această unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Ţarii actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaşte de Guvernul român.
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.
3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.
4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămîn în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sînul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.
11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.
Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.
Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.
Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ
Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan
Membrii Sfatului ţării care au votat Unirea
Declarația de Unire a Basarabiei cu România – foto: ro.wikipedia.org
Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.
Cei care au votat pentru Unire, pe 9 aprilie 1918 (27 martie stil vechi) (după nume, vîrstă, profesie, grup etnic, judeţ):
- Nicolae Alexandri, 60, ziarist, Hotin/Chişinău
- Elena Alistar-Romanescu, 42, medic, Cetatea Albă/Chişinău
- Alexandru Baltaga, 55, preot, Orhei
- Constantin Bivol, 33, ţăran, Chişinău
- Teodor Bîrcă, 24, învăţător, Chişinău
- Teodosie Bîrcă, 23, ţăran, Soroca
- Vladimir Bodescu, 50, avocat, Chişinău
- Vladimir Bogos, 24, student, Chişinău
- Nicolae Bosie-Codreanu, 32, inginer, Hotin
- Ştefan Botnarciuc, 43, ţăran, ucrainian, Bălţi
- Ignatie Budişteanu, 30, ţăran, Bălţi
- Ilarion Buiuc, 27, ţăran, Orhei
- Gheorghe Buruiană, 33, cooperatist, Chişinău
- Ion Buzdugan, 30, învăţător, Orhei/Bălţi
- Anton Caraiman, 38, ţăran, Orhei
- Grigore Cazacliu, 26, student, Soroca
- Ion Cazacliu, 48, funcţionar public, Soroca
- Vladimir Cazacliu, 29, student, Soroca
- Dimitrie Cărăuş, 25, student, Soroca
- Vasile Cerescu (Ciorăscu), 31, ţăran, Chişinău
- Nicolae Cernăuţeanu, 26, soldat, Hotin
- Nicolae Cernov, rus, Tighina
- Afanasie Chiriac, 27, ţăran, Dubăsari/Tighina
- Vladimir Chiorescu, 30, cooperatist, Chişinău
- Vasile Cijevschi, 37, ofiţer de armată, Tighina
- Nicolae Ciornei, 25, ţăran, Cahul
- Pavel Cocîrlă, 24, artizan, Orhei
- Ion Codreanu, 39, ţăran, Soroca
- Ion Costin, 35, avocat, Chişinău
- Ion Creangă, 24, învăţător, Dubăsari/Tighina
- Anton Crihan, 25, student, Bălţi
- Dumitru Dragomir, 28, ţăran, Cetatea Albă
- Dumitru Dron, 25, student, Orhei/Bălţi
- Felix Dutkiewicz, polonez, Lublin / Chişinău
- Boris Epure, 36, funcţionar public, Chişinău/Bălţi
- Pantelimon Erhan, 34, profesor, Tighina
- Vasile Gafencu, 30, ţăran, Bălţi
- Simion Galeţchi, Soroca
- Andrei Găină, 33, ţăran, Orhei
- Vasile Ghenzul, 35, funcţionar public, Chişinău
- Alexandru Groapă, 38, funcţionar public, Bălţi
- Nicolae Grosu, 27, student, Chişinău
- Pantelimon Halippa, 34, ziarist, Soroca
- Teodor Herţa, Orhei
- Ion Ignatiuc, 25, ţăran, Bălţi/Chişinău
- Ion Inculeţ, 35, profesor, Chişinău
- Teofil Ioncu, 32, funcţionar public, Orhei
- Vasile Lascu, 60, ziarist, Chişinău
- Mihail Maculeţchi, 56, ţăran, Orhei
- Dimitru Marchitan, 32, ţăran, Bălţi
- Gheorghe Mare, 36, profesor, Cahul/Cetatea Albă
- Nicolae Mămăligă, 38, ţăran, Chişinău
- Vasile Mîndrescu, 29, ţăran, Orhei
- Dumitru Mîrza, 23, profesor, Hotin
- Mihail Minciună, 32, ţăran, Orhei
- Alexandru Moraru, 37, ţăran, Hotin
- Anatolie Moraru, 23, ţăran, Hotin
- Zamfir Munteanu, Ismail
- Gheorghe Năstase, 22, învăţător, Soroca
- Teodor Neaga, 37, profesor, Chişinău
- Constantin Osoianu, 32, ţăran, Bălţi
- Efimie Palii, 37, ţăran, Soroca
- Ion Pascăluţă, 25, soldat, Bălţi
- Gherman Pîntea, 24, învăţător, Bălţi
- Ion Pelivan, 40, avocat, Chişinău/Bălţi
- Petru Picior-Mare, 30, funcţionar public, Bălţi
- Chiril Sberea, 27, inspector, Cahul
- Andrei Scobioală, 32, profesor, Bălţi
- Nicolae Secară, 24, profesor, Soroca/Chişinău
- Timofei Silistaru, 23, ofiţer de armată, Ismail/Tighina
- Elefterie Sinicliu, 22, ţăran, Orhei
- Nicolae Soltuz, 60, ţăran, Soroca
- Chiril Spinei, 34, ţăran, Soroca
- Gheorghe Stavrii, 35, ţăran, Cahul
- Constantin Stere, 54, profesor, Soroca
- Iacov Sucevan, Chişinău
- Nicolae Suruceanu, 28, ofiţer de armată, Chişinău
Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) – foto preluat de pe www.agerpres.ro
Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România
Lloyd George, președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris (Consiliu Suprem format din Clémenceau, Wilson, Lloyd George și Vittorio Emanuele Orlando) îi comunică la 3 martie 1920 lui Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri român, că întrucât guvernul român a făcut dovada dorinței sale de a rezolva chestiunile în suspensie în interesul României și al Europei în general, guvernele aliate consideră că chestia basarabeană nu mai trebuie să rămână în suspensie.
Nota Consiliului Suprem arată că “după ce a luat în considerație aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei…”
Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de Consiliul ambasadorilor Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte. Acest tratat recunoaște României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră.
Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia.
Tratatul a fost ratificat de principalii semnatari: Anglia, Franța și România. Italia și Japonia nu au ratificat Tratatul. Rusia s-a menținut în atitudinea de nerecunoaștere a actului unirii. Nici tratativele directe cu Rusia de la acea vreme n-au dat vreun rezultat.
În 1925, pentru întâia dată, o delegație română compusă din Langa-Rășcanu, Drăghicescu, M. Djuvara ș.a. s-a întâlnit la Viena cu delegația sovietică condusă de Krestinski. De la primul contact, rușii au pus chestiunea Basarabiei în așa fel încât delegația română s-a văzut nevoită să refuze discuția și conferința s-a dizolvat, fără nici un rezultat. (Kirițescu, 1989, op. cit.).
Urmări
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori.
Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio Pop, miniștri în cabinetul României Mari.
Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Acesta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.
În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români).
Dintre acești refugiați, socotiți nediferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.
O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci și printre evreii de tendință radicală (desprinși din partidul socialist evreiesc « Bund » sau Всеобщий еврейский рабочий союз), era favorabilă regimului bolșevic și, prin urmare, ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României.
Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de nici-un tratat semnat de guvernul bolșevic. Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a dezvoltat « Moldovenismul ».
La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».
Ţărani din Tatarbunar (1924) – foto: ro.wikipedia.org
Scurt istoric
Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii, ea fiind locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte în Moldova, Bucovina, Transilvania, Dobrogea, Oltenia, Maramureş sau Banat şi care nu are nici o asemănare cu cel care populează Rusia.
- 16 mai 1812: Se încheie Pacea ruso-turcă prin care Rusia anexează teritoriul situat între Prut şi Nistru care aparţinuse până atunci Principatului Moldova, aflat sub suzeranitatea Imperiului otoman. aflat la data respectivă sub suzeranitatea Imperiului otoman.
- După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853 – 1856), marile puteri europene hotărăsc în 1856, în timpul Congresului de Pace de la Paris, ca aceasta să retrocedeze Moldovei în 1856 sudul provinciei Basarabia. Rusia pierdea astfel accesul la Gurile Dunării.
- Conform unei hotărâri luate de marile puteri în timpul Congresului de la Berlin, în anul 1878 sudul Basarabiei reintră în componenţa Imperiului Rus.
27 martie 1918 – La Chişinău, Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească, întrunit în şedinţă solemnă, votează Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă.
9 aprilie 1918 – Este semnat Decretul regal de ratificare a Hotărârii de Unire a Basarabiei cu România, semnat de regele Ferdinand I.
26 iunie 1940 - Uniunea Sovietică înaintează un ultimatum României, cerând evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, ameninţând cu războiul în cazul în care România nu ar fi dat curs acestei cereri, în condiţiile în care ţara noastră era înconjurată de ţări revizioniste, iar Germania avea încheiat cu URSS încă de la 23 august 1939, un Pact (cunoscut sub numele Ribbentrop-Molotov), cu clauze secrete prin care era acceptată anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.
- România în alianţă cu Germania, eliberează după 22 iunie 1941 până în 1944 teritoriile cotropite de URSS în 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa).
- După 1944, în Basarabia reintrată în componenţa imperiului de la răsărit, este creată aşa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Teritoriul Basarabiei a fost ciopârţit de ocupanţii sovietici.
- Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. Au fost alipite la RSS Ucraineană sudul Basarabiei şi judeţul Hotin.
Numai 7 dintre cei 32 aşa zişi delegaţi „ai poporului moldovenesc” la sesiunea a 7-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 erau moldoveni/români, restul fiind ruşi, ucraineni, evrei, printre aceştia „rătăcindu-se” şi un etnic maghiar…
Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
- În 27 august 1991 RSS Moldovenească şi-a proclamat independenţa, devenind Republica Moldova. Bucovina de Nord, fostul judeţ Hotin şi Bugeacul au rămas în componenţa Ucrainei. În aceeaşi zi, România a devenit prima ţară din lume care a recunoscut independenţa noului stat.
Harta R. Moldova – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
(1) Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române
(2) Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române
care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918.
(3) Constantin G. Steresau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892)
(4) Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (Alexandru Baltaga 1861-1941)
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – Sfântul Alexandru și soția sa au crescut doi copii adoptivi, pe Vsevolod și pe Margareta – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sfântul Preot Mucenic Alexandru Baltaga s-a născut în binecuvântata Basarabie, la 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, județul Lăpușna.
El a făcut parte dintr-o familie binecredincioasă care a dat mulți slujitori vrednici acestui ținut.
Tatăl său, preotul Ștefan Baltaga, slujea la biserica Sfântul Nicolae din Lozova, fiind ajutat în slujirea sa de preoteasa Elena, o femeie plină de evlavie și frică de Dumnezeu, care a sădit aceste virtuți de timpuriu și în sufletul fiului ei.
Copilul Alexandru a urmat cursurile școlii parohiale din Lozova, apoi ale Seminarului Teologic din Chișinău. După terminarea studiilor, i s-a încredințat responsabilitatea de pedagog al Școlii Spirituale de băieți din Chișinău.
S-a căsătorit cu Elena Bivol, și ea fiică de preot, alături de care a înfiat și a crescut doi copii, pe Vsevolod și Margareta.
La scurt timp, în anul 1886, a fost hirotonit pe seama bisericii Sfântul Ierarh Nicolae din Călărași-Sat, în județul Lăpușna, unde a slujit ca preot până la sfârșitul vieții.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfântul Alexandru a dat dovadă de o mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată și tact deosebit de păstor duhovnicesc.
Pentru calitățile sale, a primit o serie de responsabilități administrative în cadrul Arhiepiscopiei Chișinăului.
Totodată s-a ostenit să cultive în inimile tinerilor dragostea de Dumnezeu și de Biserică.
Pentru o mai bună propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu în limba română, pe înțelesul poporului, între anii 1906 și 1917, alături de Arhimandritul Gurie Grosu, viitorul mitropolit al Basarabiei, și de Preotul Constantin Popovici, cu multe strădanii, a redeschis Tipografia Eparhială, iar, începând cu anul 1908, a tipărit revista „Luminătorul”, buletinul eparhial al Arhiepiscopiei Chișinăului.
foto preluat de pe ziarullumina.ro
În anul 1918, a fost ales reprezentant al preoțimii basarabene în Sfatul Țării și, în 27 martie 1918, a votat pentru Unirea Basarabiei cu România.
Sfântul Alexandru a intensificat propovăduirea Evangheliei lui Hristos în rândul credincioșilor, a organizat pelerinaje și procesiuni cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kazan, aducând icoana la biserica din Călărași, în care slujea, spre ocrotirea și alinarea credincioșilor.
Astfel, până în 1940, Basarabia a fost ferită de prigonirea credinței, care avea loc în Rusia vecină, unde, începând cu Revoluția Bolșevică din 1917, mulțime de ierarhi, preoți, călugări și credincioși au mărturisit pe Hristos, primind moarte mucenicească.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941)- foto preluat de pe ziarullumina.ro
Văzând pericolul dictaturii atee, Sfântul a hotărât să îşi salveze soţia şi copiii, trimiţându-i dincolo de Prut, în inima ţării mame-România, iar el a rămas în parohie, stând alături de credincioșii săi și îmbărbătându-i, pentru a face față prigoanei care tocmai începea în Basarabia.
Atunci, Sfântul Alexandru s-a arătat stâlp al credinței, mărturisind că nu-și va lăsa turma să fie înghițită de „lupii roșii”, adică de comuniștii fără de Dumnezeu.
În acele vremuri de grea încercare, Sfântul a aflat singura scăpare la Dumnezeu, și mai cu seamă la Maica Domnului, față de care avea mare evlavie și căreia i-a cerut necontenit mijlocirea.
În ziua de 31 august 1940, necredincioșii au venit să îl aresteze chiar în timpul Sfintei Liturghii. Sfântul i-a rugat stăruitor să îl lase să termine Dumnezeiasca Liturghie, urmând ca apoi să se supună.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe doxologia.ro
A fost arestat și dus la Chișinău, fiind învinuit că a fost ostil Rusiei Sovietice și a militat pentru unirea cu țara mamă, România.
Atunci fericitul Alexandru, bărbat ales, neclintit în credință, nu s-a lăsat tulburat de lucrarea celor potrivnici, ci a stat drept înaintea acestora, mărturisind că tot ce a făcut, a făcut spre binele credincioșilor, care aveau nevoie să fie împreună cu frații lor de un neam și de o credință, să aibă dreptul să se roage și să învețe în limba lor maternă și să fie păziți de pericolul ateismului.
Auzind acestea, necredincioșii l-au torturat și, în batjocură, i-au zis:
„Arată-ne pe Dumnezeul tău!”.
Iar Sfântul, insuflat de Duhul Sfânt, a oferit răspunsul cel înțelept, zicând:
„Atunci când voi îmi arătați mintea voastră, atunci vi-L arăt și eu pe Dumnezeul meu!”.
Atunci, pentru că bătrânul mărturisitor nu apucase să fie condamnat, a fost deportat în regim de urgență la închisoarea din orașul Kazan, în actuala Republică Tatarstan din Federația Rusă.
Pe calea spre exil, mucenicul lui Hristos a fost supus multor chinuri.
El a suportat ocara, a fost bătut, dezbrăcat de haine, tras de barbă, în condiții greu de îndurat, dar pe toate le-a răbdat, rugându-se lui Dumnezeu să îl întărească în suferințe.
Din cauza torturilor la care a fost supus, și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la vârsta de 80 de ani, în închisoarea din Kazan, în ziua de 7 august 1941, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Imnografie
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe doxologia.ro
Troparul Sfântului Preot Mucenic Alexandru din Basarabia
Vestind Evanghelia prin faptă și prin cuvânt, ca preot al Domnului, neîncetat ostenind, Biserica ai slujit, Părinte Alexandru, Mucenice Sfințite, cel ce te-ai adus jertfă, la Hristos mijlocește acum cu îndrăznire pentru toți cei ce te cinstesc.
Condacul Sfântului Preot Mucenic Alexandru din Basarabia
Glasul al 2-lea:
Podobie: Cele de sus căutând…
Iubind pe Hristos de tânăr, Sfinte Alexandru, pe El L-ai slujit ca preot al Bisericii, împlinind nevoile cele multe ale poporului, de aceea și ai fost numit Părinte al basarabenilor.
Podul de Flori de peste Prut (6 mai 1990; 16 iunie 1991; 11 Iulie 2015; 31 decembrie 2017)
Podul de Flori este denumirea acțiunilor ce s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor 1990 respectiv 1991, si mai apoi in 2015.
Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte.
În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri.
Acest detaliu a dat numele manifestărilor respective
Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) – foto preluat de pe: infoprut.ro
Primul Pod de Flori
A avut loc pe 6 mai 1990. În cadrul acțiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără pașaport și viză.
De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești.
La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni. „Zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii (de la Vest de Prut – n.r.) au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune”, povestește ministrul Culturii și Cultelor de atunci, Ion Ungureanu.
După această acțiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.
Podul de flori de peste Prut (6 mai 1990) – foto preluat de pe: infoprut.ro
S-a desfășurat pe 16 iunie 1991. De data aceasta, locuitorii din Moldova au putut să treacă fără acte hotarul în România.
17 iunie 1991 – Moldovenii trec Prutul
articol de Șerban Orescu
24 august, 2016
Făcându-și cu greu drumul prin mulțime, peste poduri supraaglomerate, sute de mii de moldoveni sovietici au intrat ieri în România, pentru o zi, în cadrul unei manifestări cu caracter național denumită „podul florilor”.
Ziua marca republica moldovenilor, 2/3 din ei sunt români etnici, având în vedere că cu un an în urmă românii, numărând de asemenea sute de mii, trecuseră Prutul în Moldova sovietică.
Aruncând flori în Prut, numeroși moldoveni au arborat ieri drapelul roșu-galben și albastru, tricolorul României, care este însă și drapelul Moldovei Sovietice de când au venit naționaliștii acolo la putere.
Mulți călători de o zi purtau pancarte pe care putea fi citit numele rudelor pe care sperau să-i poată întâlni.
La jumătatea zilei, Radio București făcea cunoscut că cca jumătate de milion de oameni luaseră parte la acest eveniment.
Postul de radio anunța totodată perturbări ale circulației, având în vedere că mii de automobile și căruțe pe partea românească a râului complicau traficul, în timp ce oamenii, veniți din toate părțile țării pentru a întâlni pe cei dragi, participau la manifestații folcloristice și luau masa pe iarbă.
Al doi-lea Pod de Flori (17 iunie 1991) – Moldovenii trec Prutul – foto preluat de pe www.europalibera.org
Al treilea Pod de Flori (11 Iulie 2015)
A fost organizat de către Platforma Unionistă ACTIUNEA 2012 și Mișcarea Civică Tinerii Moldovei în data de 11 Iulie 2015.
Motivul organizarii acestui pod de flori a fost de a-i intampina pe cei 1000 de locuitori din Moldova, ce au pornit in mars din Chisinau spre Bucuresti, pentru a cere Unirea Republicii Moldova cu România.
Astfel incepand cu orele 10:00 acestia au trecut pe jos podul de cale ferata, fiind intampinati de locuitorii din România.
Al patrulea Pod de Flori sau „Deschiderea anului centenar la Prut”
Aproape 1000 de persoane s-au adunat la ora 14:00 în fața primăriei Fălciu din județul Vaslui de unde au pornit în marș pe străzile comunei purtând un tricolor lung de 100 de m. Marșul a fost organizat în două etape:
- pe traseul Primăria Fălciu – Monumentul Ostașilor Români, monument dedicat soldaților Armatei Române căzuți în lupta pentru eliberarea Basarabiei, unde aici manifestanții au cântat, au ținut mai multe prelegeri și s-au rugat pentru neamul românesc.
- pe traseul Monumentul Ostașilor Români – Podul feroviar Fălciu, pod feroviar ce leagă România de vechea provincie românească, Basarabia.
Odată ajuns la Prut, tricolorul de 100 de m a fost trecut este râu, acesta fiind ținut atât de manifestanții din stânga Prutului, cât și de cei din dreapta lui, legând ambele maluri.
„„Desfășurarea tricolorului peste Prut va fi urmată de alte evenimente prin care vom atrage atenția asupra necesității reîntregirii țării prin unirea României cu Republica Moldova. Solicităm autorităților centrale și județene refacerea podului de la Fălciu atât de necesar economiei locale. Vrem să trecem Prutul și ca să ne plângem ostașii căzuți la Țiganca””
—a declarat George Simion, președintele Acțiunii 2012, organizație membră a Alianței pentru Centenar.
Manifestanții de pe ambele maluri au cântat într-un glas imnul României „Deșteaptă-te, Române” și au scandat „Jos hotarul de la Prut”, „Basarabia e România”, „Unire”, „Același sânge, aceeași țară, români am fost cu toți odinioară” după care au dat drumul tricolorului în apă, lăsându-l liber, în Prut.
Întregul eveniment s-a desfășurat cu sprijnul autorităților din România și Republica Moldova.
Mărturii
„Era o tensiune emoțională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă și a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nici o mișcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit și ceilalți. S-au întâlnit toți la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioși astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei.”
—Grigore Vieru, într-un interviu difuzat în mai 2008 de Stela Popa și portalul Unimedia
„La Pod, în satul meu, venise și un medic din Chișinău cu baiețelul său care să fi avut vreo patru anișori și căruia tatăl său îi promisese încă la Chișinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererâta mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeții doriți. Se vorbea într-o limbă comună – în română. După două-trei păhăruțe de țuică începuseră să cânte – intonau aceleași cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băiețelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: ,,Tată, mi-ai promis să-mi arăți români. Care-s ei? ”
—Grigore Vieru, Primul Testament
Diverse
Evenimentul a fost reflectat și în artă, în filmul Podul de flori de Thomas Ciulei. Subiectul filmului este existența de zi cu zi a familiei Arhir din satul Acui, Republica Moldova, cu tatăl care rămâne acasă să lucreze pământul și mama plecată în străinătate la lucru, totul în perioada când a avut loc evenimentul Podul de flori. Podul de flori este o coproducție româno-germană între Europolis Film, Studioul de Creație Cinematografică a Ministerului Culturii și Ciulei Films Germania.
Filmul regizat de Thomas Ciulei a obținut în anul 2008 Marele Premiu pentru film documentar „Erinnerung und Zukunft” (Amintire și Viitor), precum și premiul „goEast” în memoria lui Reinhard Kämpf la Festivalul de Film goEast din Germania care a avut loc în perioada 9–15 aprilie 2008. Filmul lui Thomas Ciulei a câștigat în același an și Premiul Bibliotecilor, precum și o mențiune la ediția 2008 a Festivalului internațional de filme documentare Cinéma du Réel, desfășurat la Paris în perioada 7–18 martie 2008.
Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române.
Este înmormântat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova, aflată la periferia municipiului Iași.
A fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino. Din căsătorie au rezultat Ion I. Inculeț, Doctor Honoris Causa al Universității Western Ontario (Canada), consultant al NASA, Membru de onoare al Academiei Române, director al centrului de electrostatică aplicată al Universității Western Ontario, și fratele acestuia, George I. Inculeț.
Biografie
Ion Inculeț s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Răzeni, în ceea ce urma să devină județul interbelic Lăpușna (cislita-prut), în familia lui Constantin și Maria Inculeț.
A absolvit școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din Chișinău, subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținînând dreptul de a se înscrie la Seminar.
A studiat în același an cu viitorii deputați și demnitari de stat Vasile Bârcă și Pantelimon Erhan.
A optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris într- adevăr la facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I.
A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției la Petersburg, din inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg.
După absolvirea universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe școli private din Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia.
În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar.
Constantin Argetoianu îi face următorul portret, la prima lor întâlnire, din luna martie 1918 de la Iași:
„Inculeț mi s-a arătat ce era, de la prima întâlnire, o râmă, în neantul căreia un făcător de minuni umflase un stomac și proiectase o pereche de urechi și un nas formidabil, un nas menit să miroase la distanță și să descurce în tufișul vieții poteca cea bună.”
În aprilie 1917 a revenit în Basarabia, ca emisar al președintelui Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenți și profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle Revoluției din Februarie.
A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu alți basarabeni veniți din Petrograd, din partea deputaților-țărani.
Inițial concepția politică a lui Inculeț era una de transformări politice în cadrul unei Rusii democratice și înnoite. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici prin putch-ul din octombrie, Inculeț a evoluat spre alianța cu România.
La 21 noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării.
La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici iar Ion Inculeț și Pantelimon Erhan trimit o telegramă la Iași prin care cer să fie retrasă Armata Română din Basarabia.
Este acuzat de Blocul Moldovenesc, împreună cu Pantelimon Erhan și Gherman Pântea, de atitudine pro-rusă, ultimii doi dându-și demisia.
La 24 ianuarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condițiile în care FrontOtdel-ul și alte fracțiuni minoritare îi cereau parlamentului insistent să păstreze legătura cu Rusia.
Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice, și viitor primar al Odesei caracterizează astfel activitatea lui Inculeț:
„La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Țării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei și să decidă soarta ei. Președinte al acestui parlament a fost ales în mod unanuim Ion Inculeț. El întrunea toate calitățile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, și mai cu seamă extrem de răbdător. (…) Inculeț în toate împrejurările a dovedit un calm desăvârșit și sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit. Se apropia ziua cea mare – ziua Unirii – însă Inculeț se gândea la soarta țăranului. Adeseori spunea: „Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm și radical și reforma agrară, adică să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit om”.”
După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).
În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei și Unirea din 1918, el spunea:
„Basarabia a fost smulsă din din trupul Moldovei prin forță, cu călcarea oricărui drept și a oricărei dreptăți, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române ân toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă. Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia țaristă – o sută de ani a durat cu dârzenie rezistența acestui minunat popor moldovean dintre Prut și Nistru pentru conservarea limbei, pentru păstrarea ființei naționale. Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conștiinței naționale. Și odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea Unirei cu toți românii.”
La 10 octombrie 1918 Inculeț a fost ales membru al Academiei Române la recomandarea lui Petru Poni.
Inculeț s-a stins din viață în urma unui atac de cord în seara de 19 noiembrie 1940. Există unele ipoteze conform cărora Inculeț, de fapt, s-ar fi sinucis, neputând accepta pierderea Basarabiei de către România.
La înmormântare a ținut un discurs Vasile Bârcă, care a spus:
„Ceea ce caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o cu toate puterile minții și sufletului său.”
Inculeț a fost căsătorit cu Roxana Cantacuzino-Bașotă. A avut doi fii: George, inginer-constructor, decedat de cancer în străinătate, și Ion, electrotehnician, care a fost profesor universitar în Canada la Universitatea Western Ontario din London, Ontario.
Publicații
- Lucrări de popularizare a fizicii și astronomiei în revista Naucinoie Obozrenie, Sankt-Petersburg (1911-1916)
- Spațiul și timpul în noua lumină științifică (București, 1920);
- Ma première rencontre avec Saint Aulaire (1930) – în limba franceză;
- U.R.S.S. (București, 1932).
- O revoluție trăită / Ion Inculeț. [alcătuire, Ruxandra Mihăilă]. Chișinău : Universitas, 1994.
Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei (2 februarie 1813)
La data de 2 februarie 1813, este instituit prin lege, organul executiv al Basarabiei ţariste, alcatuit din două departamente (ministere) Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc.
Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md
Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom.
Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste.
Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere).
Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga:
„Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.”
Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.”
Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat
„Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”,
prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.”
Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei:
„Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.”
Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol.
Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni.
Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional.
El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.
Intervenția Armatei României în Basarabia în 1918 – Parte a Participarii României la Primul Război Mondial
Intervenția Armatei României în Basarabia în anul 1918 a reprezentat o acțiune militară inițiată și derulată cu mijloace specifice de către Armata României, în spațiul geografic al Basarabiei în intervalul decembrie 1917 – martie 1918. Acțiunea s-a derulat în baza unei înțelegeri între aliații Antantei și a unor cereri de ajutor militar din partea Guvernului Republicii Democratice Moldovenești, având de asemenea acordul Puterilor Centrale.
Contextul politic și strategic al acțiunii a fost reprezentat de câteva elemente:
- Primul element a fost asociat cu incapacitatea Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei de a controla situația în nou înființata Republică Democratică Moldovenească. Aceasta era amenințată de presiunile forțelor bolșevice aflate în curs de organizare pe teritoriul fostei gubernii, iar neputința Consiliului a fost un motiv pentru a solicita ajutor, inclusiv din partea Guvernului României.
- Al doilea element a fost reprezentat de interesul major al Regatului României de a beneficia – cu acordul reprezentanților Antantei și ai Puterilor Centrale de stăpânirea militară a teritoriului Moldovei Orientale. Această stăpânire ar fi urmat să se facă într-o conjunctură favorabilă istoric pentru separarea teritoriului basarabean de Imperiul Rus și în contextul în care Moldova Occidentală – amenințată de foamete, nu avea acces la importantele stocuri de provizii aflate pe teritoriul situat între Prut și Nistru, ca efect al dezordinii din Basarabia.
- De asemenea, amenințarea – din punct de vedere al Aliaților de extindere a bolșevismului din sudul Ucrainei, precum și interesul Puterilor Centrale de a-i flexibiliza pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani, au favorizat sprijinul ambelor mari grupări beligerante pentru intervenția militară română.
Contextul politic și strategic
Securitatea teritoriului rămas liber al Moldovei Occidentale depindea de aceea a spațiului Moldovei Orientale, unde se constituiseră depozite ale armatei române și se aflau căi de comunicații necesare aprovizionării cu muniție și tehnică de luptă. Această securitatea a fost pusă în pericol în momentul în care haosul asociat marilor schimbări politice din cadrul Imperiului Rus, a atins și Basarabia.
De asemenea, din punct de vedere politic dispariția autocrației ruse și hotărârea guvernului bolșevic de a recunoaște dreptul la autodeterminare au creat condiții propice pentru Basarabia, de a se desprinde de statul rus și a se uni cu România. În acest context, Puterile Centrale au devenit interesate de acceptarea unor compensații teritoriale pentru România, corelate cu cedările teritoriale pe care urmau să le impună acesteia prin Pacea de la București
În data de 2 decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 7 decembrie a fost investit guvernul (Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei), sub conducerea lui Pantelimon Erhan.
În contextul în care Basarabia se afla la sfârșitul anului 1917 sub teroarea trupelor rusești bolșevizate, cantonate în gubernie și a bandelor de dezertori de pe front, Sfatul Țării nu a avut cum face față anarhiei instalate cu puținele sale unități militare (numite cohorte) – și ele contaminate parțial de bolșevism. Într-o primă încercare datată 8 decembrie 1918, Ion Pelivan și Vladimir Cristi, deputați atât ai Sfatului cât și membri ai Consiliului Directorilor, au solicitat la Iași – fără succes, trupelor aliate ajutor.
În urma unei ședințe închise a Sfatului Țării, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei a primit mandat să ia decizii în ceea ce privește acțiunile necesare salvării Republicii. Cererilor de ajutor, adresate de Consiliul Directorilor atât generalului Dmitri Șcerbaciov cât și generalului Henri Mathias Berthelot de a trimite în Basarabia „trupe disciplinate și sigure” nu li s-a putut răspunde pozitiv, după cum nici demersurile făcute pe lângă guvernul Ucrainei nu au avut succes.
Cererile similare făcute Guvernului Brătianu au fost inițial declinate de acesta, în contextul dificilelor raporturi în care se afla România cu Puterile Centrale (orice pretext furnizat acestora ar fi putut să determine o rupere a armistițiului și ocuparea restului de teritoriu rămas liber).
La 22 decembrie 1917, guvernul moldovenesc a solicitat printr-o telegramă (semnată de Pantelimon Erhan, Ion Pelivan și Vladimir Cristi) Ministerului de Război român ajutor militar, concretizat prin trimitere
„a unui regiment ardelenesc, cu posibilă urgență. Totodată, vă rugăm să ordonați ca acest regiment să stea la dispoziția directorului Republicii Moldovenești.”
Pe 24 decembrie în răspunsul său, Ministrul de Război român Constantin Iancovescu a asigurat Sfatul Țării că 1.000 de voluntari ardeleni vor fi trimiși de la Kiev ca sprijin (aceștia fiind destinați inițial doar să tranziteze Chișinăul, spre România).
Constantin Iancovescu (n. 1862 – d. 1945) a fost un politician și general român. În timpul primului război mondial, a fost secretar general al Ministerului de Război (august – septembrie 1916), șef al Marelui Stat Major – P.S., comandant al Grupului Apărării Dunării (noiembrie 1916) și al Corpului 3 armată (decembrie 1916 – 24 iulie 1917). În perioada 20 iulie 1917 – 5 martie 1918, a îndeplinit funcția de ministru de război. A fost înaintat în anul 1918 la gradul de general de corp de armată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În prima jumătate a lunii decembrie 1917 ca represalii la acțiunile trupelor române asupra trupelor ruse bolșevizate din Moldova, sovietul din Ungheni – stație de cale ferată cheie la granița româno-rusă, a început să rețină eșaloanele feroviare destinate trupelor regale române.
Pe data de 26 decembrie trimiterea de mărfuri pe căile ferate către România a fost blocată de bolșevici, iar încercarea guvernanților basarabeni de a prelua sub controlul lor căile ferate, a eșuat, după cum a eșuat și intenția lui Șcerbaciov – la care apelase Sfatul Țării, de a trimite în Basarabia Divizia a 7-a Cavalerie și 61 Infanterie.
Ca urmare a părerilor diferite pe care facțiunile din Sfat le-au avut asupra provenienței ajutorului care ar fi trebuit dat Republicii, s-a ajuns la o situație de criză. Reevaluarea situației s-a făcut în ședința Sfatului din 27-28 decembrie 1917, când a fost abordată posibilitatea unei alianțe cu Ucraina. Cele 3 facțiuni parlamentare au avut următoarele poziții:
- Blocul Moldovenesc și-a afirmat încrederea în guvern, precizând ca în caz de strictă necesitate să se apeleze la Cartierul General rus de pe frontul din Moldova. Aceasta ar fi trebuit însă făcută sub rezerva obținerii de garanții din partea Aliaților și Ucrainei privind neamestecul în afacerile interne ale Republicii, iar trupele ar fi trebuit puse sub comanda ministrului republican de Război.
- Facțiunea socialistă a declinat ideea de a se cere ajutor statului român și a solicitat să se ceară ajutorul Ucrainei.
- Facțiunea minorităților și-a exprimat și ea încrederea în guvern, insistând pe obținerea garanțiilor internaționale.
Poziția facțiunii minorităților a fost cea care a prevalat în urma votului, astfel că au fost desemnata două delegații oficiale, una care să reprezinte Republica la tratativele de pace de la Brest-Litovsk și alta pentru a obține garanții din partea Ucrainei prin semnarea unui tratat de asistență politică, economică și militară.
Ianuarie 1918
La 1 ianuarie bolșevicii au preluat controlul asupra Gării din Chișinău, Poștei și Telgrafului.
Ca urmare a refuzului Radei Centrale din Ucraina de a recunoaște regimul bolșevic de la Petrograd, precum și a inițierii tratativelor sovieto-germane de pace de la Brest-Litovsk, s-au întrunit condiții favorabile declarării independenței de către Sfatul Țării. Delegația desemnată să plece la Brest-Litovsk în data de 6 ianuarie 1918 a fost formată din Ion Inculeț, Pantelimon Erhan și Ion Pelivan. Într-una dintre instrucțiunile acesteia a fost precizat că
„Delegația nu recunoaște Sovietul Comisarilor Poporului decât în calitate de guvern al Velicorossiei”
Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Atitudinea în cauză a fost punctul de pornire pentru o presiune bolșevică asupra Sfatului Țării, astfel că la 5 ianuarie 1918 subdiviziunea Front-Otdel din Chișinău a organizației militare bolșevice RUMCEROD din Odessa, împreună cu câteva unități militare bolșevizate, au declanșat o operațiune de forță împotriva parlamentului moldovenesc, guvernului și susținătorilor acestuia.
Pe 6 ianuarie, trupele aflate sub autoritatea Front – Otdel-ului au atacat în gara Chișinău detașamentul de ardeleni trimis de la Kiev pentru a sprijini Sfatul Țării. (cititi mai mult despre Incidentul din gara Chișinău din 6 ianuarie 1918. pe ro.wikipedia.org)
Gara Chișinău, astfel cum a existat ea până în 1936 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Astfel, prima delegație nu a mai putut pleca datorită loviturii de forță a Front-Otdelului, iar delegația ajunsă în Ucraina nu a mai reușit obținerea garanțiilor cerute, ca urmare a deteriorării situației de acolo în contextul amenințării militare ruse. Întrunit într-o ședință secretă în noaptea de 7 ianuarie 1918, Blocul Moldovenesc a decis să trimită la Iași 3 delegații pe trei căi diferite, pentru a solicita ajutor militar român. Cea care a ajuns în capitala Moldovei a fost cea a lui Ion Pelivan, la data de 9 ianuarie.
Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Regatul României
La sfârșitul anului 1917 exista o penurie de alimente pe teritoriul Moldovei Occidentale rămase în afara ocupației germane, într-un context în care în Basarabia se aflau importante stocuri de provizii și teritoriul acesteia devenise amenințat de extinderea bolșevismului din sudul Ucrainei. Ca atare, atât Guvernul României cât și Aliații au devenit progresiv interesați de ceea ce se întâmpla la est de Prut, ultimii îndemnând autoritățile române să trimită trupe în Basarabia.
Același îndemn a venit și din partea generalului rus Dmitri Șcerbaciov, comandantul Frontului din Moldova, care a precizat că trupele vor fi retrase după îndeplinirea misiunii. În mod aparent paradoxal, Puterile Centrale au avut aceeași poziție, ele fiind interesate de a-i determina pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani să fie receptivi, acestea oferind în compensație pentru teritoriul dobrogean pe cel basarabean.
Mai mult, luând act de declarațiile lui Woodrow Wilson și ale lui Lloyd George, prim miniștrii Ion I. C. Brătianu și mai apoi Alexandru Averescu au ajuns la concluzia că în cazul unei victorii a Antantei, România nu va obține teritorii suplimentare. Astfel, oferta Basarabiei a devenit deosebit de tentantă ținând cont de condițiile catastrofale de la finele anului 1917.
Având în vedere suprimarea anarhiei în teritoriul dintre Prut și Nistru, Comandamentul german a promis să nu profite de retragerea unor unități române din prima linie, destinate a fi folosite cu acest scop.
Preludiul
Situația trupelor ruse
În epocă, teritoriul basarabean devenise teatru de operații al bandelor bolșevice, având drept scop instaurarea puterii sovietice.
În Bugeac se afla cea mai mare densitate de soldați ruși proveniți din descompunerea Armatei a 6-a Ruse, aflată în retragere din Moldova de sud.
Situația trupelor moldovenești
Republica nu avea o armată proprie, ci doar câteva unități militare numite cohorte, insuficient organizate. Slab închegate, cu elemente nesigure în efectiv care instigau la anarhie și lipsite de disciplină, ele nu ar fi putut fi în mâna guvernului, un element care să garanteze ordinea în țară.
Republica Democratică Moldovenească a fost un stat efemer a cărui autonomie față de Imperiul Rus a fost proclamată la 2 decembrie 1917 de către Sfatul Țării din Basarabia, organ reprezentativ al populației din regiune, ales în octombrie-noiembrie 1917, odată cu începuturile Revoluției rusești din februarie a aceluiași an și cu dezintegrarea puterii politice din Imperiul Rus. Inițial, Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar la 24 ianuarie 1918 și-a proclamat independența. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Acțiunile militare din decembrie 1917
Relațiile dintre statul român și guvernul de la Moscova au început să se deterioreze. Un număr limitat de unități românești au trecut Prutul în luna decembrie, pentru a urmăririi jefuitorii și revoluționarii din zona unor sate din raionul Cahul, iar orașul de frontieră Leova a trecut de asemenea temporar în stăpânirea trupelor române. Acestei operațiuni au fost limitate ca durată și scop, iar în prealabil, cereri de ajutor din partea unor autorități locale din Cahul și Leova, fuseseră adresate șefilor militari români. Alte cereri similare au venit din satele raionului Reni.
La data de 1/14 decembrie la Leova, garda românească de milițieni, solicitată de președintele Consiliului Municipal local pentru a apăra un depozit de 500 de vagoane de cereale, a fost alungată de bande înarmate iar comandantul ei a fost ucis. Acest lucru a determinat intervenția unui detașament român care a ocupat orașul, a arestat, judecat și executat participanți la acțiune.
Ca efect, Guvernul Sovietic a remis pe 16/29 decembrie – cu referire la incidentele de la Socola și Leova, un protest oficial Guvernului Român, semnat de Lenin. Prin acesta, România era avertizată că nu vor fi tolerate represalii – nu numai împotriva rușilor, ci și împotriva revoluționarilor și a socialiștilor români și că autoritățile ruse nu se vor opri de a lua măsuri din cele mai severe, împotriva contra-revoluționarilor români conspiratori și a complicilor lor: generalii Kaledin și Șcerbaciov, precum și Rada ucraineană.
În răspunsul său remis la Petrograd, Guvernul României a precizat că a nu a fost informat cu privire la evenimentele din Leova, iar cu referire la evenimentele din Iași a fost precizat caracterul defensiv al acestora în raport cu jafurile făcute de trupele ruse aflate în retragere. Relațiile dezvoltate cu Ucraina și cu generalul Kaledin, au fost justificate prin necesitatea de a achiziționa produse alimentare pentru a fi furnizate populației și militarilor, inclusiv din Rusia.
La 26 decembrie/8 ianuarie a avut loc o tentativă de jaf a depozitelor din Cahul ale armatei de către bande de soldați ruși, cu greu respinsă de către garnizoana rusă. Alte bande de soldați au continuat însă să terorizeze ținutul. O delegație din Cahul care a inclus și un membru al Comitetului Revoluționar local, a solicitat Regimentului 47 Infanterie român să intervină cu trupe, pentru a asigura paza orașului și a depozitelor de alimente.
La 28 decembrie/10 ianuarie, succesiv unei înțelegeri cu căpitanul basarabean Crăciunescu din Armata Rusă, aflat la Cahul, 1 escadron de cavalerie, 2 companii de infanterie și o secție de mitraliere române au intrat în Cahul, de peste Prut. Aceasta a determinat atitudini și sentimente diverse, de sprijin din partea ucrainenilor, de contrariere din partea comandantului rus și a soldaților revoluționari și de opoziție din partea bandelor de dezertori.
La 31 decembrie/13 ianuarie 1918 după un ultimatum prin care își rezerva luarea de măsuri militare – mergând până la cele decisive, guvernul bolșevic a decis arestarea ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi și a membrilor ambasadei române, precum și a consulului român de la Odesa și a personalului consulatului. De asemenea, Tezaurul României a fost confiscat de către regimul bolșevic. La solicitarea reprezentanților tuturor ambasadelor străine din Petrograd, arestații însă au fost eliberați a doua zi și expulzați din Rusia.
De la Iași însă nu a venit vreo reacție.
„Nu ne-a emoționat deloc această declarație, [...] Ne dădeam seama că soldatul rus refuză să se bată… Prin urmare, declarația de război a guvernului bolșevic era un gest fără consecințe practice, la care, după cât îmi amintesc, nici nu ne-am dat osteneala să răspundem.”
—Conform lui I. G. Duca
Tezaurul de la Pietroasele, (Cloșca cu puii de aur) restituit în 1956, este doar o mică parte din întregul tezaur al României. (Ilustrația realizată de Henric Trenk pentru coperta primului volum Le Trésor de Pétrossa publicat de Alexandru Odobescu în anul 1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Desfășurarea intervenției
Planul de operații
La 2 ianuarie 1918 , locotenentul-colonel Ion Antonescu, a înaintat un studiu privitor la dislocarea în Basarabia a unor formațiuni militare române. Scopul acestei dislocări ar fi urmat să fie asigurarea reaprovizionării trupelor care operau pe frontul român și a populației românești. Pentru aceasta ar fi urmat să se asigure circulația regulată a trenurilor de aprovizionare pe ruta Odesa – Socola, Iași, precum și asigurarea ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru prin împiedicarea jafurilor și formarea depozitelor.
Confruntarea eventuală cu unități bolșevice a fost prevăzută, drept care Antonescu a propus trimiterea unei divizii prevăzută cu mijloacele necesare și întărită cu un regiment de cavalerie, pentru a ocupa segmentul de cale ferată Tighina/ Bender – Socola – cu un puternic control al centrelor Bender și Chișinău. De asemenea, trupele diviziei ar fi urmat să aducă ordinea în zona afectată acesteia – pentru a asigura formarea depozitelor și ar fi urmat să se opună bandelor rusești înarmate – în cazul în care acestea ar fi urmat să încerce restabilirea stării de anarhie.
Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofiţerii din Secţia Operaţiuni a Marelui Cartier General Român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Planul respectiv a fost defalcat în două acțiuni deosebite.
- Prima ar fi trebuit să fie una rapidă – prin surprindere, pentru a fi ocupat traseul căii ferate dintre Ungheni (centru destinat trupelor române) și Tighina/Bender (destinat unor trupe loiale ucrainene, musulmane sau sârbe, aflate sub ordinul Comandamentului Rus). Cele două capete ale liniei ar fi trebuit ocupate simultan, pentru a se evita aruncarea în aer de către elemente ostile, a podului de peste Nistru. Chișinăul ar fi urmat apoi să fie ocupat cât mai rapid.
- A doua ar fi trebuit să fie trecerea Prutului de către trupele diviziei, pentru a fi concentrate în zona Chișinău-Cărbuna.
Ocuparea Chișinăului ar fi trebuit să revină unui efectiv format din 3 batalioane (două de ardeleni și unul de grăniceri), care după ocuparea Unghenilor ar fi urmat să plece de la Socola în 3 trenuri consecutive și să ajungă în capitala Basarabiei dimineața, pentru a dezarma elementele turbulente și a aresta capii acestora.
Alături de cele 3 batalioane ar fi urmat să fie personal local din Chișinău, pentru a da comandanților informații în legătură cu punctele locale de interes (depozite, locuințe ale conducătorilor, localuri ocupate de trupe). De asemenea, în dotarea transporturilor de trupe ar fi urmat să fie material și echipe de cale ferată, precum și personal și material de poștă și telegraf.
Operațiuni premergătoare
La 5/18 ianuarie 1918, ambasadorul francez Saint-Aulaire i-a telegrafiat de la Iași consulului Sarrée de la Chișinău:
„Toți colegii mei, trimișii altor puteri aliate și eu, de asemenea, suntem împuterniciți să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o acțiune pur militară cu scopul asigurării normale a spatelui frontului ruso-român în corespundere cu regulile existente în toate statele beligerante. Din această cauză intrarea trupelor române în Basarabia nu poate influența nici situația politică existentă din Basarabia, nici viitorul acestei țări”
La 7 ianuarie 1918, trupe românești staționau în continuare în Leova.
Pe 7/21 ianuarie un mic detașament român pornit în recunoaștere în fruntea căruia se afla comandantul Regimentului 47 român – colonelul Dragu, a fost luat prizonier de către soldații bolșevici la Vulcănești. Ca efect al intervenției profesorului universitar Filonov, conducătorul sovietelor din Ismail, militarii detașamentului au fost salvați.
Escadronul de cavalerie – comandat de căpitanul Vasilescu, atacat cu focuri de armă de soldați și de populație a fost împrăștiat, după ce comandantul acestuia a fost ucis. Toate detașamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri și pichetele de grăniceri au fost atacate de soldații ruși. La Bolgrad comandantul Armatei a 6-a Ruse, generalul Kotzebue, a fost arestat de către proprii soldați.
Dispozitivul de luptă
La data de 4/17 ianuarie 1918, Consiliul de Miniștri român a luat decizia de a declanșa operațiunea principală, astfel că la 7/20 ianuarie, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinul de operații.
Marele Cartier General român a considerat în instrucțiunile sale adresate trupelor care trebuia trimise peste Prut, că acestea sunt detașate, explicând rațiunea acțiunii inițiate astfel:
„Marele Cartier General 17 ianuarie 1918 Nr. 7255 1. În urma unei propagande răuvoitoare, bande de răufăcători armați atacă trenurile cu provizii care trec prin Basarabia spre front, depozitele create pe liniile de comunicație ale armatelor ruso-române, precum și depozitele ce se află la producători. Astfel fiind, alimentarea trupelor aflate pe front, cum și a populației civile sunt primejduite. 2. Pentru a pune capăt acestor neajunsuri, s-a dispus a se trimite trupe care să restabilească ordinea în zona etapelor din Basarabia și să asigure bunul mers al trenurilor care vin cu provizii pentru front. …” —Șeful Statului Major General însărcinat cu comanda armatei române,General de corp de armată Constantin Prezan: „Instrucțiuni cu privire la linia de purtare a trupelor detașate în Basarabia”
Dispozitivul terestru
Conform ordinului de operații, o forță formată din 4 divizii române aflate la dispoziția Corpului VI Armată, trebuia să treacă Prutul:
- Divizia 1 Cavalerie spre nordul Basarabiei, în direcția Bălți-Soroca până la marginea regiunii ocupată de Armata Austro-Ungară în ținutul Hotin.
- Divizia 11 Infanterie între Ungheni și Leova, spre Chișinău
- Divizia 2 Cavalerie ca legătură între Diviziile 11 și 13
Petre Greceanu (n. 27 noiembrie 1865 – 1919) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie de cavalerie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
- Divizia 13 Infanterie pe la Cahul, spre sudul Basarabiei
Ioan I. Popescu – numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume – (n. 27 aprilie 1866 – d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Dispozitivul Marinei Militare
Trecerea Prutului de către marile unități
Însoțite de către comandantul Misiunii Militare Franceze – generalul Henri Mathias Berthelot, diviziile au avansat peste Prut în baza unei înțelegeri între Aliați. Trecerea râului a fost asigurată de către Brigada 1 Grăniceri, care a asigurat celor 4 divizii ocuparea podurilor și a raioanelor cu vaduri și apărarea flancurilor la treversare. Ulterior grănicerii au rămas în dispozitiv de pază pe malul drept al Prutului.
Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Divizia 1 Cavalerie, aflată sub comanda generalului Mihail Schina, a traversat Prutul pe la Țuțora în data de 8/21 ianuarie.
Mihail Schina (n. 14 iunie 1867, București – d. 1945, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Divizia a 11-a Infanterie, aflată sub comanda generalului Ernest Broșteanu, a trecut râul pe 10/23 ianuarie, pe la Leova (Brigada 22 Infanterie) și pe la Ungheni (Brigada 21 Infanterie). În seara zilei de 13 ianuarie 1918 brigăzile 21 și 22 Infanterie au intrat în Chișinău. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei și comandamentul Diviziei 11 Infanterie, în frunte cu generalul Ernest Broșteanu.
Ernest Broşteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţii de comandant de regiment şi divizie în campaniile anilor 1916, 1917, şi 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 53 Infanterie în luptele din Dobrogea, de la începutul campaniei din 1916, fiind unul din cei doisprezece ofițeri care au fost primii decorați cu acest ordin (Brevetul nr. 2) – (Generalul Ernest Brosteanu într-o fotografie din 1917, la Chişinău) - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org
Cu trupe ale Diviziei a 13-a Infanterie au fost organizate două detașamente, care au traversat râul la data de 11/24 ianuarie: „Prut” (format dintr-un batalion din Regimentul 48 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Vadul lui Isac și „Bolgrad” (format din 3 batalioane din Regimentul 47 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Oancea.
Operațiunile din zona de centru
Înaintarea spre Chișinău
La 12/25 ianuarie 1918 generalul Prezan într-un comunicat către basarabeni, a declarat că armatele române au intrat în provnicie pentru „a aduce rânduială și liniște în satele și târgurile” basarabene, „punând la adăpost viața și avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor” și pentru asigura transportul „celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse și române”. În același comunicat a precizat că România nu dorește să ocupe Basarabia.
Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial – (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Îndreptându-se spre Nistru, trupele române au încercat fără succes, să ocupe la 17 februarie/2 martie 1918 un cap de pod pe malul stâng al acestuia lângă Rîbnița.
Înaintarea spre Bender (Tighina) -
Lupta de la Tighina a avut loc între 20 ianuarie și 25 ianuarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Tighina (1918) pe ro.wikipedia.org
Operațiunile din zona de sud
Lupta de la Vâlcov a avut loc între ianuarie și 3 februarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Vîlcov (1918) pe ro.wikipedia.org
Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina (ianuarie-februarie 1918) – foto preluat de pe cristiannegrea.ro
Evoluții politice și diplomatice
La 10/23 ianuarie Comitetul Executiv Central al RUMCEROD într-o declarație oficială făcută către consulatele francez și englez de la Odesa, a calificat drept o „încălcare mișelească a dreptului internațional” acțiunile guvernului regal român, adresând cererea „de a întreprinde pași pentru a influența guvernul român de a-și retrage imediat trupele în afara hotarelor Republicii Federative Ruse”. Răspunsul diplomaților s-a redus la ideea că au avut loc doar incidente minore. Ulterior, reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei au declarat că intervenția are un caracter pur militar și provizoriu.
La 13/26 ianuarie 1918 guvernul sovietic a decis ruperea relațiilor diplomatice cu România. și în aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia. La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România.
La 17 februarie 1918 Lenin a decis să transfere trupele care intraseră în Kiev la dispoziția Colegiului Suprem Autonom din Odesa, cu scopul curățirii Basarabiei de către trupele române. Ofensiva germană împotriva Ucrainei care începuse la 18 februarie 1918 însă, nu a permis realizarea acestui lucru.
La 21 februarie 1918 baronul Fasciotti – decan al corpului diplomatic pe lângă guvernul român, a transmis tuturor reprezentanților aliați la Odesa în numele reprezentanților diplomatici ai puterilor Antantei o notă oficială, menționând:
„Cât privește Basarabia, trebuie să țineți minte că intervenția trupelor române constituie o ocupație militară fără nici un subtext politic, întreprinsă în scopuri evident umanitare de asigurare cu alimente a trupelor ruse și române și, de asemenea, a populației civile.”
La 14/27 februarie 1918 în timpul tratativelor de pace, germanii i-au asigurat neoficial pe români că pozițiile lor în raport cu autoritățile sovietice sunt identice:
„Anarhia rusească a stabilit un fel de cofraternitate. Voi luptați contra bolșevicilor în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor: avem acum aceleași interese.”
—Alexandru Marghiloman
Alexandru Marghiloman (n. 4 iulie 1854, Buzău, Țara Românească – d. 10 mai 1925, Buzău, România) a fost un om de stat conservator român care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în anul 1918 (martie–noiembrie) și a avut un rol decisiv în timpul Primului Război Mondial cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe commons.wikimedia.org
Prelungirea Armistițiului de la Focșani în prima rundă de negociere a preliminariilor Păcii de la Buftea pe 20 februarie/5 martie 1918 și ulterior semnarea acestora pe 5/18 martie, s-au asociat cu o clauză secretă în ce privește anexarea Basarabiei: în schimbul dreptului de a transfera trupe prin Basarabia pentru a ocupa Ucraina, Germania a fost de acord cu preluarea de către România a teritoriului dintre Prut și Nistru. Armata Română urma să rămână mobilizată spre a fi întrebuințată în Basarabia. Clauza secretă a fost de altfel reconfirmată pe 7 mai 1918 prin Tratatul de la București.
Intervenția Armatei Române a provocat disensiuni în Sfatul Țării. Datorită învinuirilor care li s-au adus de către Blocul Moldovenesc în ceea ce privește atitudinea pro-rusă, Pantelimon Erhan și Gherman Pântea și-au dat demisia, provocând criza întregului Directorat. La 19 ianuarie a fost ales un nou Directorat cu misiunea de a restabili ordinea în Basarabia, condus de către Daniel Ciugureanu și care i-a avut drept titulari pe colonelul Brăiescu la Directoratul General de Război și Marină și pe Erhan ca titular al portofoliului Instrucțiunii Publice.
Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Şirăuţi, Briceni – d. 6 mai 1950, Sighet) a fost un politician român din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării, Prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru fără portofoliu în patru guverne ale României, deputat şi senator, Vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, Vicepreşedintele şi Preşedintele Senatului Regatului România Mare - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
O telegramă provenită de la ambasadorul Franței la Iași, în care acesta a argumentat măsura acceptării de către aliați a misiunii trupelor române în Basarabia, a fost trimisă lui Ciugureanu. Aceasta a fost citită în ședința din 22 ianuarie 1918. În aceeași ședință Pantelimon Erhan a primit însărcinarea de a susține o pledoarie în favoarea proclamării independenței, după modelul Ucrainei, iar în noaptea de 23-24 ianuarie 1918 a fost proclamată
„Republica Democratică Moldovenească slobodă (independentă), de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor”
Republica Democratică Moldovenească – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
.
Acordul Averescu-Racovski
Dorind să amelioreze situația țării printr-o pace în est, să securizeze depozitele de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia, pecum și mai ales să amelioreze situația românilor arestați de RUMCEROD (reprezentat de Cristian Racovski) la Odesa, generalul Averescu din poziția de prim ministru a deschis negocieri cu RUMCEROD prin intermediul decanului reprezentanților diplomatici de la Iași, italianul Carlo Fasciotti. La 11/24 februarie RUMCEROD a cerut evacuarea progresivă a Basarabiei.
Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Generalul a acceptat aproape toate condițiile puse de Racovski, atât în calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri cât și în cea de Ministru de Externe, funcție pe care a ocupat-o temporar. Printre acestea, ar fi fost și aceea acceptată de guvernul de la Iași ca Armata Română să evacueze Basarabia în interval de 2 luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pazei depozitelor române și a căilor ferate. De asemenea, Averescu a acceptat existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, motiv pentru care liberalii l-au învinuit, mai târziu. În privința asumării reale a respectivei evacuări există însă o dispută nesoluționată încă între istorici.
Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 – 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
La data de 20 februarie/ 5 martie 1918 RUMCEROD a considerat aplanat conflictul armat între România și Rusia, primind din partea Guvernului României răspuns precum că respectivul conflict este închis, la data de 23 februarie/ 8 martie. Acordul a fost semnat fără ca Republica Democratică Moldovenească să fie invitată să-l semneze și ea.
Odată cu acesta au fost semnate și trei protocoale referitoare la schimbul de prizonieri, la reîntoarcerea soldaților ruși în cazul în care România ar fi făcut pace, la amnistia politică a emigranților și dezertorilor și la evacuarea ținutului Akkerman de către Armata Română.
Finalizarea acordului a fost urmată rapid de pătrunderea în zonă a trupelor Puterilor Centrale, ceea ce l-a făcut inoperant, deoarece ca efect al fugii administrației RUMCEROD din Odesa la 27 februarie/ 12 martie, acordul nu a mai ajuns să fie aplicat, el dealtfel nefiind nici ratificat. În plus, finalizarea negocierlor privind preliminariile de pace de la Buftea două săptămâni mai târziu a făcut ca acordul să devină caduc.
cititi mai mult despre Acordul Averescu-Racovski pe ro.wikipedia.org
Neclarități și controverse
Disputa privind rolul intervenței române ca factor decisiv al Unirii
Istoriografia sovietică și autoritățile sovietice au susținut că prezența armatei române în Basarabia a fost factorul decisiv al Unirii cu România. O astfel de premisă a stat și la baza unora dintre acuzațiile care i-au fost aduse de către I. G. Duca generalului Averescu, pentru că a semnat acordul cu Racovski în forma respectivă. Conform istoricului Florin Constantiniu însă, Basarabia s-a unit ca urmare a hotărârii organului reprezentativ și democratic care era Sfatul Țării, al cărui vot nu a fost dictat de prezența trupelor române în provincie.
„Desfășurarea dezbaterilor din Sfatul Țării, nu avut nimic de-a face – pentru a lua un termen potrivit de comparație, cu cu ședința parlamentului cehoslovac, care după invadarea țării de către trupele Tratatului de la Varșovia – cu excepția României, a legalizat prezența lor pe teritoriul național, în 18 octombrie 1968.”
—Florin Constantiniu în 19 mai 2011 la Academia Română, în prezentarea Rakovski, tezaurul și Basarabia (1918)”
În legătură cu rolul armatei române în Unirea Basarabiei cu România, Ion Inculeț arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei române în Chișinău a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor.”
Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Șirăuți, Imperiul Rus – d. 5 mai 1950, Sighetu Marmației, Maramureș, România) a fost un politician român din Basarabia, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, Prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, ministru pentru Basarabia în patru guverne ale României, deputat și senator la București, vicepreședintele Camerei Deputaților, vicepreședintele și președintele Senatului Regatului România Mare.
Doctorul Daniel Ciugureanu a fost unul dintre fondatorii și fruntașii Partidului Național Moldovenesc și unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România.
Pe 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, iar în calitate de Prim-ministru al noii republici a fost ales doctorul Daniel Ciugureanu.
De fapt a fost o reconfirmare a funcției prin prisma faptului că a fost ales Prim-director pe 16 ianuarie/29 ianuarie 1918.
După Unire a fost ministru pentru Basarabia în patru guverne românești în perioada 9 aprilie/22 aprilie 1918 – 30 noiembrie 1919.
Daniel Ciugureanu a fost unul dintre oamenii de seamă ai vieții politice românești din prima jumătate a secolului trecut, personalitate care a contribuit esențial la Unirea Basarabiei cu Regatul României.
Daniel Ciugureanu era de părere că nu există provincie mai românească decât Basarabia, că aceasta este o parte vie a unui corp prin care pulsează sânge din aceeași inimă.
El nu putea concepe Basarabia în afara renașterii și întregirii naționale.
Concepția respectivă și-a format-o datorită cunoașterii temeinice a istoriei românilor.
Daniel Ciugureanu a participat la toate etapele realizării Unirii, motiv pentru care Nicolae Iorga aprecia:
“Când spui Basarabia îți aduci aminte de Ciugureanu și când spui Ciugureanu îți aduci aminte de Basarabia.”
Din arhiva lui Daniel Ciugureanu a rămas foarte puțin.
Arhiva politicianului a fost distrusă practic în totalitate de către Securitatea comunistă română.
Daniel Ciugureanu (1885 -1950) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Biografie
Daniel Ciugureanu a fost fiul preotului Alexandru Ciugureanu și al profesoarei Ecaterina Ciugureanu. S-a născut la 9 decembrie 1885, în satul Șirăuți, Ținutul Hotin, gubernia Basarabia (astăzi Șirăuți, Briceni, Republica Moldova).
Provenind dintr-o familie nobilă de intelectuali a început învățătura în familie. Studiile primare le-a făcut în satul natal, cele secundare în orașul Bălți și la Seminarul Teologic din Chișinău.
În 1905 a intrat la Facultatea de Medicină a Universității “Sfântul Vladimir” din Kiev.
A susținut excelent examenele în fața comisiei medicale (septembrie-octombrie 1912) și a obținut pe 16 octombrie 1912 titlul de medic. A intrat în posesia Diplomei de medic chirurg-urolog pe 2 iulie 1913.
A practicat chirurgia la spitalul din satul Vorniceni, Strășeni în 1913, la spitalul din Hîncești în 1914, la Spitalul “Regina Maria” din Chișinău în 1927, la Spitalul “Doctor Ion Cantacuzino” din București în 1938 și la Spitalul Central “I.O.V.” din București în 1944.
S-a manifestat de timpuriu în lupta pentru emanciparea românilor din Basarabia.
În 1908, împreună cu alți tineri basarabeni, a înființat cercul „Deșteptarea”.
Din acest cerc au făcut parte Alexei Mateevici (autorul poeziei “Limba Noastră”), Simion Murafa, Ștefan Ciobanu, Ștefan Berechet, Dimitrie Bogos și alții.
Daniel Ciugureanu a fost ales președintele cercului.
Această asociație avea drept scop luminarea moldovenilor, deșteptarea conștiinței lor naționale și lupta pentru Unirea cu România.
După doi ani, din cauza înăspririi regimului țarist, cercul a fost nevoit să-și suspende activitatea. Acțiunile lui Daniel Ciugureanu au atras atenția autorităților ruse care l-au arestat în Mai 1912.
În Mai 1913, un grup de intelectuali moldoveni au fondat la Chișinău revista, iar în 1914 și ziarul Cuvânt moldovenesc, care va deveni o piesă centrală în mișcarea pentru trezirea conștiinței naționale a moldovenilor. Prima ediție a ziarului a fost tipărită la 1 ianuarie 1914, iar ultima la 7 ianuarie 1919.
Proprietarul revistei și ziarului a fost Vasile Stroiescu. Primul redactor-șef a fost Nicolae Alexandri, înlocuit la 2 aprilie 1917 cu Pantelimon Halippa.
Printre colaboratorii revistei și ziarului “Cuvânt moldovenesc” au fost: Nicolae Alexandri, Pantelimon Halippa, Simion Murafa, Alexei Mateevici, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu, Gheorghe Stârcea, Ion Pelivan, Teodor Inculeț și alții.
În aprilie 1917 ziarul a devenit oficiosul Partidului Național Moldovenesc.
În aprilie 1917 un grup de intelectuali și funcționari moldoveni au pus bazele Partidului Național Moldovenesc care își propunea să lupte pentru dobândirea drepturilor cetățenești și naționale pentru moldovenii din Basarabia și de dincolo de Nistru.
Iată lista deputaților Partidului Național Moldovenesc care au obținut mandatele de deputat în Sfatul Țării (12 deputați după cum au fost înscriși): Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Alexandru Groapă, Gheorghe Buruiană, Porfirie Fală, Anton Crihan, Teodor Corobceanu, Eufimie Popovici, Ion Codreanu și Mihail Minciună.
Daniel Ciugureanu se informa mereu despre evoluția evenimentelor politice și pe măsură ce Imperiul Rus se dezintegra – el și-a intensificat acțiunile unioniste, organizând adunări și activând în sprijinul Partidului Național Moldovenesc.
La 16 mai 1917 în comuna Lăpușna, Hîncești (astăzi Lăpușna, Hîncești, Republica Moldova) Daniel Ciugureanu organizează o mare întrunire populară pe care o prezidează.
Cu această ocazie se organizează secția de plasă a Partidului Național Moldovenesc.
Printre hotărârile adoptate atunci au fost:
- Biserica din Basarabia trebuie să fie independentă.
Preoții nu pot fi decât moldoveni. Slujba dumnezeiască să se facă în limba noastră strămoșească.
- Școala trebuie să fie adevăratul izvor de lumină și știință. Toată învățătura în școlile noastre să se facă în limba strămoșească.
- Tot pământul din Basarabia să fie dat la țărani și plugari fără plată.
- Colonizarea pământurilor Basarabiei cu străinii să se oprească.
Președintele adunării: D. Ciugureanu; Președintele comitetului de voloște: V. Ungureanu; Secretarul comitetului de voloște: M. Sarandea.
La 20 octombrie/2 noiembrie – 27 octombrie/9 noiembrie 1917 a avut loc în Casa Eparhială din Chișinău – Congresul Soldaților Moldoveni, la care au participat aproximativ 1.000 de delegați de la diferite unități militare. Congresul a hotărât printre altele crearea Sfatului Țării – organ suprem de conducere al Basarabiei.
În acest scop a fost format un Birou de organizare din care a făcut parte și Daniel Ciugureanu.
Datorită muncii pline de abnegație depusă de biroul de organizare, Sfatul Țării și-a putut deschide ședința inaugurală la 21 noiembrie/4 decembrie 1917.
Daniel Ciugureanu a fost delegat în Sfatul Țării din partea Partidului Național Moldovenesc și a fost deputat în Sfatul Țării de la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 până la 16 ianuarie/29 ianuarie 1918.
La 16 ianuarie/29 ianuarie 1918, Dr. Daniel Ciugureanu a fost ales de către Sfatul Țării în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești.
În această perioadă, fiind conducător de guvern, a respins pretențiile teritoriale ale Ucrainei care dorea să anexeze de la început nordul Basarabiei (Hotinul) și sudul Basarabiei (Bugeacul), iar mai apoi și toată Basarabia.
În calitate de prim-ministru a făcut tot posibilul ca să fie oprite omorurile, violurile și jafurile venite din partea ostașilor bolșevizați ruși, care aflându-se în retragere de pe frontul român spre Rusia, devastau moșiile moldovenilor și jefuiau populația din Basarabia.
Pentru a opri dezmățul și anarhia, premierul Daniel Ciugureanu a fost nevoit să solicite ajutor Armatei Române.
La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești, iar Daniel Ciugureanu în calitatea lui de prim-ministru a salutat această decizie.
În aceeași calitate a emis un act diplomatic de recunoaștere a independenței Republicii Democratice Moldovenești următoarelor state: Anglia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Statele Unite ale Americii, Turcia, etc.
Cu toate acestea, Daniel Ciugureanu nu considera că Basarabia trebuie să rămână independentă pentru totdeauna concepând starea de suveranitate ca moment preliminar pentru Unirea cu România.
De câteva ori se deplasează la Iași pentru a discuta cu oficialii români chestiunile legate de Unire.
A discutat personal cu Regele Ferdinand I al României, cu mareșalul Alexandru Averescu, cu Alexandru Marghiloman și cu Nicolae Iorga.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării în frunte cu Ion Inculeț a votat cu majoritatea voturilor pentru Unirea Basarabiei cu România, iar Daniel Ciugureanu în calitatea sa de prim-ministru a salutat această decizie.
La 28 martie/10 aprilie 1918, a doua zi după Unire, Daniel Ciugureanu împreună cu Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu și Ion Pelivan, a făcut parte din delegația care a dus la Iași Actul Unirii Basarabiei cu România.
Actul Unirii a fost înmânat solemn Regelui Ferdinand I al României.
După Unire a demisionat din funcția de premier pentru a intra în guvernul României ca reprezentant al Basarabiei.
Conform condițiilor Unirii, Basarabia urma să aibă doi reprezentanți proprii în guvernul României. Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost aleși miniștri pentru Basarabia în guvernul României.
Daniel Ciugureanu a fost ministru pentru Basarabia în patru guverne românești: în Guvernul Alexandru Marghiloman, în Guvernul Constantin Coandă, în Guvernul Ion I.C. Brătianu (5) și în Guvernul Artur Văitoianu.
La 1 septembrie 1919, Dr. Daniel Ciugureanu fiind ministru pentru Basarabia în guvernul român Guvernul Ion I.C. Brătianu (5) a fost trimis de către Ion I.C. Brătianu într-o misiune specială la Paris, la lucrările Conferinței de Pace. Inițial se preconiza că va sta acolo o lună, dar șederea lui Daniel Ciugureanu la Paris în calitate de diplomat s-a prelungit pe mai multe luni.
La 10 noiembrie 1919, la Londra, Radu Rosetti, alături de Ion Pelivan și Daniel Ciugureanu, delegați ai guvernului român, participau la o întâlnire cu Winston Churchill.
După felicitările protocolare, care, în esență, subliniau efortul militar și bravura trupelor române în timpul războiului – mai ales în condițiile anarhiei bolșevice ce domnea în rândurile trupelor ruse – secretarul Ministerului de război englez vorbea despre oportunitatea unei înțelegeri cu Anton Denikin în care “și-a pus toată încrederea” și “cine îl va ajuta îi va fi prieten”.
Daniel Ciugureanu a pus problema garanțiilor engleze în conjunctura unei viitoare înțelegeri a guvernului român cu comandantul forțelor alb-gardiste din Ucraina. Winston Churchill nu a răspuns acestei obiecții, declinând tacit orice competență. Dar în contextul în care Anton Denikin a părăsit comanda trupelor alb-gardiste ale generalului Piotr Vranghel și a înfrângerilor suferite de acestea, potențialul aranjament nu a mai fost de actualitate.
La 19 noiembrie 1919, Pantelimon Halippa adresează din Chișinău o scrisoare lui Ion Pelivan și Dr. Daniel Ciugureanu, aflați la lucrările Conferinței de Pace de la Paris.
La 16 noiembrie 1919 deputații și senatorii Basarabiei românești au votat o moțiune de aderare la Actul Unirii votat de Sfatul Țării în 1918. Scrisoarea trimisă oficial printr-un Ambasador conținea această moțiune.
În 1919 – 1920, Daniel Ciugureanu împreună cu ministru de externe al Basarabiei, Ion Pelivan, participă la Conferința de Pace de la Paris din 1919 și Tratatul de la Paris (1920), ca reprezentanți ai Basarabiei, unde s-a pus punctul definitiv în chestiunea Unirii Basarabiei cu România.
Tot în această perioadă Daniel Ciugureanu a participat la Londra și Paris la mai multe congrese, unde a explicat publicului european despre unitatea națională a românilor.
După aceea a fost ales parlamentar în repetate rânduri:
- Vicepreședintele și Președintele Senatului Regatului România Mare (1936-1937)
În 1932, Daniel Ciugureanu se stabilește cu traiul în București.
După cedarea Basarabiei către URSS în iunie 1940, aproximativ 120.000 de basarabeni și bucovineni s-au refugiat în capitala României și în alte locuri din țară. La București s-a înființat “Cercul Basarabenilor”.
Conducerea cercului avea următoarea componență: președinte de onoare – Ion Inculeț, președinte executiv – Daniel Ciugureanu, vicepreședinți – Gherman Pântea și Nicolae Bosie-Codreanu, membrii – Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Petru Cazacu și alții.
Acest cerc a avut ca scop ajutorul material al refugiaților basarabeni și plasarea lor în câmpul muncii.
În 1942, Daniel Ciugureanu a fost mobilizat la război în calitate de medic militar în gradul de căpitan.
S-a pensionat în 1946.
În noaptea de 5/6 mai 1950, Noaptea demnitarilor, a fost arestat și potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu și Ion Nistor, a murit la 6 mai 1950, la Turda, în timpul transportării foștilor demnitari la Închisoarea Sighet.
A suferit un atac de congestie cerebrală în duba în care era transportat la închisoare. A fost dus la spitalul din Turda, unde a decedat. Potrivit evidențelor securității a decedat la 9 mai 1950 în penitenciarul Sighet.
Moartea lui Daniel Ciugureanu a survenit în circumstanțe suspecte.
Informațiile oficiale privind moartea lui Daniel Ciugureanu reprezintă un fals grosolan.
Se presupune că a fost îngropat în “Cimitirul sărăcilor” de la Sighetu Marmației, iar locul exact unde se află osemintele Martirului nefiind cunoscut până în prezent.
Gheorghe Ciugureanu, fiul politicianului, a ridicat, în 1993, la Sighet, o Troiță în memoria Martirului.
Troița în memoria lui Daniel Ciugureanu se află alături de Troița în memoria altui Martir al neamului român, Iuliu Maniu.
Tot în 1993, la Mănăstirea Cernica din București, Gheorghe Ciugureanu a ridicat un Cenotaf (mormânt fără oseminte) pentru Daniel Ciugureanu.
Cenotaful se află între mormintele lui Ion Pelivan și Pantelimon Halippa.
Alte activități
Publicist
Daniel Ciugureanu a fost redactorul revistei “Cuvânt moldovenesc”, o publicație apărută la Chișinău în 1913.
În 1922 Daniel Ciugureanu a fost colaboratorul revistei “Cugetul Românesc” din București. Această revistă a publicat articole scrise de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion Minulescu și de alți gânditori ai epocii.
Între 1924 și 1932 Daniel Ciugureanu a fost proprietarul și directorul ziarului “Cuvântul Basarabiei” din Chișinău.
Daniel Ciugureanu a publicat articole alături de Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Vasile Goldiș, Simion Mehedinți, Dimitrie Gusti, Onisifor Ghibu și alții, în reviste pentru probleme sociale și economice, una din ele fiind revista “Societatea de Mâine”, editată între 1925 și 1930.
Medic
Dr. Daniel Ciugureanu a fost chirurg-urolog, doctor în științe medicale, inspector general sanitar tehnic în specialitatea chirurgie și urologie la Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, medic militar în gradul de căpitan, Medic Primar al Serviciului de Urologie la Spitalul “Regina Maria” din Chișinău (1927), Medic Primar al Serviciului de Urologie la Spitalul “Dr. I. Cantacuzino” din București (1938) și Medic Primar al Serviciului de Urologie la Spitalul “I.O.V.” din București (1944).
Decorații
Lista decorațiilor lui Daniel Ciugureanu:
- Ordinul Coroana României în gradul de Mare Cruce, 30 Martie 1918 (12 aprilie 1918)
- Ordinul Steaua României în gradul de Mare Ofițer, 21 Octombrie 1922
- Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 fără barete, 15 Februarie 1924
- Ordinul Ferdinand I în gradul de Mare Ofițer, 19 Aprilie 1931
- Medalia Ferdinand I, 31 Martie 1932
- Ordinul Național „Serviciul Credincios” în gradul de Mare Ofițer, 7 Aprilie 1933
- Semnul onorific Vulturul României în gradul de Comandor, cl. II-a, 9 Mai 1935
Operațiunea „München” este numele de cod al ofensivei armatelor română și germană în timpul celui de-Al doilea război mondial pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei de sub ocupație sovietică. Operațiunea a început la data de 2 iulie 1941 și s-a încheiat victorios la 26 iulie, același an.
În timpul operațiunii armata română a suferit pierderi semnificative: 22.765 de oameni (4.271 morți, 12.326 răniți și 6.168 dispăruți) și 58 de avioane. Pierderile sovietice s-au ridicat la 17.893 (8.519 morți și dispăruți și 9.374 răniți).
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) – Schema operațiunilor militare în Basarabia, din perspectivă sovietică – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Planul românesc
Ofensiva generală pe frontul Prutului, denumită Operațiunea „München”, a fost plănuită pentru 2 iulie.
Lovitură principală urma să fie dată de experimentata Armată a 11-a germană, cu Corpul de Cavalerie român (Brigăzile 5 și 6 Cavalerie) și Corpul 11 german (Diviziile 76 și 239 Infanterie germane, Diviziile 1 Blindată și 6 Infanterie române) spre direcția principală – Moghilău.
Corpurile 30 (Divizia 198 Infanterie germană, Diviziile 8, 13 și 14 Infanterie române) și 54 (Diviziile 50 și 170 Infanterie germane, Divizia 5 Infanterie română) aveau misiunea să ocupe Bălțiul și Dubăsarii.
Armată a 4-a română urmă să atace cu Corpul 3 (Diviziile 35 Infanterie Rezervă, 11 și 15 Infanterie) în direcția Chișinăului și cu Corpul 5 (Divizia de Gardă, Divizia de Grăniceri și Divizia 21 Infanterie) spre Tighina. Corpul 11 (Brigăzile 1 și 2 Fortificații) rămânea pe poziții defensive.
În sud, în Deltă, Corpul 2 (Diviziile 9 și 10 Infanterie) trebuia să forțeze Dunărea și să curețe litoralul până la Limanul Nistrului.
În fine, Armată a 3-a a primit comanda operativă a Corpului de Munte (Brigadă 8 Cavalerie, Brigăzile 1, 2 și 4 Munte și Divizia 7 Infanterie) și avea misiunea să ocupe nordul Bucovinei.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Cavalerie marsaluind spre front, in Basarabia. Se observa sabiile, pe care cavaleristii romani le au agatate de sa – foto: preluat de pe victortibrigan.wordpress.com
Desfășurarea operațiunii
2 iulie
În nord, Divizia 7 Infanterie a început atacul la ora 4:00 după o pregătire de artilerie de zece minute. Înaintarea a fost însă oprită la 6:30 de puternice contraatacuri sovietice.
Însă trupele Corpului 17 din Armată a 12-a sovietică erau în retragere, datorită pătrunderii germane până la Rivne, care le amenința spatele. Gen. de divizie Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, a ordonat atacul pe tot frontul a două zi.
Mai în aval de Bucovina, pe frontul central-nordic al Basarabiei, Corpul de Cavalerie din componența Armatei a 11-a a început trecerea în primele ore ale zilei.
Brigada 6 Cavalerie, aflată pe aripa stângă a corpului, la joncțiunea cu Armata a 3-a, a creat cu greu un cap de pod peste Prut în zona nord Șerbeni A Dumeni, datorită numeroaselor contraatacuri ale blindatelor sovietice.
Divizia 6 Infanterie a început traversarea la Cuconești, Movila Ruptă și Corpaci, fără incidente.
Regimentul 27 Dorobanți „Bacău” a reușit să treacă 2 batalioane peste rău până la căderea serii. Divizia 1 Blindată a declanșat și ea atacul pe direcția Brătușeni A Edineț.
Corpul 3, care reprezenta aripa nordică a Armatei a 4-a, vecină cu Armata a 11-a germană, a atacat numai cu Divizia 35 Infanterie Rezervă.
Traversarea Prutului a început la ora 16:45, sub supravegherea generalului Ion Antonescu, aflat în inspecție în zonă.
Regimentul 67 Infanterie reușit să treacă pe malul estic două batalioane și să ocupe Dealul Costuleni, pierzând un singur soldat în cursul operațiunilor.
Seara, Compania 6 Pontonieri a început construirea podului.
În fața Corpului 3 se aflau elemente din Divizia 95 Pușcași și Corpul 2 Cavalerie (Diviziile 5 și 9 Cavalerie) sovietice.
Primele trupe ale Diviziei de Gardă care au trecut Prutul a fost o companie a Regimentului 6 Infanterie Gardă „Mihai Viteazul”, care avea misiunea de a menține capul de pod de la Bogdanești.
În rest, pe tot frontul Corpului 5, a avut loc o pregătire de artilerie care trebuia să neutralizeze artileria grea sovietică din zonă, să distrugă fortificațiile și să dezorganizeze apărarea, însă datorită alocării unei cantități insuficiente de muniție, aceasta nu și-a atins scopul.
Nici pregătirea trecerii râului nu a fost bine mascată și nu a constituit o surpriză.
Astfel Divizia de Gardă a întâmpinat greutăți serioase în momentul traversării Prutului, fiindu-i practic imposibil să înainteze prea mult, deși avea la dispoziție pe malul estic aproape toată infateria sa.
A fost oprită de puternica rezistență întâmpinată pe Dealul Epureni și lângă satele Stoenești și Țiganca.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) – Trupele germano-române traversează Prutul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
3 iulie
Batalioane 1 și 2 ale Brigăzii 1 Munte au înaintat până în apropierea Storojinețului, au trecut Siretul prin apă, deoarece podul fusese dinamitat în timpul retragerii, și au distrus ariergarda sovietică aflată în oraș.
În dreapta Brigăzii 1 Munte, Brigada 4 Munte a ajuns pe Siretul Mic împingând înapoi ariergărzile Diviziei 60 Munte sovietice.
Aripa dreaptă a Armatei a 3-a era formată din Divizia 7 Infanterie și Brigada 2 Munte, Brigada 8 Cavalerie fiind în rezervă. Brigada 2 a înaintat spre Molnița, cu Batalionul 15/Grupul 4 Vânători de Munte în avangardă, care a dus lupte grele pentru cucerirea Dealului Bourului, în timp ce Grupul 5 a ocupat Dealul Porcului. Divizia 7 a dus lupte în zonele Fântâna Albă, Cerepcăuți și Petricani, fără a înainta prea mult și pierzând 88 de oameni (7 morți, 72 răniți și 9 dispăruți).
Brigada 6 Cavalerie a ajuns la nord-est de Văratic, iar Divizia 6 a continuat traversarea fără probleme.
În schimb Divizia 13 Infanterie a fost atacată foarte puternic de Corpul 2 Mecanizat sovietic la Șoltoaia.
Rapoartele înaintate comandamentului menționau 200 de tancuri, cifră foarte probabil exagerată.
Regimentul 55 Infanterie, precum și câteva divizioane de artilerie au trecut Prutul. Divizia 35 a lărgit capul de pod, fără a întâmpina rezistențe serioase, și a intrat în legătură cu trupele germane din stânga sa.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Trupele române ridică un cap de pod peste Prut – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
4 iulie
Brigada 4 Munte a executat la ordinul gen. de corp de armată Petre Dumitrescu o manevră cu o parte din forțe în spatele trupelor sovietice care luptau în zonăa Fântâna Albe și Cerepcăuți, forțându-le să se retragă și astfel Divizia 7 Infanterie și Brigada 8 Cavalerie au traversat și ele Siretul.
Brigadă 1 Munte a continuat înaintarea și a ajuns cu Grupul 1 Vânători de Munte al col. Albert Ludwig în fața Cernăuților. Acesta a fost decorat ulterior cu Ordinul Mihai Viteazul de clasa a III-a pentru înaintarea rapidă a detașamentului său.
Brigada 5 Cavalerie a trecut și ea Prutul cu Detașamentul „Col. Korne” și a început înaintarea pe direcția Terebna A Edineț. Divizia 1 Blindată a intervenit cu Batalionul 1 din Regimentul 1 Care de Luptă la est de Brătușeni în sprijinul Regimentului 203 din Divizia 76 Infanterie germană, care era atacat de blindate sovietice și se afla într-o situație grea.
Divizia 8 Infanterie, subordonată Corpului 30, a ieșit din capetele de pod de la Bădărăi, Chetriș și Moara Domnească, dar a fost oprită de comandamentul corpului, deoarece Divizia 198 germană aflată în flancul său întâmpina greutăți.
Subordonată aceluiași corp german, Divizia 13 a dus lupte la Sărata Nouă.
În timpul nopții spre 5 iulie, Divizia 1 Blindată a fost angajată lângă Brânzeni cu elemente ale Diviziilor 74 și 176 Pușcași sovietice (din Corpul 48 Pușcași), sprijinite de tancuri.
Ulterior a pus stăpânire pe satele Chetroșica Veche și Parcova, iar grupul său de cercetare a ajuns până la Edineț.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Trupele germano-române ridică un cap de pod peste Prut – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
5 iulie
Grupul „Col. Mociulschi” din Brigada 1 Munte (Batalioanele 1, 2 și 23 Vânători de Munte, Divizionul 1 Obuziere Munte, o baterie de tunuri de munte, o companie anticar și Escadronul 1 Vânători Călări) a atacat frontal Cernăuțiul, în timpul ce restul brigăzii, masată în Grupul „Col. Marinescu”, a manevrat pe vest, iar Brigada 4 a manevrat pe la est. Amenințate cu încercuirea, trupele sovietice s-au retras. La ora 17:00 au pătruns în oraș Batalioanele 3 și 23 Vânători de Munte. Capitală Bucovinei de Nord fusese reluată.
Brigada 2 Munte a trecut Prutul și a înaintat spre Hotin, ducând lupte grele la Noua Suliță și Dinăuți, unde trupele sovietice au cotraatacat, situația fiind salvată de intervenția Escadronului 2 Vânători Călări. Pentru operațiunea de ocupare a orașului, gen. de brigadă Ioan Dumitrache, comandantul Brigăzii 2 Munte, i s-a subordonat și Brigada 8 Cavalerie, care a înlocuit în stânga sa Divizia 7 Infanterie.
Divizia 13 a întâmpinat rezistențe puternice la Mărăndeni. Batalionul III/Regimentul 7 Dorobanți a reușit să ocupe localitatea, dar a suferit pierderi mari. De asemenea, Divizia 5 Infanterie română, din Corpul 54 german, a trecut și ea Prutul și a luat o poziție pe flancul drept al acestuia.
Divizia 35 a respins un asalt sovietic lângă Brătuleni, iar Divizia 15 a avut de suportat două lovituri. Prima a avut loc în jurul orei 12:00, lângă Bălăurești, la aripa stângă a Regimentului 25 Infanterie, unde se afla Batalionul III, dar intervenția artileriei a dus la respingerea acesteia.
În după-amiază, două companii sovietice au atacat dinspre Sărăteni pozițiile Batalionului III/Regimentului 10 Vânători, aflat pe flancul drept. Asaltul a fost respins, iar cele două companii au fost distruse aproape în totalitate. Doar 8 supraviețuitori au fost luați prizonieri. Trupele sovietice au contraatacat numai flancurile Diviziei 15, încercând să pună grosul unității în dificultate.
Corpul 5 a decis angajarea Diviziei 21 Infanterie la dreapta Diviziei de Gardă pentru a o ajută pe aceasta să depășească impasul în care se afla. Atacul trebuia să aibă loc în timpul nopții.
Infanteria urma să traverseze râul pe podul de cale ferată de la Bogdănești. Artileria nu putea fi mutată decât după ce un pod de vase va fi construit la Fălciu.
După o scurtă recunoaștere, gen. Dăscălescu a decis că atacul să fie executat de Regimentul 24 Infanterie, cu două batalioane în prima linie.
La ora 1:00 trupele au început să treacă prin ploaie pe pod, care fusese avariat de un bombardament, dar încă mai rezista.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Cavaler român escortează prizonieri sovietici – foto preluat de pe en.wikipedia.org
6 iulie
Regimentul 2 Călărași trebuia să fixeze forțele inamice, în timp ce Detașamentul „Lt. col. Ciubotaru” (comandantul Batalionului 7) și Escadronul 1/Regimentul 3 Călărași Purtat manevrau pe la est, iar două batalioane de Vânători de munte și un divizion de artilerie de munte pe la nord-vest. La ora 5:45, avangarda Regimentului 2 Călărași (Escadronul 3) a ajuns în zona conacului Rateș, unde a fost oprită de o rezistentă puternică, cpt. Fortunescu, comandantul unității, fiind rănit.
Escadronul a fost întărit cu două plutoane și la 9:00 a învăluit poziția sovietică pe la est, forțându-i pe apărători să se retragă.
Asaltul asupra Hotinului a început la ora 18:00, iar la 19:30 Batalionul 16 a fost puternic atacat dinspre Rucșin.
A intervenit Batalionul 9 Vânători de Munte și a restabilit situația.
Astfel, la ora 20:00, Batalionul 16 a intrat în partea de sud a pădurii Hotin, urmat aproape de Batalionul 9.
Detașamentul „Ciubotariu” a înaintat până pe Dealul Imașului, unde a surprins o coloană sovietică în retragere.
În timpul nopții, pozițiile detașamentului au fost puternic atacate de infanterie sprijinită de tancuri, dar a rezistat, blocând o eventuală cale de repliere spre sud-est.
Gen. de divizie Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3, a decis introducerea în prima linie și a Diviziei 11 Infanterie, ultima mare unitate aflată în subordinea sa.
Aceasta a ocupat poziții la dreapta Diviziei 15 și la nord de Corpul 5, care se chinuia să spargă frontul la Țiganca și să iasă din capul de pod.
La ora 10:00 două batalioane ale Regimentului 24 Infanterie 10:00 au decis începerea atacului fără suportul aviației (care era așteptat pentru ora 9:00, dar nu apăruseră).
Însă, avioanele au apărut după jumătate de oră și au atacat din greșeală trupele române. Cu toată confuzia creată, Batalionul II a reușit să se apropie de satul Stoenești, avansând cu dificultate prin bălțile din zonă.
A fost cerută intervenția Regimentului 30 Artilerie, dar din motive necunoscute aceasta nu s-a materializat.
Totuși, la 20:00, Regimentul 24 Infanterie ajunsese deja la poalele Dealului Epureni, iar Batalionul I începuse asaltul.
Pierderile primei zile pentru Divizia 21 Infanterie: 26 morți și 166 răniți.
Divizia de Gardă a atacat cu Regimentul 6 Infanterie Gardă și a reușit să învingă rezistența sovietică din fața ei și până seara să ocupe Dealul Cania, stabilind un cap de pod solid.
Pierderile regimentului au fost însă destul de mari: 32 morți, 158 răniți și 7 dispăruți.
Armata Română intrând în Cernăuţi în 1941 – foto preluat de pe worldwideromania.com
7 iulie
Pe o ploaie torențială, luptele au continuat în nordul Basarabiei. Batalionul 10 Vânători de Munte a reușit să pătrundă în nordul Hotinului, iar Batalionul 16 să se apropie de satul Otaci, punctul de trecere peste Nistru folosit de sovietici.
În ziua următoare, Divizioanele 52 și 57 Artilerie Grea au redus la tăcere artileria inamică de pe malul stâng al Nistrului. La ora 14:00, Brigadă 2 Munte a declanșat atacul și a eliminat ultimele rezistențe de pe Dealul Cetății și de la Otaci.
Până la oră 17:00, orașul era în mâinile românilor. În urma acestor succese, Armată 3 a primit ordinul să schimbe direcția de atac spre est.
Astfel, Brigada 8 Cavalerie trebuia să asigure legătura la aripa dreaptă cu Corpul de Cavalerie, în timp ce Corpul de Munte urma să înainteze până la Nistru între Vijnievo și Voloșcova. Divizia 7 Infanterie a fost subordonată Armatei a 4-a.
Forțele Diviziei 1 Blindată a ajuns la frontiera din 1940, în dreptul orașului Moghilău. Tot în această zi, elemente ale Corpului de Cavalerie, comandat de gen. de divizie Mihail Racoviță, au ajuns lângă Lipnic, pe Nistru. Brigada 6 Cavalerie a reușit performanță de a străbate 50 km în acea zi.
Mai la sud înaintarea a decurs mai greu, Divizia 14 Infanterie, din Corpul 30 german, fiind oprită în față orașului Bălți. Batalionul III/Regimentul 13 Dorobanți „Ștefan cel Mare” a atacat frontal satul Biliceni, în timp ce Batalionul II a manevrat localitatea pe la nord.
Corpul 3 a primit misiunea să înainteze pe direcția Lăpușna A Hîncești A Chișinău. Pentru aceasta, Divizia 35 Infanterie Rezervă a început să înainteze pe două direcții: spre Vărzărești A Șendreni A Vorniceni și spre Călărași, iar Divizia 11 spre Leușeni A Cărpineni A Sărata Galbenă, trebuind să ocupe malul vestic al râului Lăpușna.
Aceasta din urmă a fost oprită pe Lăpușna de focul artileriei sovietice, Regimentul II Romanați nr. 19 suferind pierderi considerabile.
Batalionul III/Regimentului 1/2 Vânători de Gardă a atacat printr-o ploaie torențială, traversând pârâul Bălacea sub un puternic foc de artilerie și mitraliere și a avansat până la marginea vestică a Dealului Țiganca, între satele Țiganca și Stoenești. Divizia 21 Infanterie a trecut și restul infanteriei la est de Prut.
Rezistența trupelor sovietice din zonă era foarte puternică, cauzând pierderi considerabile Corpului 5. Insuccesele acestuia s-au reflectat asupra comandantului: gen. de corp de armată Gheorghe Levenți, care a fost înlocuit în acea zi cu gen. de divizie Aurelian Son.
8 iulie
Divizia 13 s-a alăturat bătăliei de la Bălți, luptând la Singureni și Dealul Țarinei, o poziție puternic fortificată, care a fost asaltată de Regimentul 22.
Divizia 14 a fost subordonată Corpului 54 și a primit misiunea să stabilească un cap de pod la nord de Răut în regiunea satului Elizaveta, îndeplinind-o ziua următoare, când Diviziile 13 și 14 au reușit să împingă rezistențele sovietice la est de Bălți.
Regimentul 39 Infanterie a atins Răutul la ora 10:00. Divizia 5 Infanterie, aflată pe flancul drept al Corpului 54 a avut o ciocnire cu cavaleria sovietică în zona Zgărdești – Mândrești.
Atacul a fost dat cu două regimente în linie, în timp ce al treilea era situat în spatele aripii stângi.
La ora 14:00 Regimentul 8 Dorobanți a cucerit satul Zgărdești, în timp ce Regimentul 32 Infanterie a respins trupele sovietice la est de Mândrești și Pădurea Gliceni.
Regimentele 3 Dorobanți și 19 Infanterie ale diviziei 11, ajutate de artileria grea a corpului au reușit să ajungă pe înălțimile de la est de Sărata Galbenă.
În sectorul Diviziei 15 Infanterie, înaintarea a fost ușoară, seara aflându-se lângă Hîncești. Lucrurile nu au stat însă la fel și la Divizia 35 Infanterie Rezervă.
La ora 10:45, Grupul 53 Cercetare a raportat că a ocupat dealul de la nord de Micleușeni și Pădurea Răcătău, și că trupele sovietice se retrag spre Chișinău.
Raportul s-a dovedit mai târziu a fi fals, deoarece din exact acea zonă și din Pădurea Micleușeni și Lozova a pornit contratatacul sovietic care a lovit spatele și flancul Batalionului II/Regimetul 67 Infanterie.
Acesta a cedat, iar soldații au început să se retragă în debandadă, antrenând și o parte a Batalionului III și Trupele de Intendență.
Trupele sovietice au reușit să flancheze astfel Valea Bucovățului, unde se afla în deplasare Regimentul 63 Artilerie, care a fost surprins de infanteria și tancurile sovietice.
Col. Cocinschi, comandantul unității, a dat imediat ordinul de a pune tunurile în poziție de tragere.
În lupta care a urmat, colonelul însuși a fost rănit în timp ce trăgea cu pușca-mitralieră din poziția Bateriei 1. Majoritatea tunurilor a fost încercuită.
Două ordine Mihai Viteazul clasă a III-a au fost acordate cpt. Alexandru Borcescu și, respectiv, cpt. Valerie Negut, ambele post-mortem, cei doi murind în prima linie.
Au fost și singurele înalte decorații acordate ofițerilor Diviziei 35 Infanterie Rezervă. Batalionul I/Regimentul 50 Infanterie, aflat în rezervă, a contraatacat și a oprit înaintarea sovietică la est de Șendreni și Vărzărești.
Gen. de brigadă Emil Procopiescu, comandantul diviziei, a reușit să oprească trupele în retragere și să reorganizeze o linie de apărare.
Pe lângă pierderile umane ridicate (până pe 15 iulie divizia avea 177 morți, 2.295 dispăruți și 309 răniți) s-a pierdut tot echipamentul Regimentului 63 Artilerie și două baterii ale Divizionului 55 Artilerie Grea Moto.
Regimentul 55 Infanterie (constituind Gruparea de nord a diviziei) a reușit în schimb să ajung la nord și vest de Călărași, dar nu a putut pătrunde în oraș. Seara, aripa sa stângă a fost respinsă de un atac sovietic.
Situația Diviziei 35 Infanterie era încă critică: Grupul 53 Cercetare era încercuit la Răcătău, iar Regimentul 55 Infanterie era izolat pe Valea Bâcului.
Problemele s-au înmulțit pentru Regimentul 11 Dorobanți al Diviziei 21 după ce fost atacat înainte de răsărit, la ora 4:30. Trupele sovietice au pătruns în poziția unității, iar două companii au intrat în panică și s-au retras.
La 6:15 a urmat un asalt și mai puternic, care a produs panică la Batalionul III, care în retragere a antrenat și Batalionul I. Sovieticii au înaintat până la Cota 93, unde au fost opriți de Regimentul 24 Infanterie și de Batalionul II/Regimentul 11 Dorobanți, precum și de focul Regimentului 5 Artilerie.
Gen. de divizie Nicolae Dăscălescu a oprit fugarii pe care i-a întâlnit și a reorganizat linia frontului și a refăcut legăturile între regimente. Regimentele 11 și 12 Dorobanți au primit sarcina să atace Dealul Epureni, iar Regimentul 24 Infaterie să curețe satul Stoenești de trupe sovietice.
Regimentul 12 Dorobanți a respins un contraatac și a înaintat până la Cotă 126 de pe Dealul Epureni, iar Regimentul 11 a ajuns pe muchia dealului.
Col. Bârdan, comandantul ultimului regiment, a raportat la ora 10:00 că se află pe deal doar cu Batalionul I și pierduse contactul cu celelalte două. La dreapta sa era Batalionul II/Regimentul 12 Dorobanți.
Un alt contraatac a fost respins cu pierderi mari de ambele părți. Col. Bârdan mai avea lângă el 8 ofițeri și 68 de soldați, iar Regimentul 12 a trebuit să aducă în prima linie Batalionul III și din resturile Batalioanelor I și II să creeze un batalion ad-hoc de rezervă.
Până la 12:20, Regimentul 24 a curățat satul Stoenești. Pierderile pentru această zi sângeroasă au fost 98 morți, 292 răniți și 63 dispăruți la Regimentul 11 Dorobanți și 72 morți și 154 răniți la Regimentul 24 Infanterie.
Și Divizia de Gardă a fost atacată în acea zi. La ora 5:30, în pozițiile Regimentului 6 Infanterie „Mihai Viteazul” s-au strecurat trupe sovietice, folosindu-se de spațiul liber dintre Batalionul I și III. Acestea au surprins postul de comandă al regimentului și în lupta care a urmat, comandantul unității, lt. col. Gheorghe Iliescu, a fost ucis.
Acesta a fost primul comandant de regiment român mort în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a post-mortem.
Compania de comandă a reușit să respingă inamicul cu sprijinul companiei de pionieri și a Batalionului II, fiind luați aproape 100 de prizonieri.
După-amiază, Batalionul II a respins un alt atac sovietic. În total, pierderile Diviziei de Gardă în acea zi au fost 102 morți și 828 răniți, din care 20 de morți și 156 răniți ai Regimentului 6, care a fost trecut în rezervă.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Prizonier sovietic, după distrugerea buncărului în care se ascundea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
9 iulie
Regimentul 8 Dorobanți a atacat frontal pozițiile sovietice din Mândrești cu un batalion și cu un al doilea care l-a manevrat pe la sud, punând în pericol spatele trupelor sovietice, care s-au retras abandonând o cantitate însemnată de armament.
Divizia 1 Blindată a primit misiunea de a înainta spre sud, pe direcția Moșana – Soroca, reușind ca până la 10 iulie să blocheze calea trupelor sovietice care se retrăgeau spre Moghilău și să curețe malul drept al Nistrului în zona Sorocăi.
Corpul 3 a oprit înaintarea Diviziilor 11 și 15 Infanterie și a trecut în defensivă. Presiunea sovietică asupra Diviziei 35 Infanterie Rezervă s-a menținut, Gruparea Aeriană de Luptă trebuind să execute peste 80 de ieșiri/avion și să arunce 22,25 tone de bombe în zona acesteia, pentru a dezorganiza concetrările de trupe inamice. Ziua următoare, generalul de armată Ion Antonescu a hotărât retragerea grupului nordic al diviziei de la Călărași și preluarea sectorului de către Divizia 72 Infanterie germană. Divizia 15 Infanterie a realizat legătura cu divizia amenințată cu Batalionul I/Regimentul 10 Vânători, întărit cu tunuri anticar. De asemenea, pentru a întări Corpul 3, Armată a 4-a i-a subordonat Divizia de Grăniceri și Brigadă 7 Cavalerie.
Regimentul 1/2 Vânători Gardă a atacat pe direcția Cota 120 A Cota 196 pe Dealul Toceni. După lupte foarte grele punctate de numeroase contraatacuri sovietice, regimentul a reușit să ocupe Cota 196 la ora 17:00. Avansase 7 km.
Doi tineri ofițeri au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a în urma acestei acțiuni: lt. Mihail Adabei și lt. Victor Comsa. Luptele au continuat cu intensitate și în sectorul Diviziei 21 Infanterie.
Regimentul 11 Dorobanți, deși pierduse aproximativ jumătate din ofițeri și 40% din soldați în zilele precedente, a reușit să cucerească Dealul Țiganca, Cota 77 și satul Țiganca, distrugând 5 cazemate și luând în jur de 150 de prizonieri.
Pierderile au fost din nou mari: 50 morți, 135 răniți și 23 dispăruți. Regimentul 12 Dorobanți nu și-a atins însă obiectivul. Batalionul I a suferit pierderi mari și nu a mai putut avansa. Astfel, comandantul regimentului, col. Gheorghe Nicolescu, a luat conducerea directă a Batalionului ÎI și a pornit la atac.
La ora 9:10 a fost rănit mortal și asaltul a încetat. În aceste condiții, generalul Dăscălescu raportă Corpului 5 că divizia sa se află într-o situație foarte grea, având de ținut un front mai mare decât posibilitățile sale și a dispus ca toți oamenii disponibili din unitățile necombatante să fie încadrați în regimentele din prima linie.
10 iulie
Divizia 1 a fost subordonată Corpului 54 german și îndreptată spre Bălți, contribuind la ocuparea orașului pe 12 iulie. În aceeași zi, Batalionul III/Regimentul 7 Dorobanți din Divizia 13 Infanterie a intrat în Soroca după o luptă scurtă.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Hartă cu acţiunile trupelor aliate până la 10 iulie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
11 iulie
Armata a 3-a ajunsese pe aliniamentul Cormani A Romancăuți cu Brigada 4 Munte, Romancăuți A Climăuți cu Brigada 1 Munte și Kaluș A Volskova cu Brigada 8 Cavalerie.
Divizia 15 Infanterie a fost atacată puternic, atacul principal fiind suportat de Regimentul 35 Infanterie „Matei Basarab”, situat la vest de Lăpușna, care a ținut față unui regiment sovietic sprijinit de patru divizioane de artilerie.
Regimentul 10 Vânători a respins încercările sovietice de a ajunge în spatele diviziei, în timp ce Regimentul 25 Infanterie se replia din pozițiile avansate pentru a scurta linia de apărare.
Spre seara, două companii inamice s-au infiltrat la contactul dintre Diviziile 11 și 15 Infanterie, dar au fost respinse de rezerva corpului de armată.
12 iulie
Regimentul 25 Infaterie a atacat trupele sovietice infiltrate pe direcția Lăpușna și le-a obligat să se retragă în debandadă spre Hîncești, capturând 250 de prizonieri.
Bătălia pe frontul central-sudic a atins punctul culminant. Armata Roșie a atacat cu Corpul 14 (Diviziile 25 și 51 Pușcași) și încă o divizie de infanterie, sprijinite de tancuri și aviație, care a bombardat trupele române la Tigheci, Lărguța, Răzești și Cociulia.
Divizia de Gardă a fost puternic presată în sectorul Regimentelor 1/2 și 2/9 Vânători Gardă. Asaltul a durat 16 ore. Cele două regimente și-au menținut pozițiile cu mare dificultate.
Toate rezervele au fost aruncate în luptă, pionierii și chiar grupurile de comandă. Violența a fost extremă, luptele corp la corp fiind frecvente. Exemplul Batalionului III/Regimentul 1/2 Vânători Gardă este elocvent.
Acesta era aproape complet încercuit pe Dealul Cania, dar a continuat să reziste pe pozițiile sale. Pe flancul drept, Divizia 21 Infanterie, redusă numeric la practic numai 4 batalioane, a respins atacurile a două divizii sovietice. Gruparea Aeriană de Luptă a jucat un rol important în înfrângerea ofensivei sovietice la Țiganca.
Între 8:50 și 17:30, aproape 37 de tone de bombe au fost lansate asupra pozițiilor de artilerie și concentrațiilor de trupe sovietice. S-au executat 120 ieșiri/avion, din care 59 au fost bombardiere. Prizonierii capturați au declarat că atacurile aeriene au cauzat pierderi de până la 40% trupelor Armatei Roșii din zonă.
Doi piloți au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a post-mortem pentru faptele lor din acea zi: lt. av. (r) Ioan Lașcu, din Grupul 5 Vânători, ucis în timpul unui atac la sol asupra trupelor sovietice din Valea Lărguței, și slt. av. Vasile Claru, din Grupul 8 Vânători, ucis într-o luptă aeriană deasupra satului Țiganca cu mai multe I-16 din 67 IAP.
În tot timpul luptelor din iulie, GAL a lansat 134,5 tone de bombe în sprijinul Corpului 5. Atacurile sovietice au continuat până pe 14 iulie, dar cu intensitate mai mică. În aceeași zi, Regimentul I Mehedinți nr. 17 din Divizia 1 Infanterie a fost adus pentru a întări Divizia 21 Infanterie.
Pentru depășirea impasului creat în sectorul Armatei a 4-a, Marele Cartier General a conceput o manevră de învăluire. Astfel, pe 13 iulie, Corpul 54 german urma să atace cu Divizia 50 Infanterie germană și Diviziile 5 Infanterie și 1 Blindată române pe direcția Zăicani A Orhei A Chișinău și cu Divizia 72 Infanterie germană pe direcțiile Ungheni A Bucovăț și Cornești A Călărași. Divizia 35 Infanterie Rezervă trebuia să înainteze pe direcția Boldurești A Vorniceni și de acolo spre Chișinău.
Iar pe 14 iulie urma să intre în acțiune și Corpul 3 al Armatei a 4-a, cu Divizia 15 Infanterie pe direcția Lăpușna A Ialoveni, cu Diviziile de Grăniceri și 11 Infanterie pe direcția Cărpineni A Costești și cu Brigada 7 Cavalerie pe flancul sudic spre Sărăteni. Doar Corpul 5 rămânea în defensivă.
13 iulie
Brigăzile de munte au avut ciocniri cu ariergărzile sovietice și spre seară au atins Nistrul în zona satului Romancăuți.
Corpul de Cavalerie a trecut în subordinea Armatei a 3-a și a preluat Brigada 8 Cavalerie de la Corpul de Munte, începând pregătirile pentru operațiunea de forțare a Nistrului care urma să aibă loc pe 17 iulie.
Înaintarea rapidă din zona nordică a frontului românesc și atingerea Nistrului s-au datorat replierii Armatei a 12-a în urma ordinului primit de Frontul de Sud-Vest de la STAVKA de a se retrage pe vechea frontieră.
De asemenea gen. col. Tiulenev, comandantul Frontului de Sud, a subestimat forța Grupului de Armate Antonescu și a cerut și el retragerea pe Linia Stalin, aflată pe malul stâng al Nistrului.
Însă ordinul a fost contramandat de STAVKA, care i-a cerut să recucerească linia Prutului.
Astfel s-a ajuns la situația că în timp ce Armata a 18-a sovietică, adusă în grabă pe front din Districtul Militar Moscova, se afla peste Nistru în zona fortificată Moghilău,
Armata a 9-a ocupa încă centrul și sudul Basarabiei, ducând lupte grele cu Armată a 4-a română.
Divizia 15 Infanterie a forțat Prutul, reușind să treacă până seara Regimentul 25 Infanterie pe aripa stângă și Regimentul 10 Vânători pe aripă dreaptă la Obileni și Sărăteni.
A continuat ofensiva pe frontul central, trupele sovietice din fața Corpului 3 retrăgându-se spre Chișinău.
14 iulie
Divizia 5 Infanterie a fost puternic contraatacată de cavaleria inamică în zonă Mănăstirii Hirova, dar Regimentele 8 și 9 Dorobanți au rezistat și la ora 10:00 au reluat înaintarea spre Orhei. La nord, diviziile române din Corpul 30 german au întâmpinat greutăți.
Divizia 13 Infanterie a reușit să curețe satul Dubna de abia după ce Regimentul 399 german a manevrat pe la nord punctul de rezistentă și o parte din trupele sovietice s-au retras pentru a nu fi încercuite.
Divizia 14 Infanterie s-a confruntat cu probleme pe Răut, unde a fost forțată să treacă pe defensivă și să respingă atacurile sovietice.
Doar Corpul 3 a înaintat fără mari probleme, datorită faptului că inamicul din fața să se retrăgea pentru a nu fi încercuit.
15 iulie
Corpul 5 a reușit în sfârșit să iasă din capul de pod și să avanseze. Bătălia de la Falciu/Țiganca se terminase.
Pierderile suferite de cele două divizii erau foarte mari: 2.473 de către Divizia de Gardă și 6.222 de către Divizia 21 Infanterie.
În total 17 Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate pentru faptele din această bătălie, din care 6 post-mortem.
Ofițerul cel mai înalt în grad decorat a fost gen. de divizie Nicolae Dăscălescu. Se zice că Ion Antonescu și-ar fi scos de pe piept propria decorație Mihai Viteazul, primită în timpul primului Război Mondial, și i-ar fi conferit-o generalului, în timpul unei inspecții.
De asemenea steagul Diviziei 21 Infanterie a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Divizia 14 Infanterie a fost în continuare atacată pe Răut de infanteria sprijinită de tancuri, dar a respins fiecare asalt, iar în timpul nopții a reușit să ocupe Cota 166, în urma unui atac la baionetă dat de Detașamentul „Lt. col. Calotescu”.
În sectorul Corpului 54 german, ce acționa la nord de Chișinău, Diviziile 5 Infanterie română și 50 Infanterie germană au respins ariergărzile sovietice din fața lor și au intrat în Orhei.
Divizia 1 Blindată a înaintat apoi pe șoseaua Orhei A Chișinău până la numai 8 km de capitală Basarabiei.
La Corpul 3, Divizia 35 Infanterie Rezervă a fost scoasă din prima linie și peste puțin timp va fi desființată. În aceeași zi, Corpul 5 a trecut și el la ofensivă, urmărind inamicul aflat în retragere.
16 iulie
Divizia 1 Blindată a început atacul asupra Chișinăului la ora 3:30, apropiindu-se de oraș cu Grupul Vest, comandat de col. Constantin Nistor, dinspre Ciocana Nouă și cu Grupul Est, comandat de col. Gheorghe Petrea, dinspre nord-est.
Prima grupare a pătruns în oraș la ora 8:30, surprinzând trupele sovietice aflate în Chișinău. Lângă Mitropolie, Compania 3 Care de Luptă, comandată de cpt. Victor Gabrinschi, a lichidat un escadron de cavalerie și o baterie de artilerie grea. Slt. Ștefan Marinescu a ridicat drapelul românesc pe Biserică Sf. Treime.
La 11:30 înaintarea celei de-a două grupări a fost oprită de trupele sovietice aflate pe Dealul Rășcanu, care au fost ulterior scoase din poziție de Batalionului 2 Care de Luptă sprijinit de toată artileria grea disponibilă. Drumul de retragere al trupelor Armatei Roșii spre Tighina era tăiată.
Au mai pătruns apoi în Chișinău și Diviziile 50 și 72 Infanterie germane și până seara orașul fusese curățat de rămășițele unităților sovietice.
Cealaltă unitate română a Corpului 54 german, Divizia 5 Infanterie, a continuat înaintarea spre est de la Orhei, ajungând pe aliniamentul Hârtopul Mic A Ișnovăț A Buric. A două zi a atins Nistrul.
La nord, Diviziile 8, 13 și 14 Infanterie română, care erau subordonate Corpului 30 german au alcătuit Grupul de divizii „Gen. Rozin” (gen. de brigadă Gheorghe Rozin era comandantul Diviziei 13). Misiunea sa era de a apăra flancul drept al Corpului 30 german, în timp ce acesta forța trecerea Nistrului.
Regimentul 13 Dorobanți din Divizia 14 Infanterie a dus lupte dificile cu trupe sovietice sprijinite de tancuri, în zona Gura Camencii, dar a reușit să respingă toate atacurile.
În sectorul Armatei a 4-a, Corpul 3 a manevrat pe la sud Chișinăul și a ajuns pe aliniamentul Ruseștii Noi A Bardar A (est) Hîncești A (est) Orac.
Corpul 5 a înaintat cu Divizia de Gardă spre Porumbești și Lărguța și cu Divizia 21 Infanterie spre Țiganca Nouă. Regimentul 11 Dorobanți a cucerit acest sat până seară, pierzând 16 morți, 57 răniți și 37 dispăruți.
17 iulie
Căderea Chișinăului și a Masivului Cornești din vestul său a însemnat practic sfârșitul luptelor importante pe frontul din Basarabia. Comandamentul trupelor Axei din regiune a fost reorganizată. Grupul de Armate „Gen. Antonescu” înceta să existe.
Astfel Armatei a 11-a germane i se subordonau numeroase trupe române: Armata a 3-a (Corpul de Munte și Corpul de Cavalerie) și Corpul 4 (Diviziile 6, 8, 13 și 14 Infanterie).
Sub comanda Marelui Cartier General și a generalului Antonescu rămâneau Grupul de divizii „Mattenkloht” (Diviziile 5 și 15 Infanterie, 1 Blindată română) și Armata a 4-a cu Corpul 3 (Diviziile 11 și 35 Infanterie, Grăniceri) și Corpul 5 (Diviziile 21 Infanterie și Gardă, Regimentul 17 Infanterie) în prima linie și Divizia 7 Infanterie în rezervă. Divizia 3 Infanterie și Brigada 7 Cavalerie alcătuiau rezerva Marelui Cartier General.
De cealaltă parte, STAVKA a decis să înceapă să retragă Armata a 9-a din sudul Basarabiei, deoarece era în pericol de a fi încercuită, în condițiile în care Armata a 11-a germană și Armată a 3-a română au forțat trecerea Nistrului în această zi, iar aripa nordică a Grupului de Armate Sud înainta în adâncul Ucrainei.
Grupul „Gen. Rozin” a dus lupte defensive la Alexeni cu Regimentul 13 Dorobanți din Divizia 14 Infanterie, respingând toate atacurile sovietice. Grupul „Mattenkloht” a luat Zăicani-ul cu Regimentul 9 Dorobanți din Divizia 5 Infanterie și a dirijat spre est Divizia 1 Blindată, această întâmpinând rezistențe puternice la intrarea în satul Chirca.
Corpurile 3 și 5 și-au continuat și ele urmărirea, iar în sudul frontului, Corpurile 11 și 2 au început incursiunile pe malul basarabean, pentru a pregăti traversarea.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Trupe germane înainte de forţarea Nistrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
18 iulie
Înaintarea spre est a progresat fără probleme și o coloană a Diviziei 1 Blindate a capturat un grup de ofițeri din statul major al Diviziei 95 Pușcași sovietică.
Divizia 14 Infanterie s-a confruntat cu o situație mai specială, fiind din nou atacată puternic pe frontul de pe Răut. Batalionul II/Regimentul 39 Infanterie a rezistat pe poziții, dar Batalionul III al regimentului și Batalionul III/Regimentul 8 Vânători au cedat și s-au retras de pe Dealul Cucuești și Movila Turcului.
A fost introdus în luptă Batalionul II/Regimentul 8 Vânători, care a contraatacat și a recucerit Movila Turcului.
19 iulie
Divizia 5 Infanterie a reușit să ia Movila Spânzuraților, unde fusese oprită de trupe sovietice în ziua precedentă, iar seara a ajuns în zona Coșernița A Boșcana A Ohrincea.
La Corpul 3, Divizia 11 a ajuns seara pe aliniamentul Selemt A Ciofinceni, Divizia de Grăniceri lângă Cimișlia și Cazangic, iar Divizia 35 Infanterie Rezervă la Gradiște, Sagaidac și Gălbenița. Corpul 5 a ajuns cu Divizia de Gardă la vest de Valea Sasghiol, iar cu Divizia 21 Infanterie pe Dealul Haragos.
O dată atins Nistrul, Armata a 4-a a organizat apărarea râului în sectorul Dubăsari cu Corpul 11. Acesta avea în subordine 8 batalioane de mitraliere, 7 companii anticar și 2 regimente de infanterie, precum și fortificații în prima linie și Diviziile 15 Infanterie și 1 Blindată ca rezervă.
A fost introdusă în urmărire și Divizia 3 Infanterie la Corpul 5, pentru a înlocui Divizia de Gardă epuizată în luptele grele de la începutul lunii.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) – T-26 sovietic, imobilizat în Basarabia spre sfârşitul operaţiunii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
20 iulie
Divizia 15 Infanterie a cucerit Tighina, atingând Nistrul. Armata a 4-a și-a continuat înaintarea având mai multe probleme cu drumurile desfundate de ploi decât cu trupele sovietice, care se retrăgeau.
În aceeași zi, Corpul 11 a început să treacă Prutul. Astfel, Batalionul II/Regimentul 53 Infanterie a pătruns în Cahul după-amiază, fără a întâmpina rezistențe.
21 iulie
Corpul 2 a început trecerea Dunării, la ora 7:30, când Regimentul 33 Infanterie din Divizia 10 Infanterie a realizat primul cap de pod. Până seara Chilia, Pardina, Isbrieni și Vâlcov au căzut în mâinile românilor.
25 iulie
Armata a 4-a a lăsat sarcină curățirii sudului Basarabiei pentru Diviziile de Grăniceri, 35, 21 și 10 Infanterie și Brigăzii 7 Cavalerie, acestea apropiindu-se în final de malul vestic al Nistrului.
Totodată a fost atinsă vechea frontieră de stat, fiind marcat sfârșitul operațiunilor în Bucovina de Nord și Basarabia din anul 1941.
![Ioan I. Popescu - numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume - (n. 27 aprilie 1866 - d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2014/07/Ioan-Popescu-Sanitarul.jpg)
