Preacuviosul Martinian a fost din Cezareea Palestinei şi a început sihăstrească trăire pe când era în vârstă de optsprezece ani, petrecând prin pustii şi prin munţi.
Şi plinind în sihăstrie douăzeci şi cinci de ani, printre alte multe ispite a fost supus şi la această ispită a celui viclean: o femeie desfrânată, îmbrăcându-se în haine de om sărac, a venit la muntele acela unde se găsea sfântul; şi dacă a înserat, a început a plânge, ca şi cum adică s-ar fi rătăcit şi s-ar fi temut să nu o mănânce fiarele, dacă ar rămâne afară.
Deci se ruga de sfânt să o primească înăuntru în chilie şi să nu o lase să fie mâncată de fiare.
Iar el văzând că nu este cu putinţă a o lăsa afară, a primit-o înăuntru, şi el se duse în chilia cea mai ascunsă a lui.
Iar dimineaţa, văzând-o cuviosul schimbată la înfăţişare (căci purta acum îmbrăcăminte femeiască frumoasă, cu care se împodobise peste noapte), a întrebat-o cine este şi pentru ce a venit acolo.
Dar ea, fără de ruşine, a zis: pentru tine!
Şi defăimând viaţa sihăstrească, şi adăugând că toţi drepţii cei de sub Lege s-au bucurat de petrecerea laolaltă cu femeile, îl îndemna să se apropie de ea.
Cuviosul puţin câte puţin îndemnându-se şi subjugat fiind, era gata să cadă în păcat; dar gândindu-se în ce chip ar putea rămâne ascunsă fapta aceasta dacă ar săvârşi-o, mai înainte de a cădea în păcat, a fost tras înapoi de la cădere, prin dumnezeiescul har.
Şi, aprinzând multe găteje, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se şi zicându-şi: de vei putea să rabzi, Martiniane, focul gheenei, lăsându-te în voia poftei ruşinoase, supune-te femeii.
Şi aşa arzându-se pe sine şi smerind sălbăticia trupului, pe femeia, care se înţelepţise văzând acestea, a trimis-o la mănăstire.
Iar el, vindecându-se de rănile focului şi fiind dus cu barca de un corăbier, a ajuns la o stâncă din mare, care era depărtată de uscat cale de o zi, şi a locuit zece ani acolo, fiind hrănit de acel corăbier.
Şi iarăşi a plecat şi de acolo, pentru că o fată scăpată pe o scândură dintr-un naufragiu a ajuns până la stânca pe care se găsea el.
Cuviosul scoţând-o din mare, a plecat de acolo zicând că nu poate sta laolaltă iarba uscată cu focul.
Şi sărind în mare, cu ajutorul unor delfini, care l-au luat pe spate, a ajuns la uscat.
De acolo a trecut prin mai multe cetăţi zicând: fugi Martiniane, ca nu cumva iarăşi să te ajungă ispita (căci aşa hotărâse să-şi petreacă şi cealaltă rămăşită a vieţii), a sosit la Atena.
Şi aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de episcopul locului şi de tot poporul.
Iar despre cele două femei, se zice că: cea dintâi s-a dus la mănăstire şi trăind acolo în curăţie, s-a învrednicit de a face minuni; iar cea de a doua, a rămas pe acea stâncă din mare până la sfârşitul vieţii, îmbrăcată cu hainele bărbăteşti, pe care i le-a dat corăbierul.
Şi fiind botezaţi amândoi de dânsul, au rămas pe lângă el slujindu-l şi urmându-l prin toate oraşele şi satele şi împreună primejduindu-se în toate ispitele.
Şi atât i-a iubit pe ei marele apostol Pavel, pentru bunătatea lor, şi pentru credinţa cea întru Hristos, încât şi pomeneşte de ei în epistolele sale.
Deci astfel bineplăcând lui Hristos şi apostolului, şi multe minuni săvârşind, mai în urmă au fost prinşi de necredincioşi şi li s-au tăiat capetele.
Şi aşa mutându-se din cele de pe pământ, locuiesc în ceruri.
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Iraclie, şi a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv.
El a făcut multe minuni, printre care şi pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o şi a primit-o, ci şi tuturor a propovăduit-o.
Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulţumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă.
Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca şi cu un om, socotindu-l că este diaconul papii.
Şi după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulţumind şi mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale şi-a dat sufletul.
Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina (13/25 februarie 1849)
La 13 februarie 1849 Delegaţia adunării române de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului austriac Franz Joseph, “Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina“, care cerea legitima consituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, etc.
Fiind adeptul zicalei româneşti că: “Vorba dulce, mult aduce!” Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său.
Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare.
Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu.
Împăratul Franz Joseph, cca. 1905 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conform Petițiunii generale a frunaților români din Transilvania, Banat și Buvcovina se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cît mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale.
Note
1 - Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie – cititi mai mult pe unitischimbam.ro
2 - Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin.
La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte.
De asemenea, sfantul a vindecat chiar si multi indraciti. Pentru aceasta, diavolul, avea sa aduca asupra Sfantului Martinian numeroase ispite si naluciri, pentru a-l indeparta de viata sihastreasca.
Cel mai mult l-a ispitit insa diavolul pe cuviosul Martinian, cu patima desfranarii.
În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian:
„Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”.
Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian.
Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită.
Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine.
Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul şi, făcând el un foc, s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat “de vei putea sa rabzi, Martiniane, focul iadului, lasandu-te in voia poftei, supune-te femeii!”
Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem.
Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insula pustie unde a trait timp de 10 ani, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni, a ajuns pană la locul unde se nevoia sfantul.
Acesta i-a lasat fetei hrana si adapostul sau, apoi, zicandu-si: “Fugi, Martiniane, sa nu te ajunga ispita!“, s-a aruncat in mare, ducându-l la uscat doi delfini.
Ultima parte a vietii, Martinian si-a petrecut-o pribegind din loc in loc pana cand, intr-o zi, a sosit la Atena.
Aici a adormit in Domnul, invrednicindu-se a fi ingropat cu mare cinste de episcopul locului.
Sinaxarul, aminteste despre cele doua femei ca si-au desavarsit viata dobandind si ele, de la Duhul Sfant, semnele sfinteniei.
Prima, Zoe, s-a dus la manastire si traind acolo in curatie, s-a invrednicit de a face minuni.
Cea de-a doua, Fotinia, a ramas pe acea stanca din mare, pana la sfarsitul vietii.
Troparul Sfantului Martinian
Glasul 4
Văpaia ispitelor cu curgerea lacrimilor ai stins-o, fericite şi valurile mării şi pornirile fiarelor înfrânându-le, ai strigat: Preaslăvit eşti Atotputernice, Cel Ce m-ai mântuit de foc şi de vifor.
Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Martinian s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său.
Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corăbiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului. El era tânăr și frumos cu trupul, având 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gâlceava lumească și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, având viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase și în toate părțile ieșise vestea despre sfânta viață a îmbunătățitului bărbat și, toți cei ce auzeau, veneau la dânsul pentru folos.
Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tânărul monah care avea fapte bune. Mai întâi a început a aduce asupra lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrând ca și pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cântând psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgându-se sub peretele chiliei, a început a săpa pământul cu dinadinsul, vrând să sape pe dedesubt peretele și să răstoarne chilia peste sfânt.
Fericitul, fără frică și fără tulburare săvârșind cântărea, s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: “Cu adevărat se cuvine să te târăști pe pământ. Pentru ce te ostenești tu în deșert, O! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta”. Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea: “Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vânt; atunci voi vedea cine Îți va ajuta ție!”. Acestea zicând diavolul a alergat de la dânsul.
Bărbatul cel tare, Sfântul Martinian, atât era de pașnic în sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gândirea de Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a întâmplat că, umblând niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dânșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirându-se prea mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrânată auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dânșii, zicând: “Cine este acela de care vă mirați voi, care sunt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputând să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fânul. Dar, de s-ar pune lângă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dânsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dânsul și mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gândul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”.
Acestea zicându-le, și cu bărbații aceia făcând rămășag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcându-se de podoabele cele desfrânate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie și luând o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit seara din cetate, ducându-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.
Când s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dânsul, zicând: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mâncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sunt într-atâta primejdie și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sunt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!”.
Acestea și mai multe grăind ea cu plângere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: “Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, că ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mânca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac”. Și, întinzându-și mâinile spre cer, a zis: “Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și râdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpânit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mâna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvântat ești în veci”.
Astfel, rugându-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzând foc, a poruncit să se învelească și, aducând ceva, i-a dat ei să mănânce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dânsa: “Femeie, mănâncă și te încălzește aici, iar mâine dimineață să te duci în pace”. Apoi, lăsând-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Apoi cântând psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugându-se, s-a culcat pe pământ după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculându-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfântului, iar cele rupte le-a pus în traistă și aștepta până ce va ieși la dânsa Martinian.
Făcându-se ziuă, a ieșit sfântul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrând să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzând-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimântându-se, tăcea. După aceea, a zis către dânsa: “Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?” Iar ea, răspunzând, i-a zis lui: “Eu sunt, stăpâne al meu”. Zis-a ei sfântul: “Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă”.
Femeia i-a zis: “Eu, stăpâne al meu, sunt din Cezareea Palestinei și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de bună podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atâta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atâta înfrânare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănânci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: “Cinstită este nunta și patul neîntinat”. Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea până astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mânia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născând fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție”.
Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mâini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburându-i gândul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: “Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavând nimic? Căci eu, precum vezi, necâștigând nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele până acum”. Femeia răspunse: “Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpân”.
Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfântul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dânsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvârșească. Deci a zis către dânsa: “Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit în cale, că nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcând fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară”. Zicând acestea, a ieșit din chilie și, stând pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.
Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gândul cel rău spre cel bun; deci, pogorându-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate pe care, luându-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcându-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzându-se foarte și durându-l picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certându-se pe sine, zicea: “Ce, Martiniane, îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrând să se împotrivească voinței tale celei bune. Gândește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă și când arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate râurile și mările ce sunt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul”.
Acestea le grăia către sine, aducându-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stând în mijloc se ardea foarte, până ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din foc, a căzut la pământ și suspinând din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: “Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpânul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvântat în veci”. Acestea le grăia, zăcând la pământ, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cânta: “Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei”.
Femeia, văzând ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mântuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcând hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luând pe dânsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfântului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: “Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpâne că multe sunt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mântuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mântui. Încă să mai știi și aceasta, stăpâne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicându-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpânului nostru, Care și pe desfrânate le primește la pocăință”.
Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: “Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mântuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean”. Iar ea a grăit lui: “Mă rog ție să mă povățuiești la mântuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?” El i-a răspuns: “Mergi la Betleem și caută pe o sfântă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfântă biserică și, mergând la dânsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întâmplat și la dânsa poți să te mântuiești!”. Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: “Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!”.
Sfântul s-a sculat de la pământ cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis: “Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plângerea, zicând: “Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine”. Fericitul Martinian, însemnând-o cu semnul crucii, i-a zis: “Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească sufletul și să te ferească până la sfârșit”. Astfel femeia, închinându-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfântul, întorcându-se în chilia sa, a căzut la pământ, suspinând și rugându-se.
Ea mergea plângând și rugându-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască la mântuire. Mergând o zi, a sosit noaptea și neputând să treacă lățimea pustiei și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculându-se, iarăși mergea tânguindu-se și rugându-se și a ajuns la Betleem seara, foarte târziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinându-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tânguindu-se. Apoi în toate zilele o învăța pe ea, povățuind-o la mântuire. Iar ea atât de mult se nevoia în postire, încât de multe ori fericită Paulina îi spunea: “Cruță-ți trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoință până la sfârșit”. Dar ea mai mult petrecea întru pustniceștile osteneli. La sfârșitul zilelor sale, fericită Zoe – că astfel era numele ei – a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.
Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să câștige tămăduire. Iar fericită Paulina, vrând să încerce pocăința Zoei, i-a zis: “Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire”. Deci, rugându-se Zoe pentru cea bolnavă, în puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor. Fericită Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pâine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pământul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfârșitul ei. Acum iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.
Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gândi în sine, zicând: “De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gândind, s-a sculat și s-a rugat, zicând: “Stăpâne al cerului și al pământului și Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară până în sfârșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață, toiag, traistă și pâine!” Acestea zicând și îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieșit din chilia sa și a mers la mare.
Văzându-l diavolul ieșind, a strigat: “Îmbărbătează-se puterile mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut”. Apoi iarăși a zis: “Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa până ce desăvârșit te voi birui și netrebnic te voi face”. Iar fericitul i-a răspuns: “Neputinciosule, ticălosule, oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc”. Și iarăși i-a zis: “Dacă nu-ți ajunge cea dintâi și a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de câte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socotește acum că pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!” Acestea grăind sfântul, s-a depărtat diavolul de la dânsul.
Fericitul a început a cânta psalmul: “Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”. Acestea cântând, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: “Frate, nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?” Corăbierul i-a zis: “Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?” Fericitul i-a răspuns: “Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc, dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile diavolului”. Iar el a zis: “Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul”. Fericitul a răspuns: “Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască”. Zis-a lui corăbierul: “Și de unde vei avea hrana ta?” Iar fericitul i-a zis: “Așezământ voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stâlpari de finic ca să lucrez cu mâinile mele împletituri, iar tu, luând lucrul mâinilor mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărând pâine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducându-mi pâine și apă”.
Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dânsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflând vânt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzând locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvântându-l, s-a suit pe o piatră și a cântat: “Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele mele, îndreptând pașii mei”. Sfârșind psalmul și rugându-se, a zis corăbierului: “Mergi în pace, frate și adu-mi pâine, apă, stâlpari, ca să lucrez coșnițe”. Corăbierul a zis: “De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă mică”. Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzând de zăduful zilei și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pâine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viață, scăpând de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiască gândire cea neîncetată.
Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburându-se marea și ridicând valurile și înălțându-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: “Iată acum te voi îneca, Martiniane”. Iar el fără frică i-a zis: “Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvârșit”.
Acestea zicând, a început a cânta: “Mântuiește-mă Dumnezeule, că a intrat apă până în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului mării și viforul m-a potopit”. Sfârșind psalmul, a început a zice: “Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vânturilor și toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpâne, în ceasul acesta, potolește ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sunt Ție cu putință Doamne”. Grăind sfântul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdând toată nevoia văzduhului pentru mântuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfântului altă supărare, mai grea decât cele dinainte.
Într-una din zile, diavolul văzând o corabie plutind pe mare, în care erau bărbați și femei, a ridicat vânt și vifor asupra acelei corăbii și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scândură și a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucându-se acea fecioară de piatră, a început a striga: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mâna, mântuiește-mă de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adâncul acesta”.
Fericitul, văzând-o că nu are de nicăieri mântuire, a zis zâmbind: “Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărârea mea”. Și gândea în sine, zicând: “Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mâna și nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dânsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decât cea dintâi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pământ, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate scăpa de această primejdie”. Deci, întinzând mâinile spre cer, a zis: “Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rânduiește cele de folos sufletului meu”. Zicând acestea i-a dat mâna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzând-o că era frumoasă, a zis către dânsa: “Cu adevărat nu va putea fi finul cu focul împreună și nu este cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămâi tu aici și nu te teme, căci ai pâine și apă să mănânci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge până ce va veni aici un corăbier, care va aduce pâine și apă. Iată sunt încă două luni până la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întâmplat și acela te va scoate de aici”.
Acestea zicând, sfântul a însemnat marea cu semnul crucii, și s-a rugat: “Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vânturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decât să mă lipesc de femeie, prin patima trupească”. Și, întorcându-se spre fecioară, i-a zis: “Mântuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească până la sfârșit”. Acestea zicând, s-a aruncat în mare și a început a înota.
Îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioară, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: “Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat milă Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni”. Și-și zicea în sine: “Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face”. De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: “Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel”.
Acestea zicând a început a umbla din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinându-se și zicând în sine: “Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispită!” Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfârșea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.
Doi ani cutreierând astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfârșit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscând vremea sfârșitului său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcându-se pe pământ, a zis celor ce erau acolo: “Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăși rugându-i, l-au ascultat și ducându-se au spus episcopului, zicându-i: “Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și zice: să chemați pe episcop la mine”. Episcopul le-a zis: “Voi sunteți nebuni, iar acela este mai bun decât mine!”
Sculându-se cu sârguință, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzând pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dânsul mâinile sale, dând vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicând: “De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, când te vei sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!” Iar fericitul i-a răspuns: “Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală când voi sta înaintea dreptei Lui judecăți”.
Acestea zicând și-a ridicat ochii spre cer și a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Apoi, făcându-și semnul crucii, a zis episcopului: “Părinte, dă-mă lui Dumnezeu”. Atunci a început fața lui a zâmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult chinuit și s-a dus în mâinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfârșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfântul lui trup în biserică, cu mare cinste.
Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum până în sfârșit s-a nevoit pentru mântuirea sufletului și prin mucenicie aducându-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui. Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcându-și chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a câștigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dânsa nu a fost în zadar.
Rămânând pe piatră fecioara aceea, primea pâine și apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pâine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: “Nu te teme, frate, că femeie sunt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru”. Iar el, necrezând-o pe ea și temându-se, îl ruga, zicându-i: “Așa mă jur pe Împăratul Hristos, că sunt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți voi spune ce s-a întâmplat”. Atunci omul, stând lângă piatră cu corăbioara, a zis către dânsa: “Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?” Fecioară, făcându-și cruce, a început a povesti cele ce s-au întâmplat.
Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis către dânsa: “Vino să te duc de aici în cetatea ta”. Iar ea i-a răspuns: “Ba nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni și, ducându-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lână, pâine și apă, precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpânul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte femeiască, precum zice apostolul: “Voi toți, una sunteți întru Hristos”. Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mântuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mântuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă disprețuiești că sunt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva și la sfârșitul zilelor S-a arătat lumii, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte și, ducându-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am spus, o haină bărbătească de lână, pâine și apă, și să-mi aduci și lină ca să lucrez cu mâinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate”.
Corăbierul a zis către dânsa: “Pe toate câte îmi poruncești mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta”. Acestea zicându-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile, luând pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dânsa. Apoi, ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amândouă. După aceea, mergând femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioară a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, până ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească și s-a rugat, zicând: “Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvârșește în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veșnică, că bine ești cuvântat în veci. Amin”. După aceasta, a zis femeii: “Rogu-mă ție, femeie, când îmi veți aduce pâine și apă să-mi aduceți și lină, ca în zadar să nu mănânc pâinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!” Acestea zicând, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dânsa iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericită fecioară se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcând 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pâine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvârșit bine alegerea vieții sale. Când s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Numele ei era Fotinia.
Trecând două luni după sfârșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, având mâinile așezate în semnul crucii, gura bine strânsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum dormea. Apoi s-a închinat sfântului ei trup și, luându-l ca pe o frumoasă floare de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfântă fecioară și, mergând la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfânt, cu psalmi și cu cântări, cu lumânări și cu tămâieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfinții, slăviții și mult lăudații Apostoli Acvila și Priscila se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli.
Acvila (sau Achila) era un evreu din Italia, care s-a mutat în Corint împreună cu soția sa Priscila, atunci când împăratul roman Claudiu i-a alungat pe evrei din Italia.
Apostolul Pavel i-a întâlnit în Corint, i-a convertit și le-a botezat întreaga casă, apoi a rămas cu ei timp de un an și jumătate.
Acvila și Priscila au mers împreună cu Sfântul Pavel în Efes, unde acesta a scris prima sa Epistolă către Biserica din Corint, în care el îi menționează pe Sfinții Acvila și Priscila (I Corinteni 16,19).
Când a murit împăratul Claudiu, evreilor li s-a permis să se reîntoarcă la Roma, ceea ce Sfinții Acvila și Priscila au și făcut.
Astfel, atunci când Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Roma, el i-a salutat pe vechii săi prieteni în Epistola sa (Romani 16,3-4).
Reprezentare a Sfântului Pavel (stânga) în casa Sfinților Aquila și Priscila – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Mai târziu, acești sfinți au mers încă o dată la Efes, împreună cu Apostolul Timotei, iar Sfântul Apostol Pavel îi menționează iarăși în a doua Epistolă către Timotei (II Timotei 4,19).
Ca episcop, Sfântul Acvila a construit numeroase biserici, a distrus mulți idoli, a hirotonit mulți preoți și a propovăduit Evanghelia cu multă vigoare.
El a fost martirizat pentru numele lui Hristos, săvârșindu-se de sabie.
Biserica îl pomenește pe Sfântul Acvila pe 14 iulie și pe 13 februarie, împreună cu Sfânta Priscila.
Imnografie
Tropar (glasul al 3-lea):
Sfinte Apostole Achila, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.
Condac (glasul al 4-lea):
Împreună cu Apostolii pe scaun șezător și împreună-călător fiind, Apostole, lumea cu învățăturile și cu minunile ai luminat-o, cununa slavei, Achila, luând.
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 197), arată că Sf. Apostol Acvila trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr, cu un început de barbă.
Sfinți Apostoli și Mucenici Acvila și soția sa, Priscila – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel și a fost așezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părțile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.
Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toți iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soția sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma și Sfântul Apostol Petru venind și el acolo, au primit sfânta credință în Hristos, dar mai mulți petreceau întru necredință. Dar ei aveau multe certuri între dânșii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alții se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioșii iudei, precum cei din Ierusalim și din celelalte părți, tot astfel și din Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creștinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar și pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioși. Dar cei care se întorsesera la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioși; din această pricină se ridica între dânșii ceartă. De acest lucru s-a dat de știre lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creștini că este Fiul lui Dumnezeu și împărat al lui Israel, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor și să se arate între dânșii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toti iudeii cei credincioși și necredincioși, să-i izgonească din Roma și din toată Italia.
Se mai povestesc încă și alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioși amăgiseră la credința lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.
Deci iudeii, fiind izgoniți de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meșteșugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei și aflând acolo pe Acvila cu soția sa, Priscila, a găzduit la dânșii și fiind de același meșteșug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învățându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.
Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii și cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învățat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an și șase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila și pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânșii și cu ceilalți următori ai lui la Efes și voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Pastelui, au lăsat în Efes pe Acvila și pe Priscila, ca să învețe pe efeseni sfânta credință cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăși o să se întoarcă la dânșii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat înțelept și tare în Scripturi. Acesta era învățat în calea Domnului și arzând cu duhul, grăia și învăța cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu știa încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila și Priscila de această învățătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânșii și mai cu încredințare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes și a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârșit le grăiește: „Închina-se vouă întru Domnul Acvila și Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adica cu slugile lor)”.
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăși s-a dat libertate iudeilor să viețuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci și Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăși la Corint și a scris de acolo epistola către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către acești iubiti ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutați pe Acvila și Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu și-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulțumesc, ci toate Bisericile neamurilor.
Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăși în Asia, cu soția sa. Pentru că a fost rânduit de învățătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăiește în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia…”
După aceasta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim și a fost dus la Roma în lanțuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeași epistolă vorbește de acești iubiți ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila și pe Acvila…”.
Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia și în Eracleea, a adus la mântuire mulțime mare de suflete omenești. Pe mulți i-a întors de la idoleasca nebunie la Dumnezeiasca cunoștință, botezându-i.
El a trecut și prin alte țări diferite, binevestind pretutindeni Împărăția lui Dumnezeu și luminând pe mulți cu sfânta credință. A sfărâmat mulți idoli și a ridicat multe biserici, punând preoți și suferind multe ispite.
În urmă a fost ucis de cei necredincioși și a aflat odihnă la ceruri cu ceilalți Sfinți Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Cel întru sfinți părintele nostru Evloghie al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei între anii 579 și 607 (Precedat de Ioan al IV-lea, Urmat de Teodor I).
Evloghie a fost un râvnitor luptător împotriva ereziilor din vremea lui, și mai ales împotriva monofizitismului sub diferitele lui forme.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 13 februarie.
Sirian de neam, s-a făcut călugăr la Antiohia.
Văzând că erorile lui Eutihie au aruncat Bisericile din Siria și Egipt în negura păcatelor și a greșelilor dogmatice, Evloghie a învățat din greșelile lor și s-a făcut apărător al credinței ortodoxe propovăduite de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.
A fost hirotonit preot în Antiohia de către patriarhul Anastasie I al Antiohiei (561-571 și 594-599) și a devenit stareț al mănăstirii Maicii Domnului din Antiohia.
În anul 579 a fost ales patriarh al Alexandriei.
Către anul 582, patriarhul Evloghie s-a întâlnit cu viitorul papă Grigorie cel Mare în Constantinopol, cu care a legat o frumoasă prietenie.
Din corespondența lor s-au păstrat doar scrisorile trimise de papa Grigorie între anii 595 și 600.
În una din acestea, scrisă probabil în iunie 598, papa Grigore îi dă lui Evloghie detalii despre misiunea reușită a sfântului Augustin de Canterbury în Anglia.
Într-o altă scrisoare, patriarhul Grigorie recunoaște că Cathedra Petri, autoritatea apostolică, nu este un privilegiu local, ci ea este constituită din comuniunea trei scaune patriarhale: Roma, Antiohia și Alexandria.
Patriarhul Evlogie a trecut la Domnul în anul 607.
Posteritatea
Deja, la puțini ani după moartea sa, Ioan Moshu îl numește „cel întru sfinți Evloghie al Alexandriei”, „marele Evloghie” și „dumnezeiescul și iubitorul de mucenici Evloghie” în Limonariu, unde capitole 146-148 sunt legate de viața lui, iar capitolul 195 face mențiune de moartea lui Evloghie.
Capitolul 146 povestește o vedenie a patriarhului Evloghie în care i s-a arătat mucenicul Iulian, și „care l-a îndemnat să ridice biserica lui, care era stricată de vreme și învechită și amenința cu căderea. Iar dumnezeiescul și iubitorul de mucenici Evloghie a pus mâna cu multă râvnă și a ridicat biserica lui, zidind-o din temelie, împodobind-o cu tot felul de podoabe cum se cuvenea mucenicului.”
Scrieri
În scrierile sale, Patriarhul Evloghie respinge greșelile novațienilor, dintre care câteva grupuri mai existau în eparhie în vremea lui. Evloghie mărturisea credința în uniunea ipostatică a celor două firi în Hristos împotriva lui Nestorie și Eutihie.
În plus de diferitele lucrări și comentarii împotriva ereticilor, Evloghie a scris 11 discursuri în apărarea papei Leon cel Mare și a Sinodului IV Ecumenic de la Caelcedon.
Din toate scrierile lui s-a păstrat doar o predică la Duminica Floriilor și câteva fragmente disparate din alte scrieri.
Viața Sfântului Ierarh Evloghie, Patriarhul Alexandriei
Sf. Ier. Evloghie, Patriarhul Alexandriei (secolul al VI-lea)- foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăției lui Iraclie, și a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv.
El a făcut multe minuni, printre care și pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o și a primit-o, ci și tuturor a propovăduit-o.
Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulțumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă.
Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca și cu un om, socotindu-l că este diaconul papii.
Și după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulțumind și mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale și-a dat sufletul.
Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin. La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Sfinții, slăviții și mult lăudații Apostoli Acvila și Priscila se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Acvila (sau Achila) era un evreu din Italia, care s-a mutat în Corint împreună cu soția sa Priscila, atunci când împăratul roman Claudiu i-a alungat pe evrei din Italia. Apostolul Pavel i-a întâlnit în Corint, i-a convertit și le-a botezat întreaga casă, apoi a rămas cu ei timp de un an și jumătate.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Cel întru sfinți părintele nostru Evloghie al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei între anii 579 și 607 (Precedat de Ioan al IV-lea, Urmat de Teodor I). Evloghie a fost un râvnitor luptător împotriva ereziilor din vremea lui, și mai ales împotriva monofizitismului sub diferitele lui forme. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 13 februarie.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Ziua mondială a radioului a fost proclamată la 3 noiembrie 2011, în cadrul celei de-a 36-a Conferinţe generale a UNESCO, pentru a fi marcată, anual, la 13 februarie. Comitetul executiv al UNESCO a recomandat Conferinţei Generale proclamarea Zilei mondiale a radioului, pe baza unui studiu de fezabilitate realizat de UNESCO, în urma unei propuneri venite din partea Spaniei. La 14 ianuarie 2013, în cadrul celei de-a 67-a sesiuni, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a recunoscut în mod oficial proclamarea UNESCO a Zilei mondiale a radioului, la 13 februarie, reprezentând data la care în 1936 a fost înfiinţat postul de radio al Naţiunilor Unite.
La 1 noiembrie 1928 a fost realizată prima transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,4 kW. S-a auzit „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”.
cititi mai mult pe www.rador.ro
Astăzi în istorie pentru 13 februarie
Evenimentele Zilei de 13 februarie în Istorie:
- 13/25 februarie 1849: “Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina“;
- 13 februarie 1856 – Au început lucrarile Congresului de pace de la Paris
13 februarie 721 – A decedat regele francilor Chilperic al II- lea (n.cca 672). A fost rege al Neustriei din anul 715 și unic rege al francilor din 718 până la moartea sa.
13 februarie 1141 - A murit regele Béla al II-lea al Ungariei.
Béla al II-lea cel Orb (n.cca. 1110 – 13 februarie 1141) a domnit între anii 1131 și 1141.Încă de copil, Béla a fost orbit din ordinul unchiului său, regele Coloman care a vrut să asigure prin aceasta succesiunea la tron a fiului său, viitorul rege Ștefan al II-lea. În copilărie, Béla a trăit în mai multe mănăstiri din regat, până când vărul sau, regele Ștefan al II-lea l-a chemat la curte.
Béla s-a căsătorit cu Jelena, fiica ducelui sarb Uros al Raskai . La 1 martie 1131, regele a murit fără să aibă copii, iar la 28 aprilie, Béla a fost încoronat , deși Ștefan al II-lea îl desemnase pe Saul, nepotul său de soră, ca succesor în 1126. Saul, însă, fie murise înaintea unchiului său, fie fusese învins de susținătorii lui Béla.
După moartea lui Ștefan, Béla a urcat pe tron, dar a trebuit să lupte pentru putere cu Boris, presupusul fiu al lui Coloman, care a încercat să ia coroana cu ajutor militar din partea țărilor vecine. Întrucât Béla era orb, soția lui a jucat un rol decisiv în guvernarea regatului.
La scurt timp după urcarea pe tron, regina Elena a comandat masacrarea celor considerați de ea responsabili pentru orbirea soțului.n 1136, Béla a reușit să recupereze părți din Dalmatia de sub controlul Venetiei, și a trimis o expediție în Bosnia. În 1137, a acordat fiului său Ladislau titlul de duce de Bosnia. Întreaga domnie a lui Béla a fost umbrită de un conflict cu Boris, unul din fiii nelegitimi ai regelui Coloman, conflict în care Boris era susținut dePolonia si Rusia Kieveana.
13 februarie 1453 - Iancu de Hunedoara încetează sa mai fie guvernator al Ungariei. Dieta de la Pozsony a confirmat restaurarea puterii regale, restaurare cerută de magnaţii unguri. Iancu a păstrat titlul de căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei.
Iancu de Hunedoara – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ioan de Hunedoara, cunoscut și ca Iancu de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) Ban al Severinului din 1438, Voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și Regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
13 februarie 1542 - Catherine Howard, a cincea soţie a lui Henric al VIII-lea al Angliei a fost executată pentru adulter, fiind decapitata in Turnul Londrei. Ea a urmat executarii in 1536, a primei sotii al lui Henric, Anne Boleyn, acuzata de incest.
Portret miniatură a Catherinei Howard, de Hans Holbein cel Tânăr – foto: ro.wikipedia.org
Catherine Howard (c. 1521 – 13 februarie 1542), a fost cea de-a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. S-a născut în cea mai renumită familie nobilă a Angliei, tatăl său fiind fratele mai mic al Ducelui de Norfolk. Catherine era și verișoară cu Anne Boleyn. După divorțul de Anne de Cleves, Henric al VIII-lea al Angliei își căuta o nouă soție.
În 1540, pe când el avea 49 de ani, i-a cerut mâna lui Catherine, care avea 15 sau 16 ani. La aceel moment, Henric o descria ca pe “un trandafir fără ghimpi“. În felul acesta, Catherine Howard a devenit a cincea soție a lui Henric al VIII-lea al Angliei. Dar diferența de vârstă de 34 de ani și-a spus cuvântul. Catherine a săvârșit un adulter cu Thomas Culpepper, fapt descoperit curând și pedepsit fără milă.
Culpepper a fost executat în decembrie 1541, ca și Francis Dereham, un iubit anterior al lui Catherine. În februarie 1542 a fost executată și Catherine Howard, la vârsta de numai 17 sau 18 ani. După doar un an de la aceste evenimente, Henric se căsătorește cu ultima sa soție, Catherine Parr.
13 februarie 1571 - A murit Benvenuto Cellini, sculptor, gravor şi scriitor florentin; (n. 1 noiembrie 1500).
Benvenuto Cellini (n. 3 noiembrie 1500 în Florența – d. 13 februarie 1571 în Florența) a fost un giuvaiergiu, sculptor și un renumit reprezentant al manierismului italian. In secolul al XIX-lea Cellini, după o perioadă de câteva sute de ani de uitare a operelor lui, este din nou descoperit, fiind azi considerat după perioada antică unul dintre cei mai mari sculptori, fiind un „uomo universale“ tipic al renașterii italiene. El a influențat perioada renașterii ca manierist, sculptor, bijutier, scriitor și compozitor.
13 februarie 1575 - Henric al III-lea al Franței a fost încoronat la Rheims și s-a căsătorit cu Louise de Lorena în aceeași zi.
Henric al III-lea (19 septembrie 1551 – 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franței între 1574 – 1589 și Rege al Poloniei între 1573 și 1574 cu titlul de Henric de Valois. Urcat pe tronul Franţei, Henric al III-lea mostenit un regat sfasiat de lupte intre factiuni rivale în care autoritatea lui este doar parţial recunoscuta. Domnia sa a fost marcată de foarte grave disensiuni religioase, politice şi de probleme economice.In timpul domniei sale s-au purtat patru războaie religioase. A murit la Saint-Cloud la 1 august 1589 fiind înjunghiat de un călugăr fanatic.
13 februarie 1599 - S-a născut Papa Alexandru al VII-lea (Fabio Chigi) ( d.22 mai 1667) A condus Biserica Catolica între anii 1655-1667; (d. 1667).
13 februarie 1633 - Galileo Galilei a ajungs la Roma pentru procesul său în fața Inchiziției.
Galileo înfruntând Inchiziția romană (Cristiano Banti -1857) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
13 februarie 1660 - Odată cu moartea regelui Carol al X-lea Gustav al Suediei, guvernul suedez începe să caute pacea cu dușmanii Suediei din Al Doilea Război Nordic – ceea ce Carol refuzase. Cum fiul și succesorul său, Carol al XI-lea are doar patru ani, o regență conduce țara până în anul 1672.
13 februarie 1668 - Se incheie Tratatul de la Lisabona prin care Spania recunoaste independenta Portugaliei punand capat razboiului purtat cu aceasta tara. Filip al II al Spaniei anexase Portugalia în 1580, iar dupa aproape un secol, ţara isi recastiga independenta.
13 februarie 1689 - Wilhelm al III-lea de Orania si sotia sa Maria sunt proclamati rege si regina ai Angliei.
13 februarie 1743 - S-a născut Joseph Banks, botanist şi naturalist englez; (d. 1820).
13 februarie 1769 - S-a născut fabulistul rus Ivan Andreevici Krîlov.
Ivan Andreevici Krîlov (n. 13 februarie 1769, Moscova — d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg) este cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe și zicători. Sunt remarcabile gama variată a ironiei și satirei, uneori bonome, limbajul vioi, pitoresc și paremiologic.
13 februarie 1785 - Crisan, unul din conducatorii rascoalei taranesti din Transilvania s-a sinucis spanzurandu-se cu nojitele de la opinci in timpul detentiei in inchisoare. Horia si Closca au fost omorati prin tragere pe roata la 28 februarie 1785.
Gheorghe Crişan, după Anton Steinwald – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Gheorghe Crișan (Marcu Giurgiu, sau Crișan) (n. 1733 – d. 13 februarie 1785), a fost, împreună cu Horea și Cloșca, un conducător al răscoalei din Transilvania din 1784. S-a născut în 1733 în localitatea Vaca, azi satul Crișan, comuna Ribița, județul Hunedoara. A comandat acțiunile țăranilor răsculați din Zarand, activând apoi la Câmpeni, Abrud și Cricău.
Din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul țăranilor (11 noiembrie 1784) ce au luptat apoi împotriva trupelor austriece în Zarand, la Brad și la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei, a fost prins (30 ianuarie 1785) și închis la Alba Iulia.
La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.
cititi mai mult despre Răscoala ţăranilor iobagi din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784) pe unitischimbam.ro
13 februarie 1841 - Medicul francez Charles Gabriel Pravaz (1791-1853) a inventat seringa.
Charles Gabriel Pravaz (1791 – 1853) a fost un medic ortoped și chirurg francez care a inventat seringa modernă. Cu toate că conceptul seringii datează de la Galen, forma ei modernă apare în secolul cincisprezece în Italia, dar a fost nevoie de secole pentru ca ea să adopte forma actuală. Câteva contribuții in acest domeniu au adus și Christopher Wren și Robert Boyle. De asemenea, popularizarea seringii a făcut-o mai mult un alt chirurg francez – L. Behier.
13/25 februarie 1849 - Delegaţia adunării românilor de la Sibiu, Transilvania, condusa de episcopul ortodox Andrei Saguna, înfăţişează împăratului austriac Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina in care se cerea legitima consituire a naţiunii române, într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, etc.
13 februarie 1853 – Medicul și ortopedul Charles Gabriel Pravaz a inventat seringa.
Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii – foto: ro.wikipedia.org
Partea din tratatul semnat la 18 martie, referitoare la Principatele Române, prevedea înlăturarea protectoratului rusesc asupra lor, menţionînd suzeranitatea otomană, dar punîndu-le sub garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei), care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări prin revizuirea Regulamentelor organice, potrivit dorinţelor româneşti.
Se stabileşte libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, precum şi înfiinţarea “Comisiei europene a Dunării”, cu sediul la Galaţi (care îşi începe activitatea la 23 octombrie). Totodată tratatul de pace stabilea retrocedarea către Moldova a Basarabiei istorice (a viitoarelor judeţe Bolgrad, Cahul şi Ismail,amplasate în sudul Basarabiei ţariste).
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
13 februarie 1864 - A fost adoptată legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat în România. Consiliul urma să fie prezidat de domnitor şi condus de un vicepreşedinte şi 9 membri numiţi. Consiliul elabora la cererea guvernului proiecte de legi şi trebuia consultat asupra tuturor proiectelor elaborate ce guvern. Consiliul de Stat din România va fi desfiinţat în 1866 prin articolul 131 al Constituţiei.
13 februarie 1867 - A fost interpretat in premiera la Viena, Valsul Dunărea albastră al compozitorului austriac Johann Strauss jr.
Johann Strauss (n. 25 octombrie 1825 în St.Ulrich, azi parte a Vienei – d. 3 iunie 1899, Viena), compozitor austriac, fiul lui Johann Strauß (tatăl – foto: ro.wikipedia.org
13 februarie 1873 - S-a născut basul rus Feodor Şaliapin; (m.12.04.1938).
13 februarie 1877 - A decedat actorul, regizorul si dramaturgul roman Costache Caragiale; (n.1815). In 1852 a devenit cel dintâi director al Teatrului Mare (National). În 1887 fratele său mai mic, Iorgu Caragiale construiește propriul său teatru în București, iar nepotul său,Ion Luca Caragiale avea să devină unul dintre marii dramaturgi români.
13 februarie 1880 - S-a născut Dimitrie Gusti, filosof, estetician şi sociolog recunoscut pe plan internaţional;(m.30.10.1955).
Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași – d. 30 octombrie 1955, București), a fost un filosof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944 – 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Dimitrie Gusti est considerat a fi creatorul sociologiei românești.
A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială. A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 – 1921), Institutul Social Român (1921 – 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 – 1948).
A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936). În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 – 1943) și „Sociologie românească” (1936 – 1944).
După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS și a fost invitat în Uniunea Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale. A fost membru al unei loji masonice din Iași.
13 februarie 1880 - Inventatorul american Thomas Alva Edison a descoperit efectul Edison.
În anul 1883 descoperă efectul care îi poartă numele, efectul Edison, care se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, cunoscut ca fenomenul de emisie termoelectrică. Descoperă acest fenomen întâmplător: introducând într-un bec cu incandescență o mică placă metalică observă că un galvanometru din circuit indică trecerea unui curent electric dacă placa era legată la polul pozitiv al sursei de alimentare și rămânea la zero dacă placa era legată la polul negativ al sursei de alimentare. Nu a acordat întâmplării vreo importanță pe moment, dar l-a notat totuși. Fenomenul a fost studiat și dezvoltat ulterior de fizicianul John Ambrose Fleming, punându-se astfel bazele electronicii.
13 februarie 1883 - A murit marele compozitor german Richard Wagner;(n.22.05.1813). Este considerat unul dintre cei mai mari compozitori de opera din secolul al XIX-lea.
Richard Wilhelm Wagner (n. 22 mai 1813, Leipzig – d. 13 februarie 1883, Veneția), compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical – foto: ro.wikipedia.org
13 februarie 1895 - A fost brevetat aparatul de filmat, de proiectie şi de copiat, realizat de fraţii Louis şi Auguste Lumiere. Prima proiecţie publică comercială a avut loc la 28.12.1895, la Paris.
Frații Auguste și Louis Lumière – foto: en.wikipedia.org
Frații Auguste și Louis Lumière, sunt copiii industriașului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine de aparate de fotografiat. Cei doi erau fotografi de meserie. August Lumière s-a născut la 19 octombrie 1862 și a murit la 10 aprilie 1954. Louis Lumière s-a născut la 5 octombrie 1864 și a murit la 6 iunie 1948. Cei doi sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și a primului aparat de proiecție cinematografică.
Primul aparat „cinematograf” al fraților Lumière folosit la filmat și la proiecție (alăturându-i-se o sursă de lumină) – foto: ro.wikipedia.org
13 februarie 1895 - A murit Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu, preot, poet şi prozator (n.1823).
13 februarie 1901 - În România, demisioneaza guvernul conservator Petre Carp . Demisia s-a produs loc în urma unui vot de blam în Parlamentul României in data de 12 februarie 1901.
13 februarie 1903 - S-a născut Georges Simenon, scriitor belgian de romane poliţiste de mare succes, creatorul celebrului personaj comisarul Maigret; (d. 1989).
Georges Joseph Christian Simenon (n. 13 februarie 1903; d. 4 septembrie 1989) scriitor belgian prolific, care a publicat o sută nouăzeci și două de romane, o sută cincizeci și opt de povestiri și numeroase articole și rapoarte. El este cunoscut pentru crearea comisarului Maigret, personajul principal al romanelor și povestirilor sale polițiste.
13 februarie 1910 - S-a născut fizicianul american William B. Shockley, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe 1956, împreună cu Walter H. Brittain şi John Bardeen pentru descoperirea tranzistorului; (m.12.08.1989).
13 februarie 1917 - A fost arestată pentru spionaj în Franța celebra dansatoare olandeză Mata Hari.
Mata Hari în 1906, purtând doar un sutien de bijuterie și bijuterii din aur – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Mata Hari (Margaretha Geertruida Zelle) (* 7 august 1876 – †15 octombrie 1917), născută în Leeuwarden, căsătorită cu un ofițer olandez de origine engleză, Campbell MacLeord, la vârsta de 18 ani. După divorțul celor doi s-a făcut cunoscută în Europa fiind o dansatoare, curtezană și spioană în serviciul Germaniei în timpul primului război mondial.
A fost condamnată și executată de către un pluton de execuție francez, în 15 octombrie 1917, pentru spionaj. Plutonul era alcătuit din 12 soldați. Mata Hari și-a dat haina de piele jos de pe ea în fata plutonului înainte să fie executată. A spionat pentru Franța, iar după aceea pentru Germania.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
13 februarie 1922 - S-a născut Horia Căciulescu, actor român de teatru și film (d. 1989)
Horia Căciulescu (n. 13 februarie 1922, Belinț, Timiș – d. 27 decembrie 1989, București) a fost un actor de comedie. A activat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. A trăit câțiva ani în detenție ca deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră din motive necunoscute. A fost ulterior și membru al PCR. A murit împușcat în zilele Revoluției din decembrie 1989, la bordul mașinii sale, în urma unei erori a unor soldați. E înmormîntat în Cimitirul Eroilor din București.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
13 februarie 1931 – New Delhi a devenit capitala Indiei.
13 februarie 1935 - A murit filologul Ion Bianu, fondatorul şi organizatorul Bibliotecii Academiei (n.01.10.1856).
13 februarie 1945 - Aliații au început bombardamentele strategice asupra orașului german Dresda, în care au murit cca. 135000 de civili.
13 februarie 1945 - Eliberarea oraşului Budapesta. Forţele sovietice si romane au eliberat Budapesta la 13 februarie 1945. Mai mult de 100.000 de evrei au rămas în oraş la data eliberarii.
13 februarie 1950 - S-a născut Peter Gabriel, compozitor și cântăreț englez.
13 februarie 1960 - S-a stins din viaţă, la Penitenciarul din Râmnicu Sărat, Mihail Romniceanu
Mihail Romniceanu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mihail Romniceanu (n. 17 februarie 1891, București – d. 13 februarie 1960, Râmnicu-Sărat) a fost licențiat în drept, cu studii la Paris, avocat, profesor la Facultatea de Drept din București, politician. (…) Mihail Romniceanu a fost scos din învățământul universitar. Pe 28 aprilie 1948 a fost arestat. Conform fișelor matricole, a fost internat la penitenciarul Jilava cu ordinul nr. 3856/950, venind de la penitenciarul Craiova.
Patru ani mai târziu (1.10.1954) este înregistrat cu mandatul de arestare 33/C emis de către Direcția a II-a a Procuraturii Generale pentru acțiune contra clasei muncitoare (art. 193 CP), desfășurată „în timpul burgheziei”. Pentru acest fapt a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniță grea, fiind încadrat la înaltă trădare. Ca deținut politic a trecut prin penitenciarele Craiova, Jilava, Gherla, Pitești, Dej, Sighet, Văcărești și a murit în detenție, în penitenciarul Râmnicu-Sărat, la 13 februarie 1960.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
13 februarie 1960 - Franţa a detonat prima sa bombă nucleară. O bombă A, cu o putere de 70 kilotone a fost este testata de către armata franceză în desertul algerian. “Ura pentru Franţa! In aceasta dimineaţă ea este mai puternică şi mai mândra”a exclamat Generalul de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. Statele din Maghreb au reacţionat violent împotriva acestui test. Două zile mai târziu, Marocul si-a rechemat ambasadorul de la Paris.
13 februarie 1968 - S-a născut Mihai Leu, primul campion mondial la box din istoria sportului românesc.
Mihai Leu – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Mihai Leu (n. 13 februarie 1968, Hunedoara) este un sportiv român. S-a făcut cunoscut ca pugilist, fiind campion mondial WBO la semimijlocie în 1997. S-a retras din box în urma unei accidentări, fiind neînfrânt la fel ca legendarul boxer european Terry Marsh. A început apoi să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion național în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC. Din 2010 este team-managerul Jack Daniels Rally Team, echipă ce concurează în Campionatul Național de Raliuri (CNR).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
13 februarie 1972 - Grupul de muzica rock Led Zeppelin a fost forţat să anuleze un concert în Singapore. Oficialii singaporezi nu au lăsat celebrul grupul pop sa coboare din avion, sub pretextul că au părul prea lung.
Led Zeppelin - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Led Zeppelin a fost o formație de muzică rock din Marea Britanie, care este considerată unul dintre cele mai cunoscute, respectate, inovatoare și inspirante grupuri muzicale ale secolului 20. De-a lungul timpului a abordat diverse stiluri pornind de la muzica rock, excelând în crearea de piese memorabile în toate aceste stiluri, blues rock, hard rock, heavy metal, folk rock, dar încorporând adesea în multe din cântecele lor porțiuni muzicale dintre cele mai diferite genuri ale muzicii universale.
Led Zeppelin a avut o componență unică de patru membri de-a lungul timpului. Cei patru muzicieni sunt: Jimmy Page (chitară, mandolină, Theremin), Robert Plant (voce, muzicuță), John Bonham (tobe, percuții, voce) și John Paul Jones (chitară bas, orgă electronică, melotron, blockflöte, mandolină).
Începând cu 1968, anul formării lor, Led Zeppelin au fost inovatori muzicali în mod constant, dar în același timp, nu au pierdut niciodată nici pulsul publicului și nici grupul imens de iubitori din toată lumea. Deși sunt mai ales cunoscuți pentru pionieratul lor în genurile hard rock și heavy metal, cei patru muzicieni au introdus constant elemente de blues, rockabilly, reggae, soul, funk, muzică celtică, muzică indiană, muzică arabă, folk, pop și chiar muzică din America Latină, respectiv muzică country în compozițiile lor.
După mai bine de 25 de ani de la hotărârea de a încheia activitatea muzicală datorită morții tragice a lui John Bonham din 1980, muzica formației Led Zeppelin continuă să fie ascultată cu mare plăcere, să se vândă foarte bine și să exercite o influență importantă asupra muzicii rock contemporane. Grupul a vândut peste 300 de milioane de albume în întreaga lume, incluzând 110 milioane de albume vândute doar în Statele Unite ale Americii.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.facebook.com; www.youtube.com
13 februarie 1974 - S-a născut Robbie Williams, cântăreț britanic.
Robbie Williams în noiembrie 2009 foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Robert Peter „Robbie” Williams (n. 13 februarie 1974) este un cântăreţ şi compozitor englez, nominalizat la premiile Grammy, şi câştigător al premiilor BRIT. Şi-a început cariera ca membru al trupei Take That în 1990. În 1995, a părăsit formaţia, după ce vânduse 25 de milioane de copii, pentru a-şi începe cariera solo.
Solo a vândut peste 55 de miloane de albume, şi 17 milioane de single-uri. Williams a intrat în Cartea Recordurilor datorită faptului că în doar o zi a vândut mai mult de 1.6 milioane de bilete pentru turneul său mondial din 2006. Este câştigătorul a mai multor premii, inclusiv 15 premii BRIT şi 6 premii ECHO. În 2004, a fost introdus în UK Music Hall of Fame, fiind votat Cel mai bun artist al anilor ’90.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.facebook.com; www.robbiewilliams.com; www.youtube.com
13 februarie 1988 - S-au deschis Jocurile olimpice de iarnă de la Calgary, Alberta, Canada. Pentru prima dată Jocurile Olimpice s-au desfasurat pe parcursul a şaisprezece zile – şi trei week-enduri.
13 februarie 1999 - A murit Vladimir Trebici, demograf şi sociolog, membru al Academiei Române (n.28.02.1916). Recensământul din anul 1977 s-a desfășurat sub îndrumarea lui Vladimir Trebici, cel care a reprezentat România la Națiunile Unite și a condus mulți ani Secțiunea Demografică a ONU, ca o recunoaștere a valorii științelor de demografie și statistică românești.
13 februarie 1999 - A decedat actorul român de teatru și film Radu Zaharescu.
13 februarie 2003 - Au fost repatriate din Portugalia rămăşiţele pămînteşti ale regelui Carol al II-lea şi ale ultimei sale soţii, Elena Lupescu.
Carol al II-lea si Elena Lupescu – foto: historia.ro
Iniţiativa a aparţinut guvernului României, cu girul Casei Regale. Carol al II-lea a fost regele României între anii 1930 şi 1940. Regele Carol al II-lea a fost reînhumat la Manastirea Curtea de Arges. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa Margareta si principele Radu.
cititi mai mult despre Regele Carol al II-lea pe www.unitischimbam.ro
13 februarie 2005 - A murit ultima martora a aparitiei Sfintei Fecioare la Fatima, in Portugalia. Sora Lucia, ultima dintre cei trei copii, care au vazut-o de mai multe ori pe Fecioara Maria în 1917 , a murit la vârsta de 97 de ani.
Sora Lucia (n. 1908 – m. 13 februarie 2005) martora a aparitiei Sfintei Fecioare la Fatima, in Portugalia. Sora Lucia, una dintre cei trei copii, care au vazut-o de mai multe ori pe Fecioara Maria în 1917 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Călugăriţa a fost bolnava timp de trei luni inainte de a muri la manastirea carmelitelor din Coimbra, la nord de Lisabona.
Fatima a devenit un loc de pelerinaj vizitat anual de peste doua milioane de credinciosi catolici. Papa Ioan Paul al II însuşi a călătorit de trei ori la Fatima.
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române
Viața
Ion Luca Caragiale, tânăr – foto: ro.wikipedia.org
S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812 – 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
Ion Luca Caragiale și fiul său Mateiu – foto: ro.wikipedia.org
La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.
Exilul voluntar la Berlin
Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”. Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate». Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale a decis să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.
Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până’n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:
„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre – pe deasupra țării și în detrimentul țării – cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu …”
Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”
A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an …, M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:
„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului …”
Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”
Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco. Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: ‘Not many are masters of it as I am.’”
![Béla al II-lea cel Orb (în maghiară II. (Vak) Béla, în slovacă Belo II, în croată Bela II.) (c. 1110 – 13 februarie 1141) a fost rege al Ungariei între 1131 și 1141.[1] Încă de copil, Béla a fost orbit din ordinul unchiului său, regele Coloman care a vrut să asigure prin aceasta succesiunea la tron a fiului său, viitorul rege Ștefan al II-lea. În copilărie, Béla a trăit în mai multe mănăstiri din regat, până când vărul lui, regele Ștefan al II-lea l-a chemat la curte. După moartea lui Ștefan, Béla a urcat pe tron, dar a trebuit să lupte pentru putere cu Boris, presupusul fiu al lui Coloman, care a încercat să ia coroana cu ajutor militar din partea țărilor vecine - foto: ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2016/02/B--la-al-II-lea-al-Ungariei-e1455311719277.jpg)
