Arhiva tag-ul pentru: 23 februarie

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei

Sfântul, slăvitul și sfințitul mucenic Policarp a fost episcop al Smirnei și unul din Părinții apostolici.

S-a născut între anii 69 și 81 d.Hr. și a mucenicit între anii 155 și 167.

L-a cunoscut personal pe sfântul apostol și evanghelist Ioan.

Prăznuirea lui se face la 23 februarie.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, „roditor în toate cele bune” (Coloseni 1, 10), s-a născut în secolul I și a trăit în Smirna – Asia Mică (astăzi orașul modern Izmir, în Turcia).

A rămas orfan la o vârstă fragedă și a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger.

După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunțat la toate bunurile sale și a început o viață castă, îngrijind bolnavii și infirmii.

El se simțea sufletește foarte aproape de Sf. Vucol, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredințându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserică, apoi hirotonindu-l în sfânta preoție.

Sf. Apostol Ioan Teologul mai trăia în acea vreme și, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice.

Cu puțin înainte de a muri, Sf. Vucol și-a exprimat dorința ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei.

Când Sf. Policarp a fost sfințit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos.

Sf. Policarp și-a condus turma cu râvnă apostolică și a fost foarte iubit de cler. Sf. Ignatie al Antiohiei Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu” (prăznuit la 20 decembrie și la 29 ianuarie), îi poartă multă dragoste și mult respect sfântului Policarp.

În timp ce se îndrepta spre Roma unde îl aștepta execuția, Sf. Ignatie i-a scris Sfântului Policarp următoarele:

„Aceste vremuri au nevoie de tine pentru a-L găsi pe Dumnezeu, așa cum piloții au nevoie de vânt și marinarii în furtună caută un port.”

Între anii 161-180 împăratul Romei Marcus Aurelius a început o cruntă persecuție împotriva creștinilor iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, „tatăl tuturor creștinilor” și „ademenitorul întregii Asii”.

În acest timp, la rugămințile credincioșilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna.

Când soldații au venit să-l ia, el i-a întâmpinat și i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu.

Suferințele și moartea sa sunt prezentate în „Epistola creștinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici”, una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creștine.

La judecată, Sf. Policarp și-a mărturisit cu hotărâre credința în Hristos și a fost condamnat să fie ars de viu.

Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, așa că îl pot lega doar cu niște sfori.

Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă.

Văzând că flăcările nu-și fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările.

Corpul martirului Policarp a fost incinerat.

Creștinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său la 23 februarie.

Sfântul Irineu de Lyon (prăznuit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, a păstrat o relatare despre sfânt, pe care o citează și Eusebiu de Cezareea în a sa Istorie ecleziastică (V, 20):

„Eram foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica”, îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, „dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a șezut și a vorbit, cum a pășit, cum a gândit în viață, cum era înfățișarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan și cum povestea el însuși ceea ce a auzit de la alți mărturisitori ai Domnului despre viața, învățăturile și minunile Sale”.

„Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenție cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în fața lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt și binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat și și-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!”

În timpul vieții, sfântul episcop a scris mai multe epistole către obștea sa și către alți oameni, dintre care singura care a supraviețuit până astăzi este Epistola către Filipeni, care, după mărturia Sf. Ieronim, a fost citită în bisericile din Asia Mică la sfintele slujbe.

Această epistolă a fost scrisă de sfânt ca răspuns la dorința Filipenilor de a primi niște scrisori despre martirul Ignatie (prăznuit la 20 decembrie) care erau în posesia Sf. Policarp.

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Policarpe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul 1:

Roduri cuvântătoare aducând Domnului, Policarpe înțelepte, prin fapte dumnezeiești te-ai arătat după vrednicie dumnezeiesc ierarh, fericite. Pentru aceasta astăzi luminându-ne cu cuvintele tale, lăudăm a ta vrednică de laudă pomenire, preamărind pe Dumnezeu.

Icos

Adăpându-te cu bunătatea înțelepciunii, ai umplut din ea turma ta de cunoștința lui Dumnezeu; și ai făcut să strălucească întreita lumină a Dumnezeirii, învățând că Tatăl este nenăscut, că Fiul este născut și că Duhul Sfânt este purces; și ai propovăduit în chip lămurit o singură Dumnezeire și o singură slavă; și păgânătatea idolilor din mijloc ai scos-o, aducând ca niște roade coapte, preamărite, sufletele celor ce cred în Sfânta Treime; întru Care ne-am botezat, întru Care și credem preaslăvind pe Domnul.

Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (23 Februarie)

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000, pp. 152, 198) precizează că Sf. Policarp trebuie reprezentat un episcop bătrân, cu barba rotundă și despărțită în două.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei (69/81 – 155/167) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare.

Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp și a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?” Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm”.

Stăpânitorul auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguință, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.

Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.

Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:

Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deșertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflându-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: „Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem”. Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.

Sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: „Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu”. Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: „Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp”. Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.

În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.

Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Având mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvântare de la maica sa și s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dânșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din țară în țară și, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.

Petrecând multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.

Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rânduiala și starea lui, ci ședea mai jos decât toți, ca un om simplu.

Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfârșitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvântătoare zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule”. Și a adormit în pace.

Apoi, adunându-se mulți episcopi la îngroparea Sfântului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începându-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alții vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brâu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfântul Duh, ocârmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mântuirea sufletelor omenești și făcând minuni mari.

Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.

Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu – pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfârșindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.

Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească – pentru că era seara târziu – și, luând puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: „Policarpe!”. El a răspuns: „Ce este, Doamne?” Grăit-a îngerul: „Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată”. Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvârșeau într-însa multe fărădelegi.

Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mâhnea zicând: „Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn și unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească”. Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deșteptând iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: „Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu ești într-însa, părinte”. Grăit-a părintele: „Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră”.

Arătându-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, când au ieșit amândoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis până la unul pe toți care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând și căutând spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci”.

După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică și de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi și însângerați, pentru că toate hainele de pe dânșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.

În casa stăpânitorului era un creștin, care a zis către stăpânitor: „De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău”. Și, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: „Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrând, de aici”. Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieșit și a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.

După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gâlceavă mare, plângere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducându-și aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: „Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire”. Și, trimițându-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-și înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpânitorul și începătorii cetății au rugat pe sfânt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult și adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alți ani.

Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mâinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna – în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturisește despre aceasta, zicând: „Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dânșii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp și noi – zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrân. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decât mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli”.

Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dânsul, zicându-le: „Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu”. Pe același Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: „Mă cunoști oare?” El i-a răspuns: „Te știu că ești cel întâi născut al diavolului”. Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânșii, căci se sârguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfântul Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osândit”. Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.

După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfârșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: „Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuți, încât toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau târâți pe hârburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau”.

Între alți răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergând la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.

Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzând fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.

Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptându-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dânsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzând pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieșit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blândețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirându-se, au zis între dânșii: „Era drept să suferim atâta osteneală și sârguința pentru căutarea bătrânului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănânce și să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.

El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întâmpinat în cale și, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi”. Ei, mâniindu-se și ocărându-l, l-au aruncat din caretă și, căzând, bătrânul și-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.

Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: „Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu ești Policarp?” El a răspuns: „Eu sunt.” Grăit-a judecătorul: „Cruță-ți bătrânețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: „Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”.

Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mâinile spre cer și, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozește, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci”.

Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brâul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânșii: „Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte”.

Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfântul Policarp, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvârșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfântului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt și înălțându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată de vânt, așa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sânge neobișnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.

După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.

Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de preț, adunându-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.

Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin. Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sunt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârșit pomenirea Sfântului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai – adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinților celor aleși, precum a săvârșit pătimirea și Sfântul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.

Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cerească Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.