Articole

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 – 1935)

foto preluat de www.radioromaniacultural.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu

Sarmiza ori Sarmisa Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu, n. 27 aprilie 1867 – d. 26 august 1935) a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept. A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 - 1935) - foto preluat de ro.wikipedia.org

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 – 1935) – foto preluat de ro.wikipedia.org

S-a născut la București la data de 27 aprilie 1867, în familia lui Dumitru Bilcescu (din Bilcești-Mușcel), fost șef al Controlului Finanțelor în vremea domnitorului Barbu Știrbey. A obținut licența în științe juridice în 1887. În 1890, în vremea când 71% dintre studentele din universitățile franceze proveneau din alte țări, Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie din Europa care a obținut un doctorat în drept. Teza sa s-a intitulat De la condition légale de la mère (“Condiția juridică a mamei”).

În 1891, ca urmare a unei campanii derulate în favoarea sa de renumitul jurist român Constantin Dissescu, Sarmiza Bilcescu a fost admisă în Baroul Ilfov (care, la acea vreme, includea și Bucureștiul), și era prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu).

Totuși, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănișteanu la șase ani după ce a fost admisă în Barou și ca urmare s-a retras din avocatură, continuând să fie însă activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

Mihail Fărcășanu i-a publicat biografia în 1947 sub pseudonimul Mihai Villara.

 

cititi despre Sarmiza Bilcescu si pe: www.radioromaniacultural.roadevarul.rolipsmagazine.roen.wikipedia.org

 

Lucrețiu Pătrășcanu (1900 – 1954)

foto preluat de pe historia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

 

Lucrețiu Pătrășcanu (1900 – 1954)

Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București.

Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

 

Biografie

Primii ani

Lucrețiu Pătrășcanu s-a născut la Bacău și provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost istoricul Dumitru D. Pătrășcanu, iar mama sa, Lucreția Pătrășcanu, provenea dintr-o familie boierească.

În tinerețe, devine adept al învățăturilor marxiste, astfel că în 1919 se înscrie în Partidul Socialist din România (PSR) și muncește ca editor al ziarului acestuia, Socialismul. În 1922 absolvă Facultatea de Drept a Universității București iar în 1925 obține doctoratul la Universitatea din Leipzig.

În 1921 este unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România (PCdR). Devine tot mai radical în convingerile sale datorită succesului Revoluției din Octombrie. El și cu Elek Köblős au fost singurii reprezentanți ai PCdR la al 4-lea congres al Cominternului (Moscova, noiembrie-decembrie 1922). La întoarcere, a fost arestat și încarcerat la închisoarea Jilava în 1924 (an în care PCdR este declarat în ilegalitate). Intră în greva foamei până când este transferat la spitalul penitenciarului.

La congresul de la Harkov din 1928, unde a fost prezent cu numele conspirativ Mironov, a susținut, împotriva poziției oficiale, că basarabenii moldoveni sunt tot români, deoarece în congres se pusese problema că România Mare este un stat multinațional și imperialist.

„Moldovenii nu sunt o națiune separată și-din punct de vedere istoric și geografic-moldovenii sunt aceiași români așa cum sunt românii în Moldova. Astfel, cred că un asemenea punct fals face ca rezoluția însăși să fie falsă. ”

 

Anii ’30

În mai 1931, Lucrețiu Pătrășcanu, împreună cu Eugen Rozvan, Imre Aladar și alți doi sunt aleși în Camera Deputaților, din partea Blocului Muncitoresc Țărănesc (BMȚ), un grup care masca partidul aflat în ilegalitate. În același an, la Congresul al-V-lea al partidului, ținut în URSS, la Gorikovo, este ales în Comitetul Central. La acel moment, secretar general al partidului era Alexander Ștefanski.

În 1932 intră în polemică cu grupul Criterion, el împreună cu colaboratorul lui, Belu Zilber, apărând o viziune stalinistă a lui Vladimir Lenin în fața convingerilor unor scriitori adepți ai dreptei, Mircea Vulcănescu și Mihail Polihroniade.

Pătrășcanu a continuat să reprezinte PCdR la Comintern în 1933 și în 1934, după care a rămas la Moscova până în 1935. În acest timp a fost bănuit de a avea îndoieli asupra stalinismului. În 1936, a primit misiunea de a-i apăra pe membrii PCdR în procesul de la Craiova, dar este denunțat ca fiind comunist, iar în locul său vine avocatul Ion Gheorghe Maurer.

 

Al Doilea Război Mondial

În august 1940, este arestat și închis în lagărul de la Târgu-Jiu, alături de membrii partidului care nu se aflau în exil în Uniunea Sovietică, apoi eliberat de guvernul național-legionar, în perioada când România, aliata Germaniei Naziste, încerca să păstreze relații amicale cu URSS. În 1941, după Rebeliunea legionară, este din nou arestat de regimul conducătorului Ion Antonescu și eliberat, însă i se impune domiciliu obligatoriu la Poiana Țapului în 1943. Mai târziu, în același an, revine la București.

 

Negocierile din 1944 și înlocuirea lui Foriș

În aprilie, Pătrășcanu este contactat de Ioan Mocsony-Stârcea, baron de Foen, mareșal al Curții Regale între 1942 și 1944, să încheie o înțelegere între monarh și comuniști în scopul răsturnării guvernului antonescian și scoaterii României din Axă.

Împreună cu Emil Bodnăraș, este reprezentantul PCdR la negocierile secrete cu PNL și PNȚ, purtate pentru răsturnarea regimului Ion Antonescu. În aceeași perioadă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Pârvulescu și Iosif Rangheț organizează un puci la nivelul PCdR și îl forțează pe secretarul general, Ștefan Foriș, să plece de la conducerea partidului.

În contextul colaborării PCdR cu PNL și PNȚ, Lucrețiu Pătrășcanu a avut ocazia să îl cunoască pe Corneliu Coposu, vechi membru PNȚ.

 

23 august 1944 și preluarea portofoliului de ministru

După lovitura de stat de la 23 august 1944, controlată de regele Mihai, prin care Ion Antonescu și Mihai Antonescu sunt arestați la Palatul Regal, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu, în calitate de ministru al Justiției. A fost autorul proclamației pe care regele a citit-o în seara zilei de 23 august la postul național de radio.

Este unul din reprezentanții României la semnarea armistițiului dintre România și URSS, la 12 septembrie 1944. Prezent la Moscova, i-a contactat pe membrii facțiunii moscovite, Ana Pauker și Vasile Luca, prin supraveghetorul lor Andrei Vîșinski, restabilind astfel comunicarea dintre aripile PCR, cea aflată în exil în URSS și cea aflată în România.

S-a întors în același an de la Moscova, împreună cu Armata Roșie. Un an mai târziu, se alătură Comitetului Central, iar în 1947, este unul din reprezentanții României la Tratatele de pace de la Paris.

În calitate de ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu a fost promotor al epurărilor și proceselor de tip stalinist în spațiul românesc. În 1945, după ce prim-ministru devenise Petru Groza, a înființat Tribunalele Poporului, promovând în cadrul lor procurori precum Avram Bunaciu, Constanța Crăciun sau Alexandra Sidorovici (cea din urmă a fost soția lui Silviu Brucan). După instaurarea comunismului, ziarul american The New York Times aprecia că „industriașii, oamenii de afaceri (…) vor fi pedepsiți ca și criminalii de război”. Articolul critica totodată democrațiile populare ale Europei de Est și spunea că România are un „caracter birocratic și militarist”.

 

Începutul conflictelor cu alți membri ai partidului și marginalizarea

Spre sfârșitul anilor ’40, se descoperă opoziția lui Pătrășcanu față de politicile staliniste. El este de asemenea suspectat pentru abordarea sa intelectuală a socialismului. Gheorghe Apostol, colaborator al lui Gheorghiu-Dej, avea să declare despre Pătrășcanu:

„Era un intelectual de bază al partidului. Dar era și un om foarte îngâmfat, orgolios, intolerant și necomunicativ cu tovarășii de partid. Totuși, Dej îl prețuia. Între ’46-’48, Pătrășcanu s-a schimbat foarte mult. ”

În 1946, la Cluj, la un miting ținut în fața studenților greviști, își începe discursul cu cuvintele Înainte de a fi comunist, sunt român. Aceste cuvinte nu vor fi convenind colegilor de partid, care l-au catalogat ca fiind naționalist.

 

Arestarea și interogatoriile Securității

În 1948, va fi acuzat de naționalism burghez și de șovinism și va fi arestat. Sub arest, va fi vizitat de Iosif Rangheț, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și ocazional de Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost acuzat de asemenea de colaborare cu Siguranța Statului în perioada interbelică. În același proces au mai fost arestați și judecați Elena Pătrășcanu (soția lui), Harry Brauner, Lena Constante, Petre Pandrea (cumnatul lui), Herant Torosian, Alexandru Ștefănescu, Emil Calmanovici, Remus Koffler, Ioan Mocsony-Stârcea, Anton Golopenția, Belu Zilber, Victoria Sârbu (soția lui Ștefan Foriș) și alte 33 de persoane.

 

Procesul și execuția

După modelul proceselor staliniste care se inițiaseră deja în Cehoslovacia (Vladimir Clementis și Rudolf Slánský), Ungaria (László Rajk), Bulgaria (Traicio Kostov) sau Albania (Koči Xoxe), Lucrețiu Pătrășcanu a fost condamnat la moarte pe 14 aprilie 1954, după ce procesul durase șase ani. A fost cel mai lung proces al vreunui lider comunist din istoria comunismului mondial, cu o pauză în anul 1951. În proces au mai fost interogați de asemenea oameni politici din perioada interbelică, precum Corneliu Coposu, Gheorghe Tătărăscu sau Bebe Brătianu (ultimii doi membri PNL).

În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler au fost executați prin împușcare la închisoarea Jilava.

 

 

Reabilitarea

Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-mortem în aprilie 1968 de către secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Din același lot de reabilitare au făcut parte Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Martor în ancheta de reabilitare a fost Belu Zilber. Remus Koffler nu a fost însă reabilitat.

La Plenara CC al PCR din acel an, Nicolae Ceaușescu a folosit cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a ilustra influența negativă pe care au avut-o pentru România Alexandru Drăghici și Iosif Chișinevschi.

 

Posteritatea

După 1989, presa a scris foarte mult despre cazul Pătrășcanu și a condamnat regimul comunist pentru soarta fostului ministru al Justiției. Astfel, Lucrețiu Pătrășcanu a devenit cel mai popular comunist din rândurile partidului și a fost mai mult lăudat, decât criticat, spre deosebire de alții. Cazul se discută până și în prezent.

 

Viața privată

Pătrășcanu a fost căsătorit cu Elena Pătrășcanu, (născută Herta Schwamen de origine evreiască, 1910), de profesie decorator scenograf la Teatrul Țăndărică din București, unde era colegă cu Lena Constante. El o cunoscuse după ce o apărase într-un proces în care o scăpase de închisoare pentru activități comuniste, deoarece și ea era, la rândul ei, activistă comunistă. Cei doi s-au căsătorit în 1938.

La origini, ea era evreică, iar la acea vreme, căsătoriile dintre români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea, a trebuit să fie botezată în religie ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction.

Soții Pătrășcanu nu au avut copii.

 

Lucrețiu Pătrășcanu în artă

În 1971, Titus Popovici a scris o piesă de teatru, Puterea și adevărul, în care un inginer pe nume Petrescu (adaptarea lui Pătrășcanu) este persecutat de secretarul de partid, Pavel Stoian (aici, adaptarea lui Gheorghiu-Dej). Petrescu este sprijinit de tânărul secretar Mihail Duma (care poate fi privit ca fiind Ceaușescu), dar cu toate acestea este arestat. În același an, după piesa de teatru a lui Popovici a fost făcut și un film cu același nume, în regia lui Manole Marcus, cu Amza Pellea în rolul lui Petrescu, Mircea Albulescu în rolul lui Stoian și cu Ion Besoiu în rolul lui Duma.

În 1993, Sergiu Nicolaescu a regizat filmul Oglinda, în care rolul lui Lucrețiu Pătrășcanu este jucat de Șerban Ionescu.

 

Volume publicate

- Probleme de bază ale României (1944)

- Un veac de frământări sociale, 1821-1907 (1945)

- Sub trei dictaturi (1945)

- Curente și tendințe în filosofia românească (1946)

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) scriitor, politician român, membru al Academiei Române

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

 

Viața timpurie

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile …“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ – și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor …

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 – 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

 

Debutul literar

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitatea publicistică

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică.

În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții.

La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române.

Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori.

De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat.

Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu's daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Delavrancea – orator

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu – după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare – l-a declarat “cel mai mare orator al epocii noastre”. E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină … Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri … Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – Sala Dacia – Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric:

I. Inocent (11 martie 1902) – „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!
Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.

- Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
- Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) – „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

- Omagiu adus geniului creator al poporului.
- Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
- „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale …“ (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) – „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (…) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.

- Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) – „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (…). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
Discurs ținut în ședința Camerei.

- Pagini de vibrantă poezie mesianică.
- Stil solemn – confesiv.
- Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
- „… unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

 

Delavrancea – academician

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale – cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând – care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n’attend pas le nombre des années …»

 

Opera literară

Tematică și particularități

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.

- Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.

- După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.

- Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

 

Nuvele și povestiri

- Sultănica (1885)
- Apă și foc
- Sorcova (1885)
- Odinioară
- De azi și de demult
- Văduvele
- Liniște (1887)
- Paraziții (1892)
- Trubadurul (1887)
- Zobie
- Milogul
- Înainte de alegeri
- Iancu Moroiu
- Domnul Vucea
- Bursierul
- Șuier
- Răzmerița
- Bunicul
- Bunica
- Boaca și Onea
- Micuții
- Angel Demetriescu
- Irinel
- Hagi-Tudose (1903)

 

Basme

- Neghiniță
- Norocul dracului
- Moș Crăciun
- Palatul de cleștar
- Dăparte, dăparte
- Delavrancea
- Stăpânea odată (1909)

 

Proză poetică

- Nu e giaba cafea
- Sadi-el-Mahib
- Fanta-Cella
- Sentino

 

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)

- A doua conștiință
- Irinel (1912)
- Hagi-Tudose (1912)

 

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

- Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.

- Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org