(Col. rez. dr. Tiberiu Tănase) Serviciile Speciale de Informaţii din România – Scurtă cronologie a istoriei
Serviciile Speciale de Informaţii din România – Scurtă cronologie a istoriei
artico de col. r. dr. Tiberiu Tănase
foto preluat de pe sri.ro
Apariţia primelor structuri de informaţii în România
12 noiembrie 1859: Opera reformatoare iniţiată de Alexandru Ioan Cuza cuprinde şi instituţionalizarea primelor structuri de informaţi.
Astfel, la această dată, în cadrul Statului Major al Armatei apare ca element de structură Secţia a II-a, primul serviciu de informaţii al Armatei Române. Primele structuri informative instituţionalizate, cu caracter militar, au apărut o dată cu organizarea armatei române moderne, după Unirea Principatelor.
Data de referinţă este ziua de 12 noiembrie 1859, când Alexandru Ioan Cuza, prin Înalt ordin de zi nr. 83, a înfiinţat Statul Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Sectia a II-a, primul serviciu de informaţii al armatei române, condus de sublocotenentul( mai tarziu colonelul) Gheorghe Slăniceanu.
Gheorghe Slăniceanu (n. 23 aprilie 1835, București; d. 12 ianuarie 1885, San Remo, Italia), general român care a participat la activități militare și politice
foto: ro.wikipedia.org
Documentul fondator al primei structuri specializate de operaţii este reprezentat de Ordinul de Zi nr. 123, din 14 decembrie 1859, potrivit căruia Statul Major General a fost strucuturat pe patru secţii, fără a avea o denumire anume.
Secţia a II-a prin responsabilitaţile sale întrunea toate condiţiile de a fi considerată prima structură specializată de operaţii- secţia opertaţii militare cum va fi cunoscută până după cel de-al Doilea Război Mondial.
Armata avea nevoie de informaţii privind instruirea proprie, menţinerea disciplinei, formarea corpului de ofiţeri, dar şi probleme legate de loialitate, de înzestrare cu armament modern şi însuşirea tehnicilor de luptă moderne.
Informaţiile cu caracter militar au fost necesare şi pentru cunoaşterea atitudinii Marilor Puteri, descifrarea intenţiilor acestora, „înmuierea” celor ostile, căutarea de aliaţi.
Pregătirea noului corp de ofiţeri a primit şi o componentă informativă.
Întregul sistem informativ al Principatelor Unite a fost îndrumat personal de către Domnitor, care a imprimat informaţiilor caracterul de ,,secret de stat”.
Aceasta atestă că informaţiile au fost supuse unui regim secret, în funcţie de natura şi importanţa lor operativă în fundamentarea deciziei.
Alexandru Ioan Cuza a fost ajutat în munca de analiză a informaţiilor de un secretar particular.
Până în februarie 1860 acesta a fost Victor Place, iar apoi, la recomandarea lui Vasile Alecsandri şi Costache Negri, ziaristul francez Balygot de Beyne, care a devenit „şef de cabinet” dar şi coordonator al structurii de informaţii interne şi externe.
Pe langa Serviciul de informaţii al Armatei (Sectia II condusă de colonelul Gheorghe Slăniceanu, reorganizată în 1865), cu activitati informative se ocupa si Structura informativă a Siguranţei Statului condusă de Ioan G. Valentineanu,
Ioan G. Valentineanu – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Alte structuri neoficiale erau plasate in structura de informatii interne şi externe condusa de secretarul particular al lui Cuza – Baligot de Beyne, precum si serviciul secret condus de maiorul Cezar Librecht, director general al postelor si telegrafelor.
A.I. Cuza a avut şi un serviciu mai puţin cunoscut, serviciul secret condus de maiorul Cezar Librecht, director general al poştelor şi telegrafelor.
Necesitatea coordonării acestui sistem informativ piramidal, a obţinerii rapide, a centralizării şi prelucrării informaţiilor, au impus crearea unui Serviciu Special de Informaţii, paralel cu structurile informative departamentale, care a fost condus personal de Domnitor.
La aceasta a recurs şi din cauza abuzurilor unor funcţionari şi a dezinformării practicate de unii agenţi „nesiguri”.
Menirea sa a fost să servească la imprimarea rigurozităţii întregii activităţi informative, dar în acelaşi timp, să semnaleze şi fisurile sistemului informativ, adică să desfăşoare o puternică activitate contra-informativă.
Acest Serviciu Special, născut din necesitatea controlului total al informaţiilor cu relevanţă pentru siguranţa statului, a fost creat legendat, în cadrul Ministerului de Interne pe structura instituţiei Telegrafului – ca mijloc tehnic de transmitere rapidă, dar şi de control a informaţiilor.
În acest context, în februarie 1859 Alexandru Ioan Cuza l-a chemat de la Iaşi pe specialistul în telegrafie, belgianul Cezar Librecht, pentru a prelua conducerea Telegrafului.
La scurt timp a fost luat în evidenţa oştirii, iar în martie 1859 a fost numit şi inspector de telegraf în Ţara Românească.
Acesta a devenit oficial „Inspector general şi responsabil al administraţiilor de telegraf din Ţara Românească şi Moldova”.
Astfel, Telegraful a fost prima instituţie unificată formal, fapt ce a permis un control riguros al tuturor informaţiilor vehiculate prin acest mijloc modern de comunicare.
La puţin timp s-au deschis cursuri pentru telegrafie, s-a elaborat statutul, instituţia a fost militarizată, iar portul uniformei pentru salariaţi a devenit obligatorie.
Astfel, principalele ministere – Interne, Externe, Război, Justiţie – au beneficiat din plin de sprijinul Telegrafului pentru a pune la dispoziţie informaţii.
Este important de menţionat că titularii acestora au fost schimbaţi şi în funcţie de aportul informativ, iar guvernele s-au menţinut şi în funcţie de capacitatea de a transforma informaţiile în decizii.
Din acel moment, toate informaţiile din afara şi din interiorul ţării, necesare actului de decizie pentru Domnitor şi Cancelaria sa au fost astfel centralizate şi prelucrate prin acest sistem nou.
Acest aparat informativ special, care a dublat sistemul de informaţii conceput în cadrul departamental, a avut menirea de a elucida şi a clarifica informaţiile mai deosebite, cu implicaţii profunde pentru siguranţa statului, de a asigura transmiterea operativă a acestora şi de a proteja propriile secrete în faţa „curiozităţii” tot mai agresive a agenţilor serviciilor de informaţii străine şi a forţelor ostile din interior. Noul aparat informativ, creat pe structura reţelei de telegraf, s-a transformat rapid într-un serviciu de informaţii şi contra-informaţii, care a preluat „din mers” misiunile încredinţate.
În activitatea informativă au fost introduse tehnici şi procedee de lucru moderne, începând cu codificarea şi cifrarea informaţiilor destinate Domnitorului şi Cancelariei domneşti.
Sub îndrumarea personală a Domnitorului, belgianul Cezar Librecht, specialist în telegrafie, şi om cu „relaţii” între foştii membri ai Comisiei Europene a Dunării , a contribuit atât la impunerea unui strict control al statului asupra Telegrafului şi, mai târziu a Poştei, cât şi la crearea unui serviciu specializat de informare a autorităţii centrale de decizie cu problemele de interes pentru siguranţa statului român.
Prin intrarea acestuia în rândul corpului ofiţeresc şi numirea sa ca adjutant domnesc , întregul circuit al informaţiilor destinate Domnitorului a trecut practic în subordinea Ministerului de Interne. Deşi oficial acesta a păstrat funcţia de „inspector general al telegrafului” , el a devenit, în fapt, şeful acestui serviciu original de informaţii subordonat direct Domnitorului.
Astfel au fost eliminate verigile intermediare de transmitere a informaţiilor care au fost astfel ferite de ochii unor agenţi din organele poliţieneşti, aflaţi în „simpatii” faţă de boierii „reacţionari”, ostili unirii şi favorabili unor interese străine.
Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura.
Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor in vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii statale româneşti.
Atenţia pe care Alexandru Ioan Cuza a acordat-o acestei componente a aparatului de stat din nevoia de a suplini măsurile de forţă, a fost permanentă.
În anul 1862, cu prilejul unei vizite la Prefectura poliţiei Capitalei, a recomandat prefectului să ia toate măsurile pentru buna funcţionare a „cancelariei de renseignemente” , adică Serviciului de Informaţii, pentru a fi capabil, in orice moment, să prevină acele acte, fapte şi evenimente care aduceau atingere siguranţei statului român.
În acţiunea de informare a Domnitorului au fost implicaţi şi oameni politici de încredere şi, în acelaşi timp, înalţi funcţionari de stat, precum D.Brătianu , I. Ghica, V. Mălinescu , oameni din afara partidelor, rude şi apropiaţi ai săi – cum a fost şi un anume N. Docan – trimis acolo unde era nevoie de informaţii sigure.
În paralel, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a continuat să uziteze sistemul informării personale, prin observarea directă.
Deci, în perioada domniei lui Cuza în România funcţionau câteva servicii şi structuri de informaţii unele oficiale, dar şi structuri de informaţii acoperite şi neoficiale.
Astfel, oficial funcţionau Serviciul de informaţii al Armatei (Sectia II condusă de colonelul Slăniceanu, reorganizată în 1865), Structura informativă a Siguranţei Statului condusă de loan G. Valentineanu, iar alte structuri neoficiale erau structura de informatii interne şi externe a secretarului particular al Iui Cuza, Baligot de Beyne, serviciu secret condus de maiorul Cezar Librecht, director general al postelor si telegrafelor(cel mai important) precum şi structura de informaţii a partidei liberale constituită pe principii francmasonice .
Trebuie remarcat faptul că toate aceste structuri se spionau reciproc, se infiltrau reciproc şi se intersectau în activitatea lor pentru deţinerea puterii sau, pentru interese de conducere, urmărind gestionarea acelor informaţii utile în scopul administrarii puterii.
1865: Marele Stat Major şi-a creat, după modelul francez, o Secţie a II-a care se ocupa de culegerea, analizarea şi sintetizarea informaţiilor cu caracter militar.
În anii care au urmat Războiului de Indepedenţă, devine tot mai necesară existenţa unor structuri de informaţii care să funcţioneze atât pe timp de pace, cât şi în situaţii de război.
In 1882 se reînfinţează Marele Stat Major al Armatei, în cadrul căruia Secţia a II-a este de „informaţiuni, comunicaţiuni şi transporturi”.
Înfiinţarea primei instituţii de invăţământ de specialitate in România.
1889: La Şcoala Superioară de Război, se introduce primul curs de specialitate, în care un capitol distinct tratează „serviciul informaţiilor”.
Până în anii din preajma Primului Război Mondial, nu a existat, totuşi, o organizare sistematică a culegerii de informaţii care să faciliteze cunoaşterea în detaliu a potenţialilor inamici.
1892, aprilie 19: În cadrul Ministerului de Interne a fost înfiinţat Biroul Siguranţei Generale, devenit în martie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale.
Atribuţii în domeniul culegerii de informaţii mai aveau şi Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei.
1913, ianuarie 13: A fost adoptată Legea privind spionajul în timp de pace, care prevedea pedepsirea celor vinovaţi de trădare şi spionaj cu închisoarea de la 2 la 15 ani.
Serviciile de informaţii româneşti în Primul Război Mondial
1914-1916: În perioada În care statul român adoptă politica de neutralitate, comunitatea informativă este formată din reprezentanţele diplomatice, structurile specializate din Ministerul de Interne şi Jandarmerie, Biroul Mixt, Biroul 5 din Secţia a II-a a Marelui Stat Ma¬jor, Serviciul Supravegherii Ştirilor de la Poşta Centrală şi Biroul de Cercetări şi Informaţiuni de pe lângă Ministerul Justiţiei.
1916: Intrarea României în război găseşte serviciile de informaţii în imposibilitate de a întreprinde acţiuni coordonate de culegere de informaţii.
Situaţia este cu atât mai gravă cu cât majoritatea ţărilor combatante, inclusiv ţările vecine României, investiseră deja resurse considerabile pentru crearea unor astfel de sisteme.
1917 martie: A fost creat de către Mihail Moruzov un Birou de Siguranţă al Deltei Dunării, cu personal provenit de la Siguranţa Generală, dar care lucra pentru Marele Cartier General.
Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940), creatorul și directorul Serviciului Secret de Informații al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Acest embrion al unei structuri informative civile, care actiona în beneficiul armatei, a fost desfiintat în vara anului 1920.
După război, prin reforme structurale, se formează treptat o comunitate informativă închegată, compusă din Consiliul Superior al Apărării Ţării, Biroul Permanent al Micii Înţelegeri, structurile informa¬tive şi de siguranţă din Ministerul de Interne şi Serviciile specializate din Ministerul Apărării Naţionale. Între acestea, o importanţă apreciabilă are Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române.
Structurile informative româneşti in perioada interbelică.
1924: Consiliul Superior al Apărării Tării îl numeşte pe Mihail Moruzov, fost ofiţer de siguranţă, in fruntea Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române.
Moruzov primeşte sarcina de a construi un serviciu civil de informaţii, ataşat Marelui Stat Major, luând ca model şi adaptând la specificul societăţii româneşti structurile similare din Anglia, Franţa şi Statele Unite.
1925 mai 1: În cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major a fost angajat Mihail Moruzov, la Biroul de căutare a informaţiilor. După eforturi intense care au durat câţiva ani, Moruzov a reuşit să convingă conducerea Marelui Stat Major să accepte înfiinţarea unui Serviciu Secret, încadrat cu funcţionari civili „pentru culegerea, verificarea şi completarea informaţiilor care interesează armata”.
1927: Se realizează primele cooperări între Serviciul Secret condus de Moruzov şi serviciile similare franceze şi britanice.
1930 iunie 10: A fost emisă o lege asupra spionajului în timp de pace, care agrava pedepsele.
1934: Se aprobă prima schemă de organizare oficială a Serviciului Secret care cuprindea o Secţie de Informaţii Externe, una de Contrainformaţii, un Birou Juridic şi un Birou Tehnic. Tot în acest an se accentuează tendinţa centrifugă a lui Mihail Moruzov, de a scoate Serviciul Secret din structura armatei pentru a-l plasa sub autoritatea Palatului Regal, acţiune care se va concretiza de facto în 1938, dar nu şi de jure.
20 aprilie 1934: intră în vigoare primul regulament care fixează cadrul instituţional al Serviciului Secret de Informaţii şi principalele sale atribuţii.
Serviciile de informaţii româneşti în cel de-Al Doilea Război Mondial
1934-1940: Sub conducerea lui Mihail Moruzov, Serviciul Secret de Informaţii începe să practice o culegere sistematică de date, utilizând cele mai moderne mijloace ale vremii: agentura secretă, legăturile cu ataşaţii militari, cenzura corespondenţei etc.
1937 februarie: se realizează prin schimb de informaţii între Serviciul Secret condus de Moruzov şi Abwehr (Serviciul Secret de informaţii al armatei germane).
1939 aprilie: în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major au fost înfiinţate Birouri statistice militare la Iaşi, Bucureşti şi Cluj cu atribuţii contrainformative.
1940 noiembrie 12: a fost emis Decretul-lege nr. 3818 privind organizarea Serviciului Special de Informaţii (fostul Serviciu Secret), care a funcţionat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
1940-1945: Serviciului Secret de Informaţii ii revine un rol coordonator, de „primus inter pares”.
12 noiembrie 1940: Este elaborat un nou Decret-Lege de organizare şi funcţionare a Serviciului Secret de Informaţii.
În fruntea serviciului este numit Eugen Cristescu, fost şef al Siguranţei, adversar de temut al activităţilor extremiste de dreapta şi de stânga.
Misiunea sa este una deosebit de grea: reconstrucţia serviciului în condiţiile unei efervescenţe a evenimentelor interne si internationale. Este perioada în care Serviciul Secret de Informaţii colaborează cu bune rezultate cu o serie de structuri occidentale aliate (germane şi italiene), dar păstrând şi legături cu structurile similare britanice şi americane.
1942 noiembrie 21: a fost adoptată Legea nr. 687 pentru combaterea transmiterii de informaţii şi a sabotajului.
1943 august: este elaborat un decret-lege de organizare a Serviciului Special de Informatii.
Modificările configuraţiei frontului şi adaptarea obiectivului strategic naţional la situaţia politică de după 23 august 1944 produc importante mutaţii şi în cadrul Serviciului Special de Informaţii. Eugen Cristescu este acuzat de noile autorităti de „mare trădare natională” şi condamnat la închisoare pe viaţă.
Conducătorii care se perindă în perioada următoare la conducerea Serviciului Secret de Informatii sunt fie foste cadre de informatii ale U.R.S.S., fie cu largi vederi pro-sovietice.
1944 septembrie 15: Prin Decretul-lege nr. 1695, Serviciul Special de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, schimbându-i-se şi denumirea în Serviciul de Informaţii al Ministerului de Război (S.I.M.R.).
Serviciile de informaţii româneşti în perioada comunismului
1945 aprilie 27: cu Decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945, Serviciul de Informaţii este trecut în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, fiind redenumit Serviciul Special de Informaţii.
1947 martie: A fost înfiinţat Serviciul de Informaţii al Armatei, aflat în subordinea Marelui Stat Major.
Structuri informative româneşti în perioada războiului rece.
1948 august 30: Prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale. Până în anul 1964, un rol însemnat în dirijarea noii instituţii i-au avut consilierii sovietici.
1948: Este înfiintată Directia Generală a Securităţii Poporului, până În 1951 menţinându¬se În paralel şi Serviciul Special de Informaţii, cu sarcini de informatii externe si contraspionaj, atribuţii mult prea delicate pentru competenţa Directiei Generale a Securitătii Poporului.
1951 martie 30: D.G.S.P. a devenit Directia Generală a Securitătii Statului (D.G.S.S.) care cuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe (D.I.E.) , cu programe care vizau cele mai diverse sectoare din întreaga Europă.
1952 septembrie 20: D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în Ministerul Securităţii Statului, care se reintegrează în Ministerul de Interne în septembrie 1953.
1956 iulie 11: Prin HCM nr. 1361, în cadrul Ministerului de Interne s-a înfiinţat Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor.
1958: Ultimele trupe sovietice se retrag de pe teritoriul României.
1960-1965: „Desatelizarea” parţială faţă de Moscova începe să se resimtă şi în cadrul Securităţii. Au loc epurări semnificative, În urma cărora sunt îndepărtaţi mulţi dintre ofiţerii impuşi de la Moscova.
1967 iulie 22: odată cu Decretul nr. 710, în cadrul Ministerului de Interne a început să funcţioneze Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.), condus de un Consiliu al Securităţii Statului (C.S.S.), care avea în frunte un preşedinte cu rang de ministru.
1968 aprilie 4: Consiliul Securităţii Statului s-a desprins din Ministerul de Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.
1968 – După criza din Cehoslovacia, se pro¬duce o nouă epurare. Este înfiinţată U.M. 09101 A, transformată apoi în U.M. 0110, însărcinată cu informaţiile şi contra informaţiile pe spaţiul sovietic. În ciuda acestor transformări, Securitatea îşi păstrează caracterul preponderent represiv, chiar dacă, pe lângă misiunile de poliţie politică, continuă eficient activitatea de informaţii şi contrainformaţii.
1972 aprilie 9: Prin Decretul nr. 130, Consiliul Securităţii Statului a reintrat în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat în şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale).
Serviciile de informaţii româneşti dupa Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989)
1989 decembrie 30: Printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate.
Înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.)
1990 martie 26: Prin Decretul nr. 181, este înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată În domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Organizarea şi funcţionarea noii instituţii sunt reglementate prin lege de către primul Parlament ales după Revoluţia din 1989 (Legea nr. 51/1991, Legea nr.14/1992 şi art. 62, Iit. g, din Constitutia României).
1991 iulie 29: A fost emisă Legea nr. 51 privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
1992 februarie 24: Prin Legea nr. 14, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale institutiei.
2001 noiembrie: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român.
art-emis.ro
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Evenimentele Zilei de 12 noiembrie în Istorie: 12 noiembrie 1884 – La Timișoara s-a introdus, pentru prima oară în Europa, iluminatul electric al străzilor
Timișoara – Imagine de epocă din cartierul Fabric
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; youtube.com
12 noiembrie este a 316-a zi a calendarului gregorian și a 317-a zi în anii bisecți.
Sărbătorile Zilei de 12 noiembrie
Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu. Prăznuirea lor de catre Biserica Ortodoxă se face la data de 12 noiembrie – foto: doxologia.ro
(BRU) Sf. Ioan Milostivul, arhiepiscop († 619); Sf. Nil Sinaitul, cuvios († 430); Sf. Iozafat, episcop, martir († 1623)
Sfântul Nil Ascetul – foto: calendar-ortodox.ro
Sfântul Nil Ascetul sau Nil Pustnicul este un ascet creştin care a trăit în secolul al V-lea, a fost stareţ al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai şi autor al unor tratate de spiritualitate. Prăznuirea sa se face pe 12 noiembrie.
(BRC) Sf. Iosafat, episcop, martir (d. 1623); Sf. Cristian
Iosafat Kunţevici - foto: ro.wikipedia.org
Iosafat Kunţevici (n. 1580, Volodimir – Volinski, azi în Ucraina – d. 12 noiembrie 1623, Vitebsk, Uniunea Polono-Lituaniană, azi Belarus) a fost din 1618 arhiepiscop greco-catolic de Poloţk, ucis pe 12 noiembrie 1623 de adversarii unirii cu Roma. În anul 1643 a fost canonizat ca fericit, iar în 1867 ca primul sfânt greco-catolic al Bisericii Catolice. Este sărbătorit pe 12 noiembrie.
România – Ziua Statului Major al Apărării
Armata Română sărbătoreşte Ziua Statului Major al Apărării la 12 noiembrie, marcând, astfel, data la care, în 1859, s-a înfiinţat Corpul de Stat Major General al Principatelor Unite, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, organism a cărui atribuţie principală era crearea unei structuri militare unice de concepţie şi organizare pe întreaga armată.
După actul Unirii din 24 ianuarie 1859, cele două armate ale Principatelor aveau să se contopească, marcând, astfel, ”întâiul pas către unirea definitivă a ţărilor surori”, după cum se arată în volumul ”Calendarul Tradiţiilor Militare” (2010). Acţiunea de unificare începuse în martie 1859, când au fost dislocate la Bucureşti două batalioane din Regimentul de muschetari şi Bateria de artilerie călăreaţă din Iaşi, iar în capitala Moldovei a fost trimis un regiment de infanterie din Muntenia.
Efectivele oştirii Moldovei numărau, la începutul anului 1859, peste 4.000 de militari, în timp ce efectivele armatei Ţării Româneşti aveau peste 6.000 de militari. Un prim demers în unificarea celor două oştiri a fost reprezentat şi de instituirea unei tabere la Floreşti, în Prahova, unde erau concentraţi 11.000 de oameni, aceasta fiind ulterior preluată de însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Comisia militară mixtă, întrunită la Focşani în luna martie 1859, a propus adoptarea aceleiaşi uniforme pentru ”ambele corpuri ale armiei române”.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
România – Ziua Geodezilor Militari
Ziua Geodezilor Militari este marcată, în fiecare an, la 12 noiembrie. Potrivit site-ului Direcţiei Topografice Militare ”General de Divizie Constantin Barozzi”, www.geomil.ro, bazele Serviciului Topografic al Armatei Române au fost puse prin semnarea, de către domnitorul A. I. Cuza (1859-1866), a Înaltului Ordin de Zi nr. 83 din 12 noiembrie 1859, prin care se înfiinţa ”Corpul (Korpu) de Stat Major General”, care avea în compunerea sa o structură de specialitate care să execute ”Tot ce se atinge de lucrările topografice, geodezice şi statistice, precum şi ridicarea şi lucrarea planurilor de acest fel şi aplicarea acestor lucrări la facerea hărţei cadastrale a Principatelor Unite”.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
România – Ziua Cercetaşilor Militari
An de an, la 12 noiembrie, Armata Română sărbătoreşte Ziua Cercetaşilor Militari. Potrivit ‘‘Calendarului Tradiţiilor Militare’‘ (2010), la data de 12/24 noiembrie 1859, prin Ordinul de Zi nr. 83, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de constituire a Secţiei a II-a din cadrul Corpului de Stat Major General, un prim element organizat al cercetării în Armata Română.
La 24 octombrie 1964, prin Ordinul Ministrului Forţelor Armate, Compania 258 Cercetare din garnizoana Iaşi se transformă în Batalionul 161 Cercetare, cu reşedinţa la Vaslui, la data înfiinţării unitatea fiind constituită din comanda batalionului şi statul major, aparatul politic, serviciul tehnic, spatele batalionului şi serviciul financiar, subunitatea de asigurare de luptă (plutonul transmisiuni), subunităţile de luptă cu o companie de cercetare pe tancuri, o companie de cercetare pe transportoare blindate, o companie de cercetare în adâncime şi subunităţi şi formaţiuni de spate, potrivit volumului menţionat anterior.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Astăzi în istorie pentru 12 noiembrie
12 noiembrie 1035 - Moartea regelui viking danez Knut cel Mare, are ca urmare destrămarea Uniunii dintre Norvegia si Danemarca.
Knut cel Mare - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Knut cel Mare (c. 985 sau 995 – 12 noiembrie 1035), rege al Danemarcei, Angliei, Norvegiei precum și părți din Suedia. A fost unul dintre cei mai importanți conducători din Evul Mediu timpuriu,in a cărui stăpânire se aflau Anglia, Danemarca, Norvegia și părți din Suedia. Knut era al doilea fiu al regelui Harald si se presupune că mama sa era Swietoslawa , fiica regelui Mieszko I al Poloniei.
A intrat în istorie odată cu campania de cucerire a Angliei din 1013, în care își însoțește tatăl. Anglia a fost învinsă rapid, fiind slăbită după deceniile de invazii vikinge.In noiembrie 1016 la moartea regelui Ethelred al II-lea, consiliul nobililor britanici îl numește rege al întregii Anglii. Pentru a-și consolida stăpânirea, Knut se căsătorește cu văduva lui Ethelred, Emma a Normandiei.
În 1028, a supus Norvegia, cucerind-o cu o flotă de 50 de corăbii aduse din Anglia si s-a încoronat la Trodheim “rege al Angliei, al Danemarcei, al Norvegiei și al suedezilor “. În 1035, fiul fostului rege Olaf al II-lea, Magnus I, a redobândit tronul Norvegiei cu ajutorul nobililor locali. Knut a murit în Shaftesbury in Dorset, fiind urmat la tronul Angliei de fiul său nelegitim Harold I si în Danemarca de fiul legitim Harthaknut.
12 noiembrie 1094 - A murit regele Duncan al II-lea al Scotiei; (n. 1060).
12 noiembrie 1555 - Parlamentul englez restabileşte catolicismul in Anglia.
12 noiembrie 1623 - A murit arhiepiscopul greco-catolic Iosafat Kuncevic. În anul 1643 a fost canonizat ca fericit, iar în 1867 ca primul sfânt greco-catolic al Bisericii Catolice; (n.1580).
12 noiembrie 1793 - Jean Sylvain Bailly, primul primar al Parisului, este ghilotinat.
12 noiembrie 1814 - În Basarabia ţaristă este sfinţită biserica cu hramul Acoperămîntul Maicii Domnului parte a complexului de cladiri mitropolitane din Chişinău
12 noiembrie 1840 - S-a nascut Auguste Rodin, sculptor și grafician francez (d. 1917)
Auguste Rodin - foto: ro.wikipedia.org
Auguste Rodin (născut François-Auguste-René Rodin) (* 12 noiembrie 1840, Paris – †17 noiembrie 1917, Meudon-la-Forêt), sculptor, grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Auguste Rodin, cel care avea să marcheze major limbajul sculpturii, a vazut lumina zilei, intr-o familie modestă din Paris.
În 1853, la vârsta de 14 ani, Auguste este admis la École Spéciale de Dessin et de Mathématiques (Şcoala specială de desen şi matematică). A urmat cursurile desenatorului Horace Lecoq de Boisbaudran şi ale pictorului Stéphane Belloc. A studiat apoi la Şcoala de Arte Decorative, dar a fost respins de trei ori în cursul acestor ani în încercarea de a fi admis la École des Beaux-Arts.
Oarecum consolat, a urmat cursuri de literatură şi istorie la Collège de France şi a intrat în 1862 în ordinul monahal “Pères du Saint-Sacrement”, dar superiorul de acolo l-a încurajat să-şi urmeze destinul artistic. A debutat cu portrete şi desene, apoi a lucrat în atelierul lui Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului “seconde Empire”, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres.
Rodin, 1898. – foto: ro.wikipedia.org
A făcut litografii, picturi şi lucrări de grafică, dar nemuritor rămâne prin sculpturile sale ce exprimă libertatea unui spirit genial, capabil să depăşească reguli şi tipare academiste. A călătorit enorm, şi-a însuşit şi a esenţializat tot ce s-a creat până la el şi a dat strălucire cu geniu unor opere ce vor rămâne inegalabile.
Din uriaşa-i operă ce a deschis drumul spre sculptura modernă a secolului al XX-lea, vom numi doar câteva dintre cele mai cunoscute sculpturi şi monumente: “Gânditorul”, “Sărutul”, “Faun şi nimfă”, “Burghezii din Calais”, “Cele trei umbre”, “Mâna lui Dumnezeu”. Cunoscut şi apreciat încă din viaţă de artişti, literaţi şi oameni de stat din Europa şi America, Rodin a devenit precursorul sculpturii moderne, influenţând definitiv întregul curs al istoriei artelor.
A fost şi contestat de cei mai puritani ori de aceia violentaţi de marea sa libertate interioară, iar viaţa sa particulară tumultuoasă nu a fost niciodată dată drept exemplu. I s-a dedicat un muzeu memorial la Paris, iar lucrările sale se află în aproape toate marile muzee ale lumii. Ne este cu atât mai drag Rodin cu cât, prin atelierul lui, a trecut şi Constantin Brâncuşi pentru a învăţa mai multe din tainele artei de a da viaţă pietrei şi oricărui alt material sculptural. Marele artist a decedat la 17 noiembrie 1917, fiind înmormântat la Meudon-la-Forêt.
“Sărutul”, 1880-82 – foto: ro.wikipedia.org
12 noiembrie 1842 - S-a născut John William Strutt Rayleigh, fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică 1904; (d. 1919).
John William Strutt, lord Rayleigh - foto – ro.wikipedia.org
John William Strutt, lord Rayleigh (n. 12 noiembrie 1842, Langford Grove (Maldon), Essex, Anglia – d. 30 iunie 1919, Terlins Place, Witham, Essex, Anglia) fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1904, pentru investigațiile sale asupra densităților celor mai importante gaze și pentru descoperirea argonului în legătură cu aceste studii – Sfântul Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941) a fost un preot romano-catolic, polonez, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Astăzi este sfânt al Bisericii Catolice, sărbătorit la 14 august.
12 noiembrie 1850 - A decedat Constantin Diaconovici Loga, pedagog iluminist bănăţean, cunoscut mai ales prin “Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor” (Buda, 1822), prima încercare de creare a unei terminologii gramaticale româneşti; (n.01.11.1770).
12 noiembrie 1857 - Se introduc în Moldova timbrele poştale avînd imprimat un cap de bour, vechea stemă a Moldovei, astăzi unele dintre cele mai valoroase mărci poștale din lume.
Cap de bour – Imagine dintr-un album a locului unde trebuia pus primul timbru din prima emisiune de mărci poștale, 1858 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
12 noiembrie 1859: (12/24 noiembrie) Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza este înființat Statul Major General.
12 noiembrie 1861: Apare in Bucureşti, Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, ziarul economic, politic, literar şi comercial “Ţăranul român“. Ziarul va apărea pînă pe 17 martie 1863 sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad.
12 noiembrie 1862: S-a născut omul politic român Vasile Goldiş, membru al Academiei Române; (m. 10 februarie 1934).
Vasile Goldiș
foto; mariusboita.acciza.ro
Vasile Goldiș (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiș, Arad – d. 10 februarie 1934, Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române.
12 noiembrie 1866: S-a născut revoluţionarul şi omul de stat chinez Sun Yat-Sen, a carui doctrina a stat la originea celor două căi pe care s-a dezvoltat ulterior societatea chineză divizată, a Republicii Populare Chineze şi a statului-insulă Taiwan. Fondator şi prim preşedinte al Republicii China între anii 1911 şi 1912, Sun Yat–Sen a promovat o politică de unitate şi democratizare a acestei ţări pe calea revoluţiei naţionaliste, a iniţiat reforme sociale şi economice care aveau în vedere modernizarea societăţii chineze; (m. 12 martie 1925).
12 noiembrie 1869: A decedat scriitorul român Gheorghe Asachi; (n. 01.03.1788).
Gheorghe Asachi pictat de Constantin Daniel Stahi – foto: ro.wikipedia.org
Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788 – d. 12 noiembrie 1869) poet, prozator și dramaturg român, născut la Herța, în nordul Moldovei, (azi în Ucraina)
12 noiembrie 1878: I.L. Caragiale a citit la banchetul “Junimii”, prima sa creație dramatică: “O noapte furtunoasă”.
Ion Luca Caragiale - foto – ro.wikipedia.org
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român.
12 noiembrie 1884: La Timișoara s-a introdus, pentru prima oara în Europa, iluminatul electric al străzilor.
Timișoara, Piața Victoriei noaptea – foto: ro.wikipedia.org
Premierele Timișoarei
1718 – atestarea fabricii de bere, a doua cea mai veche de pe teritoriul actual al Romaniei;
1728 – începutul canalizării Begăi, cel mai vechi canal navigabil de pe teritoriul actual al României, în prezent nefuncțional;
1745 – construcția Spitalului Municipal;
1760 – primul oraș al monarhiei cu străzile iluminate cu lămpi;
1771 – primului ziar care a apărut pe teritoriul actual al României și totodată primul ziar german din sud-estul Europei: „Temeswarer Nachrichten”;
1815 – Se înființează biblioteca tipografului Josef Klapka, prima bibliotecă publică de împrumut din Imperiul Austriac;
1823-1826 – Janos Bolyai, servind la garnizoana din Timișoara, lucra la elaborarea geometriei neeuclidiene
1854 – primul serviciu telegrafic într-un oraș al României de azi;
1855 – primul oraș al monarhiei habsburgice cu străzile iluminate cu gaz;
1881 – prima rețea de telefonie de pe teritoriul actual al României;
1884 – primul oraș din Europa continentală cu străzile iluminate electric, cu 731 de lămpi;
1886 – prima stație de salvare din Ungaria și România;
1889 – primul meci de fotbal european din Romania;
1895 – prima stradă asfaltată de pe teritoriul de azi al României;
1897 – primele proiecții cinematografice pe teritoriul actual al țării noastre;
1899 – al doilea tramvai electric într-un oraș din România de azi, după cel din București, 1894;
1953 – singurul oraș european cu trei teatre de stat în română, maghiară și germană;
1989 – pornirea revoluției române împotriva regimului comunist și primul oraș liber din România.
Tramvaiul electric din Timișoara – 1899 – foto: ro.wikipedia.org
12 noiembrie 1893: A fost semnat un tratat de frontiera intre Pakistan şi Afganistan in care Linia Durand a castigat recunoastere internationala ca o frontieră internaţională între cele două naţiuni. Linia de frontieră Durand dîntre Pakistan şi Afganistan , despartea pashtunii ( afganii ). Această linie avea o lungime de aproximativ 1640 km lungime si a fost stabilita după Acordul semnat între un reprezentant al coloniei britanice India şi Amir Khan Abdur Rahman, din partea Afganistanului.
Tratatul ste numit după Henry Durand Mortimer , ministrul de externe britanic al vremii, partile semnatare fiind de acord să nu exercite interferenţă dincolo de frontiera dintre Afganistan şi linia coloniei britanice India , fiind acum frontiera afgano-pakistaneza, dupa declararea independentei de catre statul Pakistan.
12 noiembrie 1905: In Norvegia are loc un referendum, populatia pronuntandu-se în favoarea monarhiei.
12 noiembrie 1912: Primul ministru spaniol José Canalejas este asasinat de anarhistul Manuel Pardiñas.(n. 31.07.1854).
José Canalejas y Méndez (31 July 1854 – 12 November 1912) was a Spanish politician, born in Ferrol – foto: en.wikipedia.org
12 noiembrie 1912: Corpurile inghetate ale lui Robert Scott şi a insotitorilor lui sunt găsite în Antarctica.
12 noiembrie 1916: In timpul Primului Război Mondial, in conditiile inaintarii trupelor germano-austro-ungare, autorităţile române părăsesc Bucureştiul şi se mută la Iaşi.
12 noiembrie 1916: A murit Percival Lowell, astronom, matematician și autor american (n. 1855)
Percival Lowell (n. 13 martie 1855, Boston, Massachusetts, Massachusetts – d. 12 noiembrie 1916, Flagstaff, Arizona), astronom american, care a înființat observatorul astronomic omonim, Lowell Observatory din Flagstaff, Arizona. Lucrările lui au fost importante pentru descoperirea planetei transuraniene, considerată astăzi o planetă pitică, Pluton – foto: ro.wikipedia.org
12 noiembrie 1918 - Austria devine republică.
12 noiembrie 1919 - Primul zbor din Anglia spre Australia a fost realizat de Ross și Keith Smith, care au decolat de la Hounslow, în apropiere de Londra (la 13 decembrie și au aterizat in localitatea australiana Darwin.
12 noiembrie 1920 - Italia şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor semneaza Tratatul de la Rapallo.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Treaty of Rapallo (1920) – Map of the border changes in the Julian March: with the Treaty of Rapallo, Italy received most of the Austrian Littoral, part of Inner Carniola, and some border areas of Carinthia – foto preluat de pe en.wikipedia.org
12 noiembrie 1927: Leon Troţki este exclus din Partidul Comunist sovietic, dictatorul Iosif Stalin devenind liderul necontestat al Uniunii Sovietice.
Photograph of Trotsky in 1929 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare.
A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism.
12 noiembrie 1929: S-a născut scriitorul german Michael Ende (“Povestea fără sfârşit); (m.29 august 1995).
Este cunoscut mai ales datorită romanelor sale așa-zise „pentru copii”, care au făcut de mult înconjurul lumii, find traduse în principalele limbi de circulație europeană.Cea mai importantă operă a lui, romanul-basmPoveste fara sfarsit.
12 noiembrie 1929: S-a nascut Grace Kelly, printesa de Monaco si fosta actrita. S-a nascut in orasul american Philadelphia si a urmat cursurile Academiei de Arta Dramatica.
Grace Patricia Kelly (n. 12 noiembrie 1929 – d. 14 septembrie 1982) a fost o actriță americană de film care, în aprilie 1956, s-a căsătorit cu Rainier al III-lea de Monaco și a devenit prințesă consort de Monaco, denumită în mod obișnuit Prințesa Grace – foto (Grace Kelly în 1963):
La inceputul carierei a aparut in filme de televiziune si in piesele puse in scena pe Broadway, iar in 1951 a debutat in cinematografie. Intr-o scurta perioada a reusit sa se faca remarcata, in 1954 fiind recompensata cu un Oscar pentru aparitia in productia “The Country Girl”. Doi ani mai tarziu s-a casatorit cu printul Rainier de Monaco si a renuntat la actorie. Si-a pierdut viata intr-un tragic accident de circulatie in ziua de 15 septembrie 1982.
12 noiembrie 1933: Hugh Gray face primele fotografii cunoscute ale monstrului din Loch Ness.
12 noiembrie 1934: A încetat din viaţă Pimen (Petru) Georgescu, mitropolit al Moldovei, membru de onoare al Academiei Române (n. 1853).
12 noiembrie 1938: Liderul nazist german Hermann Göring a propus un plan pentru a face din Madagascar o “patrie a evreilor”.
12 noiembrie 1940: In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Fortele Franceze Libere cuceresc in Gabon orasul Libreville si intreaga Africa Ecuatoriala Franceza,alungand trupele regimului de la Vichy, obedient Germaniei naziste.
12 noiembrie 1941: In timpul celui de- al Doilea Război Mondial pe un ger de -12 ° C, armata sovietică lansează pentru prima dată trupe pe schiuri impotriva trupelor germane ajunse în apropierea oraşului Moscova.
12 noiembrie 1942: Al Doilea Război Mondial: Se desfasoara batalia navala de la Guadalcanal între fortele japoneze şi cele americane . Lupta va dura trei zile si se va incheia cu victoria americanilor
12 noiembrie 1942: A început bătălia navală de la Guadalcanal, o luptă decisivă din cadrul campaniei Guadalcanal din Insulele Solomon – foto: ro.wikipedia.org
12 noiembrie 1945: S-a nascut popularul cantaret canadian Neil Young.
12 noiembrie 1947: A doua zi după condamnarea la închisoare pe viață a lui Iuliu Maniu, regele Mihai al României pleacă la Londra pentru a asista la căsătoria prințesei Elisabeta (viitoarea regină Elisabeta a II-a) cu prințul Filip, Duce de Edinburgh.
12 noiembrie 1948: Un tribunal international ii condamna la Tokyo pe generalul Hideki Tojo si alti sase militari japonezi la moarte, pentru crimele savarsite in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Hideki Tōjō (n. 30 decembrie 1884 — d. 23 decembrie 1948), general al Armatei Imperiale Japoneze și prim-ministru al Japoniei pe aproape întreaga durată (18 octombrie 1941 – 22 iulie 1944) a celui de-al Doilea Război Mondial – foto: ro.wikipedia.org
12 noiembrie 1961: S-a născut gimnasta româncă Nadia Comaneci, o adevarata legenda a sportului international, care a intrat in istorie ca prima gimnasta care a fost notata cu 10, evenimentul avand loc la Jocurile Olimpice din 1976.
![Nadia Elena Comăneci (n. 12 noiembrie 1961,[1] Onești, România) este o gimnastă română, prima gimnastă din lume care a primit nota zece într-un concurs olimpic de gimnastică - foto preluat de pe facebook.com](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2017/11/Nadia-Comaneci.jpg)
Nadia Comăneci – foto preluat de pe facebook.com
La 13 ani a inregistrat primul succes international, la Campionatele Europene de Gimnastica din Norvegia castigand 3 medalii de aur si una de argint. Un an mai tarziu, Associated Press a numit-o “Sportiva anului” ca urmare a titlurilor obtinute in toate competitiile. De altfel, Nadia a fost cea mai tanara cistigatoare a titlului olimpic, precum si prima gimnasta care a castigat trei ani consecutiv medalia de aur la individual la Campionatul European.
In total, a adunat 18 medalii din aur la Olimpiada, campionatele mondiale si cele europene si alte 10 din argint si bronz. S-a retras din activitate in 1984 si a activat apoi in Federatia Romana de Gimnastica, contribuind la antrenarea lotului femin de junioare. Inainte cu o luna de izbucnirea evenimentelor din decembrie 1989, Nadia Comaneci a fugit din tara si s-a stabilit in Statele Unite.
S-a casatorit in 1989 cu gimnastul american Bart Conner, iar in prezent este presedinte de onoare al Federatiei Romane de Gimnastica si al Comitetului Olimpic Roman, si membra in alte foruri internationale.
Nadia Comăneci – foto preluat de pe pinterest.com
12 noiembrie 1969: In timpul razboiului din Vietnam: jurnalistul de investigatii independent Seymour Hersh dezvaluie masacrarea locuitorilor vietnamezi de la My Lai de catre trupele americane. Relatarile lui Hersh vor declansa un val de emotie in Statele Unite si intreaga lume, in urma lor autoritatile judiciare americane deschizand un proces faptasilor.
In timpul anchetei desfasurate de autoritatile americane s-a constatat ca au existat victime agresate sexual, batute, torturate si mutilate de soldatii americani. Numarul de civili vietnamezi asasinati nu a putut fi stabilit cu exactitate, acesta variind intre 502 si 347 persoane a caror varsta varia intre 1 si 82 de ani.
Din cei 26 de soldati americani inculpati initial, a fost condamnat numai locotenentul William Calley. Acesta a fost condamnat in 1971 la inchisoare pe viata, dar la 25 februarie 1974 a fost eliberat.
12 noiembrie 1969: A murit Liu Shaoqi, revolutionar comunist din China şi om de stat; (n. 1898).
12 noiembrie 1982: In Uniunea Sovietica, Iuri Vladimirovici Andropov este desemnat succesor al lui Leonid Brejnev, în funcţia de secretar general al CC al PCUS.
Iuri Vladimirovici Andropov - foto – britannica.com
Iuri Vladimirovici Andropov (n. 2 iunie 1914 (S.N. 15 iunie) — d. 9 februarie 1984) politician sovietic, șef al KGB, secretar general al PCUS din 12 noiembrie 1982 până la moarte, timp de doar șaisprezece luni.
12 noiembrie 1982: Guvernul polonez il eliberează pe Lech Walesa, liderul mişcării anticomuniste Solidaritatea scoasă în afara legii, după 11 luni de la internare. Eliberarea sa a venit la numai două zile după ce poliţiştii au folosit gaze lacrimogene si tunuri cu apă pentru a dispersa mari demonstraţii pro-Solidaritatea la Varşovia şi în alte oraşe.
Wałęsa during the strike at the Lenin Shipyard, August 1980 – foto: en.wikipedia.org
Lech Wałęsa (n. 29 septembrie 1943) este un om politic, lider sindical și activist pentru drepturile omului din Polonia. Lider charismatic, a fost cofondator al primului sindicat independent din Europa de Est comunistă, Solidaritatea (Solidarność), a fost laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1983 și a îndeplinit funcția de președinte al Poloniei între 1990 și 1995.
12 noiembrie 1990: Prinţul Akihito devine cel de al 125 împărat al Japoniei, fiind conform tradiției cel de-al 125-lea descendent direct al lui Jimmu, legendarul prim împărat nipon.
12 noiembrie 1997: Presedintele Emil Constantinescu a semnat decretul privind infiintarea Consulatului General al Romaniei la Cernauti.
12 noiembrie 1998: Societatea nationala de telecomunicatii Romtelecom a fost privatizata in urma semnarii contractului de vinzare-cumparare pentru 21,21% din actiunile de stat catre firma Hellenic Telecomunication Organization – OTE – din Grecia.
12 noiembrie 2000: A decedat compozitorul român Henry Mălineanu; (n. 25 martie 1920).
12 noiembrie 2001: Războiul din Afganistan: forţele talibane părăsesc capitala tarii – Kabul, in urma atacului fortelor antitalibane din Alianta Nordului.
12 noiembrie 2002: A fost redeschis Institutul Social Român, după aproape o jumătate de secol de întrerupere a activităţii începută de Dimitrie Gusti în anul 1919.
12 noiembrie 2006: Protocolul privind dispozitivele explozibile de război, care obligă cele 25 de state membre să efectueze sau să finanţeze operaţiuni de deminare post-conflict, a intrat în vigoare.
12 noiembrie 2018 - Legenda benzii desenate americane Stan Lee, fiul unor imigranţi români, a murit la 95 de ani (n. 1922)
Stan Lee – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Stan Lee (născut Stanley Martin Lieber; n. 28 decembrie 1922, Manhattan, SUA– d. 12 noiembrie 2018, Beverly Grove, SUA) a fost un scriitor american de benzi desenate, redactor, actor, producător, editor, personalitate de televiziune. Stan Lee este creatorul personajului Spider-Man (Omul-Păianjen).
S-a născut în Manhattan/New York, chiar în apartamentul părinților săi emigrați din România. Tatăl, Jack Lieber, croitor de meserie, lucra ocazional, neavând o clientelă stabilă, iar mama Celia (născută Solomon), era casnică. În timpul crizei economice mondiale de la sfârșitul anilor ’20, familia fiind săracă, s-a mutat în Bronx, unde locuiau patru persoane într-o cameră (părinții, el și fratele mai mic).
Cu toate că era la o vârstă fragedă, câștiga un bănuț vânzând pe stradă ziarul „New York Herald Tribune”, făcând pe ușierul la Teatrul Rivoli de pe Broadway, livrând sandwich-uri funcționarilor din Rockefeller Center sau scriind rapoarte pentru presă din partea Centrului Național de Tuberculoză.
Cu ajutorul unui unchi, R. Solomon, care lucra ca textier la reviste de duzină de benzi desenate (numite popular „pulp fiction”, din cauza calității slabe a hârtiei pe care erau tipărite) și a editorului Martin Goodman, căsătorit cu o verișoară de-a lui, începe să lucreze la revista Captain America Comics. Prima lui semnătură ca textier la o bandă desenată datează din mai 1941.
Din această perioadă datează pseudonimul lui, Stan Lee, pe care mai târziu îl va legaliza ca nume. Din 1942 și până în 1945 este înrolat în US Army, la secția de propagandă militară, unde scrie, colaborează la filme militare și ocazional desenează.
Împreună cu mai mulți artiști (mai ales Jack Kirby și Steve Ditko), a creat multe caractere, cum ar fi: Spider-Man, Fantastic Four, X-Men, Avengers, Iron Man, Hulk, Thor, Daredevil, Doctor Strange, etc. A murit pe 12 Noiembrie 2018, la vârsta de 95 de ani, în Beverly Grove, SUA.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; en.wikipedia.org; www.imdb.com
12 noiembrie 2019 - După săptămâni de proteste împotriva fraudei electorale, președintele bolivian Evo Morales și alți politicieni de rang înalt sunt forțați să demisioneze, iar senatoarea din opoziție, Jeanine Áñez, devine președinte interimar.
cititi si: Abandonat de poliţie şi armată, preşedintele Evo Morales îşi prezintă demisia; Bolivia: Senatoarea Jeanine Anez s-a proclamat preşedinte interimar
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; youtube.com
Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330)
Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József (1855)
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.
Izvoare istorice
Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI (la peste 100-200 ani după evenimentul descris), care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.
De asemenea, bătălia este pomenită mai târziu și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Cronica pictată de la Viena (lat. Chronicon pictum vindobonense, hu. Képes krónika) este o cronică ilustrată a Ungariei medievale, scrisă în secolul XIV, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Desfășurarea evenimentelor
În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.
În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din partea domnitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.
Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deși Basarab I își plătea conștiincios arenda pentru vasalitatea acordată (conform contractelor cu coroana ungară asupra drepturilor si folosirea resurselor naturale, contract păstrat in corespondenta papală), regele Ungariei s-a lăsat ațâțat de adversarii lui Basarab, voievodul Thomas din Transilvania si fiul lui Niklas Gara, de-al îndepărta pe Basarab, sperând astfel că ei vor putea obține investitura vasalității asupra Valahiei. Astfel Basarab nedorind un război devastator a oferit generos regelui o despăgubire pentru campania sa.
Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea generos o despăgubire a 7.000 de mărci de argint, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanție, “numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele“.
Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază.
Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei regale.
Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.
„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena
După lupta de 3 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timișoara.
Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.
„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”
—Cronica pictată de la Viena
Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.
Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Consecințe
„Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț”
—Cronica lui Johann de Thurocz
Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.
Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.
Carol Robert de Anjou (n. 1288, Napoli – d. 16 iulie 1342, Visegrád) a fost fiul lui Carol Martel de Anjou (rege titular al Ungariei, după stingerea dinastiei arpadiene) și al Clementiei de Habsburg. În anul 1308 a devenit rege efectiv al Ungariei sub numele de Carol I. A dezvoltat economia țării, prin impulsionarea mineritului. În contextul tulburărilor feudale a mutat capitala Regatului Ungariei la Timișoara (1316-1323), unde a murit prima lui soție, Maria de Bytom(en), înmormântată probabil în Biserica Franciscană din Timișoara, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Charles depicted in the Illuminated Chronicle) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Localizarea în teren a bătăliei
Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.
Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) – Cronica pictată de la Viena (lat. Chronicon pictum vindobonense, hu. Képes krónika) este o cronică ilustrată a Ungariei medievale, scrisă în secolul XIV – Potrivit ipotezei lui Matei Cazacu, Basarab ar putea fi personajul în verde, cu căciulă țuguiată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În zona Mehadiei
Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.
Constantin Rezachevici menționează că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:
Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).
Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu — ambii participanți la bătălie — în care menționa că lupta s-a purtat „când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”. Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.
Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330) în cronica lui Johann de Thurocz – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În zona Țara Loviștei – Valea Oltului
Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:
1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari
2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.
Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.
Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două părți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relațiile dintre cele două părți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.
Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:
„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră și a stăpânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându-se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”
În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.
În pasul Rucăr-Bran
Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
Pe Valea Prahovei
Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.
În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor să îi scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.
În al doilea rând, menționează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Țara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți”. Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile călare față de Sibiu.
Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”. Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.
În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oștenilor „ca peștii în vârșă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere — consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Posada si pe en.wikipedia.org