Articole

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 – 403)

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului

Sfântul Epifanie a fost un scriitor creștin din secolul al IV-lea, episcop de Salamina, în Cipru.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 12 mai.

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 - 403) Frescă din mânăstirea Graceanița - Kosovo - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 – 403) Frescă din mânăstirea Graceanița – Kosovo – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața


 

Sfântul Epifanie s-a născut în jurul anului 315 (sau, după alții, 308) într-o familie modestă de evrei din satul Besanduc, nu departe de Eleutheropolis (Elefteropolis; în epoca modernă Beit Guvrin sau Beit-Djibrin) în Palestina.

La moartea tatălui său, copilul, orfan, a fost adoptat de un învățător al Legii iudaice, Trifon.

Acesta i-a asigurat posibilitatea de a studia, așa încât Sfântul Epifanie a învățat nu doar Scripturile și preceptele legii mozaice, ci și cinci limbi – greaca, latina, ebraica, siriaca și copta -, lucru rar în acea epocă.

 

Convertirea

La moartea părintelui său adoptiv, Sfântul Epifanie a moștenit toată averea acestuia.

Puțin timp după aceea, el a văzut într-o zi un monah creștin, Lucian, care vorbea cu un sărac. Cum nu avea bani, monahul a dat săracului haina ce o avea pe el.

Mișcat de gestul călugărului, Sfântul Epifanie a îmbrățișat creștinismul, primind Botezul de la episcopul locului, împreună cu sora sa vitregă. Mai apoi, el a renunțat și la toată averea sa, făcându-se călugăr pe lângă sfântul Ilarion cel Mare.

 

Mănăstirea lui Epifanie la Eleutheropolis

Însetat de a cunoaște mai bine viața monastică, Epifanie a făcut o lungă călătorie în deșertul Egiptului, ca să-i cunoască pe călugării renumiți de acolo.

După patru ani de călătorii, Sfântul Epifanie s-a întors în Palestina și a întemeiat în apropierea satului său natal o mănăstire, al cărei stareț a fost timp de treizeci de ani.

 

Episcopatul

Mai apoi a plecat în insula Cipru, unde l-a reîntâlnit pe Sfântul Ilarion cel Mare, la sfatul căruia a acceptat să fie hirotonit episcop de Salamina (Constanția), în anul 376. A fost episcop de Salamina până la moartea sa, în 403.

În anul 382, Sfântul Epifanie a făcut o altă călătorie, la Roma, împreună cu sfântul Ieronim și cu Paulin, episcop de Antiohia, pentru a pleda în fața papei cauza acestuia din urmă în chestiunea schismei ce exista în acel moment în Antiohia.

 

Scrieri


 

Scrierile cunoscute ale sfântului Epifanie sunt publicate în colecția Clavis Patrum Græcorum, 3744-3807.

Epifanie este cunoscut pentru scrierile sale polemice împotriva ereziilor (textele sale fac referință la peste 80 de erezii diferite):

- Ancoratus (care include argumente împotriva arianismului și a învățăturilor lui Origen)

- Panarion (sau Adversus Haereses – Respingerea tuturor ereziilor). Scrisă între 374 și 377, lucrarea se prezintă sub forma unui manual sistematic cu argumente împotriva a tot felul de eretici și erezii.

Panarion este o valoroasă sursă de informații despre Biserica creștină din secolul al IV-lea.

Este de asemenea autorul unui Discurs spiritual despre viața lui Hristos.

Câteva texte ne-au parvenit fragmentar:

- Tratatul despre greutăți și măsuri

- Tratatul despre cele 12 geme (lat. De Gemmis)

- Tratatul împotriva imaginilor

- Scrisori (din care se păstrează doar puține fragmente)

Sf. Epifanie a scris numeroase comentarii la cărțile Sfintei Scripturi:

- Viața profeților

- Comentariu la Hexaimeron

- Comentariu la psalmi

- Fisiologul (principala sursă a bestiarului medieval)

- Comentariu la Evanghelia după Luca

Sf. Epifania a lăsat și scrieri liturgice:

- Liturghia sodomizaților

- Anaforaua etiopiană a Săptămânii Mari

- O altă anaforauă

 

Texte de Sfântul Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului


 

Cum vom putea oare să o laudăm pe Maica Domnului?

Au văzut Fecioara ca tron și cer și-au fost cuprinși de frică, zărind pe Cel fără de început că a șezut de pe tron heruvimic, în pântecele feciorelnic.

Dar cum voi îndrăzni să vorbesc despre unica Născătoare de Dumnnezeu, pe cât sunt în stare! Căci sunt gângav și fără de glas și fără cuvinte față de cea cu nume mare și sfântă, cea fără de nuntă și de Dumnezeu Născătoare, Maria, Maica Domnului, despre care nu va grăi cu ușurință limba oamenilor… Au încremenit toți: îngeri, arhangheli, începători, stăpânii, tronuri, domnii, heruvimi și serafimi și toată oștirea îngerilor fiind cuprinși de frică și cutremur puternic. Că au zărit pe pământ, înăuntrul ei pe Cel din Ceruri și s-au spăimântat. Au văzut Fecioara ca tron și cer și-au fost cuprinși de frică, zărind pe Cel fără de început că a șezut de pe tron heruvimic, în pântecele feciorelnic.

(Sfântul Epifanie al Salaminei, Omilie la Sfânta Născătoare de Dumnezeu, București, 2012, pp. 107-108)

 

De care păcate se veselește neamul dracilor mai mult?

Vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni.

Odată, fericiții, șezând și vorbind, iată și diavolul a venit acolo și îl ispitea pe Epifanie, pe care numai Andrei îl știa. Și se mâniase asupra lui blestematul și a zis Andrei către el cu mânie: „Du-te de aici, necurate vrăjmașule!” Zis-a demonul lui Andrei: „Așa netrebnic și leneș ca tine, nu este nici unul în tot Constantinopolul. Iar de voiești ca să-ți spun ție mai drept, să știi că vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni. Atunci eu voi începe a mă odihni și nu voi mai învăța nimic pe fiii oamenilor, pentru că ei singuri, de la sine, vor începe a făcea toată voia mea”.

Și a zis Andrei către dânsul: „Cum știi tu, de vreme ce demonul nu poate ști nimic mai dinainte?” și a zis demonul: „Tatăl nostru, satana, a cunoscut că, în iad șezând, vrăjește de toate și de acolo ne spune nouă toate, că neamul nostru nu știe nimic”. Zis-a Andrei: „De care păcate se veselește neamul vostru mai mult?” A zis demonul: „De slujirea idolilor și de fățărnicie, de răutatea față de aproapele. Când cineva începe a urî pe altul, și de păcatul sodomiei, de beție, de iubirea de argint, de acestea ne veselim mai mult”. Iar Andrei a zis: „Dar când cineva se leapădă de lucrurile voastre, pe care le-a făcut mai înainte, cum îl suferiți?” Și demonul a zis: „Știi mai bine decât mine cât este de cumplit, dar nădăjduim a-l întoarce pe el la noi și-l răbdăm, luând mângâiere dintr-aceea că mulți, lepădându-se de noi și venind la Dumnezeu, apoi, iarăși, s-au întors la noi și s-au făcut de ai noștri”. Iar când demonul și-a dat răspunsul de lucrurile sale, atunci Sfântul a suflat asupra lui și îndată s-a stins.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 137-138)

preluate de pe doxologia.ro

 

Apoftegme


 

Patericul egiptean, colecția alfabetică, cuprinde 17 apoftegme purtînd titlul „Pentru sfântul Epifanie, episcopul Ciprului”:

1. Povestit-a sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, că în vremea fericitului Atanasie cel Mare, niște păsări zburând împrejurul capiștei lui Serapid, strigau neîncetat: Cras! Cras! Și venind elinii la fericitul Atanasie, au strigat: Răule bătrâne spune-ne nouă, ce strigă păsările? Și răspunzând a zis: Păsările strigă: cras, cras! Iar cuvântul acesta, cras, în limba avsonenilor însemnează mâine. Și adaugă că mâine vor vedea slava lui Dumnezeu. Și după aceea s-a vestit moartea împăratului Iulian. Și aceasta făcându-se, s-au adunat ei și strigau asupra lui Serapid zicând: Dacă nu îl voiai pe el, pentru ce luai darurile lui?

2. Acesta a povestit, că în cetatea Alexandriei era un vizitiu, care era feciorul unei maici ce se numea Maria. Acesta la alergarea de cai ce se făcea, a căzut, apoi sculându-se a întrecut pe cel ce l-a surpat și a biruit. Și norodul a strigat: Fiul Mariei a căzut și s-a sculat și a biruit. Încă grăindu-se acest glas, a venit vestea în norod pentru capiștea lui Serapid, că marele Teofil suindu-se, a surpat idolul lui Serapid și a stăpânit capiștea.

3. S-a vestit fericitului Epifanie, episcopul Ciprului de la avva mănăstirii, pe care o avea în Palestina, așa: cu rugăciunile tale nu ne-am lenevit de canonul nostru, ci cu osârdie citim și ceasul întâi și al treilea și al șaselea și al nouălea și vecernia. Iar el prihănindu-i, le-a arătat lor zicând: Arătați sunteți că vă leneviți în celelalte ceasuri ale zilei, petrecând deșerți la rugăciune. Că trebuie călugăria cea adevărată neîncetat să aibă rugăciunea și cântarea psalmilor în inima sa.

4. A trimis odată sfântul Epifanie către avva Ilarion, rugându-l pe el și zicând: Vino să ne vedem mai înainte de a ne duce din trup. Și mergând el, s-au bucurat unul cu altul. Dar mâncând ei, s-a adus o pasăre. Și luând episcopul, a dat lui avva Ilarion și a zis bătrânul: Iartă-mă, că de când am luat schima, nu am mâncat junghiat. Și i-a zis lui episcopul: Iar eu de când am luat schima, nu am lăsat pe cineva să adoarmă având ceva asupra mea, nici eu nu am adormit având ceva asupra cuiva. Și a zis lui bătrânul: Iartă-mă, că petrecerea ta este mai mare decât a mea.

5. Acestași zicea: dacă Melchisedec, chipul lui Hristos, a binecuvântat pe Avraam (Facere 14, 19), rădăcina iudeilor, cu mult mai vârtos însuși adevărul Hristos binecuvintează și sfințește pe toți ce cred în El.

6. Acestași zicea: Cananeanca strigă și se ascultă (Matei 15, 22). Și femeia căreia îi curgea sânge, tace și se fericește (Matei 9, 20). Iar fariseul strigă și se osândește; vameșul nici nu deschide gura și se ascultă (Luca 18, 10-14).

7. Acestași zicea: Proorocul David întru fără de vreme se ruga; în miezul nopții se scula, înainte de zori se cucerea, în zori sta de față, dimineața se ruga, seara și la amiaza. Și pentru aceasta zicea: De șapte ori în zi Te-am lăudat! (Ps. 118, 164)

8. Zis-a iarăși: De nevoie este câștigarea cărților creștinești la cei ce pot să le dobândească. Că și singură vederea cărților mai pregetători de către păcat ne face pe noi și către dreptate ne îndeamnă să ne ridicam.

9. Zis-a iarăși: Mare întărire spre a nu păcătui, este citirea Scripturilor.

10. Zis-a iarăși: Mare prăpastie și adâncă groapă este neștiința Scripturilor.

11. Zis-a iarăși: Mare vânzare a mântuirii este a nu ști nici una din dumnezeieștile legi.

12. Acestași zicea: Greșelile drepților sunt împrejurul buzelor, iar ale păcătoșilor izvorăsc din tot trupul. Pentru aceea cânta David: Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Ps. 140, 3); și: Zis-am, păzi-voi căile Tale, ca să nu greșesc cu limba mea! (Ps. 38, 2)

13. Acestași a fost întrebat: Pentru ce sunt zece poruncile legii, iar fericirile nouă? Și a zis: Cele zece porunci sunt întocmai la număr cu rănile egiptenilor, iar numărul fericirilor este chip de întreita Treime!

14. A fost întrebat acestași dacă este de ajuns un drept ca să îmblânzească pe Dumnezeu (Facere 18, 26-32). Și i-a zis: Așa este. Că El a zis: Cercați unul să facă judecată și dreptate, și milostiv voi fi către popor! (Ieremia 5, 1)

15. Acestași a zis: Dumnezeu, celor păcătoși, de se vor pocăi, iartă și cele de căpătâi, precum păcătoasei și tâlharului și vameșului; iar de la cei drepți cere dobânzi. Și aceasta este ceea ce zicea apostolilor: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra întru împărăția cerurilor (Matei 5, 20).

16. Zicea încă și aceasta: Dumnezeu cu foarte puțin preț vinde dreptățile la cei ce se sârguiesc să le cumpere: pe o bucățică de pâine, pe o haină proastă, pe un pahar cu apă rece, pe un bănișor.

17. Adăuga încă și aceasta: Omul împrumutându-se de la om pentru sărăcie, sau pentru trebuința înmulțirii, și dând înapoi, mulțumește cu adevărat, dar dă înapoi întru ascuns, fiindcă se rușinează. Iar stăpânul Dumnezeu dimpotrivă, întru ascuns împrumutându-se, răsplătește înaintea îngerilor și a arhanghelilor și a drepților!

 

Doctrina


 

Din punct de vedere doctrinar, Sfântul Epifanie din Salamina a fost un aprig luptător împotriva origenismului. Astfel, în anul 393, luând cuvântul la Ierusalim, cu ocazia sărbătoririi sfințirii Bisericii Învierii, el l-a proclamat pe Origen ca părinte al arianismului și al tuturor ereziilor. Acest cuvânt al Sfântului Epifanie a declanșat o mare dispută în sânul Bisericii creștine de la acea epocă. Principala victimă a acestei dispute a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul de Constantinopol, care a fost depus și exilat în 403, și a murit în exil în 407.

 

Cultul Sfântului Epifanie


 

Sfântul Epifanie a murit în 403, la 12 mai, pe corabia cu care se întorcea de la Constantinopol, unde a avut o întâlnire furtunoasă cu Sfântul Ioan Gură de Aur.

La sosirea corăbiei la Salamina popor mult, cu lumânări în mâini își aștepta păstorul, și l-au însoțit cu lacrimi până la catedrala sa, unde o mare parte a populației Ciprului a venit să-l venereze timp de 7 zile.

Cultul sfântului Epifanie s-a răspândit cu repeziciune, iar mormântul său a rămas până azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al cărei patron este, împreună cu Sfântul Barnaba apostolul.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

Glasul al 4-lea:

Dumnezeul Părinților noștri, care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuiește viața noastră.

Glasul al 3-lea:

Cunoscând prin har dreapta credință, o vesteai mereu cu graiuri sfinte, înțelepte Părinte Epifanie, și tâlcuind dumnezeiește toate dogmele, ai biruit înșelăciunea ereziilor. Sfinte ierarhe, pe Hristos roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condacul Sfântului Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

Glasul al 4-lea:

Cel ce Te-ai înălţat…

Minunata însoțire a ierarhilor să o lăudăm credincioșilor după datorie, împreună cu Gherman, pe dumnezeiescul Epifanie. Că aceștia au ars limbile celor fără de Dumnezeu și dogme preaînțelepte au vestit tuturor, celor ce cu dreaptă credință întru cântări laudă pururea marea taină a dreptei credințe.

 

Iconografie

După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, pp. 152, 205), Sf. Epifanie trebuie reprezentat în veșminte episcopale, foarte bătrân (se săvârșește la o vârstă înaintată), pleșuv și cu barba albă.

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului si pe: doxologia.roro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 - 403) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 – 403) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dânsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pământ, iar meșteșugul maicii sale era țesătura de in. Aceștia aveau doi fii: pe Epifanie și pe o fiică Calitropi. Și întâmplându-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica și cu sora sa. Și maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amândoi, adică pe el și pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuințele cele trupești.

Deci având ei spre slujbă un dobitoc nebunatic, a zis maica sa către Epifanie:„Fiule, fiindcă casa noastră se află în strâmtorare de trebuințelecele trupești, având trebuință de bucate, ia dobitocul pe care îl avem încasa noastră, du-l la târg și vinde-l, ca să împlinim trebuința noastră de hrană”. Iar Epifanie a zis către maica sa: „Maică, tu știi că dobitocul nostru este cu nărav și, dacă îl voi duce spre a-i vinde, cumpărătorii cei adunați la locul acela, văzând năravul lui, mă vor pedepsi, zicând că: «rău având, rău să pătimești după lege»”. Și a zis maica lui: „Du-te, fiule, și Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin prețul lui să ne slujim noi”. Iar Epifanie chemând pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvârșească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorința maicii sale.

Și după ce a intrat în târg, dobitocul cel cu rău nărav s-a făcut cu bună rânduială și cu multă blândețe împodobit. Deci a venit unoarecare neguțător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, și a zis către Epifanie: „Copile, voiești să vinzi dobitocul acesta?” Iar Epifanie a zis: „Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici”. Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: „De ce credință ești?” Epifanie a răspuns: „Sunt iudeu”. Iacov a zis: „Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră păcat mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm prețul dobitocului, așa ca nici tu să nu te nedreptățești, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem și blesteme peste noi pentru acestea și se va mânia Dumnezeu asupra noastră. Căci este mai bine a lua binecuvântări și scris este:Cel ce binecuvintează se binecuvintează și cel ce blestemă se blestemă. Auzind acestea Epifanie, foarte s-a înfricoșat de osânda lui Iacov, și a zis către el: „Nu voiesc să-ți vând dobitocul acesta”. Iar Iacov l-a întrebat: „Din ce pricină, fiule?” Epifanie a zis către el: „Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strâmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică și o soră, căci tatăl meu a trecut din această viață omenească. Deci mi-a poruncit maica mea să vând dobitocul pentru trebuința bucatelor; și acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi și să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea”.

Auzind acestea Iacov, s-a minunat de răspunsul copilului, și luând trei arginți i-a dat lui Epifanie, învățându-l cu acest fel de cuvinte: „Fiule, ia binecuvântarea aceasta și du-te la mama ta și vei avea în casa ta pâine; ia și acest dobitoc cu tine și, dacă își va schimba năravul și voia cea fără de rânduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămâne într-aceeași neorânduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi”. Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginți de la Iacov și, luând dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, și l-a întâmpinat un creștin cu numele Cleovie și a zis către dânsul: „Fiule, vinzi acest dobitoc?” Iar Epifanie a răspuns: „Nu, părinte”. Cleovie i-a zis: „De-l vinzi, ia prețul lui și lasă-mi-l mie”. Pe când vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcând neorânduială și căzând peste Epifanie, l-a aruncat pe pământ și a ieșit din cale. Deci, Epifanie, din pricina neorânduelii dobitocului, s-a lovit la coapsele sale și zăcea pe pământ, plângând și neputând să se scoale.

Deci Cleovie apropiindu-se de Epifanie și pipăind coapsele lui în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rânduială, l-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci de trei ori și îndată s-a sculat Epifanie, neavând nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin detoată neorânduiala: „Fiindcă ai voit să omori pe stăpânul tău, îți spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te mai muți din locul acesta”. Și, după cuvântul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pământ și a murit. Și a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicând: „Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, că se fac niște semne ca acestea printr-Însul?” Cleovie a răspuns și a zis către Epifanie: „Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii”. Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci Cleovie a mers în calea sa, iar Epifanie a intrat în satul său, la maica sa. Și văzându-l pe dânsul maica sa, l-a primit cu bucurie, iar el i-a povestit câte i s-au întâmplat lui cu dobitocul cel nebunatic.

După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dânsul: „Iată dar, fiule, pământul nu se îngrijește și nu ne este nouă nici o mângâiere dintr-însul”. Căci ei aveau puțin pământ osebit, pe care și tatăl lui, lucrându-l cu osteneală, avea oarecare mângâiere dintr-însul. Deci a zis maica lui: „Să dăm moșioara noastră unui om lucrător de pământ; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveți vreun meșteșug, prin care vei putea să te hrănești pe sine-ți și să-mi dai hrană mie și surorii tale”.

Deci era în Eleteropolia un învățător de lege iudeu, bărbat minunat și cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie și cunoștea pe tatăl și pe mama lui; asemenea și pe Epifanie și pe sora sa. Și intrând el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: „Femeie, voiești să-mi dai mie pe fiul tău ca fiu? Iar tu și fiica ta, veți dobândi cele trebuincioase din casa noastră”. Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult și luând pe Epifanie, i l-a dat pe dânsul îndată de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon și avea o fiică una născută, pe care voia să o însoțească cu Epifanie.

Deci Trifon, luând pe Epifanie de fiu, l-a deprins pe el cu osteneală rânduiala legii și învățăturile evreiești. Și a murit fiica lui Trifon, iar Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vârsta și cu înțelepciunea evreiască. După aceea, s-a întâmplat de a murit și Trifon și toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă și maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa cea rămasă de la Trifon. Acolo erau amândoi, petrecându-și viața împreună în casă, după învățătura lui Trifon. Și ieșind Epifanie în satul unde se născuse, în care avea și averea rămasă de la Trifon, l-a întâmpinat un bărbat oarecare creștin, anume Luchian, minunat și înțelept, trecut în viața monahicească, care, având meșteșugul a scrie frumos, din acest meșteșug își dobândea pâine și ceea ce prisosea dădea celor ce aveau trebuință.

Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luând pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui și i~a arătat lui cele din casă, zicând: „Părinte, toate acestea sunt ale meleși voiesc să mă fac creștin și să viețuiesc viața monahicească. Iar aceasta îmi este soră. Deci ce poruncești?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Nu poți, fiule, având toată averea aceasta, să viețuiești viața cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat și dă-i ei cele spre trebuință; apoi vei putea să viețuiești monahicește”. Și a zis Epifanie către Luchian: „Părinte, mai întâi fă-mă pe mine creștin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine”. Iar Luchian a zis către Epifanie: „Nu mi se cade mie, fără de știrea episcopului, să te fac creștin”.

Aceasta zicând Luchian, a ieșit din casa lui Epifanie și s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: „Voiesc să mă fac creștin și să petrec viața monahicească”. Sora sa i-a zis: „După cum voiești tu, astfel voi vrea și eu; după cum vei face tu, astfel voi face și eu”. Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorința lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: „Mergi și învață-l sfânta credință și, când vom intra noi în biserică, fa-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu”. Atunci s-a dus Luchian la casa lui Epifanie și, văzându-l Epifanie și sora lui, au căzut jos și s-au apucat de picioarele lui, plângând și zicând: „Părinte, ne rugăm ție, fă-ne pe noi să fim creștini”. Deci, Luchian spunându-le din dumnezeieștile Scripturi, i-a învățat pe ei îndeajuns. Și ei petreceau cu stăruință în rugăminte, zicând: „Fă-ne să fim creștini”. Deci, luându-i Luchian pe amândoi, îndată i-a dus în biserică; și când a intrat episcopul, au căzut cu fața la pământ și se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrând în biserică, au mers și ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieștile Scripturi.

Și când s-a apropiat Epifanie de ușile cele din afară ale bisericii, cum a pășit cea dintâi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălțămintea din piciorul cel stâng; iar el, pășind cu piciorul stâng, i-a căzut și încălțămintea celui drept, și s-au aflat amândouă afară de pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar Epifanie nu s-a mai îngrijit să ia încălțămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculț în biserică, căci cu atât de mare osârdie se apropia de Dumnezeu. Și când Epifanie și sora lui stăteau și ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe când ședea pe scaun, că fața lui Epifanie era preamărită și avea cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfârșirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător și a poruncit să intre și Epifanie cu sora lui și împreună cu ei și Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări. Iar episcopul, învățându-i toată rânduiala, i-a botezat pe ei.

Și după ce s-au împărtășit cu dumnezeieștile și nemuritoarele Taine, episcopul le-a poruncit să ia prânzul cu el și, asemenea, să rămână cele șapte zile de după botez în episcopie. Iar după cele șapte zile, Epifaniea luat pe Luchian și pe Sfânta fecioară Verinichi, care s-a făcut maică a surorii lui Epifanie, și i-a dus în casa lui, unde, luând o mie de arginți, i-a dat Verinichier; asemenea i-a dat ei și pe sora sa, pentru că Verinichia era mai mare și peste alte fecioare, și astfel a slobozit-o pe ea împreună cu sora, sa. Iar Epifanie, vânzând toate, le-a împărțit celor ce aveau trebuință, lăsându-și lui numai patruzeci de arginți, spre a-și cumpăra cărțile cele cu chip dumnezeiesc și dătătoare de viață. Astfel a ieșit din cetate împreună cu Luchian, care își făcuse o mănăstire, având cu sine zece monahi, care scriau cărți cu osteneală, câștigând din ele hrana lor. Și avea Epifanie șaisprezece ani, când s-a făcut monah.

În mănăstirea lui Luchian era un monah cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tânăr și împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca și un altul, anume Claudie. Epifanie, văzându-ipe aceștia, le-a râvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l învețe dumnezeieștile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos și cu meșteșugul cel preabun. S-a întâmplat însă de a murit marele Luchian, și atunci Ilarion a luat povățuirea cetei fraților. Și era vrednic de văzut locul acela, ca și cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sunt sfinții îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfântul Dumnezeu.

Hrana fericitului Ilarion era pâine și sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mânca a doua zi și de multe ori a treia, a patra zi și chiar la o săptămână. Această viețuire a ales-o și a ținut-o și Epifanie în toată vremea vieții sale.

Era încă locul acela lipsit de apă, iar odată, intrând niște călători în mănăstire și fiind arșiță preacumplită, au leșinat din preamare sete. Deci au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apa era departe ca la cinci stadii și numai noaptea se duceau frații și umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arșiței soarelui. Iar călătorii, slăbind de sete, toți frații plângeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzându-și mâna și atingându-se de vasul în care era vinul, a zis: „Credeți, fraților, că Cel ce a făcut apa vin, va face și vinul apă”. Și, după cuvântul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a aflat plin de apă și, luând călătorii, au băut și ei și dobitoacele lor și astfel și-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăși vin. Deci toți, și călătorii și frații, s-au înspăimântat de această minune. Din acea zi, Epifanie n-a mai voit să locuiască în locul acela, pentru că s-a făcut |vestit de călători, ci s-a furișat de frați și s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neștiind în care loc locuiește, toți frații plângeau după Epifanie. Deci a rămas în locul acela trei zile, petrecând nemâncat și nebăut; căci și însuși locul acela era fără de apă.

Și pe când stătea el acolo, s-a întâmplat de au trecut patruzeci de saracini. Deci când au văzut pe Epifanie în astfel de loc și în astfel de stare, toți au râs și l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, având numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, și având obicei de fiară, scoțându-și cuțitul din teacă, s-a dus la Epifanie. Și ridicând cuțitul să-l lovească pe Epifanie, i s-a deschis ochiul cel închis. Iar el, înfricoșându-se și aruncând cuțitul la pământ, a stat nemișcat. Atunci ceilalți, văzând nemișcarea prietenului lor, s-au dus și ei la Epifanie și la prietenul lor și au văzut deschis ochiul lui cel închis și s-au înspăimântat toți. Deci, Epifanie, văzându-i mâhniți, a început a le vorbi cu blândețe; iar ei, venindu-și în fire prin cuvintele lui Epifanieși schimbându-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Și, aducând silă peste acesta, îl trăgeau cu ei, zicând: „Tu ești Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă și apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră”. Iar Epifanie, urmând acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorânduiala.

Iar ei, văzând că prin sfătuire le aduce strâmtorare, adunându-se toți împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă iarăși la locul său. Iar el, punând multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de acestea, nu vor putea să aibă zile bune în viața aceasta. Apoi, luându-l toți, l-au dus la locul unde locuia mai înainte și, prin slujirea lor, i-au zidit casă și, toți închinându-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dânșii – zice scriitorul -, am rămas cu Epifanie, fiind învățat de dânsul cuvântul adevărului. Apoi, după trecerea a șase luni, luându-mă el, ne-am întors la marele Ilarion și toți frații văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stând trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoțească. Deci, luându-mă marele Ilarion și învățându-mă toată rânduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfân­tului Duh, poruncind să mă numesc Ioan. Și am petrecut la dânșii l0 zile; iar frații au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.

Și ieșind noi din mănăstire, am mers în calea noastră și la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întâmpinat un tânăr oarecare, având un diavol din stăpânitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta văzându-l Epifanie gol și purtat pe drum în chip nepotrivit și fără de rânduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: „Duh necurat, îți poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieși din zidirea lui Dumnezeu!” Și îndată necuratul duh a scuturat pe tânăr și, aruncându-l la pământ, a ieșit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: „Epifanie, mă izgonești din locul meu, în care am petrecut douăzeci și doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perșilor și îl voi porni asupra ta și te voi face să stai cu multă scârbă înaintea feței lui”. După aceea tânărul a venit cu întreagă înțelepciune și a căzut la picioarele lui Epifanie. Iar Epifanie l-a ridicat pe dânsul, zicându-i: „Scoală-te, fiule, și du-te în pace la casa ta!” Și îndată s-a sculat.

Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia și a luat în stăpâ­nirea sa pe fiica împăratului și cu munca cu care îl muncea pe tânăr, asemenea o muncea și pe dânsa. Și a strigat, zicând: „De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieși dintr-însa”. Șidiavolul mai zicea: „Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului”. Deci auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulțime de oameni știutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; și, căutându-l toată țara fenicienilor, nu l-au găsit și se întorceau mâhniți către împărat. Iar unii dintre dânșii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiți ca iscoade și ca unii ce vor să afle cu vicleșug tot pământul Feniciei. Deci, întorcându-se trimișii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.

Atunci diavolul a strigat cu glas mare: „Locuiește în locul ce se numește Spanidrion”. Deci iarăși împăratul, chemând treizeci de bărbați, a zis către dânșii: „Dezbrăcați-vă de portul persan și luați pe cel al romanilor și duceți-vă în Fenicia să căutați locul care se cheamă Spanidrion să-mi aduceți pe Epifanie, locuitorul locului acela”. Ieșind acei treizeci de bărbați trimiși de împăratul și, schimbându-și hainele, s-au dus în Fenicia și, căutând mult, au găsit pe Epifanie. Și fiind noapte când au ajuns ei în locul acela, Epifanie își făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Iar după ce au ajuns la ușa chiliei și au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gândul, căci el săvârșea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplându-se de mânie, s-au sfătuit să sfărâme ușa chiliei; iar unul dintre ei, trăgând sabia și întinzând-o spre încuietoarea ușii, i-a rămas mâna nemișcată, neclin­tită, neîncovoiată și toată uscată; atunci toți ceilalți, înspăimântându-se, s-au dus departe de chilie.

Iar Epifanie,după ce a săvârșit toată rânduiala slujbei cele duhovnicești, a deschisușa chiliei și văzându-l pe el cel ce avea mâna uscată, a căzut cufața la pământ, zicând: „Miluiește-mă pe mine, tainice slujitoral celor fără de moarte”. Iar Epifanie a zis: „Ce ceri de la un om păcătos?” El a zis: „Am venit sănătos în locul acesta și, iată, mi s-a uscat mâna”. Epifanie a zis: „Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci”. Și atingându-se de dânsul, s-a așezat mâna lui ca și cealaltă. Deci când au văzut toți ceilalți semnul care s-a făcut, au venit și au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-și pricina pentru care au venit la dânsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dânsul din tânăr, acela mergând chinuia pe fiica împăratului.

Atunci a zis Epifanie către mine: „Scoală, fiule, să urmăm oamenilor”. Iar ei au zis către dânsul: „Părinte, nu suntem trimiși de împăratul, decât numai la tine, pentru care aducem și un dobitoc de prisos ca să șezi pe dânsul”. El a răspuns: „Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici”. Ei iar au zis cu mare frică: „Avem cămile pentru amândoi, numai urmează cudragoste robilor tăi”. Atunci un tânăr oarecare, de bucurie, a căzut în fața sa și s-a închinat lui, zicând: „Iartă-mă, părinte”. Iar Epifanie cu fata veselă a zis către dânsul: „Scoală! Dumnezeu te va binecuvânta pe tine, fiule!” Deci, tânărul, apucând cu multă băgare de seamă cu amândouă mâinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă și, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea înaintea cămilelor, pe drum.

Și călătorind noi treizeci și cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească și am rămas în locul ce se numește Urion; iar trei dintre dânșii, intrând, au vestit împăratului sosirea noastră. Și îndată poruncind împăratul să intre Epifanie la dânsul, acesta a intrat cu mare îndrăzneală, ca și cum nu ar fi avut să se întâlnească cu împăratul; iar eu, mergând în urma lui, a căzut peste mine frică și cutremur căci, văzând gloată multă stând împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Iar Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat împăratul de pe scaun. Și a zis Epifanie către împărat: „Șezi, fiule, pe scaunul tău și nu te îndoi pentru plânsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, și nu te abate de la cele ce grăiesc și atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osârdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, și vezi-l pe acesta fiind gonit. Adu pe fiica ta în mijlocul nostruși vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu”.

Împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: „Vino-ți în minte și închină-te tatălui tău, că lupul nu te va mai stăpâni!” Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe fiica împăratului și, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: „Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dânsa în locuri nelocuite!” Și îndată dracul a ieșit din fiica lui. Și văzând Epifanie pe împărat în spaimă, a zis către el: „Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta și bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!” Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul și-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Și văzând toți pe împărat astfel, s-au plecat la pământ, zicând către Epifanie: „împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osârdie lângă împărat, fă-te părinte al stăpânirii lui și să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă și ai venit aici de l-ai izgonit”.

Atunci un vrăjitor dintre cei mai întâi i-a zis lui cu dragoste: „O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să neîndreptezi; învață-ne pe toți, și atunci toți vrăjitorii se vor supune ție”. Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînțe­legător: „O, vrăjitorule, vrăjmaș al adevărului, învață-te a nu grăi cuvinte fără rânduială, ci ia încuietoare în gura ta și să rămâi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptății”. Acestea zicându-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemișcat din loc. Deci, acestea văzându-le împăratul și mulți­mea ce-i stătea împrejur, cuprinzându-se toți de frică, au căzut la pământ.

Iar Epifanie, văzând pe aceștia căzând, a întins mâna către împărat și i-a zis cu dragoste: „Scoală, împărate, vino-ți în simțire și nu te teme!” Acestea zicându-le Epifanie, s-au sculat toți pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: „Caută la ce vezi și la ce auzi și să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sunt rob al Celui răstignit, grăiește și auzi, ca și mai înainte, și fa-te prieten al adevărului”. Atunci vrăjitorul a răspuns, zicând către Epifanie, că a greșit. Iar împăratul, văzând acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare și pietre scumpe înaintea tuturor și să le pună la picioarele lui Epifanie, zicând către el: „Ia acestea, părintele nostru, și să mă ai pe mine în sufletul tău!”

Și a zis Epifanie către împărat: „Noi toate le defăimăm, ca să ne ținem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învățat să nu am trebuință de acestea; ia-le tu, îngroa- pă-le în vistieria ta și îți vor fi moarte neîncetat. Numai iei aminte și te îngrijești, neputând să te folosești. în cugetul tău ai răutate, pierzând suflete prin aurul cel dat ție de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuință. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să fii judecat întru osândă și să fii păzit în întunericul cel mai dinafară și atunci să-ți aduci aminte de cuvintele mele. Ci acum primește cuvintele mele și atunci te vei veseli. Să nu ai trebuință de această lume și atunci toată lumea se va supune ție. Indepărtează-te de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin lege întunecoasă. A sosit ceasul prânzului, mergi cu osârdie la masă, că multe cuvinte aș fi semănat; dar nu te împărtășești de nici unul dintre acestea. Eu știu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi. Mănâncă, desfătează-te întru bună așezare, că vei da seamă de toate acestea”.

Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Vino, părinte, să ședem împreună, să mâncăm din bucate”. Iar Epifanie a zis către el: „Mergi, șezi la masă, mănâncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorânduială, că mie îmi va împlini trebuința trupului pâinea de tărâță și puțină sare pentru întărire”. Atunci împăratul a slobozit pe toți dinpalat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai osebită, trimițându-ne la masă multe feluri de bucate. Iar Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pâine, pe care gustând-o, ne-am săturat, mulțumind Dumnezeului tuturor.

A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrând cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculându-se de pe scaun, și-a pus coroana pe pământ; iar Epifanie a zis către dânsul: „Ia-ți vrednicia împărăției și să ai bună cunoștință către Dumnezeu”. Zis-a împăratul către Epifanie: „Părinte, rămâi cu noi aici și voi ține cuvintele voastre”. Epifanie a zis către dânsul: „De vei ține cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine oriunde voi fi”. Și am șezut zece zile în palatul împăratului. Și a zis Epifanie către împărat: „Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toți ce sunt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculându-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăși împotriva lor, vei vrăjmăși împotriva Celui răstignit! Și, dacă te vei face vrăjmaș al Celui răstignit, atunci rău vei fi topit de cei potrivnici!” Zicând Epifanie aceasta, a ieșit întâi împăratul cu ostașii lui, petrecându-ne spre țara noastră.

Și când am ieșit noi din palat, iată în cale un tânăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la câinii satelor, ca să-l arunce spre mâncare. Deci, Epifanie a zis cu liniște celor ce duceau patul: „Fiilor, puneți-l jos pe cel mort,’ ca să-l vedem și noi”. Și copilul acesta fusese omorât rău de un făcător de rele, prin vrăjitorie. Și este obiceiul la perși, ca cei ce au murit să fie mâncați. Iar ei punând patul pe pământ, a zis Epifanie împăratului: „O, împărate, cel ce împărățești peste bărbați răi și fără de lege, trebuia ca acesta care a ieșit din viață, să se îngroape în pământ, ca Stăpânul din cer trâmbițând, să-l mute spre închinăciune. Și peste acest fel de bărbați fără de rânduială împărățești, care mai înainte de vreme fac moarte. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viață de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor”.

Acestea zicându-le Epifanie și cu mâinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morți, scoală și pe tânărul acesta!” Și luând rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perși era obiceiul ca să ducă goi pe cei morți. Deci, îndată s-a sculat tânărul și s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tânărului: „Mergi, fiule, la casa ta și îmbracă-te cu hainele cele obișnuite și adu-mi mie rasa”. Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dânsa rasa.

Deci împăratul, văzând lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presupus pe el că este Dumnezeu. Și a zis Epifanie împăratului: „Nu socoti de mine acestea, om fiind asemenea pătimaș, că Dumnezeul meu. Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi”. Acestea și multe altele zicând Epifanie, a zis împăratului: „Intoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră”. Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Părinte, câți ostași să trimit ca să te păzească pe tine?” Epifanie a zis către împărat: „Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzește pe mine; și ostași pe sfinții Lui îngeri”. Atunci împăratul, închinându-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: „Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, și fă pomenire pentru noi cei din Persia!”

Și plecând noi din Persia, am mers în Fenicia și, trecând oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion și am aflat chilia după cum era mai înainte. Și, stând trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stând Epifanie și căutând la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicând: „Cel ce ai desfăcut piatra cea vârtoasă și din ea ai izvorât apă, adăpând pe poporul cel însetat, desfă și pământul acesta și fă să izvorască din el apă pentru locuința oamenilor celor săraci”. Zicând Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Și iarăși, plecându-se de trei ori la pământ și rugându-se, luând sapa, a săpat puțin în pământ și, iată, a curs puțină apă; apoi iarăși săpând, a ieșit apă îndestul pentru trebuința noastră; iar noi, adică el și eu, eram liniștiți în locul acela. Deci Dumnezeu,Cel ce răsare iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor, adăpând apa tot pământul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijește de neamul omenesc, a scos pământul mulțime de verdețuri spre îndulcirea și hrana noastră.

Și venind asupra acestora o fiară oarecare și stricând toată verdeața, Epifanie a stat deasupra ierburilor și vorbea cu fiarele ca și cu niște oameni, zicând: „Nu-mi faceți mie osteneli, că sunt om păcătos și sărac; deci, pentru mulțimea păcatelor mele stau în locul acesta, plângând; și Dumnezeu mi-a dat mie mângâierea aceasta a verdețurilor spre hrană și El vă poruncește să nu mai veniți în locul acesta și să vătămați verdeața mea”. Iar fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca niște oameni bine simțitori, care, dacă greșesc vreunuia din cei mari, mustrându-se, se rușinează; așa și fiarele s-au rușinat de cuvintele lui Epifanie și s-au dus îndată; și din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Și auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întâlnirea lui, ca să fie binecuvântați de dânsul; și au maizidit alte trei case, stând cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor și s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuiește în Spanidrion. Deci s-au adunat și alți frați în mănăstire și eram cu toții opt la număr.

Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraților și am mers și eu cu dânsul. Și ne-au primit pe noi frații cu multă bucurie și ne-au ținut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotrivește robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie și s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spani­drion. Acolo, întâmpinându-l pe dânsul un frate din cei mai leneși, a alergat spre el și îndată, căzând la pământ, s-a închinat înșelătorului diavol și a intrat într-însul, încât era de neținut între frați. Și a zis Epifanie marelui Ilarion: „Părinte, un lup a intrat în mănăstire și pe toți frații i-a tulburat și i-a clătinat!” Acestea zicându-le Epifanie, a sărutat pe toți și a mers cu sârguință către mănăstirea noastră. Deci, făcând rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol și a învățat pe toți să se păzească cu dinadinsul de vicleșugurile diavolești.

Odată intrând trei țărani în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalți doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicând: „Părinte, ajută pe prietenul nostru”. Epifanie le-azis lor: „Luați, fiilor, pe prietenul vostru și mergeți în pace, căîn numele lui lisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dânsul”.Și, crezând ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.

Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadiide mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns și îi prăpădea pe mulți dinoamenii care treceau pe acolo. Și era locul acela înde- mânatec călătorilor. Deci, adunându-se toți cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunându-i despre leu, despre rânduiala lui cea rea și cum că locul acela s-a făcut nelocuit și neumblat. Și i-au zis: „O, părinte, acel leu mulți oameni a pierdut; iar ceilalți, temându-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela”. Auzind Epifanie de neorânduiala leului, a zis către toți cei ce erau de față: „Să mergem, fiilor, întru numele Domnului și să vedem pe leul cel mâncător de sânge”. Deci, luându-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii. Și venind noi, a căzut o frică mare peste toți cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: „Fiilor, unde este locașul leului?” Iar ei arătându-i locul, Epifanie a mers mai întâi decât toți; iar leul nicidecum nu se arăta.

Atunci Epifanie a zis cu mare glas: „Unde este locuința leului cel fără de rânduială?” Și a sărit leul din pădure spre întâmpinarea luiEpifanie, dar văzându-l, a căzut la pământ și a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toți au fugit, fiind cuprinși de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare și pe Epifanie. Iar el a zis către toți cu mare glas: „Fiilor, veniți fără de frică și vedeți stârvul fiarei”. Atunci toți, adunându-se îndată, au văzut stârvul fiarei. Și Epifanie a zis către oamenii aceia: „De veți avea credință către Mântuitorul, bântuitorii voștri așa vor cădea toți”. Deci, luân- du-ne bărbații aceia, ne-au dus iarăși în mănăstire și, fiind binecu­vântați de Epifanie, s-au dus în calea lor.

Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul acela ce mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat și fără de apă. De aceea s-a numit și Spanidrion, căci nu avea apă, și s-a făcut rai împărtășit de toate bunătățile, îndestulându-se cu ape și cu tot felul de verdețuri.

Deci, pe lângă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui și acest mare și minunat dar, ca să tâlcuiască dumnezeieștile Scripturi cu tot adevărul; că, luând cărțile cele cu chip dumnezeiesc și citindu-le fraților, le arăta toată puterea lor. Și auzind Epifanie, ritorul și filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvântăreț, a dorit să se întâlnească cu dânsul. Și venind în mănăstire, mulțimea fraților stătea și înălța lui Dumnezeu cântările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi și își săvârșea rugăciunile sale. Apoi, după săvârșirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraților. Și ritorul stătea și lua aminte la mulțime și nu se închina nimănui. Și după ce a văzut filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut și, alergând, s-a închinat lui. Și a zis Epifanie filosofului: „Ce îți este, mare ritor Epifanie? La ce ai venit către Epifanie, bărbatul cel prea mic și prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine, neînvățatul, și, mai ales, bătând atâta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?”

Iar filosoful a zis către Epifanie: „Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: «Văzându-se oamenii unii cu alții se pot face mai buni sau, amestecându-se răi cu răi, vor fi spânzurați pe un lemn; că nici unul din oameni, purtând o haină, își va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multa întâlnire dă prea multe cuvinte, și unde sunt prea multe cuvinte, se fac multe iscusințe de fel de fel de lucruri»”. Zicând acestea filosoful către Epifanie și mai multe decât acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.

Apoi, luând Epifanie din cartea cea dintâi a facerii lumii, i-a tâlcuit-o filosofului stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, șicele ce se vorbeau de dânșii le erau neîmpreună glăsuite. Și văzând filosoful petrecerea și obiceiurile lui Epifanie, mult l-a iubit pe el. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: „Dascăle, bună este locuința locului acestuia; voiesc, de vei porunci, să locuiesc și eu aici”. Epifanie a zis filosofului: „Aceasta este învoirea fiecăruia”. Și a zis filosoful lui Epifanie: „Dar și cărțile să le aduc”. Epifanie a răspuns: „De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător”. Filosoful a zis: „Calist să meargă la cărțile mele”.

Epifanie a zis filosofului: „Adu-le și mergi sănătos cu Calist”. Filosoful a zis lui Epifanie: „Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta”. Și era Calist fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, având duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicându-i: „Voiești, Caliste, să izgonesc duhul din tine?” Calist a zis: „Cine ești, domnul meu, că poți să-l gonești?” Epifanie a răspuns lui Calist: „Eu sunt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuiești cu mine în Spanidrion?” Și a zis Calist către Epifanie: „Domnule, izgonește din mine duhul cel necurat și voi locui cu tine”.

Epifanie a zis lui Calist: „Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăși se va lipi de tine”. Deci deșteptându-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: „Tată, voiesc să mă duc în țara fenicienilor, să caut pe Epifanie și să locuiesc cu dânsul în Spanidrion”. Atunci tatăl său i-a dat îndată mulți bani și l-a trimis cu ajutor. Și venind el în Fenicia și găsind pe Epifanie, i-a povestit toate și a locuit împreună cu noi. Deci filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi și cu trei cămile, ca să-i aducă cărțile lui în mănăstire. Și, făcând Calist călătoria în Edesa, a luat cărțile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile și le-a adus în mănăstire.

Deci, în fiecare zi, Epifanie și filosoful aveau multă pricire între dânșii. Și a zis Epifanie filosofului: „Zice Daniil, filosoafe, că divanul a șezut și cărțile s-au deschis; vino, adu-ți cărțile tale și cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, și să ședem să ne întrebăm între noi”. Atunci Epifanie a pus de-a dreapta Scripturile cele de Dumnezeu insuflate; iar filosoful, cărțile lui de-a stânga. Și, începând ei de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeași facere, pe care a scris-o Isiod, și citind amândoi cărțile din stih în stih, se certau între dânșii; și era lumina lumină și întunericul întuneric, căMoise a scris ajutându-l Dumnezeu; iar Isiod de la Dumnezeu avea viața, iar de la diavol rătăcirea. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l înduplece.

Iar odată, un număr de 60 de țărani duceau pe un tânăr oarecare, care era chinuit de duhul cel necurat. Și fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanțuri și l-au adus în mănăstire la Epifanie. Și a zis Epifanie filosofului: „Vino, filosofule, cel ce faci ceartă cu păcătosul Epifanie, și cheamă mulțimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tânărul acesta”. Iar filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit și nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscând aceasta, a zis către filosof: „Ce zici, o, filosofule, despre tânărul acesta? Sau tămăduiește pe cel bolnav și voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu va izgoni duhul cel necurat din acest tânăr și tu vei nădăjdui și vei crede în Cel răstignit”. Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în râs.

Atunci Epifanie, sculându-se și apucând pe tânăr, i-a zis: „Tânărule, voiești să scot fiarele din mâinile tale?” Iar filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie și a încuiat-o cu zăvorul, zicând și socotind în gândul său: „Monahul acesta, ca un prost ce este, voiește să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca niște înțelepți, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta”. Deci, scoțând Epifanie fiarele de la tânăr și pecetluindu-lpe el de treiori, a zis duhului celui necurat: „Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îți poruncește ție, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieși din omul acesta și nu mai intra într-însul!”

Și îndată a ieșit duhul cel necurat și și-a venit tânărul în stare bună. Deci, filosoful,văzând liniștit pe acel tânăr, a descuiat ușa și a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicând niște cuvinte ca acestea: „O, Epifanie purtătorule de cunună, cred și am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sunt roditoare. Deci, voiesc și eu să mă fac al Celui răstignit”.

Epifanie a zis filosofului: „O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca și cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătățile acestea, prin cei ce cred în El”. Acestea zicându-le Epifanie și mai multe decât acestea, l-a rugat pe el filosoful ca să-i dea pecetea cea întru Hristos. Și luându-l Epifanie pe dânsul, am mers la marele Ilarion și l-a botezat. Și am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Și a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din frați înElevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; și marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăși am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemând pe toți frații, le-a zis lor: „Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoției. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc”. Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu și a fost egumen al fraților din acea mănăstire.

Dar, fiindcă mulți intrau în mănăstire și nu lăsau pe Epifanie să se liniștească, a socotit să lase locul acela și să se ducă în părțile Egiptului. Deci a zis către mine: „Fiule, urmează-mi mie”. Și am zis către dânsul: „Părinte, voi urma ție oriunde te vei duce”. Și chemând pe toți frații și întărindu-i pe ei, le-a zis: „Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraților din mănăstirea marelui Ilarion”. Iar ei, înțelegând că voiește să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toți căzând înaintea feței lui, cu mult plâns și tânguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind și el întru multă milostivire, i-a încredințat pe ei, zicând că nu se va mai duce.

Dar noi nerămânând nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, și am ieșit și am mers în Ierusalim și ne-am închinat Vieții noastre, Cinstitei Cruci a Stăpânului, și am umblat prin cetate șaisprezece zile, cercetând toate Locurile Sfinte și rugându-ne. Apoi, ieșind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întâmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.

Aceasta, apucându-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, și îndată a ieșit duhulcel necurat dintr-însa. Iar ea, căzând la picioarele lui Epifanie, îl ruga,zicând: „lartă-mă pe mine, părinte, și nu te mânia asupra mea”.Deci a zis Epifanie către acea femeie: „Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel cea rupt haina mea, s-a rupt pe el însuși”.

Și s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorându-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Și ieșind noi din corabie și intrând în cetate, ne-a întâmpinat un iudeu învățător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci a petrecut în multă întrebare în ziua aceea; și a doua zi, venind iarăși la întâlnire, au făcut atâta vorbă între ei, încât Achila, plecându-se tâlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creștin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieșit din cetatea Alexandriei.

Deci, mergând noi spre părțile Tebaidei celei de sus, ne-a întâmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Și a zis Epifanie către dânsul: „Binecuvintează-ne pe noi,părinte”. Iar Pafnutie a zis: „Binecuvântați sunteți, fiii Domnului”. Și făcând Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alții și ne-am odihnit puțin în locul acela.

Deci Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, și i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: „Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria”. Iar Pafnutie a zis către Epifanie: „Mergi sănătos, îndulcește-te de părinți, adună iarbă de vară și mergi în ostrovul Ciprului și hrănește oi spre îmbrăcăminte și cinstește pe copii, ca să fie miei”. Acestea zicându-le Pafnutie și iarăși rugându-ne, ne-am sărutat unii cu alții și am mers fiecare în calea sa.

Și era în locurile cele din împrejurul Leondopoliei un bărbat care era socotit de unii bun și că avea mai înainte cunoștința lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta a auzit Epifanie în Palestina și avea dorință să-l vadă. Asemenea și Ierax auzise despre Epifanie. Și era el afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. El învăța că trupul acesta nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui, și acesta se va risipi în pământ, căci este scris:Pământ ești și în pământ vei merge. Și iarăși zicea, că copiii nu vor fi desăvârșiți cu vârsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrând noi în mănăstirea lui, am aflat mulțime de oameni învățându-se de la dânsul; căci, de când se lepădase de lume, nici de untdelemn nu se împărtășea, nici de vin. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; și, înști- ințându-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflând că se numește Epifanie, s-a îngrijat foarte mult, căci venise știre în Egipt despre Epifanie că este înțelept și are mai înainte cunoștință.

Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este și cum se numește și după ce a aflat toate acestea, învăța iarăși poporul. Și venind să tâlcuiască învierea, zicea despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scârbindu-se, a zis către Ierax: „Pune-ți zăvor la gura ta și învață-te a nu huli despre nădejde”. Și, după cuvântul lui Epifanie, Ierax a rămas mut și nemișcat din loc. Deci, cei ce se învățau de dânsul, văzând minunea pe care a făcut-o sfântul asupra lui Ierax, s-au înspăimântat toți. Și, luând Epifanie din dumnezeieștile Scrip­turi, a început a-i învăța pe toți cele despre înviere. Deci a trecut timp ca la trei ceasuri și Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dânsul: „Grăiește cuvântul cel adevărat și ascultă credința cea întemeiată”. Atunci Ierax a dat răspuns, zicând către Epifanie că a greșit și că se va pocăi de socoteala aceea fără de rânduială.

Deci plecând noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; și, intrând la el, ne-aprimit cu multă dragoste. Și unii din cei din locurile acelea duceau la Ioan pe un tânăr legat, ca să rămână la el; și tânărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: „De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?” Și a petrecut de la al șaselea ceas până la al nouălea, strigând așa. Deci, deodată rupând legăturile, a alergat la Epifanie și, apucându-se de picioarele lui, a strigat: „Slobozește-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu îl cinstești!” Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Și a zis Epifanie tânărului: „Scoală, omule, ce-mi faci supărare?” Atunci îndată s-a sculat tânărul sănătos, ieșind din el necuratul duh. Și am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat și împodobit cu viață îmbunătățită; și, ridicându-ne de acolo, ne-am coborât în Vucoli și am stat acolo șapte ani, dar și acolo îi făceau oamenii multă supărare lui Epifanie, prin întâlnirea cu ei.

Deci, odată un filosof oarecare, cu numele Evdemon, a venit la Epifanie și au ridicat cuvinte între ei și au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin cearta cea nefolositoare se împotrivea celor zise de Epifanie. Și Evdemon avea un copil, care avea un ochi închis. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: „lată, filosofule, cu toate că ești împodobit și cu cuvinte, și cu bogăție, și ai mulți zei, pentru ce nu te îngrijești de copilul tău, ca să fie amândoi ochii lui sănătoși?” Filosoful a râs de aceasta, zicând lui Epifanie: „Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un singur ochi, aș fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sunt mulți care umblă pe pământul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?” Epifanie a zis către Evdemon: „Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putut să faci pentru tămăduirea lui?”

Evdemon a răspuns: „Nimic altceva, decât aș fi socotit de multe ori și aș fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu”. Epifanie i-a zis: „Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de râs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău cel orb și vezi slava lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe copilul lui Evdemon și, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut acela. Evdemon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicând: „Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc și eu să mă fac creștin”. Iar el i-a zis: „Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul și milostivul Dumnezeu, întru Care cred creștinii. Oarecând a eliberatpe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, și l-a izbăvit de el, și l-a trecut pe mare în pustie și l-a dus în pământul în care curgea lapte și miere. Și oarecând îl ruga prin proorocii pe acest popor, care era nesupus și avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, zicând:Poporul Meu, ce ți-am făcut ție? Sau cu ce te-am nedreptățit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi? Drept aceea, înțelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toți cei ce vin la El cu chip bun și, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înțelepte Evdemone, intră în cetate și să nu te rușinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubește smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi”.

Și ascultând Evdemon cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate și a căzut înaintea episcopului și s-a făcut creștin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; și episcopii au căutat să-l hirotonească pe el episcop. Și Cel ce duce l-a dus pe Epifanie, căci a cunoscut el aceasta și a zis către mine: „Haide, fiule, să mergem iarăși în patria noastră!” Deci, am mers iarăși în patria noastră și am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, și se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, frații, văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plângeau pentru marele Ilarion. Și am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieșind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, și acesta purta grijă de mulțimea fraților în mănăstire, căci era și el bărbat minunat. Deci, văzând toți pe Epifanie, s-au bucurat foarte și am stat amândoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: „Fiule, ia-ți altă chilie și liniștește-te într-însa”. Și așa am făcut. Și stăteam în mănăstire, liniștindu-ne.

Și făcându-se foamete în locul acela, pe pământul fenicienilor, s-a adunat mulțime de popor la Epifanie și îl ruga, zicând: „Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim și roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pământ și pământul să dea rodurile sale”. Iar Epifanie a zis către acei oameni: „Ce-mi faceți mie supărare, căci sunt om păcătos?” Și iarăși l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: „Acum v-am spus vouă că sunt păcătos”. Astfel ei încă și mai mult rugându-l, a venit ceasul al nouălea din zi. Deci Epifanie a zis egumenului: „Poruncește fraților să pună masă acestor oameni, să mănânce, să se veselească și să se ducă în calea lor” Și le-a pus masă și Epifanie a intrat în chilia sa. Iar ei mâncând,soarele trimitea razele sale ca vara; și deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete și ploaie mare s-a vărsat pe pământ, încât toți s-au sculat de la masă de frică. Și nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvântare; și a plouat într-una pe acel loc trei zile.

Deci, apropiindu-se acei bărbați de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicând: „Să oprești prin gura ta ploaia cea din cer”. Iar Epifanie le-a zis: „Ce socotiți, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sunt, ca și voi, și știe Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiți să vă duceți în calea voastră?” Ei au răspuns: „Da, părinte”. Și ieșind el din chilie, toți s-au adunat și l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: „Poruncește să pună masa oamenilor, să mănânce, să bea și să se ducă în calea lor”. Și după ce au șezut toți la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze. Și cum a zis Epifanie: „Bine este cuvântat Domnul…”, îndată ploaia a stat pe pământ. Și a văzut Epifanie iarăși supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, și iarăși a căutat să plece de acolo.

Deci, oarecând, episcopii făcând adunare pentru alegerea de episcop, și-au adus aminte de Epifanie. Și în mijlocul episcopilor era și un monah oarecare, bărbat evlavios, tânăr cu vârsta, dar desăvârșit în întreaga înțelepciune, cu numele Polivie. Și acesta cunoștea pe Epifanie. Iar episcopii au zis către el: „Ia un dobitoc iute la picioare și du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie și, înapoindu-te, vestește-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie”. Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat și s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: „Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?” Iar el a zis către Epifanie: „Eu, părinte, vreau să spun adevărul”. A zis Epifanie către Polivie: „Fiule Polivie, ai alergat și ai venit, fiind trimis de cuvioșii bărbați pentru iscodire. Nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinând și tremurând pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămâi aici și trimite dobitocul tău preoților, lăsându-i să caute pe cei vrednici de acele locuri”. Zicând Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvântul lui și, învoindu-se cu însoțitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.

Și Cel ce duce, a dus pe Epifanie în Cipru. Deci în noaptea aceea, luându-mă pe mine și pe Polivie, am ieșit din mănăstire și am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm Vieții noastre, adică cinstitei Cruci. Și intrând în cetate și stând trei zile, a zis Epifanie către mineși către Polivie: „Veniți să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvântăm, că am auzit că este în Cipru”.

Și pogorându-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie din Cipru, din cetatea Pafiei. Deci Epifanie a întrebat pe căpitanul corăbiei unde locuiește marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peșteră dimprejurul cetății Pafiei și cum că acolo merge corabia lor. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie și am călătorit până la Pafa. Iar după ce am ieșit din corabie, întrebând, am ajuns la marele Ilarion. Și intrând noi la dânsul, s-a făcut mare bucurie pentru întâlnire și am rămas în acel loc două luni. Și avea multă supărare Ilarion de la cei ce veneau la dânsul.

Și după ce Epifanie a judecat să ieșim din Pafa, Ilarion azis către Epifanie: „Fiule, unde vrei să mergi?” Și Epifanie a zis: „în Ascalon, în Gaza și în celălalt pământ”. Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit”. Iar Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci Ilarion iarăși a zis către Epifanie: „Ți-am zis ție, fiule, că acolo se cade să te duci și să locuiești; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtășești de primejdia mării”. Apoi, sărutându-ne și pogorându-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergând către Ascalon și cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare și corabia era în primejdie să se sfărâme. Și din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiți fiind de noi înșine, și în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce veneau asupră-i și ne-au scos pe noi la cetatea Salamina. Și ieșind din corabie zăceam pe pământ aproape morți de necazul cel mult și de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.

Deci, făcând noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, și iarăși voia Epifanie să mergem din acel loc. Iar episcopul locului, adică al cetății salaminenilor, ieșise din această viață. Pentru aceea erau adunați toți episcopii ostrovului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Deci stăteau acolo adunați de câteva zile și se rugau lui Hristos, ca să le descopere lor pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoție. Și era un oarecare din episcopi în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop de cincizeci și opt de ani.

Acesta s-a învrednicit și de mărturisire și pătimind multe pentru Hristos, a fost eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ținut împreună cu Ghelasie,episcopul cetății salaminenilor spre a mărturisi. Și era numele lui Papos, pus de părinți la nașterea sa. Și era și el împreună cu episcopii, pentru că pe acesta îl aveau toți episcopii ca pe un părinte; și pentru mărturisirea cea întru Hristos și pentru anii episcopiei, avea încă și mai înainte cunoștință de la Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit pentru Epifanie, ca să fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara și vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine și către Polivie: „Fiilor, să mergem în târg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie”. Și venind noi în târg și tocmindu-ne cu vânzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoși și a zis vânzătorului: „Ce poruncești să-ți dau ție pentru acești doi struguri?” Căci Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vânzătorul îi spuse prețul strugurilor și el scoase argintul să plătească. In acel timp a venit Cuviosul Papos, rezemându-se de doi diaconi și fiind însoțit de încă trei episcopi. Și, apropiindu-se de Epifanie, acesta avea în mâini strugurii și prețul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de față: „Iată, vin episcopii aici”. Deci, Papos a zis către Epifanie: „Avva, lasă strugurii vânzătorului și urmează-ne nouă în biserică”.

Iar el aducându-și aminte de dumnezeiescul cuvânt, care strigă și zice:Veselitu-m-cim de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Iar Papos a zis către Epifanie: „O, părinte, fă rugăciune”. Și a zis aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Și a zis Epifanie către Papos: „Părinte, iartă-mă, că nu sunt cleric”. Papos a zis către Epifanie: „Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinți părinți și să fii osândit, ca cel ce a ascuns talantul”. Iar Epifanie a zis către el: „Nu părinte, nu sunt cleric!” Atunci Papos a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucându-se de capul lui Epifanie, l-a dus cu sila către Papos la jertfelnic, încât s-au adunat și alții mulți ca să-l păzească la jertfelnic.

Deci l-a hirotonit pe el mai întâi diacon; apoi iarăși a dat pace și l-a hirotonit preot. Și a făcut slujbă și l-a hirotonit episcop. Și după săvârșirea slujbei la biserică, ne-am suit în episcopie și a zis Papos către Epifanie: „Vino și îndeamnă pe părinți, ca să ne împărtășim de masă și să ne veselim pentru hirotonia ta”. Iar Epifanie, suferind cu greu și scârbindu-se în cugetul său, plângea; iar Papos a zis către Epifanie: „O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că acești părinți adunați aici au făcut rugăciune la Dumnezeu pentru vestire a episcopului și au aruncat osteneală asupra mea, toți zicând către minepăcătosul: «Roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie și se va descoperi ție!». Iar eu, închinându-mă într-o căscioară, rugam pe Mântuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie și am auzit un glas către mine păcătosul: «Pape, Pape, ascultă!» Iar eu, înfricoșându-mă, am zis: «Ce-mi poruncești, Domnul meu?» Și a zis către mine cu blândețe: «Scoală și ia cu tine pe unul din diaconi și pogoară-te în târg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vânzător și are cu dânsul doi monahi. Fața lui se aseamănă cu chipul Proorocului Elisei, pe acesta hirotonește-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie». Iată m-am făcut nebun, fiule! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Vezi ce faci și ia aminte de tine, că eu am fost trimis și ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sunt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea”.

Auzind acestea Epifanie, a căzut pe fața sa și s-a închinat episcopului Papos, zicând: „Nu te mânia, părinte, că sunt om păcătos și nu sunt vrednic pentru măsura preoției!” Și închinându-se, îi îndemna pe ei la prânz; iar după ce au prânzit, s-a dus fiecare la biserica sa.

Iar după trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugno- mon, a fost aruncat în temniță de oarecare om strălucit al cetății, pentru o datorie de o sută de arginți. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniță. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniță pe Eugnomon romanul. Și a zis Dracon către Epifanie: „Mergi, străinule al cetății noastre, și adu-mi cei o sută de arginți, care îmi este dator prietenul tău și ia-l pe acesta”. Iar Dracon era foarte bogat și sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginți în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luându-i, a mers și i-a dat lui Dracon, și astfel a eliberat pe străinul acela. Iar un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulți că este fără de rânduială, a ridicat pe toți clericii împotriva lui Epifanie, zicând: „Veniți să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mănânce toată averea bisericii și atunci noi vom fi vinovați păcatului”.

Acest Harin era foarte bogat și căuta să gonească pe Epifanie, ca, să fie el episcop în locul lui. Deci s-a pus asupra lui Epifanie, zicând aceste cuvinte: „Nu ți-a fost ție destul, o, Epifanie, că ai venit aici neavând nici rasă și ai luat Biserica, ci încă îi risipești și averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginți ai Bisericii, sau du-te în patria ta!” Deci romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma și, vânzând toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie până în ziua morții lui. Și a luat Epifanie cei o sută de arginți și i-a dat lui Harin, zicând către dânsul: „Primește cei o sută de arginți pe care i-am dat pentru străinul acela”. Iar acesta având ochi de câine, a luat arginții de la Epifanie și, chemând pe toți clericii, le-a zis: „Veniți și luați cei o sută de arginți pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toți de la dânsul”. Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin și au zis către dânsul: „Du-te și-i dă pe ei de la cine i-ai luat”. Iar acesta nici așa nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Deci prea multe și grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mâniat asupra lui.

Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toți clericii; și era obișnuit să țină în mâinile sale Sfânta Evanghelie și să învețe ziua și noaptea dumnezeiescul cuvânt. Deci Epifanie, învățând la masă pe cei ce prânzeau, o pasăre, ce se numește corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe când Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvânt, a zis celor ce prânzeau: „Cine din voi cunoaște ce a zis ‘ Deci, corbul iarăși a croncănit cu același glas și Harin a zis iarăși: „Cine din voi cunoaște ce grăiește corbul?” Și iarăși, Epifanie, învățând pe toți la prânz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Și a zis iarăși Harin celor de la prânz: „Am zis vouă, cine din voi știe ce croncănește corbul? Atunci Epifanie cu nimic scârbindu-se, a zis lui blândețe: „Eu știu ce a zis corbul!” Iar Harin i-a zis lui: “Arată-mi mie și vei fi stăpân peste toate ale mele”. Epifanie i-a zis lui Harin: „Corbul a zis să nu mai fii diacon”.

Deci, din cuvântul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin și n-a mai vorbit, nici n-a mai mâncat sau băut ceva, ci, purtându-l pe el slugile lui, l-au dus în casa sa și l-au pus pe pat; iar a doua zi de dimineață a murit pe patul său. El avea o soție foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, iar el a făcut-o și diaconiță a Bisericii. Ea avea o mână slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă și s-a ușurat de durere. Deci din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin și, odată cu cuvântul lui, Harin a luat judecată de la Domnul, toți clericii se supuneau lui Epifanie cu frică și cu cutremur.

Fericitul Epifanie păzea și aceasta: în ceasul aducerii de jertfa, niciodată nu săvârșea sfânta jertfă, până ce nu vedea vedenia, adică pogorârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicând de trei ori cuvântul, nu s-a făcut vedenia. Și plângând el și rugându-se să i se vestească pricina, întâi a căutat la diaconul cel din stânga, care ținea ripida, și cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Și era arătată aceasta tuturor, că acel diacon avea oarecare vină. Deci, Epifanie a întins mâna și a luat vasul cel de liturghie din mâna diaconului, zicând către dânsul cu blândețe: „Du-te, fiule, la casa ta și să nu te împărtășești acum de dumnezeieștile Taine”. Și el îndată a ieșit și s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începând a zice dumnezeieștile cuvinte cu frică și cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.

Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat și l-a întrebat pe diacon, voind să știe pricina. Iar el spunând că în noaptea aceea s-a culcat lângă femeia sa, Sfântul Epifanie a chemat toată preoțimea și a zis către dânșii cu blândețe: „Fiilor, câți v-ați învrednicit de hirotonie, dezlegați pașii voștri să nu umble în aceste lucruri și să urmați Sfântului Pavel, care propovăduiește în biserici și zice:Cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea”. De atunci, Sfântul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai bărbați cuvioși, care viețuiau viață singuratică, și bărbați văduvi iscusiți.

Deci slavă Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viața, și Care slăvește pe cei ce îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvânt: „Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti”.

Deci, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan de o boală din care a și murit; și, zăcând el pe patul său, m-a chemat și a zis către mine: „Fiule Polivie!” Eu am zis către dânsul: „Ce voiești, părinte?” El mi-a zis: „Fiindcă Epifanie oprește de a se scrie minu­nile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin dânsul, ia hârtiile acestea și scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci până astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcând, fără să știe el. Iar lui îi va adăuga Dumnezeu anii vieții și vei petrece lângă dânsul. Dar vezi să nu te lenevești, fiindcă și eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu. Iar eu mă duc în cale, după cum se duc toți cei de pe pământ”. După aceasta, Ioan a zis către mine: „Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie”. Și m-am dus și l-am chemat. Și, intrând el înăuntru, a zis către Ioan: „Părinte Ioane, te lenevești a te ruga pentru păcătosul Epifanie”. Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine”. Făcând Epi­fanie rugăciune și zicând toți “Amin”, a zis Ioan către el: „Apropie-te de mine, părinte!” Și s-a apropiat de dânsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, puneți mâinile tale pe ochii mei și sărută-mă, că mor!” Și Epifanie și-a pus mâinile pe ochii lui și l-a sărutat și Ioan îndată și-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plâns și s-a mâhnit de sfârșitul lui.

Odată, Epifanie, căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintâi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe când era el cu fața la pământ și se ruga lui Dumnezeu pentru trebuința bisericii, s-a auzit către dânsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers și a făcut rugăciune și toată slujba locului, și a pus meșteri. Și erau șaizeci mai mari peste zidirea bisericii, și mulțime multă de lucrători pentru slujirea acestora; și mai erau atunci în cetate și bărbați elini bogați, cu bani și cu averi.

Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulți se numea “marele Dracon”. El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă și tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte și prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întâi el i se închina. Odată trecând Epifanie printr-un loc unde erau adunați mulți bogați șezând la vorbe urâte, era acolo și marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav și, văzând pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se și închinându-se înaintea aces­tora, a apucat de mână pe Dracon cel mic și a zis: „Dracone, fa-te și tu sănătos!” Și îndată, împreună cu cuvântul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Aceasta văzând-o toți, s-au înspăimântat. Atunci marele Dracon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, de frică și de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducându-l slugile, l-au pus pe pat.

A doua zi dimineața, a venit femeia lui Dracon și a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Deci ducându-se Epifanie în casa lui Dracon și rugându-se, îndată s-a sculat de pe patul său, iar a doua zi, luând cinci mii de arginți, i-a adus lui Epifanie. Iar el a zis: „Fiule, mie îmi este destul o hăinișoară pentru trup și pâini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrând eu să te îngreuiezi? Dar, de voiești să te slăvești, du-te și stai lângă biserica lui Dumnezeu și dă acești bani celor ce se trudesc și se ostenesc acolo!” Așa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el și pe femeia lui.

Un oarecare elin, adică păgân, cu numele Sinesie, fiind și el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care i-a înconjurat grumajii, l-a sugrumat și a murit. Din această pricină era plâns și bocet în casa lui. Atunci un creștin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: „Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru”. Iar ea crezând, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducându-se, a zis către Epifanie: „Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui și să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit”. Atunci Epifanie m-a luat și pe mine și am venit în casa lui Sinesie. Și cum a intrat Epifanie în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pământ, zicând către Epifanie niște cuvinte ca acestea: „Ai venit aici, marele doctor al creștinilor! Arată-ți meșteșugul să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiți, și așa să ne apropiem de Hristosul tău”.

După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dânsa: „De vei crede în Cel răstignit, vei vedea pe copilul tău umblând”. Femeia a zis: „Nimic altceva nu se află în gândul meu, decât numai să iau aminte la Cel răstignit!” Deci Epifanie, apropiindu-se de pat și cu mâna dreaptă ștergând grumajii copilului, a zis către dânsul cu față lină: „Evstorghie!” Și îndată copilul și~a deschis ochii și a stat pe pat. Atunci s-au înspăimântat toți cei din casă. Deci, văzând maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginți și i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dânsa: „O, Elefteria, eu n-am trebuință de acești bani, ci zi soțului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău și să-i dea celor ce se ostenesc acolo”. Așa a făcut Sinesie și s-a botezat el, femeia lui și fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie. ;;

Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: „Fiule Polivie, fiindcă Biserica are trebuință de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rânduiala aceluia”. Iar mie, căzându-mi greu pentru cele grăite și lepădându-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii și, intrând noi toți cu Sfântul Epifanie în biserică, am avut gând să fug, socotind grea sarcina preoției. Deci, când a ajuns la altar, Epifanie apucându-mă de mână, mi-a zis: „Rămâi în locul acesta, până va sosi vremea”. Toți cei ce au auzit cuvântul acesta s-au înspăimântat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mișc piciorul din locul acela, parcă era pironit cu cuie. Și când s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi și m-a adus la jertfelnic și m-a hirotonit preot; iar după ieșirea din biserică, de frică am căzut la pat și am zăcut până ce a venit Epifanie și a făcut rugăciune și îndată m-am sculat.

Altădată a venit un diacon de la Ierusalim și a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint și încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuință. Și acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie a locuit împreună cu el. Deci Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuință; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Și nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: „Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim și, închinându-ne, ne vom întoarce înapoi!” Și plecând noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip și de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugându-ne, am mers la episcopie. Iar Ioan, văzând pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult. Și a zis Epifanie lui Ioan: „Frate, dă-mi casă ca să petrec aici câtăva vreme!” Și ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă și ne ospăta cu bucate și băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiți de acestea. Deci, oarecând, Epifanie a zis către Ioan: „O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc niște bărbați din Cipru și astfel o să mă fălesc înaintea acestora cu argintultău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava tași voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ține minte acelea caremi le dai, ca să ți le dau pe urmă”.

Atunci Ioan a adus și a pusînaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifaniei-azis: „O, părinte, mai este la tine spre păstrare și alt argint?” Ioan a zis către Epifanie: „Destul îți este acesta spre slujba ta, părinte”. Epifanie i-a zis: „Părinte, adu și pe acela, ca să fim de mirare la oaspeți”. Iar el, aducând și pe celălalt, Epifanie i-a zis: „Dă-mi mie pe cele ce fac slăviți pe cei liberi”. Și a zis Ioan către Epifanie: „Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primește-le și slu­jește celor de la prânz”.

Și luând Epifanie acea mulțime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Și era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguțătorie. Iar Epifanie, chemându-l pe acesta și arătându-i argintul, s-a tocmit cu el. Și l-a vândut lui, luând de la el aur. Și luând Epifanie aurul, îl împărțea noaptea și ziua celor ce aveau trebuință. Și trecând câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: „Dă-mi argintul, pe care ți l-am dat spre slujbă”. Epifanie a zis către Ioan: „Frate, îngăduiește-mă puțin, căci am să hrănesc pe oaspeți și toate ți le voi da”.

Deci, mai trecând iarăși câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, când stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mântuitor al Sfintei Cruci: „încă odată îți zic, dă-mi argintul care ți l-am împrumutat!” Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu liniște: „Ți-am spus, părinte, că ți-l voi da”. Deci, Ioan, umplându-se cu multă mânie, s-a apucat și s-a ținut de rasa lui Epifanie, trăgându-l de dânsa și zicându-i: „Nu vei ieși, nu vei ședea și nu vei fi în pace, până ce nu-mi vei da tot argin­tul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!” Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeași liniște întru dânsul ca și mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ținând și ocărând pe Epifanie și toți cei ce stăteau de față, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemâhnindu-se deloc, a suflat în fața lui Ioan, care îndată a orbit, și pe toți cei ce stăteau de față i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să vadă iarăși. Iar el i-a zis: „Du-te și închină-te cinstitei Cruci, și îji va da ceea ce ceri”. El stătea nemișcat, rugându-se lui Epifanie, care, învățându-l, și-a pus mâna pe el și s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga și pentru cel stâng.

Atunci Epifanie i-a zis: „Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis și Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înțelepțim”. Iar Ioan, după ce a fost certat și pedepsit de dreptul, s-a făcut cuvios în toate.

După acestea, ieșind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianți; iar Epifanie, trecând prin locul acela, i-a zis unul dintre ei: „Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta și aruncă-i un acoperământ”. Deci Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcând rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcân- du-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmându-și călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: „Scoală, că a trecut prostul acela!” Iar el nedându-i răspuns, iarăși l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, și-a zis în sine: „Mă voi duce și voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta”.

Deci, alergând pe urma noastră, a căzut la pământ, rugându-se lui Epifanie și zicând: „Mă rog și mă cuceresc sfinției tale, ajută-ne și cruță nebunia noastră! Căci, când am zis către tine: «îmbracă pe cel mort…», după priceperea aceluia am grăit cuvintele. Iar nu mult după ce ai trecut de la noi, o, părinte, am grăit către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, și înviază pe cel mort și ia haina pe care am luat-o de la tine”. Și a zis Epifanie către cel ce grăia: „Mergi, fiule, și-l îngroapă pe dânsul; căci întâi a murit și atunci ai cerut haina”. Deci, iarăși pogorându-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie și am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi frații cu bucurie mare Și era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie și fiind învățat de dânsul credința cea dreaptă, s-a luminat. Și petreceam toți trei într-o casă.

Odată, sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă și fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduiește Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimișii, ajungând în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Și era acolo un bărbat elin foarte bogat și gângav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie și care a găzduit pe bărbații cei trimiși la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: „Pentru ce luați aminte la amăgitorul acesta, ca la Dumnezeu? Căci, vorbește cuvinte reci și este prea rău în cuvinte”. Deci mergând Epifanie într-o zi unde erau meșterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo și bărbații cei trimiși, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Deci unul din zidari, căzând de la înălțime mare și venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu fața la pământ și a rămas mort. Și apropiindu-seEpifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mână, zicând: „Scoală,fiule, întru numele Domnului și du-te sănătos la casa ta!” Și îndatăs-a sculat Faustinian și s-a dus sănătos la casa lui. Și auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginți și i-a adus lui Epifanie. Și a zis Epifanie către femeie: „Du-te, fiică, și dă-i celor ce se ostenesc la biserică, și vei avea comoară la Cel Preaînalt”. Și femeia a făcut astfel.

Deci trimișii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Și era acolo un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Și, fiindcă era trebuință să pună episcop pe scaunul cetății Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetății și al bisericii Carpasiului. Iar când Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, și lui i-a dat stăpânirea bisericii Constanției, ca de va fi trebuință de clerici, el să-i hirotonească.

Deci luându-mă Epifanie pe mine și pe Isaac, ne-am dus în Roma și, intrând în cetate, era plâns și bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă la mâna cea dreaptă, multe făcând doctorii, cu nimic nu au ajutat-o. Deci acea boală mânca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împărați, adică pe Arcadie și Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viața aceasta. Deci cei ce ne-au adus pe noi în Roma au intrat și au vestit împăraților; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca și cum nu s-ar fi întâlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc și s-a apropiat de împărați, unde era și sora acestora, zăcând pe pat.

Iar împărații, văzând pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Și a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, această cinste dați-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, și veți vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiți în stăpânire și veți fi păziți de Domnul!” Însă împărații se îndoiau și se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraților: „Fiilor, de ce vă îndoiți pentru cele ce vă grăiesc? Veți vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc”. Și, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraților, a zis către ea cu blândețe: „Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu și vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit și vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăvește pe Dumnezeu, Cel ce ți-a dat darul. Să-L ai pe Acesta în mintea ta neîncetat, și-ți va fi ție zid în toată vremea vieții tale!”

Acestea zicându-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mână și, pecetluind-ode trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a ușurat de dureri. Și văzândîmpărații ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletelelor ca să-l iubească și să-l asculte și să creadă toate cele ce le grăiael, rugându-l să fie împreună cu ei în Roma și să le fie părinte. Pentruaceasta Epifanie îi învăța și îi întărea în toate zilele.

Odată, pefiul surorii împăraților care a fost tămăduită de Epifanie,s-a întâmplat de l-au găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încât s-a făcut mare plâns în palatul împărătesc. Deci, împărații au zis către Epifanie: „Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui”. Și a zis Epifanie: „Credeți că pot să fac eu aceasta?” Și i-au zis lui împărații: „Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel și pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui”. Și le-a zis lor Epifanie: „De va învia fiul surorii voastre, veți crede și vă veți boteza în numele Celui răstignit?” Împărații au zis: „De vei învia pe copil, noi vom crede și ne vom boteza!”

Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului și pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci și rugându-se Celui ce omoară și înviază, a zis către copil: „Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!” Și îndată copilul a șezut pe patul lui. Atunci, crezând împărații că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfântul Botez. Iar Epifanie a zis către dânșii: „Întru toate primesc evlavia voastră, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scârbească asupra mea”. Deci împărații îndată au chemat pe episcopul romanilor și i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împărați, s-a bucurat foarte mult și i-a dat voie lui Epifanie să-i boteze.

Și după ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie și, făcându-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întâi Arcadie și lua aminte. Și, iată, trei bărbați, purtând haine albe, țineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stânga și celălalt urmând înapoia lui, și s-a înfricoșat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din fața lui Arcadie că vedenie a văzut și a zis către dânsul: „Ia aminte de sineți, fiule, și fii păzind cele ce le vezi”. Și Epifanie avea un obicei, că până nu se tulbura apa, nu băga pe nimeni în scăldătoare. Iar după ce s-a luminat Arcadie, a băgat și pe Onorie și a văzut aceeași vedenie. După aceea, s-a pogorât fiul surorii lor și însuși sora lor, Procliani, care era femeia unuia din patricieni.

După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei șapte zile, învățându-i, Iardupă șapte zile, când și-au schimbat ei hainele cele nou luminate,a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, rămâneți în liniște, că lupulnu vă va mai stăpâni pe voi. A fugit de la voi durerea, scârba și suspinarea. Fiți cu luare aminte la înviere și nu vă mâhniți pentru cei ce ies din această viață. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos și pe El îl au în ajutor. Iar copilul, care a murit și a înviat, luând darul Sfântului Botez, se va duce la Mântuitorul și-L va vedea în mare slavă, lăudându-se de îngeri”. Deci a doua zi, când Epifanie era în palatul împărătesc și învăța pe împărați, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraților: „Fiii luminii, sculați-vă și vă rugați!” Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcând rugăciune, au auzit toți din palat, ca și cum mult popor ar fi zis: “Amin”, și copilul îndată și-a dat sufletul. Și rămânând noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut și alte multe semne acolo.

Și când a hotărât Sfântul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împărații către el: „Părinte, ia mult aur pentru trebuința Bisericii, ca să dai celor ce au trebuință”. Epifanie le-a zis: „Fiilor, faceți voi ceea ce doriți și eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi dați greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toți în această viață”. Și împărații i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, și a zis să ne aducă în corabie puține pâini spre împărtășirea noastră. Deci, plecând de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile și frații ne-au primit cu mare bucurie.

Sfântul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropnițele unde zăceau moaștele sfinților mucenici și acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Și, precum un prieten, rugându-se de alt prieten, dobândește ceea ce îl roagă, tot așa și Dumnezeu îi asculta cererile lui. într-o vreme, făcându-se foamete mare și neaflându-se pâine în târg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grâu și cu orz. Și acesta, luând aur, dădea trei măsuri fiecăruia din cei ce aveau trebuință. Și era multă strâmtorare în cetate. Deci a zis Epifanie către Faustinian: „O, preabunule, dă-mi grâu spre hrana oamenilor și eu îți voi da datoria tuturor”. Iar nemilostivul Faustinian, auzind niște cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: „Du-te și roagă pe Dumnezeul pe Care tu îl cinstești și îți va da grâu pentru hrana prietenilor tăi”.

Deci Epifanie, ieșind într-o noapte la gropnițe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe toți cei ce se strâmtorau. Și era o capiște veche, care se numea “întemeierea lui Die”. De această capiște, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, se zicea că îndată îl apuca moartea. Deci pe când Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: „Epifanie, să nu te tulburi”. Iar el a zis: „Cine este, Doamne?” Și a zis către dânsul: „Mergi în capiștea ce se numește «întemeierea lui Die». Și se vor risipi pecețile ușilor și, intrând înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei și, cumpărând tot grâul și orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuință”. Deci Epifanie a mers la capiște și, apropiindu-se de intrare, îndată au căzut pecețile și ușile s-au deschis și, intrând înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luându-l, l-a dat lui Faustinian, zicând: “Ia banii și dă-mi mie grâul”. Iar iubitorul de bani și pierzătorul Faustinian, primind aurul, îi dădea din grâu câte trei măsuri, și Epifanie dădea grâu fiecăruia cât avea trebuință. Și n-au lipsit banii până ce a cumpărat toate bucatele pe care le adunase Faustinian. Și a umplut Epifanie multe case de grâu și de orz, care a fost cumpărat de la Faustinian; și dădea la toată cetatea, iar mai vârtos dădea Dumnezeu prin Epifanie.

Din această pricină s-a făcut multă îmbelșugare tuturor oamenilor, iar în casa lui Faustinian era multă strâmtorare. Iar răul și silnicul Faustinian, fiind strâmtorat prin iubirea lui de bani, socotea că este ocară să ceară de la Epifanie bucate pentru casa lui. Deci, având corăbiile lui, a mai luat și alte cinci și, dând bani lui Longhin, credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grâu spre hrana casei lui. Și ducându-se corăbiile și umplându-se de grâu și de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, și având grâul la o sută de stadii de la Constanția, în dreptul locului ce se numește Dianevtiriu, s-a pornit furtună pe mare și s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grâu, încât tot grâul l-a scos marea la țărmuri. Și auzind Faustinian aceasta, s-a pogorât îndată la mare și, văzând cu ochii lui cele făcute și având mormânt deschis gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Preaînalt și a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: „Iată, vrăjitorul și înșelătorul acesta, nu numai pe pământul cel uscat lucrează rău casei mele, ci și pe mare, trimițând diavoli, oprește de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vânt a adus înșelătorul acesta aici!”

Acestea zicând și mai multe decât acestea, s-a dus în casa sa, temându-se de Epifanie. Deci, adunându-se toți din cetate, bărbați, femei și copii, au luat grâul și l-au dus la casele lor, adunându-și cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Iar ticălosul Faustinian, având femeie care săvârșea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginți, ca să-i dea grâu pentru hrana casei sale. Și a zis Epifanie către femeie: „Ține arginții în casa ta și ia grâu cât îți trebuiește și, când roadele vor umple pământul, atunci să-mi dai cele ce ai luat”. Și așa a făcut femeia.

În episcopie era un diacon, cu numele Savin, având meșteșugul de a scrie frumos. Acesta era blând și împodobit cu dreaptă viață. Toți monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi toți. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucrurilor bisericești. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbați, unul bogat și altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decât săracul. Deci, Epifanie, stând într-un loc ascuns și ascultând judecata, a auzit pe Savin miluind mai mult și plecându-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu fața lină: „Du-te, fiule, scrie frumos și, având pomenire de dumnezeieștile Scripturi, fă-te desăvârșit în judecată și auzi pe Făcătorul de bine, strigând și zicând:Nu judecați după înfățișare, ci judecați judecată dreaptă”.

Deci, de atunci Epifanie judeca pe toți cei ce veneau să se judece, că de dimineață până la ceasul al nouălea asculta pe cei ce se judecau și de la al nouălea ceas până dimineață, nu mai era văzut de nimeni dintre oameni.

Între frații care erau la episcopie, era și unul semeț la față, având și el meșteșugul scrierii frumos; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian și în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blândețe domolea semeția lui. Însă din pricina lui Faustinian și din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu el și zicând ticălosul către dânsul: „De vei ucide pe înșelătorul acesta, vei ședea tu pe scaun”. Iar Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episco­pului. Deci, luând trufașul un cuțit ascuțit, l-a pus drept pe șezătoarea scaunului, și deasupra lui acoperământul scaunului. Iar Epifanie, vrând să șadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleșugul: „Fiule, ridică acoperământul de pe scaun”. Iar el neascultând cuvântul lui Epifanie, a luat Epifanie acoperământul ce acoperea cuțitul și a căzut cuțitul la picioarele lui Rufin diaconul și s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: „Încetează de neorânduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduiești, nu după multă vreme. Deci ieși din biserică, că nu ești vrednic să te împărtășești cu dumneze- ieștile Taine”. Și ieșind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie și după trei zile și-a sfârșit viața.

În vremea aceea, nu știu din ce pricină îmbolnăvindu-se împăratul Teodosie de picioare, a slăbit foarte tare de la genunchi în jos și zăcea la pat de șapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin și să ajute celui ce se chinuia. Și ajungând cei trimiși de către împărat, necazul și lacrimile fraților opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, atunci când ieșea din Cipru, toți frații își chemau moartea. Și silind cei trimiși de către împărat pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfântul Epifanie le-a zis lor: „Mergeți, fiilor, la împărat și eu voi veni după voi”. Ei au zis: „Nu te mânia, părinte, că este porunca împăratului, și nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflându-se în boală, așteaptă venirea ta”.

Și de abia au înduplecat pe Epifanie să meargă cu dânșii. Deci Epifanie chemând pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grijă de trebuința bisericească. După aceea s-au adunat toți părinții și frații și, învățându-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-am sărutat pe toți și am plecat către cetatea împărătească. Deci, intrând noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie. Iar el poruncind să intrăm în palatele împără­tești, Epifanie a mers cu multă îndrăzneală la împărat. Iar împăratul Teodosie nu putea să grăiască de durere și zăcea pe pat.

Deci după ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!” Epifanie a zis împăratului: „Crede, fiule, întru Cel răstignit și vei avea aceasta totdeauna. Să ai pe Dumnezeu în minte și nici un rău nu te va stăpâni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiți și vei fi miluit de Dumnezeu; fă-te ca un împărat, cinstind pe Cel ce ți-a dat ție stăpânire; și El îți va da ție mai mult dar”. Acestea zicându-le Epifanie împăratului, s-a apropiat de el și, atingându-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci și a zis împăratului: „Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale”.

Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavând nici un rău la picioarele sale, și a zis către Epifanie: „Poruncește-mi, părinte, orice și te voi asculta pe tine întru toate”. Epifanie a zis împăratului: „Să ai cuvintele lui Dumnezeu în sufletul tău și nu vei avea trebuință de Epifanie”. Acestea și multe altele zicând Epifanie împăratului, a sosit vremea prânzului și a zis Epifanie către împărat: „Mergi, fiule, la masă și binecuvintează pe Făcătorul de bine”. Și era Epifanie vesel și cuviincios, având cuvânt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, când a căzut fiica lui Teodosie în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie și Onoriu, atunci și ei au mers în Roma și au stat cu dânsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma și a tămăduit pe fiica lui, iar pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat; și că, împreună cu aceștia, a botezat pe Arcadie și Onoriu, s-a bucurat foarte mult și pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, când eram în cetatea lui Constantin, au venit Arcadie și Onoriu de la Roma și s-au bucurat foarte mult.

Și au adus unii, din porunca împăratului, pe Faustinian din Cipru, fiind pârât că a grăit de rău pe împărat. Și era pus sub pază. Deci auzind acestea Epifanie, a mers în locul acela unde era ținut Faustinian și i-a zis lui: „De-ți este trebuință o, fiule, să grăiești prin noi cuvânt la împărat și te vei elibera din această închisoare”. Dar Faustinian a zis lui Epifanie: „Du-te, înșelătorule, și înșeală bărbații proști, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia și acolo fă-ți neîncetat vrăjile și răutățile tale”. Deci, după ce Faustinian a zis aceasta ocărând pe Epifanie, m-a luat pe mine Epifanie și am mers în palatele împărătești, ca să luăm voie de la împărat și să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul rugând pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă câteva zile, Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea, dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărătești și a spus că Faustinian Ciprianul și-a săvârșit viața.

Auzind Epifanie aceasta, a plâns pe Faustinian. Atunci împăra­tul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: „Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie și-ți va fi ție dar de la Cel Preaînalt”. Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpânirea peste lucrurile lui Faustinian. Deci Epifanie a zis către împărat: „Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuință, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuință”. Epifanie, zicând acestea, împăratul a răspuns: „Părinte, cere cele ce ai de trebuință și îți voi da cu toată plăcerea”. Epifanie a zis către împărat: „Fiule, păzește cuvintele mele și totdeauna să mă ai în sufletul tău”.

Zicând el acestea, împăratul a ieșit din palat împreună cu noi și a rugat pe Eoifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcând rugă­ciune, a binecuvântat pe împărat și l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrând în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, și ne-au primit frații cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian plângând pe bărbatul ei; iar Epifa­nie a mângâiat-o de toată mâhnirea ei și ea s-a plecat cuvintelor lui și l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. Și după ce a botezat-o, a hirotonit-o diaconiță a Bisericii și, cu voia lui Epifanie, împărțea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuință.

Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor – că erau în Constanția mulți următori ai eresului acesta – și Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte și grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a zis către dânsul: „Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale și nu mai grăi cuvinte fără de rânduială”. Deci îndată a amuțit Aetie, după cuvântul lui Epifanie, și din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvânt. Și văzând cei ce împărtășeau eresul lui, că l-a amuțit prin cuvânt, toți au căzut înaintea lui Epifanie și au dat anatemei credința lor, făcându-se dreptcredincioși. Astfel, Aetie a petrecut șase zile negrăind și în a șaptea zi și-a sfârșit viața. Erau încă și alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofiști, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceștia Epi­fanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăra­tului, să-i izgonească din ostrov, că între dânșii erau bărbați bogați, cărora le erau încredințate dregătorii de obște și, astfel fiind, smereau pe cei dreptcredincioși.

Deci primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: „Oricine nu se va pleca, prin dumnezeieștile cuvinte, părintelui Epifanie, episcopul țării Ciprului, să iasă din ostrov și să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni și fii ai pocăinței, vor mărturisi părintelui cel de obște că, fiind rătăciți, vor să vină la calea adevărului, să rămână în ostrov, învățându-se de la părintele cel de obște”. Deci, această poruncă împărătească aducându-se și arătân- du-se de un om al împăratului, mulți dintr-înșii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au plecat, îndată au fost izgoniți din ostrov. Astfel, turma cea cuvântătoare a bunului păstor a fost curățată de lupii cei răpitori.

Petrecând Sfântul Epifanie în arhierie și în osteneli ani îndelungați și ajungând la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Dar mai înainte de sfârșit, a fost trebuință să se oste­nească la împărăteasca cetate pentru niște pricini ca acestea: Eudoxia, soția împăratului Arcadie – cel care a împărății la Răsărit după tatăl său, Teodosie -, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea fără de vină a preasfințitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului – precum s-a scris pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dânșii în sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtășește de ideile lui Origen, și pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci Epifanie îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu știa că Teofil are urâciune asupra lui Ioan.

Deci Sfântul Epifanie luându-mă pe mine și pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrând noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetățeni. Dar unele mănăstiri și locașuri care luau bani și cele de trebuință de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.

Deci intrând noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Și făcând aceasta și auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea și Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Și a auzit și împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.

Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie și i-a zis: „Părinte Epifanie, toată împărăția romanilor este a mea și toată preoția bisericilor de sub împărăția mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rânduială a preoției și se poartă fără de rânduială împotriva împăraților, având în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gândul să fac sobor și să-l lepăd din această rânduială, ca pe un nevrednic de preoție și să pun altul pe scaun, care va putea să țină preoția, ca astfel împărăția mea să fie în pace întru toate”. Pe când împărăteasa grăia acestea către Epifanie, tremura toată din multa ei mânie. Apoi a zis către dânsul: „Fiindcă sfinția ta ești aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuință să-i dau la osteneală pe ceilalți părinți; deci, pe care ți-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică”.

Epifanie a zis către împărăteasă: „Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău”. Împărăteasa a zis către Epifanie: „Orice va porunci sfinția ta, să-mi vestească și eu voi sluji părintelui meu”. Și a zis Epifanie către împărăteasă: „Dacă pentru eresul care zici se prihănește Ioan și se mustră, și nu mărturisește că a greșit, este nevrednic de preoție; atunci, orice va porunci stăpânirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiți să izgoniți pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoiește la aceasta. Pentru^ că firea împăraților este să ocărască și să ierte, fiindcă și voi aveți împărat în cer, Căruia greșiți după obicei și vă iartă vouă, dacă și voi veți ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia:Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este”. Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: „De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiștile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor și voi face pe cele din urmă mai rele decât cele dintâi”. Când ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: „Fiică, eu sunt nevinovat de această judecată”.

Acestea zicând Epifanie, m-a luat pe mine și am ieșit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicând că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă și a surghiunit pe marele Ioan. Acestea auzind Isaac, a fugit de Epifanie, intrând într-o mănăstire, și a rămas acolo, fără să știm noi. Iar Epifanie plângea pentru Isaac și se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Și i-a arătat lui și am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicând: „Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan”. Și stând noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. încă și Sfântul Ioan Gură de Aur s-a încredințat că Sfântul AEpifanie s-a învoit la surghiunia lui și, luând hârtie, i-a scris: „înțelepte Epifanie, te-ai învoit la surghiunia mea. Nu vei mai ședea pe scaunul tău”. Asemenea încă și Epifanie a scris împotriva lui Ioan: „Pătimitorule, bate și biruiește; și pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge”.

Fraților, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie pentru aceasta. Căci era oare cu putință ca cel ce a făcut atâtea bunătăți, să se coboare la atâta adânc de răutate? Să nu fie! Și intrând noi în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împărați să mergem în Cipru. Și fiind întrebat Epifanie de împăratul Arcadie de câți ani este, el a răspuns: „Sunt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, la șaizeci de ani m-am făcut episcop și am cincizeci și cinci de ani, fără trei luni în episcopie”. Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua când aveam să ne suim în corabie.

Și suindu-ne în corabie, Epifanie a șezut în pântecele corăbiei împreună cu noi. Și avea obiceiul să țină neîncetat în mâinile sale Sfânta Evanghelie. Deci, suspinând și lăcrimând de trei ori, a deschis Sfânta Evanghelie și iarăși închizând-o, a plâns. Și a făcut rugăciune, iar după rugăciune a șezut în pântecele corăbiei și a început iarăși a plânge și a zice către noi: „O, fiilor, de mă iubiți pe mine, păziți poruncile mele și dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi știți prin câte supărări am trecut în viața aceasta și n-am socotit pe vreuna necaz, ci totdeauna mă bucuram, căutând la Dumnezeu, și Dumnezeu nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de toată bântuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriți, odată fiind eu într-un loc pustiu și săvârșindu-mi rugăciunea mea la Hristos, ca să mă izbăvească de toată bântuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulți diavoli, care aruncându-măla pământ și apucându-mă de picioare, mă târau pe pământ; iar unii dintre dânșii, mi-au făcut și răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în față pe diavolul în toate zilele vieții mele; ci au săvârșit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.

Multe rele mi s-au întâmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rânduială; în Egipt, de la gnosticii cei necurați; în Cipru, de la valentinenii cei fără de lege și de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneți mintea voastră și ascultați cuvântul păcătosului Epifanie: Nu fiți poftitori de bani și mulți bani se vor adăuga vouă. Nu urâți pe nici un om și veți fi iubiți de Dumnezeu. Nu clevetiți pe fratele vostru și patima diavolească nu va domni peste voi. întoarceți-vă de la toate eresurile, ca de la niște fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am scris vouă în cărțile ce se numesc “Panarii”. întoarceți-vă și păziți-vă de dulceața lumii, care gâdilă pururea trupul și gândul. Aveți iscusință, că este adăugire a satanei, căci de multe ori și trupul liniștindu-se, gândul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urâte. Iar când mintea noastră se trezește și are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmașul”.

Acestea zicându-le Epifanie și mai multe ca acestea, a chemat pe toți cei din corabie și le-a zis: „Fraților, ni se cade nouă să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu cu toată tăria, ca să ne păzească pe noi și nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucurați-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toți cei din corabie!” După acestea, mi-a zis: „Fiule Polivie”. Eu i-am răspuns: „Ce este, părinte?” El mi-a zis: „Dacă vom merge la Constanția, stai șapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt și suie-te în Tebaida cea de sus și acolo paște oile lui Hristos. Insă ia seama de tine, fiule, să nu faci într-altfel, martor îți pun cerul și pământul. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta și nu te vei duce, cu pierzare vor pieri și în deșert se vor face ție toate câte ai zidit și vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele și vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvântat înaintea Lui în toate zilele”. Zicând acestea către mine, m-a sărutat.

Apoi, întorcându-se către Isaac, i-a zis: „Fiule Isaac”. Iar el a răspuns: „Ce este, părinte?” Și i-a zis Epifanie: „Tu, fiule, să rămâi în Constanția, până ce ți se va porunci ție să mergi pe calea drepților!” Acestea zicându-le Epifanie către Isaac, l-a sărutat și, chemând pe toți corăbierii, le-a zis: „Să nu vă speriați, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugați-vă lui Dumnezeu și El vă va ajuta”. Și era al unsprezecelea ceas din zi, când Epifanie ne-a învățat acestea. Și a zis unuia din corăbieri: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!” Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Și Epifanie era în pântecele corăbiei, cu mâinile întinse și Evanghelia pusă pe pieptul lui. Și avea ochii deschiși, iar glasul lui nu se auzea.

Iar noi toți, fiind cuprinși de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Și a ținut viforul două zile și două nopți, iar a treia zi, Epifanie mi-a zis: „Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne și să facă cărbuni, iar tu ia tămâie și adu aici”. Și am făcut așa. Apoi a zis către mine: „Pune tămâia în cățuie”. Și am pus. Atunci el a zis: „Rugați-vă, fiilor”, și a făcut și el rugăciune, după cum zăcea cu fața în sus, și după rugăciune ne-a sărutat pe toți și a zis: „Mântuiți-vă, fiilor, că Epifanie nu vă va mai vedea pe voi în această viață”. Și îndată și-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecât.

Văzând acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui și am plâns cu amar. In acel ceas a căzut întuneric pe ochii noștri. Iar unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe când era în viață: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit”, a alergat la picioarele lui Epifanie și a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicând piciorul drept, l-a lovit în față și l-a aruncat din pântecele corăbiei la pisc, rămânând mort două zile. Deci, întru a treia zi, luându-l corăbierii, l-au dus la Epifanie și, după ce l-au pus lângă picioarele lui, atingându-l de el, îndată a înviat. Și a căzut frică peste toți cei din corabie. Și mergând noi către Constanția, la locul ce se numește Dianevtirion, au ieșit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea și cu glas tare au strigat: „Bărbați frați, cei ce locuiți în Constanția, mitropolia cu bărbați mulți, pogorâți-vă la mare în locul ce se numește Dianevtirion și luați cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că și-a sfârșit viața cea omenească”.

Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea și oamenii, ținân- du-se de mâini unul de altul, se pogorau la mare, făcând mare bocet, încă și toată țărănimea se târa în cetate, vărsând lacrimi pe cale. Atunci au pornit pe cale și trei orbi, ce erau în ținutul ce se numește “Stornichi”, și nimeni nu le dădea mâna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Și unul din cei trei, cu numele Prosexie, a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca și noi să ne închinăm cinstitelor tale moaște”. Și îndată au văzut și, intrând în cetate, s-au închinat cinstitelor moaște ale cuviosului părinte și au povestit ceea ce li s-a întâmplat pe cale și toți, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.

Deci luând din corabie moaștele, le-au pus în biserică cu multă cinste și se săvârșeau minuni de la sfintele moaște, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinși. Iar după zece zile, adunându-se arhierei, preoți, egumeni și nenumărat popor din tot ostrovul, au îngropat cu cinste sfintele lui moaște în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I Se cuvine slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: În viața aceasta a Sfântului Epifanie se pomenește de împărații Arcadie și Onorie – fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimiși să împărătească în Roma, după moartea împăratului Grațian cum că au chemat pe Sfântul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o cuprinsese, și că, mergând Sfântul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat și l-a botezat. Apoi a botezat și pe mama pruncului și pe împărații Arcadie și Onorie. De aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu este așa. Pentru că ei erau dreptcredincioși din copilărie, dar unii din acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfântul Botez după mai mulți ani. Iar ceea ce le-a zis Sfântul Epifanie: „Credeți întru Cel răstignit?”, nu le-a zis sfântul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se îndoiau în credință, că nu va putea sfântul să vindece prin rugăciune pe sora lor.

Eustatie al Antiohiei (cca 270 – 337)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Eustatie al Antiohiei

Cel întru sfinți părintele nostru Eustatie (sau Eustațiu) a fost arhiepiscop al Antiohiei în timpul disputelor legate de arianism din prima jumătate a secolului al IV-lea. A fost un apărător hotărât al învățăturii ortodoxe de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 21 februarie.

Eustatie s-a născut în Side, Pamfilia (provincie romană din Asia Mică) în jurul anului 270. Se cunosc puține lucruri din viața sa timpurie. El a devenit episcop de Beroea (În prezent orașul Alep din Siria), în anul 320. În 325, el a fost ridicat la demnitatea de episcop al Antiohiei de către sfinții părinți întruniți la Primul Sinod Ecumenic.

Sf. Eustatie a fost un teolog remarcabil, care, de asemenea, avea și o cunoaștere largă a științelor laice.

Participând la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), i s-a acordat onoarea de a fi printre primii episcopi care au prezidat lucrările sinodului. El s-a numărat printre opozanții proeminenți ai lui Arie și s-a luptat cu zel împotriva arianismului și pentru puritatea credinței ortodoxe. A continuat această luptă și după încheierea lucrărilor sfântului sinod și adoptarea Crezului de la Niceea. Astfel, el a refuzat să primească orice arian ca preot în eparhia sa și a scris încontinuu împotriva lor, atrăgându-și astfel ostilitatea acestora (printre care Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia).

În anul 331, adversarii arieni ai lui Eustatie l-au convins să convoace un sinod în Antiohia, însă acolo, prin folosirea unor martori mituiți, l-au acuzat pe episcop de sabellianism și de adulter.[1]. Foarte repede, Eustatie a fost depus, fără un proces corect, cu încălcarea regulii apostolice că acuzațiile împotriva clericilor trebuie să fie susținute de cel puțin doi martori. El a fost exilat la Traianopolis, în Tracia, cu toate că femeia care îl acuzase de adulter a recunoscut că mințise, mărturisindu-și păcatul în fața clerului și poporului.

Cu toate că poporul din Antiohia, care îl iubea și îl venera, era indignat față de tratamentul la care fusese supus Eustatie, acesta le-a cerut să oprească protestele, dar să rămână fideli credinței ortodoxe. El a fost însoțit în exil de către un grup mare de clerici care i-au rămas loiali.

Sf. Eustatie a continuat cu același zel lupta sa împotriva ereziei ariene și în timp ce s-a aflat în exil. El a trecut la Domnul în anul 337, la Traianopolis, Tracia (actualmente Alexandroupolis, în nord-estul Greciei). În 482, în timpul domniei împăratului Zenon, moaștele lui au fost traduse din Tracia la Antiohia, spre marea bucurie a oamenilor de acolo, care au ieșit în întâmpinare „cale de vreo optsprezece mile, și l-au primit cu cântări, cu lumină și cu tămâieri.[2] Pe sfântul Eustatie l-a cinstit cu laude și Sf. Ioan Gură de Aur.

 

Troparul Sfântului Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei, glasul al 4-lea:

Dumnezeul părinţilor noştri, Care Te porţi pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile părinţilor noştri, îndreptează viaţa noastră în pace.

Troparul Sfântului Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (în limba greacă)

Cântarea 1. glasul al 7-lea. Irmos: Lui Dumnezeu, Celui Ce…

Stih: Sfinte Părinte Eustatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cel ce stă în fruntea părinţilor, ca pe unul ce s-a îmbrăcat prin har cu Cuvântul, pe Marele Eustatie, cu cântări să-l lăudăm.

cititi mai mult pe doxologia.ro

 

Viața Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei

Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (cca 270 - 337) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (cca 270 – 337) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Eustatie a fost cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la Întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare.

Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinții Părinți asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca cinste și putere. Deci, Sfântul Eustatie rușinând și dând blestemului acel hulitor eres și mărturisind pe Fiul că este de o ființă cu Tatăl, a pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei și pe Teognie al Niceei.

După moartea marelui Constantin, luând împărăția Constandie, fiul său, a luat și eresul lui Arie și, foarte mult apărându-l, a dat putere arienilor ca să izgonească și să facă rău Bisericii dreptcredincioșilor; întărind erezia cu acea fără de lege și nedreaptă stăpânire.

Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia și acolo, adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos din scaun și din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca și Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăție. Căci Eusebie plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra sfântului, ca și cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc. Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe mâini, clevetind și strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit și a născut.

Cei ce judecau au poruncit femeii să-și întărească cuvântul cu jurământ; și s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie are pruncul. Deci, judecind sinodul, a oprit pe sfânt și l-a trimis în surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând acea nedreaptă clevetire și izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat către Domnul și s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită și grea. Apoi, cunoscând că asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă și defăimarea sa asupra nevinovatului și curatului arhiereu, a mărturisit adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de desfrânare asupra sfântului, cum și de cine se plătise. Iar dacă a jurat că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.

Apoi trecând 100 de ani și Zenon ținând împărăția grecească, s-a adus din surghiun cinstitul și sfântul trup al celui între sfinți părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste, tot poporul ieșind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii și mai departe, cu cântări, cu lumânări și tămâieri, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Calendar ortodox 16 februarie 2024

Sf. Sfinţiţi Mc. Pamfil preotul şi Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului 

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

 

Calendar ortodox 16 februarie 2023
Sf. Sfinţiţi Mc. Pamfil preotul şi Valent diaconul;
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului

 

Sinaxar 16 Februarie

În această lună, ziua a şaisprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici: Pamfil, Valent, Pavel, Seleuc, Porfiriu, Iulian, Teodul, Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil.

Aceşti măreţi mucenici, în anul al şaselea al prigoanei lui Diocleţian împotriva creştinilor, au fost aduşi la mucenicie, din multe cetăţi şi din felurite chipuri de viaţă, de meşteşuguri şi de dregătorii, uniţi fiind însă numai prin credinţa lui Hristos.

Şi fuseseră prinşi în acest chip: vrând să treacă prin porţile Cezareei şi întrebându-i păzitorii care erau la porţi, cine sunt şi din ce loc vin, ei au răspuns că sunt creştini, şi că patria lor este Ierusalimul cel de sus.

Drept aceia au fost prinşi şi duşi înaintea ighemonului cu toţii: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil; după multe chinuri au primit condamnarea la moarte prin sabie.

O dată cu ei au fost tăiaţi şi Pamfil, Seleuc, Valent şi Pavel; iar Porfiriu cerând trupul lui Pamfil, stăpânul său, a fost prins şi băgat în foc; asemenea şi Iulian, îmbrăţişând trupurile sfinţilor şi sărutându-le, a fost băgat şi el în foc; iar Teodul, fiind răstignit pe un lemn, şi-a săvârşit în acest chip mucenicia sa.

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Pamfil preotul, pe unitischimbam.ro

 

Sfântul Mucenic Valent a fost diacon şi cunoştea pe de rost Sfânta Scriptură. Slujea la Ierusalim în Biserica unde a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian.

 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici cei din Martiropole, şi a preacuviosului Maruta, cel ce a făcut cetatea pe numele mucenicilor.

Acest cuvios Maruta a fost episcop.

El a fost trimis de împăratul Teodosie, sol către împăratul perşilor.

Pentru prisosul bunătăţii sale, de mare cinste învrednicindu-se la perşi, mai vârtos şi din aceea că a izbăvit pe fiica împăratului ce era ţinută de un duh viclean, a cerut moaştele sfinţilor ce suferiseră mucenicia în Persia.

Şi zidind cetate în numele lor, a pus moaştele într-însa; iar după câţiva ani de la aceasta, a adormit şi el în ziua în care se făcea pomenirea sfinţirii cetăţii acesteia. Pentru aceasta şi prăznuirea sa se face împreună cu mucenicii.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Flavian.

Acest cuvios părinte al nostru Flavian, ducându-se pe vârful unui munte şi făcându-şi o chilioară, s-a închis într-însa.

Şi a petrecut acolo şaizeci de ani, fără să vorbească cu cineva şi fără să fie văzut de cineva; şi plecându-şi cugetul în inima sa, gândea la Dumnezeu şi de la El lua toată mângâierea, după proorocia ce zice: “Dasfătează-te în Domnul, şi-ţi va da ţie cererile inimii tale“.

Printr-o deschizătură mică într-unul din pereţii chiliei sale scotea afară mâna şi primea hrana ce i se aducea; însă ca să nu fie văzut de cei din afară, locul pe unde scotea mâna afară era săpat ca un arc de cerc.

Hrana lui era legumele muiate, pe care le mânca o dată pe săptămână.

În asemenea chip vieţuind fericitul, toţi cei şaizeci de ani nu şi-a schimbat nicidecum hrana, nici această înaltă petrecere a sa.

Prin aceasta s-a îmbogăţit de la Dumnezeu cu darul minunilor şi al tămăduirilor.

Astfel petrecându-şi viaţa sa fericitul, a schimbat această vremelnică viaţă plină de osteneli cu viaţa veşnică şi fericită, întru care acum se veseleşte.

 

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Flavian, patriarhul Constantinopolului.

Acest sfânt a fost preot al sfintei Biserici din Constantinopol; şi pentru multa sa înfrânare şi îmbunătăţită petrecere, cu voinţa lui Dumnezeu şi cu alegerea împăratului, a Senatului şi a Sfântului Sinod a fost hirotonit patriarh al acestei Biserici.

Iar prin îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost scos de ereticul Dioscor şi cei de un cuget cu el, după ce ţinuse patriarhia un an şi zece luni şi a fost trimis în surghiun.

Şi multe chinuri suferind pentru credinţa ortodoxă şi căzând în boală, s-a mutat către Domnul.

cititi mai mult despe Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuvios şi mucenic Romano cel din Carpenisia, care mărturisind în Constantinopol, la anul 1694, prin sabie s-a săvârşit.

Acest sfânt neomartir a fost ucenic al Sfântului Acachie Kavsokalivitul, iar viaţa lui este scrisă pe larg în Viaţa cuviosului Părintelui nostru Acachie Kasokalivitul şi Athonitul.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Atanasie al Alexandriei (298 – 373)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Atanasie al Alexandriei

Părintele nostru între sfinți Atanasie al Alexandriei (în grecește Ἀθανάσιος, „Nemuritorul”) a fost episcop al Alexandriei și un mare teolog din secolul al IV-lea.

Este numit de asemenea Atanasie cel Mare (și, în Biserica coptă, Atanasie Apostolicul).

S-a născut în anul 298 și a murit la 2 mai 373.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe data de 18 ianuarie, iar pe 2 mai se face pomenirea aducerii moaștelor sale.

Atanasie al Alexandriei (298 - 373) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atanasie al Alexandriei (298 – 373) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

S-a născut din părinți păgâni. Fiind la școală, a văzut un grup de creștini la rugăciune și când le-a cerut să li se alăture ei au refuzat.

De atunci s-a declarat creștin. Patriarhul de atunci, papa Alexandru, a prezis că Atanasie va deține la un moment dat o funcție înaltă.

Până la 20 de ani, Atanasie a scris un tratat intitulat „Despre întrupare”, susținând și explicând că Iisus Hristos s-a născut Dumnezeu și Om.

În jurul anului 319, când Atanasie era diacon, un preot pe nume Arie a început să învețe că a fost un timp, înainte ca Dumnezeu Tatăl să-l purceadă pe Fiul, în care Fiul nu a existat.

Atanasie a răspuns că purcederea Fiului din Tatăl, nașterea sau facerea Cuvântului, a fost o relație eternă între ei, nu un eveniment ce a avut loc în timp.

Așa a început lupta creștinismului împotriva ereziei lui Arie.

Atanasie a luptat toată viața lui împotriva arianismului. Ca diacon, l-a însoțit pe Alexandru al Alexandriei la primul Sinod din Niceea, în anul 325, unde s-a formulat simbolul credinței din Niceea și a fost anatemizat Arie și adepții lui.

Biserica coptă are o tradiție potrivit căreia Atanasie a fost principalul autor al simbolului de credință de la Niceea și de aceea a fost numit apărătorul credinței.

Pe data de 9 mai 328 i-a urmat lui Alexandru ca episcop de Alexandria, devenind cel de-al 20-lea patriarh al bisericii din Alexandria, poziție pe care a avut-o timp de 45 de ani, din care 16 i-a petrecut în exil.

În urma ridicărilor și căderilor influenței arianismului, Atanasie a fost alungat din Alexandria cel puțin de cinci ori, fiind readus în scaunul episcopal mai târziu.

Din această cauză a fost numit Athanasius contra mundum sau Atanasie împotriva lumii. În timpul unor exiluri, a stat ceva timp cu Părinții pustiei, călugări şi pustnici din regiuni îndepărtate din Egipt.

Atanasie este de asemenea prima persoană care a identificat cele 27 de cărți ale Noului Testament de astăzi; până la scrisoarea sa de Paște se foloseau diferite liste asemănătoare.

Totuși, lista sa a fost cea modificată de o serie de sinoade și a devenit o listă universală recunoscută ca fiind canonul Noului Testament.

A scris de asemenea o biografie a lui Antonie cel Mare care mai târziu a fost o sursă de inspirație pentru monahii creștini din est și vest. Crezul atanasian îi este atribuit de tradiție lui, deși este posibil să nu fie creația sa.

Sfântul Atanasie a fost înmormântat în Alexandria, dar trupul său a fost mai târziu transferat în Italia.

Papa Shenouda III a readus sfintele sale moaște în Egipt pe data de 15 mai 1973,[1] după vizita de la Vatican și întâlnirea cu papa Paul al VI-lea.

Astăzi ele sunt păstrate în noua catedrală coptă Sfântul Marcu din Deir El-Anba Rowais, Abbassiya din Cairo, Egipt.

Iată un tropar al sfântului Atanasie cântat în unele biserici ortodoxe:

O sfinte părinte Atanasie,
Ca un stâlp al Ortodoxiei
Ai tăgăduit eresul lui Arie
Arătând că Tatăl și Fiul sunt de-o-ființă.
O, mărite părinte, roagă pe Hristos Domnul nostru să mântuiască sufletele noastre.

 

Teologie

Față de învățătura lui Origen, Sfântul Atanasie cel Mare a creat toate premisele pentru victoria deplină a învățăturii creștine, despre deoființimea Fiului cu Tatăl.

Sfântul Atanasie cel Mare a pus un accent deosebit pe identitatea de natură dintre Tatăl și Fiul, folosind expresia strălucire și chip al Tatălui. El arată că în această strălucire și în acest chip este lumina Tatălui și întreg modelul.

Sfântul Atanasie consideră pe Fiul egal cu Tatăl, una cu El, de-o-ființă cu Tatăl, existând din veci cu El, deoarece Tatăl fiind pururea trebuie să fie și ceea ce este propriu Lui, care este Cuvântul și Înțelepciunea.

Pentru Sfântul Atanasie dacă Fiul nu este din veci cu Tatăl nu există nici treimea din veci, ci asta ar însemna că mai înainte a fost monadă și s-au făcut trei mai târziu prin adaos.

Această contradicție este descoperită de el la arieni, care făceau din Fiul o ființă mărginită și temporală arătându-l doar ca un membru al treimii.

După arieni Dumnezeu ar trebui să fie mai întâi o monadă sterilă ce a devenit în timp o treime ale căror elemente sunt în parte absolute, în parte create, deoarece Dumnezeu a trimis dumnezeirea sa ființei create Fiului și Duhului Sfânt.

Afirmând deoființimea Fiului cu Tatăl, Sfântul Atanasie face distincția netă între Dumnezeu și lume asigurând transcendența lui Dumnezeu ca treime de persoane față de lume: „Treimea nu este făcută, ci este veșnică, iar de n-a fost din veci nu poate fi nici acum”.

Pentru a vorbi despre raportul dintre persoană și natură, Sfântul Atanasie a folosit ca sinonime noțiunea de ființă și ipostas.

O astfel de întrebuințare nu conține elemente subiective pentru că realitățile pe care el le vizează sunt dincolo de termen.

În teologia catolică unii istorici ai dogmelor au arătat că Sfântul Atanasie ar fi confundat cei doi termeni ousia și ipostas, iar ca revanșă ar fi făcut mai apoi distincția dinte ousia și ipostas.

Alții au însă o viziune mai obiectivă cu privire la acest aspect. Walter Castor spune:

pe când Origen nu distingea în mod clar între realitate și împlinire, Atanasie înfăptuia deja o convertire prudentă și putea să vorbească de trei ipostasuri în care se păstrează natura unică a lui Dumnezeu. Noutatea concepției sale raportată la neoplatonism constă în aceea că el a ocolit ideea de trepte și nu subordona, ci coordona cele trei ipostasuri”.

 

Citate

Dumnezeu este veșnic nemuritor, puternic, lumină, Împărat Atotțiitor, Luminător, Domnul, Dumnezeu Creator și Făcător. Acesta trebuie să fie și în chip ca cel ce vede pe Fiul să vadă și pe Tatăl”. (Cuvântarea către elini).

Dacă Fiul nu este născut din propria ființă a Tatălui și a fost făcut din nimic, Treimea însăși a luat ființa din nimic și a fost cândva când n-a fost și o vreme Treimea este o lipsă și n-a fost deplină, a fost cu lipsă înainte de a se fi născut Fiul și deplină după ce a fost făcut”. (Cuvântarea I, Împotriva arienilor).

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Pe ierarhii Domnului, pe tâlcuitorii dogmelor, pe păstorii alexandrinilor propovăduitori ai adevărului, perechea cea iubită de Dumnezeu; pe străluciții luminători, risipitori ai întunericului celor nelegiuiți: pe Atanasie cel Mare, secerătorul ereticilor, împreună cu Chiril, cel ce a cinstit precum se cuvenea pe Născătoarea de Dumnezeu, veniți cu toții iubitorii de prăznuire și, adunându-ne cu veselie și cu cântări să-i cinstim; că ei se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi.

Condac, glasul al 2-lea:

Învățăturile dreptei credințe sădind și spinii relei credințe tăind, ai înmulțit sămânța credinței cu ploaia Duhului, Cuvioase. Pentru aceasta pe tine te lăudăm, Atanasie.

Alt condac, glasul al 4-lea:

Ierarhilor prea mari ai Bisericii și viteji apărători a dreptei credințe a lui Hristos, păziți pe toți cei ce cântă: mântuiește, Îndurate, pe cei ce Te cinstesc pe Tine cu credință.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuv. Atanasie cel Mare se zugrăvește nu prea bătrân (Dionisie spune când „bătrân”, când „de vârstă mijlocie”), lat în spate și puțin gârbovit, pleșuv, cu nas coroiat, „la fălci grăsuliu”, cu barbă lungă, lată și puțin despărțită sus și mai degrabă sură, nu întru totul albită. Poartă înscrisul: „Iarăși și iarăși și de multe ori cădem la Tine și Ție ne rugăm, Bunule și Iubitorule de oameni…

cititi mai mult despre Atanasie al Alexandriei si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Datini, tradiții și obiceiuri românești

Prin tradiție, păzitorii Ciumei, Sfinții Atanasie și Chiril (uneori numai Tănase) sunt protectori recunoscuți în cazul bolilor oamenilor sau ale păsărilor.

În calendarul popular, de altfel bogat în practici de magie terapeutică, ce se desfășurau aproape la fiecare sărbătoare, mai mare sau mai mică, sfinții-patroni ai bolilor nu ocupă un loc foarte mare.

Cronologic, în afara sfinților sărbătoriți la 18 ianuarie [Sfinții Atanasie și Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei], sunt recunoscuți ca sfinți-vindecători Haralambie (10 februarie), Marina, (17 iulie), Pantelimon (27 iulie), Cosma și Damian (1 noiembrie), Varvara (4 decembrie), Sava (5 decembrie), eventual Nicolae (6 decembrie).

Ca o caracteristică a lor putem menționa focalizarea sacralității în direcția stăpânirii unei singure afecțiuni de către fiecare dintre ei (excepție fac Pantelimon și Cosma-Damian).

Ca și vecinului lui, Haralambie, sfântului Atanasie îi este atribuită putere asupra Ciumei (Atanasia Ciumelor, Tănase de Ciumă, Tănase Ciumatu), eventual, cu o restrângere a activității la păsări („Ciurica Tanasia e rea de moartea găinilor“), în timp ce sfântului Chiril (care suferă o contaminare cu un sfânt situat la celălalt pol al calendarului – 15 iulie, făcând parte din alți Circovi! –, ambii numiți Chiril sau Chiric șchiopul) este făcut răspunzător de paralizie sau afecțiuni ale membrelor.

Considerăm interesant de semnalat și obiceiul împărțirii ofrandelor rituale, din care nu trebuie să lipsească turtele, adesea calde, unse cu unt și stropite cu zahăr, destinate a-l îmbuna pe demonul bolii sau pe sfântul protector.

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Viața Sfântului Ierarh Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei

articol preluat de pe doxologia.ro

Atanasie al Alexandriei (298 - 373) - foto preluat de pe doxologia.ro

Atanasie al Alexandriei (298 – 373) – foto preluat de pe doxologia.ro

Chipul cel viu și fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfântul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt și părinți creștini drept-credincioși care viețuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dânsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.

Pentru că, jucându-se cu alți copii de o vârstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmând cu obiceiul copilăresc acelor sfințiți slujitori ai lui Dumnezeu și asemănându-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dânsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înșii i-a făcut prezbiteri, iar pe alții diaconi, și aduceau la dânsul și pe alți copii elini, care erau încă nebotezați. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicând asupra lor cuvintele de la Taina Sfântului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga și oarecare învățătură pentru dânșii, pe cât putea înțelegerea copilărească.

În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinți părintele nostru Alexandru; acesta din întâmplare privind de la un loc înalt spre malul mării și văzând jucăriile copilărești, se miră de cele ce se făceau de dânșii; apoi văzând botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toți copiii cu episcopul lor și să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întâi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop și cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetându-i cu dinadinsul, se sârguia să știe pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului și ce răspundeau aceia; și a cunoscut că se săvârșiseră toate după legea credinței noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit că bun Botezul copiilor și adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfântul mir.

După aceea, chemând pe părinții lui Atanasie, l-a încredințat lor, că întru bună învățătura cărții crescându-și copilul lor, să-l aducă iarăși la dânsul, și mai ales la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va crește. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu și așa s-a și făcut.

După ce Atanasie a învățat carte din destul și la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinții la Preasfințitul Patriarh Alexandru, ca și Ana pe Samuil, și în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rânduiala s-a luptat cu ereticii, din tinerețe, ca un viteaz ostaș, și a răbdat multe de la dânșii, încât nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere câteva nevoințe mai alese și fapte ale lui.

În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicând că: „A fost o vreme, când Fiul n-a fost și cum că dintru ființă s-a făcut”. Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintâi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit și Sfântul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Și ca un fierbinte apărător al sfintei și dreptei credințe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinților părinți, care a blestemat pe Arie și l-a osândit.

Însă meșteșugarețul acela de eretic, deși a fost biruit și a fost abia viu, dar nici așa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici și prin cei de un gând cu el își vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci având mulți mijlocitori pentru sine la împărat și, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alți episcopi de același eres, prin aceștia își mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun și să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredința pe împărat, cu înșelăciune, cum că Arie nu are nici o învățătură potrivnică, nici nu propovăduiește ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi și cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credință.

Împăratul fiind bun cu inima și fără răutate, neștiind meșteșugirile și vicleșugurile lor cele eretice, a crezut minciuna și a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.

Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obște Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela și dureros drept-credincioșilor, iar mai ales Sfântului Atanasie, ca unui înarmat ostaș al lui Hristos și apărător tare al învățăturilor celor drepte ale bunei credințe, căci acesta, și cu limba cea de Dumnezeu înțelepțită și cu mâna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale și prin propovăduire, văzând răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfințitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătând că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credință și chiar de Dumnezeu; deci, uitând împăratul că Arie este lepădat de toți sfinții părinți, îl primește și îl lasă ca să tulbure învățăturile părinților cele neclătinate.

Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dânșii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul și bunul împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvna, deși nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credință la un loc?

După aceasta, preasfințitul Alexandru a răposat, iar după dânsul Sfântul Atanasie a luat scaunul, alegându-se de toți cei drept- credincioși cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunși, adică arienii, au tăcut până la o vreme, nefăcând război pe față cu Atanasie. Apoi, îndemnându-i diavolul, și-au descoperit vicleșugul și otrava răutății, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfințitul Atanasie nu primea la împărtășire bisericească pe Arie cel fără de lege, deși avea scrisori împărătești ca să fie primit.

Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat și a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci și din cetate, pe cel ce era vrednic de cereștile locuințe. Dar el era nemișcat, cântând ca David: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios și vas al necurățeniei.

Acela, cu cei de un gând cu sine, intrând la împăratul, și găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui și pe ceilalți credincioși, iar învățătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte și a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision și pe Evdemon cel bogat în vicleșug, cum și pe Calinic, prea renumitul în răutate.

Iată greșelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întâi zicea că silește pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoților, adică veșminte de in, catapetesme de altar, perdele și alte podoabe bisericești. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului și că scrisorile împărătești le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint și că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean și înșelător, meșter întru răutate, luând nume de preot fără de obișnuita sfințenie asupra sa și lucrând multe lucruri de rușine și cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare și de ocară, ci și de nemilostivă pedeapsă.

Fericitul Atanasie, înștiințându-se de cele spuse despre dânsul, fiind sârguitor cercetător al acestora, și ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetând cu dinadinsul, să știe toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temându-se de cercetare și de mustrare, a fugit de acolo și mergând în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigând fără rușine asupra lui, clevetindu-l și amar ocărându-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmașului și când nu are adevărată fățărnicie, atunci se ține de minciună și pe față se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu și cei cu dânsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deși era depărtat de Dumnezeu și călcător de sfințitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.

Drept aceea, ei arzând de mânie asupra lui Atanasie, din multă urâciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl întețeau cu nădejdea bunătăților și cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire și clevetire asupra dreptului, dându-i ca plată începătoria peste multe suflete și treapta episcopiei, pentru clevetire și grăire de rău.

El fiind meșter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncând minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat și zicând că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tâlhărește asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mânie din altar, apoi Sfințita Masă a răsturnat-o și a prăvălit-o la pământ, iar paharul dumnezeieștilor Taine l-a sfărâmat și sfintele cărți cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urâtorii lui Atanasie, și alte clevetiri aruncând, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfântului Atanasie, și prin aceea mai ales întărâtau pe împăratul spre mânie, căci ziceau: „Atanasie defaimă scrisorile stăpânirii voastre, nu ascultă poruncile împărătești, neprimind pe Arie la împărtășirea bisericească”. Împăratul la început s-a tulburat puțin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că știa faptele bune ale lui Atanasie, dar și cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sunt vrednice de credință.

Drept aceea, el ținea calea de mijloc, încât nici pe Atanasie nu-l osândea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dânsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim și din toate părțile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunându-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel și despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învață acela în hotarele sfintei credințe și dacă se ține de învățăturile cele drepte ale adevărului; și dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăși să fie primit de cler și de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire și că învață cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi și să-și ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

Sosind atunci al 30-lea an al împărăției lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăți episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostași cu mâinile legate; iar între ei era și voievodul, vrând să judece împreună cu episcopii, la fel și alții din alte stăpâniri mirenești; atunci au stat de față și clevetitorii și judecata a început.

Deci, chemară pe Atanasie, pârât mai întâi pentru îmbrăcămințile cele bisericești și pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă și cu încredințare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.

Apoi cu blândețe și cu prieteșug îl chemă la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis și Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu același nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfântului bărbat și au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscând adevărul și clevetirea care ieșise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, când s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica și nu știau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiți și rușinați, ci întorcându-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată și de față se punea și Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe niște mincinoși și nevrednici de credință. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredințare de este Ishiran preot cu adevărat și pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.

Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Și slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuință ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzând Atanasie că sunt trimiși în Mariot clevetitorii care erau blestemați, și nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: „S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare și privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviință ca acel ce voiește să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor și vrăjmașilor să se dea dreptate și tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc”.

Acestea le spunea marele Atanasie pe față și la tot soborul le mărturisea. Deci, văzând că nimic nu sporește, înmulțindu-se învrăjbitorii și zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aș zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.

Și făcându-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte și făcându-se toate după voia și pofta vrăjmașilor, a judecat că Atanasie să fie scos cu desăvârșire din scaun, când ei înșiși erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtășirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioși, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele „de-o ființă”.

Dar cei ce țineau credința cea dreaptă cu inima și cu gura, aceia luând aminte la cuvintele și povestirile lui Arie și cu dinadinsul pe acelea judecându-le, au cunoscut înșelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe și vânând pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut că pe un vrăjmaș al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunând lui Atanasie să vină la dânsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel și tuturor clevetitorilor și judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.

Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulți s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu și Teognis, episcopul Niceei și ceilalți, pentru unele pricini găsite cu meșteșug, au voit să zăbovească în acel loc nu puțină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate și curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, și la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui ușoare și nedrepte.

Deci, șezând Sfântul Atanasie pe scaunul său, fiind și Arie în Alexandria, multă tulburare și gâlceava se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci și Egiptul tulburat de Arie, a înștiințat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnându-l să facă izbândire luptătorului de Dumnezeu și tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întârziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.

Arie fiind dus din Alexandria la împărat, când era în Cezareea, s-a întâlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei și cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gând cu el, și, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemându-se de Dumnezeu, nici cruțând pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire având, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală și nasc fărădelege, cei ce și-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis: „Să ne acoperim cu minciuna”. Acea sârguință aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioșilor.

Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrând ca să se justifice, iar Eusebiu și cei cu dânsul să ajute nedreptății lui Arie; iar asupra lui Atanasie și asupra adevărului să mărturisească minciună pe față. Deci, când au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebați de sobor ce au făcut în Tir și ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.

Iar ei au răspuns, zicând: „Pentru celelalte greșeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru Sfântul Altar, pe care el l-a risipit și pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărâmat în bucăți; apoi pentru că griul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite și l-a ținut la sine, de această mâhnire suntem cuprinși; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sunt: Adamatie, Anuvion și Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obște s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit niște lucruri rele ca acestea”.

Acestea grăindu-se, împăratul mai întâi tăcând, se tulbura în sine, apoi neputând să îmblânzească pe clevetitori, a zis că Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea și nici de mânie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce știu rânduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul citi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie și cită gâlceava era pentru dânsul în poporul Alexandriei și al Egiptului. Deci, vrând să aline o furtună ca aceea și să potolească tulburarea pricinuită de atâția episcopi, a zis sfântului să se îndepărteze din cetate câtăva vreme.

După aceasta, împăratul s-a dus din viață, după 30 de ani de domnie, iar de la naștere având 65 de ani. El după moarte a lăsat moștenitori ai împărăției sale pe cei trei fii: Constantin, Constanțiu și Constans, cărora le-a împărțit împărăția; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăție. Și pentru că nu era nici unul din fii la sfârșitul lui, testamentul lui l-a încredințat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credință a lui Arie.

Și precum ascundea eresul, așa și testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulți întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Și avea pe ascuns părtași la acest lucru pe oarecare din famenii împărătești. Întârziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanțiu din Antiohia s-a grăbit și a venit mai înainte de toți. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dânsul, ca și el să se apropie de arieni și să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpân a toate, ci făptură, iar nu făcător.

O! neînțelegere și nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu și ceilalți cu dânsul așteptau ca să alcătuiască și să întărească învățătura credinței lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate și foarte bine s-ar fi făcut.

În acea vreme au atras la credința lor pe cel ce era mai mare în palatele împărătești, și de la acela și până la ceilalți fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioși spre primirea răului. Apoi și soția împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfârșit, chiar împăratul se înșelă de socoteală ariană și s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpânul său; încât s-a împlinit cuvântul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgânătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învățătura lui Arie și așa toți episcopii ca dânsul înțelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.

În acea mare furtună și tulburare, cârmacii bisericești (patriarhii) erau aceștia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), și acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deși era în surghiun, însă nu lăsase cârma bisericii, cu cuvântul și cu scrisul îndreptând dreapta credință. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dânsul, pentru a sa rea credință, cu osârdie se nevoia ridicând război asupra celor dreptcredincioși, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulți dintre stăpânitori se alipiseră de dânsul, iar Atanasie era în surghiun.

Dar Atotînțeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea și viața lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cât scotea cuvinte asupra dreptei credințe, cu atât mai mult cele dinăuntru s-au vărsat și zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrânată a tăcut și vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deșertat. Astfel, acel începător de eres lepădându-și sufletul și trupul pierind cu ticăloșie, Eusebiu și cei de o răutate cu dânsul au luat singuri toată osteneală pentru apărarea și lățirea eresului, având pe famenii împărătești ca pe niște mâini, care le ajutau foarte mult.

Și multă sârguința aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu învețe dreapta credință; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea același nume de Constantin, și precum cu anii și cu întâietatea era cel mai mare dintre frați, așa și cu stăpânirea împărătească mai întâi, având stăpânirea cea de sus a Galiei (337-340).

Acela a eliberat pe Sfântul Atanasie din surghiun și l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: „Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei și poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu știe faptele marelui propovăduitor al dreptei credințe și învățătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întâmplat ca să vină asupra lui război de obște de la vrăjmașii adevărului și cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osândit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsând să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deși este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască râvna aprinzându-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfârșitul vieții lui și neajungând ca să-și îndeplinească gândul pentru dânsul, mie, moștenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dându-mi desăvârșita poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea și cu luminate întimpinări, să-l primiți”.

Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfântul Atanasie a ajuns la Alexandria și l-a primit cu bucurie soborul credincioșilor. Iar citi erau de credința cea arienească, adunându-se între dânșii, iarăși au ridicat asupra lui războaie și tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfântului le dădeau eusebienii, zicând că fără judecată soborului s-a întors la scaun și numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mână moartă, ca și cum prin aceea ar face farmece și vrăji, fiind singuri ticăloșii cu adevărat vrăjitori și fermecători.

Iar mâna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca și cum cu un meșteșug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mâna aceea tăiată; și aceasta au adus-o vrăjmașii la auzul împăratului Constanțiu, și cu osârdie îl rugau ca îndată să osândească pe Atanasie la veșnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întâi să se facă cercetare pentru acesta: și, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.

A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cârmuitorul din Fenicia, spre încredințată cercetare a lucrului acestuia. Aceia când au ajuns în Tir, unde aștepta Atanasie, au amânat cercetarea puțină vreme, până ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei așteptați, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mâinii lui Arsenie și farmecele, ei înșiși cu ochii lor le-au văzut; însă această amânare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rânduială, precum și sfârșitul va arăta.

Căci Dumnezeu de sus privind pe toți și izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strâmbătate, a îndelungat vremea până ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeț cu rânduiala, care făcând o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă și pedeapsă, de care temându-se, a fugit, nefiind știut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteți întru răutate și neașteptând ca Arsenie să se mai arate de rușine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mâna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urâtă; însă străbătând vestea prin toate părțile, cum că Atanasie pentru mâna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit și acel Arsenie,care se ascundea în locuri neștiute; iar el, milostivindu-se spre părintele și făcătorul său de bine, apoi durându-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieșit din locurile cele ascunse, în care se ascundea și, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzând la sfintele lui picioare.

Deci, fericitul Atanasie bucurându-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar uriciunea potrivnicilor prea înrăutățită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugind mai multă răutate și minciună; căci au momit ticăloșii eretici pe o femeie fără rușine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dânsa, a silit-o și a făcut fărădelege.

Deci, când judecătorii și clevetitorii au stat de față, s-a adus înăuntru femeia aceea plângând și jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu știa ce fel este la chip; iar ea zicea: „L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit și sfânt, dorind să dea casei mele binecuvântare și iată că cele rușinoase am primit de la dânsul; pentru că fiind miezul nopții, a venit la mine pe când dormeam și cu sila m-a batjocorit, nescoțându-mă nimeni din mâinile lui, căci toți cei din casa mea dormeau cu somn greu”.

Astfel, pe când ea fără rușine bârfea și clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stând cu dânsul dinafară de ușă și auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul și fără de veste intrând înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca și cum era Atanasie, și zicea către dânsa cu îndrăzneală: „Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăiești? Eu?”. Iar ea fără rușine a strigat către judecători, zicând: „Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmașul curăției mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit”.

Acestea auzindu-le judecătorii, au râs, iar potrivnicii s-au rușinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor și li s-a făcut rușine și ocară; deci toți mirându-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintâi rușine vrând s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfântul bărbat pentru farmece, și au adus la mijloc o mână moartă, lucru urât și de spaimă la vedere și cu acea mâna fără rușine arătau asupra sfântului, zicând: „Aceasta, o, Atanasie, te vădește pe tine, aceasta te prinde și te ține tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meșteșugul, nici cu alt vicleșug nu vei putea să scapi. Știu toți pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate și cu nemilostivire i-ai tăiat mâna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuință de aceasta? Și pentru care pricină ai tăiat-o?”.

Iar el cu glas blând, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecând de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcând, iar pe de alta cu blândețe răspunzând, zicea: „Cine este dintre voi care știe pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mână este a lui?”.

Deci, pe când mulți se sculau de pe scaunele lor și ziceau că știu bine pe Arsenie și că aceasta este mâna lui, îndată Atanasie luând perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecății aceleia viu și sănătos, având amândouă mâinile întregi. Iar fericitul căutând spre clevetitori, le-a zis: „Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceți că îi este mâna tăiată?”. Și a poruncit lui Arsenie ca mai întâi mâna dreaptă, apoi mâna stânga să-și întindă și Atanasie a strigat, ca și cum chemând pe cei ce erau departe de adevăr: „Iată, o! bărbaților și Arsenie, iată și mâinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătați voi pe Arsenie al vostru de-l aveți și spuneți a cui este acea mină tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce ați făcut acea tăiere vă osândiți”.

Atunci toți s-au umplut de negrăită rușine și acoperindu-și fețele, au ieșit de la judecată și au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzând pe episcopi și pe judecători ieșind cu mâhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor și fermecător mincinos și multe alte cuvinte scoțând asupra lui și ocărându-l și mâinile ridicându-le ca să-l sfâșie și să-l ucidă.

Și cu adevărat o făceau și aceea de nu i-ar fi îmblânzit Arhelau, omul cel împărătesc, și de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzând nevinovăția lui Atanasie, cum și mulțimea învrăjbitorilor și răutatea lor cea neîmblânzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă și să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luând pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieșiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbură. Drept aceea, sfântul a fugit, iar judecătorii cei nedrepți în altă zi adunându-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrânat, vrăjitor și fermecător. Și scriind pricinile osândirii acestuia, le-au împrăștiat pretutindeni, închizând cetățile și bisericile prin toate părțile; apoi au ridicat și au mâniat asupra lui și pe împăratul Constanțiu atât de mult, încât acesta făgăduia averi și cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, și să-i aducă capul.

Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpânirii grecești, ci ca din toată lumea, și tăinuindu-se într-o groapă adâncă, care altădată a fost fântâna și acum se pustiise, fiind fără apă și uscată, multă vreme a stat ascuns, neștiind nimeni despre dânsul, decât numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începând unii a-l afla și a doua zi vrând să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sârguință, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieșind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temându-se ca să nu-l afle și să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.

Atunci împărățea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostași în Acvileea, lângă râul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergând în Europa, la Iuliu, papă al Romei și de însuși împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.

În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfințirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi și a săvârșit-o Constanțiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfințirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toți episcopii de la Răsărit, între care erau mulți arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunând vicleanul lor sobor, iarăși au judecat pe Sfântul Atanasie, care atunci era în Apus, și au trimis la papă Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie și pornind pe papa ca să-l judece și el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întâi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învățat, dar acela n-a voit, știind ce fel de râvna are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.

Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungând în Alexandria, l-a întâmpinat Atanasie; pentru că papă Iuliu cercetând cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie și cunoscând că sunt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care amenința foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfântul cu bucurie mare de credincioșii Alexandriei.

Potrivnicii înștiințându-se despre aceea, fiindcă acum murise povățuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte și îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, și mulțime de soldați înarmați, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.

Pe când în soborniceasca biserică din Alexandria se săvârșea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic și tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cântând, a venit Sirian voievodul, cu ostași înarmați ca la război; și înconjurând biserica, a cruțat pe popor, vrând numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor și a ieșit din biserică; a scăpat ca peștele din mijlocul mrejei și s-a întors iarăși la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luând scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.

Sfântul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat și de către papa Iuliu. Și acolo avea prieten pe Sfântul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgâni. Apoi, prin sfatul împăraților Constanțiu și Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului și ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinței, cum și despre Atanasie și Pavel; și erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulți de șapte zeci, între care se afla și cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.

Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, până nu vor goni din soborul lor pe Atanasie și pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în țara lor; dar ajungând la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunând soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe față cuvântul „deoființă”. O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deoființă cu Tatăl. Apoi acea păgânătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.

Despre acestea înștiințându-se sfinții părinți, care erau în Sardica, mai întâi au dat anatemei acel sobor ereticesc și de Dumnezeu hulitor, cum și rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărârea sfintei credințe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deoființă cu Dumnezeu Tatăl, în putere și în dumnezeire.

După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanțiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie și Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanțiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicând: „De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar și nevrând tu, voi pune pe fiecare dintr-înșii în scaunul lor, pentru că cu putere și cu arme voi veni asupra ta”.

Atunci împăratul Constanțiu, temându-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfântul Pavel, care venise mai înainte, și la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfântul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, și vorbind cu dânsul, l-a văzut că este bărbat foarte înțelept și de Dumnezeu insuflat și s-a mirat de înțelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcându-l la scaunul lui cu slavă, și chiar el însuși l-a petrecut și a scris către poporul Alexandriei și către toți episcopii și boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie și către stăpânitorii care erau în Tebaida și în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste și cucernicie.

Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărătești, s-a dus prin Siria, prin Palestina și apoi în Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfințitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; și și-au spus unul altuia primejdiile și ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfințitul patriarh, chemând pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie și care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greșelile.

A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întâmpinându-l tot poporul cu negrăită bucurie; și adunându-se toți episcopii și boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfântului Atanasie, după celelalte două și astfel a fost întoarcerea lui la scaun.

După nenumărate osteneli și dureri, răsuflând puțin, apoi socotind că cealaltă viață a să o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăși învăluirile primejdiilor cumplite; căci, când păgânul Magnențiu, voievodul oștilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gând ai săi și au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpânul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăși cornul lor și au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăși au început asupra lui Atanasie a porni bântuielile, prigonirile și răutatea cea veche; iarăși au ieșit împărăteștile porunci și îngrozirile lui Atanasie, înfricoșările pe uscat și pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mișcat Palestina și a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungați luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfântul Maxim din Ierusalim și Sfântul Pavel din Constantinopol.

În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfântul Atanasie le spune astfel: „Au venit unii din Alexandria, căutând să ne ucidă și cele de acum au fost mai amare decât cele dintâi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată și, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete și tulburări”; acestea au fost în sfintele 40 de zile.

Apoi, intrând Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii și arienii și-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămână Sfintelor Paști, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legați și purtați de ostași, casele sărmanilor și ale văduvelor se jefuiau și se făcea în cetate război desăvârșit: creștinii ieșeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau și clericii se primejduiau pentru frații lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele și mai cumplite.

Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieșit la mormântul Sfântului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toți fugeau de Grigorie și de împărtășirea lui. Deci, înștiințându-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credința; iar el cu mulțime de ostași, purtând săbii, arce și săgeți, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puțini rugându-se, căci cei mai mulți se duseseră, fiindcă se întârziase vremea.

Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzând un foc mare și punând pe fecioare lângă foc, le silea să mărturisească că sunt de credința lui Arie și după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc și de îngroziri – și fiind nebiruite în dreapta lor credință, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruțare, iar fețele lor le-au zdrobit cu rănile, încât după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe niște bărbați, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuțiți, le-a jupuit spatele; așa încât trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipți, iar alții nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucișilor creștini drept-credincioși n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostașii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atât de mare. Așa au făcut cei înșelați cu mintea și nebuni; iar cei drept-credincioși bucurându-se de pătimitorii lor și de mărturisirea lor cea tare, dar tânguindu-se de trupurile lor cele neștiute, s-a vădit mai mult păgânătatea și sălbăticia chinuitorilor.

După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt și din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu și alt Amonie și Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoții Ierax, Dioscor și alții, atât de mult îi chinuiau cu amar, încât unii au murit pe drumuri, alții în surghiun. Deci, au osândit la veșnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; – căci sârguința lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pământul să scoată și să piardă adevărul. Scriind acestea însuși marele Atanasie singur, a înștiințat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.

Constanțiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnențiu, stăpânea Răsăritul și Apusul; și precum în Răsărit așa și în Apus răspândea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alții cu îmbunări, cu daruri și cu alte înșelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie și să fie părtași la credința lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că așa credeau, că se va întări erezia, când Atanasie va fi cu totul lepădat și pierdut dintre cei vii.

Drept aceea, mulți au ajuns la un gând cu împăratul, unii de frică, alții de cinstea împărătească fiind atrași; iar cei ce erau tari în dreapta credință, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului și Lucifer al Calavritei; aceștia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credințe. Pentru aceasta ei au fost trimiși la Arimini, în surghiun; iar toți ceilalți episcopi s-au adunat în Mediolan (355) și au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.

Nu este cu necuviință ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu și Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunându-se în Mediolan vreo 30 de episcopi și neașteptând să vie alți drept- credincioși, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-și numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rânduiala episcopiei, și tânăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a rușinat de episcopii cei vechi și cinstiți, de aceea a iscălit împreună cu dânșii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrân de ani, a venit în Mediolan – după ce se săvârșise acel sinod numai cu iscăliturile acelora – și-l întrebă pe Dionisie: „Ce se face în acest sinod?”. Iar Dionisie spunând că acum s-a săvârșit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale și căință greșeala să, că fiind înșelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întâi pentru bătrânețile lui și al doilea pentru că era de mai mulți ani episcop al Vercelaei și era mai presus decât al Mediolanului.

Însă văzând Eusebiu pocăința lui Dionisie, nu-l lăsa să se mâhnească și zicea: „Eu știu ce să fac pentru ca să se șteargă numele tău din mijlocul lor”. Atunci, înștiințându-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor și i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca și el să-și pună numele acolo, iar Eusebiu făcându-se ca și cum s-ar învoi și ar iscăli la soborul lor, a luat hârtia și citea numele episcopilor care se iscăliseră, și ajungând la numele lui Dionisie, a strigat că și cum se mâhnise, zicând: „Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decât mine să fie! Voi ziceți că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce ați cinstit pe fiul meu mai mult decât pe mine?”.

Deci, nu voia să se iscălească până ce numele lui Dionisie nu se va șterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu și vrând ca să-l mângâie, au poruncit ca să fie șters numele lui Dionisie. Și chiar Dionisie și-a șters numele de pe hârtie, cu mâna sa, ca și cum locul cel mai de sus l-ar da bătrânului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dânsul.

Fiind șters numele lui Dionisie, încât nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor și a mărturisit adevărul, râzând de arieni și zicând: „Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaș la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu și bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în știre că Eusebiu și Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate și de fărădelege. Și mulțumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, și care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie șters”.

Văzând arienii cum au râs de ei Eusebiu și Dionisie, și ca să le facă rău, au pus mâna pe ei și, ocărându-i, i-au trimis în surghiun pe amândoi; și atâta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încât a murit mucenicește. Auzind Sfântul Atanasie de toate acestea și cum că ostașii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înștiințându-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieșit din episcopie în miezul nopții și s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătățită, care era sfințită lui Dumnezeu și adevărată roabă a lui Hristos.

Deci, s-a tăinuit până la sfârșitul împăratului Constanțiu și nu știa nimeni de dânsul decât numai Dumnezeu și acea sfântă fecioară, iar cărțile ce-i trebuiau lui împrumutându-le de la alții i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfânta Sinclitichia. Acolo petrecând sfântul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfântul Atanasie, păstorul lor, bătând pretutindeni locurile, pentru că se mâhneau de dânsul și cu atâta nevoință îl căutau, încât fiecare și-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.

Sfânta Biserică era cuprinsă de multă tânguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci și la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia și în tot Apusul episcopii erau izgoniți de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deoființă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit și cel între sfinți Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moștenitorul Sfântului Silvestru, pentru dreaptă credință; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.

Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se și chinuindu-se pretutindeni Sfânta Biserică de către eretici, a sosit sfârșitul împăratului Constanțiu, care fiind între Capadocia și Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viață și de împărăție. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu și pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, și a pierit ticălosul cu mare vâlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcându-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, și pe care el a vrut să-l ia.

Venind la împărăție Iulian, după Constanțiu, și toate rânduielile și legile lui Constanțiu sîrguindu-se să le răstoarne și scăpând de izgonire pe toți, s-a înștiințat despre aceasta Atanasie, care se temea că nu și pe Iulian să-l înșele arienii cu păgânătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian și cea desăvârșită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieșit Sfântul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, și s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioși, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii și cetățenii, iar tot poporul privea la dânsul cu mulțumire și cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplându-se de îndrăzneală, îndată pe toți arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredințat lui Atanasie, păstorul și învățătorul lor.

După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe față, pentru că întărindu-se la împărăție, s-a lepădat de Hristos și înaintea tuturor a hulit sfântul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, și deschizând pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple și fum, ardere de animale și sânge.

Pentru care lucru fiind mustrat de stâlpii cei mari și învățătorii bisericești, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfântului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gând cu sine și întrebând pe înțelepții vrăjitori, fermecătorii și descântătorii lui, cum le-ar fi cu putință ca să piardă lumea creștinătatea, s-a hotărât de toți că Atanasie să fie ridicat și pierdut de pe pământ. Pentru că ei ziceau: „De se va dărâma temelia, apoi cu înlesnire și cealaltă parte a credinței creștinești se va risipi”.

De aceea, s-a făcut iarăși judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăși s-a trimis oaste în Alexandria, iarăși s-a tulburat cetatea și era înconjurată Biserica de mâna celor înarmați, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfântul iarăși acoperindu-se de Dumnezeu și trecând prin mijlocul lor, a scăpat din mâinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la râul Nil și urcându-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarășii lui și cu lacrimi îi ziceau: „Unde te duci iarăși de la noi, părinte? Cui ne lași pe noi, ca pe niște oi ce n-au păstor?”. Iar sfântul a răspuns către dânșii: „Nu plângeți, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta”. Acestea zicându-le, s-a dus în calea sa.

Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzând de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, și cunoscându-l bine, îndemna pe vâslașii săi să vâslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfântul Atanasie așteptând puțin și cunoscând ceea ce era să fie, a poruncit vâslașilor să întoarcă corabia iarăși spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcând cârmă și corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Și când voievodul era aproape, barbarii având ochii întunecați ca o ceață, nu vedeau și pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: „Pe cine căutați?”. Ei răspunseră: „Pe Atanasie căutăm; nu l-ați văzut pe el undeva?”. Iar el le-a zis: „Puțin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, și părea că fuge de un prigonitor al lui; goniți și-l veți ajunge”. Și așa sfântul a scăpat din mâinile ucigașilor și intrând în Alexandria, pe toți credincioșii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns până la moartea lui Iulian.

Pierind degrabă acel împărat urât de Dumnezeu, a venit după dânsul Iovian (363-364), creștin dreptcredincios; și atunci Sfântul Atanasie fără temere a șezut pe scaunul său, cârmuind Biserica. Dar și Iovian la împărăție n-a zăbovit, pentru că numai șapte luni împărățind, a murit în Galatia și s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgânătatea, deci au început iarăși primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luând stăpânirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obște, nici de rânduiala oștilor, nici de biruirea vrăjmașilor, ci îndată a început a se sârgui cum ar înmulți și ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioși de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgânătatea lui.

Atunci a izgonit mai întâi pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi și pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, când acel război, care prigonea și surpă Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria și cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfântul Atanasie, fericitul acesta a ieșit în taină din cetate și ascunzându-se într-un mormânt, 4 luni a șezut acolo, neștiind nimeni despre dânsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se și tânguindu-se după Sfântul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atât de multe și atât de mari necazuri creștinii erau necăjiți de împărații lor, încât ei voiau să ridice armele ca să pornească război.

Înștiințându-se de aceasta împăratul și temându-se de a lor îndrăzneală și de războiul cel dintre dânșii, a poruncit, chiar și nevrând, că Atanasie să-și aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrânul Atanasie, bătrânul ostaș al lui Hristos, după ostenelile cele lungi și după nevoințele cele multe pentru dreapta credință și după atâtea izgoniri, acum viețuind puțină vreme în liniște și pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul și s-a dus către părinții săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici și către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pământ.

El a fost episcop 46 de ani și a lăsat după sine moștenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său și părtașul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi și negrăitele răsplătiri ale bunătăților de la Hristos, Domnul său, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slavă și stăpânire și cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

NOTĂ. În această viață a Sfântului Atanasie se pomenește de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea, trebuie să se știe cine era acel Meletie. Că nu cineva să-l socotească că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost dreptcredincios și sfânt. Căci Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu mulți ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost episcop la Licopolis, în Egipt, și în vremea prigonirii a jertfit idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfântul Petru, arhiepiscopul Alexandriei din rânduiala sa, pentru că el, alcătuind dogme potrivnice credinței celei drepte, pe mulți i-a atras după sine. Ucenicii lui, în loc de creștini, se numeau „meletieni”, căci ereticul Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.

În această zi, împreună cu Sfântul Atanasie se cinstește și pomenirea celui între sfinți, părintele nostru Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, a cărui viață se va povesti la 9 iunie.

Chiril al Alexandriei (376 – 444)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Chiril al Alexandriei

Părintele nostru între sfinți Chiril al Alexandriei  (n. ca. 376/378, Alexandria – d. 27 iunie 444, Alexandria) a fost Patriarh al Alexandriei între 412-444, pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman.

Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea.

A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului.

Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”.

Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie, împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.

Sf. Ier. Atanasie și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ier. Atanasie și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei – foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Chiril s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt, Theodosios, aproape de Malalla el Kobra din zilele noastre.

Fratele mamei sale, preotul Teofil, s-a ridicat până la importanta poziție de Patriarh al Alexandriei.

Rămânând în preajma fratelui ei, acesta a supravegheat buna educație a lui Chiril.

Educația acestuia, reflectată în scrierile sale, dovedește cunoașterea scriitorilor creștini ai vremii, printre care Eusebiu de Cezareea, Origen, Didim cel Orb precum și a scriitorilor Bisericii alexandrine.

Bogata sa corespondență cu Episcopul Celestin al Romei face dovada unei profunde cunoașteri a limbii latine.

Educația pe care a primit-o era specifică epocii sale: între 390-392, când avea 12-14 ani, a făcut studii de gramatică, între 393-397, de la 15 la 20 ani, a făcut retorică (științele umaniste de astăzi), și între 398-402 a făcut studii biblice și de teologie creștină.

A fost tuns citeț de către unchiul său Teofil în Biserica Alexandriei și, sub îndrumarea lui, și-a sporit cunoașterea și a urcat treptele ierarhice.

L-a sprijinit pe unchiul său în îndepărtarea sfântului Ioan Hrisostom din funcția de Arhiepiscop al Constantinopolului, problema fiind de ordin administrativ și nu doctrinar; de altfel, mai târziu Sf. Chiril a sprijinit întoarcerea Sf. Ioan Hrisostom, arătând curții imperiale puritatea doctrinei acestuia ca fiind opusă credinței neortodoxe a lui Nestorie.

După moartea patriarhului Teofil, la 15 octombrie 412, Sf. Chiril a fost proclamat și a devenit patriarh la 18 octombrie 412, în ciuda opoziției îndârjite a susținătorilor candidatului arhidiacon Timotei în atmosfera instabilă a Alexandriei.

Astfel, Sf. Chiril a fost succesorul Patriarhului Teofil în scaunul patriarhal al Alexandriei, având o poziție puternică și influentă, concurând-o pe cea de Prefect al orașului.

În primii săi ani de patriarhat a fost prins în problemele unui oraș cosmopolit în care animozitățile dintre diferitele partide creștine, evrei și păgâni luau adesea forme violente.

Acestea se suprapuneau pe fondul rivalității dintre Alexandria și Constantinopol și pe cel al conflictului dintre școlile alexandrină și antiohiană în ceea ce privește gândirea eclezială, evlavia și discursul teologic.

Aceste probleme s-au acutizat în 428 când scaunul din Constantinopol a devenit vacant.

Nestorie, ca reprezentant al partidului antiohian, a fost înscăunat ca Arhiepiscop al Constantinopolului la 10 aprilie 428 și a inflamat și mai mult spiritele susținând că termenul Theokotos (Născătoare de Dumnezeu) nu reflectă în mod adecvat poziția Fecioarei Maria în relația sa cu Iisus Hristos.

Astfel, Sf.Chiril și partidul alexandrin și-au încrucișat săbiile cu cei din partidul antiohian la curtea imperială.

După multe frământări, Augusta Pulcheria, sora mai mare a împăratului Teodosie al II-lea, l-a susținut pe Sf. Chiril împotriva lui Nestorie.

Pentru a-l îndepărta pe Sf. Chiril, Nestorie i-a sugerat împăratului să convoace un sinod ecumenic la Constantinopol.

Dar împăratul Teodosie a convocat sinodul la Efes, o regiune în care Sf. Chiril era apreciat.

După luni întregi de dezbateri, Sinodul din 431 a sfârșit prin a-l îndepărta pe Nestorie din scaunul său și a-l trimite în exil.

Sf. Chiril a murit la 9 iunie 444, dar controversele au continuat și în deceniile următoare, de la Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449 până la Sinodul din Calcedon din 451, și chiar mult după acesta.

 

Teologie

Poziția teologică a sfântului Chiril în disputele hristologice din timpul său a fost subiectul multor studii și discuții, el fiind revendicat ca sfânt atât de Bisericile Ortodoxe cât și de Bisericile Orientale (monofizite).

Totuși, lucrările teologice ale reprezentanților acestor două familii creștine (a căror dialog teologic a fost oficializat în anul 1985) au confirmat că a existat o neînțelegere terminologică vizavi de termenul grec ”physis”.

Pentru sfântul Chiril, în formularea sa ”mia physis tou Theou Logou sesarkomeni”, termenul ”physis” se referea la Persoana lui Hristos Dumnezeu adevărat (Dieu Cuvântul) și Om adevărat. Termenul ”physis” este deci echivalent termenului de ”persoană” ales de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, la care sfântul Chiril nu a participat pentru că murise între timp.

 

Moștenirea

Așa cum s-a spus mai sus, Sf. Chiril a fost un ierarh învățat și un scriitor prolific.

În perioada timpurie a activității sale în Biserică a scris câteva exegeze, printre care: Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan și Dialoguri despre Sfânta Treime.

În 429, în timpul când controversele hristologice au luat amploare, prin mulțimea scrierilor sale a ținut piept adversarilor săi.

Atât scrierile sale cât și teologia sa ocupă un loc important în tradiția Părinților și a Bisericii Ortodoxe până astăzi.

 

Opera Cultural-Misionară

Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Luca.

Despre Sfânta și de viață făcătoarea Treime.

Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Proorocul Sofronie, Iona, Zaharia).

Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Ioil, Amos, Avdie, Naum, Avacum).

Cuvântare către cuviosul și iubitorul de Hristos împărat Teodosie

Cuvântare către împărați și împărătese (către împărătesele cele cucernice).

Împotriva hulelor lui Nestorie, Împotriva antropofiților, Împotriva sinusiaștilor.

Scrisori, Dialogum cum Nestorio.

Tâlcuire la Sfântul Prooroc Isaia (pars II).

Traduceri de Constantin Daniel. Introducere și note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu și Florin Filimon.

 

Imnografie

Tropar, glasul al VIII-lea:

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe (N), roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al IV-lea:

Împletiturile eresurilor rupând întru puterea lui Hristos, cu dumnezeiești cuvinte Biserica, Chirile, ai îmbogățit-o. Pentru aceasta și stai înainte cu cetele îngerilor, lui Hristos rugându-te, fericite, cu osârdie să dăruiască tuturor iertare de greșeli.

Alt condac, glasul al VI-lea:

Adâncul învățăturilor cuvântării de Dumnezeu, lămurit ne-ai izvorât nouă din izvoarele Mântuitorului, care îneacă eresurile, fericite, și turma nevătămată de întreitele valuri o păzește; că marginilor ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată Sf. Cuvios Chiril al Alexandriei se zugrăvește bătrân, pleșuv la frunte, cu fruntea și chipul netede, cu sprâncene mari, groase, rotunde, cu nas coroiat și nări groase, obrazul lat și buze groase; cu părul rar, gălbui, pe alocuri încărunțit; cu barbă lungă și deasă, despicată în două; poartă pe cap un acoperământ împodobit cu cruci.

Ţine în mână înscrisul: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata și pururea Fecioara Maria.”.

Se mai zugrăvește împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei pentru pomenirea lor din 18 ianuarie și în icoana Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, alături de ceilalți Sfinți Părinți de la acel Sinod, șezând pe scaune lângă împăratul Teodosie al II-lea.

cititi mai mult despre Chiril al Alexandriei si pe: ro.wikipedia.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Datini, tradiții și obiceiuri românești

Prin tradiție, păzitorii Ciumei, Sfinții Atanasie și Chiril (uneori numai Tănase) sunt protectori recunoscuți în cazul bolilor oamenilor sau ale păsărilor.

În calendarul popular, de altfel bogat în practici de magie terapeutică, ce se desfășurau aproape la fiecare sărbătoare, mai mare sau mai mică, sfinții-patroni ai bolilor nu ocupă un loc foarte mare.

Cronologic, în afara sfinților sărbătoriți la 18 ianuarie [Sfinții Atanasie și Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei], sunt recunoscuți ca sfinți-vindecători Haralambie (10 februarie), Marina, (17 iulie), Pantelimon (27 iulie), Cosma și Damian (1 noiembrie), Varvara (4 decembrie), Sava (5 decembrie), eventual Nicolae (6 decembrie).

Ca o caracteristică a lor putem menționa focalizarea sacralității în direcția stăpânirii unei singure afecțiuni de către fiecare dintre ei (excepție fac Pantelimon și Cosma-Damian).

Ca și vecinului lui, Haralambie, sfântului Atanasie îi este atribuită putere asupra Ciumei (Atanasia Ciumelor, Tănase de Ciumă, Tănase Ciumatu), eventual, cu o restrângere a activității la păsări („Ciurica Tanasia e rea de moartea găinilor“), în timp ce sfântului Chiril (care suferă o contaminare cu un sfânt situat la celălalt pol al calendarului – 15 iulie, făcând parte din alți Circovi! –, ambii numiți Chiril sau Chiric șchiopul) este făcut răspunzător de paralizie sau afecțiuni ale membrelor.

Considerăm interesant de semnalat și obiceiul împărțirii ofrandelor rituale, din care nu trebuie să lipsească turtele, adesea calde, unse cu unt și stropite cu zahăr, destinate a-l îmbuna pe demonul bolii sau pe sfântul protector.

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Viața Sfântului Ierarh Chiril, Patriarhul Alexandriei

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei  (376 - 444) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444) – foto preluat de pe doxologia.ro

Pe 9 iunie, Sfânta Biserică face pomenirea celui între Sfinți Părintele nostru CHIRIL, Patriarhul Alexandriei [1]

(traducere de Dragoș Dâscă în Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, Editura Doxologia)

Chiril, marele învățător al Bisericii, s-a născut în 378, la Mahalla, în Egipt [2]. Era fiul unui părinte nobil și credincios. Tatăl său era dinTheodosiou. Mama sa era originară din orașul politeist Memphis, străvechea capitală. Bunicii după mamă ai Sfântului erau creștini. Aceștia au murit, lăsând în urmă pe fiul adolescent Teofil și pe sora sa mai tânără (mama lui Chiril). În 362/363, în timpul domniei împăratului Iulian, Teofil avea în jur de 16 sau 17 ani. El și-a luat sora mai mică și a părăsit Memphisul, ducându-se în Alexandria. Teofil s-a înrolat în catehumenat. A intrat în atenția Arhiepiscopului Atanasie. Marele Arhiepiscop nu numai că i-a botezat pe cei doi orfani, dar i-a și luat sub protecția sa. Copila a fost încredințată unei comunități de fecioare, unde a rămas până ce a atins vârsta măritișului și s-a căsătorit cu tatăl lui Chiril. Cât despre inteligentul Teofil, Atanasie l-a luat în casa sa. Sub supravegherea lui Atanasie, Teofil și-a încheiat studiile și a intrat în rândul clerului. În ultimii trei ani ai Sfântului Atanasie, Teofil i-a slujit ca secretar. Avansând pe treptele ierarhice, într-un târziu, Teofil a urcat pe tronul Sfântului Marcu, pe 20 iulie 385. Nepotul său, micul Chiril, avea doar șapte ani, dar era pregătit pentru școală. Trebuie să amintim și faptul că Chiril avea mai multe surori; pe una dintre ele o chema Isidora [3].

Teofil l-a chemat pe fiul surorii sale, Chiril al nostru, la Alexandria, pentru ca să înainteze cu studiile și să-l inițieze în treburile Bisericii. Chiril a intrat sub tutela unchiului său de la vârsta de 12 ani. A primit o educație liberală, devenind foarte priceput și apreciat în filosofie și virtute. Era deplin versat în cărțile grecești și latinești. Încheindu-și școala primară, adolescentul Chiril și-a continuat studiile gimnaziale cu un grămătic. Programul materiilor cuprindea: studiul detaliat al literaturii clasice, incluzând și matematicile, muzica și astronomia. După această perioadă, a studiat retorica și filologia, așa cum o demonstrează greaca sa atică elaborată cu care își împodobește discursurile. Dar, în afara studiilor profane, el era dedicat și învățăturii duhovnicești. După studierea gramaticii și a retoricii la școala din Alexandria, sub faimosul exeget Didim cel Orb (†. 398), a început ciclul de studii avansate în dogma creștină. Stăpânea foarte bine Sfânta Scriptură. A dobândit o cunoaștere profundă a tradiției Bisericii primare, fiind el însuși un tutore al unei asemenea moșteniri. A fost printre primii care au inițiat metoda teologică creștină de a cita scriitori patristici anteriori[4]. Își dedica mare parte din timp cititului și meditației la cele dumnezeiești [5].

 

Sfântul Chiril la muntele Nitria

Timp de cinci ani Chiril a locuit în muntele Nitria, unde a practicat asceza și s-a curățitde patimi[6]. În cartea intitulată Everghetinos, este dată următoarea povestire despre ava Chiril: „Un frate, fiind bântuit de gândurile curviei, a întrebat pe ava Chiril, zicând: «Ce să fac, părinte?». și i-a răspuns Sfântul Chiril: «Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, este dovedit că le faci pe dânsele, și nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlinește cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va fi supărat de dânsele?». și a zis bătrânul Chiril către fratele: «Nu cumva obișnuiești să vorbești cu femeile?». și a răspuns fratele: «Nu, dar gândurile mele sunt vechi și noi, adică sunt amintiri care mă supără și idoli ai gândurilor». și i-a zis Sfântul: «Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, și străduiește-te mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înțelegi amintirile cele vechi, iar prin cele vii, vorbele cele de față»” [7].

 

Sfântul Chiril ca arhidiacon

Unchiul său, Teofil, intuind gradul de înțelepciune și virtute al nepotului, a decis să-l introducă în clerul Bisericii. A fost sfințit arhidiacon. Prin urmare, Sfântul a fost sădit în pășunea Bisericii lui Hristos ca un preafrumos și foarte parfumat crin, loc în care a înflorit prin curăție și toate celelalte virtuți. El revărsa către toți credincioșii dulce mirositorul parfum al înțelepciunii dumnezeiești.

 

Sfântul Chiril ca papă și patriarh

Când a adormit Teofil pe 15 octombrie 412, tot clerul și poporul, după trei zile de deliberări, cu o singură voce l-au socotit vrednic de scaunul episcopal pe Chiril, care era în vârstă de treizeci și patru de ani. El a fost alegerea lor bine cumpănită pentru noul patriarh al Alexandriei. Însă administrația Bizanțului a încercat să împiedice alegerea lui Chiril. Aceasta îl sprijinea pe arhidiaconul Timotei, în timp ce Chiril se baza pe sprijinul larg al Bisericii locale. În ciuda faptului că Timotei era susținut de garnizoana locală, cel ales a fost Chiril. Pe data de 18 octombrie 412, Sfântul Chiril a fost sfințit patriarh. Socrate Scolasticul scrie în Istoria bisericească: „O crâncenă luptă s-a ivit în privința numirii succesorului: unii doreau să-l așeze pe scaunul arhiepiscopal pe Timotei arhidiaconul; alții îl doreau pe Chiril, care era nepotul lui Teofil. Izbucnind o revoltă în rândul poporului din această cauză, Abundantius, comandantul armatei din Egipt, s-a alăturat lui Timotei. Cu toate acestea, au triumfat susținătorii lui Chiril. Așadar, în a treia zi de la moartea lui Teofil, Chiril a devenit episcop, beneficiind de o susținere mai mare decât avusese unchiul său vreodată. Începând de atunci, tronul episcopal al Alexandriei și-a depășit limitele îndatoririlor sacerdotale: și-a asumat administrarea treburilor lumești” [8].

Imediat după înscăunare, Chiril, urmând linia unchiului său, i-a alungat din Alexandria pe supărătorii eretici și schismatici novațieni. Teofil însuși evacuase templul lui Mithra și a dezvăluit misteriile sale sângeroase[9]. Statuia lui Serapis a fost și ea distrusă cu un topor, iar fortăreața păgânilor disperați a fost ocupată cu forța. Adeseori, partizanii idolatriei din Alexandria săvârșeau atacuri violente asupra cartierelor creștine, capturând creștini și supunându-i la torturi dacă nu vroiau să sacrifice. Astfel, Chiril a închis clădirea novațienilor, le-a confiscat tezaurul nelegiuit și l-a deposedat de proprietăți pe episcopul lor, Teopempt. Novațienii pot fi asemănați cu fariseii. și ei se dădeau pilde de conduită și se intitulau cei puri și drepți. În mod ostentativ, purtau veșminte albe care reprezentau puritatea vieții lor. Printre preceptele lor eretice, era și dogma potrivit căreia dacă cineva a căzut într-un păcat de moarte, un astfel de om nu ar trebui să mai vină la biserică. Ei susțineau că un păcat de moarte nu poate fi iertat decât printr-un botez nou. Nu permiteau a doua căsătorie, considerând-o adulter. De asemenea, săvârșeau din nou botezul celor care părăseau Ortodoxia și doreau să se alăture sectei lor.

 

Ereticul Novațian

Numele de novațian derivă de la Novațian șNovatianosț (m. 257/258), conducătorul schismei lor, un fost preot din Roma, din timpul domniei lui Decius (249-251). După moar-tea martirică a Papei Fabian în 250, Novațian a jinduit la tronul arhieresc al Romei. A fost rănit mortal de invidie atunci când a fost ales Cornelius în 251. Unul dintre impedimen-tele candidaturii lui Novațian era faptul că în tinerețe, când se lepădase de credință, el pri-mise doar un botez clinic [10], care nu i-a fost confirmat mai târziu. Deși aceasta era una dintre principalele acuzații la adresa lui aduse de Cornelius, Novațian a reușit totuși să fie primit în rândul clericilor. Atât de mare a fost dezamăgirea lui Novațian că nu a fost făcut Papă, încât s-a desprins de Biserica cea adevărată și a devenit dușman al lui Cornelius și al credin-cioșilor. Apoi, s-a alăturat partidului rigorist, care condamna atitudinea binevoitoare arătată față de acei creștini care făcuseră compromisuri cu păgânismul. Alianța lui Novațian cu această facțiune a dus la înălțarea lui ca pretendent la episcopia Romei. Fericitul Papă Cornelius adoptase politica reprimirii celor căzuți, dar care se pocăiseră, la sânul Bisericii. Erau creștini care, din cauza fricii și a caznelor, se lepădaseră de Hristos în timpul persecuției lui Decius. Dar simțind remușcare și regretând această lepădare, ei cereau să fie reprimiți în Biserică, precum Însuși Hristos îl reprimise pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, dar s-a pocăit cu lacrimi fierbinți. Pe de altă parte, Novațian, acest schismatic mândru, nu doar că a refuzat să-i reprimească pe lepădații care se pocăiau, dar, totodată, îl critica pe Cornelius. Novațian îl acuza că se află în comuniune și este prieten cu idolatrii. Am redat astfel câteva dintre ori-ginile fatale ale schismei și ereziei sale, care s-a răspândit în întreg imperiul [11].

 

Moaștele Sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan

După ce Patriarhul Chiril i-a alungat pe novațieni, a chemat ajutorul lui Dumnezeu pentru a alunga demonii care își făcuseră sălaș la Canopis, care se afla la câteva mile distanță de Alexandria. În apropiere de Canopis, era o așezare numită Menuthis (Manouthis) [12],locul unui altar păgân din vechime. Locuitorii din jurul lui Menuthis erau neliniștiți din cauza mulțimii de spirite necurate care împânzeau locul. De multe ori, când era încă în viață, Patriarhul Teofil se referea la Menuthis exprimându-și îndoita dorință: de a curăța locul de demoni și de a ridica un lăcaș în cinstea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu și-a putut concretiza intenția, fiindcă a întâmpinat multe obstacole.

Sfântul Chiril, succesorul cel de trei ori binecuvântat, a preluat proiectul lui pe cont propriu. și el, la rândul său, era conștient de influența puternică pe care încă o avea păgâ-nismul asupra poporului de rând, în special vrăjile cultului zeiței Isis. Cu râvnă înfocată, el L-a rugat pe Dumnezeu să-și reverse ajutorul și puterea dumnezeiască pentru a alunga spiritele necurate. Prin urmare, un înger al Domnului i-a apărut într-o viziune. El i-a spus patriarhului să ducă în acel loc cinstitele moaște ale Sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan [13] și, prin prezența acestora, puterea demonilor asupra acelui loc va fi îndepărtată. Sfântul bărbat nu a ezitat, ci a ascultat imediat de porunca îngerului. Numaidecât s-a pus pe treabă; a mutat moaștele Sfinților la Menuthis. A construit o sfântă biserică în cinstea lor. Așa cum am spus mai sus, exista la Menuthis un mare templu al lui Isis, unde se săvâr-șeau slujbe idolești celor devotați. După ce Sfântul Chiril a adus moaștele în micuța bi-serică din apropiere – o, minune! – duhurile necurate au părăsit acel loc. Drept urmare, acel loc a devenit o fântână care izvora lucrări de vindecare prin puterea și revărsarea dumneze-iescului har încredințat Sfinților fără de arginți. Mai mult, Chiril a compus rugăciuni de vindecare pentru a împiedica pe creștini să cadă în înșelare și să caute tămăduire la păgâni. Templul păgân de la Menuthis fusese un loc în care se aflau vindecători. Așadar, în acest nou altar creștin, Chiril a adus monahi. Era scopul patriarhului ca Biserica nu doar să supli-nească lipsa celor oferite de păgâni, ci să dăruiască ceva mult mai bun. Această atitudine a avut o mare influență asupra strategiei misionare creștine [14].

 

Evreii din Alexandria și prefectul Oreste

Prin harul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt a alungat demonii cei nevăzuți și inteligi-bili din teritoriul său și s-a îngrijit de expulzarea dușmanilor vizibili și trupești ai lui Hristos și ai Bisericii Sale. Încă din ziua fondării orașului de către Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), evreii se așezaseră în acest loc. Cu timpul au devenit numeroși. Aveau o adevărată istorie de atacuri ascunse și pe față îndreptate împotriva comunității creștine. Neîmpăcatul lor resentiment față de Hristos și față de creștini i-a incitat la săvârșirea mul-tor tulburări și violențe în oraș, care au dus la vărsări de sânge și chiar crime. Mai întâi, Chiril a hotărât să invite la el adunarea bătrânilor de frunte ai comunității iudaice. Pro-cedând astfel, el i-a sfătuit să-și împiedice oamenii de la comiterea faptelor rele și să adopte o judecată sănătoasă. Prea pătimași pentru chibzuință, acei membri de trei ori blestemați ai adunării s-au arătat încăpățânați. În loc să fie deșteptați de avertizarea sinceră a patriar-hului, ei s-au simțit iritați de recomandarea sa și situația s-a agravat. Ascultați cum au de-generat lucrurile.

În Alexandria se afla o biserică uriașă și foarte frumoasă, construită de Patriarhul Ale-xandru (313-328) [15]. Lăcașul era cunoscut sub numele de Biserica lui Alexandru. Cei mai josnici dintre iudei, extrem de nestăpâniți, au pus la cale să provoace haos în sânul co-munității creștine și într-o noapte, s-au înarmat. Îndemnați de demoni, ei s-au răspândit în oraș și au pornit să ridice străzile unde locuiau creștinii, strigând tare: „Biserica lui Ale-xandru arde!”. Auzind aceasta, creștinii s-au grăbit să stingă flăcările. Evreii le-au întins o cursă, așteptându-i pentru a-i ucide – unii au fost uciși cu sabia, alții împunși de sulițe, alții, tăiați de cuțite sau omorâți cu tot felul de arme; astfel, în nebunia din acea noapte, mulți creștini și-au pierdut viața.

Socrate Scolasticul descrie acel masacru nocturn: „Iudeii au convenit ca fiecare dintre ei să poarte pe deget un inel făcut din scoarță de palmier, pentru a se recunoaște între dânșii. Au stabilit să săvârșească în timpul nopții un atac împotriva creștinilor. Prin urmare, au trimis oameni pe străzi care să strige cum că biserica numită după Alexandru era cuprinsă de flăcări. Astfel, mulți creștini, auzind aceasta, s-au năpustit afară; unii se grăbeau într-o direcție, alții, într-alta, cuprinși de o mare neliniște, dornici de a salva biserica. Iudeii au nă-vălit asupra lor, ucigându-i, căci ei se recunoșteau deja unii pe alții datorită inelelor. În zori, autorii acestei atrocități nu au putut fi tăinuiți” [16].

Dimineața, când Sfântul Chiril a aflat despre îngrozitoarea faptă din acea noapte, a jelit cu amar. A cerut lui Oreste, prefectul orașului, pedepsirea evreilor. Deși prefectul era creștin,totuși avea dușmănie împotriva Sfântului. El nu a dat nici o pedeapsă, ba chiar i-a și ajutat pe evrei să-și acopere crimele. Dumnezeiescul Chiril, plin de sfântă râvnă, a luat cu sine o mulțime uriașă de creștini și a pătruns în cartierul unde locuiau evreii. Împreună au alungat pe mulți dintre aceștia din Alexandria. Casele lor au fost dărâmate, iar sinagoga a fost incendiată [17]. Mulțimea i-a izgonit pe evrei afară din oraș, iar unii chiar le-au jefuit bunu-rile. Astfel, evreii care locuiseră în oraș încă din timpul lui Alexandru Macedon au fost alungați din el, deposedați de orice bunuri și răspândiți în toate zările. După ce prefectul a aflat despre ceea ce s-a întâmplat, a fost cuprins de mânie împotriva patriarhului. Din acel moment, Oreste a început să le facă rău rudelor și prietenilor Sfântului.

Socrate consemnează: „Oreste era plin de o mare indignare în privința acestor lucruri și a fost peste măsură de mâhnit că un oraș de o asemenea întindere a fost părăsit deodată de o mare parte din populația sa. Prin urmare, a comunicat întreaga problemă împăratului. Chiril a scris și el împăratului, descriind purtarea strigătoare la cer a iudeilor. Între timp, Chiril a trimis anumite persoane la Oreste pentru a media o posibilă împăcare; căci acest lucru îl îndemnaseră și oamenii să facă. Atunci când Oreste a refuzat să asculte de sfaturile prietenești, Chiril a crezut că respectul față de religie îl va face pe Oreste să renunțe la dușmănie. Însă când nici aceasta nu a avut vreun efect împăciuitor asupra prefectului, ci a insistat într-o neîmpăcată ostilitate față de episcop, s-a petrecut următorul fapt” [18].

Unul dintre cei prigoniți de Oreste era grămăticul Hierax, un om cinstit și respectabil,pe care autoritățile l-au bătut fără de milă și l-au abandonat în amfiteatru. Socrate Scolasticul vorbește despre acest incident și de ușurătatea populației Alexandriei:

„Publicul alexandrin este foarte bucuros de zarvă, mai mult decât oricare alți oameni. Oricând apare vreun pretext, populația izbucnește în cele mai intolerabile excese; căci nicodată nu pune capăt turbulenței sale fără să verse sânge. S-a întâmplat de data asta că a apărut o nemulțumire în rândul poporului. Nu era ceva de importanță, ci un rău care devenise popular în aproape toate orașele, și anume, plăcerea pentru dansuri. Așadar, fiindcă evreilor le era interzis lucrul în sabat, ei și-au petrecut timpul nu prin ascultarea legii lui Moise, ci prin distracții specifice teatrului. Dansatoarele au adunat lume multă în jurul lor și, inevitabil, dezordinea s-a produs. Deși controlul asupra mulțimii a fost în bună măsură menținut de prefectul Alexandriei, Oreste, evreii au continuat să se opună acestor măsuri. și deși ei erau mereu potrivnici creștinilor, au fost stârniți la o mai mare ostilitate împotriva lor din cauza dansatoarelor. Oreste a făcut public în teatru un edict referitor la frecventarea spectacolelor. Oreste privea de mult timp cu nemulțumire puterea crescândă a episcopilor, fiindcă aceștia încălcau autoritatea încredințată lor de împărat.

Drept urmare, Oreste a poruncit ca Hierax ((un ucenic râvnitor al Sfântului Chiril), care era atunci prezent în teatru, să fie arestat deoarece evreii îl acuzau că ar fi incitat la răz-vrătire. Oreste l-a supus la cazne pe Hierax în mod public, chiar în teatru. Chiril, după ce a fost informat despre aceasta, a trimis după conducătorului iudeilor. I-a amenințat cu cele mai severe măsuri dacă nu se vor opri din molestarea creștinilor. Populația evreiască, la auzul acestor amenințări, în loc să pună capăt violențelor, a devenit mai furioasă. Au pus la cale comploturi pentru exterminarea creștinilor.” [19]

Astfel, de atunci a apărut o mare animozitate între Sfânt și prefect: arunci când Sfântul lua apărarea creștinilor, prefectul îi ajuta pe evrei. Drept rezultat, amândoi au trimis scrisori, care se refereau la această chestiune, împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450) [20], așteptând hotărârea împărătească. Între timp, o altă tulburare publică s-a petrecut în Alexandria, care a provocat morți și o mare revoltă. Faptele s-au petrecut după cum urmează.

 

Filosoafa Hypatia

În acea vreme trăia o fecioară frumoasă și înțeleaptă, pe nume Hypatia, care preda filo-sofia neoplatonică în Alexandria. Ea era fiica lui Teonas filosoful, de la care învățase filosofie încă din anii copilăriei. A progresat atât de mult, încât i-a depășit în înțelepciune pe toți filosofii acelui timp, după cum se atestă în scrierile înțeleptului Sinesie, Episcopul din Cirene, care îi laudă erudiția, deși ea nu se număra printre creștini. Își păstrase fecioria neîntinată și nu dorea să se căsătorească, pentru a se ocupa în principal de cărțile de filosofie, fără să fie distrasă de alte lucruri. Așadar, veneau studenți serioși și oameni de prestigiu din numeroase părți pentru a o vedea și auzi pe filosoafa Hypatia. Într-adevăr, atât clerul, cât și conducătorii și poporul o cinsteau pe aceasta. Ascultau cu dragoste sfaturile ei folositoare și mustrările. Socrate Scolasticul comentează: „Urmând școlilor lui Platon și Plotin, ea explica principiile filosofiei auditorilor săi, dintre care mulți veniseră de departe pentru a-i asculta învățăturile. Datorită stăpânirii de sine și felului de viață liniștit pe care le dobândise ca urmare a cultivării minții, ea nu de puține ori apărea în public în prezența magistra-ților. Nu se simțea timorată nici în fața unei adunări de bărbați. Fiindcă toți bărbații, datorită extraordinarei sale demnități și virtuți, o admirau și mai mult” [21].

Acum, ea nutrea dorința de a-i împăca pe patriarh și pe prefect. Cu smerenie și umi-lință, s-a dus să vorbească cu fiecare în parte. Patriarhul încercase și în alte dăți să se împace cu Oreste. Prefectul, fiind nestăpânit și purtând ranchiună, a refuzat chiar și numai să audă de împăcare. Însă Hypatia, hotărâtă și netemătoare, a grăit cuvinte înțelepte și chibzuite, care l-au convins pe Oreste să se împace.

Aceasta a fost, așadar, relația Hypatiei cu Patriarhul Chiril și prefectul Oreste. Însă, pe când se întorcea acasă în trăsura sa, niște răzvrătiți, care nu doreau pacea obținută dintre patriarh și prefect, s-au năpustit deodată asupra ei și au răsturnat trăsura, trăgând-o afară pe Hypatia. Socrate Scolasticul scrie că ea „a căzut victimă geloziei politice care a triumfat în acea vreme. Fiindcă avusese numeroase discuții cu Oreste, a fost calomniată în rândul populației creștine cum că ea încerca să-l împiedice pe Oreste de la o împăcare cu episcopul. În consecință, unii dintre ei, înfierbântați de o cruntă râvnă habotnică (conducătorul lor fiind un anume Petru), i-au întins o cursă pe când se întorcea acasă. Au tras-o afară din trăsură și au dus-o în biserica numită Caesareum”.

Cuprinși de dușmănie lipsită de orice temei rațional, mișeii i-au smuls veșmintele și au lovit-o barbar și inuman cu țigle, provocându-i moartea. Dar ei nu s-au mulțumit cu diavoleasca faptă. O, iată barbaria și lipsa lor de milă! Pierzându-și mințile, ei i-au luat trupul și l-au tăiat în bucăți. Apoi, i-au ars membrele într-un loc numit Kynaro (Cinaron). Când această faptă a ajuns la cunoștința alexandrinilor, cu toții au jelit-o, și mai mult decât toți, studenții și filosofii. Zvonul alarmant a fost răspândit peste tot, provocând o mare disensiune între ale-xandrini, Biserică și patriarh. Nimic nu poate fi mai străin spiritului creștinismului decât în-găduirea masacrelor, a luptelor sau a faptelor de acest gen. Aceasta s-a petrecut în luna martie, în timpul Postului Mare, în al patrulea an din episcopatul lui Chiril, sub al zecelea consulat al lui Honorius și în al șaselea al lui Teodosie. Era anul 415 [22].

 

Monahul Amonius și prefectul Oreste

Vestea despre această dezordine de neiertat a ajuns și la Nitria, un loc populat de monahi. Cinci sute dintre ei, cuprinși de râvnă, au intrat în Alexandria pentru a-l ajuta și sprijini pe patriarh. În timp ce se aflau în drum spre cetate, ei s-au întâlnit cu prefectul care stătea în trăsură. Imediat monahii au adresat acestuia invective și epitete jignitoare, numindu-l pe Oreste elin păgân și idolatru. Oreste a presupus că această ambuscadă fusese pregătită de Chiril. Răspunzând abuzurilor lor, Oreste a zis: „Eu sunt creștin. Am fost botezat de Atikos, Episcopul Constantinopolului”. Cu toate acestea, monahii nu au dat atenție vorbelor sale. Unul dintre ei, pe nume Amonius, a aruncat cu o piatră în Oreste. A lovit capul acestuia cu putere și l-a umplut de sânge pe prefect. Toate gărzile, cu câteva excepții, au luat-o la fugă. Unii s-au aruncat în mulțime, fugind într-o direcție sau alta, te-mându-se să nu fie uciși cu pietrele. În acest timp, populația din Alexandria a alergat în apărarea guvernatorului Oreste, alungându-i pe călugări. Mulțimea l-a prins pe Amonius și l-a înfățișat lui Oreste. Adus în fața scaunului de judecată, a fost pe loc condamnat la pe-deapsă publică, în interiorul orașului. Gravitatea rănilor a provocat moartea monahului.

Nu a trecut mult timp și Oreste a făcut un raport împăratului despre cele petrecute. Când Patriarhul Chiril a aflat de această crimă, s-a întristat și a trimis să fie ridicat trupul mona-hului pe care l-a îngropat cu cinstea cuvenită. Chiril a făcut ca trupul acestuia să fie depus într-o biserică anume. De vreme ce a fost îngropat cu cinste, animozitatea dintre Chiril și Oreste nu a slăbit. De asemenea, patriarhul a trimis raportul său către împărat [23]. În scurt timp, neîncrederea a izbucnit ca urmare a unei alte întâmplări.

 

Evreii răstignesc un băiat creștin

Toate aceste împrejurări au dat încredere iudeilor, care fuseseră expulzați din Alexandria de către sfântul bărbat. În noua lor așezare, ei au construit o altă sinagogă. Aceste crime, atât de pline de ură față de Hristos și Dumnezeu, au încurajat următoarea faptă nelegiuită făcută pentru a batjocori și rușina pe Hristos și pe creștini. Dar fapta lor pizmașă a atras asupra lor pedeapsa meritată. Într-un loc numit Inmestar, așezat între Chalcis și Antiohia Siriei, evreii se amuzau în timpul unui eveniment sportiv. Se complăceau în beție și în tot felul de fapte necugetate. Îl batjocoreau într-una pe Hristos și pe creștini. Pentru a insulta Crucea și pe creștini, au pus mâna pe un băiat creștin. După ce au înălțat o cruce, copilul a fost dezbrăcat de haine și răstignit gol pe cruce. Ei nu l-au bătut în cuie, ci l-au legat cu frân-ghii. După ce l-au supus batjocurii și după ce l-au scuipat în față – așa cum făcuseră și părinții lor Domnului nostru, l-au bătut atât de tare încât a murit în mâinile lor. Într-adevăr, acel fericit copil a devenit un părtaș și imitator al Patimii Domnului. Nu a trecut mult timp până ce au aflat toți de acest incident șocant, care a provocat un conflict violent între evrei și creș-tini. Patriarhul Chiril a trimis un raport împăratului. Deși împăratul a întârziat să acționeze, el a judecat cu dreptate. A poruncit guvernatorului provinciei să-i găsească și să-i pedep-sească pe făptași. Astfel, iudeii din acea așezare au plătit pentru distracția lor nelegiuită și ticăloasă [24]. Mai mult, prefectul Oreste a fost depus din funcția sa. Prin urmare, tulbură-rile și scandalurile menționate mai sus s-au potolit. Sfântul, într-un chip plăcut lui Dum-nezeu, ca un păstor adevărat, a continuat să-și conducă turma cugetătoare cu chibzuință. Pentru scurtă vreme, Biserica a rămas în pace și netulburată.

 

Patriarhul Nestorie al Constantinopolului

Apoi, diavolul, dușmanul păcii, al adevărului și a tot ceea ce este bine, nu a lăsat pen-tru mult timp ca Sfântul sau restul creștinilor să se bucure în pace. O controversă violentă și de amploare a fost stârnită în 428, din cauza ereziei blasfemiatorului și necucernicului Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, urmașul lui Sisinie I (426/427) [25]. Era necesar ca dumnezeiescul Chiril să apere credința împotriva lui Nestorie, care venise din Antiohia. La început, Nestorie părea devotat Ortodoxiei și neurzind nimic împotriva credinței. Dar, în inima sa, acest nefericit era un eretic. Nestorie și școala antiohiană batjocoreau titlul de Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu”. Ei îl considerau drept un compromis făcut mitologiei păgâne și o blasfemie la adresa Dumnezeirii. Preferau expresia Hristotokos, adică „Născătoare de Hristos”. Cuvântul Theotokos a devenit astfel o piatră de încercare pentru hristologia ortodoxă.

Această erezie a fost propovăduită mai întâi de cei de un cuget cu Nestorie: cei mai importanți, Episcopul Dorotei, care a locuit împreună cu Nestorie, și preotul Anastasie. Ei au fost primii care au semănat semințele ereziei ca neghină în grâu. Încetul cu încetul, amă-nunte ale teologiei lor au fost dezvăluite. În timpul unei sărbători, în marea biserică din Constantinopol, Episcopul Dorotei vorbea poporului. Fără să roșească, el a rostit această blasfemie, spunând: „Cel care o va numi pe Maria drept Theotokos să fie anatema”. În acest timp, părintele Anastasie predica mulțimii,afirmând: „Să nu o numim pe Maria Thetokos, fiindcă Maria a fost o femeie din neamul omenesc, dintr-un trup de bărbat. Deci cum a putut ea să dea naștere lui Dumnezeu?” Când au ajuns la urechea popo-rului alexandrin, aceste cuvinte au stârnit tulburare. Oamenii erau și uimiți, și mâhniți. Într-adevăr, chiar și foștii lor Patriarhi, Alexandru (†. 328) și succesorul său, Atanasie cel Mare (cca 296-373), s-au referit la Fecioara Maria cu titlul de Theotokos. Astfel, dorind să fie mai lămuriți în privința acestui subiect, ei au înaintat problema Patriarhului Nestorie. Atunci, acest om lumesc, viclean și cu minte de iudeu, nu și-a mai putut ascunde otrava ereziei în inima sa. El și-a vărsat credința greșită pentru a-și atinge întunecatul scop. A rostit deschis blasfemia la adresa lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, spunând: „Eu nu vreau să-L numesc Dumnezeu pe Cel care a fost conceput în pântece de femeie și a lo-cuit acolo un anumit număr de zile și de luni, până ce a trebuit să fie născut. Nici nu vreau să numesc vreo femeie Theotokos, pe cea care a dat naștere unui Om cu același trup și fire ca a noastră”. S-a născut o dispută mare în tot Constantinopolul. Numirea a născut întrebarea dacă termenul synaphia, însemnând „legătură” ori „adunare”, sau termenul enosis, însemnând „unire”, ar fi mai potrivit pentru a descrie natura relației dintre Dumnezeirea și Omenitatea din Hristos. Nestorienii înclinau spre prima, alexandrinii spre ultima.

Din acel moment a luat naștere o mare rivalitate și dezbinare în popor. Unii erau îm-potriva ereziei lui Nestorie și i-au întors spatele, alții erau de acord cu el și i-au primit necu-viința. Afișe au fost puse pe zidurile bisericilor din oraș și predici au fost rostite împotriva Patriarhului Nestorie ca defăimătoral Născătoarei de Dumnezeu – Maria. Diviziunea aceasta nu s-a limitat doar la Constantinopol, ci s-a răspândit în întreg imperiul și a avut reper-cusiuni asupra fiecărei stări și clase sociale a ortodocșilor creștini, fiindcă Nestorie – cel închinător la om – și adepții săi și-au scris erezia în cărți și le-au semănat peste tot, chiar și în lăcașurile monahale din deșerturi. Omul acesta de trei ori blestemat, care și-a luat în râs mântuirea, i-a ademenit pe mulți alții, incluzând cler, monahi și mireni. Nestorie și-a continuat această crimă de sfâșiere a plinătății Bisericii, așa cum odată Arie a provocat confuzie în privința unității Bisericii. Nestorie a devenit promotorul a numeroase facțiuni.

Când a aflat de urmările îndepărtate ale ereziei, Sfântul Chiril s-a îngrijorat peste măsură. Ca rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu, având o minte împodobită cu înțelegere, s-a pregătit pentru luptă, întocmai ca atleții înainte de a intra în arenă [26]. El și-a asumat provocarea și a ținut scutul ridicat pentru credință. Fără să primească vreo răsplată, Chiril a fost cu adevărat păstorul care s-a pregătit pe sine să alunge lupul cel gânditor (înțelegător) din mijlocul turmei sale cuvântătoare. Pentru Chiril, Fecioara Maria este podul între Dumnezeu și omenire. Ea este ghergheful prin care Duhul Sfânt a țesut veșmântul nesfâșiat al unirii. Prin ea, Hristos, Care este și Dumnezeu, și Om, a intrat în lume fără a-i nimici fecioria [27].

După cum îi cerea datoria, el a trimis mai întâi o scrisoare lui Nestorie. Cuprindea sfatul înțelept, potrivit căruia el trebuia să se lepede de concepțiile sale eretice, pentru că, prin revenirea sa la credință, s-ar fi îndreptat toți cei pe care i-a atras la necredință. Necinstitul Nestorie a primit epistola patriarhală. El nu numai că nu a vrut să se corecteze, ci, nepă-sător față de mântuirea sa, s-a învârtoșat și mai mult; atât de nepăsător s-a arătat față de scrisoarea Sfântului, încât s-a ocupat cu și mai multă grijă de răspândirea ereziei sale cât mai departe. Mai mult, pe cei din ceata clericală sau monahală care nu erau de acord cu erezia sa îi tortura în diferite chipuri. În mândria și barbaria sa, el considera că tradiția este un nimic. Îl considera eretic pe Sfântul Chiril și continua să semene în popor alte min-ciuni și calomnii. Oponentul de frunte cel mai apropiat de eparhia lui Nestorie era Proclu, Episcopul Cizicului [28], care o cinstea pe Născătoarea de Dumnezeu. Dar un luptător mai aprig avea să răsară în persoana Patriarhului Chiril, care nu dorea să audă vreun cuvânt rostit în detrimentul Născătoarei de Dumnezeu [29].

Istoricul Sfântul Teofan Mărturisitorul spune: „Când Chiril a aflat de blasfemiile lui Nestorie, i-a scris învățându-l și povățuindu-l ca pe un frate, să se abțină de la părerile sale greșite și să se agațe de dreapta credință. Dar Nestorie i-a răspuns într-un mod batjo-coritor și blasfemiator. Atunci, Chiril i-a scris lui Celestin, Papa Romei, despre Nestorie și i-a făcut cunoscute afirmațiile blasfemiatoare pe care i le scrisese Nestorie. Apoi, Ce-lestin i-a scris lui Nestorie, dându-i un termen limită de zece zile pentru a-și schimba părerile și pentru a se pocăi; dacă stăruia în erezia sa, el, ca preot, nu se va mai afla în comuniune cu ceilalți. Asemenea lui Celestin, și Chiril i-a scris lui Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, și lui Iuvenalie al Ierusalimului în privința lui Nestorie și a ereziei sale. Ioan i-a scris lui Nestorie, sfătuindu-l să-și abandoneze erezia, amintindu-i de afirmația Apostolului: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal. 4, 4) [30].

Dându-și seama de încăpățânarea lui Nestorie, Sfântul Chiril i-a scris o altă epis-tolă, una dură de data aceasta, dorind să-i ia în zeflemea erezia. El scria: „Logosul, unindu-se pe Sine Însuși, într-un mod personal mai presus de înțelegere și de cuvânt, cu trup însuflețit și cu suflet viu, a devenit om și a fost numit Fiul Omului, și aceasta nu pur și simplu ca o favoare sau voință, și din nou, nici printr-o simplă asumare de către sine a persoanei umane; căci în timp ce firile care au fost aduse împreună în această adevărată unitate sunt deosebite, pentru amândouă a fost un singur Hristos și Fiu. Aceasta nu înseamnă că deosebirea firilor a fost înlăturată de această unire, ci mai de-grabă dumnezeirea și firea umană, prin negrăita și negrăita lor conlucrare întru unire, se complinesc într-Unul Domn, Hristos și Fiu”. Patriarhul a trimis scrisori clerului și curții împărătești [31]. Apoi a scris Papei Celestin I (422-432) [32] și celorlalți patriarhi despre cum Nestorie înfățișa Logosul ca două ființe separate strâns legate împreună [33]. Mai mult, el a trimis scrisori în diferite orașe și regiuni, s-a adresat episcopilor, guvernatorilor și con-ducătorilor. A scris pustnicilor și monahilor. După ce a alcătuit două tratate despre contro-versă, a trimis unul împăratului Teodosie și împărătesei Evdochia și un altul Pulcheriei, care manifesta un viu interes față de treburile Bisericii, și celorlalte surori ale împăratului.

Nu, cel de trei ori binecuvântat nu a fost nepăsător în privința datoriei sale de a scrie. În scrisorile sale, el demonstra din Sfânta Scriptură cât de stricăcioasă și vătămătoare de suflet era greșeala lui Nestorie [34]. I-a îndemnat pe toți să se păzească de această erezie ca de o otravă mortală. Chiril a înțeles autenticitatea trăirilor omenești ale lui Hristos. Deși Logosul și-a asumat limitele condiției Sale umane, El a făcut aceasta ca pe un act de putere, care nu Îi nega dumnezeirea Sa nemărginită. Chiril folosește cuvântul „iconomic” (oikonomikos) când vorbește de viața/trăirea lui Hristos. Hristos face unele lucruri dum-nezeiește și altele omenește, dar niciodată intermitent. Picioarele Sale omenești au pășit pe apă. Lazăr a ascultat de omeneasca voce a lui Hristos. Unirea este precum cea dintre crin și parfumul său. „El, Care singur a fost mai vrednic decât toți ceilalți, și-a pus viața Sa pentru noi toți și, pentru scurtă vreme, după o anume iconomie, a îngăduit morții să-I în-robească trupul. Dar apoi, fiindcă El este Viața, a nimicit moartea, refuzând să pătimească ceva potrivnic firii Sale proprii, și a făcut aceasta pentru ca stricăciunea să fie slăbită în trupurile tuturor ca, și astfel, stăpânirea morții să fie distrusă” [35]. Chiar și în limitele Sale ome-nești, Logosul era recognoscibil ca Dumnezeu. „Când El vorbește despre Sine Însuși într-un fel adecvat lui Dumnezeu: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (In 14,9), ne lasă să întrevedem firea Sa dumnezeiască și de negrăit… Pe de altă parte, când, fără a disprețui hotarele omenității, El le vorbește iudeilor: «Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul Care v-am spus adevărul» (In 8,40), noi, cu toate acestea, Îl recunoaștem pe El ca Dum-nezeu Logosul, în pofida hotarelor omenității Sale. Pentru că este necesar să credem că El, Care este Dumnezeu prin fire, S-a întrupat sau a devenit om însuflețit de un suflet rațional… ” [36] Logosul dorește să transfigureze și să ridice firea umană dincolo de stricăciunea în care a fost aruncată. „Atunci când El a devenit asemenea nouă, deși a rămas ceea ce era și înainte, El nu a osândit condiția noastră. Nu. De dragul iconomiei, El a primit, îm-preună cu limitările omenescului, toate aceste lucruri care țin de condiția umană. și nu a considerat aceasta ca pe ceva nevrednic de slava sau de firea Sa; căci, chiar și așa, El este Dumnezeu și Domn a toate.” [37] În alt loc el scrie: „El a primit ca povara noastră să fie a Lui și noi vedem în Hristos paradoxul ciudat și neîntâlnit al Stăpânului în chip de rob, al sla-vei dumnezeiești în nimicnicia omenească. Ceea ce era sub jug, în sensul de limitări ale omenescului, a fost încoronat cu cinste împărătească, și ceea ce era umil a fost înălțat la cea mai mare cinste. și totuși, Cel Unul născut nu a devenit om doar pentru a rămâne în li-mitele golirii (kenosis). Adevărul e că Cel care era Dumnezeu prin fire a trebuit să-și asume tot ceea ce a luat cu El prin actul golirii de Sine. În acest mod El a înnobilat firea omului în Sine Însuși, făcând-o părtașă la cinstea Sa dumnezeiască” [38].

Nestorie a fost declarat eretic de două sinoade: unul ținut la Roma, iar altul la Alexandria în 430. Papa Celestin i-a cerut lui Nestorie să semneze o retractare scrisă sau să se aștepte la depunere. Patriarhul Ioan al Antiohiei s-a oferit să mijlocească, dar el îl simpatiza pe Nestorie. El l-a încurajat pe Teodoret al Cirului să scrie împotriva lui Chiril.

Între timp, Sfântul Chiril a redactat cele Douăsprezece anatematisme [39] (Douăsprezece capitole) împotriva învățăturii eretice a Patriarhului Nestorie. Nestorie le-a tratat cu dispreț și s-a opus lui Chiril răspunzându-i cu douăsprezece contraanatematisme, țintind să lovească Ortodoxia cea adevărată. Erezia lui Nestorie se răspândea în fiecare zi tot mai mult și situația se agrava. Certuri aspre au făcut ca schisma în Biserică să se lărgească și mulți episcopi au fost seduși și nimiciți de stricăciunea ereziei.

Într-un sfârșit, împăratul Teodosie cel Tânăr a pus lucrurile la punct. El a decis să pună capăt scandalurilor din Biserica lui Hristos. Venise timpul ca grâul credinței să fie des-părțit de neghina greșelii lui Nestorie. Astfel, el a convocat un Sinod Ecumenic la Efes. Data a fost fixată pentru praznicul Cincizecimii din 431. Întâlnirea a fost rezervată doar mitro-poliților celor mai importante scaune.

Sfântul Teofan afirmă: „Nestorie, înțelegând că patriarhii nu vor trece peste aceasta în tăcere, de vreme ce Bisericile erau atât de tulburate, l-a convins pe împărat să trimită o scri-soare lui Chiril în care îl certa cu severitate. Deși Nestorie credea că prin aceasta îl va lovi pe Chiril, de fapt, el l-a stârnit mai mult. Uimit, Chiril i-a scris împăratului și surorilor aces-tuia despre credința adevărată și despre erezia lui Nestorie. Concomitent, a cerut să se țină un sinod ecumenic pentru examinarea canonică a problemei lui Nestorie. Prin urmare, Împăratul Teodosie a scris tuturor episcopilor de sub jurisdicția sa să se prezinte la Efes, fără întârziere, după Paște, afirmând că cel care nu se va înfățișa la sinodul de la Efes în sfânta zi a Cincizecimii nu va avea nici o scuză în fața lui Dumnezeu sau a noastră. Celestin al Romei i-a cerut lui Chiril al Alexandriei să-i țină locul în sinod, pentru că nu se putea prezenta din cauza dificilei călătorii pe mare din acea vreme” [40].

 

Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic

La Sinodul al III-lea Ecumenic, Nestorie a sosit cu șaisprezece episcopi și o escortă bineînarmată. Majoritatea episcopilor însă, împreună cu efesenii și cea mai mare parte a Con-stantinopolului, erau împotriva lui. Împăratul nu a putut participa, așa că l-a trimis pe co-mandantul trupelor de gardă, contele Candidian. Sfântul Chiril, podoaba cea mai strălucitoare a sinodului, s-a înfățișat însoțit de cincizeci de episcopi, cu un grup de clerici de rang mai mic, împreună cu monahi, servitori, marinari, toți sub stindardul Maicii Domnului și al Evan-ghelistului Marcu. A participat și Arhiepiscopul Memnon al Efesului [41], însoțit de patru-zeci de episcopi sufragani și doisprezece episcopi din Pamfilia. Poporul din Asia Mică era în asentiment cu Patriarhul Chiril și Arhiepiscopul Memnon. Patriarhul Iuvenalie al Ie-rusalimului a sosit împreună cu cincisprezece episcopi, care s-au alăturat pe loc facțiunii lui Chiril. Patriarhul Ioan și patruzeci de episcopi sirieni au fost reținuți de inundații, foamete și de revoltele iscate de această problemă. Din cauza bolii și a neputinței, Papa Celestin nu a putut fi prezent în persoană; i-a scris Patriarhului Chiril să-l reprezinte la întâlnirea sino-dală. De asemenea, a mai fost reprezentat de doi episcopi și un preot, care erau de partea lui Chiril: deși ei nu s-au amestecat în dezbatere, totuși au încercat să judece între partidele care se confruntau. Așadar, păstrându-și importanța rangului, Sfântul Chiril a deținut locul de frunte la întâlnirea sinodală atât ca Patriarh al Alexandriei, cât și ca reprezentant al Papei. Al doilea după el venea Patriarhul Iuvenalie, iar al treilea era Memnon al Efesului [42].

Sfântul Teofan, în Cronografia sa, ne informează: „Ioan al Antiohiei și episcopii răsă-riteni nu au luat în seamă limita de timp stabilită. Într-a șaisprezecea zi de la termen, când Ioan încă nu venise, a sosit Nestorie. În ziua de 20 iunie, a fost convocat sinodul cu Nes-torie, Chiril și prezidat de Iuvenal. Chiril reprezenta și pe Papa Celestin. În timp ce discutau despre Dumnezeu, Nestorie a zis cu mare îndrăzneală: Eu nu L-aș numi dumnezeiesc pe Cel care poate fi în vârstă de doi sau trei ani. și din acest motiv sunt nevinovat de sângele vostru. Din acest moment nu mă mai întorc la voi. Spunând aceasta, el a plecat însoțit de șase episcopi care îi urmau doctrina” [43].

Nestorie căuta să amâne deschiderea dezbaterilor, fiindcă aștepta contingentul sirian care simpatiza cu el. Sfântul Chiril a acționat rapid și, sprijinit fiind de episcopul Memnon, a anunțat că va deschide ședința sinodală pe 21 iunie, în fața a două sute de episcopi. Nestorie și Candidian au protestat și au sesizat fericiți posibilitatea de a pleca. Dar luni, pe 22 iunie, sinodul a fost inaugurat în biserica Sfintei Fecioare Maria. Nestorie a fost rugat pentru a doua și a treia oară să participe, dar a refuzat. Discuțiile au debutat fără el. Socrate scrie: „Partizanii lui Chiril, așadar, au început examinarea discur-surilor publice ale lui Nestorie pe care le rostise despre subiectul în cauză. După ce au de-cis, în urma unei repetate examinări, că documentele conțin blasfemii clare la adresa Fiului lui Dumnezeu, ei l-au depus pe Nestorie” [44]. Astfel, deținând rolul principal, Sfântul Chiril, împreună cu ceilalți părinți, l-au condamnat și l-au depus pe Nestorie în absența episcopilor sirieni. Depunerea lui a fost afișată pe clădirile publice și proclamată de crainici. Efesenii au fost încântați de hotărâre și au sărbătorit. Ei nu mai strigau ca în vechime: „Mare este Artemisa efesenilor!” (Fapte 19,28), ci: „Mare este Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu!”.

Sfântul Teofan vorbește, de asemenea, despre aceste proceduri, afirmând că, după ce Nestorie a părăsit sinodul, „Partida lui Chiril s-a întrunit în ziua următoare și a trimis trei episcopi să-l cheme pe Nestorie, dar acesta a refuzat. De asemenea, când a fost chemat pentru a treia și a patra oară, el nu numai că nu a venit, ci a și poruncit ca emisarii să fie insul-tați și batjocoriți. Apoi, Sfântul și Ecumenicul Sinod, primind emisarii, adică episcopii care fuseseră batjocoriți, a hotărât împotriva lui ca să fie deposedat de toată cinstea preoțească. S-a dispus ca această depunere să-i fie anunțată personal” [45].

O sută nouăzeci și șapte de episcopi au semnat documentul, declarându-l pe Nestorie „exclus de la cinstea episcopiei și a oricărei slujiri preoțești”. Nestorie a fost ferm înștiințat: „Către Nestorie, noul Iuda: Află că din cauza învățăturilor tale lipsite de evlavie și din cauza neascultării tale față de canoane, în ziua de 22 a lunii iunie, în conformitate cu legile Bisericii, tu ai fost depus de sfântul sinod și nu mai deții nici un rang în Biserică”.

Câteva zile mai târziu, a sosit Patriarhul Ioan al Antiohiei cu episcopii sirieni. După cea fost informați despre cele petrecute, el l-a dezaprobat pe Chiril fiindcă s-a grăbit cu de-punerea lui Nestorie. Indignați și răniți de propria erezie, Ioan și cei din partida lui și-au convocat propriul sinod în hanul la care trăseseră. Patruzeci și trei dintre ei au semnat un act prin care îi excomunicau pe Chiril, Memnon și pe adepții acestora. Sfântul Teofan adaugă: „La trei zile după depunerea lui Nestorie, Ioan, Episcopul Antiohiei, a sosit însoțit de două-zeci și șase de episcopi care, aflând de depunerea lui Nestorie, s-au separat de sfântul sinod. Ei s-au întrunit împreună cu Nestorie. Ei chiar i-au depus, așa cum credeau, atât pe Chiril, cât și pe Memnon al Efesului. Într-adevăr, Teodoret, tunând împotriva lui Chiril, fiindcă in-terpretase greșit cele Douăsprezece capitole, a vărsat otrava lui Nestorie. Dar sfințitul Chiril a stat curajos și a apărat aceleași Douăsprezece capitole, interpretându-le și dezvăluind comoara doctrinei Bisericii aflată în ele, făcând clare tuturor intențiile sale cucernice. Atunci când Ioan al Antiohiei a fost chemat de sfântul sinod pentru a treia și a patra oară, iar el a refuzat, a primit verdictul potrivit căruia el și susținătorii săi erau îndepărtați de la comuniunea bisericească, până când aveau să se pocăiască și să-și recunoască greșeala. Sfântul sinod a mai decis ca acele hotărâri ilegale și necanonice adoptate de răsăriteni prin care insultau pe prea- sfințiții conducători ai Bisericii, Chiril și Memnon, să fie lipsite de orice validitate” [46].

Socrate afirmă: „Atunci când lucrurile au ajuns în această confuzie, Nestorie a văzut că cearta care s-a iscat ducea la nimicirea comuniunii și în mare amar a numit-o pe Maria «Theotokos» și a strigat: «Dacă doriți, puteți să o numiți Theotokos pe Maria, și astfel să se încheie orice ceartă». Dar deși el a făcut această retractare, ea nu a fost luată în seamă, căci depunerea sa nu a fost ridicată și a fost exilat în Oasis, unde a și rămas. Acesta a fost sfârșitul sinodului efesan. Aceste lucruri s-au săvârșit pe 28 iunie, sub consulatul lui Bassus și Antiochus” [47].

Ioan și Nestorie, așadar, au avut îndrăzneala arogantă de a trimite actele lor împăratului de la Constantinopol. Pe 29 iunie a sosit răvașul împărătesc. Nu numai că anula sinodul lui Chiril, dar interzicea și plecarea vreunui episcop. Era totodată trimis un înalt funcționar imperial pentru a pune lucrurile în ordine.

O a doua ședință a fost stabilită pentru 10 iulie, la reședința episcopală a lui Memnon.La a cincea și a șasea ședință, prezidate de Chiril și legații papali, lucrările sinodului lui Ioan al Antiohiei nu au fost luate în considerație. Clerul care ținea cu Nestorie, public sau în taină, a fost depus. Cei depuși de Nestorie și aderenții lor reveneau în funcții. La înce-putul lui august a sosit trimisul imperial. Implicându-se fără informare în problemă, el nu a făcut nici o diferență între sinoadele lui Chiril și cele ale lui Ioan, ci și-a îndeplinit mi-siunea greșit. I-a pus în arest la domiciliu pe Chiril, Memnon și Ioan, până ce avea să pri-mească actul imperial de validare a deciziilor lor [48]. Nestorie l-a trimis pe contele Irineu ca să-l sprijine în fața împăratului. Totodată, medicul patriarhului i-a încărcat cu daruri bo-gate pe cei din anturajul împăratului. Între timp, un grup de monahi – printre care chiar și ava Dalmatie, retras în pustie de patruzeci și opt de ani, – s-a ridicat în apărarea lui Chiril, cerând o întrevedere cu Teodosie. Le-a fost îngăduită intrarea, iar Teodosie a ascultat cu-vintele lor. După ce părinții monahi i-au solicitat bunăvoința, împăratul i-a lăsat să plece, cerându-le sfintele lor rugăciuni. Însă în oraș au izbucnit numeroase revolte și mulți oa-meni au fost răniți.

Delegatul imperial, Paladie, a notat evenimentele și a trimis raportul său cancelariei imperiale. Împăratul Teodosie a studiat raportul și a luat decizia surprinzătoare de a suspenda deciziile ambelor partide! El a poruncit ca Nestorie să rămână depus, dar Chiril și Memnon la fel. A ordonat ca episcopii să plece din Efes, dorind probabil să țină o mică anchetă ju-diciară în Constantinopol. Împăratul l-a trimis pe contele Ioan. Episcopii au fost extrem de intimidați de Ioan, mai ales prin arestarea lui Nestorie, Chiril și Memnon, dar au refuzat să abandoneze lucrările în mâinile unui sinod bisericesc atât de supus controlului imperial. Ioan al Antiohiei s-a conformat deciziei imperiale, spre dezgustul mai multora din contin-gentul său. Dar cei două sute de episcopi care făceau parte din tabăra lui Chiril au refuzat să-și părăsească stăpânul. Au insistat ca el să fie eliberat, cerând ca hotărârea lor sinodală să fie recunoscută drept singura decizie legitimă și canonică [49].

Atunci când contele Ioan s-a înapoiat la Constantinopol, iar veștile anunțau că Nes-torie a fost depus, a izbucnit o veselie generală. Însă, în momentul în care crainicii im-periali au adăugat și faptul că Chiril și Memnon fuseseră arestați, iar sinodul desființat, în capitală a izbucnit revolta. Chiar și împăratul a fost uimit de popularitatea și sprijinul de care se bucura Chiril [50].

Sfântul Chiril a fost ținut în arest într-o casă la Efes. Audierea a durat mai multe săp-tămâni. Cu trecerea timpului, Teodosie era din ce în ce mai favorabil poziției adoptate de Chiril. Mai mult, aproape două sute de episcopi erau în așteptare la Efes. În acea vară, ei au locuit în condiții precare până ce a fost eliberat Chiril. Teodosie a fost impresionat de fidelitatea lor [51].

 

Urmările sinodului efesan

Împăratul a convocat o întrunire la care au participat câte opt delegați din fiecare fac-țiune. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, spune: „După ce toate chestiunile aflate în dezba-tere au fost cuprinse într-un memorandum înaintat împăratului Teodosie, au fost chemați la Constantinopol episcopi din ambele partide. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost victo-rioși episcopii de la acel sfânt sinod. Confirmându-se depunerea lui Nestorie, a fost numit ca Episcop al Constantinopolului Maximian, un prezbiter din aceeași biserică” [52].

Chestiunea numirii Sfintei Fecioare „Theotokos” fusese lămurită chiar înainte de în-tâlnirea convocată de împărat. Nestorie a acceptat termenul cu rezervă, deși avea să-i înșele mai târziu. Pe moment, el fu întâmpinat cu o oarecare bunăvoință, deși nu pe deplin ab-solvit de greșeală. Avându-se în vedere declarația lui, a fost exilat într-o mănăstire dincolo de porțile Antiohiei, dar nu s-a străduit să merite această păsuială. În 435 a fost decretată exilarea sa în Petra, Arabia, dar a fost dus în Egipt. Niște barbari libieni au asaltat locul său de reședință și l-au luat cu ei. A fost eliberat și a ajuns în Tebaida. Prefectul din acele părți nu l-a privit cu bunăvoință și a refuzat să-i acorde protecție. A fost târât din loc în loc, slăbit de vârstă, boală și greutăți. A murit în Tebaida de Sus unde, conform scrierilor lui Evagrie (346-399), în mormântul său, i-a fost găsită limba în stare de putreziciune și mâncată de viermi. Conform altora (Kedrynon și Nichifor), întregul său corp a putrezit de viu, cu răni urât mirositoare [53]. Ar trebui menționat că moartea sa a semănat foarte mult cu cea a lui Arie. Până la sfârșit purtarea i-a fost vulgară și dusă la extrem. Când Nestorie s-a dus la toaletă, buzele sale au început să-L batjocorească pe Hristos și pe Născătoarea de Dumnezeu. Un înger al lui Dumnezeu l-a lovit, iar el și-a vărsat intestinele chiar în locul necurăției lui. Astfel, după cum citim în istorisirile Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului (cca 634 – cca 733), acel om a sfârșit groaznic drept pedeapsă pentru încăpățânarea sa. Teodosie s-a întors împotriva lui Nestorie și a poruncit arderea tuturor scrierilor acestuia. Discipolii lui Nestorie, care sorbeau din apa necucerniciei sale, au fost numiți după Simon Magul și stigmatizați cu numele de simonieni.

Să ne întoarcem la evenimentele din jurul întâlnirii dintre împărat și episcopii din ambele partide. Între timp, Chiril și Memnon se aflau încă în arest la domiciliu. În fața împăratului, răscolindu-și scrierile lor, ereticii l-au acuzat pe Chiril că L-a înzestrat pe Hristos cu o umanitate exagerată. Atât de puternice au fost manevrele și înșelăciunea lor, încât împăratul și-a schimbat atitudinea în mânie împotriva Sfântului. Împreună cu Epis-copul Memnon, Sfântul a fost întemnițat și pus în lanțuri la Efes. Unindu-se în duh, sfinții bărbați nu au dat înapoi, nici nu au șovăit în credință. Ei au sorbit paharul amar al suferinței și greutăților în timpul întemnițării lor, dar aceasta nu le-a fost spre rușine. Chiril a reușit să se întoarcă în Alexandria în toamna lui 431.

După aceasta, împăratul a făcut o investigație detaliată. Au fost dezvăluite acuzațiile false, interpretările eronate și înșelăciunea ereticilor. Drept rezultat, împăratul nu a privit în urmă la deciziile sale cu satisfacție, în special în privința relelor tratamente aplicate ierarhilor. Prin urmare, fiindcă Sfântul era nevinovat, Teodosie i-a umilit pe eretici și i-a expulzat. A făcut dreptate prin reinstalarea lui Chiril și a aderenților acestuia, sprijinindu-i în episcopiile lor. A preamărit în elogii smerenia și răbdarea Sfântului; și nici una dintre laude nu era exagerată.

Papa Romei a fost informat despre deciziile sinodului chirilian. Împăratul i-a repus pe Memnon și pe Chiril în scaunele lor. Patriarhul Maximian nu a trăit mult. În locul său a fost instalat Proclu (cca 434-446), un apărător al Născătoarei de Dumnezeu (Theotokos). Dar controversa stăruia încă. De fapt, deplina recunoaștere a strădaniilor lui Chiril de la Si-nodul al III-lea Ecumenic de la Efes nu s-a produs până la Sinodul de la Calcedon, în 451, care a reconfirmat Crezul de la Niceea și a doua epistolă către Nestorie a Sfântului Chiril.

 

Distincție pentru Sfântul Chiri l[54]

O astfel de necinste și pedeapsă a luat ereticul Nestorie, cel întocmai la gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a primit mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărțile cele scrise cu mâna lui, Părinții celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subțire ca un mandelion. Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin dreapta credință toată lumea, care era în acel timp împărțită de eresul lui Nes-torie. Giulgiul cel subțire arată subtilitatea minții și a cugetărilor Sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta se arată împreună și o față a lui Hristos, și două firi ale Lui. De asemenea, a fost numit și Papă, lucru care a in-trat în tradiția succesorilor săi. Totodată, au adoptat obiceiul purtării a două mitre, deși nu erau două mitre distincte: era una singură, împodobită cu două vârfuri [55]. De asemenea, i-au dăruit două epitrahile, deși nu separate, ci precum unul singur: unite la mijloc și separate jos, dând impresia că ar fi două [56].

Dorim să atragem atenția că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credință, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Fiindcă a fost foarte mult nedreptățit și prigonit de ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutați de dregătorii lumești, au făcut propriul sinod și au propovăduit minciuna că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie cel Tânăr, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Acest eretic I-a atribuit lui Hristos un trup uman și un suflet uman, dar nu și o minte rațională, așezând în locul acesteia Logosul dumnezeiesc. În locul unei înțelegeri corecte a Dumnezeului-Om, dumnezeul lui Apolinarie a purtat trup, iar dumnezeul lui Nestorie era un om care L-a purtat pe Dumnezeu. Uma-nitatea lui Hristos mutilată de Apolinarie implica doar o mântuire parțială. El nu a putut înțelege că, pentru a fi un Mântuitor absolut, era necesar ca Hristos să fie nu doar un Dumnezeu deplin, ci și Om deplin. Această erezie a fost combătută de Sfinții Atanasie, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Epifanie.

 

Apropierea dintre Alexandria și Antiohia

Patriarhul Ioan al Antiohiei, atunci când a revenit în episcopia sa, adunându-se cu mai mulți episcopi, l-a depus pe Chiril care revenise, la rândul lui, pe tronul patriarhal. După afișarea acestei ostilități, ce pași trebuiau făcuți pentru împăcare? Fiindcă, după numirea lui Maximian pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, sirienii încă îl mai considerau pe Nestorie ca fiind pe nedrept condamnat. Ei negau legitimitatea noului Arhiepiscop Maximian. Așadar, Roma, Alexandria și Constantinopolul nu se aflau în comuniune cu Biserica siriană. În ianuarie 432, împăratul Teodosie a inițiat reconcilierea dintre Chiril și Ioan al Antiohiei. Procesul a durat doi ani. În 433, apropierea dintre cei doi a fost împlinită prin schimbul de declarații de credință dintre Alexandria și Antiohia (Symbolum Ephesinum, cunoscut mai târziu drept „Formula de reunire” [57]). Chiril a dat înapoi în ceea ce privește vocabularul, dar nu a făcut nici un pas înapoi în privința principiilor. Extremiștii sirieni și cei alexandrini au mers pe propriul lor drum, precum așa-zisa Biserică nestoriană (asiriană) și, respectiv, monofiziții [58].

Sfântul Teofan descrie, de asemenea, ce s-a întâmplat după ce episcopii s-au înfățișat împăratului, la Constantinopol: „Răsăritenii l-au luat pe Nestorie cu ei în răsărit. În al pa-trulea an de la depunerea lui Nestorie, Episcopul Ioan al Antiohiei, cuprins de frica de Dum-nezeu și văzând că mulți erau rătăciți de Nestorie, a scris împăratului, cerându-i să-l alunge din părțile răsăritene pe Nestorie. Împăratul l-a surghiunit pe Nestorie la Oasis și a trimis instrucțiuni lui Chiril și Ioan, spunându-le să se unească fără amânare, pentru a elibera bisericile de orice dispută. Ioan s-a supus decretului și i-a scris lui Chiril o declarație de credință, acceptând mărturisirea Părinților de la Niceea și pe cea din 150 de la Constantinopol și acțiunile întreprinse la Efes” [59]. Sfântul Chiril s-a arătat încântat de acest demers și a trimis o scrisoare lui Ioan și episcopilor răsăriteni, care începea astfel: „Să se facă voia Cerului, iar pământul să se bucure!”. În această scrisoare către Episcopul Ioan, Sfântul Chiril scria:

„Toată lupta noastră pentru credință a avut ca temei faptul că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu. Însă, dacă noi spunem că Sfântul Trup al lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, este din cer și nu de pe pământ, atunci cum ar mai putea fi considerată ca Maica lui Dumnezeu? Pe cine altul a purtat, dacă nu L-a născut după trup pe Emanuel?

Fericitul Prooroc Isaia nu a mințit când a spus: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel (Is. 7,14), care înseamnă Dumnezeu este cu noi. Ceea ce Sfântul Gabriel a zis Fecioarei, este, de asemenea, cu totul adevărat: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema nu-mele Lui Iisus (Lc. 1,30-31)… căci El va mântui poporul Său de păcatele lor (Mt. 1,21).

Astfel că, atunci când spunem că Domnul nostru Iisus Hristos este din cerul cel de sus,noi nu spunem că Sfântul Său Trup a fost adus de sus, din cer. Nu, noi îl urmăm pe dum-nezeiescul Pavel, care a zis atât de limpede: «Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer» (I Cor. 15,47), și noi, de asemenea, ne amintim de Mân-tuitorul Însuși, Care a spus: «și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In 3,13), deși El a fost născut după trup din Sfânta Fecioară, așa cum am spus mai înainte. Dumnezeu-Logosul S-a coborât de sus, din cer, «ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând» (Fil. 2,7), și a fost numit Fiul Omului, în timp ce a rămas ceea ce El era, adică Dumnezeu – pentru că El este fără de schimbare și nestri-căcios prin fire, și din această cauză El a zis că «S-a coborât din cer», și s-a înțeles acum că este una cu trupul Său și este numit «omul din cer» [60]. Același om este desăvârșit în dum-nezeire și perfect în umanitate, și noi Îl înțelegem a fi un prosopon, pentru că există «un singur Domn Iisus Hristos» (I Cor. 8,6), deși noi suntem conștienți de diferența dintre firile din care s-a format negrăita unire.

Acelora care spun că a existat un amestec, sau o confuzie, sau o îmbinare între Dum-nezeu-Logosul și trup, să le fie oprite gurile de dumnezeiasca cugetare, pentru că asemenea oameni sunt cei care răspândesc astfel de calomnii despre mine, cum că eu aș fi spus aceasta. Dar departe de mine a gândi așa ceva, fiindcă eu consider că cel care ar gândi astfel, cum că există vreo umbră de schimbare [61] în dumnezeiasca fire a Logosului, trebuie să fie com-plet nebun. Căci El rămâne ceea ce este și nu se schimbă și nici nu suferă alterarea. Mai mult, cu toții mărturisim că dumnezeiescul Logos este nestricăcios, chiar dacă, în a Sa prea-înțeleaptă iconomie a tainei, El este văzut cum Își atribuie suferințele ce vin odată cu trupul. Preaînțeleptul Petru spune: «fiindcă Hristos a pătimit cu trupul» (I Pt. 4, 1), și nu în firea dumnezeirii Sale de necuprins. El poartă suferințele propriului trup printr-o iconomică asumare de Sine, așa cum am spus, pentru ca noi să credem că El este Mântuitorul tuturor, lucru care a fost prezis de vocea profetului care grăiește în locul Lui: «Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri, și fața Mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor» (Is. 50,6).

Să fie Sfinția Voastră încredințată că noi urmăm părerile alor noștri Sfinți Părinți, în special pe cea a fericitului și renumitului Părinte Atanasie. Noi refuzăm să fim diferiți față de ei în vreun lucru; să nu se îndoiască nimeni de aceasta. Aș fi redat multe paragrafe din Părinți care confirmă cuvintele mele cu ale lor, dacă nu m-aș fi temut că scrisoarea ar fi putut deveni obositoare din cauza lungimii. Noi nu vom îngădui ca credința, sau mai degrabă Simbolul de Credință (Crezul niceean), care a fost formulat de Sfinții noștri Părinți, care s-au adunat mai înainte la Niceea, să fie modificat de cineva. Nu ne vom permite nouă înșine și nimănui altcuiva a schimba un singur cuvânt din ceea ce s-a scris aici, sau de a păși peste vreo singură silabă; căci noi ne amintim de cel care a zis: «Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinți tăi» (Pilde 22,28). Căci cine altul a vorbit prin ei decât numai Duhul lui Dumnezeu Tatăl, Care purcede din El și totuși nu este străin Fiului în ceea ce privește firea? Cuvintele sfinților tâlcuitori ne confirmă acest punct de vedere, căci… dumnezeiescul Pavel scrie: «Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui» (Rom. 8,8-9).” [62]

Ceea ce Sfântul Chiril a prezentat mai sus se află în deplin acord cu formula de mai târziu de la Calcedon[63]. Apoi, odată ce Chiril și Ioan au căzut de acord în privința acele-iași mărturisiri, Bisericile lor au fost din nou unite în pace și armonie.

 

Răspunsul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu la erezia nestoriană

Pentru ca cititorii noștri să înțeleagă cât de respingătoare a fost erezia nestoriană pen-tru Născătoarea de Dumnezeu, vom aminti în cele ce urmează o povestire edificatoare în acest sens, povestită de Părinții Ioan și Sofronie, în Pășunea duhovnicească: „Am mers la ava Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu fața luminată și strălucitoare, îmbrăcată cu un veșmânt roșu, și împreună cu dânsa doi bărbați cu sfințita cuviință, care stăteau în afara chiliei mele. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și că cei doi bărbați împreună cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfân-tul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Iar Născătoarea de Dumnezeu nu a voit nicidecum și fiindcă eu am rugat-o cu stăruință, zicând: «Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine», și alte asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: «Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa?». Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început să plâng și să mă mâhnesc pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci nefiind altcineva în chilia mea afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea să se fi întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. și ci-tind în ea, am aflat la sfârșitul cărții a doua cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu pe care îl aveam în chilia mea. și îndată am dat cartea înapoi aceluia care mi-o dăduse, zicându-i: «Ia-ți car-tea, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit». Iar acela, întrebându-mă și aflând pricina acelei pagube – fiindcă i-am povestit vedenia –, s-a umplut de râvna dum-nezeiască și îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu”.

 

Sfârșitul unui război între frați

Să ne întoarcem acum la viața Sfântului Chiril. Există o chestiune în privința căreia noi nu vom păstra tăcerea. Sfântul Chiril, cel atât de desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de mare întru sfințenie, avea încă și o oarecare prihană într-însul, nu din răutate și cunoștință, ci din oarecare prindere în minte și din necunoștința adevărului. Pentru că numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă. Aceasta nu s-a întâmplat din răutate sau cu bună știință, ci dintr-o părere preconcepută și necunoaștere a adevărului. Deși era sfânt, el, ca bărbat, putea fi supus patimii și neputinței omenești, deși acestea erau mici într-însul. Însă și-a îndreptat greșeala într-un chip minunat. Ascultați: așa cum am spus mai înainte, marele Chiril era nepot al Patriarhului Teofil, vrăj-mașul Sfântului Ioan Gură de Aur. Chiril credea ca fiind adevărate acuzațiile pe care le gră-iau dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur [64]. Dar el făcea aceasta nu din răutate, ci din necunoaștere, precum este scris: „Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul” (Pilde 14, 15). Din aceste motive, avea dumnezeiescul Chiril suspiciuni în privința preasfințitului și dumnezeiescului Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, păstrându-le nu numai în timpul vieții acestuia, ci și după ce s-a săvârșit. Nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnice împreună cu ale celorlalți binecredincioși patriarhi, precum era obiceiul. În 405, Aticos, succesorul lui Arsachie ca Patriarh al Constantinopolului, a scris către dum-nezeiescul Chiril, arătând că și el a fost unul din vrăjmașii Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar, dându-și seama, ulterior, de nevinovăția și curăția acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa de mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Gură de Aur împreună cu ale celorlalți sfinți. Aticos l-a rugat și l-a sfătuit frățește pe Sfântul Chiril, să facă și el la fel. L-a îndemnat pe Chiril: „Scrie numele Sfântului Ioan Gură de Aur în pomelnice și pomenește-l”. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, fiindcă nu dorea să-și acuze unchiul, care prezidase Sinodul de la Stejar, de lângă Calcedon și care l-a condamnat pe Sfântul Ioan Gură de Aur în 403, pe baza a douăzeci și nouă de capete de acuzare, cele mai grave fiind acuzațiile de origenism și comentariile necuvenite făcute la adresa împărătesei.

Patriarhul Aticos nu a fost singurul care l-a sfătuit pe Chiril în această privință; i s-a adăugat și o rudă: sfințitul părinte Isidor Pelusiotul [65]. El l-a sfătuit cu multă îndrăzneală și sinceritate, spunând că mânia împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur, mânie care nu se veștejise, era nu doar nedreaptă, ci și lipsită de orice rațiune. Isidor l-a mustrat pe Chril spunându-i că nu se cuvine să judece pe cineva din oameni mai înainte de a fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. „Căci și Domnul Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie, ca și cum ar fi de față, a spus: «Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulțit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșesc după strigarea lor, care vine către Mine; iar de nu, să știu» (Fc. 18,20-21). Sfântul Isidor a citat aceste paragrafe Sfântului Chiril, spunând că aceasta a făcut-o Domnul, ca să ne dea pildă, să nu credem imediat cuvintele acuzatorilor, ci noi înșine să cercetăm pentru a ne confirma dacă ele sunt ade-vărate. Isidor i-a mai spus lui Chiril: „Deci și tu trebuie să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie. Ar trebui să știi că mulți din cei ce au fost împreună cu tine la Sinodul din Efes te acuză pe față cum că te mânii cu nedrep-tate asupra nevinovatului Ioan. Motivul pentru aceasta este faptul că tu ești nepot al lui Teofil și urmezi în grabă în toate aceluia. De vreme ce Ioan a dovedit nebunia lui Teofil, izgonindu-l acesta din scaun pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu. Cu toate că acum el este mort, așa faci și tu, discreditând slava celui persecutat”.

Sfântul Isidor a scris altă epistolă, către Sfântul Chiril, spunând: „Mă înfricoșează pil-dele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să ți le scriu. Dacă eu îți sunt pă-rinte –precum mă numești, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, fiindcă nu a pedepsit precum se cădea pe fiii săi, care au păcătuit [66]. Din nou, dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez de pedeapsa pe care a primit-o Io-natan, fiul lui Saul [67]; căci, putând să oprească pe tatăl lui să nu caute un vrăjitor necro-mant [68], nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu eu osândit, iți zic ție acelea care sunt spre folosul tău. Ascultă-mă, ca să nu fii osândit de Dreptul Judecător, Cel care nu caută la față. Alungă mânia pe care o ai asupra celui adormit și să nu tulburi Biserica celor vii, devenind o pricină de ceartă”.

Într-un alt loc al epistolei sale zice: „Mă întrebi pentru ce și cum a fost exilat Ioan. Eu nu voiesc să-ți răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și fac reproșuri altora. Aceasta îți zic numai: că mulți nelegiuiți și-au aruncat relele semințe cu nedreptate asupra acelui drept. și, în puține cuvinte, îți arăt starea Egiptului cu care te asemeni. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriți i-a bătut cu bice; pe israelitenii care se osteneau i-a supus la munci și chinuri. Ei zideau cetăți Egiptului și acesta n-a plătit plata lucrătorilor. Într-adevăr, Egiptul se îndeletnicea cu astfel de fapte și altele asemenea. Într-un astfel de loc s-a născut Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gând cu dânsul, el a urât și l-a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și predica-torul Domnului. Cu toate acestea, casa lui David crește și se întărește mai mult, iar casa lui Saul se micșorează și se împuținează”.

Acesta a fost tonul scrisorilor trimise patriarhului de Sfântul Isidor. Chiril, conștienti-zându-și greșeala, a început să se îndrepte. Însă, s-a îndreptat desăvârșit atunci când a avut vedenia următoare. Odată, în timp ce dormea, Sfântul Chiril a visat că se află într-un loc frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo îi vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alți minunați și slăviți bărbați ai Vechiului Testament. De asemenea, vedea acolo și pe mulți sfinți ai harului Sfintei Evanghelii. În locul acela a văzut și o biserică minunată, a cărei frumusețe era cu neputință de descris. Înăuntrul bisericii se auzea o mulțime mare care intona o preadulce cântare. Sfântul a intrat în biserică și a fost cu totul uluit de vederea celor de acolo. S-a umplut cu totul de bucurie și de dulceață în inima sa, căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, înconjurată de mulțime de sfinți îngeri și stră-lucind cu slavă negrăită. A mai văzut și pe Sfântul Ioan Gură de Aur stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu, cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu. El ținea în mâini cartea învățăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur mai erau și mulți alți bărbați slăviți, care stăteau lângă el precum niște slujitori. Dar erau înarmați, ca și cum ar fi fost pregătiți pentru o anumită luptă.

Dumnezeiescul Chiril, văzând acestea, a dorit să meargă să se închine Stăpânei noas-tre Născătoarei de Dumnezeu, alergând spre ea. Dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu cei ce-i slujeau, s-au ridicat împotriva lui cu mult avânt și nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar l-au și izgonit din acea biserică. Iar Sfântul Chiril era consternat și se gândea din ce motiv s-a mâniat Sfântul Ioan Gură de Aur pe el și de ce l-a izgonit din biserică. Atunci a auzit-o pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiință a gândit necuviincios împotriva lui. Dar Ioan a răspuns că nu dorea să-l ierte. Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rușinând și înfruntând pe Nestorie, batjocoritorul meu. Chiril m-a propovăduit oamenilor ca Născătoarea de Dum-nezeu. Iartă-l, căci mult s-a ostenit pentru mine, rușinându-l pe cel ce m-a ponegrit, și pe mine Născătoare de Dumnezeu propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Sfântul Ioan Gură de Aur de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit. El l-a chemat înăuntru pe Sfântul Chiril și l-a îmbrățisat ca pe un prieten drag. Ioan l-a întâmpinat cu dragoste și l-a sărutat cu iubire frățească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat cei doi sfinți, împrietenindu-se amândoi în acea vedenie, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Când Sfântul Chiril s-a trezit, adunându-și gândurile și cercetând această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur s-a osândit pe sine. Se gândea că atâta vreme a ținut ranchiună în deșert, patimă lipsită de vreo rațiune împotriva unui bărbat preasfânt atât de bineplăcut lui Dumnezeu și un asemenea prieten al Născătoarei de Dumnezeu. De îndată a adunat pe toți episcopii Egiptului. A făcut praznic și sărbătoare în cinstea marelui Gură de Aur. A scris numele Sfântului Ioan în diptice și-l pomenea împreună cu sfinții cei mari, iar în fiecare an îl lăuda cu cuvinte de laudă și dădea pilde din viața acestuia. Din acestea a fost scrisă viața lui, care se găsește în Hrysostomica lui Gheorghe al Alexandriei. Această pată de pe sfințenia dumnezeiescului Chiril a fost astfel ridicată. Fericitul Chiril și-a pe-trecut restul zilelor cu o pilduitoare purtare. Conștiinciosul Chiril și-a păstorit turma cea rațională prin legi dătătoare de viață și a ajutat cu prisosință pe oricine se afla în nevoie. A povățuit pe fiecare pe calea mântuirii. Cu mare înțelepciune și cu știință duhovnicească, el i-a întors din înșelăciunea diavolului pe cei rătăciți. Dovadă a înțelepciunii și a științei sale este povestirea ce urmează, pe care dorim să o adăugăm aici spre îndulcirea ascultăto-rilor și apoi vom sfârși povestirea noastră.

 

Dreptul Melchisedec

Ava Daniil ne spune în Pateric cum că, în părțile cele mai de jos ale Egiptului, era un bătrân cuvios cu o viață sfântă, dar simplu și greoi la minte. În consecință, datorită sim-plității lui, gândea și zicea că „Melchisedec este fiul lui Dumnezeu” [69]. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemându-l pe bărbatul acela și văzând că face semne și minuni și că orice cere de la Dumnezeu Domnul îi arată lui, a meșteșugit cu iscusință următorul plan. El a zis cu blândețe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând, iarăși, îmi zice că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială în această privință. Din acest motiv te-am chemat, ca să-ți spun ca să te rogi lui Dumnezeu să-ți descopere adevărul, ca să mi-l arăți și mie”. Iar bătrânul, auzind aceasta, a răspuns vesel și cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, și orice îmi va descoperi, eu o voi arăta și preasfinției tale”. Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i descopere adevărul în privința lui Melchisedec. Într-adevăr, descoperindu-i-se bătrânului adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul i-a zis: „și de unde știi, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toți patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toți aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a trecut Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Așadar, m-am încredințat cu adevărat, stăpâne (despota)”. Atunci Sfântul Chiril, mulțumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că bătrânul s-a vindecat de înșelare și l-a eliberat cu pace. Așadar bătrânul plecând, a mărturisit tuturor: „Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dum-nezeu”. Cu o astfel de înțelepciune și cu o astfel de iscusință a povățuit Sfântul Chiril pe bătrânul cel simplu la cunoașterea adevărului.

 

Adormirea Sfântului Chiril

Sfântul Chiril a slujit pe scaunul Alexandriei timp de 32 de ani. El a scris multe cărți folositoare de suflet și ortodoxe, dintre care cele mai alese sunt comorile din Glafira la Vechiul Testament [70]. După ce a curățit în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, apărătorul și protectorul Născătoarei de Dumnezeu și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie [71]. Victoriosul apărător al credinței și cel de trei ori binecuvântat se află acum în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toți sfinții cei din veac, dar mai ales cu prietenul său iubit și desăvârșit, cu Ioan Gură de Aur cel dumnezeiesc. Sfântul Chiril al Alexandriei stă înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, și neîncetat roagă pe Preasfânta și Cea de o ființă Treime pentru toți creștinii, ca să dobândească și ei Împărăția cerurilor. Pe care să o dobândim și noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Viața Sfântului Chiril, care a înflorit în secolul al V-lea d.Hr. (420), a fost alcătuită de istoricii Nichifor și Sozomen, ca și de alți istorici bisericești ale căror scrieri au fost adunate de Nicodim Aghioritul. Ultimul, a transcris aceste texte în greaca nouă, lucrare pe care a publicat-o în al său Neon Eklogion. Această versiune a fost luată și încorporatăîn Sinaxarul mare. Sursele adiționale sunt citate în text. Notele includ citate din Socrate Scolasticul, născut în 380 la Constantinopol, consilier juridic, care ne-a lăsat cronicile sale despre istoria bisericeascădin perioada patristică a secolelor al IV-lea și al V-lea d.Hr., și de la domnia lui Constantin I (324-337) la Teodosie al II-lea (408-450).

Un elogiu elegant în cinstea marelui Chiril a fost scris de Zonaras (sec. XII), un canonist și istoric bizantin faimos, care își începe laudele comparându-l pe Sfânt cu fluviul Nil, care udă Egiptul și lumea. Textul se păstrează la Marea Lavră, ca și în textele in-quarto praznicale (panegiricul) de la Mănăstirile athonite Vatopedu și Dionisiu. Un exemplar se găsește și la Iviron. O slujbă completă, cu canon îndoit, a fost scrisă de părintele Gherasim Micraiananitul. Sfântul Chiril este pomenit pentru dârza apărare a credinței la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde a apărat titlul de Theotokos al Maicii Domnului. Acest sinod a denunțat blasfemiile lui Nestorie și a dezbătut problemele hristologice. De asemenea, Sfântul a îndurat multe suferințe pentru Ortodoxie.

Sfântul Chiril mai este prăznuit pe 18 ianuarie, deși nu aceasta este ziua adormirii sale. El este sărbătorit împreună cu un alt mare ierarh alexandrin, Sfântul Atanasie cel Mare. Cupletul de versete introductive(distihul) pentru ziua de 18 ianuarie spune: „Data surghiunului lui Chiril se păstrează scrisă, dar nu și cea a adormirii sale”. În distihul autentificat al Patriarhului Cristofor de Mitilene aflăm că data când Sfântul a părăsit aceastălume a fost 9 iunie.

[2] Satul actual Mahalla el Kobra se află la 120 de kilometri est de Alexandria.

[3] Norman Russel, „The Making of a Bishop”, în Cyril of Alexandria (London/NY: Routledge, 2000), pp. 4, 209 (9).

[4] Armele pe care le-a oferit această moștenire, cugetul Părinților și Sfinții, l-au ajutat pe Chiril să formuleze în ce anume consta tradiția ortodoxă. În special, cita pe Sfinții Grigorie Teologul și Atanasie cel Mare. Ibidem, 5, 6.

Referitor la citarea Sfântului Atanasie, Chiril a făcut următoarea confuzie. Expresia „o singurăfire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”, care aparține de fapt ereticului Apolinarie (înaintemergătorul monofiziților), în a sa „Scrisoare către Jovian”, a fost atribuită în mod eronat Sfântului Atanasie. Sfântul Chiril a fost indus în eroare crezând că această formulă dogmatică aparține Sfântului Atanasie. De vreme ce Sfântul Chiril nu putea concepe că ar putea fi posibil ca Sfântul Atanasie să acrediteze vreo erezie, el a interpretat această expresie într-un mod ortodox! Sfântul Chiril a socotit că această expresie învață că „în ipostasul unic sau în persoana cea una a lui Dumnezeu-Logosul este unită firea umană cu cea dumnezeiască”, ceea ce este în întregime ortodox. În acest fel, fraza a ajuns să aibă două înțelesuri. Pe buzele ereticilor avea un înțeles eretic, în timp ce pe buzele ortodocșilor avea un înțeles ortodox. Oameni ca Dioscor (Dioscorus, †. 454, Patriarhul Alexandriei) s-au ascuns în spatele acestei expresii dogmatice ambigue. Vezi „The Union with the Monophysites”, în The Circle of Ecumenism, de Kalliopios,Mitropolitul Pentapolei.

[5] Mai târziu, atunci când ortodoxia sa a fost atacată la Sinodul efesian (431), el și-a evidențiat educația ecleziastică și a afirmat: „Noi niciodată nu am susținut ideile lui Apolinarie, ori Arie, ori Eunomie, ci de la o vârstă fragedă am studiat Sfintele Scripturi și ne-am hrănit din mâinile Sfinților Părinți ortodocși”. Acta Conciliorum Oecumenicorum, ed. E. Schwartz (Berlin), I, 1, 3, pp. 22.7-9.

[6] Nitria se află, probabil, sub orașul modern el-Barnudj, în delta superioară de est. La sfârșitul secolului al IV-lea, un autor anonim spune că Nitria, la vreo 64 km de Alexandria, era cea mai renumită dintre toate mănăstirile din Egipt. Își datoreazănumele de la un oraș din apropiere, al căror locuitori strâng azotatul de potasiu. În acest loc se aflau vreo 50 de chilii, așezate una lângă alta și sub ascultare a unui singur părinte. În unele, locuiesc mai mulți, în altele, mai puțini, iar unii dintre frați și locuiesc singuri. Deși sunt despărțiți prin locuințele lor, rămân uniți împreună, nedespărțiți în credință și iubire.

Istoricul monastic Paladie (cca 364-425), care a scris Istoria Lausiacă(Historia Lausiaca), afirmă: „…am venit în muntele Nitriei. Între muntele acesta și Alexandria se află un lac numit Maria, întins pe vreo 112 de kilometri. Străbătându-l într-o zi și jumătate, am ajuns la munte, în partea de mijloc a lui. De la acest munte se întinde o mare pustie până în Etiopia, în țara Mazichilor și a Mauritaniei. În acest munte locuiesc cinci mii de bărbați, cu diferite moduri de viețuire, fiecare precum poate și voiește, trăind pe cât le e cu putință câte unul, sau câte doi, sau mai mulți. În acest munte se servește pâinea în șapte feluri, atât lor, cât și celor șase sute câți sunt retrași în pustia deplină… În acest munte al Nitriei se înalță o biserică mare…Lângă biserică se află o casă de oaspeți, în care e primit orice străin tot timpul, până ce pleacă de bună-voie, chiar de rămâne doi sau trei ani. O săptămână i se îngăduie să rămână fără să lucreze, celelalte zile este pus să lucreze fie în grădină, fie la cuptorul de pâine, fie în bucătărie. Dacă e vrednic de atenție, i se dă vreo carte, dar nu i se îngăduie să se întrețină cu altul până la o oră. În acest munte se află și doctori și țesători. Se folosește și vin și se și vinde vin. Toți aceștia fac pâine cu mâinile lor, încât nu depind de alții. Pe la ceasul al treilea se aud răspândindu-se din fiecare chilie psalmodieri, de parcă te înalță în rai. Iar în biserică intră numai sâmbăta și duminica. În biserică sunt opt preoți. Cât timp se află în viață întâiul preot, nici unul nu slujește sau nu vorbește sau nu judecă, ci stau numai alături de el, în liniște”.

[7] Nota 1, p. 96, Sinaxarul mare grec, „9 iunie”, text inițial inclus în Everghetinos, Cartea a II-a, Pricina a douăzeci și opta, Învățătura a 7-a.

[8] Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. VII, Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Ser., vol. II (Oak Harbour, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[9] Teofil s-a folosit de autoritatea scaunului pentru a pune în aplicare legile imperiale privind distrugerea templelor păgâne. Aceasta a provocat în Alexandria revolte civile de mare amploare. Teofil însă a pus în acțiune bande de călugări fanatici. Prin asemenea mijloace, în 391, a distrus templele păgâne străvechi ale orașului, precum Serapionul. Pe acestea le-a transformat în biserici. John Anthony McGuckin, On the Unity of Christ, (Crestwood, NY: Saint Vladimir’s Seminary Press, 1995), p.10.

[10] Dacăo persoană nebotezată se află pe patul de moarte și este necesară săvârșirea unui botez în caz de urgență, un preot ortodox poate săvâr și un botez clinic (din grecescul klinee pentru „pat”), prin stropire sau udare atunci când nu este posibilă scufundarea întreită. Dacă în acea localitate nu poate fi găsit nici un preot, iar copilul se află în pericol, orice monah sau orice diacon poate săvârși botezul, sau orice laic, ba chiar și tatăl copilului – dar el trebuie să fie creștin ortodox, care va trebui sărecite formula: „Robul lui Dumnezeu (numele) se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. În Pidalion, Balsamon și Vlastaris spun pentru copilul de mai sus căacesta trebuie apoi botezat de un preot, dacăsupraviețuiește. A se vedea lunga notăde la Canonul apostolic XLVII.

[11] Novațian împărtășea cu Sfântul Ciprian o atitudine moderatăîn privința apostaților (lapsi), dar, atuncicând Corneliu a fost ales papăîn 251, Novațian a devenit campionul rigorismului. În timp ce majoritatea îl susținea pe Corneliu pentru scaunul papal, o minoritate s-a declarat de partea lui Novațian. Ultimul a devenit antipapă. Novațian și partizanii săi au fost excomunicați în cadrul unui sinod convocat de Cor-nelius în 251. Deși Ciprian și Cornelius și-au unit puterile împotriva lui Novațian, schisma s-a dezvoltat într-o sectăcare s-a răspândit în întreg imperiul și a durat câteva secole. În ciuda opoziției, Novațian a reușit săîși formeze propria bisericăcu propriii episcopi, în toatăcreștinătatea.

[12] Menuthis sau Herakleion din Egiptul de Nord sunt acum ascunse sub un strat de jumătate de metro de nisip și de apă nămoloasă. Aceste orașe, fuseseră prospere mai demult, datorită comerțului făcut la gura de vărsare a Nilului în Marea Mediterană. Dar prosperitatea își găsise sfârșitul brusc și misterios cu douăsprezece secole în urmă. Din ruinele acoperite de Marea Mediterană arheologii au tras concluzia că locuitorii din Menuthis au plecat în mare grabă și nu s-au mai întors vreodată. Cel puțin două catastrofe au nivelat orașele și le-au împins sub Marea Mediterană în timpul secolului al VIII-lea. Zonele de coastă actuale nu sunt aceleași cu cele străvechi. Golful Aboukir este acum plin cu aluviuni, iar canalul Canopic al Nilului nu mai este utilizabil. Cum de au ajuns sub ape aceste orașe? Se crede căun cutremur a provocat mișcarea în jos a terenului, aceasta fiind ceea ce arheologii numesc tasare. Oamenii de știință sunt de acord cu faptul că orașele au coborât cu cel puțin 5 metri în Golful Aboukir.

[13] Sfinții Chir și Ioan sunt pomeniți de Sfânta Biserică pe 31 ianuarie.

[14] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 12.

[15 ]Sfântul Alexandru este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 mai.

[16] Socrate, Istoria bisericească, loc. cit.

[17] Ioan din Nikiu, un scriitor copt din secolul al XVII-lea, remarcă faptul că „evreii au fost deposedați de bunuri în totalitate. Prefectul Oreste nu i-a putut ajuta cu nimic”. Cronica, trad. Charles (1916), 84.99.

[18] Socrate, Istoria bisericească, loc. cit. Sfântul Teofan, în a sa Cronografie, descrie această întâmplare despre cum „evreii din Alexandria au făcut mult rău creștinilor. Căci după ce s-au înțeles să poarte un inel din lemn de palmier, ei au trimis vestitori care săstrige în acea noapte căbiserica a luat foc. Când creștinii s-au adunat la un loc, evreii i-au măcelărit. Când s-a aflat aceasta, magistrații creștini i-au expulzat pe evrei din Alexandria și le-au confiscat bunurile”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, ed. de C. Mango și R. Scott (Clarendon’s Press Oxford, 1997), AM 5905, 412/413, p. 127.

[19] Socrate, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. al XIII-lea.

[20] Sfântul Teodosie este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 iulie.

[21] Socrate, op. cit., Cartea a VII-a, Cap. al XV-lea.

[22] Ibidem. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, datează această „moarte violentă a filosoafei Hypatia” în 413/414. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5906, 413/414, p.128.

[23] Socrate scrie: „Unii dintre monahii care locuiau în munții Nitriei și care aveau un temperament înflăcărat, pe care Teofil îi asmuțise mai înainte împotriva lui Dioscor și a fraților săi, au fost din nou aduși, plini de râvnă arzătoare, pentru a decide cearta în favoarea lui Chiril. În jur de cinci sute dintre ei au părăsit mănăstirile și au venit în Alexandria. Ei s-au întâlnit cu prefectul Oreste, care se afla în trăsura sa… Unul dintre monahi, Amonius, a aruncat o piatră. Efectele pedepsei date lui Amonius de către oamenii prefectului au provocat moartea lui. După aceasta, Chiril a poruncit ca Amonius să fie socotit mucenic, de vreme ce apărase evlavia. Totuși unii nu au fost de acord cu cinstirea acordatălui Amonius”. Ibidem, Cartea a VII-a, Cap. XIV. Sinaxarul mare plasează povestirea nitrienilor și a lui Amonius înainte de uciderea brutală a Hypatiei.

[24] Socrate, Istoria bisericească, cartea a VII-a, cap. al XVI-lea. Teofan Mărturisitorul, istoric și sfânt, confirmă acest incident în a sa Cronografie, care s-ar fi petrecut în 415/416, când „la Immon, evreii, în batjocurăși pentru a insulta Crucea, au spânzurat un băiat creștin de o bucată de lemn, l-au torturat și l-au ucis. Atunci când împăratul a aflat de aceasta, i-a pedepsit pe evrei cum se cuvine”. Cronica lui TeofanMărturisitorul, AM 5908, 415/416, p.129.

[25] Nestorie, un călugăr sirian, a fost chemat de împăratul Teodosie al II-lea, pentru a ocupa scaunul vacant al Constantinopolului. El fusese recomandat de nou numitul Episcop al Antiohiei, Ioan (427). Se credea căun om din afară, precum Nestorie, era necesar pentru a soluționa anumite disensiuni ale facțiunilor din capitală. Nu au fost mulți în capitală care să creadă că el reprezenta alegerea potrivită. Aproape imediat, Nestorie s-a apucat să reformeze ceea ce el considera a fi indolenta Biserică a Constantinopolului. J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 16.

[26] Sfântul Chiril spunea: „Maria este grădina duhovnicească a celui de-al doilea Adam, atelierul unirii firilor, sărbătoarea schimbului mântuitor, camera de nuntă în care Logosul (Cuvântul) s-a căsătorit cu trupul, rugul însuflețit pe care focul nașterii dumnezeiești nu l-a ars (Ieș. 3,2), adevăratul nor ușor care L-a sprijinit trupește pe Cel care călătorește pe heruvimi (Is.19,1), lâna cea mai curată, plină de roua dumnezeiască (Jud. 6,37-38), cu care Păstorul a îmbrăcat mioara”. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, I, pp. 103. 14-17, citat în N. Russel, „The Nestorial Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 34.

[27] Sfântul Chiril scria: „Emanuel, ca Om, a deschis porțile firii; dar ca Dumnezeu, El nu a rupt porțile fecioriei. El a ieșit din pântece într-un chip asemănător cu cel prin care pătrunde prin facultatea auzului (Lc. 1,38). El a pătruns fărăa fi simțit. A ieșit într-un chip mai presus de cuvinte, conform Proorocului Iezechiel, care spune: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă» (Iez. 44,2-3). Aici este dovada clară că Sfânta Fecioară Maria este Theotokos. Să înceteze orice alte certuri și să ne luminăm prin învățătura Scripturilor, ca să dobândim Împărăția cerurilor în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin”. Ibidem, I, 1, 1, pp. 107. 17-22.

[28 ]Sfântul Proclu este pomenit de Sfânta Biserică pe 20 noiembrie.

[29] Sfântul Chiril considera că tradiția siriacă, adică cea a lui Diodor din Tars și Teodor al Mopsuestiei, pe care o susținea și Nestorie, nu era o tradiție ortodoxă autentică. Chiril i-a scris lui Nestorie făcând referire la greșelile tradiției sale. De asemenea, Chiril a trimis un dosar cu predicile lui Nestorie la Roma, cerând părerea Papei Celestin. Mai târziu, Sfântul Chiril a scris tratate prin care îi ataca pe Diodor și pe Teodor ca învățători și izvoare ale ereziei lui Nestorie. În 533, la al doilea Sinod de la Constantinopol, Iustinian l-a urmat pe Chiril, eliminând definitiv scrierile acelora din canonul Ortodoxiei. Atât Diodor, cât și Teodor au fost anatemizați.

[30] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5924, 431/432, p. 139.

[31] Sfântul Chiril susține că Logosul nici nu S-a schimbat în trup, nici nu S-a transformat într-o ființă umană. El S-a unit ipostatic (kath hypostasin) cu trupul înzestrat cu rațiune și suflet. „Scriptura, la urma urmei, nu a afirmat că Logosul a unit persoana (prosopon) omului cu El Însuși, ci că El S-a făcut trup. Dar Logosul «întrupat» înseamnă că El a devenit părtaș, ca și noi, sângelui și trupului. El a făcut ca trupul nostru să fie al Lui și a ieșit precum un om dintr-o femeie, fără să se lepede de firea Sa dumnezeiască, de Sine, Cel născut din Dumnezeu-Tatăl. Ci a rămas ceea ce era când și-a asumat trupul. Aceasta este o prezentare simplă a unei teologii atent formulate. Aceasta este cheia cugetului Sfinților Părinți. Din acest motiv ei îndrăznesc să o numească Theotokos pe Sfânta Fecioară– nu din cauza firii Logosului, a dumnezeirii Sale, ci fiindcă Sfântul Său Trup, înzestrat cu viață și rațiune, s-a născut din ea și Logosul S-a «născut» în trup, fiindcăEl era unit cu trupul după ipostas (kath hypostasin)”. Ep. 4.7, Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, pp. 28. 12-22.

[32] Ep. 11, Scrisoarea lui Chiril către Papa Celestin, PG 77:80, 85. Traducerea engleză în John McGuckin,Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy (Crestwood, NY: Saint Vladimir’s Press, 2004), pp. 276-279. Sfântul Celestin este pomenit de Sfânta Biserică pe 8 aprilie.

[33] Sfântul Chiril, în „Scrisoarea a treia către Nestorie”, îi spune cătoate citatele din Evanghelie trebuie raportate la un singur prosopon, ipostasul întrupat al Logosului. Sfântul Chiril a folosit prosopon la singular, ceea ce pentru el însemna „ipostas”. Nestorie prefera săvorbească despre două prosopa, la plural, însemnând „funcții”. Câțiva ani mai târziu, Sfântul Chiril a explicat concepția sa despre unirea prosopică. El spune că în Hristos sunt două firi, Hristos fiind un singur prosopon sau ipostas. „Tu nu ar fi trebuit să mă acuzi și să mă calomniezi, … ca și cum eu aș separa firile prin despărțire și diviziune, ca și cum ele ar fi separate într-un sens spațial și departe una de cealaltă. Căci eu, într-adevăr, l-am numit «locuitor» pe cel care locuiește în fire. Locuitorul este cel care locuiește în cel ce îi slujește lui ca locuință și el își are al său prosopon, în timp ce cel care slujește ca locuință are prosoponul celui care locuiește. Astfel, folosindu-se de ale lor prosopa, ca și cum s-ar folosi de proprietățile lor într-un mod voluntar, primul este ultimul și ultimul este primul, primul și cu ultimul locuind așa cum sunt în firile lor. Dacă El este cu adevărat Dumnezeu, noi mărturisim că El este de asemenea cu adevărat Dumnezeu în firea Sa și că El este desăvârșit, nelipsindu-I nimic din firea Tatălui; și noi mărturisim că Omul este cu adevărat om, desăvârșit în firea Sa, nelipsindu-I nimic din firea omului, nici din trup, nici din suflet, nici din cunoaștere. El este întru totul asemenea nouă, însă fără de păcat. El nu este imobil în firea Sa proprie. Căci deși Dumnezeu Se folosește de aceste lucruri în al Său prosopon, El Se folo-sește de acestea ca de unele ce aparțin omului, în același mod în care umanitatea se folosește de dumnezeire în cele ce aparțin dumnezeirii. Căci ele sunt în unire în privința prosopon-ului și nu în privința ousiei (ființei)”. Cartea despre Heraclides 2.1, 324, 325, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 43-44.

[34] Dificultatea problemei lui Chiril este aceasta: „Dacă(Logosul) nu S-a născut după trup, precum noi, dacă nu ar fi fost părtaș acelorași elemente ca și noi, El nu ar fi putut elibera firea umană de păcatul pe care noi l-am moștenit prin Adam, nici nu ar fi apărat trupurile noastre de stricăciune, nici nu ar fi nimicit puterea blestemului despre care noi spunem căs -a abătut asupra primei femei”. În Cinci tomuri, vezi „Împotriva lui Nestorie” 1, proem. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, p. 17.24-27, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 44, 130 și urm.

Întruparea a transformat întru totul firea umană. Logosul a înnoit-o în trupul Său. Logosul S-a pogorât pe pământ pentru a înălța firea umană la viața în Dumnezeu. Participarea la viața dumnezeiască este scopul Tainelor. Fără puterea îndumnezeitoare a Cuvântului, ele nu sunt lucrătoare. Prin urmare, el zice: „Dacă desparți Cuvântul cel de viață dătător al lui Dumnezeu de unirea tainică și adevărată cu trupul și le separi în întregime, cum poți să demonstrezi că mai este dătător de viață?” (Ibidem, p. 84.33-35). Dacă trupul lui Hristos nu este plin de viață dumnezeiască, noi nu ne putem schimba: „Însuși trupul Logosului este de viață dătător, de vreme ce El și l-a făcut al Său printr-o unire reală care depășește puterea noastră de înțelegere și de exprimare. Într-un chip asemănător, dacă noi devenim părtași la Sfântul Său Trup și Sânge, devenim deplin și desăvârșit înzestrați cu viață, fiindcă Logosul sălășluiește întru noi, atât într-un mod dumnezeiesc prin Duhul Sfânt, cât și omenește, prin Preasfântul și Preacinstitul Trup și Sânge” (Ibidem, p. 85.27-31). Părtășia la Duhul Sfânt este, de asemenea, necesară, alături de părtășia la Trupul euharistic al Fiului: „Așadar, Fiul nu schimbă nimic în dumnezeirea Sa prin faptul că locuiește și în ordinul creat. Dar, în cei care devin părtași la firea dumnezeiască prin participarea la Duhul Sfânt, este într-un fel imprimată o asemănare spirituală cu El, iar frumusețea Dumnezeirii necuprinse strălucește în sufletele sfinților”. (Ibidem, p. 60. 16-20). Prin urmare, în acest fel devin creștinii dumnezei prin înfiere și participă la dumnezeiasca viață.

[35] „Scrisoare către monahi”, 25, citată în lucrarea lui McGuckin, „The Christology of Cyril”, în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, p. 219. Când spune că Hristos a refuzat să pătimească ceva contrar firii Sale, Sfântul Chiril se referă la firea dumnezeiască. Umanitatea este firea asumată de Hristos.

[36] „Scrisoarea a treia către Nestorie”, cap. 8.

[37] Explicarea celor douăsprezece capitole, 2, 9.

[38] Sfântul Chiril, Cum căHristos este Unul, PG 75:1377.

[39] I: Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupește pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, Care S-a făcut trup: să fie anatema.

II: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic și că unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, Același adică Dumnezeu și om laolaltă: să fie anatema.

III: Dacă cineva, în Hristos Care este Unul, împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu legătura cea după merit, adică după autoritate și putere, și nu cu găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.

IV: Dacă cineva atribuie la douăpersoane, sau ipostasuri, expresiile din Evanghelii și scrierile apostolice,fie cele rostite de sfinți asupra lui Hristos, fie cele rostite de El Însuși cu privire la Sine, și pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înțelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.

V: Dacă cineva îndrăznește să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu și nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul și prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup și a fost părtaș la fel cu noi sângelui și trupului: să fie anatema.

VI: Dacă cineva îndrăznește să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul și Stăpânul lui Hristos și nu mărturisește că El este Dumnezeu și om laolaltă, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie anatema.

VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mișcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, și că bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El: să fie anatema.

VIII: Dacă cineva îndrăznește să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul și dimpreună preamărit și căel este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit față de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne silește să înțelegem aceasta) și nu cinstește pe Emanuel cu o singură închinare și nici nu-I înalță o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.

IX: Dacă cineva zice că unul Domn Iisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină și căde la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate și de a săvârși minuni între oameni și nu zice dimpotrivă că și Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie anatema.

X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pe Sine pentru noi întru miros de bunămireasmă lui Dumnezeu și Tatălui. Deci dacă cineva zice că arhiereu și apostol al nostru nu S-a născut Însuși Cuvântul cel din Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup și om la fel ca noi, ci un altul, în afarăd e El și mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă și pentru Sine Însuși, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoștea păcatul: să fie anatema.

XI: Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și căEl este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de El alături, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o locuință dumnezeiască, și nu că este făcător de viață, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului Care are putere de a face vii toate: să fie anatema.

XII: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup și că a fost răstignit în trup,și că a gustat în trup moartea, fiind Cel Întâi Născut din morți, întrucât Dumnezeu este viață, și de viață făcător: să fie anatema [traducere de Olimp N. Căciulă, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, București, 1937].

[40] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, loc. cit.

[41] Sfântul Memnon este pomenit de Sfânta Biserică pe 16 decembrie.

[42] Sfântul Chiril a obținut o majoritate suficientă(aproape douăsute de episcopi) și a declarat căsinodul nu va fi amânat mai mult. A pretins aceasta din postura de ierarh senior care prezida sinodul, el acționând și din partea Papei Celestin.

[43] Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, p. 140.

[44] Socrate, Istoria bisericească, Cartea VII, cap. XXXIV.

[45] Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, pp. 140-141.

[46] Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 141.

[47] Socrate, loc. cit.

[48] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 26.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem, pp. 26-27.

[51] Ibidem.

[52] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, p. 141.

[53] Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „Dreptatea dumnezeiască l-a urmărit în exil pe necinstitul și blasfemiatorul Nestorie. După ce a suferit de putrezirea tuturor măruntaielor și, mai mult decât toate, a limbii sale spurcate, el a fost nimicit de moarte (cca iunie 451)”. Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 142.

[54] Din cauza anumitor carențe prezente în textul ediției Holy Apostles Convent, am considerat că ar fi mai util ca ultimele capitole din Viața Sfântului Chiril să fie îmbinate cu pasaje diortosite din Viețile Sfinților, îngrijităde Părintele Ioanichie Bălan și publicatăîn anul 2002 la Editura Episcopiei Romanului [n. tr.].

[55] În iconografie, Patriarhul Chiril poartă o bonetă deosebită, țuguiată. Acesta este privilegiul Patriarhului Alexandriei. Adesea este împodobită cu cruci. The Oxford Dictionary of Byzantium s.v. „Cyril”. Photius Kontoglu, în a sa Ekphrasis (vol. I, Atena, 1960, p. 133), afirmă, de asemenea, că acest ierarh se distinge în iconografie printr-un acoperământ al capului personal. El este văzut purtând o skoufia (bonetă), brodatăcu multe cruci.

[56] DupăEfes, Chiril a răspuns unei anchete făcute de Episcopul Succensus, cu privire la obiecțiile antiohiene. Una dintre probleme era firea Logosului. „DacăLogosul, Care a fost născut tainic de Tatăl și Care, după aceea, a ieșit ca om dintr-o femeie prin asumarea trupului (nu trup lipsit de viață, ci trup înzestrat cu viață și rațiune), este de fapt cu adevărat Fiul Cel Unul, El nu poate fi despărțit în două persoane sau doi fii, ci rămâne unul, dar nu fără de trup, sau necorporal, ci având propriul Său trup într-o inseparabilă unire. A spune aceasta nu poate implica un amestec, o fuziune, sau orice altceva de acest gen; cum ar putea? Dacă noi spunem că Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu a luat trup și a devenit «un» om, aceasta nu implică că El S-a «amestecat», așa cum presupun ei; firea Logosului nu s-a transferat firii trupului și nici firea trupului nu s-a transferat firii Logosului. Nu, ci în timp ce fiecare element a rămas la caracterul său firesc din motivul tocmai amintit, tainic și cu neputințăd e spus în cuvinte, El ne-a arătat o singură fire (dar așa cum am spus, firea întrupată), a Fiului. «Unul» este un termen aplicat cum trebuie nu doar unor elemente distincte principale, ci unor asemenea entități compuse precum este omul, alcătuit din trup și suflet. Sufletul și trupul sunt diferite și nu sunt consubstanțiale. Unite totuși, ele constituie firea unică a omului, în ciuda faptului că diferența din firea elementelor aduse în unire este prezentă în starea amestecului.” Ep. 46,3, „A doua epistolăcătre Episcopul Succensus al Diocezareei”, în Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, pp. 159. 11-10.7, citat în Russel, „The Nestorian Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 42; PG 77: 237-245.

[57] Sfântul Chiril, Ep. 39.

[58] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, pp. 28-29.

[59] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, loc. cit.

[60] „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (I Cor. 15,47).

[61] Cf. Iac. 1,17.

[62] Vezi scrisoarea sa în întregime, în J.A. McGuckin,„Scrisoarea lui Chiril către Ioan al Antiohiei”,în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, pp. 343-348. Vezi, de asemenea, Ep. 39, PG 77:173-182.

[63] Părintele Ioannis Romanides comentează: „Ortodocșii necalcedonieni acuză de secole pe calcedonienii ortodocși că sunt nestorieni. Pe de altăparte, calcedonienii îi acuză pe necalcedonieni fie că sunt monofiziți – ceea ce înseamnă că ei cred într-o ousia în Hristos –, fie că insistă unilateral pe terminologia lui Chiril până la excluderea chiar a definiției lui Chiril referitoare la cele douăfiri din mărturisirea de credință către Ioan al Antiohiei, care a adus reconcilierea în 433…

Nestorie a respins faptul că Cel care a fost născut din Fecioară este consubstanțial [deoființă] cu Tatăl după dumnezeire și astfel este prin fire Dumnezeu… El credea că numele de Hristos nu se potrivește Logosului, ci este numele persoanei de legătură născute din Maria și în care Logosul locuiește și care a fost asumată de Logos… În lumina negării sale a celor două nașteri a Logosului și a îndoitei deoființimi a unuia și aceluiași Logos, Fiul lui Dumnezeu, și același, de asemenea, Fiu al Mariei, și astfel a adevăratei semnificații a termenului Theotokos, insistența lui Nestorie cum că el nu desparte pe Hristos în două persoane, ci doar firile și numele, a fost considerată o batjocură la adresa credinței. Pe acest temei el a fost condamnat de Sinoadele al III-lea și al IV-lea Ecumenice și respins de Ioan al Antiohiei și Leon al Romei.

Reconcilierea din 433 dintre Chiril și Ioan al Antiohiei a fost înlesnită de mărturisirea antiohiană a îndoitei nașteri și deoființimi a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu,aceeași dogmă respinsă atât de violent de Nestorie și chiar și de Teodoret. În mărturisirea sa, Ioan afirmă clar că Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl mai înainte de veacuri conform dumnezeirii Sale. Iar în zilele din urmă, același Fiu al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră, S-a născut după trup din Fecioara Maria, la fel (a se observa că el vorbește aici clar despre Fiul Unul născut și nu despre Prosopon-ul din unirea celor douăfiri, al lui Nestorie și Teodoret) deoființă cu Tatăl, după dumnezeire, și deoființă cu noi, după umanitate (Mansi, iv. 292)…

În scrisoarea sa către Acachie al Mitilenei (PG 77:184-201), Chiril chiar subliniază faptul căaceastă mărturisire antiohiană a îndoitei nașteri și a îndoitei deoființimi ale Unuia și Aceluiași Logos, nu poate fi suspectată de nestorianism, de vreme ce aceasta este exact ceea ce Nestorie neagă(PG 77:189-192, 197).

Desigur, Chiril preferă să vorbească despre o singurăfire (physis) sau ipostas al lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat și făcut om, de vreme ce aceasta apără mai bine unirea și atribuirea tuturor acelor lucruri care aparținlui Hristos Cuvântul ca subiect al tuturor actelor dumnezeiești sau umane. Pentru Chiril, physis semnifică un comportament concret și individual ca subiect de sine și conform proprietăților sale firești. Astfel, singura fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, luând asupra Sa prin a doua Sa naștere, o umanitate reală, perfectă și deplină, are atât ousia, cât și trăsăturile firești specifice oamenilor. Astfel, Însuși Logosul Care este Hristosși trăiește cu adevărat viața de om, fără să Se schimbe în vreun fel în dumnezeirea Sa, rămâne ceea ce era… Lucrul asupra căruia stăruie Chiril și care, poate că într-o zi, va atrage mai multăa tenție din partea necalcedonienilor este că, oricât de mult ar insista cineva în privința acurateții formulării teologice, este o pură caricatură faptul de a acuza pe cineva că este nestorian dacă acceptă îndoita naștere și îndoita deoființime a Logosului ca bază pentru titlul de Theotokos, ca și pentru atribuirea atributelor umane și divine și a energiilo rLogosului, Care este un singur subiect întrupat și Care acționează conform dumnezeirii Sale și conform umanității Sale însușite. Aceasta este ceea ce negau Teodor, Nestorie și Teodoret; și acesta este miezul Ortodoxiei. Sfântul Chiril a înțeles acest lucru și este datoria noastră a-l așeza în centrul discuțiilor noastre…

De asemenea, definiția de la Calcedon este clară în această privință. «Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții căDomnul nostru Iisus Hristos este unul și același Fiu, perfect în ce privește dumnezeirea și perfect în ce privește umanitatea, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având un suflet rațional și un trup; de aceeași fire cu Tatăl în privința dumnezeirii și de aceeași fire cu noi în privința firii umane… în privința dumnezeirii – născut din Tatăl mai înainte de veacuri; în privința firii umane – născut în timpurile din urmădin Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră…» (Mansi, vii, 116)

Este imposibil de acceptat părerea multora cum că Chiril s-ar fi lepădat de ale sale Douăsprezece capitolede dragul reconcilierii cu Ioan. De unul singur nu avea nici o putere de a modifica în vreun fel deciziile unui Sinod Ecumenic și nu există nici o dovadă în sens contrar. Deși se pare că Sinodul Endemus de la Constantinopol a exagerat în privința meritelor lui Chiril din 433, a acceptat cele Douăsprezece capitoleca parte a Efesului, care a fost aprobat în totalitate (Mansi, vi, 665). În lumina mărturiilor este clar că «Scrisoarea a III-a către Nestorie» a lui Chiril, inclusiv cele Douăsprezece capitole, nu a fost repudiată de Calcedon, așa cum pretind mulți. Dimpotrivă, cele Douăsprezece capitole(Doisprezece anatematisme) au fost folosite ca punct de plecare în poziția Sinodului față de nestorianism și Tomosul lui Leon. Ar trebui remarcat că la Chiril, în «Scrisoarea a III-a către Nestorie», aprobată de Efes și Calcedon, se vorbește despre un ipostas al lui Dumnezeu Logosul întrupat și nu despre o physis a lui Dumnezeu Logosul întrupat. Desigur, acești termeni sunt absolut sinonimi pentru Chiril. La Sinodul din Alexandria (362), prezidat de Sfântul Atanasie cel Mare, s-a decis adoptarea modalității capadociene de a distinge între ipostas și ousia atunci când este vorba de Sfânta Treime. Nici o decizie nu s-a luat în privința termenului physis. Urmarea a fost că tradiția capadociană a echivalat physis cu ousia, în timp ce tradiția alexandrină a echivalat physis cu ipostas. Natura accidentalăa acestei echivalări a lui physis fie cu ipostas, fie cuousia, trebuie luată în mod serios în considerație pentru a înțelege istoria dezbaterilor hristologice dintre 448 și 451”. Vezi textul următor despre Sfântul Chiril: „One Physis or Hypostasis of God the Logos Incarnate and Chalcedon”, de Părintele Ioannis Romanides, în Greek Ortho-dox Theological Review, vol. X, 2 Winter 1964-1965; http: //www.romanity.org/htm/rom.-08.en.st_-cyrils_one_physis_or_hyposta-sis_of….

[64] Sfântul Ioan Hrisostom (Gurăde Aur) este pomenit de Sfânta Bisericăpe 13 noiembrie.

[65] Sfântul Isidor este pomenit de Sfânta Bisericăpe 4 februarie.

[66] I Rg. 3,13.

[67] I Rg. 31,1-13.

[68] I Rg. 28,9.

[69] Fc. 14,18; Evr. 7.

[70] Glafira, PG 69-72. Sfântul Chiril a lăsat multe epistole (PG 77:9-390), omilii la praznice (PG 77:401 și urm.) și alte lucrări, printre care: 1. două lucrări dogmatice despre Preasfânta Treime, dintre care se remarcă printr-o expunere exactă a învățăturii ortodoxe Despre purcederea Duhului Sfânt (PG 68); 2. comentarii, Tâlcuire la Evanghelia dupăLuca, Tâlcuire la Evanghelia dupăIoan(PG 73, 74), Tâlcuire la Epistolele Apostolului Pavel către Corinteni și Evrei; 3. o lucrare despre Preasfânta Treime, cu titlul Thesaurus(PG 75:9-656), scrisă împotriva lui Arie și a lui Eunomie; 4. Cinci cărți: Antireticile împotriva lui Nestorie(PG 76:9-248); 5. o Apologie sau Apărarea creștinismului împotriva împăratului Iulian Apostatul(PG 76:489-1064); 6. Împotriva antropomorfismului (PG 76:1065-1132), pentru mai mulți egipteni care, din neștiință, și-L imaginau pe Dumnezeu sub formă umană;7. Despre unirea lui Hristos. Este o explicare teologicăa motivului pentru care tradiția siriacă a celor „doi Fii” nu este ortodoxă.

[71] Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „În acest an (446), au murit întru cucernicie Chiril al Alexandriei și Proclu al Constantinopolului. Proclu a fost urmat de Flavius, prezbiterul și sacristierul bisericii din Constantinopol, un sfânt și preavirtuos bărbat. Dar Chiril a fost urmat de Dioscor, care nu și-a cinstit învățătorul. Mai mult, el a fost sălbatic și crud, îndeosebi fațăde familia lui Chiril”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5939, 446/447, p. 153. În timp ce Sfântul Teofan arată că Chiril a păstorit până în 446, adormind după o slujire de 32 de ani, alții așază adormirea lui pe 27 iunie 444.

Andrei Criteanul (sec. VII-VIII)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Andrei Criteanul

Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) ;  Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Andrei Criteanul – mistagogul pocăinței

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu.

Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740).

Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete.

Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul.

Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze.

Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.

În limba greacă, s-au redactat destul de multe lucrări care analizează cronologic viața Sfântului Andrei Criteanul. Una din aceste lucrări ne-a parvenit și nouă. Este vorba de lucrarea arhimandritului Simeon Koutsas: Plânsul lui Adam. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, lucrare deosebit de importantă prin cantitatea informațiilor oferite și prin comentariul la fiecare tropar al Canonului.

Anumite traduceri din Chronographia Theophanus (tomul 108) care îl pune uneori în lumină negativă pe autorul Canonului, vor fi preluate după studiul tradus din limba rusă a Pr. Arcadie Vinogradov: Viața Sfântului Andrei Criteanul, arhiepiscop și mitropolit al Cretei. Schiță biografică.

Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria.

Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine.

Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”.

La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte , cere părinților să-l afierosească Domnului.

Astfel, de tânăr Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere.

Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare.

Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani.

Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia.

Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie.

Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim.

Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră.

El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial:

Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”.

Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor, fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic?

Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685.

Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul.

Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești.

Aici la Constantinopol se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și a orfanilor (orphanotropos).

Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin.

Nu știm când și unde a fost hirotonit preot.

Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta.

De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”.

În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712.

Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin.

Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei).

„Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”.

Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenți, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor.

Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”.

Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton.

Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins.

Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740.

La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.

 

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Opera lui e alcătuită din proză și versuri.

În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice.

Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie).

A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la Duminica Mironosițelor, la Nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, etc., creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul.

A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Andrei, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Trâmbițând luminat de dumnezeieștile cântări cele cu dulceață, te-ai arătat luminător prealuminat lumii, cu lumina Treimii strălucind, Cuvioase Andreie. Pentru aceasta toți grăim către tine: Nu înceta să te rogi pentru noi toți.

 

Iconografie

Cu privire la reprezentarea iconografică a Sfântului Andrei Criteanul, Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 162, 208, 237) precizează următoarele:

Sf. Andrei e reprezentat ca episcop bătrân, cu barba albă, care zice: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe tronul măririi împărăției Tale…“.

Iar când este zugrăvit în ceata sfinților cuvioși imnografi și dascăli cântăreți, zice:

Ajutor și acoperitor mi s-a făcut mie, spre mântuire“.

Dionisie arată (p. 237) că acesta mai poate fi zugrăvit în tinda bisericii, atunci când aceasta are două turle, pe turla din partea de nord, (care o are în centru pe Maica Domnului cu Pruncul, susținută de îngeri), într-unul din colțurile de sub pandantivele în care sunt reprezentați sfinții compozitori, scriind într-o carte și zicând următoarele:

A zămislirii celei fără de sămânță, nașterea este netălmăcită”; în celelalte colțuri, sunt reprezentați Sf. Metodie, Iosif și .

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei si pe: doxologia.ropravila.roen.wikipedia.org

Chiril al Ierusalimului (313 – 386)

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Chiril al Ierusalimului

Chiril al Ierusalimului (în greacă Κύριλλος Α΄ Ἱεροσολύμων, Kýrillos A Ierosolýmon; în latină Cyrillus Hierosolymitanus) (n. 313 d.Hr., Ierusalim, Israel – d. 386 d.Hr., Ierusalim, Israel) a fost un important teolog din perioada de început a Bisericii Creștine, autor al mai multor cateheze (scrieri de învățătură ortodoxă).

La sfârșitul anului 350 i-a succedat lui Maxim ca episcop al Ierusalimului, dar a fost exilat de mai multe ori din cauza dușmăniei episcopului Acachie al Cezareei și a politicii diferiților împărați romani. Chiril a lăsat în urma sa scrieri importante cu privire la pregătirea religioasă a catehumenilor și la regulile liturgice ale vremii sale.

El este venerat ca sfânt de Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă, Bisericile vechi orientale și de Biserica Anglicană. În anul 1883 Chiril a fost declarat doctor al Bisericii de papa Leon al XIII-lea. El este, de asemenea, foarte respectat de comunitatea creștinilor palestinieni.

 

Activitatea sa inițială

Chiril s-a născut la Ierusalim, în jurul anului 313, în vremea domniei împăratului Constantin cel Mare. Se cunosc puține informații despre viața lui Chiril înainte de a deveni episcop, iar atribuirea anului 315 ca an al nașterii sale este o presupunere. Potrivit hagiografului Alban Butler, Chiril s-a născut în sau în apropierea orașului Ierusalim și aparent a fost cunoscător atât al scrierilor Părinților Bisericii, cât și al scrierilor filozofilor păgâni. A intrat de timpuriu în monahism.

Chiril a fost hirotonit diacon de către episcopul Macarie al Ierusalimului în jurul anului 335 și preot de către episcopul Maxim opt ani mai târziu, cândva în jurul anului 343. Episcopul Maxim l-a însărcinat cu cateheza celor care urmau a fi botezați în fiecare Paște.

În ziua de 7 mai 348, potrivit tradiției, s-a văzut pe cerul Ierusalimului un fenomen luminos care avea forma unei cruci, fiind înștiințat de aceasta chiar și împăratul Constanțiu. După moartea lui Maxim, Chiril i-a succedat lui Maxim în scaunul episcopal al Ierusalimului la sfârșitul anului 350.

 

Episcop al Ierusalimului

Relațiile dintre episcopii Acachie al Cezareei și Chiril al Ierusalimului au devenit încordate în urma unui conflict dogmatico-canonic. Acachie este considerat de istoricii ortodocși ca un ierarh arian, iar opoziția lui față de Chiril în anii 350 este atribuită de acești autori conflictului dogmatic.

Sozomen sugerează, de asemenea, că Acachie ar fi fost nemulțumit de atribuirea unei importanțe sporite scaunului episcopal al Ierusalimului la Sinodul Ecumenic de la Niceea, precum și de creșterea importanței Ierusalimului ca loc sfânt principal și centru de pelerinaj al creștinismului.

Acachie l-a acuzat pe Chiril de vânzarea bunurilor aflate în proprietatea bisericii. Orașul Ierusalim trecea în acea vreme prin lipsuri grele de alimente, ceea ce i-a făcut pe istoricii bisericești Sozomen și Theodoret să scrie că „Chiril a vândut în secret obiecte sacramentale ale bisericii și un veșmânt bisericesc valoros, realizat cu fir de aur, pe care împăratul Constantin l-a dăruit cândva episcopului pentru a-l purta atunci când săvârșea ritualul Botezului”. S-a crezut că Chiril a vândut o parte din bunurile și darurile imperiale ale bisericii pentru a-i împiedica pe enoriașii săi să moară de foame.

Timp de doi ani, Chiril a făcut față acuzațiilor lui Acachie de vânzare a bunurilor bisericii, dar un sinod organizat în anul 357 la solicitarea lui Acachie l-a destituit în absență (Chiril a fost acuzat oficial că a vândut bunurile bisericii pentru a-i ajuta pe săraci) și Chiril a plecat în exil, alături de Silvan, episcopul Tarsului.

În anul următor, 359, Sinodul de la Seleucia, organizat într-o atmosferă ostilă lui Acachie, l-a repus pe tron pe Chiril și l-a destituit pe Acachie. În anul 360 împăratul Constanțiu a anulat această decizie printr-un sinod din Constantinopol, iar Chiril a plecat din nou în exil pentru un an, când împăratul păgân Iulian Apostatul (361-363) i-a permis să se întoarcă.

Chiril a fost din nou alungat din Ierusalim de către împăratul arian Valens (364-378) în 367. S-a aflat în exil 11 ani și a revenit iarăși după moartea lui Valens și ascensiunea pe tron a împăratului Grațian (378-379) în 378, după care a rămas nederanjat pe tron până la moartea sa în 386.

În anul 380 Grigorie de Nyssa a venit la Ierusalim la recomandarea unui sinod ținut la Antiohia în anul precedent și a găsit credința într-o stare bună, dar era îngrijorat că orașul căzuse pradă proastelor moravuri.

Chiril a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381, unde a combătut erezia lui Macedonie și i s-a confirmat jurisdicția asupra Ierusalimului. La acel sinod a votat pentru acceptarea termenului homoousia, fiind convins în cele din urmă că nu există o alternativă mai bună.

Situația lui este reprezentativă poate pentru acei episcopi răsăriteni (aflați probabil în majoritate), care, deși erau inițial neîncrezători față de hotărârile Sinodului de la Niceea, au ajuns să accepte Crezul niceo-constantinopolitan și doctrina homoomousia. Chiril a murit în anul 386, după o păstorire de 35 de ani în fruntea Bisericii Ierusalimului și 15 ani petrecuți în exil.

A păstrat curat tezaurul credinței și a dus o viață morală de o rară frumusețe. Se pare că pe vremea lui s-a construit Biserica Învierii din Ierusalim, unde și-a rostit o parte din catehezele sale. A lăsat în urma sa un număr de 24 de cateheze de învățătură ortodoxă.

Sfântul Chiril al Ierusalimului este sărbătorit în Biserica Ortodoxă și în Biserica Catolică la 18 martie.

 

 

 

Citate din scrierile Sf. Chiril din Ierusalim

Despre Tainele creștine

„Oh, lucru straniu și de neînchipuit! Nu am murit cu adevărat, nu am fost îngropați cu adevărat, nu am fost răstigniți cu adevărat și nu am înviat, căci ceea ce noi am închipuit nu a fost altceva decât asemănare, pe când mântuirea noastră este realitate. Cu adevărat Hristos a fost pironit pe cruce, îngropat și a înviat; și toate acestea ne-au fost date nouă prin milostivirea Sa, ca noi, urmând calea patimilor Sale să ne putem câștiga mântuirea cu adevărat. Oh, neîntrecută și iubitoare milostivire! Hristos a primit cuie în mâinile și picioarele Sale fără prihană și a îndurat suferință mare; pe când mie, fără suferință sau durere, mi-a dăruit mântuire prin unirea cu pătimirea Sa”.

Despre Crez

Simbolul credinței n-a fost alcătuit după părerile oamenilor, ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important, pentru a da o singură învățătură completă de credință. Și, după cum sămânța de muștar închide într-un grăunte foarte mic mulțime de ramuri, tot astfel acest compendiu al credinței închide în câteva cuvinte toată cunoașterea adevăratei pietăți cuprinsă în Vechiul și Noul Testament” (Catecheses illuminandorum, 5, 12; PG 33, 521-524).

Despre viața veșnică

Viața subzistentă și adevărată, pe care Tatăl o dăruiește prin Fiul și în Duhul Sfânt, revarsă asupra tuturor fără excepție darurile cerești. Datorită milostivirii sale, și noi, oamenii, am primit făgăduința neclintită a vieții veșnice” (Catecheses illuminandorum, 18, 29; PG 33, 1049).

Despre îndumnezeirea creștinilor

Dumnezeu, care ne-a predestinat la înfiere, ne-a făcut asemenea Trupului glorios al lui Cristos. De acum înainte, devenind părtași la Christos, sunteți pe bună dreptate numiți christoși” (Catecheses mystagogicae, 3, 1; PG 33, 1088 A).

Despre rugăciunea pentru morți la Liturghie

„[În anaforă,] ne rugăm pentru Sfinții Părinți și episcopi adormiți, și în general pentru toți cei care au adormit înaintea noastră, crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă și înfricoșătoare. (…) Înfățișând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit, chiar dacă au fost păcătoși, (…) îl înfățișăm pe Christos cel jertfit pentru păcatele noastre, ca să dobândim, pentru ei și pentru noi, bunăvoința Dumnezeului iubitor de oameni” (Catecheses mystagogicae, 5, 9. 10; PG 33, 1116 B – 1117 A).

Despre ultima cerere din Tatăl nostru

Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: «Vie Împărăția ta». Trebuie să fi fost la școala lui Pavel pentru a spune: «Să nu mai domnească așadar păcatul în trupul nostru muritor!» (Rom 6, 12). Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri și în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: «Vie Împărăția ta!»”. (Catecheses mystagogicae, 5, 13; PG 33, 1120 A)

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea)

Ai fost văzut în Sion înveșmântat în straie cuvioase
Precum un strălucit stâlp al credinței apostolești.
Te-ai făcut moștenitor al harului lor,
Ai adus lumii la cunoștință învățăturile lor cucernice
Și ai răspândit înțelepciunea lor.
O, Sfinte Chiril, părinte și ierarhe, roagă-te pentru noi.

Condac (glasul 1)

Cu buzele tale, o, înțeleptule Chiril,
Și insuflat fiind de Duhul
Ai luminat poporul tău
Ca să slăvească una Treime,
Nedespărțită în ființă dar despărțită în ipostasuri.
Pentru care ne bucurăm și prăznuim sfânta ta pomenire,
Avându-te pe tine mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Tropar (glasul al 4-lea):

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Chiril, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Tunet dumnezeiesc, trâmbiță duhovnicească, săditorule al dreptei credințe și stârpitorule al eresurilor, plăcutule al Treimii, arhiereule mare, Chiril, cu îngerii împreună stând înainte, neîncetat roagă-te pentru noi toți.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată Sf. Sfințit Chiril al Ierusalimului se zugrăvește ca un om nu prea bătrân (Dionisie spune când „bătrân”, când „de vârstă mijlocie”), palid la față, cu părul lung, nas coroiat, figura lată, rotundă, cu sprâncene drepte și dese, având barba albă, deasă, rotundă, împărțită în două, „și întru toate la fire asemenea unui țăran”.

 

cititi mai mult despre Chiril al Ierusalimului si pe: ro.wikipedia.orgbasilica.rodoxologia.ropravila.roen.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Meletie al Antiohiei

Sfântul Meletie (în greacă Μελέτιος, Meletios; n. secolul al IV-lea d.Hr., Malatya, Turcia – d. 381 d.Hr., Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost un episcop creștin al Antiohiei din anul 360 până la moartea sa în 381. Perioada păstoririi sale ca episcop a fost marcată de o schismă, cunoscută ca schisma meletiană, existând un episcop ortodox rival în persoana lui Paulin al II-lea. Conflictul cu arienii și rivalitatea cu Paulin au contribuit la exilarea episcopului Meletie din Antiohia în perioadele 361–362, 365–366 și 371–378 în timpul domniei unor împărați arieni. Una dintre ultimele sale acțiuni a fost prezidarea Primului Sinod de la Constantinopol în 381.

Există opinii contrastante cu privire la poziția sa teologică: pe de o parte, el a fost exilat de trei ori în timpul domniei unor împărați arieni, iar pe de altă parte a avut o opoziție puternică din partea unor credincioși ortodocși adepți ai dogmatismului mai strict al fostului episcop niceean Eustatie al Antiohiei (care fusese destituit din cauza susținerii homoousianismului, în urma unui conflict cu teologul arian Eusebiu de Nicomidia) și din partea episcopului Atanasie al Alexandriei, un adversar ferm al arianismului.

Ascetismul lui Meletie a fost remarcabil cu atât mai mult cu cât episcopul provenea dintr-o familie foarte bogată. Meletie este venerat ca sfânt și mărturisitor atât de Biserica Ortodoxă, cât și de Biserica Romano-Catolică. Ziua sa de prăznuire este 12 februarie.

 

Episcop al Sevastiei

Meletie s-a născut în orașul Melitene (azi Malatya) din provincia romană Armenia Inferior din părinți nobili și înstăriți. A fost un creștin virtuos, care a dus o viață ascetică, în ciuda bogăției familiei sale. El apare pentru prima dată în jurul anului 357 ca susținător al lui Acachie, episcopul Cezareii, conducătorul facțiunii locale care susținea formula homoeană prin care împăratul Constanțiu al II-lea a căutat un compromis între homoiousieni și homoousieni.

Homoiousienii susțineau că Iisus Hristos este „de o ființă asemănătoare” cu Dumnezeu Tatăl, în timp ce homoousienii susțineau că Iisus este, așa cum se spune în Crezul de la Niceea, „de o ființă” cu Tatăl. Meletie a apărut astfel mai întâi ca un cleric al facțiunii susținute de împărat și, ca atare, a devenit episcop de Sevastia, succedându-i arianului Eustatie, care fusese destituit. Numirea lui a nemulțumit clerul homoousian, iar Meletie a fost nevoit să-și dea demisia.

Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Episcop al Antiohiei

Prima perioadă de păstorire și exilul

Potrivit lui Socrate Scolasticul, Meletie a participat la sinodul de la Seleucia din toamna anului 359 și apoi a acceptat formula acachiană (homoeană). La începutul anului 360 a devenit episcop al Antiohiei, succedându-i arianului Eudoxie, care fusese transferat, cu sprijinul lui Acachie, în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului.

La începutul anului următor (361) a fost trimis în exil în Armenia. Potrivit unei vechi tradiții, susținută prin dovezi extrase din scrierile lui Epifanie de Salamina și Ioan Gură de Aur, exilarea lui Meletie s-ar fi datorat unei predici ținute în prezența împăratului Constanțiu al II-lea, în care și-ar fi dezvăluit opiniile homoousiene.

Această explicație este însă respinsă de G.F. Loofs pe motiv că predica nu conținea nicio idee incompatibilă cu poziția acachiană favorizată de curtea imperială; există, pe de altă parte, dovezi ale unor conflicte cu clerul antiohian, în afara chestiunilor dogmatice referitoare la ortodoxie, care ar fi putut duce la destituirea episcopului. Meletie considera că adevărul se află în distincții delicate, dar formularea lui era atât de neclară încât este greu de definit cu precizie. El nu era nici niceean convins, dar nici arian hotărât.

Succesorul lui Meletie a fost arianul Euzois. Meletie a continuat să aibă susținători în Antiohia, care au ținut slujbe religioase separate în biserica apostolică din orașul vechi. Schisma meletiană s-a complicat, de altfel, prin prezența în oraș a unei alte secte antiariene, cu adepți mai stricți ai formulei homoousiene, care urmau tradiția dogmatică a episcopului depus Eustatie și nu-l recunoșteau pe Meletie, pe care-l acuzau că fusese ales cu sprijinul arienilor; acea sectă era condusă în acea perioadă de preotul Paulin.

Sinodul de la Alexandria (362) a trimis delegați pentru a încerca să medieze o înțelegere între cele două biserici antiariene; cu toate acestea, înaintea sosirii lor, Paulin a fost hirotonit episcop al Antiohiei de către Lucifer de Calaris. Când, ca urmare a politicii inițial îngăduitoare a împăratului Iulian Apostatul (361-363), i s-a permis să se întoarcă în oraș, Meletie a aflat că era unul dintre cei trei episcopi rivali.

 

Al doilea și al treilea exil

Episcopul Atanasie al Alexandriei a venit în Antiohia la porunca împăratului și i-a exprimat lui Meletie dorința lui de a intra în comuniune cu el. Meletie, prost sfătuit, a ezitat să-i dea un răspuns, iar Atanasie a plecat după ce l-a primit în comuniune cu Paulin, pe care nu îl recunoscuse până atunci ca episcop. Facțiunea ortodoxă niceeană, și în principal Atanasie, a menținut comuniunea doar cu Paulin.

În aceste condiții, Meletie a fost exilat de două ori, în 365 și 371 sau 372, prin decretul împăratului arian Valens (364-378).  Situația s-a complicat mai mult atunci când, în 375, Vitalius, unul dintre preoții facțiunii lui Meletie, a fost consacrat episcop de către episcopul eretic Apollinaris din Laodiceea.

După moartea lui Valens în 378, împăratul roman apusean Grațian l-a alungat pe Euzois din Antiohia și l-a readus pe Meletie, căruia i-a încredințat bisericile din oraș. Teodosie I, noul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (379-385), l-a favorizat, de asemenea, pe Meletie, care se apropiase dogmatic tot mai mult de ideile incluse în crezul de la Niceea.

 

Triumful grupării meletiene

La întoarcerea sa la Antiohia, Meletie a fost întâmpinat ca un conducător al ortodoxiei. Ca atare, el a prezidat în octombrie 379 marele sinod de la Antiohia, în care a fost stabilit un acord dogmatic între Orient și Occident. Meletie l-a ajutat pe Grigorie de Nazianz să fie ales arhiepiscop al Constantinopolului, l-a hirotonit ca episcop și a prezidat, de asemenea, Primul Sinod de la Constantinopol, cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc în anul 381. Paulin a fost însă ierarhul antiohian susținut de ierarhii din Roma și Alexandria. Ieronim l-a însoțit pe Paulin înapoi la Roma pentru a-i asigura mai mult sprijin.

În acest timp, Ambrozie, episcopul Milanului, se confrunta cu opozanții arieni din Occident. El l-a convins pe împăratul Grațian să convoace un sinod bisericesc. Sinodul de la Aquileia (381) a destituit doi episcopi din provincia estică Dacia, Palladius din Ratiaria și Secundianus din Singidunum și a solicitat împăraților Teodosiu și Grațian să convoace la Alexandria un sinod general al tuturor episcopilor pentru a pune capăt schismei meletiene din Antiohia.

Cele două facțiuni rămase care au divizat Biserica Antiohiană erau facțiuni ortodoxe: susținătorii lui Meletie și adepții lui Paulin. Unirea lor a fost o acțiune dificilă. A urma o perioadă temporară de pace, atunci când șase dintre preoții principali ai celor două facțiuni au depus jurământul de a refuza consacrarea episcopală și de a-l accepta ca episcop al Antiohiei pe oricare dintre cei doi rivali care îi va supraviețui celuilalt.

 

Schisma antiohiană după moartea sa

Meletie a murit la scurt timp după deschiderea lucrărilor Primului Sinod de la Constantinopol, iar împăratul Teodosie, care îl favorizase în timpul schismei, a poruncit ca trupul său să fie dus la Antiohia și îngropat cu onorurile cuvenite unui sfânt. Schisma meletiană nu s-a încheiat însă imediat odată cu moartea sa. În ciuda recomandării arhiepiscopului Grigore de Nazianz, Paulin nu a fost recunoscut ca unic episcop și Flavian a fost ales ca succesor al lui Meletie.

Facțiunea eustatiană, pe de altă parte, l-a ales pe Evagrie ca episcop al Antiohiei la moartea lui Paulin în 388. În anul 399 arhiepiscopul Ioan Gură de Aur al Constantinopolului, care fusese hirotonit diacon de Meletie și apoi preot de succesorul lui, Flavian, dar a contribuit la împăcarea dintre Flavian și conducătorii episcopiilor Alexandriei și Romei. Cu toate acestea, facțiunea eustatienilor i-a acceptat ca episcopi pe succesorii lui Flavian abia în anul 415.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Meletie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul, glasul al 2-lea:

Podobie: “Cu curgerile sângelui Tău…

Cu obiceiurile Ortodoxiei împodobindu-te, te-ai arătat ocrotitor și apărător al Bisericii, fericite Meletie, luminând marginile cu învățăturile, luminătorule preastrălucit al Bisericii.

Icos

Întocmai la obicei cu apostolii și întocmai mărit și de un scaun, toți credincioșii pe tine cunoscându-te, părinte cuvioase, și preot și slujitor al Treimii și mare învățător al Bisericii, punându-ți sufletul tău pentru dânsa, de trei ori fericite, și de râvna cucerniciei aprinzându-te, de Dumnezeu înțelepțite Meletie, toți cu un glas te lăudăm pe tine, cinstind sfânta ta adormire, preastrălucite luminător al Bisericii.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Vasile cel Mare

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

1 ianuarie 2021

 

Vasile cel Mare

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (“Teologul“) și Ioan Gură de Aur.

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia - d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz ("Teologul") și Ioan Gură de Aur - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața și activitatea

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz („Teologul”). Prăznuirea lui se face în ziua de 1 ianuarie și la 30 ianuarie (prăznuirea împreună a Sfinților Trei Ierarhi) - (Icon of St. Basil the Great from the St. Sophia Cathedral of Kiev) foto preluat de pe en.wikipedia.org

Icon of St. Basil the Great from the
St. Sophia Cathedral of Kiev – foto preluat de pe en.wikipedia.org

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop și care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, și în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale. În acest timp, Sf.Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susținător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcție, el era totodată Mitropolit al Cappadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.

O mare atenție a acordat Sf. Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În “De Spiritu Sancto“, Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre “Cei Trei Cappadocieni” (alături de Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi – sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

 

cititi mai mult despre Vasile cel Mare si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.robasilica.roen.wikipedia.org

 

 

✝) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (347 – 407)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

✝) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom (n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

A adoptat o poziție împotriva creștinilor iudaizați cu opt predici în acest sens, având astfel un rol în dezvoltarea antisemitismului creștin.

 

Viața

Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus, mare dregător militar care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-o bogată familie creștină. Rămasă văduvă la numai 20 ani, ea s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. Primele elemente ale educației creștine, Ioan le-a primit de la mama sa Antusa. Educația clasică a primit-o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, primind valorile retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp.

S-a călugărit în anul 368. A trăit într-o peșteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu, probabil în jurul anului 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În scurtă vreme, a fost făcut citet. Sf. Ioan Gură de Aur a început să practice ascetismul acasă.

În 374, după moartea mamei sale Antusia, Ioan a putut să dea curs dorinței sale arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o peșteră.

În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat mici tratate. Tratatul său „Despre preoție”, scris în cei șase ani de diaconat, este o capodoperă a literaturii patristice în care Sfântul Ioan Chrysostom om scoate în evidență sublimitatea Tainei Preoției.

Sf. Ioan a fost preoțit de episcopul Flavian în 386 și a primit misiunea de predicator. Geniul și arta sa oratorică îi creează renumele. El predică nu numai în biserica mare și frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și din împrejurimi.

În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul împărat Arcadie.

Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele, de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani.

Legăturile Sf. Ioan Gură de Aur cu curtea imperială au fost reci. Dușmanii Sf. Ioan începuseră să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Sf. Ioan i-a primit pe frații Lungi, i-a găzduit, dar nu a intrat în relații prea apropiate cu ei și a refuzat să primească o plângere împotriva lui Teofil. Aceștia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în fața episcopului Capitalei.

Teofil a luat măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifaniu, spre a-l descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina și-a dat seama, până la urmă, de cursa în care a fost atras și a plecat grăbit în țara lui. Teofil însă, venit cu cei 26 episcopi ai săi, a raliat 10 episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, l-a convocat pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se disculpa de calomnii și de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat și de aceea a fost destituit.

Patriarhul a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-și revendica pastorul și din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf.Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de Biserica unde slujea el. În Postul Paștelui din 404, Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care a Sf. Ioan a fost demis a doua oară pe motivul că nu a fost reintegrat de un sinod după prima demitere. Sf. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paște și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404.

După o oprire scurtă la Niceea, Sf.Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică.

Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia, autoritățile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un mic oraș pe malul de est al Mării Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Osemintele sale au fost aduse la biserica Sf Apostoli din Constantinopol în anul 438 de către împăratul Teodosie II.

 

Învățătura

Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Chrysostom a fost preocupat de teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină. Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.

Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și Preoția.

În concepția Sfântului Ioan Chrysostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile,Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (Ef. 1, 22-23).

În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti: „34. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost străin și M-ați primit.”(Mt. 25, 34-35).

 

Adversus Judaeos

Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat că în predicile sale (Omiliile) ar instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor. Patrologii consideră aceste argumente nedrepte și anacronice, pe motiv că în Antichitate nu puteau exista antisemiți, termenul denotând un concept rasist modern, fără analog în Antichitate. Dar ei nu pot nega că Gură de Aur a făcut o teologie a înlocuirii de factură anti-iudaică și a folosit o retorică anti-iudaică.

Într-o serie de opt omilii, în timpul primilor doi ani ca preot în Antiohia (386-387), Sfântul Ioan Gură de Aur îi insultă și denigrează pe evrei, îi incită pe creștinii să-i urască și disprețuiască pe evrei , cu scopul de a face religia acestora mai puțin atractivă pentru „creștinii iudaizanți” din parohia lui, care luau parte la sărbătorile evreiești și care urmau regulile religioase iudaice. Predicile sale sunt formulate convențional, folosind o formă retorică intransigentă cunoscută sub denumirea grecească de „psogos”, insultându-l și urâțindu-l pe adversar.

Un scop al acestor omilii era de a-i împiedica pe creștini să participe la obiceiurile evreiești, evitând astfel erodarea perceptibilă a numărului credincioșilor păstoriți de Sf. Ioan Gură de Aur. În omiliile sale, Chrysostomul îi critică pe „creștinii iudaizanți”, care participau la sărbătorile evreiești și respectau celelalte obiceiuri evreiești precum sabatul, recurgeau la circumciziunea fiilor lor și efectuau pelerinaje la locurile sfinte evreiești.

În greaca medievală, aceste predici sunt denumite Kata Ioudaiōn (Κατά Ιουδαίων), titlu care se traduce în latină prin Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente, bazându-se pe faptul că Sf. Ioan Gură de Aur își adresează predicile membrilor propriei sale parohii, care continuau să urmeze obiceiurile evreiești, preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți.

Potrivit unor erudiți patristici, în secolul al IV-lea, opunerea unui punct de vedere deosebit era exprimat într-un mod retoric, denumit „psogos” (insultă), ale căror convenții literare constituiau în defăimarea adversarului într-un mod înverșunat; astfel, acești erudiți consideră că a-l trata pe Sf. Ioan Gură de Aur drept „antisemit”, este echivalent cu a folosi o terminologie anacronică, într-un context istoric necuviincios, această opinie părând a juca pe diferența puțin relevantă dintre antisemitismul rasial (încarnat cel mai bine de “limpieza de sangre” spaniolă și “legile rasiale” naziste) și antisemitismul religios tradițional (pe care l-a promovat atât Gură-de-Aur cât și înaintașii și succesorii lui).

Deosebirea este următoarea: anti-iudaismul este ură religioasă, în timp ce antisemitismul este rezultatul „rasismului științific” al secolului XIX; un anti-iudaist nu ar mai fi avut nimic contra unui evreu care se boteza (deci trecea de la iudaism la creștinism), în schimb pentru naziști nu conta deloc dacă un evreu era botezat sau nu.

Dar că preferăm să numim predicile lui Gură-de-Aur “anti-iudaism”, “ură religioasă contra evreilor” sau de-a dreptul “antisemitism” (religios, firește), fapt rămâne că ele au fost o sursă importantă de legitimare a antisemitismului de-a lungul secolelor care au urmat, și asta n-o poate nega și n-o neagă din fericire, nici un erudit, oricât de apologetic ar fi el, căci a explica un context istoric nu poate înseamna și a scuza incitarea la ură și insultă, astfel ca asta nu-l scuză pe Gură-de-Aur de anti-iudaismul lui extrem, cu atât mai mult cu cât astfel de încercări de a-l descărca pe Chrysostom de responsabilitatea istorică se face apelând la ideea că generațiile de antisemiți care s-au inspirat din scrierile lui pline de ură, n-au ținut cont de contextul istoric (fragila poziție a creștinismului în secolul al IV-lea) și de sensul dorit de autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație “anacronică” a reticenței evreilor de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, “într-un context istoric necuviincios”.

 

Opera

De la nici un alt părinte bisericesc nu s-au păstrat atâtea opere, comentarii, predici și scrisori ca de la Ioan Gură de Aur. Între predici se găsesc și o serie de comentarii la Vechiul Testament și la Noul Testament sau predici tematice. Toate cele 238 de scrisori păstrate au fost scrise în exil.

- Divi Io. Chrysostomi Homilia, De Eo Quod Dixit Apostolus, Utinam Tolerassetis Paululum Quiddam Insipientiae Meae / Fabritio Capitone Interprete. – Basileae : Apud Andream Cratandrum, 1519. Ediție digitalizată a Bibliotecii Universitare din Düsseldorf

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde 18 volume în Ediția Migne și, de asemenea, este răspândită în aproximativ 2000 de manuscrise.

 

Patronaje

- Sf. Ioan Gură de Aur este protectorul persoanelor care suferă de epilepsie și care îi adresează rugăciuni să mijlocească pe lângă Dumnezeu ajutor în însănătoșirea lor.

- Sf. Ioan Gură de Aur este patron al celor care trebuie să se exprime în public (oratori, prezentatori, conferențiari etc.).

 

Relații

- Stevan Stojanović Mokranjac, Serghei Rahmaninov, Piotr Ilici Ceaikovski, și Arvo Pärt (Litany) între alții, au pus pe muzică Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur.

- Ivan Rebroff își începea toate recitalurile pe care le dădea în biserici printr-un cântec a cappella extras din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

- Elocvența sa, îndrăzneala sa în fața suveranilor și originalitatea numelui său au fost motive pentru care poetul Georges Brassens l-a evocat în cântecul „Mourir pour des idées ”.

- În filmul Roșu și Negru, Julien Sorel (jucat de Gérard Philipe), seminarist, îl citează pe Sf. Ioan Gură de Aur.

- Un cartier din orașul Lévis (Québec, Canada) poartă numele de Saint-Jean-Chrysostome. Acest cartier numără peste 21.000 de locuitori.

 

Imnografie

Tropar (Glas 8)

Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind, harul toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câștigat, înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Condac (Glas 5)

Din cer ai primit dumnezeiescul har și cu buzele tale pe toți îi înveți să se închine unui Dumnezeu în Treime, Ioane Gură de Aur, preafericite cuvioase; după vrednicie te lăudăm deci pe tine, că ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.

Condac, glasul 1 (la Aducerea moaștelor sale, pe 27 ianuarie):

Veselitu-s-a în taină Biserica de întoarcerea cinstitelor tale moaște; și pe acelea ascunzându-le ca pe niște aur de mult preț, dăruiește celor ce te laudă neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Ioane Gură de Aur.

 

cititi mai mult despre Sf. Ioan Gură de Aur si pe: ro.orthodoxwiki.org; www.ioanguradeaur.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia – Sfântul Ioan Gură de Aur

- † Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438)