Incidentul armat de la Vicovu de Sus din 1-3 iulie 1940
Incidentul armat de la Vicovu de Sus din perioada 1-3 iulie 1940 a fost o acțiune militară individuală desfășurată la nord de localitatea Vicovu de Sus pe șoseaua Ciudei-Vicov, pe teritoriul Județul Storojineț de către Batalionul 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7 Infanterie, aflat sub comanda maiorului Valeriu Carp – până la crearea Comisiei mixte româno-sovietice, împotriva trupelor sovietice care se apropiau de linia de demarcație impusă Regatului României prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Ca urmare a acestei acțiuni, a fost asigurată acoperirea zonei Gurii Putnei
„De aici nu ne mai retragem, peste Putna nu se trece. Mergeți la unități și organizați-vă poziții de apărare, și dacă rușii mai înaintează un pas, din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul”
—Valeriu Carp la 1 iulie 1940, conform memoriilor de război ale colonelui Ioan Ambrosă
În contextul evacuării și cedării oficiale a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța către statul sovietic, această acțiune și-a adus contribuția la menținerea teritoriul aflat la sud de râul Suceava, în interiorul noii granițe a Regatului României.
În contextul evacuării teritoriilor basarabean și nord-bucovinean de către Armata României începând cu data de 28 iunie ca urmare a ultimatumului sovietic, în dimineața zilei de 28 iunie 1940, Marele Stat Major român a emis dispoziții conform cărora trupele românești trebuiau să nu deschidă focul asupra trupelor sovietice și să nu reacționeze la provocările acestora, iar comandanților li s-a cerut să intre în contact cu trupele sovietice.
Coloane lungi de mai mulți kilometri de militari români au început să se retragă din Bucovina de Nord, spre noua frontieră, cu trupele sovietice aflate la un pas în urmă sau ocupând în prezența trupelor române unele localități.
Mai mult, sovieticii nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de ei, depășind-o și înaintând în adâncimea teritoriului – cum s-a întîmplat în Ținutul Herța.
La data de 1 iulie s-a constituit sub conducerea colonelului Eugen Mirculescu, aflat la comanda Brigăzii 7 Infanterie, comisia mixtă româno-rusă care urma să stabilescă în zonă, traseul exact al frontierei. Aceasta însă își va începe lucrările de abia la data de 3 iulie.
În lipsa unui ordin venit pe linie ierarhică de la Ministrul de Război – care să precizeze atitudinea de adoptat în fața înaintării ruse, Divizia 7 Infanterie din Armata Regală Română – aflată printre marile unități care se retrăgeau din Bucovina de Nord, a continuat retragerea.
La data de 1 iulie, aflat în ariergarda Diviziei 7 Infanterie, maiorul Valeriu Carp – comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie a dispus însă din proprie inițiativă oprirea retragerii în momentul în care soldații i-au transmis „- Se vede Putna !”.
Cu de la sine putere a ordonat apoi ofițerilor batalionului să se organizeze pe poziții de apărare și, dacă rușii mai înaintează, să deschidă focul.
Batalionul său a ocupat astfel – conform rapoartelor Diviziei 7 Infanterie „fără ordin”, o poziție defensivă la nord de Vicovu de Sus la intrarea în țară după noua graniță, pe șoseaua Ciudei – Vicov.
La acel moment, restul diviziei era deja regrupat în sudul noii frontiere. Dinspre nord se apropiau trupele ruse, iar partizani sovietici îmbrăcați în uniforme românești deschideau focul din apropierea pozițiilor trupelor române.
Maiorul și-a informat totuși superiorii ierarhici despre instalarea batalionului pe poziție și în aceeași zi a primit ordinul de a se retrage în cazul unui atac inamic la sudul râului Suceava și de a arunca în aer podul de la Vicovu de Sus.
În spatele său la data de 30 iunie se constituise din Regimentul 37 Infanterie, Batalionul Divizionar 7 Mitraliere și Regimentul 8 Artilerie – cu misiunea de a închide valea Putnei și de a interzice pătrunderea rușilor, Gruparea Tactică Putna, dar la ora 22 a zilei de 1 iulie un ordin venit de la comandamentul Armatei a 3-a, a precizat că soldații români nu aveau voie să deschidă focul chiar dacă rușii încălcau înțelegerile cu ofițerii români cu care se aflau în contact și înaintau spre pozițiile trupelor române.
Tot în aceeași seara, Gruparea Tactică Putna a primit ordinul a a abandadona poziția sa de la Gura Putnei și de a se regrupa în zonă spre diverse bifurcații de drumuri, „de evacuare înapoi”.
Dat fiind că un atac sovietic era previzibil, pe 2 iulie la ora 23.30, un ordin al Corpului 10 Armată a indicat ca podurile de peste Suceava să fie distruse.
De asemenea, la data de 3 iulie la ora 21 un alt ordin a indicat trupelor române să pregătească apărarea antitanc, să instaleze pe diverse drumuri aflate la sud de râul Suceava baricade și să mineze terenul (inclusiv la sud de podul de la Vicovu de Sus).
În acest context dificil, în perioada 1-3 iulie șapte delegații sovietice au presat Batalionul 3 Infanterie să se retragă, ceea ce ar fi însemnat că accesul pe șoseaua care ducea spre România, să fie liber.
Subunitatea însă a rezistat chiar pe noua graniță aflată la nord de Vicovul de Sus.
În acest context, cu toate că ordinul anterior interzisese deschiderea focului împotriva trupelor ruse, există date care susțin că militarii batalionului, tocmai asta ar fi făcut.
Astfel, conform unui raport oficial al Corpului 10 Armată semnat de generalul Constantinescu, ce era comandantul acestuia, batalionul comandat de către Carp a ocupat o poziție defensivă și a stopat înaintarea trupelor sovietice, precum și a formațiunilor de partizani.
De asemenea, conducătorii grupelor de partizani au fost capturați de soldații lui Carp și împușcați pe loc.
De abia la data de 4 iulie, Batalionul 3 Infanterie s-a repliat pe aliniamentul râului Suceava, pentru a face joncțiunea cu restul Regimentul 16 Infanterie, unitate care a preluat cu începere de la ora 16.00 a aceleiași zile, controlul podurilor și drumurilor din acel perimetru.
Punctele de interes din arealul geografic bucovinean:văile Sucevei și Putnei, alături de șoseaua Ciudei-Vicov (aici pe o hartă din 1916) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Susținere istorică; in memoriam
Potrivit faptelor sale, ulterior maiorul Valeriu Carp a fost citat prin Ordin de zi, pe întreg Corpul 10 Armată.
În 1999 veteranul de război și fostul locotenent din subordinea maiorului Carp – Mihai Ambrosă, devenit între timp colonel în rezervă și Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, în memoriile sale a relatat odiseea maiorului Carp.
Incidentul este astfel consemnat de Ambrosă în cartea „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul”, publicată în 1999, unde este descris modul în care Valeriu Carp a luat în anul 1940 pe propria răspundere hotărârea de a opri retragerea din fața inamicului pentru a rezista, conștient fiind că Mănăstirea Putna se află la o mică distanță în spatele său.
De asemenea, conform ziaristului Dan Gheorghe, există în memoria colectivă a oamenilor din satele bucovinene un moment din anul 1940, în care pe granița de nord românii s-au bătut cu rușii care veneau spre Putna, iar numele maiorului Carp este cunoscut aflat fiind în relație cu acel moment.
Din raportul oficial al Corpului 10 Armată nu reiese în mod clar dacă au avut loc într-adevăr confruntări cu sovieticii.
Conform istoricului Petru Grior, director al Cercetări Istorice din Cernăuți, baza documentară a evenimentului descris este precară, dar acesta a avut totuși loc, fiind necesare apelul la memoria colectivă și studii aprofundate.
O susținere pentru afirmațiile lui Grior a venit de la directorul Liceului „Ștefan cel Mare” din Ropcea, care a afirmat că oamenii din Crasna mai au încă amintiri despre acest eveniment și despre decizia de a susține inițiativa ofițerilor români.
Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.
Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.
Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.
Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)
Premise
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.
În mai 1941, Culai igor a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România.
Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine.
În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.
Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.
Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.
Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.
Operațiunea de deportare
Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.
Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce.
Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.
Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.
În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Destinația deportaților
Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.
Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză.
La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.
Estimarea numărului de victime
Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.
Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)
Premisele
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept “cea mai mare deportare a populației basarabene”.
Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema. La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.
La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”
Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB).
Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane – conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov.
Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.
Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț – ministrul Securității RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin – împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre.
Tot aici era specificată echipa grupelor informativă, operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM.
Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor. Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.
După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text: Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”.
Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă. Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.
Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”. La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării și raportarea peste fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe parcurs.
Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportați – al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare).
Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică.
Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.
Operațiunea de deportare
Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.
Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.
Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.
Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 – au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 – își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.
Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați. Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși.
Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective.
Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.
În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare.
Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 195167. Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea.
Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.
Estimarea numărului de victime
Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.
Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.
Al treilea val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951)
Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii organizatiei religioase, mai cu seamă cei care se numeau Martorii lui Iehova
Operațiunea SEVER a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.
Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la organizatia religioasă Martorii lui Iehova.
La această operațiune au participat 546 de lucrători operativi ai Securității, 1.127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova.
Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951.
Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.
Deportările staliniste în memoria contemporanilor
Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.
Ulterior, atât Executivul, cât și Legislativul Republicii Moldova au emis, în contextul luării măsurilor reparatorii față de cei deportați și familiile acestora, peste 20 de modificări și acte normative contradictorii. Din această cauză, până în prezent, o mare parte dintre persoanele reabilitate încă nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscată sau naționalizată în 1940-1941 și după 1944.
Totodată, persoanele care au reușit să obțină o despagubire derizorie sunt, de asemenea, în așteptarea emiterii unor acte ce ar stabili un mecanism viabil și eficace de despagubire.
Pe de alta parte, nu există până acum vreun monument dedicat celor ce au suferit de pe urma deportărilor staliniste, cu toate ca atât autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova, cât și autoritățile municipale din Chișinău au pomenit deseori despre înălțarea unui asemenea monument. Tot tergiversată este și construirea bisericii in memoria deportaților, care urmează să fie edificată în regiunea gării feroviare din Chișinău.
Deportații și descendenții lor, locuind în prezent în Siberia și Kazahstan
La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român; în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români și 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori.
Prima asociație românească din Kazahstan s-a înființat juridic pe 27 mai 2003, fiind intitulată Asociația româno-moldoveana din Kazahstan. Bazele acesteia au fost puse de învățătorul Mihai Groza. Tot cu ajutorul acestuia a fost înființat și ansamblul Românaș.
Pe 29 aprilie 2005 a fost creată o a doua asociație românească, Societatea Culturală DACIA, la Karaganda unde trăiește o importantă comunitate românească (peste 3.500 de persoane).
Vasile Soare, ambasadorul României în Kazahstan și Kârgâzstan, a descoperit, în vara anului 2005, în Kârgâzstan, existența unei comunități de circa o mie de persoane de origine moldovenească și 46 de români. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportați în 1949 și 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkutsk ș.a.), până în 1965, deși fuseseră eliberați în perioada 1956-1958.
La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații ca nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pământul roditor, condiții asemănătoare cu cele din Moldova.
După destrămarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kârgâzstan, pentru că în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strămuta.
Așa se explică faptul că în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka – fosta Moldovanovka – și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români.
„De n’ar fi-n această lume / Floarea noastră românească, / N’ar putea în al meu suflet / Floarea Dorului să crească. ”
—Simion Plămădeală, “De n’ar fi în lume doine”, 5 mai 1986, Karaganda, Kazahstan
Basarabeni și bucovineni deportați sau născuți în exil
„Din toate vagoanele de auzeau plânsete și tânguieli: așa de obicei se bocesc morții. Nu e de mirare: își luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?”
—Eufrosinia Kersnovskaia, Cât valorează viața unui om?, caietul 2, capitolul 6
Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică
Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.
Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care, tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939. La 17 septembrie 1939 are loc Invazia sovietică a Poloniei.
Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina. Ocupația sovietică a fost întreruptă, pentru scurtă vreme, în 1941, după ce România alături de Germania a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa, dar teritoriile au fost în cele din urmă ocupate de sovietici în 1944.
România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea lui Stalin din 1953 și, în special, după anul 1956, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a scăzut treptat. Primele alegeri libere din RSS Moldovenească s-au desfășurat în climatul general al perestroicii, în februarie 1990, iar controlul sovietic asupra acestei regiuni a încetat în august 1991, după tentativa de lovitură de stat de la Moscova și disoluția Uniunii Sovietice. În 1991, RSS Moldovenească a devenit noul stat independent Republica Moldova, în vreme ce Bucovina de Nord și Bugeacul au rămas în componența Ucrainei.
Contextul istoric
Relațiile româno-sovietice
În 1918, după prăbușirea Imperiului Rus și a imperiului multinațional austro-ungar, atât Basarabia cât și Bucovina s-au unit cu Regatul României, în conformitate cu votul parlamentelor locale. Actele unirii au fost recunoscute, pe plan internațional, prin tratatele de pace semnate după încheierea Primului Război Mondial.
România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deși Vladimir Ilici Lenin sprijinise la început dreptul la autodeterminare pentru popoarele componente ale fostului Imperiu Rus, inclusiv pentru românii din Basarabia (Est-Moldova), în timpul războiului civil din Rusia, guvernele sovietice ale Rusiei și Ucrainei au emis, la 1 mai 1919, un ultimatum comun României, prin care cereau retragerea din Basarabia (Bucovina, care făcuse, până la încheierea Primului Război Mondial, parte din Austro-Ungaria nu fusese menționată în acest act).
A doua zi, Cristian Racovski, președintele guvernului sovietic ucrainean, a emis un al doilea ultimatum, prin care se cerea retragerea României și din Bucovina. Bolșevicii ruși și ucraineni făceau, de altfel, planuri pentru ocuparea întregii Românii și stabilirea unui regim comunist aici. Până în cele din urmă, rebeliunile din armata sovietică ucraineană au împiedicat efectuarea unui atac comunist împotriva României.
Deși tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” din 16 martie 1921 consemnase, în articolul VI, că părțile contractante „consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și cel Țarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică”, implicând, astfel, nulitatea juridică a cedării Basarabiei către Imperiul Rus la Tratatul de la București (1812), Rusia leninistă refuză, în continuare, să recunoască alipirea Republicii democratice a Moldovei la Regatul României.
În 1924, este întemeiată de către autoritățile sovietice, pe malul stâng al Nistrului, așa-numita „RSSA Moldovenească”, ca o amenințare strategică la adresa României Mari.
La 27 august 1928, Regatul României și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Kellogg-Briand, renunțând la război ca instrument al politicii naționale. Ca urmare, Uniunea Sovietică a semnat cu vecinii săi (Estonia, Letonia, Polonia și România), la 9 februarie 1929, un protocol de aderare la termenii pactului. Prin semnarea acestor protocoale, părțile semnatare se angajau:
- să condamne războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor și să renunțe la el ca instrument al politicii;
- ca toate conflictele și disputele să fie aranjate prin metode pașnice.
La 21 iulie 1936, Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu, miniștrii de externe sovietic, respectiv român, au semnat „Protocolul de asistență mutuală”, care a fost interpretat unilateral de partea română ca un tratat de neagresiune recunoscând existența de facto a graniței din acea vreme dintre România și URSS. Franța era desemnată în calitate de arbitru al relațiilor sovieto-române. Pentru negocierile cu Uniunea Sovietică, Titulescu a fost puternic criticat de politicienii de dreapta din România. De altfel, atât Titulescu cât și Litvinov au fost schimbați din funcție în 1936, respectiv 1939.
Pactul Molotov-Ribbentrop
Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri.
Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin - foto preluat de pe istoria.md
Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat Al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent.
Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea:
În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.
Ultima pagină a Protocolul adițional secret – Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Contextul internațional – 1939-1940
Pe 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940. Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).
Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea, practic, ocuparea militară a celor trei țări.
La 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte de prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Pétain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris.
După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vină rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german. O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatumul.
Ultimatumul sovietic – iunie 1940
La 14 ianuarie 1939, Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939- august 1940). La 13 iunie 1940 îl informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev ca ministru al URSS la București.
După 8 zile, la 21 iunie, noul reprezentant plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață, venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de trandafiri albi”.
Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl. ministru al URSS. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea ultimatumului au fost făcute în secret.
Oficiosul nazist „Berliner Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București, Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două țări”. În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată.
În 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. De altfel, la 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.
La 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României.
Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune).
În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează:
„Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”
Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.
Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.
La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.
Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.
„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
Răspunsul românesc la ultimatum
Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.
În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:
1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.
2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.
3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.
Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.
Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret oficial, cu bastonul de mareșal) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.
În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor”.
A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.
Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
- 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
- 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
- o abținere: Victor Antonescu.
Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.
În ședința Consiliului de Miniștri din 28 iunie, la ora 16.00, noul ministru al afacerilor externe, Constantin Argetoianu, le-a relatat colegilor săi „evenimentele care au făcut obiectul deliberărilor Consiliului de Coroană din 27 iunie”, comunicându-le hotărârea guvernului român de a accepta prevederile ultimatumului. Constantin Argetoianu adăuga că „Această acceptare obligă guvernul român să evacueze teritoriul Basarabiei și cel din nordul Bucovinei în termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie, ora 12”.
La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. În aceeași ședință, Gheorghe Tătărescu precizează că guvernul urma să expună în fața parlamentului „istoricul tuturor faptelor care formau această mare dramă a românismului”.
Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.
După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu în care sublinia:
Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.
La 3 iulie cele două camere ale parlamentului, Adunarea Deputaților și Senatul, s-au întrunit în ședințe extraordinare separate. Activitatea parlamentarilor s-a rezumat la ascultarea conferințelor susținute de președinții lor, Constantin Rădulescu-Motru și Anibal Teodorescu și la păstrarea unui minut de reculegere. Anterior ședințelor, în comisiile de politică externă ale corpurilor legiuitoare, Constantin Argetoianu făcuse o declarație mai explicită. Printre altele, în această declarație Constantin Argetoianu a menționat că
„Situația noastră era lămurită: cedare sau război. În care condiții se putea prezenta pentru noi războiul? În ce privește puterea noastră, eram chemați să luptăm spre răsărit cu forțe covârșitoare față de ale noastre, fără să avem în spate siguranță de liniște absolută pe celelalte granițe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor”. Șeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu, a făcut unele precizări: „Menținerea României în afară de orbita acestui război a fost țelul permanent al politicii guvernelor din ultimul timp. Toate actele noastre n-au urmărit decât neutralizarea tuturor forțelor care ar fi putut târâ România în conflict… Dar efectele prăbușirii echilibrului european s-au întins până la hotarele noastre, împotriva tuturor inițiativelor ce luasem pentru îndepărtarea lor”.
Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord a avut un impact semnificativ asupra vieții politice din România. Garda de Fier a considerat că venise momentul să treacă la acțiune. Împrejurările interne, dictatura regală, dar mai ales cele externe, le erau favorabile. La 27 iunie intrau în guvern, din inițiativa regelui, Horia Sima și un alt legionar, ca miniștri subsecretari de stat. La 4 iulie deveneau miniștri deplini, într-o guvernare cu orientare de dreapta, progermană, condusă de Ion Gigurtu, care a declarat că „înțelege să facă o politică de integrare sinceră în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.
Impactul asupra opiniei publice românești
Ultimatumul sovietic a șocat opinia publică românească. La 29 iunie 1940 ziarul „România” publica:
„Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță.
Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă.
Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.
E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.
În data de 30 iunie 1940, ziarul „Curentul” publica: „Ne-am găsit izolați. Politica de neutralitate – sprijinită doar pe alianțele balcanice nu ne-a putut acoperi cu un scut de protecție… Legitimarea drepturilor noastre istorice – totul apare zadarnic în fața covârșitorului argument al forței…”
În numărul din 1 iulie, cotidianul „Universul” comenta: „Primejdia nu s-a terminat și în fața ei suntem singuri. Unica chezășie stă în întrebuințarea cât mai chibzuită și mai bărbătească a puterilor care ne rămân. Un popor trăiește dacă știe să dea dovada voinței și puterii lui de viață și dacă are curajul să se ridice dârz în fața riscurilor de azi în loc de a recurge la soluția comodă de a amâna primejdia pe mâine… Nici o lume nouă nu va putea ieși din tragedia Europei dacă nu va fi întemeiată pe dreptate”.
La 6 iulie, același ziar adăuga: „Pentru apărarea țării, de-a lungul Nistrului s-au ridicat cetăți care dăinuiesc și astăzi la Hotin, la Soroca, la Cetatea Albă, la Chilia, la Izmail, cetăți care erau puse sub comanda celor mai viteji ostași, încercați în războaie și nebiruiți în lupte, vestiți pârcălabi de la margini de țară. Acești pârcălabi aveau grijă de a păzi mai ales vadurile Istrului (…). Când se vestea vreo năvălire, pârcălabii (le) ațineau calea… Toate aceste așezări moldovenești la Nistru dovedesc vechimea neamului nostru în aceste părți”.
La 4 iulie, în ziarul „Timpul” apărea următorul fragment: „Oțeliți de durere, cu lacrimile secate, trăim această dramă a istoriei cu dârzenia de piatră a unui neam care a înfrânt, în milenii de viață națională, urgii și mai grele… Le-a înfruntat cu credința în dreptate și adevăr și această credință s-a împlinit întotdeauna”.
Reacții internaționale la ultimatum
România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.
În revista Time din 1 iulie 1940, se relata: „În această săptămână, avioane rusești au început să facă zboruri de recunoaștere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deși armata română a simulat rezistența pentru a se lua act, nu are nicio șansă să oprească rușii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretențiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România și-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuiește. Ea va pierde de asemenea Transilvania în fața Ungariei și probabil o parte a Dobrogei în favoarea Bulgariei [...]. Rusia a fost preocupată de consolidarea propriei poziții în estul Europei lui Hitler. În urma ocupării [de către URSS] Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste trei țări au stabilit guverne de stânga, care par că deschid drumul către sovietizarea completă. [...] Germania privește cu calm ocupația. Calmul Germaniei a fost fără nicio îndoială real, de vreme ce înțelegerile de anul trecut i-au dat Rusiei mână liberă în statele baltice și în Basarabia.”
Presa internațională a prezentat evenimentele din iunie 1940. Atitudinea predominantă era de satisfacție deplină în țările Axei și de nedumerire și stupoare în presa din Marea Britanie și din țările neutre. Agenția italiană de știri Stefani exprima punctul de vedere al lui Mussolini și Ciano, conform căruia rezolvarea pașnică a conflictului dintre URSS și România era privită „atât la Roma, cât și la Berlin, cu satisfacție”. Se dădeau asigurări solemne că „Ungaria și Bulgaria n-aveau de gând să se pregătească și ele pentru revendicări”. Un cotidian german dădea asigurări că „nu se va mai produce în viitor nici o acțiune care ar putea tulbura liniștea în sud-estul european”.
Marile cotidiene din statele neutre aveau o altă perspectivă. „Osservatore Romano”, oficiosul Vaticanului, deplângea tragicele evenimente prin care trecuse România și menționa că, în 1918, Basarabia se unise cu patria-mamă „nu în virtutea tratatelor, ci în virtutea unui plebiscit popular. Tratatele au venit mai târziu, în 1920, pentru a recunoaște și a valida această stare de fapt”. Ziarul elvețian „Journal de Geneve” nota, într-un amplu comentariu, că România „redusă la propriile ei forțe, nu putea decât să se închine în fața strivitoarei superiorități a armatei sovietice”. De asemenea, cauza românească a găsit susținere în presa turcă și în cea britanică, cea din urmă fiind preocupată de posibilitatea invadării insulelor britanice de către armata germană.
Retragerea administrației civile și a armatei
În 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului.
În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.
Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.
Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între 28 iunie și 1 iulie administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu”, Liceului „A. Russo”, Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria”, Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.
Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Doar o mică parte a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. Cam 200 000 de cetăţeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localităţile mai importante şi în unele din gările unde se adunau refugiaţii pentru evacuare au avut loc incidente antiromâneşti şi prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizaţi au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoţi, intelectuali, soldaţi români separaţi de unitate, persoane civile în curs de evacuare.
Felul în care aceste grupuri au acţionat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupaţie a lăsat să se întrevadă clar eşecul administraţiei româneşti de a ţine sub control activităţile comuniste şi prosovietice în perioada imediat precedentă ocupaţiei. Unele documente militare şi civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia şi nordul Bucovinei în proporţie mare în aceste grupuri.
Totuşi, aceşti tineri fanatizaţi reprezentau o picătură minusculă în totalul populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacaţi de grupuri pro-sovietice în zilele evacuarii, care după trecerea Prutului s-au dedat la acţiuni violente împotriva unor evrei nevinovaţi.
În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia şi Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri şi lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulţi, dacă nu chiar majoritatea, au pierit de malnutriţie şi molime. (Doar cca jumătate din evreii din Cernăuţi au scăpat de această soartă.)
Ocupația sovietică a Basarabiei – dezarmarea unor soldați români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși, dar nu și emițătorul de 20 kw. Pe cei rămași acolo sovieticii nu i-au cruțat, cadavrele lor fiind găsite într-un puț părăsit din curtea postului, iar clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie.
După revenirea armatelor și a administrației române în Basarabia, în 1941, Societatea Română de Radiodifuziune i-a trimis la Chișinău pe ing. Emil Petrașcu și pe Alexandru Hodoș (ziarist) pentru a evalua pagubele produse de armatele rusești în retragere. Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție fuseseră confiscate.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Trupe sovietice care traversează un râu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În cartea sa Fascismul în Ungaria şi România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima: “În haosul generat de retragerea română grăbită şi neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoştinţă curând cu NKVD-ul şi alte binecuvântări ale puterii sovietice“.
Unii etnici români din Basarabia au rămas foarte surprinşi de faptul că în primele zile ale ocupaţiei mulţi reprezentanţi ale minorităţilor naţionale au ieşit să privească cu curiozitate şi uneori chiar cu optimism sosirea trupelor sovietice, fără niciun resentiment, iar unii indivizi au primit cu entuziasm îndemnurile propagandistice ale autorităţilor de ocupaţie, participând în administraţia sovietică.
Conform mărturiilor vremii, nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populaţia civilă rămasă, indiferent de etnie, să se convingă de făţărnicia şi destructivitatea regimului sovietic de ocupaţie. În 1940-41, au avut loc multe deportări, condamnări şi execuţii politice, precum şi o falimentare şi/sau naţionalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care au afectat minorităţile naţionale basarabene şi nord-bucovinene în aceeaşi măsură, ca şi pe etnicii români, iar în cazul persoanelor mai întreprinzătoare chiar mult mai tare.
Minorităţile naţionale, în special cea evreiască, au avut de pătimit foarte mult ca urmare a ocupaţiei sovietice: pe de o parte persecutaţi de NKVD pentru spirit de întreprinzători şi pentru implicaţie în viaţa publică înainte de 1940, proprietăţile lor fiind până la urmă confiscate de sovietici, ei au fost pe de altă parte trataţi cu resentimente de către unii români pentru atitudinea lor (sau doar a unor co-etnici ai lor) optimistă pe 28 iunie 1940, în fine deportaţi în grabă şi adesea exterminaţi în Transnistria de către regimul lui Antonescu.
Deşi peste jumătate din evreii basarabeni (nu şi din cei bucovineni) au reuşit să se evacueze în iunie-iulie 1941 în Asia centrală, pentru ca să se reîntoarcă abia după război, condiţiile de călătorie şi viaţă în exilul sovietic s-au deosebit de cele ale deportaţilor în Siberia doar prin lipsa convoiului militar şi a muncii silnice.
Ocupaţia sovietică a Basarabiei – cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 3 iulie la ora 12.00 “autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze. În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.
Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.
Basarabia și Bucovina sovietice, 1940-1941
Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice. Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.
Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.
A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici. Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Negocieri între ofițerii sovietici și cei români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) la 2 august 1940.
Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componența RSSM, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Basarabia cunoaște astfel încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de clasele sociale indezirabile.
Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.
În ansamblu, în URSS nu etnonațiunile erau supuse exterminării sau re-educării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societății burgheze. Există însă și câteva excepții de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportați imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum și de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, ingușii, karaceenii, balcari și turcii meshetinți, învinuiți de colaborare cu regimul de ocupație nazist și deportați în masă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupație sovietică și cum iminența izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influențat politica Moscovei în regiune? În primul rând, organizația locală de comuniști era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.
Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice. Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.
În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați germani din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane. Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.
Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.
Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419.
Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reușesc să evite tragedia care îi aștepta. Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.
Astfel, din RSSM au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.
În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică.
Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941. În toiul operațiilor militare, a fost arestat și condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”. Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizații antisovietice, drept care au fost deportați ad hoc. Dacă deocamdată nu poate fi stabilită componența etnică a celor deportați, din punct de vedere social aceștia erau catalogați drept cele mai „antisovietice și contrarevoluționare” elemente.
O operațiune similară de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan în alte teritorii anexate de URSS conform Pactului Ribbentrop-Molotov. În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 000 de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 000 de persoane.
În perioada septembrie 1939-sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestate, deportate sau executate aproximativ 1 000 000 persoane care aveau anterior cetățenia Poloniei, adică proveneau din teritoriile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei. Componența etnică a acestora era următoarea: 52% – polonezi, 30% – evrei, 18% – ucraineni și bieloruși45.
În acest sens, putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă.
În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile nou achiziționate.
Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi.
La 22 iunie 1941, armata germană atacă URSS, iar România intră în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați în armata română și participă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la Bătălia de la Stalingrad. Ca aliat al Germaniei naziste, România acceptă să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug.
În Transnistria antonesciană din timpul războiului sunt deportați în masă toți evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, considerați de propaganda vremii drept „țapi ispășitori” pentru umilințele armatei române în 1940. Vor fi deportați peste Nistru cca. 147 000 evrei din cele două provincii – Basarabia și Bucovina (în special de nord), dintre care circa 90 000 vor muri în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării.
Regimul lui Ion Antonescu este de asemenea responsabil de moartea a unui număr de 130 000 – 170 000 de evrei din regiunea dintre Nistru și Bug. În total deci, regimul antonescian a deportat sau exterminat circa 300 000 evrei. Au fost deportați de asemenea circa 25 000 țigani (din totalul de 209 000), dintre care jumătate au decedat ca urmare a execuțiilor, înfometării sau bolilor contagioase.
O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roșie în martie 1944, basarabenii sunt eliberați treptat din armata română și trimiși acasă.
Mulți dintre ei vor fi înrolați imediat de către sovietici și vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. România va pierde iarăși teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite și Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.
Situația României între 1940-1944
Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Două luni mai târziu, după ce a fost nevoită să accepte noi concesiuni teritoriale – de această dată față de Ungaria și Bulgaria, care se bucurau de sprijinul nemijlocit al Germaniei Naziste și Italiei Fasciste – fiind pus în fața unei nemulțumiri generalizate, care putea degenera în orice moment într-o mișcare națională antidinastică, regele Carol al II-lea a abdicat (pentru a patra și ultima oară) în favoarea fiului său Mihai I și a părăsit țara.
Regelui Carol i s-a interzis să mai revină vreodată în România. Regele Mihai I îndeplinea doar o funcție strict protocolară, puterea reală fiind deținută de Ion Antonescu și de armată în alianță cu Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare antisemită și pronazistă, care fusese parțial distrusă în 1938.
Țara a fost declarată stat național legionar. În ianuarie 1941, mișcarea legionară a încercat să preia puterea printr-o lovitură de stat, care a eșuat în cele din urmă, în principal datorită sprijinului de care se bucura Antonescu în rândurile armatei.
Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate. În ciuda opoziției liderilor politici de frunte români, Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz.
Pe 23 august 1944, în condițiile în care trupele sovietice avansau pe frontul de răsărit amenințând cu transformarea României în teatru de război, regele Mihai I a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe mareșalul Antonescu.
După semnarea unui armistițiu cu Aliații, armata română a întors armele contra Ungariei Hortiste și Germaniei Naziste, luptând alături de Armata Roșie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, în continuare, în Ungaria și Slovacia.
Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit de sovietici să accepte guvernul dominat de comuniști al lui Petru Groza, iar în 30 decembrie 1947 a fost silit să abdice și să părăsească țara. Abdicarea regelui Mihai a reprezentat momentul începerii unui regim care nu avea să se termine decât odată cu evenimentele din decembrie 1989.
În 1947, ca parte a Tratatului de Pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință).
După prăbușirea comunismului în România, președintele Ion Iliescu și președintele Uniunii Sovietice au semnat pe 5 aprilie 1991 un tratat politic care, printre altele, recunoștea granița sovieto-română așa cum fusese consfințită de tratatul de la Paris.
Totuși, acest tratat nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. România și Federația Rusă au semnat și ratificat până la urmă un tratat în 2003, după prăbușirea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței de către Republica Moldova și Ucraina.
În perioada 1940 – 1989, autoritățile sovietice au provomovat evenimentul de pe 28 iunie 1940 ca pe „ziua eliberării” de sub jugul românesc, data în sine fiind proclamată sărbătoare în RSS Moldovenească.
Consecințe pentru populația locală
Prizonierii politici și masacre ale civililor
În conformitate cu afirmațiile lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, din 1940 până în 1953 s-au dat 32.433 sentințe politice. Dintre cei condamnați, 8.360 au fost executați sau au murit în timpul interogatoriilor. În acest număr nu sunt incluși cei împușcați pe loc fără judecată, printre aceștia aflându-se în special foști oficiali români care nu voiseră sau nu putuseră să se refugieze.
În afară de aceștia, numeroși oameni au fost arestați de NKVD și au dispărut fără urmă. După retragera sovieticilor, aproximativ 1.000 de corpuri lipsite de viață au fost descoperite în diferite gropi comune improvizate în beciuri, curți interioare sau în fântâni părăsite din apropierea sediilor județene ale NKVD-ului.
Numai în Chișinău au fost descoperite 450 de cadavre de preoți, studenți și elevi de liceu sau muncitori feroviari, etc.
În perioada aprilie – august 1943 a fost descoperit un grup de gropi comune în apropiere de satul Tatarca de lângă Odessa. Pe o suprafață de 1.000 m2 au fost găsite 42 de gropi comune, (s-a apreciat că numărul lor ar fi putut să depășească 50), în care existau cam 3.500 de cadavre, (s-a apreciat că la o deshumare completă s-ar fi putut descoperi cam 5.000 de cadavre).
Dintre acestea, au fost deshumate 516 cadavre, care au fost studiate, identificate și reînhumate într-un cimitir din zonă, mai înainte ca regiunea să redevină zonă de lupte. Printre victime au fost identificate persoane arestate în Basarabia și Bucovina în 1940-1941, dar și altele arestate (după cum arătau actele găsite asupra lor) în RSSA Moldovenească în 1938-1940.
O serie de tragedii s-au petrecut în Bucovina de nord, unde mai mulți localnici au încercat să traverseze cu orice preț granița sovieto-română în perioada 1940-1941. (Vedeți și: Masacrul de la Fântâna Albă.)
Deportările localnicilor s-au făcut pe motivul apartenenței la grupul „dușmanilor poporului” – intelectuali, militari, polițiști, foști politicieni, moșieri sau culac, ai celor cu atitudini antisovietice dovedite sau închipuite, etc. Perioadele maximă opresiune au fost 1940 – 1941, 1944 – 1950 și, într-o măsură mai redusă 1950 – 1956. Deportările au atins nu numai grupul etnic al românilor, dar și pe cel al ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor sau evreilor. Cele mai importante deportări au fost cuprinse în trei valuri mari:
- 29.839 persoane au fost deportate pe 13 iunie 1941,
- 35.796 persoane au fost deportate pe 6 iulie 1949
și
- 2.617 persoane au fost deportate pe 1 aprilie 1951.
Au avut loc deportări de mică amploare în toate orașele mai importante ale Basarabiei și Bucovienei.
Aceste cifre se referă numai la RSS Moldovenească, nu și la Bugeac sau Bucovina de nord, de unde s-au făcut de asemenea deportări.
Arestările acestor persoane se făcea de regulă în timpul nopții, uneori fiind ridicate familii întregi, cu copii cu tot. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia sau în Kazahstan.
În timpul transportului, care dura până la șase săptămâni, deportații nu se bucurau de asistență medicală, călătoreau în condiții igienice îngrozitoare și aveau puțină apă sau hrană. La destinație erau de multe ori obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină, etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.
După mortea lui Stalin în 1953, deportaților li s-a permis să se reîntoarcă în Moldova, cam jumătate dintre supraviețuitori alegând să revină pe pământurile natale. Repatriații au avut probleme mari în Basarabia și Bucovina, unde au găsit casele confiscate ocupate de străini, locuri de muncă puține și prost plătite destinate celor cu cazier politic, etc.
Cât timp Basarabia și Bucovina au fost în componența României, bărbații din aceste regiuni, care au avut vârsta legală, au fost chemați sub arme, în conformitate cu legile în vigoare în acele timpuri. După terminarea Operațiunii Iași-Chișinău din august 1944, Armata Roșie a luat peste 100.000 de prizonieri români, inclusiv mulți basarabeni și bucovineni. Conform unor anumite aprecieri, 10% dintre acești prizonieri au supraviețuit până în 1956, când au fost eliberați.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Ocupația sovietică a Basarabiei – Dezarmarea trupelor române în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Unii dintre prizonierii de război capturați au fost trimiși de îndată în interiorul URSS-ului, în timp ce alții au rămas în partea europeană a Uniunii Sovietice până la un an. În Basarabia au fost organizate două lagăre la Bălți, unul obișnuit, altul de concentrare.
Cel de-al doilea avea cam 45.000 de prizonieri, între care aproximativ 35.000 de români, (din care aproximativ jumate erau basarabeni și bucovineni), 5.000 de germani, restul fiind unguri, italieni, cehi, polonezi și alții.
Condițiile foarte grele din lagăr au făcut ca numai cei mai rezistenți prizonieri să supraviețuiască, doar pentru a fi trimiși în lagărele de muncă din interiorul Uniunii Sovietice.
Unele surse afirmă că mai multe mii de civili au murit ca urmare a staționării celor 3,4 milioane de soldați sovietici în regiune din martie până în august 1944.
Foametea din 1946-1947
În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.
Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, dar foarte puțin. Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă forțată 56.365 de persoane.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice. Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.
Fuga în România și Europa Occidentală
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Aproximativ 200.000 de oameni s-au refugiat din Basarabia și Bucovina de nord în România pe 28 iunie 1940, dar mulți dintre ei s-au reîntors la casele lor în 1941.
În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene.
Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice.
A trebuit să treacă 25 de ani pentru ca în Moldova sovietică să apară o nouă generație de intelectuali, în special din rândul copiilor de țărani.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Consecințe sociale și demografice
Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.
Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia.
Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.
După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind.
Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.
Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945.
Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.
Dar opresiunea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune.
În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.
În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 -45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler.
Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.
Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.
După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.
Colonizarea
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate.
Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.
Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.
Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice.
Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică.
Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940.
Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al Războiului din Transnistria din 1992.
Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.
În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.
Consecințe pentru educație și limbă
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic.
După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative.
Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă.
Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.
În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.
Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică.
Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.
În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România.
Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.
Ziua ocupației sovietice
Ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată “Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova, printr-un decret semnat de președintele interimar Mihai Ghimpu.
În acest decret, președintele Interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cere Rusiei să-și retragă armata de pe teritoriul Republicii Moldova aflată în Transnistria.
Duma de Stat a Federației Ruse a condamnat acest decret, acuzând că acesta este „un act [...] îndreptat împotriva relațiilor moldo-ruse, o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale”
(1) Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică – Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, și a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română chiar și după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie.
Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră nicioadată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine.
În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea diviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.
În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944.
Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.
Lagărul SPASSK
Pe teritoiul regiunii Karaganda din RSS Kazahă au funcționat mai multe lagăre pentru prizonierii de război: Spassk nr. 99, Balhaș nr. 37 și Jeskazgan nr. 39. Ultimele două au fost înființate în 1945 și au funcționat până în 1948, când au fost desființate ca urmare a repatrierii militarilor prizonieri. În arhivele kazahe nu s-au păstrat documente care să ateste prezența militarilor români în aceste două lagăre, majoritatea prizonierilor fiind germani și japonezi.
Cel mai mare lagăr pentru prizonierii străini din Kazahstan a fost Spassk nr. 99, care a funcționat din 1941. Pe toată durata funcționării, așa cum demonstrează cercetarea, prin acest lagăr s-au perindat 66.160 de prizonieri (sau după alte surse, 66.746), dintre care 6.740 au fost de naționalitate română. La aceștia s-au adăugat un număr de peste 1.000 de prizonieri de altă naționalitate, care au luptat în Armata Română: evrei, ucrainieni, armeni, moldoveni.
Autoritățile sovietice au ținut evidența prizonierilor pe naționalități, nu pe țări de origine. Prizonierii militari au fost organizați în 24 de „divizii de producție”, separate de divizia de producție a prizonierilor civili. Prizonierii au fost folosiți în diferite întreprinderi industriale și în minele de cărbuni. În cadrul diviziei de civili, 92 dintre prizonieri au fost de naționalitate română.
7.765 de prizonieri străini de război au murit în lagărul Spassk nr. 99 în perioada 1941-1950 și au fost înmormântați pe teritoriul regiunii Karaganda. Dintre aceștia, 827 au fost de naționalitate română. Alți 200 de prizonieri morți în Kazahstan nu erau de naționalitate română, dar au fost militari ai Armatei Române (ucrainieni, unguri, etc). Există un număr de prizonieri moldoveni morți, care sunt înregistrați separat de cei români.
Morții din lagărele de prizonieri din regiunea Karaganda au fost înmormântați pe teritoriile diviziilor de muncă de pe lângă diferitele obiective industriale și mine din zonă. Există un singur „cimitir” care a fost identificat cu certitudine cu ajutorul supraviețuitorilor germani și japonezi, după disoluția URSS. Este vorba de locul în care au fost înhumați prizonierii din lagărul Spassk nr. 99, un perimetru de peste o jumătate de kilometru pătrat.
Zona a fost împrejmuită pe cheltuiala guvernului german și pe teritoriul cimitirului au fost ridicate monumente în memoria prizonierilor morți aici: germani, japonezi, finlandezi, francezi, polonezi, unguri, dar victimelor represiunii staliniste din deceniul al patrulea: ucrainieini (originari în special din regiunile occidentale ale țării), lituanieni, armeni, ruși și kazahi.
Pe 9 septembrie 2003, pe teritoriul cimitirului din lagărul Spassk nr. 99 a fost ridicat un monument în memoria prizonierilor români morți în URSS, cu inscripția „IN MEMORIAM, CELOR PESTE 900 DE PRIZONIERI ROMÂNI MORȚI ÎN LAGĂRELE STALINISTE DIN CENTRUL KAZAHSTANULUI ÎN ANII 1941-1950”. Pe 9 septembrie 2003, acest monument a fost inaugurat în prezența președintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan.
Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO
La 29 aprilie 1818 ţarul rus a adoptat „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” – Legea organică pentru administrarea acestei provincii recent anexate de Rusia.
În urma semnării tratatului de pace din 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea Războiului Ruso-Turc din 1806 – 1812, Principatul Moldovei a fost redus la zona geografică care a inclus o parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).
În primii ani de ocupaţie rusească, din 1812 până în 1817 organizarea provizorie a Basarabiei avea drept scop asigurarea pentru Rusia a simpatiei populaţiei creştine băştinaşe şi drept urmare iniţial acesteia i s-au creat condiţii prielnice pentru conservarea caracterului ei naţional românesc.
La 2 august 1812, ţarul acordă Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei. Primul Guvernator civil al Basarabiei Ţariste a fost boierul moldovean Scarlat Sturdza (7 august 1812 – 17 iulie 1813). Prin ucazurile (ordinele) ţarului în anii 1812-1813, în Basarabia s-a constituit guvernămîntul în frunte cu Guvernatorul civil aflat în subordinea Guvernatorului militar.
Toate problemele administrative interne stăteau în grija Guvernatorului civil, iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti. Guvernul avea două departamente: primul-compus din secţia civilă, secţia penală şi poliţia şi al 2-lea – compus din secţia de statistică, secţia financiară şi secţia comercială.
Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari) ruşi în proporţia de 7 la 5.
Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. Tot din acest motiv era nevoie şi câte două cancelarii: una pentru rusă şi alta pentru română. În fruntea judeţelor erau ispravnicii (numiţi pîrcălabi la Hotin şi serari la Orhei, etc.) cu compentenţă administrativă şi judiciară.
Judeţele se compuneau din ocoluri conduse de ocolaşi. Oraşele aveau primari. Armata era sub un comandament special al unui şef deosebit – Guvernatorul militar. Biserica avea în frunte un mitropolit şi se subordona Patriarhiei Ruse. În 1816 se înfiinţează 8 judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni.
Harta Basarabiei ţariste 1826-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Regimul relativei autonomii în Basarabia Ţaristă (1816 – 1825)
În 1816, ţarul a înfiinţat în Basarabia noul post de namestnik, locotenent plenipotent, căruia i se supunea guvernatorul civil al provinciei. Primul namestnik (rezident imperial) al Basarabiei, a fost numit guvernatorul general al Podoliei, Alexei Bahmetiev, care depindea direct de ţar. Bahmetiev a ordonat întocmirea unui regulament pentru organizarea Basarabiei, care să fie în acord cu legile şi tradiţiile locale, motivând necesitatea unei organizări speciale a Basarabiei, prin analogie cu autonomia respectată a Poloniei, Finlandei, Georgiei.
La 29 aprilie 1816, ţarul îi scria lui Bahmetiev, locotenentului plenipotent al Basarbiei,că pentru această provincie a imperiului trebuia „o ocârmuire specială, în conformitate cu legile ei băştinaşe, cu moravurile şi cu obiceiurile ei.”
Prin urmare, Bahmetiev a lansat la 28 iunie 1816 o proclamaţie către locuitorii Basarabiei, asigurându-i că oblastia se va guverna conform obiceiurilor ei; scutirea de dări, expirată în 1815, era prelungită până în 1817; se prevedea de asemenea şi scutirea de prestarea serviciului militar; era liber comerţul exterior cu vite şi pâine; iar pentru alte probleme, toţi locuitorii se puteau adresa guvernatorului cu jalbe formulate în limbile română sau greacă, şi nu în rusă.
Dar Bahmetiev, care, conform mărturiei lui Kasso, era un „om vicios şi foarte capricios”, a fost uşor câştigat de elementele negative ale cinovnicilor ruşi, devenind purtătorul de cuvânt al dorinţelor şi tendinţelor acestora. În timpul său au continuat abuzurile, jafurile şi corupţia, patronate de chiar şeful său de cancelarie, Kriniţki.
Despre acesta îi scria lui Bahmetiev contele Capodistria: „Aveţi alături de dumneavoastră un polonez, şef de cancelarie, care nu este văzut cu ochi buni.” Iar funcţionarul Longhinov îi scria viceregelui Novorusiei, Voronţov, în 1823: „Un om atât de slab ca Bahmetiev a devenit aproape un criminal, complice al nevestei sale şi al tuturor acestor polonezi, greci, armeni şi evrei cu care a populat oraşul (Chişinău) şi tribunalele Guvernământului său.”
La sfârşitul domniei sale în Basarabia, după cum scria Kasso, „atmosfera s-a tulburat într-atâta în regiunea nou anexată, încât suspiciunile au atins şi pe cei chemaţi a fi exemplu de datorie; acuzaţiile l-au atins pe însuşi Bahmetiev, care a fost învinuit de contrabandă, dar achitat.” Cel care l-a achitat a fost Senatul rus.
Nici Inzov, succesorul lui Bahmetiev (1820-1823), nu s-a remarcat prin vreun lucru pozitiv. El a fost numit guvernator provizoriu şi nu s-a ocupat de treburile provinciei. Tot Kasso ni-l descria şi pe el: „Bătrân, slab şi fără caracter, el nu putea lupta cu abuzurile; a fost poreclit «molaticul grădinar», poate pentru că a încercat să pună pomi în lungul drumurilor din Basarabia, din care de mult n-a rămas nimic.”
Pentru această perioadă, Vighel denumea Basarabia ca „o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov”, pentru că nobilimii Basarabiei i se deschidea acum posibilitatea puternică de influenţă asupra tuturor afacerilor din provincie.
În 1817, ţarul Alexandru I îi asigura din nou pe locuitorii Basarabiei că vechile lor drepturi le vor fi respectate, iar peste un an, vizitând Chişinăul, ţinu să promulge el însuşi legea organică din 29 aprilie 1818 pentru administrarea provinciei Basarabia, veritabilă constituţie, relativ liberală pentru vremea aceea. Intitulată oficial „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia”, legea organică s-a alcătuit, spunea ţarul,
„din curată inimă şi dorinţă a locuitorilor oblastiei… Oblastia Basarabiei îşi păzeşte a sa închegare de norod, pentru aceea în tot priimeşte şi osăbit chip de cârmuire… Pricinile la Verhovni sfat să vor lucra în limbile rusască şi moldovenească… cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului… iară pricinile de judecăţi politiceşti şi de hotărâturi să vor lucra în sângură limba moldovenească, şi giudecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor a obiceiurilor Moldaviei…” Aşezământul „întăreşte întrebuinţarea limbii moldoveneşti, pe temeiul şi spre întărirea dreptăţilor şi pronomiilor şi a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru de-a pururea oblastiei Basarabiei”, adăuga ţarul.
Aşezământul obrazovaniei oblastii Basarabiei (Regulamentul privind constituirea regiunii Basarabia), a avut un caracter de lege provizorie, fiind aprobat doar pentru un an de zile. În urma aplicării lui în practică, a verificării şi introducerii modificărilor inerente, ţarul urma să promulge o lege definitivă.
Totuşi, Aşezământul a funcţionat până la 1828, fără ca acesta să fi fost promulgat de Alexandru I sau Nicolai I. În conformitate cu prevederile Aşezământului, provincia a fost împărţită în şase judeţe: Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail. Basarabiei i s-a recunoscut dreptul la o administraţie autonomă, trecută în subordinea guvernatorului general militar al Podoliei.
De administrarea ei se ocupa un Consiliu Superior, în frunte cu namesnicul Basarabiei. Acest organism administrativ şi judiciar suprem era compus din 11 membri, dintre care cinci erau membri de drept, restul fiind aleşi pe un termen de trei ani din rândul nobilimii basarabene.
Puterea executivă a fost atribuită Guvernului regiunii, condus de guvernatorul civil. Funcţiile de ispravnici de judeţe şi cele inferioare erau elective. Boierii moldoveni au fost asimilaţi nobililor ereditari ruşi, iar răzeşilor le-au fost reconfirmate vechile lor drepturi. A fost desfiinţat institutul scutelniciei. Alături de limba rusă, limbă oficială a Basarabiei era recunoscută şi limba română.
Acest act legislativ a reprezentat, fără îndoială, un progres în planul organizării administrative. El a aşezat Basarabia în graniţele Imperiului ţarist, oferindu-i o autonomie restrânsă, fără a extinde sensibil drepturile populaţiei indigene, confirmând doar unele prerogative ale administraţiei locale stabilite în anii 1812-1813. Pe de altă parte, Aşezământul a limitat aplicarea dreptului moldovenesc, deschizând calea pentru introducerea formelor guberniale în administrarea provinciei.
Boierii moldoveni au privit cu rezerve Consiliul Superior, instituţie lipsită de dreptul de a avea iniţiativă legislativă. Acest drept îl avea numai namesnicul şi, în absenţa lui, guvernatorul civil. Îngrădită în exercitarea puterii sale, nobilimea autohtonă a recurs la rezistenţă pasivă, absentând de la şedinţele Consiliului.
În această situaţie, namesnikul a fost pus în faţa dilemei: să reducă cvorumul de la şapte la cinci membri sau să majoreze numărul membrilor de drept ai Consiliului Superior. S-a ajuns la concluzia că reducerea cvorumului este nepotrivită, deoarece membrii aleşi din partea nobilimii ar putea oricând întruni cvorumul necesar doar din rândul lor şi ar soluţiona independent problemele Basarabiei.
După cum arăta mai târziu basarabeanul Ion Pelivan, regulamentul din 29 aprilie 1818 „acorda Basarabiei o autonomie naţională atât de largă, încât, dacă ea era conservată şi dezvoltată, ar fi făcut din Basarabia cea mai fericită dintre provinciile Rusiei.”
Legea organică, promulgată în rusă şi română, prevedea că Basarabia nu era gubernie, ci oblastie, adică provincie cu organizare distinctă de restul imperiului, guvernându-se pe baza „obiceiului pământului moldovenesc.”
De altfel, Aşezământul socotea Basarabia drept o „parte a Principatului Moldovei”; se recunoştea ca limbă a locului „limba moldovenească”, precum şi „legile” şi „obiceiurile moldoveneşti.”
Basarabia era împărţită în şase judeţe: Hotin, cu capitala omonimă, Iaşi, cu capitala la Bălţi, Orhei, cu capitala la Chişinău, Bender, cu capitala la Tighina, Akkerman, cu capitala Cetatea Albă, şi Ismail, cu capitala omonimă. Pe drept cuvânt putea considera deci savantul german Jelineck că ea era „un fragment de stat” cu o tradiţie străină, încorporat Rusiei.
Cele mai importante instituţii fixate prin regulament erau Consiliul suprem şi guvernământul provinciei. Consiliul suprem era format din şase români şi cinci ruşi. În competenţa sa intrau: afacerile administrative, executive, financiare şi economice, dosarele instanţei de apel privind chestiunile de drept penal, de instrucţie, de drept civil şi de delimitare.
Sentinţele erau definitive şi reclamaţiile la adresa lor erau rezolvate numai de Consiliul de Stat din Petersburg. Toate chestiunile administrative şi judiciare se discutau în limbile română şi rusă, după legile româneşti şi cele ruseşti. Chestiunile civile se judecau numai în limba română şi după legile moldoveneşti.
Guvernământul provinciei avea două secţiuni: executivă şi judiciară. Guvernământul era compus din guvernatorul civil, viceguvernator, consilieri, trezorierul provinciei şi asesori. Chestiunile se dezbăteau în două limbi (română şi rusă). Şase membri ai guvernământului erau numiţi şi trei aleşi pe câte trei ani. Faţă de hotărârile guvernământului se putea face apel la Consiliul suprem.
Tribunalul penal era compus din preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Trei membri erau aleşi şi doi numiţi. În competenţa tribunalului intrau soluţionarea chestiunilor de drept penal şi anchetele venite de la tribunalele judeţene.
Hotărârile erau aplicate după aprobarea lor de către guvernatorul civil şi de Consiliul suprem. Dosarele penale şi de instrucţie erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procedura se făcea în ambele limbi, dându-se totuşi preferinţă românei.
Tribunalul civil avea cinci membri: doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem.
Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura Tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei.” Cele de fisc se făceau după legile ruseşti.
S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau din preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau numai cu atribuţii administrative. Se menţineau vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lângă vechile privilegii, primeau şi drepturile şi avantajele nobilimii ruseşti.
Despre largile prevederi ale Aşezământului din 1818, rusul Nolde arăta: „Consiliul suprem ca curte judecătorească civilă era o instituţie esenţialmente moldovenească; afacerile litigioase civile şi cele cadastrale erau examinate numai în limba moldovenească şi judecate pe baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti. Era însă mai puţin moldovenesc când judeca în calitate de curte penală sau organ administrativ.”
Marele istoric român Gheorghe I. Brătianu consemna: „Consiliul acesta compus din 11 membri, dintre care şase aleşi de nobilimea provinciei, era replica fidelă a vechiului Divan al prinţului Moldovei, care-l asista pe prinţ în acelaşi fel în funcţiile sale administrative şi judecătoreşti.”
Partea negativă a acestui regulament era că înlesnea venirea străinilor în Basarabia. A fost colonizată mai ales partea de sud, cu o populaţie extrem de rară după evacuarea tătarilor din timpul Imperiului otoman, astfel că în curând în Bugeac va apărea cea mai pestriţă învălmăşeală de populaţii.
Valul colonizării străinilor a cuprins însă, cu o întrerupere numai între 4 iulie 1830 şi 1832, întreaga Basarabie. În legătură cu aceasta, Svinin constata „cu regret că, până astăzi, ea este cauza relelor şi a jugului ce apasă această regiune… Corvezile impuse locuitorilor pentru transportul materialelor necesare construirii caselor coloniştilor au provocat în departamentul Hotin sărăcia şi emigrarea.”
După date incomplete, numai între 1812-1834 au dispărut astfel 47 dintre cele 766 de sate din Basarabia. Paralel cu coloniştii au fost aşezaţi în Basarabia şi militarii în retragere împreună cu familiile lor, aceştia fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat.
Totuşi, situaţia Basarabiei era mult mai bună la acea dată decât a celor mai multe regiuni ale Rusiei. Referindu-se la aceasta, Vighel scria: „Basarabia este un ţinut care nu numai că se găseşte în condiţii cu totul particulare ca provinciile baltice şi departamentele poloneze luate de Rusia, dar care la fel ca regatul Poloniei şi marele ducat al Finlandei are o existenţă politică proprie. Iată ce o deosebeşte în special de celelalte posesiuni ale noastre: ea are propriul său Consiliu suprem, care întruneşte puterea executivă, legislativă şi justiţia.”
S-a păstrat, după cum s-a văzut, şi numele judeţului Iaşi, deşi capitala acestuia era în continuare capitala Moldovei libere, aflându-se în dreapta Prutului. Abia mult mai târziu (1887) numele judeţului va fi schimbat în Bălţi, după numele noii sale reşedinţe. În cadrul Consiliului suprem, elementele nobilimii române au predominat în întreaga perioadă a relativei autonomii a Basarabiei. Însă în curând şi-au făcut apariţia nenumărate abuzuri ale funcţionarilor ruşi, care au făcut să dispară complet orice urmă a mult trâmbiţatei autonomii.
Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md
În aceşti ani, cea mai grea problemă era a coloniştilor veniţi în Basarabia din imensitatea imperiului. Chiar şi statutul din 1818 permitea stabilirea unor colonii străine, asigurându-se noilor veniţi o scutire de impozite pe timp de patru ani. Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau umiliţi, fiind obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor aduşi pe pământurile lor.
Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decît un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. Se vedea clar de aici că politica de colonizări era sprijinită şi încurajată de înaltele oficialităţi ale imperiului. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…”
În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie.
Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decît sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.
Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrînt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine. În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc. În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.
Pestriţa masă a noilor veniţi consta din: odnodvorţi sărăciţi, ţigani „guvernamentali”, ţărani fugiţi de pe proprietăţile din Rusia şi Ucraina (vtikaci) şi, după cum mai arătam la început, chiar ţărani români în zona de sud. Toţi aceşti colonişti formau categoria de „ţărani ai statului”, care beneficiau de mari înlesniri economice.
Se pare că în total în Basarabia s-au înfiinţat o sută de aşezări de colonişti în această perioadă, urmate apoi de altele. Colonizarea a fost mai intensă în judeţele Hotin, Tighina şi Cetatea Albă, care, fiind de margine, au fost socotite ca fiind mai uşor de rusificat prin acest mijloc. De aceea, în judeţele Tighina şi Cetatea Albă „ţăranii statului” ajungeau să deţină în 1830 nu mai puţin de 21% din suprafaţa totală!
Paralel au fost aşezaţi în Basarabia şi militari în retragere, împreună cu familiile lor, fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat. Prin acest procedeu se imitau măsurile iniţiate de romani cu 1.700 de ani mai devreme pentru deznaţionalizarea mai rapidă a popoarelor învinse.
Când Basarabia a fost inclusă în Novorusia, ea era gubernia cu cei mai mulţi colonişti din acest ţinut, care stăpâneau cele mai mari suprafeţe de pământ. Concluzia se poate trage din următorarea comparaţie finală: în timp ce în întregul Imperiu rus populaţia crescuse de două ori în 60 de ani, în Basarabia ea sporise de patru ori, în numai 50 de ani (1812-1861)!
Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)
Ziua Unirii Basarabiei cu România este sărbătorită în fiecare an la 27 martie, fiind instituită prin Legea nr.36/2017.
Propunerea legislativă privind instituirea acestei Zile a fost iniţiată de deputatul Eugen Tomac, acesta susţinând, în expunerea de motive, că “Ziua de 27 martie 1918 este una dintre cele mai semnificative din istoria poporului român. Atunci, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, Basarabia a revenit în graniţele ei fireşti, fiind prima provincie românească care s-a unit cu România. (…) Este obligaţia noastră, a celor care astăzi răspundem în faţa românilor, de a demonstra că preţuim valorile româneşti de veacuri şi pe cei care ni le-au lăsat moştenire”, potrivit www.cdep.ro.
Proiectul legislativ a fost adoptat de Senat, la 13 octombrie 2015, şi de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 14 martie 2017. Potrivit proiectului, Guvernul României şi autorităţile locale şi centrale vor lua măsuri pentru ca în 27 martie să fie arborat drapelul României în conformitate cu Legea 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice.
Ziua Unirii Basarabiei cu România poate fi marcată de autorităţile administraţiei centrale şi locale, organizaţiile neguvernamentale, muzee, reprezentanţele României în străinătate, prin organizarea de evenimente şi manifestări publice şi cultural ştiinţifice dedicate acestei sărbători. Autorităţile centrale şi locale pot sprijini material şi logistic aceste manifestări.
La 27 martie 2017, preşedintele Klaus Iohannis a promulgat Legea nr. 36, care stabileşte că 27 martie – Ziua Unirii Basarabiei cu România este zi de sărbătoare naţională. Într-un comunicat transmis AGERPRES, Administraţia Prezidenţială arată că legea promulgată are o semnificaţie deosebită, aceea de marcare a acestui moment important din istoria României.
Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)
Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie.
Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.
Harta teritoriului Republicii Democratice Moldovenești- foto: ro.wikipedia.org
Evenimentele premergătoare
Prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componenţa imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurenţă, pentru locuitorii acestui ţinut formând gubernia Basarabiei, două concepţii identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică şi culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărăţiile ale căror supuşi erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), şi « moldovenismul » susţinut de autorităţile ruseşti, care promova deosebirea şi despărţirea culturală şi politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuşi ai « Ţarului tuturor Rusiilor », de ceilalţi. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Ţării, (parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti) reprezintă concretizarea şi biruinţa mişcării « româniste » din acest ţinut.
Palatul Sfatului Țării – foto: ro.wikipedia.org
În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative.
Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. La 3/16 martie 1918, Adunarea generală a zemstvei din Bălți cerea “unirea Basarabiei cu regatul României“. O moțiune asemănătoare a votat la 13/26 martie și zemstva din Soroca. Pe de altă parte, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut la 16/29 martie arestarea celor din zemstve care au votat unirea, ceea ce a obligat Consiliul Director să interzică zemstvelor adoptarea unor astfel de moțiuni.
În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.
Steagul Triplei Aliante – foto: ro.wikipedia.org
Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.
În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În detaliu, într-o notă din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă.
În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.
Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918.
Ion Constantin Inculeț (1) – foto: istoria.md
În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, reînființat, a declarat independența Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie, majoritatea moldovenească din Sfatul Țării a votat unirea cu România, în anumite condiții.
Generalul Ernest Broșteanu (2) în Basarabia în anul 1918 – foto: cristiannegrea.ro
La începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman. În întrevederea cu delegația de la Chișinău, Marghiloman le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul incapacității Basarabiei de a subzista singură.
Halippa și Ciugureanu au fost pentru, dar Inculeț a cerut un răgaz de reflecție de 24 de ore. În acest timp, Marghiloman s-a întâlnit cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași. Ministrul italian baron Carlo Fasciotti a fost evaziv, Sir George Barclay, ministrul britanic, a declarat că Marea Britanie nu se va opune unirii, Charles Vopiĉka, ministrul american, a fost și el de acord cu actul unirii, iar Contele de Saint-Aulaire, ministru la Legația franceză a cerut ca unirea să se realizeze cât mai repede.
Marghiloman a discutat problema unirii și cu diplomații Puterilor Centrale. La 12/25 martie 1918, el notează: “Conversație cu [Richard von] Kühlmann. Tratez chestiunea Basarabiei; el promite mână liberă, dar să nu-i facem dificultăți cu Ucraina“. (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1995, p. 114). La 22 martie/4 aprilie a avut loc ședința guvernului în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei. “Aduc la cunoștință, scrie Marghiloman, că o depeșă a lui Horstmann îmi confirmă mâna liberă din partea lui Kühlmann. Entuziasm din partea generalului Hârjeu, Mehedinți, Săulescu” (Marghiloman, Note politice, 1995, p. 120).
Unirea
În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.
Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.
În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.
Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA“.
În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar. Condițiile unirii, puse de majoritatea românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, au fost următoarele:
1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare, precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare.
Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.
După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că “în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”
La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, a fost numit ca președinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918).
Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu România, exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat.
Constantin Stere (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conţinutul Actului Unirii
Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România – foto: istoria.md
În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Această unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Ţarii actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaşte de Guvernul român.
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.
3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.
4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămîn în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sînul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.
11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.
Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.
Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.
Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ
Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan
Membrii Sfatului ţării care au votat Unirea
Declarația de Unire a Basarabiei cu România – foto: ro.wikipedia.org
Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.
Cei care au votat pentru Unire, pe 9 aprilie 1918 (27 martie stil vechi) (după nume, vîrstă, profesie, grup etnic, judeţ):
- Nicolae Alexandri, 60, ziarist, Hotin/Chişinău
- Elena Alistar-Romanescu, 42, medic, Cetatea Albă/Chişinău
- Alexandru Baltaga, 55, preot, Orhei
- Constantin Bivol, 33, ţăran, Chişinău
- Teodor Bîrcă, 24, învăţător, Chişinău
- Teodosie Bîrcă, 23, ţăran, Soroca
- Vladimir Bodescu, 50, avocat, Chişinău
- Vladimir Bogos, 24, student, Chişinău
- Nicolae Bosie-Codreanu, 32, inginer, Hotin
- Ştefan Botnarciuc, 43, ţăran, ucrainian, Bălţi
- Ignatie Budişteanu, 30, ţăran, Bălţi
- Ilarion Buiuc, 27, ţăran, Orhei
- Gheorghe Buruiană, 33, cooperatist, Chişinău
- Ion Buzdugan, 30, învăţător, Orhei/Bălţi
- Anton Caraiman, 38, ţăran, Orhei
- Grigore Cazacliu, 26, student, Soroca
- Ion Cazacliu, 48, funcţionar public, Soroca
- Vladimir Cazacliu, 29, student, Soroca
- Dimitrie Cărăuş, 25, student, Soroca
- Vasile Cerescu (Ciorăscu), 31, ţăran, Chişinău
- Nicolae Cernăuţeanu, 26, soldat, Hotin
- Nicolae Cernov, rus, Tighina
- Afanasie Chiriac, 27, ţăran, Dubăsari/Tighina
- Vladimir Chiorescu, 30, cooperatist, Chişinău
- Vasile Cijevschi, 37, ofiţer de armată, Tighina
- Nicolae Ciornei, 25, ţăran, Cahul
- Pavel Cocîrlă, 24, artizan, Orhei
- Ion Codreanu, 39, ţăran, Soroca
- Ion Costin, 35, avocat, Chişinău
- Ion Creangă, 24, învăţător, Dubăsari/Tighina
- Anton Crihan, 25, student, Bălţi
- Dumitru Dragomir, 28, ţăran, Cetatea Albă
- Dumitru Dron, 25, student, Orhei/Bălţi
- Felix Dutkiewicz, polonez, Lublin / Chişinău
- Boris Epure, 36, funcţionar public, Chişinău/Bălţi
- Pantelimon Erhan, 34, profesor, Tighina
- Vasile Gafencu, 30, ţăran, Bălţi
- Simion Galeţchi, Soroca
- Andrei Găină, 33, ţăran, Orhei
- Vasile Ghenzul, 35, funcţionar public, Chişinău
- Alexandru Groapă, 38, funcţionar public, Bălţi
- Nicolae Grosu, 27, student, Chişinău
- Pantelimon Halippa, 34, ziarist, Soroca
- Teodor Herţa, Orhei
- Ion Ignatiuc, 25, ţăran, Bălţi/Chişinău
- Ion Inculeţ, 35, profesor, Chişinău
- Teofil Ioncu, 32, funcţionar public, Orhei
- Vasile Lascu, 60, ziarist, Chişinău
- Mihail Maculeţchi, 56, ţăran, Orhei
- Dimitru Marchitan, 32, ţăran, Bălţi
- Gheorghe Mare, 36, profesor, Cahul/Cetatea Albă
- Nicolae Mămăligă, 38, ţăran, Chişinău
- Vasile Mîndrescu, 29, ţăran, Orhei
- Dumitru Mîrza, 23, profesor, Hotin
- Mihail Minciună, 32, ţăran, Orhei
- Alexandru Moraru, 37, ţăran, Hotin
- Anatolie Moraru, 23, ţăran, Hotin
- Zamfir Munteanu, Ismail
- Gheorghe Năstase, 22, învăţător, Soroca
- Teodor Neaga, 37, profesor, Chişinău
- Constantin Osoianu, 32, ţăran, Bălţi
- Efimie Palii, 37, ţăran, Soroca
- Ion Pascăluţă, 25, soldat, Bălţi
- Gherman Pîntea, 24, învăţător, Bălţi
- Ion Pelivan, 40, avocat, Chişinău/Bălţi
- Petru Picior-Mare, 30, funcţionar public, Bălţi
- Chiril Sberea, 27, inspector, Cahul
- Andrei Scobioală, 32, profesor, Bălţi
- Nicolae Secară, 24, profesor, Soroca/Chişinău
- Timofei Silistaru, 23, ofiţer de armată, Ismail/Tighina
- Elefterie Sinicliu, 22, ţăran, Orhei
- Nicolae Soltuz, 60, ţăran, Soroca
- Chiril Spinei, 34, ţăran, Soroca
- Gheorghe Stavrii, 35, ţăran, Cahul
- Constantin Stere, 54, profesor, Soroca
- Iacov Sucevan, Chişinău
- Nicolae Suruceanu, 28, ofiţer de armată, Chişinău
Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) – foto preluat de pe www.agerpres.ro
Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România
Lloyd George, președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris (Consiliu Suprem format din Clémenceau, Wilson, Lloyd George și Vittorio Emanuele Orlando) îi comunică la 3 martie 1920 lui Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri român, că întrucât guvernul român a făcut dovada dorinței sale de a rezolva chestiunile în suspensie în interesul României și al Europei în general, guvernele aliate consideră că chestia basarabeană nu mai trebuie să rămână în suspensie.
Nota Consiliului Suprem arată că “după ce a luat în considerație aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei…”
Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de Consiliul ambasadorilor Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte. Acest tratat recunoaște României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră.
Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia.
Tratatul a fost ratificat de principalii semnatari: Anglia, Franța și România. Italia și Japonia nu au ratificat Tratatul. Rusia s-a menținut în atitudinea de nerecunoaștere a actului unirii. Nici tratativele directe cu Rusia de la acea vreme n-au dat vreun rezultat.
În 1925, pentru întâia dată, o delegație română compusă din Langa-Rășcanu, Drăghicescu, M. Djuvara ș.a. s-a întâlnit la Viena cu delegația sovietică condusă de Krestinski. De la primul contact, rușii au pus chestiunea Basarabiei în așa fel încât delegația română s-a văzut nevoită să refuze discuția și conferința s-a dizolvat, fără nici un rezultat. (Kirițescu, 1989, op. cit.).
Urmări
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori.
Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio Pop, miniștri în cabinetul României Mari.
Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Acesta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.
În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români).
Dintre acești refugiați, socotiți nediferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.
O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci și printre evreii de tendință radicală (desprinși din partidul socialist evreiesc « Bund » sau Всеобщий еврейский рабочий союз), era favorabilă regimului bolșevic și, prin urmare, ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României.
Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de nici-un tratat semnat de guvernul bolșevic. Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a dezvoltat « Moldovenismul ».
La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».
Ţărani din Tatarbunar (1924) – foto: ro.wikipedia.org
Scurt istoric
Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii, ea fiind locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte în Moldova, Bucovina, Transilvania, Dobrogea, Oltenia, Maramureş sau Banat şi care nu are nici o asemănare cu cel care populează Rusia.
- 16 mai 1812: Se încheie Pacea ruso-turcă prin care Rusia anexează teritoriul situat între Prut şi Nistru care aparţinuse până atunci Principatului Moldova, aflat sub suzeranitatea Imperiului otoman. aflat la data respectivă sub suzeranitatea Imperiului otoman.
- După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853 – 1856), marile puteri europene hotărăsc în 1856, în timpul Congresului de Pace de la Paris, ca aceasta să retrocedeze Moldovei în 1856 sudul provinciei Basarabia. Rusia pierdea astfel accesul la Gurile Dunării.
- Conform unei hotărâri luate de marile puteri în timpul Congresului de la Berlin, în anul 1878 sudul Basarabiei reintră în componenţa Imperiului Rus.
27 martie 1918 – La Chişinău, Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească, întrunit în şedinţă solemnă, votează Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă.
9 aprilie 1918 – Este semnat Decretul regal de ratificare a Hotărârii de Unire a Basarabiei cu România, semnat de regele Ferdinand I.
26 iunie 1940 - Uniunea Sovietică înaintează un ultimatum României, cerând evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, ameninţând cu războiul în cazul în care România nu ar fi dat curs acestei cereri, în condiţiile în care ţara noastră era înconjurată de ţări revizioniste, iar Germania avea încheiat cu URSS încă de la 23 august 1939, un Pact (cunoscut sub numele Ribbentrop-Molotov), cu clauze secrete prin care era acceptată anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.
- România în alianţă cu Germania, eliberează după 22 iunie 1941 până în 1944 teritoriile cotropite de URSS în 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa).
- După 1944, în Basarabia reintrată în componenţa imperiului de la răsărit, este creată aşa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Teritoriul Basarabiei a fost ciopârţit de ocupanţii sovietici.
- Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. Au fost alipite la RSS Ucraineană sudul Basarabiei şi judeţul Hotin.
Numai 7 dintre cei 32 aşa zişi delegaţi „ai poporului moldovenesc” la sesiunea a 7-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 erau moldoveni/români, restul fiind ruşi, ucraineni, evrei, printre aceştia „rătăcindu-se” şi un etnic maghiar…
Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
- În 27 august 1991 RSS Moldovenească şi-a proclamat independenţa, devenind Republica Moldova. Bucovina de Nord, fostul judeţ Hotin şi Bugeacul au rămas în componenţa Ucrainei. În aceeaşi zi, România a devenit prima ţară din lume care a recunoscut independenţa noului stat.
Harta R. Moldova – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
(1) Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române
(2) Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române
care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918.
(3) Constantin G. Steresau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892)
(4) Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.
Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi
Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori. Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.
Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md
Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună.
Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.
Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.
Rezultatul e stupefiant.
În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.
Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.”
Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski:
„Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.”
Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.
Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:
„Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.”
În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.”
În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.”
Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.”
Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.”
Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.”
Şi cu aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.”
Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:
„Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel:
„Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.”
Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod:
„Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.”
În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.”
Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.”
În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg. Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.”
De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.”
Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” Aceasta este şi convingerea noastră.
Bătălia de la Tighina din 1992- foto – ro.wikipedia.org
Bătălia de la Tighina a avut loc între 19 iunie și 22 iunie 1992, între forțe ale poliției și unităților noi-formate ale armatei Republicii Moldova, pe de-o parte și garda Republicii Moldovenești Nistreene, Armata a 14-a de gardă sovietică/rusă și voluntari ruși (cazaci) și ucraineni pe de altă parte.
Bătălia s-a încheiat odată cu intervenția trupelor armate ruse (mult superioare) de partea forțelor separatiste schimbând raportul forțelor de partea ultimei, după ce anterior forțele combinate moldovene ocupaseră orașul parțial până la Nistru.
Context
În a doua jumătate a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română. Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.
Desfășurare
Pe 19 iunie 1992 lângă tipografia orășenească, pe str. Pușkin, o patrulă a poliției îl reține pe comandantul grupului de informații speciale al nerecunoscutei RMN, maiorul Igor Ermakov și pe șoferul acestuia. Poliția i-a ordonat lui Ermakov și șoferului să depună armele și să prezinte actele, în acel moment (sau chiar înainte ca Ermakov să fie arestat) asupra mașinei și polițiștilor a fost deschis focul de către necunoscuți, poliția la rândul său, a tras înapoi, raportându-se uciși de ambele părți, ulterior sunt puse la cale mai multe inscenări si provocări de partea secesioniștilor, care tensionează situația la maxim.
În urma punerii în aplicare a unui atac coordonat, peste 1.200 de gardiști și cazaci vor ataca comisariatul de poliție din oraș. Rachetele Alazan, lansate asupra postului, căzând și asupra gradiniței din apropiere. Noaptea tîrziu, dinspre satul Varnița, sosesc întăriri formate din angajați ai Ministerului de Interne și voluntari, pentru ajutorarea polițistilor asediați.
O martoră astfel relata despre primele zile ale luptei:
„La 19 iunie 1992, în centrul Tighinei au început împușcăturile. A doua zi, asupra orașului au fost lansate rachete. A murit foarte multă lume. Femeile și copii stăteau în subsoluri. Nu aveau nici mâncare, nici apă. Afară nu îndrăzneau să se arate. Când o femeie cu prunc a îndrăznit să iasă, gardiștii au împușcat-o, lăsând doar copilul în viață. Cazacii omorau oameni nevinovați. La 20 iunie, un helicopter a tras o ploaie de gloanțe deasupra satului Varnița”
.
În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control moldovenesc. Ca rezultat, tancuri grele ale Armatei a 14-a ale Federației Ruse forțează podul peste Nistru dinspre Tiraspol, dar sunt oprite de forțele moldovene. Forțele separatiste continuând tirul asupra orașului.
În același timp, sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armată și de forțele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14-a a îi adresează președintelui Mircea Snegur un ultimatum, prin care cere ca forțele moldovene sa se retragă, în caz contrar, trupele rusești vor trece la atac.
Pe 21 iunie, orașul este continuu bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, Boris Elțin acuză Moldova de agresiune, amenințînd ca armata rusă va fi obligată să riposteze. Până în dimineața zilei de 22 iunie, cu aproximativ 200 de morți și 300 de răniți forțele moldovene sunt nevoite să se retragă. Lupte de intensitate mai mică au continuat încă o lună, până la semnarea între Republica Moldova și Rusia a Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, de facto această convenție nu a dus la rezolvarea conflictului, ci la sprijinirea și supraviețuirea forțelor secesioniste timp de mai mult de 20 de ani, până la ora actuală (2013).
Pagube
Bombardamentele au distrus fabrici, rețele de comunicații, locuințe (avariate 1.300, din care peste 60 distruse în totalitate). Atacurile și invaziile secesioniste au determinat un exod în masă al populatiei civile din zona de conflict, potrivit unor estimări circa 100.000 de persoane.
Bătălia de la Tighina (1992)- foto – - torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina (1992)- foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina (1992)- foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina (1992) – foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina- foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina- foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com
Bătălia de la Tighina – foto – torrentsmd.com
Moldovan policeman training recruits in use of ZU-23-2 gun. Note the title “Politia” on the back of his jacket, which identifies him as a Moldovan police officer: the Russians in Transnistria still use the designation “Militia”. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com
One of Russian T-64BVs as seen after fierce battles on the Benderi bridge – obviously knocked out by Moldovan anti-tank fire while attempting to break through from Tiraspol to Bendery. (via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com
Russian “Cossacks” in Transnistria, with an improvised APC, apparently a KamAZ truck with steel plates for protection and (probably) a RPK machine-gun on the top. The Russian “Cossack” units also used a number of Ural trucks, with ZU-23-2 anti-aircraft guns mounted on flat-beds, similar to ones used by Russian troops in Afghanistan and Chechnya. (Photo: transnistria.md via Alexandru Stratulat) – foto – torrentsmd.com
Masacrul de la Tighina
Un film realizat pe acele vremuri tulbure din 1992. “Masacrul de la Tighina”- un film document, despre primele zile ale razboiului Rusiei contra independentei Republicii Moldova si a cetatenilor ei. Cei mai buni, viteji, patrioti si oameni din acest Pamant au murit primii si s-au intors pamantului. Cine si unde am fi fost noi acum daca nu ar fi existat acesti oameni, ce si-au lasat casele si familiile indurerate, pentru a-si apara Patria, pentru a ne apara noua Viitorul. Un film despre acele tragice evenimente din Transnistria anului 92, ce dor si acum, si mai sangereaza in inimile oamenilor dar si mai dureros pentru parintii, sotiile si copiii celor ce s-au jertfit.
Intervenția Armatei României în Basarabia în 1918 – Parte a Participarii României la Primul Război Mondial
Intervenția Armatei României în Basarabia în anul 1918 a reprezentat o acțiune militară inițiată și derulată cu mijloace specifice de către Armata României, în spațiul geografic al Basarabiei în intervalul decembrie 1917 – martie 1918. Acțiunea s-a derulat în baza unei înțelegeri între aliații Antantei și a unor cereri de ajutor militar din partea Guvernului Republicii Democratice Moldovenești, având de asemenea acordul Puterilor Centrale.
Contextul politic și strategic al acțiunii a fost reprezentat de câteva elemente:
- Primul element a fost asociat cu incapacitatea Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei de a controla situația în nou înființata Republică Democratică Moldovenească. Aceasta era amenințată de presiunile forțelor bolșevice aflate în curs de organizare pe teritoriul fostei gubernii, iar neputința Consiliului a fost un motiv pentru a solicita ajutor, inclusiv din partea Guvernului României.
- Al doilea element a fost reprezentat de interesul major al Regatului României de a beneficia – cu acordul reprezentanților Antantei și ai Puterilor Centrale de stăpânirea militară a teritoriului Moldovei Orientale. Această stăpânire ar fi urmat să se facă într-o conjunctură favorabilă istoric pentru separarea teritoriului basarabean de Imperiul Rus și în contextul în care Moldova Occidentală – amenințată de foamete, nu avea acces la importantele stocuri de provizii aflate pe teritoriul situat între Prut și Nistru, ca efect al dezordinii din Basarabia.
- De asemenea, amenințarea – din punct de vedere al Aliaților de extindere a bolșevismului din sudul Ucrainei, precum și interesul Puterilor Centrale de a-i flexibiliza pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani, au favorizat sprijinul ambelor mari grupări beligerante pentru intervenția militară română.
Contextul politic și strategic
Securitatea teritoriului rămas liber al Moldovei Occidentale depindea de aceea a spațiului Moldovei Orientale, unde se constituiseră depozite ale armatei române și se aflau căi de comunicații necesare aprovizionării cu muniție și tehnică de luptă. Această securitatea a fost pusă în pericol în momentul în care haosul asociat marilor schimbări politice din cadrul Imperiului Rus, a atins și Basarabia.
De asemenea, din punct de vedere politic dispariția autocrației ruse și hotărârea guvernului bolșevic de a recunoaște dreptul la autodeterminare au creat condiții propice pentru Basarabia, de a se desprinde de statul rus și a se uni cu România. În acest context, Puterile Centrale au devenit interesate de acceptarea unor compensații teritoriale pentru România, corelate cu cedările teritoriale pe care urmau să le impună acesteia prin Pacea de la București
În data de 2 decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 7 decembrie a fost investit guvernul (Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei), sub conducerea lui Pantelimon Erhan.
În contextul în care Basarabia se afla la sfârșitul anului 1917 sub teroarea trupelor rusești bolșevizate, cantonate în gubernie și a bandelor de dezertori de pe front, Sfatul Țării nu a avut cum face față anarhiei instalate cu puținele sale unități militare (numite cohorte) – și ele contaminate parțial de bolșevism. Într-o primă încercare datată 8 decembrie 1918, Ion Pelivan și Vladimir Cristi, deputați atât ai Sfatului cât și membri ai Consiliului Directorilor, au solicitat la Iași – fără succes, trupelor aliate ajutor.
În urma unei ședințe închise a Sfatului Țării, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei a primit mandat să ia decizii în ceea ce privește acțiunile necesare salvării Republicii. Cererilor de ajutor, adresate de Consiliul Directorilor atât generalului Dmitri Șcerbaciov cât și generalului Henri Mathias Berthelot de a trimite în Basarabia „trupe disciplinate și sigure” nu li s-a putut răspunde pozitiv, după cum nici demersurile făcute pe lângă guvernul Ucrainei nu au avut succes.
Cererile similare făcute Guvernului Brătianu au fost inițial declinate de acesta, în contextul dificilelor raporturi în care se afla România cu Puterile Centrale (orice pretext furnizat acestora ar fi putut să determine o rupere a armistițiului și ocuparea restului de teritoriu rămas liber).
La 22 decembrie 1917, guvernul moldovenesc a solicitat printr-o telegramă (semnată de Pantelimon Erhan, Ion Pelivan și Vladimir Cristi) Ministerului de Război român ajutor militar, concretizat prin trimitere
„a unui regiment ardelenesc, cu posibilă urgență. Totodată, vă rugăm să ordonați ca acest regiment să stea la dispoziția directorului Republicii Moldovenești.”
Pe 24 decembrie în răspunsul său, Ministrul de Război român Constantin Iancovescu a asigurat Sfatul Țării că 1.000 de voluntari ardeleni vor fi trimiși de la Kiev ca sprijin (aceștia fiind destinați inițial doar să tranziteze Chișinăul, spre România).
Constantin Iancovescu (n. 1862 – d. 1945) a fost un politician și general român. În timpul primului război mondial, a fost secretar general al Ministerului de Război (august – septembrie 1916), șef al Marelui Stat Major – P.S., comandant al Grupului Apărării Dunării (noiembrie 1916) și al Corpului 3 armată (decembrie 1916 – 24 iulie 1917). În perioada 20 iulie 1917 – 5 martie 1918, a îndeplinit funcția de ministru de război. A fost înaintat în anul 1918 la gradul de general de corp de armată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În prima jumătate a lunii decembrie 1917 ca represalii la acțiunile trupelor române asupra trupelor ruse bolșevizate din Moldova, sovietul din Ungheni – stație de cale ferată cheie la granița româno-rusă, a început să rețină eșaloanele feroviare destinate trupelor regale române.
Pe data de 26 decembrie trimiterea de mărfuri pe căile ferate către România a fost blocată de bolșevici, iar încercarea guvernanților basarabeni de a prelua sub controlul lor căile ferate, a eșuat, după cum a eșuat și intenția lui Șcerbaciov – la care apelase Sfatul Țării, de a trimite în Basarabia Divizia a 7-a Cavalerie și 61 Infanterie.
Ca urmare a părerilor diferite pe care facțiunile din Sfat le-au avut asupra provenienței ajutorului care ar fi trebuit dat Republicii, s-a ajuns la o situație de criză. Reevaluarea situației s-a făcut în ședința Sfatului din 27-28 decembrie 1917, când a fost abordată posibilitatea unei alianțe cu Ucraina. Cele 3 facțiuni parlamentare au avut următoarele poziții:
- Blocul Moldovenesc și-a afirmat încrederea în guvern, precizând ca în caz de strictă necesitate să se apeleze la Cartierul General rus de pe frontul din Moldova. Aceasta ar fi trebuit însă făcută sub rezerva obținerii de garanții din partea Aliaților și Ucrainei privind neamestecul în afacerile interne ale Republicii, iar trupele ar fi trebuit puse sub comanda ministrului republican de Război.
- Facțiunea socialistă a declinat ideea de a se cere ajutor statului român și a solicitat să se ceară ajutorul Ucrainei.
- Facțiunea minorităților și-a exprimat și ea încrederea în guvern, insistând pe obținerea garanțiilor internaționale.
Poziția facțiunii minorităților a fost cea care a prevalat în urma votului, astfel că au fost desemnata două delegații oficiale, una care să reprezinte Republica la tratativele de pace de la Brest-Litovsk și alta pentru a obține garanții din partea Ucrainei prin semnarea unui tratat de asistență politică, economică și militară.
Ianuarie 1918
La 1 ianuarie bolșevicii au preluat controlul asupra Gării din Chișinău, Poștei și Telgrafului.
Ca urmare a refuzului Radei Centrale din Ucraina de a recunoaște regimul bolșevic de la Petrograd, precum și a inițierii tratativelor sovieto-germane de pace de la Brest-Litovsk, s-au întrunit condiții favorabile declarării independenței de către Sfatul Țării. Delegația desemnată să plece la Brest-Litovsk în data de 6 ianuarie 1918 a fost formată din Ion Inculeț, Pantelimon Erhan și Ion Pelivan. Într-una dintre instrucțiunile acesteia a fost precizat că
„Delegația nu recunoaște Sovietul Comisarilor Poporului decât în calitate de guvern al Velicorossiei”
Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Atitudinea în cauză a fost punctul de pornire pentru o presiune bolșevică asupra Sfatului Țării, astfel că la 5 ianuarie 1918 subdiviziunea Front-Otdel din Chișinău a organizației militare bolșevice RUMCEROD din Odessa, împreună cu câteva unități militare bolșevizate, au declanșat o operațiune de forță împotriva parlamentului moldovenesc, guvernului și susținătorilor acestuia.
Pe 6 ianuarie, trupele aflate sub autoritatea Front – Otdel-ului au atacat în gara Chișinău detașamentul de ardeleni trimis de la Kiev pentru a sprijini Sfatul Țării. (cititi mai mult despre Incidentul din gara Chișinău din 6 ianuarie 1918. pe ro.wikipedia.org)
Gara Chișinău, astfel cum a existat ea până în 1936 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Astfel, prima delegație nu a mai putut pleca datorită loviturii de forță a Front-Otdelului, iar delegația ajunsă în Ucraina nu a mai reușit obținerea garanțiilor cerute, ca urmare a deteriorării situației de acolo în contextul amenințării militare ruse. Întrunit într-o ședință secretă în noaptea de 7 ianuarie 1918, Blocul Moldovenesc a decis să trimită la Iași 3 delegații pe trei căi diferite, pentru a solicita ajutor militar român. Cea care a ajuns în capitala Moldovei a fost cea a lui Ion Pelivan, la data de 9 ianuarie.
Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Regatul României
La sfârșitul anului 1917 exista o penurie de alimente pe teritoriul Moldovei Occidentale rămase în afara ocupației germane, într-un context în care în Basarabia se aflau importante stocuri de provizii și teritoriul acesteia devenise amenințat de extinderea bolșevismului din sudul Ucrainei. Ca atare, atât Guvernul României cât și Aliații au devenit progresiv interesați de ceea ce se întâmpla la est de Prut, ultimii îndemnând autoritățile române să trimită trupe în Basarabia.
Același îndemn a venit și din partea generalului rus Dmitri Șcerbaciov, comandantul Frontului din Moldova, care a precizat că trupele vor fi retrase după îndeplinirea misiunii. În mod aparent paradoxal, Puterile Centrale au avut aceeași poziție, ele fiind interesate de a-i determina pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani să fie receptivi, acestea oferind în compensație pentru teritoriul dobrogean pe cel basarabean.
Mai mult, luând act de declarațiile lui Woodrow Wilson și ale lui Lloyd George, prim miniștrii Ion I. C. Brătianu și mai apoi Alexandru Averescu au ajuns la concluzia că în cazul unei victorii a Antantei, România nu va obține teritorii suplimentare. Astfel, oferta Basarabiei a devenit deosebit de tentantă ținând cont de condițiile catastrofale de la finele anului 1917.
Având în vedere suprimarea anarhiei în teritoriul dintre Prut și Nistru, Comandamentul german a promis să nu profite de retragerea unor unități române din prima linie, destinate a fi folosite cu acest scop.
Preludiul
Situația trupelor ruse
În epocă, teritoriul basarabean devenise teatru de operații al bandelor bolșevice, având drept scop instaurarea puterii sovietice.
În Bugeac se afla cea mai mare densitate de soldați ruși proveniți din descompunerea Armatei a 6-a Ruse, aflată în retragere din Moldova de sud.
Situația trupelor moldovenești
Republica nu avea o armată proprie, ci doar câteva unități militare numite cohorte, insuficient organizate. Slab închegate, cu elemente nesigure în efectiv care instigau la anarhie și lipsite de disciplină, ele nu ar fi putut fi în mâna guvernului, un element care să garanteze ordinea în țară.
Republica Democratică Moldovenească a fost un stat efemer a cărui autonomie față de Imperiul Rus a fost proclamată la 2 decembrie 1917 de către Sfatul Țării din Basarabia, organ reprezentativ al populației din regiune, ales în octombrie-noiembrie 1917, odată cu începuturile Revoluției rusești din februarie a aceluiași an și cu dezintegrarea puterii politice din Imperiul Rus. Inițial, Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar la 24 ianuarie 1918 și-a proclamat independența. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Acțiunile militare din decembrie 1917
Relațiile dintre statul român și guvernul de la Moscova au început să se deterioreze. Un număr limitat de unități românești au trecut Prutul în luna decembrie, pentru a urmăririi jefuitorii și revoluționarii din zona unor sate din raionul Cahul, iar orașul de frontieră Leova a trecut de asemenea temporar în stăpânirea trupelor române. Acestei operațiuni au fost limitate ca durată și scop, iar în prealabil, cereri de ajutor din partea unor autorități locale din Cahul și Leova, fuseseră adresate șefilor militari români. Alte cereri similare au venit din satele raionului Reni.
La data de 1/14 decembrie la Leova, garda românească de milițieni, solicitată de președintele Consiliului Municipal local pentru a apăra un depozit de 500 de vagoane de cereale, a fost alungată de bande înarmate iar comandantul ei a fost ucis. Acest lucru a determinat intervenția unui detașament român care a ocupat orașul, a arestat, judecat și executat participanți la acțiune.
Ca efect, Guvernul Sovietic a remis pe 16/29 decembrie – cu referire la incidentele de la Socola și Leova, un protest oficial Guvernului Român, semnat de Lenin. Prin acesta, România era avertizată că nu vor fi tolerate represalii – nu numai împotriva rușilor, ci și împotriva revoluționarilor și a socialiștilor români și că autoritățile ruse nu se vor opri de a lua măsuri din cele mai severe, împotriva contra-revoluționarilor români conspiratori și a complicilor lor: generalii Kaledin și Șcerbaciov, precum și Rada ucraineană.
În răspunsul său remis la Petrograd, Guvernul României a precizat că a nu a fost informat cu privire la evenimentele din Leova, iar cu referire la evenimentele din Iași a fost precizat caracterul defensiv al acestora în raport cu jafurile făcute de trupele ruse aflate în retragere. Relațiile dezvoltate cu Ucraina și cu generalul Kaledin, au fost justificate prin necesitatea de a achiziționa produse alimentare pentru a fi furnizate populației și militarilor, inclusiv din Rusia.
La 26 decembrie/8 ianuarie a avut loc o tentativă de jaf a depozitelor din Cahul ale armatei de către bande de soldați ruși, cu greu respinsă de către garnizoana rusă. Alte bande de soldați au continuat însă să terorizeze ținutul. O delegație din Cahul care a inclus și un membru al Comitetului Revoluționar local, a solicitat Regimentului 47 Infanterie român să intervină cu trupe, pentru a asigura paza orașului și a depozitelor de alimente.
La 28 decembrie/10 ianuarie, succesiv unei înțelegeri cu căpitanul basarabean Crăciunescu din Armata Rusă, aflat la Cahul, 1 escadron de cavalerie, 2 companii de infanterie și o secție de mitraliere române au intrat în Cahul, de peste Prut. Aceasta a determinat atitudini și sentimente diverse, de sprijin din partea ucrainenilor, de contrariere din partea comandantului rus și a soldaților revoluționari și de opoziție din partea bandelor de dezertori.
La 31 decembrie/13 ianuarie 1918 după un ultimatum prin care își rezerva luarea de măsuri militare – mergând până la cele decisive, guvernul bolșevic a decis arestarea ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi și a membrilor ambasadei române, precum și a consulului român de la Odesa și a personalului consulatului. De asemenea, Tezaurul României a fost confiscat de către regimul bolșevic. La solicitarea reprezentanților tuturor ambasadelor străine din Petrograd, arestații însă au fost eliberați a doua zi și expulzați din Rusia.
De la Iași însă nu a venit vreo reacție.
„Nu ne-a emoționat deloc această declarație, [...] Ne dădeam seama că soldatul rus refuză să se bată… Prin urmare, declarația de război a guvernului bolșevic era un gest fără consecințe practice, la care, după cât îmi amintesc, nici nu ne-am dat osteneala să răspundem.”
—Conform lui I. G. Duca
Tezaurul de la Pietroasele, (Cloșca cu puii de aur) restituit în 1956, este doar o mică parte din întregul tezaur al României. (Ilustrația realizată de Henric Trenk pentru coperta primului volum Le Trésor de Pétrossa publicat de Alexandru Odobescu în anul 1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Desfășurarea
Planul de operații
La 2 ianuarie 1918 , locotenentul-colonel Ion Antonescu, a înaintat un studiu privitor la dislocarea în Basarabia a unor formațiuni militare române. Scopul acestei dislocări ar fi urmat să fie asigurarea reaprovizionării trupelor care operau pe frontul român și a populației românești. Pentru aceasta ar fi urmat să se asigure circulația regulată a trenurilor de aprovizionare pe ruta Odesa – Socola, Iași, precum și asigurarea ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru prin împiedicarea jafurilor și formarea depozitelor.
Confruntarea eventuală cu unități bolșevice a fost prevăzută, drept care Antonescu a propus trimiterea unei divizii prevăzută cu mijloacele necesare și întărită cu un regiment de cavalerie, pentru a ocupa segmentul de cale ferată Tighina/ Bender – Socola – cu un puternic control al centrelor Bender și Chișinău. De asemenea, trupele diviziei ar fi urmat să aducă ordinea în zona afectată acesteia – pentru a asigura formarea depozitelor și ar fi urmat să se opună bandelor rusești înarmate – în cazul în care acestea ar fi urmat să încerce restabilirea stării de anarhie.
Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofiţerii din Secţia Operaţiuni a Marelui Cartier General Român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Planul respectiv a fost defalcat în două acțiuni deosebite.
- Prima ar fi trebuit să fie una rapidă – prin surprindere, pentru a fi ocupat traseul căii ferate dintre Ungheni (centru destinat trupelor române) și Tighina/Bender (destinat unor trupe loiale ucrainene, musulmane sau sârbe, aflate sub ordinul Comandamentului Rus). Cele două capete ale liniei ar fi trebuit ocupate simultan, pentru a se evita aruncarea în aer de către elemente ostile, a podului de peste Nistru. Chișinăul ar fi urmat apoi să fie ocupat cât mai rapid.
- A doua ar fi trebuit să fie trecerea Prutului de către trupele diviziei, pentru a fi concentrate în zona Chișinău-Cărbuna.
Ocuparea Chișinăului ar fi trebuit să revină unui efectiv format din 3 batalioane (două de ardeleni și unul de grăniceri), care după ocuparea Unghenilor ar fi urmat să plece de la Socola în 3 trenuri consecutive și să ajungă în capitala Basarabiei dimineața, pentru a dezarma elementele turbulente și a aresta capii acestora.
Alături de cele 3 batalioane ar fi urmat să fie personal local din Chișinău, pentru a da comandanților informații în legătură cu punctele locale de interes (depozite, locuințe ale conducătorilor, localuri ocupate de trupe). De asemenea, în dotarea transporturilor de trupe ar fi urmat să fie material și echipe de cale ferată, precum și personal și material de poștă și telegraf.
Operațiuni premergătoare
La 5/18 ianuarie 1918, ambasadorul francez Saint-Aulaire i-a telegrafiat de la Iași consulului Sarrée de la Chișinău:
„Toți colegii mei, trimișii altor puteri aliate și eu, de asemenea, suntem împuterniciți să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o acțiune pur militară cu scopul asigurării normale a spatelui frontului ruso-român în corespundere cu regulile existente în toate statele beligerante. Din această cauză intrarea trupelor române în Basarabia nu poate influența nici situația politică existentă din Basarabia, nici viitorul acestei țări”
La 7 ianuarie 1918, trupe românești staționau în continuare în Leova.
Pe 7/21 ianuarie un mic detașament român pornit în recunoaștere în fruntea căruia se afla comandantul Regimentului 47 român – colonelul Dragu, a fost luat prizonier de către soldații bolșevici la Vulcănești. Ca efect al intervenției profesorului universitar Filonov, conducătorul sovietelor din Ismail, militarii detașamentului au fost salvați.
Escadronul de cavalerie – comandat de căpitanul Vasilescu, atacat cu focuri de armă de soldați și de populație a fost împrăștiat, după ce comandantul acestuia a fost ucis. Toate detașamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri și pichetele de grăniceri au fost atacate de soldații ruși. La Bolgrad comandantul Armatei a 6-a Ruse, generalul Kotzebue, a fost arestat de către proprii soldați.
Dispozitivul de luptă
La data de 4/17 ianuarie 1918, Consiliul de Miniștri român a luat decizia de a declanșa operațiunea principală, astfel că la 7/20 ianuarie, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinul de operații.
Marele Cartier General român a considerat în instrucțiunile sale adresate trupelor care trebuia trimise peste Prut, că acestea sunt detașate, explicând rațiunea acțiunii inițiate astfel:
„Marele Cartier General 17 ianuarie 1918 Nr. 7255 1. În urma unei propagande răuvoitoare, bande de răufăcători armați atacă trenurile cu provizii care trec prin Basarabia spre front, depozitele create pe liniile de comunicație ale armatelor ruso-române, precum și depozitele ce se află la producători. Astfel fiind, alimentarea trupelor aflate pe front, cum și a populației civile sunt primejduite. 2. Pentru a pune capăt acestor neajunsuri, s-a dispus a se trimite trupe care să restabilească ordinea în zona etapelor din Basarabia și să asigure bunul mers al trenurilor care vin cu provizii pentru front. …” —Șeful Statului Major General însărcinat cu comanda armatei române,General de corp de armată Constantin Prezan: „Instrucțiuni cu privire la linia de purtare a trupelor detașate în Basarabia”
Dispozitivul terestru
Conform ordinului de operații, o forță formată din 4 divizii române aflate la dispoziția Corpului VI Armată, trebuia să treacă Prutul:
- Divizia 1 Cavalerie spre nordul Basarabiei, în direcția Bălți-Soroca până la marginea regiunii ocupată de Armata Austro-Ungară în ținutul Hotin.
- Divizia 11 Infanterie între Ungheni și Leova, spre Chișinău
- Divizia 2 Cavalerie ca legătură între Diviziile 11 și 13
Petre Greceanu (n. 27 noiembrie 1865 – 1919) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie de cavalerie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
- Divizia 13 Infanterie pe la Cahul, spre sudul Basarabiei
Ioan I. Popescu – numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume – (n. 27 aprilie 1866 – d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Dispozitivul Marinei Militare
Trecerea Prutului de către marile unități
Însoțite de către comandantul Misiunii Militare Franceze – generalul Henri Mathias Berthelot, diviziile au avansat peste Prut în baza unei înțelegeri între Aliați. Trecerea râului a fost asigurată de către Brigada 1 Grăniceri, care a asigurat celor 4 divizii ocuparea podurilor și a raioanelor cu vaduri și apărarea flancurilor la treversare. Ulterior grănicerii au rămas în dispozitiv de pază pe malul drept al Prutului.
Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Divizia 1 Cavalerie, aflată sub comanda generalului Mihail Schina, a traversat Prutul pe la Țuțora în data de 8/21 ianuarie.
Mihail Schina (n. 14 iunie 1867, București – d. 1945, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Divizia a 11-a Infanterie, aflată sub comanda generalului Ernest Broșteanu, a trecut râul pe 10/23 ianuarie, pe la Leova (Brigada 22 Infanterie) și pe la Ungheni (Brigada 21 Infanterie). În seara zilei de 13 ianuarie 1918 brigăzile 21 și 22 Infanterie au intrat în Chișinău. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei și comandamentul Diviziei 11 Infanterie, în frunte cu generalul Ernest Broșteanu.
Ernest Broşteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţii de comandant de regiment şi divizie în campaniile anilor 1916, 1917, şi 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 53 Infanterie în luptele din Dobrogea, de la începutul campaniei din 1916, fiind unul din cei doisprezece ofițeri care au fost primii decorați cu acest ordin (Brevetul nr. 2) – (Generalul Ernest Brosteanu într-o fotografie din 1917, la Chişinău) - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org
Cu trupe ale Diviziei a 13-a Infanterie au fost organizate două detașamente, care au traversat râul la data de 11/24 ianuarie: „Prut” (format dintr-un batalion din Regimentul 48 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Vadul lui Isac și „Bolgrad” (format din 3 batalioane din Regimentul 47 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Oancea.
Operațiunile din zona de centru
Înaintarea spre Chișinău
La 12/25 ianuarie 1918 generalul Prezan într-un comunicat către basarabeni, a declarat că armatele române au intrat în provnicie pentru „a aduce rânduială și liniște în satele și târgurile” basarabene, „punând la adăpost viața și avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor” și pentru asigura transportul „celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse și române”. În același comunicat a precizat că România nu dorește să ocupe Basarabia.
Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial – (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Îndreptându-se spre Nistru, trupele române au încercat fără succes, să ocupe la 17 februarie/2 martie 1918 un cap de pod pe malul stâng al acestuia lângă Rîbnița.
Înaintarea spre Bender (Tighina) -
Lupta de la Tighina a avut loc între 20 ianuarie și 25 ianuarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Tighina (1918) pe ro.wikipedia.org
Operațiunile din zona de sud
Lupta de la Vâlcov a avut loc între ianuarie și 3 februarie 1918, și s-a dat între forțele armate ale Regatului României și cele ale RUMCEROD-ului, precum și voluntari dezertați din fosta Armată Imperială Rusă și bolșevici.
cititi mai mult despre Lupta de la Vîlcov (1918) pe ro.wikipedia.org
Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina (ianuarie-februarie 1918) – foto preluat de pe cristiannegrea.ro
Evoluții politice și diplomatice
La 10/23 ianuarie Comitetul Executiv Central al RUMCEROD într-o declarație oficială făcută către consulatele francez și englez de la Odesa, a calificat drept o „încălcare mișelească a dreptului internațional” acțiunile guvernului regal român, adresând cererea „de a întreprinde pași pentru a influența guvernul român de a-și retrage imediat trupele în afara hotarelor Republicii Federative Ruse”. Răspunsul diplomaților s-a redus la ideea că au avut loc doar incidente minore. Ulterior, reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei au declarat că intervenția are un caracter pur militar și provizoriu.
La 13/26 ianuarie 1918 guvernul sovietic a decis ruperea relațiilor diplomatice cu România. și în aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia. La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România.
La 17 februarie 1918 Lenin a decis să transfere trupele care intraseră în Kiev la dispoziția Colegiului Suprem Autonom din Odesa, cu scopul curățirii Basarabiei de către trupele române. Ofensiva germană împotriva Ucrainei care începuse la 18 februarie 1918 însă, nu a permis realizarea acestui lucru.
La 21 februarie 1918 baronul Fasciotti – decan al corpului diplomatic pe lângă guvernul român, a transmis tuturor reprezentanților aliați la Odesa în numele reprezentanților diplomatici ai puterilor Antantei o notă oficială, menționând:
„Cât privește Basarabia, trebuie să țineți minte că intervenția trupelor române constituie o ocupație militară fără nici un subtext politic, întreprinsă în scopuri evident umanitare de asigurare cu alimente a trupelor ruse și române și, de asemenea, a populației civile.”
La 14/27 februarie 1918 în timpul tratativelor de pace, germanii i-au asigurat neoficial pe români că pozițiile lor în raport cu autoritățile sovietice sunt identice:
„Anarhia rusească a stabilit un fel de cofraternitate. Voi luptați contra bolșevicilor în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor: avem acum aceleași interese.”
—Alexandru Marghiloman
Alexandru Marghiloman (n. 4 iulie 1854, Buzău, Țara Românească – d. 10 mai 1925, Buzău, România) a fost un om de stat conservator român care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în anul 1918 (martie–noiembrie) și a avut un rol decisiv în timpul Primului Război Mondial cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe commons.wikimedia.org
Prelungirea Armistițiului de la Focșani în prima rundă de negociere a preliminariilor Păcii de la Buftea pe 20 februarie/5 martie 1918 și ulterior semnarea acestora pe 5/18 martie, s-au asociat cu o clauză secretă în ce privește anexarea Basarabiei: în schimbul dreptului de a transfera trupe prin Basarabia pentru a ocupa Ucraina, Germania a fost de acord cu preluarea de către România a teritoriului dintre Prut și Nistru. Armata Română urma să rămână mobilizată spre a fi întrebuințată în Basarabia. Clauza secretă a fost de altfel reconfirmată pe 7 mai 1918 prin Tratatul de la București.
Intervenția Armatei Române a provocat disensiuni în Sfatul Țării. Datorită învinuirilor care li s-au adus de către Blocul Moldovenesc în ceea ce privește atitudinea pro-rusă, Pantelimon Erhan și Gherman Pântea și-au dat demisia, provocând criza întregului Directorat. La 19 ianuarie a fost ales un nou Directorat cu misiunea de a restabili ordinea în Basarabia, condus de către Daniel Ciugureanu și care i-a avut drept titulari pe colonelul Brăiescu la Directoratul General de Război și Marină și pe Erhan ca titular al portofoliului Instrucțiunii Publice.
Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Şirăuţi, Briceni – d. 6 mai 1950, Sighet) a fost un politician român din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării, Prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru fără portofoliu în patru guverne ale României, deputat şi senator, Vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, Vicepreşedintele şi Preşedintele Senatului Regatului România Mare - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
O telegramă provenită de la ambasadorul Franței la Iași, în care acesta a argumentat măsura acceptării de către aliați a misiunii trupelor române în Basarabia, a fost trimisă lui Ciugureanu. Aceasta a fost citită în ședința din 22 ianuarie 1918. În aceeași ședință Pantelimon Erhan a primit însărcinarea de a susține o pledoarie în favoarea proclamării independenței, după modelul Ucrainei, iar în noaptea de 23-24 ianuarie 1918 a fost proclamată
„Republica Democratică Moldovenească slobodă (independentă), de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor”
Republica Democratică Moldovenească – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
.
Acordul Averescu-Racovski
Dorind să amelioreze situația țării printr-o pace în est, să securizeze depozitele de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia, pecum și mai ales să amelioreze situația românilor arestați de RUMCEROD (reprezentat de Cristian Racovski) la Odesa, generalul Averescu din poziția de prim ministru a deschis negocieri cu RUMCEROD prin intermediul decanului reprezentanților diplomatici de la Iași, italianul Carlo Fasciotti. La 11/24 februarie RUMCEROD a cerut evacuarea progresivă a Basarabiei.
Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Generalul a acceptat aproape toate condițiile puse de Racovski, atât în calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri cât și în cea de Ministru de Externe, funcție pe care a ocupat-o temporar. Printre acestea, ar fi fost și aceea acceptată de guvernul de la Iași ca Armata Română să evacueze Basarabia în interval de 2 luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pazei depozitelor române și a căilor ferate. De asemenea, Averescu a acceptat existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, motiv pentru care liberalii l-au învinuit, mai târziu. În privința asumării reale a respectivei evacuări există însă o dispută nesoluționată încă între istorici.
Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 – 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
La data de 20 februarie/ 5 martie 1918 RUMCEROD a considerat aplanat conflictul armat între România și Rusia, primind din partea Guvernului României răspuns precum că respectivul conflict este închis, la data de 23 februarie/ 8 martie. Acordul a fost semnat fără ca Republica Democratică Moldovenească să fie invitată să-l semneze și ea.
Odată cu acesta au fost semnate și trei protocoale referitoare la schimbul de prizonieri, la reîntoarcerea soldaților ruși în cazul în care România ar fi făcut pace, la amnistia politică a emigranților și dezertorilor și la evacuarea ținutului Akkerman de către Armata Română.
Finalizarea acordului a fost urmată rapid de pătrunderea în zonă a trupelor Puterilor Centrale, ceea ce l-a făcut inoperant, deoarece ca efect al fugii administrației RUMCEROD din Odesa la 27 februarie/ 12 martie, acordul nu a mai ajuns să fie aplicat, el dealtfel nefiind nici ratificat. În plus, finalizarea negocierlor privind preliminariile de pace de la Buftea două săptămâni mai târziu a făcut ca acordul să devină caduc.
cititi mai mult despre Acordul Averescu-Racovski pe ro.wikipedia.org
Neclarități și controverse
Disputa privind rolul intervenței române ca factor decisiv al Unirii
Istoriografia sovietică și autoritățile sovietice au susținut că prezența armatei române în Basarabia a fost factorul decisiv al Unirii cu România. O astfel de premisă a stat și la baza unora dintre acuzațiile care i-au fost aduse de către I. G. Duca generalului Averescu, pentru că a semnat acordul cu Racovski în forma respectivă. Conform istoricului Florin Constantiniu însă, Basarabia s-a unit ca urmare a hotărârii organului reprezentativ și democratic care era Sfatul Țării, al cărui vot nu a fost dictat de prezența trupelor române în provincie.
„Desfășurarea dezbaterilor din Sfatul Țării, nu avut nimic de-a face – pentru a lua un termen potrivit de comparație, cu cu ședința parlamentului cehoslovac, care după invadarea țării de către trupele Tratatului de la Varșovia – cu excepția României, a legalizat prezența lor pe teritoriul național, în 18 octombrie 1968.”
—Florin Constantiniu în 19 mai 2011 la Academia Română, în prezentarea Rakovski, tezaurul și Basarabia (1918)”
În legătură cu rolul armatei române în Unirea Basarabiei cu România, Ion Inculeț arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei române în Chișinău a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor.”
foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Basarabia – Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii ruseşti pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru (23 iulie 1812)
La 23 iulie 1812 amiralul rus P. V. Ciceagov, comandantul armatei Dunărene, semnează la Bucureşti, Valahia, „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” pe teritoriul moldovenesc anexat de Rusia intre râurile Prut şi Nistru, şi instrucţiuni concrete pentru guvernarea temporară a Basarabiei, pe care le remite boierului moldovean Scarlat Sturdza (1750-1816) – numit primul guvernator civil al Basarabiei țariste, după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în urma războiului Ruso-Turc din 1806-1812.
Prin actul său, Ciceagov a „extins” fără nici un temei asupra întregului teritoriu situat între raurile Prut și Nistru, ce a aparținut Țării Moldovei, denumirea de Basarabia, care era data pana atunci doar părţii sudice a acestei regiuni, la acel moment raia turcească.
Conform acestui document, teritoriilor moldovenesti recent anexate Imperiului Rus, le-a fost acordată o autonomie limitată. Justiția penală sau civilă era efectuată în baza obiceiurilor locale, dar poliția activa în baza legilor ruseşti. Actele, documentele, erau de la început „întocmite în limba rusă şi moldovenească”, iar mai apoi au fost scrise numai în limba rusă. In şcoli şi biserici se folosea limba rusă.
În conformitate cu „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii”, provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate.
Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md
De remarcat este faptul că Basarabia țaristă a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul de a dispune de formaţiuni militare proprii, care existau in Principatele Romane aflate sub suzeranitatea turceasca (aceste prevederi au rămas neschimbate in Basarabia până 1917).
După anexarea Basarabiei, in momentul in care țăranii au început să fugă în masă spre Moldova de peste Prut, pentru a preîntâmpina o masivă depopulare a teritoriului, la 7 octombrie 1812, guvernatorul Scarlat Sturdza emitea o dispoziție specială adresată comandantului Armatei Dunărene P.V. Ciceagov, prin care acestuia i se indica instituirea unui cordon militar de pază la hotarul de apus al Basarabiei. Scarlat Sturdza scria:
„Deoarece Prutul a devenit hotar, consider că pe malul râului necesită a fi stabilit un cordon de strajă. Trupele care alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenței voastre, rog să urgentați organizarea acestei străji, care poate servi obstacol pentru fugarii din această regiune peste frontieră în Moldova…”
A fost organizata o guvernare provizorie din două camere (departamente) în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza). Prima palată (cameră) soluţiona probleme legate de legislaţie, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţămînt, in timp ce a doua palată se ocupa cu subiecte referitoare la statistică, finanţe, vamă şi industria locală.
Toţi locuitorii provinciei au fost scutiţi, timp de trei ani, de impozitul plătit pentru propria persoană (capitaţie) şi de renta funciară. De asemenea toţi locuitorii erau scutiţi de serviciul militar. Evident, aceste prevederi au fost introduse numai cu scopul de a linişti populaţia, ca aceasta să nu protesteze împotriva Rusiei ţariste, insă după numai câţiva ani toate au fost anulate.
La 4 septembrie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie, prin care locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească aceleaşi impozite care erau percepute pe timpul dominaţiei turceşti.
Au jefuit turcii, iar după 1812 au jefuit mai mult ruşii.
Scarlat Sturdza, primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812, provenea dintr-o familie de boieri moldoveneni cu vechi tradiții de cărturari si a fost unicul guvernator de origine română pe toată perioada administrației țariste în Basarabia (1812-1917). A fost o slugă credincioasă a Rusiei ţariste,aflat în slujba acestei tari încă din timpul războiul ruso-turc din 1787–1791.
A fost numit mare hatman în timpul ocupaţiei ţariste a Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada 1787–1791. În 1791 şi-a vândut toate moşiile şi a emigrat în Rusia, unde s-a ocupat cu consultanţa (sau mai bine spus cu spionajul în folosul Rusiei) la tratativele de pace dintre Rusia şi Turcia (1811–1812). N-a făcut nimic pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor basarabeni. La data numirii, boierul era octogenar și bolnav, „pentru care semna actele mitropolitul Gavriil și comandantul militar Ivan Hartingh”
Scarlat Sturdza (n. 1750 – d. 1 aprilie 1816) a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812. A fost unicul guvernator de origine română, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto (sursă bessarabia.altervista.org) preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
A fost schimbat după numai un an, în august 1813, cu generalul rus Ivan Hartingh, care exercita şi functia de guvernator militar al Basarabiei. Acesta, în scurt timp, se va transforma într-un adversar înverşunat al autonomiei ţinutului. Ignorând stipulaţiile Regulamentului referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, Harting a accelerat procesul de transformare a Basarabiei într-o gubernie rusească obişnuită.
Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu funcţionari ruşi, iar legislaţia locală a fost ignorată tot mai frecvent. In scurt timp, printre cei 27 de funcţionari ai cancelariei guvernatorului civil şi militar al Basarabiei nu mai figura nici un reprezentant al populaţiei autohtone. Toţi, fără nici o excepţie, erau de neam strain. De asemenea, în funcţia de guvernator civil au fost numiti oameni care erau străini neamului nostru. Din 26 de guvernatori civili şi militari ai Basarabiei, care au activat în perioada 1812–1917 numai Scarlat Sturdza a fost moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi sau indivizi rusificati.
Guvernatorul militar al provinciei se supunea direct ţarului şi nu putea fi controlat de elita politică locală. În funcţia de guvernatori militari au activat mai mulţi generali. Generalul Ivan Marcovici Harting (1756–1831), olandez de origine, era un om răutăcios, agresiv şi mincinos. Scria denunţuri lui Alexandru I împotriva boierilor moldoveni.
În funcţia de guvernatori militari de asemenea au activat Aleksandr Bahmetiev, Mihail Voronţov, Pavel Fiodorov, Mihail Ilinski, Mihail Verraion, Platon Antonovici şi alţii. Toţi guvernatorii militari aveau efectiv puterea supremă asupra Basarabiei, promovau o politica militară, expansionistă în Balcani, exercitau comanda militară asupra armatelor dislocate în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman, controlau toată activitatea guvernatorilor civili, fiind responsabili de situaţia din provincie.
În primii ani de ocupaţie ţaristă, peste 5.000 de familii de români moldoveni au părăsit Basarabia – cifră impunătoare, dacă se ţine cont de faptul că, la acel moment, aici locuiau vreo 43.000 de familii (Zapiski Bessarabskogo statisticeskogo komiteta, tom. III, 1868, p.114—115). Zona de codru din ţinuturile Făleşti, Lăpuşna, Orhei, Soroca, cu un procent mare de populaţie răzeşească, a constituit principalul izvor al acestui exod. Printre cei care părăseau Basarabia erau reprezentanţi ai clerului, ai nobilimii, dar grosul şuvoiului de refugiaţi l-au constituit ţăranii moldoveni.
Fenomenul migraţiei masive a populaţiei române din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului moldovean ca vor fi introduse în provincia ocupată şerbia, starea de sclav in care traia ţăranul din Rusia, birurile şi impozitele apăsătoare la care erau supusi rusii.
Autoritățile ruse vor instala capitala provinciei anexate în Chișinău, transportând de la Iași și arhivele din timpul ocupației. Ce considerațiuni au călăuzit primele autorități rusești sa aleaga Chișinăul ca centru al Basarabiei și nu alt oraș, nu e greu de înțeles, dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cunițki, primul rector al Seminarului din Chișinău și amicul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni:
„Orașul Chișinău, spunea el, „este cel mai potrivit pentru reședința ocârmuirii regionale sau guberniale și pe motivul că el se găsește în mijlocul regiunii și de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn și piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă și apă de izvor, precum și aer curat, din care cauză acest oraș este mai populat decât celelalte orașe de aici. În el, ca și în orașul Bălți și Fălești, se fac iarmaroace mari, unde angrosiștii cumpără cirezi mari de boi și de cai și o mulțime de piei și de lână, și le exportează cu mare folos în ținuturile austriace și nemțești” (Ciobanu, Ștefan. Chișinăul, Chișinău, 1996, pp. 20-21).
S-a considerat că noul său statut Chișinăul l-a datorat si insistențelor mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni, autoritatii sale în fața autorităților ruse și interesului său de a se stabili într-o localitate cu o infrastructură ecleziastică (biserici, școli, provizie centrală). Aici își instalează sediul diferite organe de administrație regională, noua Mitropolie a Basarabiei.
Raptul de la 1812 a condus la izolarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de restul spaţiului românesc, periclitând astfel legăturile sale economice tradiţionale cu alte ţinuturi ale Principatului Moldovei, situate în dreapta Prutului. Au fost sistate, pentru o anumită perioadă, şi relaţiile comerciale cu Austria şi Imperiul Otoman.
Pentru a curma contactele românilor de pe ambele maluri ale Prutului sunt adoptate măsuri severe la frontieră şi în interiorul provinciei. Românii sosiţi în Basarabia din Regat şi Bucovina sunt supuşi unei supravegheri vigilente. Sunt suspectaţi şi boierii basarabeni care nu inspirau încredere autorităţilor ţariste. Nobilimea naţionalistă basarabeană întreţinea totusi legături permanente cu naţionaliştii de la Iasi, din dorinţa de a pregăti condiţiile unei eventuale reuniri a Basarabiei cu fratii de peste Prut.
Oficial Chișinăul a fost proclamat centru administrativ al regiunii Basarabiei și al ținutului Orhei în 1818. Tot atunci orașul, iar puțin mai târziu satele învecinate Buiucani, Vovințeni, Hrușca etc., au trecut din stăpânirea mănăstirilor, în cea a visteriei Imperiului țarist (Eșanu, Andrei. Chișinău – file de istorie, Chișinău, 1998, p. 60).
La 29 aprilie 1818 Alexandru I a adoptat Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, care a prevăzut anumite condiţii cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei civile a provinciei Basarabiei. În baza acestui regulament, în Basarabia s-a format aşa-numitul „Sfat Suprem al provinciei”, alcătuit din patru membri ai guvernului provincial şi şase deputaţi. Acest Sfat Suprem activa sub preşedinţia guvernatorului, general militar.
Guvernatorul civil putea fi numai membru al Sfatului Suprem. Deci, nu putea fi vorba de autonomie, de libertate, de adoptare a deciziilor locale independente de sistemul ţarist de guvernare. Guvernatorul numai formal se numea „cârmuitor al provinciei”; deoarece el era subordonat în mod direct guvernatorului general militar al Podoliei.
În 1818–1831 în „Sfatul Suprem” au activat 15 boieri basarabeni, inclusiv Ioan Constantin Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Ruset, Ştefănache Râşcanu, Sandu Feodosiu, Iordachi Donici, Petrache Catargi, Dimitrie Dinu-Russo, Panait Cazimir, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo, Constantin Stamati, Ion Canano, Costache Botezatu. (D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812–1940), Chişinău, 1998, p. 100).
Formal, aceşti nobili erau aleşi de boierii basarabeni pe un termen de trei ani, însă ei trebuiau să fie confirmaţi de către guvernatorul general militar. De fapt, ei erau nişte slugi credincioase ale cotropitorilor ruşi. Ei au tăcut, s-au supus chiar şi în 1828, când acest „Sfat Suprem” a fost înlocuit cu un alt Sfat Regional, membrii căruia erau numiţi de către ţar.
Ei puteau numai să consulte guvernatorul civil şi mai mult nimic. Din 1828 s-a terminat cu aşa-numita „autonomie”, care n-a reuşit să se afirme în Basarabia. Denumirea bizară de „oblastea Basarabia” s-a păstrat până în 1871, iar din acest an Basarabia devine o gubernie rusească cu toate atrocităţile regimului colonial rusesc.
Dupa cum avea sa scrie Karl Marx, parintele filosofiei comuniste, „ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, Rusul este complicele Fanarioţilor.” „Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei nu avea pentru moscal (moscovit) decât cuvinte de ură” . Această ură s-a transmis şi asupra administraţiei coloniale ruseşti, deoarece „românii au înţeles că pentru ei împăratul rus nu este un eliberator, ci un duşman”.
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878)*
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Desființarea hotarului dintre Moldova și Țara Românească (22 Mai 1862)
Stabilit definitiv de Ştefan cel Mare în anul 1482, hotarul dintre Moldova şi Valahia nu a constituit o problemă majoră până la Pacea de la Adrianopol, din anul 1829. Trecerea produselor dintr-un Principat în altul nu reprezenta o chestiune dificilă, mărfurile fiind considerate monopol turcesc.
‘Monopolul’ însemna de fapt un drept de preempţiune asupra anumitor articole de strictã necesitate pentru aprovizionarea Constantinopolului sau pentru nevoile armatei. Adicã: grâu, orz, miere, cearã, unt, seu, pastramã, cerviş, lânã, piei. Turcii nu erau interesaţi deloc de pildã de porc, vin, porumb sau peşte. Rămâneau puţine produsele care mai puteau fi taxate la vama dintre cele două provincii româneşti.
Dar după anul 1829, când Marile Puteri au hotărât desfiinţarea monopolului turcesc şi asigurarea unor condiţii prielnice comerţului liber, în Ţările Româneşti, pe lângă organizarea aspectelor vamale, s-a întărit şi paza hotarului cu grăniceri, ajutaţi de locuitorii din aşa-numitele sate cordonaşe, adică din apropierea graniţei.
Organizarea şi controlul pazei au fost încredinţate unui ofiţer care avea în subordinea sa mai multe pichete. Acestea erau aşezate astfel încât să se poată vedea unul cu altul. În afară de paza propriu-zisă a graniţei, locuitorii din satele cordonaşe erau obligaţi şi la alte contribuţii, cum ar fi construirea pichetelor, aducerea lemnelor pentru încălzit, cumpărarea şi întreţinerea cailor necesari pentru patrularea între pichete.
După desfiinţarea vămilor în Principate în 1848, grănicerii şi angajaţii vamali au rămas pentru controlarea marfurilor prohibite şi pentru verificarea paşapoartelor. Acest nou regim vamal a continuat, cu neînsemnate modificări, şi după îndoita alegere a lui Cuza.
Odată cu înfăptuirea deplinei uniri a Principatelor Române, proclamată la 24 ianuarie 1859, alegerea unei singure Adunări şi a unui singur Guvern, Ţara a continuat să rămână despărţită prin graniţă (pe care firmanul sultanului din 2 decembrie 1861 o menţinuse, în speranţa unei reveniri la situaţia de dinaintea Unirii). În acest moment, Cuza a decis că problema hotarului despărţitor trebuia lichidată, nu printr-un act oficial al Marilor Puteri, ci printr-o acţiune internă fermă, dar discretă.
La 29 ianuarie 1862, Ministerul de Finanţe a cerut ministrului de război să răspundă la ce dată încetează funcţionarea grănicerilor din comunele de pe linia despărţitoare dintre Moldova şi Ţara Românească. În răspunsul oferitde minister, se arată că graniţa exista încă şi că „principala îndatorire a acestui cordon este aceea de a se îngădui trecerea sării dintr-o parte în alta. Ori această obligaţie căzând, după preluarea administrării salinelor de către guvern, graniţa a rămas de prisos a mai exista între ambele Principate Unite deja”.
La 8 martie 1862, Ministerul de Interne a dat ordin prefecţilor din judeţele limitrofe graniţei ca „orice călătorie în Principatele Unite a locuitorilor pământeni să se urmeze numai cu bilete de drum, iar nu cu paşaporturi ca mai înainte”. Se hotăra astfel nu desfiinţarea integrală a graniţei, ci o simplificare a formalităţilor pentru locuitorii din cele două principate.
Apoi, la 28 martie 1862, Ministerul de Război comunica punctelor de trecere „să înceteze vizarea paşapoartelor sau a biletelor de drum, aceste formalităţi fiind ridicate pentru totdeauna de Guvern”. Deşi măsura a fost aplicată cu toată discreţia, pentru a nu irita puterile interesate şi în special Turcia, pichetele nu s-au desfiinţat şi cordonul de militari a continuat să rămână cu efectivele lui vechi. Toată ţara, inclusiv ministerele de care depindeau menţinerea sau desfiinţarea graniţei, se întrebau „care sunt motivele care obligau statul să mai facă cheltuieli pentru paza unei frontiere care nu mai exista”.
Un alt pas semnificativ urmează la data de 5 mai 1862, când inspectorul cordonului munţilor, care avea în subordine şi pichetele de grăniceri de pegraniţa dintre cele două principate, a cerut Ministerului de Război să-i precizeze dacă „grănicerii din Focşani şi Vădeni pot să-şi facă noi construcţii în locul celor vechi, mai ales acum, când se crede că or să se desfiinţeze aceşti grăniceri de pe linia de strejuire”. În zilele următoare, au fost întocmite numeroase hârtii de corespondenţă de la un minister la altul, dar nicio autoritate nu s-a pronunţat clar dacă frontiera mai exista sau nu.
Un lucru însă reiese din conţinutul documentelor purtate între instituţii: posturile de grăniceri şi angajaţii fiscului de la vamă au rămas pe loc, întrucât aveau rolul de a constata şi a percepe de la antreprenorii tutunului turcesc şi ai cărţilor de joc importate în ţară taxele legale. S-a solicitat de îndată desfiinţarea acestor antreprize şi rezilierea contractelor, fără nicio altă despăgubire, autorităţile ajungând la concluzia că aceste înţelegeri erau singurele care mai obligau ministerele la păstrarea unei frontiere de fapt desfiinţate. Având în faţă oficial toate aceste aspecte subliniate de Ministerul de Finanţe şi cel de Interne, Ministerul de Război a primit dezlegare pentru a acţiona în vederea ridicării graniţei dintre cele două Principate.
Astfel, la 14 mai 1862, acesta a înaintat Consiliului de Miniştri un referat în care arăta efectivul de oameni pe graniţă şi a propus desfiinţarea acestui cordon, deoarece „pentru importul tutunului turcesc şi al cărţilor de joc nu există în sarcina guvernului nici o pază”. După 2 zile, Consiliul de Miniştri a luat în discuţie referatul prezentat şi, considerând că „ambele ţări, prin a lor unire, n-ar mai avea trebuinţă de asemenea cordon, a cărui existenţă nu aduce alt decât cheltuieli statului, a decis ca străjuitorii de dincoace şi dincolo de Milcov să se desfiinţeze”.
Astfel, în ziua de 22 mai 1862, domnitorul Cuza a iscălit raportul de desfiinţare a graniţei dintre cele două Principate, prezentat de colonelul I. Ghica, ministrul de război. A doua zi, acelaşi minister a transmis comandantului punctului de trecere de la Focşani că „graniţa s-a desfiinţat, iar oamenii pot merge la casele lor”.
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866 – (portret oficial) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
La 14 iunie, locotenentul Millu, unul dintre comandanţii din această zonă, a adus la cunoştinţă Ministerului de Război desfiinţarea frontierei. Au urmat operaţiunile de inventariere a lucrurilor care aparţineau unităţilor militare şi de predare a clădirilor care serviseră la adăpostirea pichetelor, consiliilor comunale mai apropiate de aceste puncte.
Reacţii externe nu au fost înregistrate, iar pe plan intern, mulţumirea a fost deplină. Această măsură, precum şi numeroasele reforme inițiate de Cuza, urmate de venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței, cât și de cel al Prusiei, au făcut ca actul deplinei uniri să fie ireversibil.
Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Jumătate de secol mai târziu, la 1 decembrie 1918, o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia, compusă din 1.228 de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi 100.000 de alţi români veniţi să-şi exprime adeziunea la unire, a votat unirea Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu România. Mica Unire de la Focşani se desăvârşea cu Marea Unire de la Alba-Iulia şi lua, astfel, naştere România Mare.
Florin Dîrdală
Serviciul Judeţean Vrancea
al Arhivelor Naţionale www.focsani.info
* Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I .
![Ioan I. Popescu - numit și „Sanitarul” pentru a fi diferențiat de alți ofițeri cu același nume - (n. 27 aprilie 1866 - d. 1954, Penitenciarul Făgăraș) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 1917, și 1918.[3] A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2014/07/Ioan-Popescu-Sanitarul.jpg)
