Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie, episcopul Iliriei şi Sfânta Mucenică Antia, mama sa; Sfânta Mucenică Suzana

Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie, Episcopul Iliriei, şi Sfânta Mucenică Antia, mama sa. Sfântul Mucenic Elefterie a trăit în timpul împăratului Adrian (117-138) şi era din Roma cea Veche. Biserica Ortodoxă ii prăznuiește în ziua de 15 decembrie - foto: basilica.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie, Episcopul Iliriei, şi Sfânta Mucenică Antia, mama sa. Sfântul Mucenic Elefterie a trăit în timpul împăratului Adrian (117-138) şi era din Roma cea Veche. Biserica Ortodoxă ii prăznuiește în ziua de 15 decembrie

foto si articol: basilica.ro

15 decembrie 2014

Sfântul Mucenic Elefterie a trăit în timpul împăratului Adrian (117-138) şi era din Roma cea Veche. Orfan de tată, a fost crescut de mama sa, Antia, care a primit pe Hristos de la Sfântul Apostol Pavel. Datorită credinţei sale, Elefterie a fost hirotonit diacon la 15 ani, preot la 18 şi episcop al Iliriei la 20 de ani.

Pentru că a atras pe mulţi păgâni la creştinism, împăratul Adrian l-a supus la chinuri. Împăratul a fost sfătuit de prefectul Coremon să facă un cuptor cu ţepuşe ascuţite. Însă, la rugăciunea sfântului, Coremon, umplându-se de Duh Sfânt, a intrat el mai întâi în cuptor. Ieşind nevătămat şi mărturisindu-L pe Hristos, i s-a tăiat capul. Elefterie, legat apoi de un car tras de cai sălbatici, a fost dezlegat de îngeri şi s-a dus într-un munte înalt, unde a trăit cu fiarele sălbatice. Însă pe soldaţii trimişi după el i-a îndrumat la Hristos şi i-a botezat.

După ce a fost totuşi prins şi supus din nou la chinuri, Sfântul Elefterie a fost ucis cu suliţele. Mama sa, Antia, a fost ucisă şi ea cu sabia când îşi săruta fiul mort.

Astăzi este pomenită şi Sfânta Mucenică Suzana, din Palestina, care a pătimit în timpul împăratului Maximian (285-305).

articol preluat de pe: basilica.ro


† Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie; Sf. Mc. Antia şi Suzana şi Vah; Cuv. Pavel

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 15 Decembrie

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfântului Mucenic Elefterie.

Sfântul Mucenic Elefterie era din cetatea Romei. De mic a rămas orfan de tată şi a fost crescut numai de mama sa Antia, care fusese învăţată credinţa creştină de Sfântul Apostol Pavel. Copilul a fost dus de mama lui la episcopul Anichit şi a învăţat de la el Sfintele Scripturi. Anichit l-a rânduit în ceata clericilor; când a fost în vârstă de 15 ani l-a hirotonit diacon, la 18 ani preot, iar când a ajuns de 20 de ani a fost făcut episcop al Iliricului. Pentru că învăţa şi propovăduia pe Hristos a atras pe mulţi la credinţă; de aceea împăratul Adrian a trimis de l-a adus la el. Dus înaintea lui, sfântul a mărturisit că Hristos este Dumnezeul tuturor. La porunca împăratului a fost supus la chinuri pe care le-a îndurat cu seninătate. Sfătuit de prefectul Coremon, împăratul a făcut un cuptor, care avea ţepuşe ascuţite, de o parte şi de alta. La rugăciunea sfântului către Dumnezeu, Coremon, umplându-se de Duh Sfânt a intrat el întâi în cuptor şi a mărturisit că Hristos este Dumnezeu. Din cuptor a ieşit nevătămat şi i s-a tăiat capul. A fost aruncat şi Sfântul Elefterie în cuptor; dar s-a stins focul şi a ieşit sănătos. Apoi a fost legat într-un car tras de cai sălbatici. Dezlegat de îngeri, sfântul a fost dus într-un munte înalt, unde trăia cu animalele sălbatice; aceste fiare se îmblânzeau când sfântul le vorbea cuvintele lui Dumnezeu. Împăratul a trimis ostaşi ca să-l prindă; dar sfântul i-a îndrumat la Hristos şi i-a botezat. Odată cu ei au mai crezut în Hristos şi alţii ca la cinci sute. Dus la împărat a fost ucis de doi ostaşi.

Mama lui, Antia, a fost ucisă şi ea cu sabia pe când îmbrăţişa şi săruta pe fiul ei mort.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Antia, mama Sfântului Elefterie, care pe când îmbrăţişa pe fiul ei mort, de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, Sfântul Coremon prefectul, crezând în Hristos şi, botezându-se, de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celor doi călăi, care, crezând în Hristos, de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel, care a schimnicit în muntele Latro.

Tot în această zi, pătimirea Sfintei Muceniţe Suzana.

Sfânta Muceniţă Suzana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de loc din Palestina. Tatăl ei era păgân şi mama evreică. Sfânta însă a fugit de necredinţa celor doi; a alergat la Hristos şi a primit botezul de la episcopul Silvan. După moartea părinţilor ei, a împărţit toată averea la săraci şi a slobozit din jugul robiei pe robii şi roabele sale. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi-a tuns părul şi a intrat într-o mănăstire de călugări, schimbându-şi numele în Ioan. După ce a trăit acolo douăzeci de ani, a fost clevetită. Venise la mănăstire o schimnică. Socotind că e bărbat, a îndemnat-o la desfrânare. Suzana n-a vrut, aşa că schimnica a pârât-o că a încercat să o necinstească. Sfânta s-a plecat bârfelii şi a cerut să i se dea canon pentru păcatul de care era învinuită. Când episcopul Elefterupolei a aflat de aceasta, s-a dus la mănăstire şi a mustrat pe stareţ. Stareţul atunci a vrut s-o descălugărească. Fericita, găsindu-se într-o nevoie ca aceasta, a cerut să vina la ea două fecioare şi două diaconiţe. Şi lor le-a destăinuit toată taina ei. Când s-a aflat aceasta, episcopul s-a umplut de uimire; a hirotesit-o diaconiţă şi a poruncit să fie stareţă.

Multe minuni a făcut ea în numele lui Hristos. Când a venit ighemonul Alexandru în Elefterupole şi a adus jertfe idolilor, sfânta, de bunăvoie, s-a dus acolo şi numai prin rugăciunea ei a dărâmat la pământ idolii. Pârâtă ighemonului, a fost dusă înaintea lui şi a fost supusă la felurite chinuri şi la sfârşit a fost aruncată în foc. Acolo şi-a dat lui Dumnezeu duhul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Elefterie Cubiculariu.

Acest sfânt mucenic, de loc din Constantinopol, strălucea în dreapta credinţă. Din copilărie fusese crescut la curtea împărătească şi acolo primise de la început cele mai mari cinstiri; întrecea în bogăţii şi slava pe toţi oamenii acelor vremi. Cuprins de dumnezeiasca dragoste după cele nestricăcioase şi veşnice, a socotit pe toate cele pământeşti ca nimic şi a ales să fie mai bine lepădat în curţile Domnului, decât să rămână în locaşurile păcătoşilor. Depărtat de lume, era cu ochii minţii aţintiţi spre Dumnezeu; se îndeletnicea în fiecare zi cu cântări dumnezeieşti şi plinea toată virtutea.

Dar stricătorul sufletelor noastre, diavolul, n-a suferit să vadă toate acestea; s-a slujit de o slugă a fericitului punându-i în gând să se ducă la împărat şi să pârască pe stăpânul său. S-a dus deci sluga la împărat şi i-a spus că stăpânul său Elefterie s-a botezat şi că a zidit o biserică. I-a mai spus că se închina Celui Răstignit, că batjocoreşte legiuirile şi rânduielile împărăteşti. A mai adăugat că are sub pământ o casă ascunsă, că aduce Dumnezeului creştinilor slujbe de toată noaptea, că-şi chinuie trupul cu post, cu plânsete şi cu culcări pe pământ. Împăratul s-a aprins de mânie şi l-a chemat pe sfânt la el. Când a venit, împăratul i-a pus întrebări, la vedere paşnice şi măgulitoare, grăindu-i aşa: “De ce ne-ai părăsit, Elefterie? Cum te-ai depărtat atâta vreme de la noi? Cum ai dispreţuit dorul nostru şi curţile noastre împărăteşti? Cum ai dispreţuit dragostea noastră cea mare şi curată ce-ţi păstrăm?”.

“Împărate, i-a răspuns Sfântul Elefterie, trupul mi-i şubrezit de multe şi nenumărate boli; am voit să stau la aer curat ca să-mi recapăt sănătatea”.

“Dar pentru ce să te desfătezi numai tu singur, i-a spus împăratul, de aerul cel curat? Pentru ce să te bucuri numai tu singur de bunătatea lui? Pentru ce să nu ne bucurăm împreună, mergând şi eu cu tine acolo?”.

Sfântul nu i-a dat răspuns la aceste cuvinte. Iar împăratul, îndată ce s-a făcut seară, a trecut râul Sangarin, căci dincolo de acest râu îşi avea sfântul locuinţa. S-a uitat pe o uşă ascunsă şi a văzut o gaură ca gura unui puţ. S-a coborât pe ea şi a dat de o biserică frumos împodobită. Cele văzute l-au tulburat. A lăsat mânia la o parte şi a început să spună cuvinte linguşitoare, căutând să slăbească tăria fericitului. Dar pentru că izbea cu pumnii în aer, căci n-a putut să-l înduplece pe sfânt cu cuvintele lui, a poruncit să i se taie capul cu sabia, iar cinstitul lui trup să fie aruncat mâncare câinilor şi pasărilor. Fericitul şi-a dat lui Dumnezeu sufletul, iar trupul lui, care zăcea părăsit, a fost luat de un creştin împodobit cu harul preoţiei, evlavios şi iubitor de Dumnezeu, care l-a înmiresmat cu mir şi l-a îngropat într-un loc de seamă.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Vah cel Nou.

Sfântul Mucenic Vah cel Nou era de loc din Palestina şi a trăit pe vremea binecredincioşilor împăraţi Irina şi Constantin. Tatăl lui, creştin din moşi, strămoşi, era căsătorit cu o femeie foarte credincioasă. Ademenit însă de slava deşartă a lumii acesteia şi de înşelăciune, s-a lepădat de credinţa cea adevărată moştenită din strămoşi şi a trecut la necurata credinţă a agarenilor. A avut şapte copii, pe care i-a crescut în aceeaşi rătăcire. Stricându-şi viaţa în necredinţă, a lăsat, la moartea lui, pe soţia lui cu cei şapte copii. Al treilea dintre ei în şirul naşterii, cu numele Dahac, care tălmăcit în elineşte înseamnă Ghelasie, nu s-a însurat. Chiar înainte de moartea tatălui său voia să se facă creştin, lucru pe care l-a săvârşit după ce tatăl său a murit. I-a spus mamei sale gândul; ea a consimţit şi l-a încurajat. Atunci a plecat de la mama lui şi s-a dus la Ierusalim. De acolo, povăţuit de un monah, s-a dus în lavra Sfântului Sava, unde a fost învrednicit de Sfântul Botez şi i s-a pus numele Vah. Apoi în urma rugăciunilor lui, a fost îmbrăcat cu haina monahală.

Ca monah a vieţuit bine şi s-a întărit în înfrânare şi în celelalte virtuţi. La porunca stareţului a plecat din mănăstire, că stareţul se temea să nu afle de el agarenii care stăpâneau Palestina. Din întâmplare, sau mai bine-zis din rânduială dumnezeiască, s-a dus la Ierusalim şi acolo s-a întâlnit cu mama lui, căreia i-a spus tot ce a făcut; i-a mai spus că-l doare inima că fraţii lui trăiesc în rătăcire. Când fraţii lui au auzit aceasta de la mama lor, au trecut la credinţa în Hristos, afară de unul care a rămas în rătăcire. Acesta a spus agarenilor toate cele făcute de Sfântul Vah. Agarenii l-au căutat, l-au prins şi l-au dus la Amira, stăpânul cetăţii Ierusalimului. Amira l-a trimis la aşa-numitul de ei general şi la judecători. Înaintea lor a mărturisit pe Hristos, a defăimat ca deşartă credinţa agarenilor şi şi-a bătut joc de ea. Pentru asta i s-a tăiat capul.

Trebuie să se ştie ca cel întru sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului în această zi, din care a şi început să se săvârşească de el sărbătoarea Naşterii lui Hristos până la douăzeci şi cinci ale lunii, căci unii din Apus veneau şi o vesteau de fiecare dată. Pentru aceasta a şi fost rostit de el acel Cuvânt apologetic, preafrumos şi preafolositor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro


Maine (16 decembrie) facem pomenirea,

Sfântul Prooroc Agheu; Sfânta Teofana împărăteasa

Sfânta Împărăteasă Teofana, Sfântul Prooroc Agheu, Sfântul Mucenic Marin (sec. III). Biserica Ortodoxă ii prăznuiește pe 16 decembrie - foto: basilica.ro

Sfânta Împărăteasă Teofana, Sfântul Prooroc Agheu, Sfântul Mucenic Marin (sec. III). Biserica Ortodoxă ii prăznuiește pe 16 decembrie – foto: basilica.ro

articol: basilica.ro

16 decembrie 2014

Biserica Ortodoxă prăznuiește astăzi (16 decembrie) pe Sfânta Împărăteasă Teofana, Sfântul Prooroc Agheu, Sfântul Mucenic Marin (sec. III), Sfinții Prom și Ilarie și sfințirea Bisericii ‘Sfântului Mucenic Hristofor’.

Împărăteasa Teofana a fost prima soție a împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul (886-911), cu care s-a căsătorit în iarna anului 881 sau 882, când era numai prinț moștenitor, mai mult din porunca tatălui său, Vasile I Macedoneanul (867-886). Teofana s-a născut într-o familie de mari dregători din Constantinopol. Istoricul Charles Diehl spune că, deși era ‘foarte drăguță și credincioasă’, căsnicia ei nu a fost fericită. Tânărul prinț era îndrăgostit de Zoe, fiica lui Stylien Zautzes, comandantul gărzii imperiale, cu care s-a și recăsătorit după moartea Teofanei, la 10 noiembrie 893.

Bănuind că soțul ei, care nu împlinise 20 de ani, nu îi este credincios, s-a plâns socrului, fără să știe ceva din ura dintre tată și fiu și fără să bănuiască ce mare rău îi făcea soțului ei. De asemenea, Teofana nu știa că împăratul nu vede în jurul său decât intrigi și comploturi ca să-l răstoarne de pe tron și nu avea cunoștință că împăratul se lăsa condus de călugărul Santabarenos, pe care mulți oameni din vremea lui îl bănuiau de vrăjitorie. Istoricul Ch. Diehl spune despre Teofana că ‘era o femeie virtuoasă, foarte preocupată de operele de binefacere și mai ales de dragostea divină… Zi și noapte, ea se înălța către Dumnezeu cântând psalmi și spunând rugăciuni neîncetate. Ea căuta să se apropie de El prin operele sale de caritate. Toții banii care-i treceau prin mâini, toate aceste bunuri așa de prețioase pentru oameni le împărțea săracilor; strălucitoarele veșminte le dădea celor lipsiți; se îngrijea de nevoile văduvelor și orfanilor, îmbogățea mănăstirile iubind călugării ca pe niște frați. Noaptea se scula din patul imperial, spre a se întinde într-un colț, pe o rogojină acoperită cu o stofă aspră de pe care se ridica din oră în oră și se ruga lui Dumnezeu’.

Toate acestea i-au grăbit sfârșitul. La 10 noiembrie 893, când a murit, încă nu împlinise vârsta de 30 de ani. A fost îngropată în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, unde se odihnea și mica Evdochia, fiica ei. În curând, numeroase minuni, vindecări miraculoase întâmplate la mormântul ei au vestit întregului Bizanț virtuțile fostei suverane.

Sfântul Prooroc Agheu

Proorocul Agheu s-a născut în Babilon și a trăit cu 470 de ani înainte de Hristos. De tânăr, a venit în Ierusalim împreună cu iudeii aduși de Zorobabel și de arhiereul Iosua și a fost unul dintre ultimii prooroci ai Vechiului Testament. După ce au venit din robie, iudeii au început să reconstruiască templul, așa cum își promiseseră pe când erau încă în robie, că, dacă vor scăpa, vor reconstrui Templul Sfânt. Însă fiind cuprinși de grijile pământești, foarte mulți evrei renunțaseră la acest gând. În acest context, Bunul Dumnezeu ridică în mijlocul evreilor pe Proorocul Agheu și pe tânărul Prooroc Zaharia, care s-au prezentat înaintea lui Zorobabel și a arhiereului Iosua rugându-i să îndemne poporul la refacerea templului și la reînceperea lucrului. În cuvântarea lui, proorocul i-a încredințat că Dumnezeul părinților, al lui Avraam, Isaac și Iacov va fi cu ei ajutându-i. Proorocul Zaharia îi mustra pe toți că au uitat legământul și că se îngrijesc mai mult de treburile personale (Agheu 1, 7-14).

În anul 515 î.Hr., adică al șaselea al domniei lui Darius Histaspe, conducătorul perșilor, al Babilonului și al Ierusalimului, s-a făcut sfințirea noului templu. Bătrânul Prooroc Agheu putea să fie mulțumit. A trecut la Domnul cu pace și a fost îngropat lângă mormintele părinților, ca unul ce făcea parte din seminția lui Levi.

articol preluat de pe: basilica.ro