Lazăr din Muntele Galisiei
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro
Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei
La naşterea Sfântului Cuvios Lazăr, cel care s-a nevoit în Muntele Galisiei, Dumnezeu a făcut să se arate din cer o lumină dumnezeiască ce a umplut toată casa, apoi, după ce s-a născut, pruncul îndată a stat drept şi s-a închinat spre răsărit, având mâinile atinse la piept cu bună rânduială.
După ce a mai crescut, părinţii săi l-au dat la un dascăl să îl înveţe Sfintele Scripturi, apoi, Sfântul Lazăr a plecat să se închine la Ierusalim.
A stat o vreme în Mănăstirea „Sfântul Sava”, apoi a plecat să se nevoiască pe Muntele Galisiei, cel din preajma Efesului.
Acolo, a îndurat multe ispite de la diavoli, care năvăleau ziua şi noaptea prin simţuri şi prin gânduri, însă pe toţi i-a surpat cu puterea lui Dumnezeu.
Apoi, Sfântul Cuvios Lazăr şi-a făcut un stâlp descoperit şi s-a suit deasupra lui, hrănindu-se cu buruieni crude şi cu apă şi aceasta o dată sau de două ori pe săptămână, îndurând gerul iernii şi arşiţa zilei.
S-a învrednicit de darul prorociei, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul său.
La adormirea sa, la fel ca la naşterea sa, o lumină mare a învăluit stâlpul pe care se nevoia, aflând despre aceasta ucenicii care erau prin peşteri şi prin munţi.
Troparul Sfântului Cuvios Lazăr din Muntele Galision
Glasul 8
Cu rugăciunile cele cu priveghere, întru curgerile lacrimilor stâlpul ţi-ai udat şi cu suspinurile cele din adâncuri, spre însutite osteneli, l-ai făcut roditor. Şi ai fost păstor, tuturor dând iertare, Cuvioase Lazăr, părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Cuvios Lazăr
Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei - foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinții lui se numeau Nichita și Irina, de bun neam amândoi, cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți. Când s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii și al zilei și sălășluire a dumnezeieștii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atât de mult s-au înfricoșat, încât au fugit afară din casă pentru vederea cea prea slăvită. Pe lângă această a urmat și o altă minune căci, după ce a trecut puțină vreme și s-a ridicat norul din mijloc și au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stând drept pe picioarele sale, cu fața către răsărit, având mâinile strânse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toți că viața pruncului aceluia va fi negreșit foarte vestită și preamărită.
După ce a ajuns Cuviosul mai în vârstă, părinții l-au dat la dascăl să învețe sfintele cărți. Și învăța tânărul științele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mâinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deși dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna și-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci și ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările și bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra și-l bătea pentru banii pe care îi luă și-i dădea săracilor, totuși dascălul se minună de fapta lui și-l lăuda către toți.
După ce a ajuns Cuviosul în vârstă mai mare și în cunoștință mai desăvârșită, a dorit să fugă din patria sa și să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfântului Mormânt al Domnului, precum și la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de câte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinții lui l-au dus la o mănăstire ce era aproape și se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele științe și să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulți care erau într-însa și să nu fugă.
Însă fericitul Lazăr, aprinzându-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se liniști și cugetă totdeauna să fugă. Și, aflând odată vreme bună, s-a furișat de părinți, de rudenii și de monahi și cu toată sârguința a alergat la Ierusalim.
Trecând pe la Hone, unde a făcut minuni Sfântul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; și așa a plecat de acolo și s-a dus în Atalia. Aflându-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vândă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Când monahul se tocmea cu dânșii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr – după iconomia dumnezeiască -, un creștin care știa limba aceea, a înțeles vorbirea și dând de știre Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo și s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflând un ieromonah cu cinstită cuviință, bătrân și cu vârsta și cu înțelepciunea și întrebat fiind de dânsul cine este și de unde vine, Cuviosul a spus patria și pe părinții săi și dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.
După aceea a spus și vrăjmășia monahului aceluia care voia să-l vândă, precum și toate cele ce i s-au întâmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebând iarăși pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim și auzind că dorește foarte mult această, i-a zis că nu este cu cuviință să se ducă acolo unde voiește, pentru că fiind foarte tânăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gândului său, pentru că se dă pradă vrăjmașului, care are întinse în toate părțile mrejele și cursele pierzării. Ci, dacă voiește să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămână în mănăstirea în care este el egumen și acolo să se facă monah și să petreacă câtăva vreme, până ce va veni la vârsta desăvârșită; și atunci poate să iasă de acolo și să se ducă fără primejdie.
Ascultând această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mănăstirea aceea și, dezbrăcându-se de hainele mirenești și de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahicești pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoințele cele pustnicești. Iar postul, care subțiază grosimea trupului și domolește patimile ce se ridică împotriva sufletului, atât de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea și multă mâncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinței monahicești, și smerenia, cea mai înaltă decât toate faptele cele bune, cu atâta sârguință le-a câștigat, încât s-a făcut celor mai de pe urmă chip și pildă cu aceste două fapte bune.
Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului și despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-și subțieze trupul? Atât numai putem zice că, de vreme ce dobândise, pe lângă firea cea bună pe care o avea, și nevoința cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată faptă bună, ca și cum ar fi fost ceresc iar nu pământesc. Pentru că firea cea bună pricinuiește sufletului putere și nevoința cea bună iarăși duce la sfârșit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoințele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude și să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decât alții îl lăuda egumenul mănăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea și luă de la dânsul în loc de plată pentru slujire, învățătura pustniciei.
După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mănăstirea aceea, odată i-a zis starețul: „Eu, fiul meu, după puțină vreme, mă voi duce în pământ, maica cea de obște a tuturor, iar pe tine te încredințez lui Hristos, Stăpânului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine”. Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîcul sufletului și a plâns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărțirea de starețul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme și starețul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plângând și tânguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mănăstire și, mergând într-o peșteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniștească și singur să vorbească cu Dumnezeu.
Acolo, la atâta nevoință și aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încât este cu greu limbii omenești să povestească. Însă, cu cât se sârguia să-și ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atât mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deși acela s-ar sârgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulțime de oameni ca să-l vadă și să primească binecuvântarea lui.
Și nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sârguință, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri și lemne multe și le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oțet peste dânsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărâmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă și lucruri de cele cu neputință și anevoie de isprăvit.
Astfel de dragoste avea mulțimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfântul Lazăr, dorea mult să se suie la dânsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfântul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu și chilii, ca să se odihnească frații care veneau la dânsul și care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulți care se lepădaseră de lume și voiau să viețuiască împreună cu Cuviosul în toată viața lor.
Deci, Sfântul a zidit acolo o mănăstire mare și frumoasă, fiindcă s-a sârguit și mulțimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creștinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător și supus Cuviosului și să împlinească porunca lui.
Dar pentru că vestea despre Sfântul Lazăr a străbătut în toate părțile și alergau toți la dânsul pentru folosul lor, s-a dus la el și un oarecare om, care i-a spus că avea gândul să se ducă în locul acela – pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă niște albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios și primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfântului Duh ce era într-însul, a zis către el: „Mai de folos îți este, fiul meu, să nu cauți spre locul acela, fiindcă atârna deasupra capului tău o primejdie mare și pierzare, dacă te vei apropia de dânsul; deci să te lași de un gând ca acesta, dacă voiești să scapi de primejdie”.
Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alți tovarăși ai lui la locul cel prăpăstios și, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarășii lui și s-a coborât în prăpastie. Socotiți ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei și funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale și de lacrimi. Și astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colțurile pietrelor și a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalți luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la niște cuvinte de prooroc și nu se împotriveau lui nici într-un chip.
Altă dată s-a dus un om la cuviosul și i-a mărturisit păcatele sale, spunându-i că, deși nu știe nici un meșteșug, el însă își câștigă cu înlesnire cele necesare vieții. Căci se scoală noaptea și se duce în case străine, fură dintr-însele orice găsește, se duce apoi în loc retras și le ascunde. Iar când stăpânii caselor își caută lucrurile furate, el le spune că sfinții îi descoperă multe lucruri ascunse și pe lângă această îi arată lui și locul unde hoții au ascuns lucrurile ce li s-au furat.
Apoi, luând cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfânt, ia pe păgubași și-i duce la locul acela, zicându-le să sape; și așa își află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dânsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu și ca pe un sfânt vrednic de descoperiri dumnezeiești. Pentru aceasta, oamenilor făcându-li-se milă de dânsul, îi dau câte o părticică din lucrurile cele furate și aflate.
Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: „O, fiule, acest meșteșug rău, sau mai bine zis acest vicleșug cu care zici tu că îți agonisești cu înțelepciune și cu înlesnire cele de nevoie vieții tale, să-l lași. Vai ție, pentru întunecarea minții tale, căci te amăgești și te batjocorești de diavolul și socotești că o înțelepciune ceea ce ai învățat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Și de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiți amarul dulce. Iar după puțin va veni peste tine pedeapsă și urgia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului și a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta și va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luând iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduința pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfântului.
Dar, deși Sfântul Lazăr pricinuia mare folos multora și cu cuvintele și cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica și pe cei ce stăteau în faptă bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo și să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci știa cât de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cerești. Și pentru ca să-și împlinească dorința pe care o avea din tinerețe, adică să vadă și să se închine sfintelor locuri, chemând pe frații care se călugăriseră și viețuiau în mănăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.
Apoi mângâindu-i pe dânșii, căci foarte se mâhneau pentru despărțirea lui, le-a poruncit să păzească toate câte se cuvin cinului monahicesc și să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu și de faptele bune care pricinuiesc mântuirea sufletului. Deci, sărutându-i pe dânșii, a plecat de acolo și s-a dus la Ierusalim.
După ce s-a închinat la Ierusalim și a văzut și toate celelalte minunate locuri de acolo, și chiar Mormântul cel stăpânesc al Domnului, după puține zile s-a dus la lavra Sfântului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămână multă vreme, ca împreună cu cuvioșii părinți care viețuiau acolo să se nevoiască și să agonisească mult folos de la dânșii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atât de mult pe oameni la fapta bună, că întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatră care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită și mai strălucită, așa și cel îmbunătățit, când se întrece cu alt îmbunătățit, mai mult sporește și se face mai strălucit.
Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul și de frații lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei și a făcut într-însa șase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte și aleși, care se sârguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.
Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi și covârșea în toate și isprăvile lui erau pentru toți vrednice de mirare. De aceea s-a judecat și s-a socotit de către toți vrednic a se face preot și-l îndemna la aceasta chiar și egumenul mănăstirii. Iar el la început nu voia, zicând că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa și slujba aceasta, fiindcă știa pe Sfântul Lazăr cât de mare era în faptă bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeț. Deci, nevrând, a primit și s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; și a mai petrecut Cuviosul în mănăstirea aceea încă alți șase ani.
După aceea, văzând pe monahii cei îmbunătățiți că ieșeau din mănăstire în întâia săptămână a Sfântului și marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi și se duceau în pustie, iar în săptămâna Stâlparilor iarăși se întorceau în mănăstire, aducând cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit și el să se ducă. Și nearătând scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mănăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atâta ascultare către cei mai mari că fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceața liniștii pe care o dorea de mai mulți ani și pe care căuta să o dobândească în tot chipul.
Deci, petrecând în pustie zilele hotărâte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalți frați în mănăstire. Dar toți aceștia au fost primiți și mângâiați de egumen, căci erau obosiți de multele și lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mănăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Și multă vreme a petrecut afară plângând cu lacrimi și rugându-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim și a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră și a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Așa, Cuviosul a luat iertare de la egumen și iarăși a fost numărat cu ceilalți frați ai lavrei.
Rămânând în lavră încă un an, până pe vremea Sfântului și Marelui Post și văzând pe ceilalți ducându-se iarăși în pustie și nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mănăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăși și el în pustie. Căci dulceața și frumusețea liniștii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încât îi face să defăimeze pe toate celelalte și să alerge numai către această. Din această dulceață gustând și Cuviosul, nu a suferit să rămână în mănăstire și să se păgubească de fericirea și liniștea pustietății. Pentru aceasta, ducându-se la loc liniștit și în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflând un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stâlp; apoi, lepădându-se cu totul de lume și de orice lucru pământesc, s-a suit pe stâlp ca un ostaș sprinten, ca să se războiască nu contra trupului și a sângelui, ci contra duhurilor răutății. Și petrecând mulți ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăție împotriva diavolilor și a săvârșit mari biruințe asupra lor.
Într-una din zile, coborându-se Cuviosul de pe stâlp și umblând pe un loc șes și neted, a auzit de sus un glas, zicându-i: „Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!”. Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela și, căutând împrejur și nevăzând pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela și a doua și a treia oară și a auzit același glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la niște cuvioși părinți care locuiau pe aproape și care din tinerețe petreceau acolo în pustietate și le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dânșii să-l învețe ce trebuie să facă.
Încredințându-se de la acei cuvioși că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo și a mers la Ierusalim. Luând în tovărășie un monah îmbunătățit, anume Pavel, a mers cu dânsul până la Sevastia. De acolo, despărțindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.
Deci, mergând cu multă sârguință și trecând printr-o pădure, l-au întâmpinat doi urși mari de care el s-a temut foarte și, neavând unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicându-și ochii și mâinile la cer, a zis cuvintele lui David: „Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape și nu este cine să-mi ajute. Mântuiește-mă, Stăpâne, din gura fiarelor băutoare de sânge și scapă sufletul meu de moarte”. Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urși că au plecat în jos capetele lor și s-au dat la o parte din drum cu sfială și au lăsat cuviosului calea ca unui stăpân și împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de faptă bună și fiarele știu a se smeri.
Deși omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simțite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzând toate acestea, s-a prefăcut în chip de câine negru și mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum și-l înfricoșa să-l rupă cu dinții, iar alteori mergea în urmă-i și-l lătra tare și sălbatic, căutând să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar când Sfântul avea trebuință să meargă în vreun sat să-și ia puțină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pâine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mâine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra câinii cei adevărați de prin sate și-i aducea asupra Sfântului; dar el se pornea întâi asupra lui, apoi și spre ceilalți.
Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămând toată ziua și noaptea, neputând a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzând mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea și nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh și, neputând să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit și a rămas rușinat, neputinciosul. Iar Sfântul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mântuit de ispită și de supărarea lui.
De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decât ispitele vrăjmașului, a ajuns în Efes și s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dânsul, i-a arătat dorința ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunându-se de blândețea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceața cuvintelor lui și de darul Sfântului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui și l-a rugat să rămână împreună cu dânsul și astfel să se oprească din călătoria spre Roma.
Cuviosul, deși a părăsit gândul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămâne împreună cu dânsul și a părăsi liniștea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecând de acolo, s-a dus la Mănăstirea Orovului din care fugise când era să se ducă la Ierusalim. Aflându-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după câtăva vreme, rugându-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dânșii. Și îndată a străbătut vestea în toate părțile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăși în mănăstirea lui și alergau toți ca să-l vadă și mai ales maică să – căci tatăl său acum murise.
De aceea, bucurându-se toți, priveau fața cea prea dulce a Cuviosului și ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lângă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea și cuvântul îndulcit cu sarea Sfântului Duh, ca și dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă liniște și dulceață și nu cu puțin dar, încât putea să înduplece și sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulți au plâns de bucurie văzând pe minunatul Lazăr și auzind dumnezeieștile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dânsul mulți și-i tulburau liniștea, s-a hotărât să fugă de acolo și să se ducă într-un loc liniștit.
Deci, stând acolo puține zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărțirea lui, a plecat căutând să afle un loc mai liniștit. Și auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era și o biserică a Sfintei Mucenițe Marina și unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Și, văzând locul foarte liniștit, s-a numărat și el împreună cu cei doi frați buni pe care i-a aflat acolo.
Apoi, înștiințându-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simțit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape și să petreacă împreună cu dânsul. Deci, ducându-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie și a dat în stăpânirea lui sihăstria aceea și pe frați, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca niște fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii și socotinței lui la nici un lucru.
Deprinzându-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osârdie se sârguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l știe nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea și plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea: „Cei ce lucrează fapta bună ca să câștige slavă de la oameni, aceștia nu au nici un folos, după cum zice sfințita Evanghelie: și-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceștia vor lua de la Dânsul multă laudă. Iată dar cu cât este mai bună slavă lui Dumnezeu decât slava oamenilor! Că aceea este vremelnică și stricăcioasă și nu rămâne până în sfârșit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi fățărnicia lor. Deci, cu cât este mai bună și mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atât este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns”.
Așa lucra Cuviosul, adică își ascundea faptele bune și se arăta pe sine mai prejos decât toți, deși el era îmbunătățit și slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trâmbiță din partea cea mai înaltă a târgului, se face arătat tuturor, așa și dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuși se făcea cunoscut tuturor, deși nu striga cu trâmbiță, dar faptele bune îl arătau.
Pentru aceasta, alerga totdeauna la dânsul mulțime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintâi al Cuviosului era să hrănească cu cuvânt sufletele celor care veneau la dânsul; iar al doilea, să hrănească și trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obișnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa și a fraților săi și chiar dacă ar fi avut numai o pâine, lucru ce miră pe fiecare. Atât de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încât covârșea pe cei mai vestiți în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosința lor sau dădeau câte puțin celor care erau lipsiți, iar Cuviosul, singur dintre toți, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-și mângâie trupul său cel slăbănogit de post și să-l întărească – pentru că era obosit de osteneli -, și pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulțumea a hrăni pe cei ce aveau trebuință. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sunt lui de nevoie și a împărți săracilor și din puținul pe care îl are.
Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi frați, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mâhneau foarte și în fiecare ceas cârteau; iar bucatele cu care Sfântul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă și scădere a trupurilor lor. Deci, încercând să-i schimbe obiceiul și neputând, s-au dus de acolo și au lăsat pe Cuviosul cu puțini ucenici. Aceștia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obște și fiind pământul bun și gras, a ieșit bobul și a făcut mult rod, încât nu era nici un călător care să nu mănânce din rodul bobului și să nu ia încă și la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mâhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alții.
Sfântul însă nu se mâhnea, ci mângâia și pe ucenicii săi și-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mângâiere. Și când a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă și să se ostenească în deșert, căci nu mai rămăsese decât puțin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toți și l-au cules.
Apoi, aducând bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obișnuiește la arie. Și, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atât de mult rod, încât ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte și, aducându-și aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul când îi mângâia, au alergat la dânsul și, spunându-i minunea, își cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dânsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci știa că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu știau ce se va întâmpla de nu le va ajunge.
După puțină vreme, văzând Sfântul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor și a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc și s-a dus la un stareț îmbunătățit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vârful muntelui este o peșteră foarte îndemânateca pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană și câți se duc acolo să viețuiască sunt supărați de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peșteră și-a săvârșit nevoințele pustniciei și marele Pafnutie.
Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărât să locuiască în acea peșteră. Și cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedeslușite și cu strigăte străine; căci au înțeles că merge acolo pierzătorul lor și pentru aceasta au început să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, rămânând neînfricoșat, cânta și umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, știind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.
Deci, suindu-se în vârful muntelui, a stat înaintea peșterii și a săvârșit cântarea ce o cântă de obicei. După aceea și-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnând și piatră care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfânta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atât de adânc și de frumos, încât oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzând-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie și că, după începutul bun, va fi și sfârșitul bun. Deci, a mulțumit lui Dumnezeu, apoi, intrând în peșteră și văzând că era îndemânateca după cum voia și, mai ales, că picura și puțină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărât să se liniștească într-însa și singur să vorbească cu Dumnezeu.
Dar cine poate să spună câte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de frați împreună locuitori? Că în toate zilele cât a petrecut Cuviosul în peșteră, nu încetau blestemații diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoșându-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfântul primea cu bărbăție războiul lor, răbdând împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Și a rămas acolo mulți ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, șase monahi, nu se știe de unde, s-au înștiințat despre Cuviosul, căci afară de starețul, nimeni altcineva nu știa unde se liniștește; iar bătrânul acela nu a spus nici unui om, căci așa avea poruncă de la Cuviosul.
Acei șase monahi s-au dus la Cuviosul și l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dânsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzând dorința lor cea mare, a primit și le-a dat multe rânduieli de viață monahicească cum să petreacă. Apoi, având de multă vreme gând să zidească o biserică mică în numele Stăpânului Hristos aproape de ușa peșterii, dar neputând de unul singur fără ajutorul altcuiva și aflând ajutători pe cei șase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată și îmbunătățită în Efes, care i-a dat bani și a zidit biserica în numele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
După acestea, mergând acolo și alți șase frați și făcându-se doisprezece, iar locul fiind strâmt și neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperământ sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperământ, Cuviosul s-a suit împreună cu frații în vârful muntelui Galisiului și acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum și chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască frații. Apoi au zidit și alte chilii pustnicești, afară din mănăstire, departe una de alta, ca frații să poată avea într-însele deplină liniște.
Odată, Cuviosul liniștindu-se într-una din chiliile pustnicești în vreme de vară și fiind multă arșiță, pe când își citea rugăciunile ceasului al șaselea, atât de mult timp a citit încât credea că are să moară; și neaflând acolo apă să bea, s-a întins pe pământ leșinat, cu mâinile înălțate către Dumnezeu, cerând ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mângâiere și iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia și îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfântului, care petrecea acolo. Dându-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; și cu apă a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Și așa a scăpat Cuviosul de moarte.
Însă, vrăjmașul nostru diavolul nu se liniștea, ci s-a făcut în chipul unui șarpe mare și negru și a intrat fără de veste în chilia Sfântului ca să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, cunoscând măiestria satanei și fiind obișnuit a face război cu dânsul, nu s-a înfricoșat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci și îndată s-a făcut nevăzut.
Atunci, fiindcă se înmulțeau monahii și mănăstirea fiind strimta nu-i încăpea, de vreme ce, când a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna așa de mulți, fiindcă locul era aspru și lipsit de apă și de toate cele ce sunt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfânta Lui voie să zidească o biserică mai mare și o mănăstire mai largă ca să locuiască frații care veneau să se sălășluiască acolo precum și unde să pună temeliile bisericii.
Astfel, într-o noapte rugându-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui și ieșind a văzut un stâlp de foc care ajungea până la cer și îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pământ, cântau o cântare foarte dulce: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui”. Deci îndată a înțeles că în locul acela unde s-a arătat stâlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osârdie; și zidind din temelie o biserică mare și frumoasă, a făcut și mănăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mănăstire, atât ca mărime, cât și ca împodobire a zidirii.
Cred că este bine să spunem și aceasta. Cum și de unde Cuviosul, neavând nici un ban, a aflat atâta mulțime de argint și a făcut atâtea zidiri cu mari cheltuieli, și cum, în atât de puțină vreme, a săvârșit un așa de minunat și mare lucru al mănăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mâniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintâi ai Constantinopolului, pentru niște pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăția, s-a pornit cu atâta urgie împotriva lui Constantin, încât l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-și plânge acolo soarta.
Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr și împărtășind durerea lui Constantin, s-a mâhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dânsul și ca să-l mângâie în suferințe și ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaș) al împărăției grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălășluise într-însul.
Trecând puțină vreme, a murit Roman și s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Și, aducându-și aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase și odoare, precum și danii de mult preț ca să termine zidirea mănăstirii desăvârșit. Deci, cu acești bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri – căci așa a numit-o -, cu toată acea mare și vestită mănăstire.
Zidirea mănăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie și iarăși cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atâtea cheltuieli și s-au săvârșit cele de trebuința mănăstirii. Iar monahii mereu se înmulțeau datorită vieții îmbunătățite a Cuviosului și în puțină vreme s-au făcut mai mult de șapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învățându-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahicești, atât de mult a sporit în faptă bună, încât i-a întrecut pe toți ceilalți; așa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuința și cu alegerea tuturor fraților, el a primit conducerea mănăstirii și cu laude a sporit întru dânsa.
După ce Sfântul a săvârșit mănăstirea, a mai zidit și un stâlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt și descoperit, cu greu de suit și foarte strâmt, având lățime numai de trei palme. Și s-a suit deasupra lui, luând numai o haină de piele, cu capul descoperit și desculț și purtând fiare grele. Acolo suferea toate greutățile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala și iuțimea înghețurilor, prin care se făcea ca și cristalul pururea pomenitul. Suferea încă și fierbințeala verii și arșițele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.
Odată s-a pornit o ploaie atât de mare și de tulburătoare, încât ducea și pietrele cele mari în pornirea apei și multe dobitoace a omorât, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflându-se acolo, aproape de mănăstire și văzând potopul acela, a alergat la mănăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dânsa și căutând la stâlp și cerând ajutor de la Sfântul – o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mântuitorule! -, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stâlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie și păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cândva vreo minune ca aceasta? Că deși un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfânt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăși Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor și păzea nevătămat pe robul Său.
Ascultați încă și alta asemenea. A ieșit vestea în toate părțile acelea, că de stâlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Și unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpânitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut până ce n-a văzut cu ochii săi.
Deci, în vremea iernii, când cădea ninsoare mare și îl lovea în față de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mănăstire. Și mergând aproape de stâlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, când se apropia de stâlp se ducea în lături și cădea pe pământ, necăzînd nici o picătură deasupra stâlpului. Minunea aceasta văzând-o acela și minunându-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte și, dobândind iertare, s-a întors la locașul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezând cele ce se spuneau despre Sfântul.
Ucenicul Sfântului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuință, iar o desfrânată s-a dus la dânsul și-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, – o, fire a oamenilor lesne înșelătoare! -, când era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoșa foarte și îi pomenea munca cea înfricoșată și veșnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atât de mult s-a înfricoșat și s-a cutremurat ucenicul, încât s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu știa nimic mai înainte de a se înștiința de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamărește pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic și l-a scos din primejdie, vrând cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.
Într-o vreme, grecii având război cu perșii, între ostașii grecilor era și un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiți în război, mulți dintre dânșii au fost robiți de perși, împreună cu Filipic și au fost duși în țara barbarilor. Acolo fiind pus în temniță, legat cu lanțuri de fier, se chinuia cu foamea și cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viață grea ca aceea. Fiind de mulți ani în acea închisoare și neavând ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte și-a adus aminte de marele Lazăr și de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinți l-a rugat să-l izbăvească din legături și din temniță. Atunci, o, minune! la miezul nopții i s-a arătat Cuviosul și, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui și i-a poruncit să-l urmeze.
Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dânsul la drum, mergând toată noaptea, iar când se lumina de ziuă, s-au aflat amândoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci și-a venit în sine și a cunoscut că acela era muntele Galisiului și a preamărit pe Dumnezeu pentru mântuirea care i-a dat-o. După aceea, ducându-se la mănăstire și povestind minunea, a mulțumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale și s-a făcut monah, petrecând cealaltă parte a vieții sale cu dragoste de Dumnezeu.
Iconomul mănăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mănăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arșița verii nu-l supăra. Și aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumusețea locului și să-i ia acolo, ca să dobândească slavă mare și să lase pustie mănăstirea Sfântului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deși se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înștiințat, Cuviosul l-a chemat și i-a zis cu blândețe că să înceteze un lucru ca acesta și să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis și cuvinte aspre și a început lucrul cu și mai multă sârguință, neținând seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis și a doua oară și a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas același, nu i-a mai zis alt cuvânt decât acesta: „Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze”.
Deci, după cuvântul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos și a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decât neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam și Evei, care le-a adus moartea.
Altădată niște frați, aducând vin la mănăstire, când au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace și au șezut să mănânce. Iar după ce au mâncat, unul dintre dânșii, ridicând vasul, a zis: „Binecuvintează, părinte”. Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicându-i: „Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvânteze!”. Glasul acesta l-a auzit și celălalt frate care era împreună cu dânsul.
Apoi, ajungând în cealaltă zi la mănăstire și descărcând vinul, Sfântul le-a zis să bea puțin vin ca să se întărească și, același frate, ridicând iarăși vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: „Binecuvintează, părinte!”. Iar Cuviosul i-a zis: „Tu, fiule, și ieri ai luat binecuvântare, dar nu și tovarășul tău”. Și îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufletești ai Sfântului, și nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curățiți de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptății și de la Dânsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.
Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas și numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscând furtul slugii, i-a zis: „Păzește-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduiești”. Dar el, neluând în seamă cuvântul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese și îndată a sărit din vas un șarpe mare și înfricoșat care a început a-l izgoni și de nu ar fi chemat pe Sfântul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.
Odată era mare secetă și uscăciune în părțile acelea, secând izvoarele și râurile. Pentru aceea răsadurile s-au veștejit, roadele s-au stricat și toate ierburile de pe pământ erau gata să se piardă. Și mănăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decât orice altă parte de loc. Căci, fiind în vârful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci și în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzând Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pâraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obște. De aceea cu fierbințeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa și să adape pământul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.
Iar Dumnezeu, Care toate le iconomisește spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfântului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părțile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoși la pocăință cu certarea aceasta, a plouat numai la mănăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea și a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mănăstirii și a plouat îndestulat peste dânsa; iar celelalte părți din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mănăstire au dobândit apă și au umplut toate vasele ce erau acolo și după aceea iarăși s-a făcut senin curat.
Văzând vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugându-l cu lacrimi fierbinți ca să-i fie milă de ei și să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dânșii. Iar Cuviosul, ascultându-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decât întâi. Deci a auzit Domnul pe robul Său și a încetat uscăciunea, iar pământul prin ploaie, iarăși și-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci și pentru încetarea ei.
Odată, aflându-se mănăstirea într-o mare lipsă de pâine, astfel încât numai trei pâini mici se aflau în toată mănăstirea; acele trei pâini mici binecuvântându-le Cuviosul, a săturat mulțime de monahi, vreo șapte sute și mai mulți. Așa că, toate erau cu putință, după credința cea curată a Cuviosului și nimic nu-i era cu neputință.
După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, așa că își aștepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară și să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulțimea ucenicilor plângând cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încât tânguirile lor ar fi pornit spre lacrimi și pe cei mai tari de inimă.
Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi și întristându-se că rămâneau orfani, s-a pornit spre plângere și a rugat pentru dânșii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obișnuită, acoperământul și scăparea lui. S-a rugat, zicând să-i dăruiască încă puțină vreme de viață. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viață, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume și dorea totdeauna să moară și să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovnicești, de aceea se ruga Cuviosul.
Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăși Viața, mântuirea cea de obște a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, așa și până la sfârșitul vieții lui i s-a făcut ajutătoare și împiedicătoare a morții lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpânirea vieții și a morții în mâna Lui, să adauge la viața Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, când era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugind pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a și împlinit, că îndată s-a făcut sănătos și a mai trăit încă cincisprezece ani.
De atunci până ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri și nevoințe, petrecând o viață mai strâmtorată decât atunci când era tânăr și puternic cu trupul. Căci în cele șapte zile ale săptămânii nu mânca nimic, iar când trebuia să mănânce, hrana lui erau verdețurile crude.
Deci, astfel de viață ducând și nemaiputând să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stâlpului, ca să șadă pe dânsul și să-și întindă picioarele și într-o parte și în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite și rănite. Și cu toate că ședea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, așa că nu avea nici o mângâiere, ci încă și mai multe dureri suferea Sfântul. Căci picioarele lui erau atât de umflate și de rănite, încât văzându-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.
Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri și plin de dureri și răni un an întreg și, aflându-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit și cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu și după ce, mai înainte, și-a cunoscut de la Dumnezeu sfârșitul vieții sale, nespunând nici unuia din ucenici, căci iarăși ar fi plâns și s-ar fi tânguit, a scris testamentul cu mâna sa, rânduind toate lucrurile mănăstirii și l-a ascuns în sânul său. Și astfel, trăind șaptezeci și doi de ani, s-a despărțit de cele materiale și de trup, de această vale a plângerii și de necazuri, mutându-se la Dumnezeu.
La sfârșitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărțit de trup dumnezeiescul lui suflet și s-a suit la cele cerești, s-a pogorât de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la nașterea lui, vestind săvârșirea prea fericitului și chemând pe toți ucenicii la stâlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă și pe Grigorie, ucenicul Sfântului, care se liniștea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.
Deci, citi vedeau norul, alergau la stâlp și, văzând moaștele Cuviosului, plângeau și se tânguiau cu nemângâiere. Apoi văzându-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărțirea de dânsul și doreau să moară cu Cuviosul. Se mâhneau încă și pentru că socoteau că s-a sfârșit nefăcând nici un testament. Dar mai mult decât toți se mâhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multă dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dânsul ca și cum ar fi fost viu: „Pentru ce, părinte, ne-ai mâhnit pe noi cu așa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci așezământ și să ne poruncești cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ți-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plânsul pentru tine?”.
Acestea zicând Grigorie către moaștele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort și fără suflare, ca un om viu și însuflețit și-a ridicat mâna cea dreaptă și a pus-o în sânul său, de unde, luând testamentul, l-a dat în mâinile lui Grigorie și iarăși s-a așezat mort. Iar Grigorie luând testamentul și citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfântului, după obicei; și iarăși a zis către cel ce zăcea mort: „Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări și nu va adeveri acestea câte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa”. Atunci Cuviosul, cu înfricoșată minune s-a sculat iarăși și a șezut înaintea tuturor, iscălind numele său și cu iscălitura sa a întărit toate câte erau scrise în testament.
După aceea, iarăși a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaște au fost îngropate lângă stâlpul unde a suferit nevoințele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormânt și mărturie a nevoinței Cuviosului care s-a nevoit acolo. Și astfel sfintele lui moaște au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputințe și dăruire îmbelșugată a tuturor bunătăților celor mântuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întâi născuți, unde sunt începătoriile îngerilor, horele apostolilor și ale proorocilor, rânduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor și lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605)
Descoperirea Complotului Prafului de Pușcă și prinderea lui Guy Fawkes (c. 1823) de Henry Perronet Briggs
foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605)
Complotul prafului de pușcă din 1605, adesea denumit în secolele anterioare complotul de trădare cu praf de pușcă sau Trădarea Iezuită, a fost o tentativă de asasinat împotriva regelui Iacob I al Angliei și al VI-lea al Scoției de către un grup de catolici englezi provinciali conduși de Robert Catesby.
Planul era să arunce în aer Camera Lorzilor în timpul deschiderii lucrărilor Parlamentului Angliei la 5 noiembrie 1605, ca preludiu pentru o revoltă populară în Midlands în urma căreia fiica de nouă ani a lui Iacob, prințesa Elisabeta, urma să fie pusă pe tron ca șef de stat catolic.
Este posibil ca Catesby să se fi lansat în acest plan după ce speranțele de a asigura toleranță religioasă din partea regelui Iacob s-au redus, dezamăgind numeroși catolici englezi.
Colegii lui complotiști au fost John Wright, Thomas Wintour, Thomas Percy, Guy Fawkes, Robert Keyes, Thomas Bates, Robert Wintour, Christopher Wright, John Grant, Ambrose Rookwood, Sir Everard Digby și Francis Tresham.
Fawkes, care avea 10 ani de experiență militară de luptă în Țările de Jos Spaniole în suprimarea Revoltei Olandeze, a primit sarcina de a se ocupa de explozivi.
Complotul a fost dezvăluit autorităților printr-o scrisoare anonimă trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, la 26 octombrie 1605.
În timpul unei percheziții a Camerei Lorzilor efectuată în preajma miezului nopții de 4 noiembrie 1605, Fawkes a fost descoperit păzind 36 de butoaie de praf de pușcă—suficient pentru a distruge complet Camera Lorzilor—și arestat.
Majoritatea conspiratorilor au fugit din Londra după ce au aflat de descoperirea complotului, încercând să-și asigure susținere pe drum.
Câțiva au opus rezistență șeriful de Worcester și oamenilor lui în Casa Holbeche; în lupta care a urmat, mai mulți dintre conspiratori, printre care și Catesby, au fost împușcați și uciși.
În procesul lor de pe 27 ianuarie 1606, opt dintre supraviețuitori, inclusiv Fawkes, au fost condamnați la a fi spânzurați, târâți și sfârtecați în patru.
Detalii despre tentativa de asasinat ar fi fost cunoscute de către principalul iezuit al Angliei, părintele Henry Garnet. Deși a fost judecat pentru trădare și condamnat la moarte, nu se știe cât de multe știa despre complot.
Oricât ar fi știut, întrucât existența lui i-a fost dezvăluită prin spovedanie, Granat nu a putut informa autoritățile din cauza confidențialității absolute a confesionalului.
Deși imediat după descoperirea complotului au fost introduse legi anticatolice, mulți catolici importanți și credincioși și-au păstrat funcțiile înalte timpul domniei regelui Iacob I.
Zădărnicirea complotului prafului de pușcă a fost comemorată timp de mulți ani după aceea, prin predici speciale și alte evenimente publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor, obiceiuri care au evoluat în sărbătoarea cu focuri de tabără de astăzi.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) A late 17th or early 18th-century report of the plot – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Context
Religia în Anglia
Între 1533 și 1540, regele Henric al VIII-lea Tudor a luat controlul asupra Bisericii Angliei, anterior supusă Romei, ceea ce a marcat începutul mai multor decenii de tensiuni religioase în Anglia.
Catolicii englezi au întâmpinat dificultăți într-o societate dominată de proaspăt despărțita și din ce în ce mai protestanta Biserică a Angliei.
Fiica lui Henric, Elisabeta I, a răspuns diviziunii religioase prin introducerea Înțelegerii Religioase Elisabetane, prin care orice persoană numită într-o funcție publică sau eclesiastică trebuia să jure credință față de monarh în calitate de cap al Bisericii și statului.
Sancțiunile pentru refuz erau dure — au fost aplicate amenzi pentru recuzare, și recidiviștii riscau pedepse cu închisoarea și chiar execuția.
Catolicismul a devenit marginalizat, dar, în ciuda amenințării cu tortura sau execuția, preoții au continuat să-și practice credința în secret.
Elisabeta I (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa – (“Darnley Portrait”, c. 1575) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Succesiunea
Regina Elisabeta, necăsătorită și fără copii, a refuzat cu fermitate să numească un moștenitor. Mulți catolici considerau că verișoara ei catolică, Mary, Regina Scoției, era moștenitoarea legitimă a tronului Angliei, dar ea a fost executată pentru trădare în 1587.
Secretarul de stat englez, Robert Cecil, a negociat în secret cu fiul lui Mary, Iacob al VI-lea al Scoției, care avea o pretenție credibilă la tronul Angliei, ca strănepot de văr al Elisabetei. În lunile dinainte de moartea Elisabetei pe 24 martie 1603, Cecil a pregătit calea pentru ca Iacob să-i urmeze la tron.
Unii catolici exilați o susțineau pe fiica lui Filip al II-lea al Spaniei, Infanta Isabella, ca succesoare a Elisabetei. Catolicii mai moderați căutau spre verișoara lui Iacob și a Elisabetei, Lady Arbella Stuart, o femeie despre care se credea că are simpatii catolice.
Când sănătatea Elisabetei s-a deteriorat, guvernul i-a reținut pe cei pe care îi considera a fi „principalii papistași”, și Consiliul Coroanei s-a îngrijorat într-atât încât Stuart a fost mutată mai aproape de Londra, pentru a preîntâmpina riscul de a fi răpită de către papistași.
Tranziția de putere după moartea Elisabetei a mers fără probleme, în ciuda pretențiilor concurente la tronul englez.
Succesiunea lui Iacob a fost anunțată printr-o declarație oficială a lui Cecil la 24 martie, care a fost sărbătorită în toată societatea.
La aflarea veștii, în loc să producă probleme, cum se anticipa, liderii papistașilor au oferit un sprijin entuziast noului monarh.
Preoții iezuiți, a căror prezență în Anglia era pedepsită cu moartea, și-au manifestat și ei sprijinul pentru Iacob, despre care se credea că întruchipează „ordinea naturală a lucrurilor”.
Iacob a ordonat încetarea focului în conflictul cu Spania, și chiar dacă cele două țări erau încă teoretic în război, regele Filip al III-lea l-a trimis în solie pe Don Juan de Tassis, să-l felicite pe Iacob cu ocazia accederii la tron.
Timp de zeci de ani, englezii trăiseră sub un monarh care refuza să ofere un moștenitor, dar acum Iacob venea cu o familie și o întreagă linie de succesiune. Soția sa, Ana de Danemarca, era fiica unui rege.
Fiul lor cel mai mare, Henry, de nouă ani, era considerat un băiat frumos și încrezător, și cei doi copii mai mici, prințesa Elisabeta și prințul Carol, erau dovada că Iacob este în măsură să ofere moștenitori pentru a continua monarhia protestantă.
Iacob (n. 19 iunie 1566, Edinburgh, Scoţia – d. 27 martie 1625, Theobalds Park, Grafschaft Hertfordshire, Anglia) a fost rege al Scoţiei ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 şi rege al Angliei şi Irlandei ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa (portret de John de Critz, c. 1605) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Începutul domniei lui Iacob I
Atitudinea lui Iacob față de catolici a fost mai moderată decât cea a predecesoarei sale, poate chiar tolerantă. El a promis că nu va „persecuta pe cineva care stă liniștit și se supune pasiv legii”, și credea că exilul este o soluție mai bună decât pedeapsa capitală: „aș fi bucuros să despart și capul, și trupul lor de întreaga insulă și să fie duși peste mări.”
Unii catolici credeau că martiriul mamei lui Iacob, Mary, regina Scoției, l-ar încuraja pe Iacob să se convertească la credința catolică, speranță posibil împărtășită și de casele catolice ale Europei.
Iacob a primit o solie a arhiducelui Albert de Habsburg din Țările de Jos Meridionale, domnitor asupra teritoriilor rămase catolice după peste 30 de ani de război în Revolta Olandeză declanșată de rebelii protestanți cu susținere engleză.
Pentru exilații catolici angajați în această luptă, restaurarea prin forță a unei monarhii catolice era o posibilitate interesantă, dar în urma eșecului invaziei spaniole a Angliei în 1588, papalitatea a adoptat o abordare pe termen mai lung privind reinstaurarea unui monarh catolic pe tronul englez.
De-a lungul secolului al XVI-lea, catolicii au făcut mai multe tentative de a asasina conducători protestanți în Europa și în Anglia, punând la cale chiar și otrăvirea Elisabetei I. Lucrarea iezuitului Juan de Mariana din 1598,
Despre Regi și Educația Regilor justifica în mod explicit asasinarea regelui francez Henric al III-lea—care a fost înjunghiat mortal de un catolic fanatic în 1589—și până în anii 1620, unii catolici englezi credeau că regicidul este justificat pentru a elimina tiranii de la putere.
Mare parte din „destul de nervoasele” scrieri politice ale lui Iacob I erau „preocupate de amenințarea asasinatului catolic și respingerea argumentului [catolic] că «credința nu trebuie păstrată cu ereticii»”.
Primele comploturi
În absența oricărui semn că Iacob ar manevra pentru a pune capăt persecuției catolicilor, așa cum sperau unii, mai mulți membri ai clerului (inclusiv doi preoți antiiezuiți) au hotărât să ia problema în propriile mâini.
În ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Complotul Lateral, preoții William Watson și William Clark au pus la cale răpirea lui Iacob și închiderea lui în Turnul Londrei până când ar fi acceptat să fie mai tolerant față de catolici.
Cecil a prins de veste despre această conspirație din mai multe surse, inclusiv de la protopopul George Blackwell, care i-a instruit pe preoți să nu ia parte la nicio astfel de mașinațiune.
Aproximativ în același timp, lordul Cobham, lordul Grey de Wilton, Griffin Markham și Walter Raleigh au pus la cale ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Complotul Principal, care implica eliminarea lui Iacob și a familiei lui și înlocuirea lor cu Lady Arbella Stuart.
Printre alții, ei l-au abordat pe Henric al IV-lea al Franței pentru finanțare, dar nu au avut succes.
Toți cei implicați în cele două comploturi au fost arestați în iulie și judecați în toamna anului 1603; Sir George Brooke a fost executat, dar Iacob, dornic să nu aibă un început prea sângeros al domniei, i-a grațiat pe Cobham, Grey și Markham în timp ce ei erau pe eșafod.
Raleigh, care a fost martor la grațierea tovarășilor lui, și care urma să fie executat câteva zile mai târziu, a fost și el iertat. Stuart a negat orice cunoștință despre Complotul Principal. Cei doi preoți, condamnați de papă, și „cu mâinile pline de sânge”, au fost executați.
Comunitatea catolică a fost surprinsă la vestea acestor comploturi.
Faptul că Complotul Lateral a fost dezvăluit de către catolici înșiși a fost un factor esențial în salvarea lor de alte persecuții, și Iacob a fost atât de recunoscător încât a acordat grațierea oricărui recunzant a cerut-o, și i-a păsuit cu plata amenzilor timp de un an.
La 19 februarie 1604, la scurt timp după ce a descoperit că soția sa, regina Ana, primise un rozariu din partea papei prin unul dintre spionii lui Iacob, Sir Anthony Standen, Iacob a denunțat Biserica Catolică.
Trei zile mai târziu, el a ordonat ca toți iezuiții și toți ceilalți preoți catolici să părăsească țara, și a reintrodus colectarea de amenzi pentru recuzanță.
Iacob a mutat accentul de la temerile catolicilor englezi pe crearea unei uniuni anglo-scoțiene.
El a numit la curtea sa nobili scoțieni, cum ar fi George Home, care s-au dovedit nepopulari în Parlamentul Angliei. Unii parlamentari au precizat că, după părerea lor, „alaiul de oameni din părțile de miază-noapte” este de nedorit, și îi comparau pe aceștuia cu niște „plante strămutate dintr-un pământ sterp într-unul mai roditor”.
Și mai multe nemulțumiri s-au iscat atunci când regele a permis nobililor scoțieni să colecteze amenzi pentru recuzare.
Erau 5.560 de condamnări pentru recuzare în 1605, dintre care 112 erau proprietari de pământuri. Foarte puținii catolici cu mari averi, care au refuzat să participe la slujbele din parohia lor, au fost amendați cu 20 de lire pe lună.
Cei cu mijloace de trai mai modeste a trebuit să plătească două treimi din venitul anual din arendă; recuzanții din clasa de mijloc erau amendați cu un șiling pe săptămână, deși colectarea tuturor acestor amenzi era „discreționară și neglijentă”.
Când Iacob a venit la putere, din aceste amenzi s-au strâns anual aproape 5.000 de lire (echivalentul a peste 10 milioane de lire în 2008).
La 19 martie, regele și-a ținut discursul de deschidere în fața primului Parlament englez convocat de el, în care a vorbit despre dorința sa de a asigura pacea, dar numai prin „mărturisirea adevăratei credințe”.
El a vorbit despre unitatea creștinilor și și-a reiterat dorința de a evita persecuțiile religioase.
Cuvântarea regelui le arăta clar catolicilor că ei nu au voie să „crească numărul lor și tăria în Regat”, că „ar putea trage nădejde să-și ridice religia iarăși”.
Pentru părintele John Gerard, aceste cuvinte au fost aproape sigur responsabile pentru nivelul ridicat de persecuție pe care îl îndurau coreligionarii săi, iar pentru preotul Oswald Tesimond ele erau o schimbare față de afirmațiile mai vechi ale regelui, pe care își construiseră papistașii speranțele.
La o săptămână după discursul lui Iacob, Lord Sheffield l-a informat pe rege că peste 900 de recuzanți au fost aduși în fața instanțelor în Normanby, iar la 24 aprilie în Parlament s-a introdus o propunere de lege ce amenința să scoată toți englezii catolici în afara legii.
Complotul
Scopul principal al conspiratorilor a fost uciderea regelui Iacob, dar la deschiderea lucrărilor aveau să fie prezente multe alte ținte importante, inclusiv cele mai apropiate rude ale monarhului și membri ai Consiliului Coroanei.
Ar fi participat și înalții judecători ai sistemului judiciar englez, majoritatea din rândul aristocrației protestante, și episcopi ai Bisericii Angliei, în calitatea lor de membri ai Camerei Lorzilor, împreună cu membrii Camerei Comunelor.
Un alt obiectiv important era răpirea fiicei regelui, a treia în linia de succesiune, prințesa Elisabeta. Găzduită la Abația Coombe, lângă Coventry, prințesa locuia la doar zece mile nord de Warwick—loc convenabil pentru complotiști, dintre care cei mai mulți trăiau în Midlands.
După ce regele și parlamentul ar fi murit, complotiștii intenționau să o instaleze pe Elisabeta pe tronul Angliei ca regină titulară. Soarta prinților Henric și Carol urmau să fie improvizate; rolul lor în ceremoniile de stat fiind, deocamdată, incert.
Complotiștii doreau să se folosească de Henry Percy, Conte de Northumberland, ca protector al Elisabetei, dar cel mai probabil nu l-au informat de acest lucru.
Fiica regelui Iacob, prințesa Elisabeta, pe care conspiratorii doreau la început să o pună pe tron ca regină catolică (Princess Elizabeth at age 7 by Robert Peake the Elder) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Recrutarea inițială
Robert Catesby (1573-1605), un om de „viță veche, istorică și distinsă”, a fost inspirația din spatele complotului. El era descris de contemporani ca „un bărbat arătos, înalt, falnic și iscusit cu sabia”.
Împreună cu alți conspiratori, el a luat parte la rebeliunea Contelui de Essex din 1601, în timpul căreia a fost rănit și capturat.
Regina Elisabeta i-a permis să scape cu viață după o amendă de 4.000 de mărci (echivalentul a peste 6 milioane de lire în 2008), după care și-a vândut moșia din Chastleton.
În 1603, Catesby a contribuit la organizarea unei solii la noul rege al Spaniei, Filip al III-lea, îndemnându-l pe Filip să lanseze o tentativă de invazie a Angliei, despre care ei i-au spus că va fi bine susținută, în special de englezii catolici.
Thomas Wintour (1571-1606) a fost ales ca sol, dar regele spaniol, deși simpatizant al cauzei catolicilor din Anglia, dorea să cadă la pace cu Iacob. Wintour încercase și să-l convingă pe solul spaniol Don Juan de Tassis că „3.000 de catolici” sunt gata și așteaptă să sprijine o astfel de invazie.
Papa Clement al VIII-lea și-a exprimat îngrijorarea că folosirea violenței pentru a realiza o restaurare a puterii catolice în Anglia ar putea duce la distrugerea celor rămași.
Robert Catesby, unknown artist, 1794 - cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Potrivit unor relatări contemporane, în februarie 1604 Catesby l-a invitat pe Thomas Wintour la casa lui din Lambeth, unde au discutat despre planul lui Catesby de a restabili catolicismul în Anglia prin aruncare în aer a Camerei Lorzilor în timpul ceremoniei de deschidere a lucrărilor Parlamentului.
Wintour era cunoscut ca un savant capabil, vorbitor a mai multe limbi, și luptase cu armata engleză în Țările de Jos.
Unchiul său, Francis Ingleby, fusese executat în 1586 pentru că era preot catolic, și Wintour s-a convertit mai târziu la catolicism.
Prezent la întâlnire a fost și John Wright, un catolic devotat, despre care se spunea că este unul dintre cei mai buni spadasini ai vremii, și care luase parte împreună cu Catesby la rebeliunea Contelui de Essex cu trei ani mai devreme.
În ciuda rezervelor sale față de posibilele repercusiuni în caz de eșec al tentativei, Wintour a acceptat să se alăture conspirației, poate convins de retorica lui Catesby: „noi să facem încercarea și de va da greș, să nu înaintăm.”
Wintour a călătorit în Flandra să ceară sprijin spaniol. În timp ce se afla acolo, l-a căutat Guy Fawkes (1570-1606), un catolic devotat care a slujise ca soldat în Țările de Jos Meridionale sub comanda lui William Stanley, și care în 1603 fusese recomandat pentru gradul de căpitan.
Însoțit de John Wright, fratele lui Christopher, Fawkes fusese și el membru al soliei din 1603 la curtea spaniolă, pledând pentru o invazie a Angliei.
Wintour i-a spus lui Fawkes că „niște buni prieteni ai lui îi doreau compania în Anglia”, și că anumiți domni „luaseră o hotărâre să săvârșească ceva în Anglia dacă pacea cu Spania nu ne ajută”.
Cei doi s-au întors în Anglia la sfârșitul lunii aprilie 1604, spunându-i lui Catesby că sprijinul spaniol este puțin probabil. Thomas Percy, prieten de-al lui Catesby și cumnat al lui John Wright, a fost introdus și el în complot după câteva săptămâni.
Percy găsise slujbă la o rudă a contelui de Northumberland, și în 1596 era agentul acestuia pe moșiile din nord ale familiei.
Pe la 1600-1601, el a slujit alături de protectorul său în Țările de Jos. La un moment dat în timp ce Northumberland era la comandă în Țările de Jos, Percy a devenit agentul lui în comunicațiile sale cu Iacob. Percy avea reputația de a fi un personaj „serios” convertit la credința catolică.
Primii lui ani au fost, potrivit unei surse catolice, marcați de o tendință de a se baza pe „sabie și curaj personal”. Northumberland, deși nu este el însuși catolic, planifica să construiască o relație puternică cu Iacob, pentru a sluji mai bine catolicii englezi și pentru a reduce rușinea familiei cauzată de despărțirea de soția sa, Martha Wright, o favorită a Elisabetei.
Întâlnirile lui Thomas Percy cu Iacob păreau să meargă bine. Percy s-a întors cu promisiuni de sprijin pentru catolici, și Northumberland credea că Iacob ar merge până într-acolo încât să permită liturghia în case particulare, fără a fi considerată infracțiune.
Percy, dornic să-și îmbunătățească poziția, a mers mai departe, susținând că viitorul rege va garanta siguranța catolicilor englezi.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – litografie monocromă contemporană complotului, realizată de Crispijn van de Passe, prezintă opt din cei treisprezece conspiratori. Lipsesc Digby, Keyes, Rookwood, Grant și Tresham. Guy Fawkes este al treilea din dreapta – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Primele planuri
Prima întâlnire dintre cei cinci conspiratori a avut loc la 20 mai 1604, probabil la Hanul Rața și Rățoiul, lângă Strand, reședința obișnuită a lui Thomas Wintour atunci când stătea la Londra. Catesby, Thomas Wintour, și John Wright erau prezenți, alături de Guy Fawkes și Thomas Percy.
Singuri într-o cameră privată, cei cinci complotiști au jurat pe o carte de rugăciuni să țină secretul. Printr-o coincidență, și fără să știe de complot, părintele John Gerard (un prieten de-al lui Catesby) ținea liturghia într-o altă cameră, și cei cinci bărbați s-au împărtășit după aceea.
Continuarea recrutărilor
După jurământ, complotiștii au plecat din Londra și s-au întors la casele lor. Oprirea lucrărilor Parlamentului le-a dat, credeau ei, timp până în februarie 1605 să își finalizeze planurile. La 9 iunie, angajatorul lui Percy, contele de Northumberland, l-a desemnat pe acesta ca membru în Honourable Corps of Gentlemen at Arms, o unitate de cavalerie cu 50 de gărzi de corp ale regelui.
Acest rol i-a dat lui Percy motiv să-și caute locuință în Londra, și a ales o mică proprietate în apropiere de Camera Prințului, aparținând lui Henry Ferrers, un chiriaș al lui John Whynniard. Percy a aranjat utilizarea casei prin agenții lui Northumberland, Dudley Carleton și John Hippisley.
Fawkes, folosind pseudonimul „John Johnson”, a luat în administrare clădirea, dându-se drept slujitor al lui Percy.
Clădirea era ocupată de comisari scoțieni numiți de rege să aranjeze planurile sale de unificare a Angliei și Scoției, așa că complotiștii au aranjat cazarea lui Catesby în Lambeth, pe malul opus al Tamisei de unde stocurile de praf de pușcă și alte provizii puteau fi transportate convenabil cu barca în fiecare noapte.
Între timp, regele Iacob și-a continuat politicile împotriva catolicilor, și Parlamentul a promovat legi anticatolice, până la suspendarea lucrărilor la 7 iulie.
Camera Lorzilor (evidențiată cu roșu) pe harta Londrei din 1746 a lui John Rocque, în Vechiul Palat Westminster – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conspiratorii au revenit la Londra în octombrie 1604, când Robert Keyes, un „om disperat, ruinat și înglodat în datorii”, a fost primit în grup. Responsabilitatea lui era de a se ocupa de casa lui Catesby din Lambeth, unde erau depozitate praful de pușcă și alte provizii.
Familia lui Keyes avea relații importante; soția lui lucra pentru catolicul Lord Mordaunt.
Înalt, cu barbă roșcată, el era considerat de încredere și, ca și Fawkes, capabil să aibă grijă de el însuși. În decembrie, Catesby l-a recrutat în complot pe slujitorul său, Thomas Bates, după ce acesta din urmă a aflat accidental de el.
La 24 decembrie s-a anunțat că redeschiderea lucrărilor Parlamentului va fi amânată.
Îngrijorarea legată de ciumă însemna că, în loc să lucreze în luna februarie, cum se bazau complotiștii la început, Parlamentul avea să se întrunească din nou abia după 3 octombrie 1605.
Relatarea contemporană a acuzatorilor a susținut că în acest timp conspiratorii au săpat un tunel pe sub Parlament. Aceasta poate să fi fost doar o plăsmuire a guvernului, întrucât nu au fost prezentate de către acuzare dovezi privind existența unui tunel și nu s-a găsit nicio urmă de așa ceva.
Relatarea despre un tunel vine direct din mărturisirea lui Thomas Wintour, iar Guy Fawkes nu a recunoscut existența unei astfel de mașinațiuni până la al cincilea interogatoriu.
Din punct de vedere logistic, săparea unui tunel s-ar fi dovedit extrem de dificilă, mai ales că niciunul dintre conspiratori au avea vreo experiență de minerit.
Dacă povestea este adevărată, până la 6 decembrie comisarii scoțieni și-ar fi încetat activitatea, iar conspiratorii ar fi lucrat la tunelul de la casa închiriată la Camera Lorzilor.
Ei și-au încetat eforturile atunci când, în timpul săpării tunelului, au auzit un zgomot de sus.
Zgomotul s-a dovedit a fi văduva chiriașului de atunci, care făcea curat în beciul aflat exact sub Camera Lorzilor—încăperea unde complotiștii au depozitat în cele din urmă praful de pușcă.
Până când complotiștii s-au reunit la Anul Nou pe stil vechi, de Buna Vestire, 25 Martie, în rândurile lor au mai fost admiși trei: Robert Wintour, John Grant, și Christopher Wright. Venirile lui Wintour și Wright erau alegeri evidente.
Împreună cu o mică avere, Robert Wintour moștenise Huddington Court (un cunoscut refugiu pentru preoți), aflat în apropiere de Worcester, și avea reputația de a fi un om generos și simpatic.
Catolic devotat, el s-a căsătorit cu Gertrude Talbot, care se trăgea dintr-o familie de recuzanți. Christopher Wright (1568-1605), fratele lui John, luase și el parte la revolta contelui de Essex și își mutase familia la Twigmore în Lincolnshire, loc cunoscut ca un sălaș de preoți.
John Grant era căsătorit cu sora lui Wintour, Dorothy, și era lord of the manor la Norbrook, lângă Stratford-upon-Avon. Având reputația de om inteligent și grijuliu, el adăpostea catolici în casa lui de la Snitterfield, și fusese și el implicat în revolta din Essex din 1601.
Ilustrație din secolul al XIX-lea a capătului estic al Camerei Prințului (extrema stânga) și peretele de est al Camerei Lorzilor (centru) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Beciul
25 martie a fost și ziua în care complotiștii au închiriat și beciul deținut de John Whynniard, în apropierea căruia se presupune că săpaseră un tunel. Palatul Westminster era în secolul al XVII-lea un labirint de clădiri grupate în jurul camerelor, capelelor și sălilor medievale ale fostului palat regal, care găzduia atât Parlamentul, cât și diverse tribunale regale.
Vechiul palat era ușor accesibil; negustori, avocați și alții trăiau și lucrau în locuințe, magazine și taverne în incinta acestuia. Clădirea Whynniard era în unghi drept cu Camera Lorzilor, de-a lungul unui gang numit Trecerea Parlamentului, care ducea la Scările Parlamentului și la râul Tamisa.
Beciurile aveau caracteristicile comune ale vremii, fiind utilizate pentru a depozita diferite materiale, inclusiv alimente și lemne de foc.
Beciul lui Whynniard, aflat la nivelul parterului, se afla exact sub Camera Lorzilor aflată la primul etaj, și se poate să fi făcut cândva parte din bucătăria palatului medieval. Neutilizat și murdar, locul era ideal pentru ceea ce plănuia grupul să facă.
Harta Parlamentului de William Capon etichetează clar beciul folosit de „Guy Vaux” pentru a depozita praful de pușcă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În a doua săptămână a lui iunie, Catesby s-a întâlnit la Londra cu principalul iezuit din Anglia, părintele Henry Garnet, și l-a întrebat despre moralitatea implicării într-o întreprindere care ar putea implica distrugerea unor nevinovați, împreună cu vinovații.
Garnet a răspuns că astfel de acțiuni ar putea fi de multe ori scuzate, dar, după cum spunea el mai târziu, l-ar fi admonestat pe Catesby într-o a doua întâlnire, în iulie, la Essex, arătându-i o scrisoare de la Papă, în care se interzicea rebeliunea.
Curând după aceea, preotul iezuit Oswald Tesimond i-a spus lui Garnet că el primise spovedania lui Catesby, în cursul căreia aflase de complot. Garnet și Catesby s-au întâlnit pentru a treia oară pe 24 iulie 1605, la casa bogatei catolice Anne Vaux din Enfield Chase.
Garnet a hotărât că relatarea lui Tesimond fusese dată sub pecetea spovedaniei, și că dreptul canonic, prin urmare, îi interzice să repete ceea ce auzise. Fără a recunoaște că știa natura exactă a complotului, Garnet a încercat să-l descurajeze pe Catesby în demersul său, fără niciun rezultat.
Garnet i-a scris unui coleg de la Roma, Claudio Acquaviva, exprimându-și îngrijorările despre o rebeliune deschisă în Anglia.
El i-a spus lui Acquaviva și că „există primejdia ca unele eforturi personale ale unora să comită trădare sau să folosească forța împotriva Regelui”, și a cerut papei să emită o înștiințare publică împotriva utilizării forței.
Potrivit lui Fawkes, la început fuseseră aduse 20 de butoaie de praf de pușcă, după care alte 16, la 20 iulie.
Praful de pușcă era teoretic sub monopol de stat, dar era ușor de obținut din surse ilicite. La 28 iulie, amenințarea ciumei a amânat din nou deschiderea Parlamentului, de această dată până marți, 5 noiembrie.
Fawkes a părăsit țara pentru o perioadă scurtă de timp.
Regele, între timp, și-a petrecut mare parte a verii departe de oraș, la vânătoare.
El stătea pe oriunde era convenabil, inclusiv, ocazional, în casele unor catolici proeminenți.
Convins că pericolul unei revolte se disipase, Garnet a călătorit prin țară într-un pelerinaj.
Nu este sigur când s-a întors Fawkes în Anglia, dar era deja înapoi în Londra la sfârșitul lunii august, când a descoperit împreună cu Wintour că praful de pușcă depozitat în beci se alterase.
S-a adus mai mult praf de pușcă în încăpere, împreună cu lemne de foc care să-l ascundă.
Ultimii trei conspiratori au fost recrutați la sfârșitul lui 1605.
De Sfântul Mihail, Catesby l-a convins pe catolicul fervent Ambrose Rookwood să închirieze Casa Clopton din apropiere de Stratford-upon-Avon.
Rookwood era un tânăr cu relații între recuzanți, al cărui grajd de cai de la Coldham Hall din Stanningfield, Suffolk a fost un factor important în înrolarea lui.
Părinții lui, Robert Rookwood și Dorothea Drury, erau proprietari de pământuri bogați, și își educaseră fiul la o școală iezuită din apropiere de Calais.
Everard Digby era un tânăr în general simpatizat, și care trăia la Casa Gayhurst din Buckinghamshire.
El a fost făcut cavaler de către rege în aprilie 1603, și a fost convertit la catolicism de către Gerard.
Digby și soția lui, Mary Mulshaw, l-au însoțit pe preot în pelerinajul său, și cei doi erau prieteni apropiați.
Catesby i-a cerut lui Digby să închirieze Coughton Court de lângă Alcester.
Digby i-a promis și 1.500 de lire după ce Percy nu a mai reușit să plătească chiria datorată pentru proprietățile luate de el în Westminster.
În cele din urmă, pe 14 octombrie Catesby l-a invitat pe Francis Tresham la conspirație. Tresham era fiul catolicului Thomas Tresham, și văr cu Robert Catesby—cei doi crescuseră împreună.
El era și moștenitorul vastei averi a tatălui său, care însă fusese epuizată de către amenzile pentru recuzare, gusturile scumpe, și de implicarea lui Francis și Catesby în revolta din Essex.
Catesby și Tresham s-au întâlnit la casa cumnatului și vărului lui Tresham, Lord Stourton.
În mărturisirea sa, Tresham a susținut că îl întrebase pe Catesby dacă complotul avea să le damneze sufletele, la care Catesby a răspuns că nu, și că năpasta catolicilor din Anglia impunea această faptă.
Catesby se pare că a cerut și 2.000 de lire, și permisiunea de a folosi Rushton Hall din Northamptonshire.
Tresham a refuzat ambele oferte (deși i-a dat 100 de lire lui Thomas Wintour), și le-a spus anchetatorilor că și-a mutat familia din Rushton la Londra înaintea acțiunii; nu erau acțiunile unui om vinovat, sugera el.
Beciul de sub Camera Lorzilor, ilustrat în 1799. Cam în același timp, el era descris ca având 77 de picioare lungime, 24 picioare și 4 țoli lățime și 10 metri înălțime – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Scrisoarea lui Monteagle
Detaliile complotului au fost definitivate în luna octombrie, într-o serie de taverne din Londra și Daventry.
Fawkes urma să rămână în urmă să aprindă fitilul și să fugă apoi peste Tamisa, în timp ce, simultan, o revoltă în Midlands avea să contribuie la asigurarea capturării prințesei Elisabeta.
Fawkes urma apoi să plece pe continent, pentru a explica evenimentele din Anglia puterilor catolice europene.
Soțiile celor implicați și Anne Vaux (o prietenă a lui Garnet, care de multe ori proteja preoți la ea acasă) au devenit din ce în ce mai îngrijorate de ceea ce suspectau că urmează să se întâmple.
Mai mulți dintre conspiratori și-au exprimat îngrijorările pentru siguranța tovarășilor lor catolici care urmau să fie prezenți în Parlament în ziua în care se planifica atentatul.
Percy era îngrijorat pentru patronul său, Northumberland, și s-a vorbit și de tânărul conte de Arundel; Catesby a sugerat că o rană minoră ar putea să-l facă să lipsească în acea zi. S-a vorbit și de lorzii Vaux,
Montague, Monteagle, și Stourton. Spre batjocura lui Catesby, Keyes a sugerat să fie avertizat lordul Mordaunt, angajatorul soției lui.
Sâmbătă, 26 octombrie, Monteagle (cumnatul lui Tresham) a primit o scrisoare anonimă în timp ce se afla la casa lui din Hoxton. După ce a rupt sigiliul, a dat scrisoarea unui slujitor care a citit-o cu voce tare:
„My Lord, din dragostea ce o port unora din prietenii Măriei Tale, mă îngrijesc de buna ta ținere. Așa că te sfătuiesc, de ții la viața ta, să găsești un chip a te feri de a fi la parlamentul ista; căci Dumnezeu și omul și-au dat mâna să osândească viclenia vremii noastre.
Și nu te neîngriji de această înștiințare, ci te ferește la tine la moșie unde poți să aștepți întâmplarea în liniște.
Căci chiar de n-o părea a fi tulburare, eu zic că primi-va o mare izbire acest Parlament; și nu vedea-vor cine-i va vătăma.
Sfatul aista nu-l osândi căci poate ți-o face numai bine și nicio pagubă; căci primejdia o trece de cum oi azvârli răvașul în foc.
Și nădăjduiesc că Dumnezeu ți-o da înțelepciunea să tragi folos din el, și la sfânta Lui pază te las.”
Nesigur de ce înseamnă mesajul, Monteagle a mers imediat la Whitehall și i-a dat scrisoarea lui Cecil (pe atunci conte de Salisbury. Salisbury i-a informat pe contele de Worcester, considerat a fi simpatizant recuzant, și pe suspectul de papistașism Henry Howard, primul conte de Northampton, dar nu i-a spus nimic despre complot regelui, care era ocupat cu vânătoarea în Cambridgeshire și nu avea să mai revină multe zile.
Monteagle, slujitorul lui Thomas Ward, avea legături de familie cu frații Wright și i-a trimis lui Catesby un mesaj despre trădare.
Catesby, care urma să meargă la vânătoare cu regele, bănuia că Tresham este responsabil pentru scrisoare și, împreună cu Thomas Wintour, l-a luat la întrebări pe conspiratorul recent recrutat.
Tresham a reușit să-i convingă pe cei doi că nu el a scris scrisoarea, dar le-a cerut să renunțe la complot. Salisbury era deja conștient de anumite frământări înainte de a primi scrisoarea, dar nu cunoștea încă natura exactă a complotului, și nici cine anume este implicat.
Prin urmare, el a ales să aștepte să vadă cum se desfășoară evenimentele.
O scrisoare anonimă, trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, a jucat un rol esențial în dezvăluirea complotului. Identitatea autorului ei nu a fost niciodată stabilită cu exactitate, deși Francis Tresham a fost mult timp suspect. Monteagle însuși a fost considerat responsabil, ca și Salisbury – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Descoperirea
Scrisoarea a fost prezentată regelui vineri, 1 noiembrie, după sosirea sa la Londra. Citind-o, Iacob a remarcat imediat cuvântul blow („izbire” în traducerea de mai sus, dar având și sensul de „explozie”) și a bănuit că face referire la „vreo strategemă cu foc și pulbere”, probabil, o explozie care să o depășească în violență pe cea care îl omorâse pe tatăl său, lordul Darnley, la Kirk o’ Field în 1567.
Dornic să nu pară prea interesat și să-l lase pe rege să își aroge meritele dezvăluirii conspirației, Salisbury s-a prefăcut că nu știe. În ziua următoare, membrii Consiliului Coroanei l-au vizitat pe rege la Palatul Whitehall și l-au informat că, pe baza informațiilor pe care Salisbury li le dăduse cu o săptămână mai devreme, luni, lordul șambelan Thomas Howard, primul conte de Suffolk va efectua o percheziție a Clădirilor Parlamentului, „de sus și până jos”.
Duminică, 3 noiembrie, Percy, Catesby și Wintour au avut o ultimă întâlnire, în care Percy le-a spus tovarășilor săi că trebuie „să se supună judecății celei supreme”, și le-a amintit de nava ancorată pe Tamisa.
La 4 noiembrie, s-a aranjat participarea lui Digby la o „partidă de vânătoare” la Dunchurch, de unde să o răpească pe prințesa Elisabeta.
În aceeași zi, Percy l-a vizitat pe contele de Northumberland, care nu era implicat în conspirație, să vadă dacă el poate discerne zvonurile din jurul scrisorii lui Monteagle. Percy a revenit la Londra și i-a asigurat pe Wintour, John Wright și Robert Keyes că nu au de ce să se îngrijoreze, și s-a întors la locuința sa de pe Gray’s Inn Road.
În aceeași seară, Catesby, probabil însoțit de John Wright și Bates, a pornit către Midlands. Fawkes l-a vizitat pe Keyes și a primit un ceas de buzunar lăsat de Percy, pentru a cronometra fitilul, și o oră mai târziu Rookwood primit mai multe săbii gravate de la un cuțitar local.
Deși există două relatări privind numărul de percheziții și calendarul lor, potrivit versiunii regelui, prima verificare a clădirilor din și din jurul Parlamentului s-a făcut luni, 4 noiembrie—în timp ce complotiștii erau ocupați cu pregătirile finale—de către Suffolk, Monteagle și John Whynniard.
Ei au găsit o grămadă mare de lemne de foc, în beciul de sub Camera Lorzilor, însoțite de ceea ce ei bănuiau că este un slujitor (Fawkes), care le-a spus că lemnele de foc aparțineau stăpânului său, Thomas Percy.
Au plecat să raporteze constatările, moment în care Fawkes a părăsit și el clădirea. Amintirea numelui lui Percy a stârnit suspiciuni, deoarece el era deja cunoscut de către autorități drept agitator catolic. Regele a insistat să se facă o percheziție mai amănunțită.
Târziu în acea noapte, grupul de percheziție, în frunte cu Thomas Knyvet, s-a întors la beci. Ei l-au găsit din nou pe Fawkes, îmbrăcat cu pelerină și pălărie, și încălțat cu cizme și pinteni.
El a fost arestat, la care a spus că îl cheamă John Johnson. El avea un felinar, astăzi expus la Ashmolean Museum, Oxford, și o percheziție asupra persoanei sale a dezvăluit un ceas de buzunar, mai multe fitile și iască.
Butoaiele de praf de pușcă au fost descoperite ascunse sub mormane de vreascuri și cărbune. Fawkes a fost dus la rege devreme în dimineața zilei de 5 noiembrie.
Descoperirea Complotului Prafului de Pușcă și prinderea lui Guy Fawkes (c. 1823) de Henry Perronet Briggs – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fuga
După ce s-a răspândit vestea arestării lui „John Johnson” printre complotiștii aflați încă în Londra, majoritatea au fugit spre nord-vest, pe Watling Street.
Christopher Wright și Thomas Percy au plecat împreună. Rookwood a plecat imediat după aceea, și a reușit să meargă 30 de mile în două ore pe un singur cal.
El l-a depășit pe Keyes, care pornise mai devreme, după care pe Wright și Percy la Little Brickhill, înainte de a-i prinde din urmă pe Catesby, John Wright și Bates pe același drum. Reunit, grupul a continuat spre nord-vest către Dunchurch, folosind cai furnizați de către Digby. Keyes a mers la casa lui Mordaunt de la Drayton.
Între timp, Thomas Wintour a rămas în Londra, și chiar a mers la Westminster pentru a vedea ce se întâmplă.
Când și-a dat seama că complotul a fost descoperit, și-a luat calul și s-a îndreptat spre casa surorii lui de la Norbrook, înainte de a continua spre Huddington Court.
La 5 noiembrie ne-am început Parlamentul, la care regele însuși urma să vină, dar s-a ferit din niște pricini ce le-a aflat în cea dimineață. Uneltirea era să sară în aer regele chiar când avea a ședea pe Tronul Regal, dimpreună cu toți copiii lui, cu nobilii și rândașii, alăturea de toți episcopii, juzii și doftorii; și într-o clipă bubuitura să fi adus stricăciunea a toată țara și Regatul Angliei. Și pentru făptuirea aiasta, s-au pus sub Casa Parlamentului, unde regele trebuia a șede, vreo 30 de butoaie de pulbere, cu multe lemne, vreascuri, bucăți și țevi de fier.
Extras dintr-o scrisoare de la Sir Edward Hoby (Gentleman of the Bedchamber adresată lui Sir Thomas Edwards, ambasador la Brussells
Grupul de șase conspiratori s-a oprit la Ashby St Ledgers pe la orele 6 pm, unde s-au întâlnit cu Robert Wintour și l-au informat de situația lor. Apoi au continuat spre Dunchurch, și s-au întâlnit cu Digby.
Catesby l-a convins pe acesta că, în ciuda eșecului complotului, lupta armată era încă o posibilitate reală. El a anunțat „grupul de vânători” al lui Digby că regele și Salisbury au murit, înainte ca fugarii să o ia spre vest către Warwick.
În Londra, vestea complotului se răspândea, și autoritățile au întărit paza la porțile orașului, au închis porturile și au protejat casa ambasadorului Spaniei, care a fost înconjurată de o mulțime furioasă.
Un mandat de arestare a fost emis împotriva lui Thomas Percy, iar patronul său, contele de Northumberland, a fost plasat sub arest la domiciliu.
La primul interogatoriu, „John Johnson” nu a dezvăluit nimic altceva decât numele mamei sale, și că este din Yorkshire. O scrisoare adresată lui Guy Fawkes a fost descoperită asupra lui, dar el susținea că acesta este unul dintre numele lui false.
Departe de a-și nega intențiile, „Johnson” a declarat că fusese scopul lui să-l distrugă pe rege și Parlamentul. Cu toate acestea, el și-a păstrat calmul și a insistat că a acționat de unul singur.
Refuzul său de a ceda l-a impresionat într-atât pe rege încât el avea să-l descrie ca având „o hotărâre de roman”.
Ancheta
La 6 noiembrie, lordul-șef al Justiției, Sir John Popham (un om cu o ură profundă față de catolici) i-a interogat pe slujitorii lui Rookwood.
Către seară, el aflase deja numele celor mai mulți dintre cei implicați în conspirație: Catesby, Rookwood, Keyes, Wynter, John și Christopher Wright, și Grant. „Johnson” între timp persista cu povestea lui, și, împreună cu praful de pușcă cu care a fost găsit, a fost mutat la Turnul Londrei, unde Regele a hotărât ca „Johnson” să fie torturat.
Utilizarea torturii era interzisă, cu excepția celor autorizați expres de către rege sau de organism precum Consiliul Coroanei sau Camera cu Stele.
Într-o scrisoare din 6 noiembrie, Iacob a scris: „să fie pus mai întâi la caznele cele mai blânde, et sic per gradus ad ima tenditur [și să fie pus încet-încet la cele mai mari], și astfel Dumnezeu să vă grăbească munca cea bună”.
Nu se știe dacă „Johnson” a fost pus în cătușe și atârnat de perete, dar aproape sigur a fost supus la patul de tortură.
Pe 7 noiembrie, hotărârea lui s-a rupt, și a mărturisit spre sfârșitul acelei zile, și din nou în următoarele două zile.
Pat de tortură în Turnul Londrei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ultima încercare
Pe 6 noiembrie, cum Fawkes își păstra tăcerea, fugarii au descins la Castelul Warwick pentru provizii și au continuat spre Norbrook pentru a colecta arme. De acolo și-au continuat călătoria spre Huddington.
Bates a părăsit grupul și a călătorit la Coughton Court spre a livra o scrisoare de la Catesby adresată părintelui Garnet și celorlalți preoți, informându-i despre ceea ce s-a întâmplat, și cerându-le ajutorul să strângă oaste.
Garnet a răspuns implorându-i pe Catesby și pe adepții săi să înceteze cu „faptele rele”, înainte ca el însuși să fugă. Mai mulți preoți au plecat spre Warwick, îngrijorați de soarta tovarășilor lor.
Ei au fost prinși, și apoi închiși la Londra. Catesby și alții au ajuns la Huddington după-amiaza devreme, și au fost întâmpinați de către Thomas Wintour.
Ei nu au primit, practic, niciun sprijin sau simpatie din partea celor cu care s-au întâlnit, inclusiv din partea unor membri ai familiilor lor, îngroziți de perspectiva de a fi asociați cu trădarea.
Au continuat la Casa Holbeche de la hotarul Staffordshire-ului, casa lui Stephen Littleton, un membru al grupului lor de adepți aflat în continuă scădere.
Obosiți și disperați, au întins o parte din praful de pușcă, acum îmbibat cu apă, să se usuce.
Deși praful de pușcă nu explodează decât dacă este ținut într-un spațiu strâns, o scânteie din foc a căzut pe pulbere și flăcările i-au cuprins pe Catesby, Rookwood, Grant, și pe un om pe nume Morgan (membru al grupului de vânători).
Thomas Wintour și Littleton, aflați în drum lor de la Huddington la Casa Holbeche, au aflat de la un curier că Catesby a murit.
În acel moment, Littleton a plecat, dar Thomas a ajuns la casă, unde l-a găsit pe Catesby în viață, dar ars. John Grant nu a fost atât de norocos, fusese orbit de foc.
Digby, Robert Wintour și fratele său vitreg, John, împreună cu Thomas Bates, au plecat cu toții.
Dintre complotiști, au mai rămas numai chipurile pline de funingine ale lui Catesby și Grant, și frații Wright, Rookwood, și Percy.
Fugarii au hotărât să rămână în casă și să aștepte sosirea oamenilor regelui.
Richard Walsh (șeriful din Worcestershire) și compania lui de 200 de oameni au asediat Casa Holbeche în dimineața zilei de 8 noiembrie.
Thomas Wintour a fost împușcat în umăr în timp ce traversa curtea.
John Wright a fost împușcat, urmat de fratele său, și apoi de Rookwood. Catesby si Percy au fost uciși cu o singură lovitură norocoasă.
Atacatorii au invadat proprietatea, și i-au dezbrăcat pe cei morți sau muribunzi.
Grant, Morgan, Rookwood și Wintour au fost arestați.
Reacțiile imediate
Bates și Keyes au fost capturați la scurt timp după cucerirea Casei Holbeche. Digby, care intenționa să se predea, a fost prins de către un mic grup de urmăritori.
Tresham a fost arestat pe 12 noiembrie, și dus la Turn trei zile mai târziu.
Montague, Mordaunt și Stourton (cumnatul lui Tresham) au fost și ei închiși în Turn.
Contele de Northumberland li s-a alăturat pe 27 noiembrie.
Între timp, guvernul a folosit dezvăluirea complotului pentru a accelera persecutarea catolicilor.
Casa Annei Vaux de la Enfield Chase a fost percheziționată, dezvăluindu-se prezența unor trape și pasaje ascunse.
Un slujitor îngrozit a dezvăluit apoi că Garnet, care de multe ori stătuse în acea casă, ținuse recent o liturghie acolo.
Părintele John Gerard a fost ascuns în casa lui Elizabeth Vaux, în Harrowden. Elizabeth a fost dusă la Londra pentru interogatoriu.
Acolo ea s-a arătat hotărâtă; nu știa că Gerard era preot, ea presupunea că este un „gentleman catolic”, și nu știa nici unde se află. Casele conspiratorilor au fost percheziționate, și jefuite; gospodăria lui Mary Digby a fost jefuită, și ea a fost sărăcită.
Puțin înainte de sfârșitul lunii noiembrie, Garnet s-a mutat la Hindlip Hall, de lângă Worcester, casa familiei Habington, unde a scris o scrisoare adresată Consiliului Coroanei în care își susținea nevinovăția.
Zădărnicirea complotul prafului de pușcă a inițiat un val național de ușurare pentru salvarea regelui și a fiilor lui, și a inspirat în viitorul parlament un spirit de loialitate și bunăvoință, pe care Salisbury l-a exploatat cu iscusință pentru a obține finanțări mai generoase pentru instituția monarhică decât a obținut (cu excepția unei singure ocazii) Elisabeta în timpul domniei ei.
Walter Raleigh, care zăcea în Turn din pricina implicării sale în Complotul Principal, și a cărui soție era verișoară cu Lady Catesby, a declarat că nu știa de conspirație. Episcopul de Rochester a ținut o predică la St. Paul’s Cross, în care a condamnat complotul.
În discursul său din ambele Camere de la 9 noiembrie, Iacob a expus două preocupări emergente ale monarhiei lui: dreptul divin al regilor și chestiunea catolică.
El a insistat că complotul a fost urzit de doar câțiva catolici, nu de toți englezii catolici, și a amintit adunării să se bucure de supraviețuirea lui, căci regii domnesc prin drept divin și scăparea lui s-a datorat unui miracol. Salisbury a scris ambasadorilor englezi din străinătate, informându-i despre cele întâmplate, și amintindu-le că regele nu poartă nicio ranchiună vecinilor săi catolici. Puterile străine s-au distanțat de complot, numindu-i pe complotiști atei și eretici.
Robert Cecil, primul Conte de Salisbury.(1 June 1563? – 24 May 1612) – Pictură de John de Critz cel Bătrân, 1602 – cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Interogatoriile
Sir Edward Coke a fost responsabil de interogatorii. Peste o perioadă de aproximativ zece săptămâni, în apartamentele locotenentului Turnului Londrei (acum denumite Casa Reginei — Queen’s House), i-a interogat pe cei care au fost implicați în complot.
Pentru prima rundă de interogatorii, nu există dovezi reale că acești oameni ar fi fost torturați, deși în mai multe rânduri Salisbury, cu siguranță, a sugerat că ar trebui să fie.
Coke a arătat mai târziu că amenințarea cu tortura era, în cele mai multe cazuri, suficientă pentru a obține o mărturisire de la cei prinși în urma complotului.
Doar două confesiuni au fost tipărite în întregime: mărturisirea lui Fawkes din 8 noiembrie, și cea a lui Wintour din 23 noiembrie.
Implicat în conspirație de la început (spre deosebire Fawkes), Wintour a putut oferi informații extrem de valoroase Consiliului Coroanei. Scrisul de pe mărturia lui este aproape sigur al lui însuși, dar semnătura era evident diferită.
Wintour se semnase până atunci doar Wintour, dar mărturisirea lui era semnată Winter și, deoarece el fusese împușcat în umăr, mâna sigură care a scris semnătura poate indica o oarecare intervenție a autorităților—sau poate faptul că a scris o versiune mai scurtă a numelui său ca să evite durerea.
Mărturisirea lui Wintour nu amintește deloc de fratele său, Robert. Ambele au fost publicate în așa-numita Cartea Regelui, o relatare oficială scrisă în grabă publicată la sfârșitul lunii noiembrie 1605.
Henry Percy, conte de Northumberland, era într-o poziție dificilă. Prânzul servit împreună cu Thomas Percy la 4 noiembrie era o dovadă incriminatoare împotriva lui și, după moartea lui Thomas Percy nu mai era nimeni care să-l poată implica sau exonera. Consiliul Coroanei suspecta că Northumberland urma să fie protectorul prințesei Elisabeta dacă ar fi reușit complotul, dar nu existau suficiente dovezi pentru a-l condamna.
Northumberland a rămas în Turn și la 27 iunie 1606 a fost în cele din urmă acuzat de nesupunere.
El a fost destituit din toate funcțiile publice, amendat cu 30.000 de lire (aproximativ 5,9 milioane de lire în 2016), și ținut în Turn până în iunie 1621.
Lorzii Mordaunt și Stourton au fost judecați în Camera cu Stele.
Au fost condamnați la închisoare în Turn, unde au rămas până în 1608, când au fost transferați la Închisoarea Fleet. Ambii au primit și amenzi mari.
Au mai fost interogate și alte persoane neimplicate în conspirație, dar care cunoșteau sau aveau legături cu conspiratorii.
Frații lui Northumberland, Sir Allen și Sir Josceline, au fost arestați.
Anthony-Maria Browne, al 2-lea viconte Montagu îl angajase pe Fawkes când era tânăr și se întâlnise cu Catesby pe 29 octombrie, fiind, prin urmare, persoană de interes; el a fost eliberat câteva luni mai târziu.
Agnes Wenman provenea dintr-o familie catolică, și era rudă cu Elizabeth Vaux.
A fost interogată de două ori, dar acuzațiile au fost retrase. Secretarul lui Percy și, mai târziu, administratorul locuințelor lui Northumberland, Dudley Carleton, închiriase beciul unde se ținuse praful de pușcă și, prin urmare, a fost închis în Turn. Salisbury i-a crezut povestea, și a autorizat eliberarea lui.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Parte dintr-o mărturisire a lui Guy Fawkes. Semnătura slabă, făcută la scurt timp după tortură, este vag vizibilă sub cuvântul good (dreapta-jos) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Iezuiții
Thomas Bates a mărturisit pe 4 decembrie, furnizând mare parte din informațiile de care avea nevoie Salisbury pentru a lega clerul catolic de complot.
Bates a fost prezent la cele mai multe dintre întâlnirile conspiratorilor și, sub interogatoriu, l-a implicat pe părintele Tesimond în complot.
Pe 13 ianuarie 1606, el a descris modul în care îi vizitase pe Garnet și Tesimond pe 7 noiembrie pentru a-l informa pe Garnet de eșecul complotului.
Bates le-a spus și el anchetatorilor despre drumul lui cu Tesimond la Huddington, înainte ca preotul să-l lase să meargă spre casa familiei Habington din Hindlip Hall, și despre o întâlnire între Garnet, Gerard și Tesimond în octombrie 1605.
Aproximativ în același timp, în decembrie, sănătatea lui Tresham a început să se deterioreze.
El a fost vizitat în mod regulat de către soția sa, de o asistentă medicală, și de servitorul lui, William Vavasour, care i-a documentat tenesmul.
Înainte de a muri, Tresham i-a spus și despre implicarea lui Garnet în misiunea din 1603 în Spania dar, în ultimele lui ore, și-a retras unele dintre declarații.
Nicăieri în mărturisirea sa nu a menționat scrisoarea lui Monteagle.
A murit devreme în dimineața zilei de 23 decembrie, și a fost îngropat în Turn.
Cu toate acestea, el a fost condamnat împreună cu ceilalți complotiști, capul i-a fost pus într-o țeapă, fie la Northampton fie la Podul Londrei, și moșiile sale confiscate.
La 15 ianuarie, o proclamație i-a declarat pe părintele Garnet, parintele Gerard, și părintele Greenway (Tesimond) urmăriți.
Tesimond și Gerard au reușit să fugă din țară și să-și trăiască zilele în libertate; Garnet nu a fost atât de norocos.
Câteva zile mai devreme, pe 9 ianuarie, Robert Wintour și Stephen Littleton au fost capturați.
Ascunzătoarea lor de la Hagley, casa lui Humphrey Littleton (fratele parlamentarului John Littleton, închis pentru trădare în 1601 pentru rolul lui în revolta din Essex) a fost dat de gol de un bucătar, care a devenit suspicios față de cantitatea de alimente trimisă stăpânului său pentru consum.
Humphrey a negat prezența celor doi fugari, dar un alt slujitor a condus autoritățile la ascunzătoarea lor.
Pe 20 ianuarie, judecătorul local și slujitorii lui au ajuns la Thomas Habington acasă, la Hindlip Hall, pentru a-i aresta pe iezuiți. În ciuda protestelor lui Thomas Habington, aceștia au petrecut următoarele patru zile percheziționându-i casa.
Pe 24 ianuarie, de foame, doi preoți au ieșit din ascunzătorile lor și au fost descoperiți.
Humphrey Littleton, care scăpase de autoritățile de la Hagley, a ajuns până la Prestwood în Staffordshire înainte de a fi capturat.
El a fost închis, și apoi condamnat la moarte, la Worcester.
Pe 26 ianuarie, în schimbul vieții, el a spus autorităților unde l-ar putea găsi pe părintele Garnet.
Obosit de atâta ascunziș, Garnet, însoțit de un alt preot, a ieșit din ascunzătoarea lui în ziua următoare.
Hindlip Hall din Worcestershire. Clădirea a fost distrusă de un incendiu în anul 1820 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Procesele
Printr-o coincidență, în aceeași zi în care Granat a fost găsit, conspiratorii supraviețuitori au fost judecați în Westminster Hall.
Șapte dintre prizonieri au fost luați din Turn cu barca spre Camera cu Stele. Bates, care era considerat om de rând, a fost adus de la Închisoarea Gatehouse.
Unii dintre prizonieri erau deznădăjduiți, dar alții erau nonșalanți, unii chiar fumând tutun.
Regele și familia lui, ascunși, au fost printre cei mulți care au urmărit procesul.
Comisari prezenți au fost conții de Suffolk, Worcester, Northampton, Devonshire, și Salisbury.
Sir John Popham era judecător-șef, Sir Thomas Fleming era lord-baron al instanței Exchequer of Pleas, și doi judecători, Sir Thomas Walmsley și Sir Peter Warburton, au oficiat cu rang inferior.
Lista numelor trădătorilor a fost citită cu voce tare, începând cu cele ale preoților: Garnet, Tesimond și Gerard.
Primul care a vorbit a fost speakerul Camerei Comunelor, Sir Edward Philips, care a descris intenția din spatele complotului în detalii sumbre.
El a fost urmat de către procurorul general Sir Edward Coke, care a început cu un discurs lung, al cărui conținut fusese puternic influențat de către Salisbury, care a inclus o negare că regele ar fi făcut vreodată vreo promisiune catolicilor.
Rolul lui Monteagle în descoperirea complotului a fost salutat, și s-au pus în lumină denunțurile misiunii din Spania din 1603.
Protestele lui Fawkes cum că Gerard nu știa nimic de complot au fost omise din alocuțiunea lui Coke.
Puterile străine, atunci când erau menționate, primeau respectul cuvenit, dar preoții erau blestemați, comportamentul lor analizat și criticat de câte ori se putea.
Nu era pic de îndoială, potrivit lui Coke, că intriga a fost țesută de către iezuiți.
Întâlnirea lui Garnet cu Catesby, la care s-a afirmat că primul l-ar fi absolvit pe cel din urmă de orice vină în complot, a fost o dovadă suficientă că iezuiții au jucat un rol central în conspirație; conform lui Coke, complotul prafului de pușcă avea să fie întotdeauna cunoscut ca „Trădarea Iezuită”.
Coke a vorbit foarte afectat despre soarta probabilă a reginei și a restului familiei regelui, și despre nevinovații care ar fi fost prinși în explozie.
Sir Edward Coke (1 February 1552 – 3 September 1634) – a efectuat interogatoriile celor suspecți de implicare în Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – cititi mai multe pe en.wikipedia.org
N-am aflat vreodată de o trădare fără un preot papistaș; dar în asta au fost tare mulți iezuiți, care știm că au umblat și au trecut prin toată făptuirea.
Edward Coke
Fiecare dintre cei condamnați, spunea Coke, trebuie târât cu spatele la moarte, de un cal, cu capul aproape de pământ.
A cerut ca ei să fie „duși la moarte la jumătatea drumului dintre cer și pământ, nedemni de niciunul din ele”; organele genitale să le fie tăiate și arse în fața ochilor, și inima și măruntaiele să le fie scoase; după care să fie decapitați și părțile dezmembrate ale trupurilor lor să fie expuse, astfel încât să devină „pradă pentru păsările cerului”.
Mărturisirile și declarațiile prizonierilor au fost apoi citite cu voce tare, și în cele din urmă li s-a permis să vorbească.
Rookwood a susținut că el a fost atras în complot de Catesby, „pe care l-a iubit mai presus de orice alt om pe lume”.
Thomas Wintour a cerut să fie spânzurat și în numele fratelui său, care să fie cruțat.
Fawkes și-a explicat pledoaria de nevinovăție prin ignoranța față de unele aspecte ale acuzării.
Keyes a părut să-și accepte soarta, Bates și Robert Wintour au implorat milă, și Grant și-a explicat implicarea ca „o conspirație dorită dar niciodată înfăptuită”.
Doar Digby, judecat pe un alt rechizitoriu, a pledat vinovat, insistând că regele își renegase promisiunile de toleranță pentru catolici, și că afecțiunea pentru Catesby și dragostea pentru cauza catolică sunt circumstanțe atenuante pentru acțiunile sale.
El a cerut moartea de secure și a implorat mila regelui pentru tânăra sa familie.
Apărarea lui a fost în zadar; argumentele sale au fost contrazise de către Coke și Northumberland și, împreună cu șapte alți conspiratori, a fost găsit vinovat de înaltă trădare de către juriu.
Digby a strigat: „dacă aș putea auzi doar pe unul din măriile voastre spunând că mă iartă, voi merge mai bucuros la moarte.”
Răspunsul a fost scurt: „Dumnezeu să te ierte, și o vom face și noi.”
Garnet se poate să fi fost interogat de până la 23 de ori.
Răspunsul lui la amenințarea cu patul de tortură a fost „Minare ista pueris [amenințările sunt doar pentru copii]”, și a negat că i-a încurajat pe catolici să se roage pentru succesul „Cauzei Catolice”.
Anchetatorii lui au recurs la falsificarea corespondenței între Garnet și alți catolici, dar fără nici un rezultat.
Temnicerii i-au permis apoi să vorbească cu un alt preot dintr-o celulă vecină, cineva trăgând cu urechea la fiecare cuvânt.
În cele din urmă, Garnet a lăsat să-i scape o informație esențială, că un singur om poate depune mărturie că el știa de complot.
Sub tortură, Garnet a recunoscut că auzise de conspirație de la colegul său iezuit Oswald Tesimond, care aflase de ea de la spovedania lui Catesby.
Garnet a fost acuzat de înaltă trădare și judecat la Guildhall la 28 martie, într-un proces care a durat de la 8 dimineața până la 7 pm. Potrivit lui Coke, Garnet ar fi fost instigatorul complotului:
„are multe daruri și haruri de la natură, de artă învățat, bun vorbitori de limbi și, prin profesie, iezuit și superior căci într-adevăr el este superior față de toți înaintașii săi în diavoleasca trădare, un doctor în prefăcătorie, uzurpare, stricare de țări, înfricoșător de oameni, și stricător.”
Garnet a respins toate acuzațiile împotriva lui, și a explicat poziția catolică pe astfel de probleme, dar a fost totuși găsit vinovat și condamnat la moarte.
Execuțiile
Deși Catesby și Percy muriseră înainte de execuție, trupurile lor au fost exhumate și decapitate, iar capetele lor expuse pe piroane în fața Camerei Lorzilor.
Într-o zi rece de 30 ianuarie, Everard Digby, Robert Wintour, John Grant și Thomas Bates au fost legați de niște panouri din scândură și târâți pe străzile aglomerate ale Londrei, până la Cimitirul St Paul. Digby, primul care a urcat pe eșafod, a cerut spectatorilor iertare, și a refuzat atenția unui cleric protestant.
El a fost dezbrăcat de haine și, îmbrăcat doar în cămașă, a urcat pe scară la ștreang.
Lațul i-a fost tăiat repede și, în timp ce încă era pe deplin conștient, a fost castrat, eviscerat, și apoi tăiat în patru, împreună cu ceilalți trei prizonieri.
În ziua următoare, Thomas Wintour, Ambrose Rookwood, Robert Keyes, și Guy Fawkes au fost spânzurați, târâți și sfârtecați, vizavi de clădirea pe care plănuiseră să o arunce în aer, în Curtea Palatului Vechi de la Westminster.
Keyes nu a așteptat comanda călăului și a sărit în spânzurătoare, dar a supraviețuit căderii și a fost dus pe masa de sfârtecare.
Deși slăbit de tortură, Fawkes a reușit să sară la spânzurătoare și să-și rupă gâtul, evitând astfel agonia îngrozitoare a ultimei părți a execuției.
Steven Littleton a fost executat la Stafford.
Vărul lui, Humphrey, în ciuda cooperării cu autoritățile, și-a găsit sfârșitul la Red Hill, lângă Worcester.
Execuția lui Henry Garnet a avut loc pe 3 mai 1606.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Stampă a execuției complotiștilor prafului de pușcă prin spânzurare, târâre și sfârtecare (by Claes Janszoon Visscher) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmări
Libertăți religioase mai mari pentru romano-catolici părea deja un deziderat puțin probabil în 1604, dar descoperirea unei atât de ample conspirații, capturarea celor implicați, și procesele ulterioare, au făcut Parlamentul să ia în considerare introducerea unei noi legislații anticatolice.
În vara anului 1606, legile împotriva recuzanței au fost consolidate; Legea Recuzanților Papistași întorcând Anglia la sistemul elisabetan de amenzi și restricții, a introdus un test sacramental și un jurământ de credință, impunând catolicilor să se lepede ca de o „erezie” de doctrina că „este permisă detronarea sau asasinarea principilor excomunicați de către Papă”.
Emanciparea Catolicilor a trebuit să mai aștepte 200 de ani, dar mulți catolici importanți și loiali și-au păstrat funcțiile înalte în timpul regelui Iacob I.
Deși nu a existat nicio „epocă de aur” a „toleranței” catolicilor, la care spera părintele Garnet, domnia lui Iacob a fost totuși o perioadă de relativă indulgență pentru catolici, și puțini au fost trași la răspundere penală.
Dramaturgul William Shakespeare folosise deja istoria familiei lui Northumberland în seria de piese despre Henric al IV-lea, iar evenimentele complotului prafului de pușcă par a fi prezentate în Macbeth, scrisă cândva între 1603 și 1607, alături de conspirația Gowrie, anterioară lor.
Interesul față de demonologie a fost sporit de complotul prafului de pușcă.
Regele intrase în marea dezbatere a vremii despre puterile-din-alte-lumi, scriind Daemonology în 1597, înainte de a-și începe domnia în Anglia, pe lângă Scoția. Inversiuni în versuri ca „binele e rău și răul e bine” erau folosite frecvent, și o altă posibilă trimitere la complot se leagă de folosirea echivocării;
Un tratat de echivocare scris de Garnett a fost găsit asupra unuia dintre complotiști.
Un alt scriitor influențat de complot a fost John Milton, care în 1626 a scris ceea ce un comentator avea să numească o „poezie critic vexantă”, In Quintum Novembris. Reflectând „sentimentul public partizan asupra unei sărbători naționale anglo-protestante”, în edițiile publicate în 1645 și 1673, poezia este precedată de cinci epigrame pe tema complotului prafului de pușcă, aparent scrise de Milton pentru o lucrare mai mare. Complotul prafului de pușcă a influențat și lucrarea sa ulterioară, Paradisul pierdut.
Mulți ani, Complotul prafului de pușcă a fost comemorat prin predici speciale și alte acte publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor.
Aceasta s-a adăugat la un calendar din ce în ce mai complet de sărbători protestante care au contribuit la viața națională și religioasă din Anglia secolului al XVII-lea, și a evoluat în Noaptea Focurilor de Tabără de astăzi.
În What If the Gunpowder Plot Had Succeeded?, istoricul Ronald Hutton s-a gândit ce evenimente ar fi urmat după îndeplinirea cu succes a conspirației, și distrugerea Camerei Lorzilor și a celor din interior.
El a concluzionat că ar fi urmat o reacție severă împotriva catolicilor și că, în lipsa asistenței externe, succesul rebeliunii era puțin probabil deoarece, în ciuda diferitelor convingeri religioase, majoritatea englezilor erau loiali instituției monarhiei.
Anglia ar fi putut deveni o „monarhie absolută puritană”, așa cum „erau în Suedia, Danemarca, Saxonia și Prusia în secolul al XVII-lea”, în loc să urmeze calea reformelor parlamentare și civile care au avut loc.
Acuzațiile de conspirație de stat
La acea dată, mulți credeau că Salisbury a fost implicat în complot pentru a câștiga favorurile regelui și a adopta legi anticatolice mai dure.
Astfel de teorii ale conspirației susțineau că Salisbury fie a inventat intriga, fie doar i-a permis să se desfășoare după ce agenții lui s-au infiltrat, în scopuri de propagandă.
Complotul Papistaș din 1678 a stârnit un nou interes față de Complotul prafului de pușcă, rezultatul fiind o carte de Thomas Barlow, episcop de Lincoln, în care se respingea „o presupunere îndrăzneață și lipsită de temei că toate acestea au fost o urzeală a secretarului Cecil”.
În 1897, părintele John Gerard de la Stonyhurst College, care purta numele lui John Gerard (care, după descoperirea complotului, a evitat capturarea), a scris o relatare intitulată Ce a fost complotul prafului de pușcă?, sugerând vinovăția lui Salisbury.
În acel an, Samuel Gardiner a publicat o replică în care susținea că Gerard a mers prea departe în încercarea de a „șterge ocara” pe care complotul a adus-o asupra multor generații de catolici englezi.
Gardiner îl prezenta pe Salisbury ca vinovat de nimic mai mult decât de oportunism.
Încercările ulterioare de a dovedi implicarea lui Salisbury, cum ar fi lucrarea lui Francis Edwards din 1969 Guy Fawkes: adevărata poveste de complotul prafului de pușcă?, au eșuat în mod similar din lipsă de dovezi clare.
Beciurile de sub Palatul Parlamentului au continuat să fie închiriate unor persoane fizice până în 1678, când s-a aflat de un nou complot papistaș.
De atunci, s-a considerat prudent să se facă percheziții pe timp de zi, înainte de fiecare ședință de deschidere a lucrărilor Parlamentului, ritual care se păstrează și în ziua de azi.
Noaptea focurilor de tabără
În ianuarie 1606, în timpul primei ședințe a Parlamentului de după complot, s-a adoptat Legea pentru Comemorarea Zilei 5 Noiembrie 1605, prin care slujbele și predicile anuale de comemorare a evenimentului au devenit o caracteristică a vieții engleze; legea a rămas în vigoare până în 1859.
Tradiția marcării zilei cu bătutul clopotelor bisericilor și cu focuri de tabără a început imediat după ce s-a descoperit complotul, și în unele din primele sărbătoriri s-au inclus și focuri de artificii.
În Marea Britanie, 5 noiembrie este numită și Noaptea Focurilor de Tabără, Noaptea Focurilor de Artificii, sau Noaptea Guy Fawkes.
Remember, remember,
The Fifth of November,
Gunpowder treason and plot;
For I see no reason
Why Gunpowder Treason
Should ever be forgot.
Poezie pentru copii
În Marea Britanie, a rămas obiceiul ca în jurul datei de 5 noiembrie, să se organizeze spectacole cu focuri de artificii.
În mod tradițional, în săptămânile dinaintea datei de 5, copii fac guys—efigii, chipurile, ale lui Fawkes—de obicei, realizate din haine vechi umplute cu ziare, și echipate cu o masca grotescă, pentru a fi arse pe 5 noiembrie în focul de tabără.
Acești guys sunt expuși pe străzi pentru a colecta bani pentru focurile de artificii, deși acest obicei se practică mai rar.
Cuvantul guy din limba engleză a ajuns în secolul al XIX-lea să însemne „om îmbrăcat fistichiu” iar din secolul al XX-lea a ajuns un termen familiar care se referă la orice persoană de sex masculin.
Focurile de artificii și focurile de tabără de 5 noiembrie sunt o practică comună în toată Marea Britanie, în marile manifestări publice și în grădini private.
În unele zone, în special în Sussex, există ample procesiuni, mari focuri de tabără și focuri de artificii organizate de către societăți locale special înființate, cele mai elaborate având loc la Lewes.
Conform biografei Esther Forbes, Ziua Guy Fawkes era o sărbătoare foarte populară în coloniile americane prerevoluționare.
În Boston, sărbătoarea căpăta conotații antiautoritare, și de multe ori a devenit atât de periculoasă că mulți oameni nu mai ieșeau din case în acea zi.
Reconstituirea exploziei
În emisiunea din 2005 difuzată de ITV și intitulată Complotul prafului de pușcă: explozia legendei, s-a construit o replică în mărime naturală a Camerei Lorzilor, pentru a fi distrusă cu butoaie de praf de pușcă.
Experimentul a fost realizat pe poligonul de testare Advantica Spadeadam, și a demonstrat că, dacă praful de pușcă era în bună stare, explozia i-ar fi ucis pe toți cei din clădire.
Puterea exploziei a fost atât de mare încât ziduri interioare de beton cu grosimea de 2,1 m (care replicau felul în care rezultă din arhive că erau construiți pereții vechii Camere a Lorzilor) au fost reduse la ruine.
Dispozitivele de măsurare introduse în cameră pentru a calcula forța exploziei au fost și ele distruse de explozie; craniul manechinului reprezentându-l pe regele Iacob, care a fost plasat pe un tron în interiorul camerei, înconjurat de curteni, peeri și episcopi, a fost găsit la o distanță considerabilă de acea poziție.
Potrivit constatărilor programului, pe o rază de 100 m, nimeni nu ar fi supraviețuit exploziei, și toate vitraliile Abației Westminster ar fi fost spulberate, precum și ferestrele din imediata apropiere a Palatului.
Explozia ar fi fost văzută de la kilometri distanță, și auzită de și mai departe. Chiar dacă numai jumătate din praful de pușcă ar fi detonat, toți cei din Camera Lorzilor și din împrejurimi ar fi murit pe loc.
Programul a și infirmat supozițiile că o oarecare deteriorare a calității prafului de pușcă ar fi împiedicat explozia.
Niște praf de pușcă deliberat deteriorat, de calitate suficient de scăzută încât nu putea fi folosit la arme de foc, a fost pus într-o grămadă și aprins, dar a reușit totuși să producă o explozie mare.
Impactul prafului de pușcă, chiar deteriorat, ar fi fost amplificat prin izolarea acestuia în butoaie de lemn, ceea ce compensa calitatea conținutului.
Compresia ar fi creat un efect de tun, suflul exploziei plecând mai întâi prin partea de sus a butoiului, înainte ca, o milisecundă mai târziu, să rupă doagele și să se disipeze în toate direcțiile.
Calculele au arătat că Fawkes, care era priceput la mânuirea prafului de pușcă, a adus dublul cantității necesare.
Este posibil ca o parte din praful de pușcă păzit de Fawkes să se fi păstrat până astăzi.
În martie 2002, persoanele care catalogau arhivele memorialistului John Evelyn, la British Library, au găsit o cutie care conține mai multe eșantioane de praf de pușcă, inclusiv un baton comprimat cu o notă scrisă de mână de Evelyn, care atestă că aceasta ar fi aparținut lui Guy Fawkes.
O altă notă, scrisă în secolul al XIX-lea, confirmă această proveniență, deși în 1952 documentul a căpătat un nou comentariu: „dar nu mai era deloc!”
cititi despre Complotul prafului de pușcă si pe en.wikipedia.org
Galaction și Epistimia (sec. al III-lea)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sf. Mucenici Galaction și Epistimia
Galaction a fost fiul lui Clitofont și al Levkipiei și a murit pentru Hristos la vârsta de 30 de ani. Epistimi nu avea decât 16 ani când a murit pentru credința ei.
Clitofont era un bogat din orașul Emesa Feniciei, iar Levkipia fiica unui conducător de oraș, pe nume Memnont. Fiind stearpă, Levkipia mersese la doctori și vrăjitori în speranța că va putea naște un copil, însă nu a aflat nici o rezolvare.
Într-o zi a bătut la poarta casei un bătrân pe nume Onufrie, care ascundea faptul că era preot și monah sub haine de cerșetor.
Levkipia l-a chemat înăuntru și i-a destăinuit mare ei supărare.
Atunci, bătrânul i-a făgăduit că dacă va crede în Dumnezeul creștinilor și se va boteza, rugămintea ei de a avea un copil va fi împlinită. Acceptând să fie botezată, nu la mult timp Levkipia a născut un băiat, convingând astfel și pe soțul ei Clitofont să se boteze.
Ei l-au numit pe copil Galaction și l-au crescut în credința creștină și i-au oferit o bună educație. La vârsta de 24 de ani, Galaction este logodit de către tatăl său cu tânăra Epistimia care era păgână.
Din cauza persecuției lui Deciu și a lui Secund, conducătorul orașului Emesa, împotriva creștinilor, Galaction și-a botezat logodnica în ascuns, în râul Chefis, la fel ca și pe Evtolmie, un slujitor din casa Epistimiei.
Hotărând să-și dedice viața monahismului, ei au părăsit orașul, și s-au îndreptat spre cele două mănăstiri din Muntele Publion, una pentru maici și alta pentru călugări.
După ce păgânii au aflat de existența celor două mănăstiri, au trimis armată pentru a prinde toții monahii, între care a fost prins și Galaction.
Epistimia i s-a alăturat în scurt timp, mărturisind ea însăși că este creștină. Au fost supuși supliciilor și în cele din urmă au suferit moarte martirică mărturisind credința în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.
Troparul, Glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
cititi mai mult despre Sf. Mucenici Galaction și Epistimia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro
Viața Sf. Mucenici Galaction și Epistimia
Sf. Mucenici Galaction și Epistimia (sec. al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit și bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, și care era stearpă. De aceea era foarte mâhnităde vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dânsul ocări și bătăi, pentru că n-avea copii. Amândoi erau necredincioși, ținându-se de credința cea elinească, fiind foarte sârguitori către templul Artemidei.
În acea vreme stăpânea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv și foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflând multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetății spre înfricoșarea creștinilor. De aceea mulți din cei credincioși, temându-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alții, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mâinile chinuitorilor și mureau pentru numele Domnului.
Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creștin, și-a acoperit chipul călugăresc cu niște haine zdrențăroase și, umblând din loc în loc și din casă în casă, ca un sărac, cerea câte o bucățică de pâine. Iar pe unde putea, învăța sfânta credință și întorcea sufletele omenești către Dumnezeu.
Așa umblând, a venit și la casa lui Clitofon și, stând la poartă, a început a cere pâine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzându-l îmbrăcat în haine zdrențăroase și cerând pâine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mânioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai așteptat puțin, după cum este obiceiul săracilor; și stând la poartă cerea. Apoi, după puțin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrânul acela în ogradă și l-a dus în casa sa dându-i cele de trebuință.
Bătrânul, luând milostenie, a văzut pe Levchipia suspinând din inimă și a zis către dânsa: „Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi așa, din toată inima?”. Iar ea a zis către dânsul: „Sunt fără de fii, bătrâne; pentru aceea sunt necăjită și prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărțit la doctori și vrăjitori, ca să-mi ajute și să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dânșii, ci în mai mare mâhnire sunt”. Iar bătrânul a întrebat-o: „Cărui Dumnezeu slujești?”. Iar ea i-a răspuns: „Slujesc zeiței celei mari, Artemida”.
Bătrânul a zis: „Pentru aceea ești stearpă, pentru că nu nădăjduiești spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pântecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: „Spre care Dumnezeu voi nădăjdui că să-mi dea acel dar și să pot fi maică de fii?”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nădăjduiește spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, și crede în El și în Părintele Lui Cel fără de început și în Sfântul Cel de o ființă și de viață făcătorul Duh”. Dar ea a zis: „Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?”. El a zis: „Despre Acela îți vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pământul, a zidit pe om și toată suflarea”.
Levchipia a zis: „Mă tem, omule, de boierul Secund, că nu cumva să fie înștiințat și să mă omoare, precum a ucis și pe mulți alții; căci pe toți cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povestești tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrânul a zis: „Dacă te temi de stăpânitor, apoi, în taină crezând, poți să slujești Sfintei Treimi. Și eu, temându-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu și nădăjduiesc că mă voi mântui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sunt creștin, monah și preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sunt socotit de toți ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sunt monah și rob al lui Hristos; așa și tu poți să-i slujești lui Hristos în taină, și nu te vei păgubi de mântuirea ta”.
Ea a zis: „Părinte, dacă voi primi eu credința aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredință, apoi nu va fi credința mea deșartă și fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?”. Răspuns-a bătrânul: „Primește numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfântul Botez, și crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat și, dacă vei petrece bine în credință, apoi te vei mântui și tu, și bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfințește bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.
Cu aceste cuvinte întărind sfântul bătrân pe femeie, ea a zis către dânsul: „Părinte, poți să-mi dai Sfântul Botez?”. Iar el a răspuns: „Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!”. Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, și așa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a învățat-o tainele creștinătății și toate poruncile. Iar când a vrut să plece bătrânul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze și să o învețe bună credință și rugăciunea.
Ducându-se bătrânul de la dânsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dânsa bărbatul ei opt zile. Și cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfântului Duh cel luat prin Sfântul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce și i se păru cum că ea cade la picioarele Lui și că aude din preacurata Lui gură niște cuvinte mângâietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea și-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, și părtaș împărăției Lui.
După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mângâiere duhovnicească și de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dânsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit și i se părea că-L vede stând înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pântece, de care lucru fiind înștiințat bărbatul ei, s-a bucurat foarte și a zis către dânsa: „Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ți-a dat rod pântecelui. Deci să mergem și să le ducem lor jertfă!”. Iar ea, oftând, a zis bărbatului său: „Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire și pe Care L-am văzut, având palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Și dacă voiești, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”.
El i-a zis: „Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulți că a fost răstignit pe lemn și face minuni mari”. Deci, a zis către dânsul femeia: „Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic și milostiv către noi? Căci a împlinit dorința inimii noastre și a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: „Au n-ai auzit de mânia voievodului care, fără de milă, chinuiește și omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?”. Iar femeia a zis: „Dar noi în taină vom crede într-Însul și vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putință pe față; și așa vom îndrepta bine viața noastră”.
Soțul Levchipiei a zis: „Este cineva să ne învețe pe noi credința aceea și să ne povățuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ți S-a arătat în vis și de la Care ai primit darul de zămislire?”. Ea, văzând pe bărbatul său plecându-se spre bună credință, i-a spus toate cele ce i s-au întâmplat și cum că este creștină și că credința a învățat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atât de mult, încât dorea și el Botezul. Iar când a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, și Clitofon a fost botezat de acel sfânt bătrân. Și viețuiau acești de curînd luminați în toată buna credință și curățenie, slujind Domnului în ascuns.
Când a venit vremea, femeia a născut un băiat și, chemând pe bătrânul cel mai sus pomenit, părintele și învățătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punându-i numele Galaction. Iar sfântul bătrân a proorocit pentru dânsul, zicând: „Acest prunc va urî viața aceasta pământească și o va dori pe cea cerească”.
Făcându-se pruncul mare, părinții l-au dat la învățătura cărții și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învățat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înțelepciunea cea filosofică și a învățat bine astronomia.
Când avea douăzeci și patru de ani, iar fericită maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Și aflând o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amânatănuntă o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obișnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mâhnit Epistimia.
Tatăl ei, văzând-o astfel și înțelegând pricina, a zis către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obișnuita închinăciune fiicei noastre și logodnicei tale sau, dacă nu o iubești pentru ce te-ai logodit cu dânsa?”. Iar Galaction, nerăspunzându-i, s-a dus la fecioară și i-a zis: „Fecioară Epistimia, oare știi pentru ce nu-ți dau închinăciune?”. Iar ea a zis: „Nu știu, domnul meu, și mă mâhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu ești creștină, ci ai credință necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăși cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voiești să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli și crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred și primește Sfântul Botez. Numai atunci îți voi da sărutare și te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soția mea și în nedespărțită dragoste vom petrece până la sfârșit”.
Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, și voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înțeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze – căci, din cauza cumplitei prigoniri a creștinilor, unii preoți și clerici au fost omorâți, iar alții au fugit prin pustie –, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă și ieși către râul Chifos prefăcându-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieși și eu din casa mea, ca și când aș vrea să mă duc la câmp, și aflându-te acolo, te voi boteza”.
Deci, a făcut așa. A ieșit Epistimia spre râu și s-a dus și Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în râul Chifos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. După aceea, învățând-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărțit, neștiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfânta credință și pe unul din robii socrului său și l-a botezat și pe el, precum și pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah și a scris viața acestuia.
Epistimia, după botez, ședea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gândirea la Dumnezeu și cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-și credința înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dânsa Galaction, i-a zis: „Voiesc a-ți spune un lucru minunat, domnul meu. De când am luat Sfântul Botez, văd în vis niște palate foarte frumoase în care cânta trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase și o a treia de oameni cu bună cuviință, având aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii și acelei dulci cântări, se veselește mult inima mea”.
Galaction, explicând vedenia, a început a-i spune așa: „Monahii sunt oamenii care și-au lăsat bogățiile lor, femeile și prietenii și au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăție și în răbdare, umblând pe calea cea strâmtă și grea; fecioarele cele frumoase sunt acelea care și-au lăsat logodnicii și pe părinții lor, cum și toată dulceața lumii acesteia, înfrumusețarea hainelor, averile și toată deșertăciunea, și au urmat lui Hristos. Iar bărbații cei cu aripi sunt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurându-se împreună, dănțuiesc în ceruri și slăvesc cu cântări pe Dumnezeu”.
Atunci Epistimia a zis: „O, de ne-ar da și nouă Dumnezeu a dănțui cu acele cete!”. Iar Galaction a zis: „Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană și dacă ne vom lepăda de lume, precum și aceia, atunci ne va învrednici și pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: „Dacă voiești, stăpânul meu, eu sunt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărți de tine; căci, dacă ne vom despărți, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?”. Iar Galaction i-a zis: „Dă-mi cuvântul în ceasul acesta că îți vei păzi fecioria și vei merge cu mine la viața monahicească, și eu nu mă voi despărți de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicând: „Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, așa îți făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine și a-ți urma, oriunde vei merge”.
Atunci Galaction a zis: „Să mulțumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire și a plecat urechea Sa către noi. El să întărească și să păzească învoiala noastră până la sfârșit!”. Apoi a zis către Sfânta Epistimia: „Iată, eu mă duc în casa mea și mă voi găti de cale, asemenea fă și tu; apoi împarte săracilor cele ce ai și voi împărți și eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieși împreună din casele noastre și vom merge unde ne va povățui Dumnezeu; și ia împreună cu tine și pe robul Eutolmie, căci este om bun și va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărțit și au împărțit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieșit din casele lor noaptea și au mers împreună, luând cu ei și pe robul Eutolmie.
Mergând ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mănăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mănăstire mică, de fecioare, având patru pustnice îmbătrânite, între care mai bătrână era o diaconiță cinstită și cu viață sfântă. Intrând Galaction cu Epistimia și cu Eutolmie în mănăstirea de bărbați și plecându-se egumenului, i-au spus gândul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzând într-înșii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit și i-a tuns în sfântul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mănăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mănăstirea sa și le-a poruncit să facă toate ascultările mănăstirii, după obiceiul călugăresc.
Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunându-se egumenului și fraților, slujind lui Dumnezeu cu toată osârdia. Iar nevoințele și ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stând, ci ori lucra ceva pentru trebuința mănăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămâna nu gusta nimic. Și atât de mult și-a păzit curățenia sa, încât în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă față femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre frați: „Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfânta diaconiță care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mântuirea sufletului, căci este pricepută și vestită cu cuvântul și cu viața. Apoi să vezi și pe sora ta, Epistimia!”. Iar el nu voia, grăind: „Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinților sfinți, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, până când va veni vremea și îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dânsa”.
Deci și sora lui, fericită Epistimia, viețuia în mănăstirea să lingă sfânta diaconiță, ca îngerul lui Dumnezeu, în așa nevoințe și osteneli, încât n-a rămas mai prejos cu viața sa decât fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Și erau amândoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzând cu dragoste către Dânsul, spre a căror viață îmbunătățită privind cei ce petreceau împreună cu dânșii în viața monahală, se foloseau și preamăreau pe Părintele Cel ceresc.
În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creștinilor și toți erau siliți să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutați pentru a fi chinuiți. În acea vreme înștiințându-se unii din păgânii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpânitor despre dânșii. Și îndată a trimis ighemonul pe ostașii săi ca să prindă pe toți monahii și să-i aducă la dânsul pentru judecată.
Dar mai înainte de năvălirea acelor ostași asupra mănăstirii, Sfânta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în niște palate împărătești împreună cu logodnicul și cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, și un împărat prea luminat îi încununa pe dânșii cu cununi. Deșteptându-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse și făcându-se ziuă a trimis la egumen, rugându-l să vină la dânsa căci are a-i spune un cuvânt duhovnicesc – căci era obicei a nu veni călugărițele în mănăstirea de bărbați. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amândouă mănăstirile, mergea la aceste pustnice, rânduindu-le cele cuvenite pentru viața lor și ascultându-le mărturisirea. Apoi, săvârșind dumnezeiasca Liturghie, le împărtășea cu dumnezeieștile Taine, și iarăși se întorcea în mănăstirea sa.
Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mănăstirea sfintelor pustnice și ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: „Palatele sunt împărăția cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor și a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum și fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veți primi în curînd. Însă mai întâi aveți mult a pătimi și a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoșezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbești în dureri. Să știi că pentru pătimirile acestea vremelnice te așteaptă bunătățile cele negrăite și veșnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoință”. Iar ea, lăcrimând, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voiește El, să rânduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”.
Întorcându-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostașii cei trimiși de ighemon asupra mănăstirii de bărbați și toți călugării, văzând năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflându-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre frați n-au putut să mai prindă, căci toți, fugind prin pustiu și prin munți, s-au ascuns bine. Asemenea și sfintele pustnice, împreună cu fericită Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, și toți au scăpat nevătămați, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins și ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată și chinuire.
Cuvioasa Epistimia, ascunzându-se în munți împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic și frate este prins de păgâni și dus la chinuri, singură văzând aceasta din înălțimea muntelui. Deci a căzut plângând la picioarele sfintei diaconițe, zicând: „Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostașii și-l duc la lemnul de tortură și nu vreau a mă despărți de dânsul, căci mă doare inima și doresc a muri împreună cu dânsul pentru Hristos, Domnul nostru!”.
Diaconița a zis: „Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dânsul, nu te da în mâinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmașului, căci ești tânără și mă tem pentru tine că nu cumva înfricoșându-te de chinuri să te lepezi de Hristos și să-ți pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoințele tale cele călugărești, și te vei păgubi de mântuirea ta”.
Sfânta Epistimia a zis: „Nu pot să rămân vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat și iubitor de oameni; el cu mâinile lui m-a spălat de necurăția mea în apa Botezului; el m-a povățuit să iau calea mântuirii și m-a îmbrăcat în chipul călugăresc și m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuințele mele; el îmi este logodnic, frate, învățător, părinte după Dumnezeu și păzitor al fecioriei mele, și nu mă pot despărți de dânsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce și voi muri împreună cu dânsul. Dacă își va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune și eu, ca să se verse și sângele meu împreună cu sângele lui pentru Ziditorul tuturor, și mă voi duce împreună cu dânsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis și Care ne-a încununat. Deci slobozește-mă, stăpâna mea, slobozește-mă și te roagă pentru mine!”.
Cuvioasa diaconiță, văzând lacrimile ei și dragostea către Dumnezeu și către logodnicul său, a zis: „Să fii binecuvântată de Domnul, fiica mea, și binecuvântată să fie calea pe care săvârșești alergarea pătimirii tale, ca și întâia muceniță Tecla! Mergi dar în calea cea fericită și mâna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!”. Și astfel, fericită Epistimia, sărutând pe maică să cea duhovnicească, pe sfânta diaconiță, și pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.
Ajungând pe ostași și văzând pe Sfântul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: „Iubitul meu domn și frate, învățătorul și povățuitorul mântuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, așteaptă-mă și nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră și roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înșelăciunea idolească și din toată deșertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoințele cele călugărești. Adu-ți aminte de făgăduința ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!”. Iar ostașii, întorcându-se, au luat-o și pe dânsa.
Văzând Cuviosul Galaction pe fericită Epistimia, s-a bucurat de nevoința ei cea cu osârdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale și a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieștii iubiri. Deci se rugă din inimă pentru dânsa să o întărească până la sfârșit în nevoința cea mucenicească, adică să nu se înfricoșeze de chinurile cele cumplite. Și legând-o ostașii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovnicești, îi duceau pe ei la ighemon. Mergând ei pe cale, Sfântul Galaction învăța pe sora sa Epistimia, zicând: „Vezi, sora mea, să nu te amăgești cu oarecare înșelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdând puțin aici, vom fi încununați veșnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”.
Sfânta Epistimia a zis: „În urma ta voi merge, domnul meu, și ceea ce te voi vedea pe tine făcând, aceea voi face și eu, și cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări și pe tine, și îmi va ajuta și mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dânsul deopotrivă cu tine, să pătimesc și să mor; apoi să mă satur și eu deopotrivă, când ni se va arăta slavă Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, și a ieșit o slugă în întâmpinarea ostașilor, zicând: „Ighemonul poruncește să fie păziți creștinii aceștia până dimineață”. Deci sfinții au fost ținuți de ostași în legături toată noaptea.
Iar dimineață a venit păgânul la judecată; și au fost aduși înaintea lui Cuviosul Galaction și fericită Epistimia. Apoi, privind la dânșii, a zis: „Cine sunteți voi, negrilor?”. Sfântul Galaction a răspuns: „Suntem creștini și călugări”. Ighemonul a zis: „Cine este Hristos?”. Sfântul a zis: „Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul și pământul și toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noștri ce sunt și ce au făcut?”. Sfântul a răspuns: „Zeii voștri sunt pietre și lemne, lucru stricăcios, și nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sunt făcuți de mâini omenești, iar voi vă închinați la lucruri făcute de mâini omenești și cinstiți niște zei pe care voi i-ați lucrat din diferite feluri de materiale”.
Atunci ighemonul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: „Dezbrăcați pe hulitorul acesta și-l bateți cu vine de bou!”. Deci, bătând pe Sfântul Galaction, Sfânta Epistimia plângea și ocăra pe ighemon, zicând: „O! chinuitorule nemilostiv, nu te rușinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu și a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?”. Iar chinuitorul a zis: „Dezbrăcați-o și pe aceasta și o bateți mai tare!”. Și când slugile cele fără de rușine o dezbrăcau pe dânsa de hainele cele călugărești și o dezgoleau până la cămașa cea de păr, sfântă a zis către ighemon: „Blestemat să fii, chinuitorule fără de rușine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu poruncești să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voștri cei necurați, ca să nu vedeți goliciunea fecioriei mele!”. Și îndată, cu cuvântul sfintei, ighemonul a orbit, precum și toți cei ce erau cu dânsul, încât căuta fiecare cu mâinile sale zidurile și povățuitori, dar nu era între dânșii nici unul care să vadă lumina.
Atunci, temându-se, toți au strigat: „Mântuiește-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, și vom crede în Dumnezeul tău!”. Iar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu și iarăși au văzut toți și au crezut cincizeci și trei de suflete. Însă tiranul, deși vedea cu ochii cei trupești, cu cei sufletești era orbit; căci, îndemnându-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deșerților săi idoli, zicând: „În mintea noastră am pierdut credința în marii noștri zei și de aceea, mâniindu-se asupra noastră, ne-au certat puțin, ca să ne înțelepțim și să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceștia, că adevărați defăimători, să nu-i cruțăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noștri”.
Deci a poruncit slugilor ca, ascuțind niște trestii, să le bage sub unghiile mâinilor și ale picioarelor. Aceasta făcându-se, sfinții răbdau cu bărbăție și strigau: „Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deșerți ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mâinile; iar ei strigau: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învață mâinile noastre spre război și degetele noastre spre oștire; mila noastră și scăparea noastră, apărătorul și izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mâinile vrăjmașilor noștri”. Apoi a poruncit să le taie și picioarele.
Făcându-se aceasta, sfinții strigau: „Scoală, Doamne, ajută-ne nouă și ne izbăvește pentru numele Tău. Știi, Stăpâne, că, cu dragostea Ta fiind răniți, Ți-am urmat Ție și am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curțile Tale cerești, unde stau înaintea Ta toți cei ce Ție Ți-au plăcut”. Și iarăși au strigat, zicând: „Blestemați să fie zeii păgânilor și toți cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: „Încă nu încetează aceștia a ne huli zeii? Tăiați-le și limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile și sfinții mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigând către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le tăie capetele. Apoi ducându-i pe amândoi afară din curtea boierească, i-au tăiat și le-au lăsat trupurile neîngropate.
Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction și care pustnicise cu el, acela, când au fost prinși Sfântul Galaction și Sfânta Epistimia, i-a urmat de departe schimbându-și hainele călugărești ca să nu fie cunoscut. Deci, văzând patimile și sfârșitul lor, a luat pe ascuns sfintele și cinstitele moaște ale stăpânului și ale stăpânei sale și, plângând mult lângă dânsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viața cea plină de fapte bune și pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi și celor ce vor asculta și spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfânta Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în veci. Amin.