Conspiraţia proştilor şi imposibila convieţuire

Conspiraţia proştilor şi imposibila convieţuire

foto preluat de pe gandul.info
articol de Liviu Mihaiu (preluat de pe gandul.info)

Liviu Mihaiu – foto: facebook.com

2 februarie 2017

Conspiraţia proştilor şi imposibila convieţuire

Sunt tot felul de dezbateri în lumea elitelor ştiinţifice, cum că omenirii i s-ar micşora creierul. Romanticii zic că-i bine, clasicii zic că nu e. Extratereştrii, ăia cu capul mare, nu ne-au spus încă opinia lor şi aşteptăm invazia salvatoare pentru a-i invita la consultări. În România însă, în mode cert, se micşorează mai multe decât creierul.

În primul rând este numărul oamenilor competenţi implicaţi în scoaterea căruţei din noroiul parcă etern al eşecului, tragedie care ne plasează, după Siria, drept cea mai mare exportatoare de refugiaţi ai silei şi ai imposibilei convieţuiri. Suntem ţara care exportă cel mai mult creier din UE, procent care ajunge la 20% imigraţie intelectuală. În al doilea rând se micşorează numărul oamenilor şi instituţiilor care colaborează sau au aceeaşi opinie sau direcţie. Practic, ţara e blocată. Sluga este cel mai căutat model al adminstraţiei, iar prostul tenace este pontul prin care poţi ajunge “un om mare”. Contraselecţia este regula de aur.

Spaţiul public a ajuns un peisaj bruegelian de bâlci, în care maşinuţele electrice se izbesc într-un continuum mobile şi în care cei mai căutaţi specialişti ai binelui public sunt haterii şi acoperiţii serviciilor secrete, estimp ce Miron Cozma comentează la teve istoria Casei Regale.

Hăul dintre rural şi urban devine o antiteză sociologică, în care deştepţii de la oraş îi dispreţuiesc pe proştii asistaţi de la ţară care votează PSD-ul, devenit o obsesie a urii publice autofage. Adevărul şi elitele profesionale contează cel mai puţin, iar Justiţia a ajuns la cote de neîncredere populară fără precedent într-o ţară care, paradoxal, are cea mai bună poziţionare de la Decebal încoace în “rankingul” statelor de drept: “World Justice Report” ne plasează pe locul 29 în topul ţărilor cu state de drept la nivel mondial.

Pe plan extern, România contează mai puţin decât pe vremea dictaturii ceauşiste, iar miniştrii de externe ai grupului de la Vişegrad schimbă subiectul pe holurile Bruxelles-ului când apar românii, ca nu cumva să afle americanii ce pun la cale pentru săptămâna viitoare. În jurul nostru avem mai mulţi duşmani decât prieteni, iar bulgarii au ajuns să ne ia la mişto, dacă ne uităm la ultima declaraţie a premierului Borisov vizavi de încercările de a construi împreună nişte poduri peste Dunăre:

“De şapte ori facem întâlniri cu colegii români, iar două luni mai târziu ei sunt în arest, unul câte unul, unul câte unul. Şi când tocmai am convenit pentru un al treilea pod (peste Dunăre – n.red.) şi căutăm finanţare pentru celelalte două, ei nu mai sunt, pentru că intră în închisoare. Acum trebuie să facem din nou întâlniri. Iar cel de-al treilea pod cu România este deosebit de important, pentru că sunt multe bănci care vor să dea credite“.

Dacă mai punem la socoteală şi vizita premierului nipon cu avionul de investitori pe tatamiul dâmboviţean, aflat în knock out tehnic din patru-n patru luni, peisajul este departe de a fi altceva decât un salon pustiu de terapie intensivă.

Preşedintele a ajuns şi el la perplexitate existenţială în declaraţiile publice: “Dar ce decizie este aceasta pe care trebuie să o iau eu!?“(Cotroceni, la căderea celui de-al doilea guvern PSD-ALDE şi nominalizarea celui de-al treilea).

Serviciile secrete au invadat toate puterile din stat devenind un mandarinat anticonstitutional, intreţinând subteran toate războaiele destabilizării.

Scena politică se află într-o gherilă de peste zece ani, iar Opoziţia are un singur proiect de reformă, cel al străzii: molestarea oricărui guvern, chiar şi pe trecerea de pietoni.

Societatea civilă a ajuns inamicul “extern” al statului, iar statul a ajuns cel mai mare inamic al cetăţeanului. Intelectualitatea s-a isterizat comportându-se ca într-o dispută de peluză a ultraşilor dinamovişti versus stelişti, subsumându-se servil în telegrame de susţinere politică a unui ministru agramat sau susţinând antidemocratic orice metodă de “a scăpa de ăştia”.

PSD-ul, în cea mai precară condiţie intelectuală din anii `50 incoace, a ajuns la fundul sacului cu dosare de cadre, apelând la Viorica drept ventriloc cu coc al frustrării dragniste.

Binele nu se simte prea bine şi, vorba Anei Blandiana, “sentimentul dominant este că trăim într-un tur de magie neagră“.

articol de Liviu Mihaiu (preluat de pe gandul.info)