Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066)
Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066), parte a invaziei vikinge a Angliei, pictură a artistului norvegian Peter Nicolai Arbo (1831–1892)
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066)
Bătălia de la Stamford Bridge (lit. de la Podul Stamford) în Anglia este privită adesea ca un reper pentru sfârșitul Erei Vikinge în Marea Britanie Bătălia a avut loc la 25 septembrie 1066, la puțin timp după ce armata norvegiană invadatoare condusă de regele Harald al III-lea a învins armata seniorilor nordici Edwin de Mercia și Morcar de Northumbria în Bătălia de la Fulford cu două mile la sud de York.
Regele Harold Godwinson al Angliei l-a întâmpinat pe Harald cu propria sa armată, luându-l prin surprindere, cu războinicii fără armuri și nepregătiți după un marș forțat intrat în legendă și care a străbătut regatul de la sud la nord.
Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066) – A 19th century illustration for Harald Hardrada saga, Heimskringla – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Conform Cronicii Anglo-Saxone (SA 1066), dar nemenționată în versiunile precedente, la apariția englezilor Podul de la Stamford a fost imediat ținut de un berseker norvegian, înarmat cu o secure și fără armură. Era vorba despre un războinic de statură impresionantă, mare chiar și pe lângă Harald Hardrade (deci având peste 2 metri). I-a inspăimântat pe englezi și a ținut podul o oră întragă ucigând pe oricine încerca să treacă. Până la urmă englezii l-au ucis cu lancea dintr-o barca poziționată sub pod.
Dar acest act de curaj solitar i-a dat regelui Harald al III-lea și oamenilor săi destul timp să formeze un cerc pe un promotoriu forțându-i pe englezi să atace în urcare și cu spatele la râu. După o bătălie încrâncenată cu pierderi de ambele părți, dar devastatoare mai ales pentru norvegieni (lipsiți fiind de zale), Harald Hardråde și seniorul Tostig, fratele lui Harold Godwinson, au căzut amândoi.
Venirea de întăriri norvegiene a prelungit bătălia dar nu i-a schimbat cursul. Infrângerea norvegienilor a fost decisivă. Regele Harold Godwinson a acceptat un acord cu supraviețuitorii, inclusiv cu fiul lui Hardråde, Olaf, și le-a dat permisiunea să se întoarcă în Norvegia luând cu ei și trupul regelui lor, după ce au jurat să nu mai atace Anglia niciodată.
Bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie 1066) – The Battle of Stamford Bridge and the death of Harald Hardrada (wielding a battleaxe) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Dar, deși a câștigat o bătălie, Harold Godwinson urma să piardă în scurt timp un război împreună cu propria viață. La doar două săptămâni după aceea, la 14 octombrie, după ce mărșăluise tocmai din Yorkshire, a fost înfrânt de normanzii ducelui William Cuceritorul, în Bătălia de la Hastings. Cucerirea normandă a Angliei începuse.
cititi mai mult despre Bătălia de la Stamford Bridge si pe en.wikipedia.org
Sfânta Cuvioasă Eufrosina (sec. al V-lea)
foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro
Sfânta Cuvioasă Eufrosina
Sfânta Eufrosina a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450) şi era singurul copil al unui om puternic, slăvit, credincios şi milostiv, pe care-l chema Pafnutie, din cetatea Alexandriei.
Pe când avea 18 ani, tatăl ei a logodit-o cu un tânăr nobil, însă ea iubea mai mult viaţa monahicească. Drept aceea, pe orice călugăr primit în casă şi ospătat de tatăl ei, ea îl întreba despre viaţa fraţilor din mănăstire. Astfel, odată, pe când tatăl ei nu era acasă, fericita Eufrosina a părăsit lumea şi deşertăciunile ei şi a fugit pe ascuns din casa părintească, schimbându-şi portul, adică îmbrăcându-se în haine bărbăteşti şi numindu-se Smarald. Tunzându-şi părul capului a intrat într-o mănăstire, dându-se drept famen.
Şi a stat acolo, nevoindu-se şi strălucind în mijlocul bărbaţilor precum piatra cea scumpă, timp de 38 de ani. Apoi, căzând într-o boală grea, Sfânta Eufrosina s-a mutat la Domnul.
Din iconomia lui Dumnezeu, se afla atunci în mănăstire şi Pafnutie, tatăl ei, căruia i s-a descoperit înainte de a-şi da duhul.
„O, tată, eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu”, a zis ea.
Pafnutie, văzând acestea, s-a cutremurat, dar totodată s-a şi bucurat. Pentru aceasta şi-a împărţit toată averea săracilor şi s-a făcut şi el monah, luând asupra sa asprimea nevoinţelor pustniceşti. Şi s-a arătat vrednic urmaş şi moştenitor, atât al chiliei şi al rogojinii pe care se odihnea Cuvioasa Eufrosina, cât şi al râvnei şi bunătăţilor fiicei sale. Şi s-a mutat Pafnutie la Domnul, bucurându-se.
Tropar – Glasul 8
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Eufrosina, duhul tău.
cititi mai mult despre Sfânta Cuvioasă Eufrosina si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro
Proclamația de emancipare (22 septembrie 1862)
Reproducere a Proclamaţiei de emancipare, la National Underground Railroad Freedom Center în Cincinnati, Ohio
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Proclamația de emancipare
Proclamația de emancipare constă din două decrete ale Președintelui Statelor Unite Abraham Lincoln emise în timpul războiului civil american. Primul, emis la 22 septembrie 1862, a declarat liberi toți sclavii din toate statele Confederației care nu aveau să treacă sub controlul Uniunii până la 1 ianuarie 1863. Al doilea decret, emis la 1 ianuarie 1863, a numit statele în care este valabil.
Proclamația de emancipare a fost atacată la acea vreme pentru că elibera doar sclavii asupra căror Uniunea nu avea putere. În practică, proclamația a însemnat un angajament al Uniunii de a desființa sclavia, decizie controversată în Nord. Lincoln a emis decretul din poziția sa de „Comandant Suprem al Forțelor Armate” conform articolului II, secțiunea 2 din Constituția Statelor Unite.
Lincoln prezintă cabinetului său prima propunere a Proclamării de emancipare. (Pictură de Francis Bicknell Carpenter din 1864) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Proclamația nu a eliberat niciun sclav din statele de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware, și Virginia de Vest), sau din statele sau porțiunile de state din Sud care se aflau sub controlul Uniunii. I-a afectat direct, la început, doar pe acei sclavi care fugiseră din Sud și trecuseră în Uniune. Aflând vestea Proclamației, și alți sclavi au fugit dincolo de liniile unioniste pe măsură ce armata Nordului avansa spre sud. În vreme ce armatele Uniunii au ocupat Confederația, mii de sclavi erau eliberați în fiecare zi până când aproape toți (aproximativ 4 milioane, conform recensământului din 1860) au devenit liberi până în iulie 1865.
După război, aboliționiștii erau îngrijorați de faptul că Proclamația ar fi fost doar o măsură luată pe timpul războiului, și că nu avea puterea de a pune capăt sclaviei. Câteva foste state sclavagiste au adoptat legi de interzicere a sclaviei; totuși, sclavia a continuat să existe până când a fost desființată prin ratificarea Amendamentului al 13-lea la 18 decembrie 1865.
cititi mai mult despre Proclamația de emancipare si pe: unitischimbam.ro; en.wikipedia.org