Vasile Voiculescu (1884 – 1963)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ziarullumina.ro
Vasile Voiculescu
Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 octombrie 1884, Pârscov, Buzău, România – d. 26 aprilie 1963, București, România) a fost un scriitor și medic român.
În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.
Date biografice
Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor.
Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890.
Cursul primar l-a absolvit la Buzău.
A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București.
Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer.
Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903.
Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov.
I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste.
Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912).
A practicat medicina la țară.
În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță.
Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916).
Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski.
A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Vasile Voiculescu a murit în anul 1963.
La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.
Vasile Voiculescu – Medic la Domeniile Coroanei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Poetul, dramaturgul și prozatorul
Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc.
Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu.
Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă.
Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii.
Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului.
Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului.
În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.
Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică.
A scris și povestiri fantastice.
În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.
În 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie.
Vasile Voiculescu – Redactor la Radio București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Maturitatea și bătrânețea
A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 – 1962).
A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)
Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic, din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …”.
Creațiile au fost elaborate între 1954 – 1958.
Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată “paradisului și infernului iubirii”, conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.
În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).
Posteritatea
În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.[6]
Opera
Poezie
- Poezii (1916)
- Din țara zimbrului,(1918)
- Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
- Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
- Destin, Editura Cartea românească, (1933)
- Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)
- Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)
- Veghe (1943)
- Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.
- Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.
Proză
- Șarpele Aliodor , nuvelă fantastică. 1947
- Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966
- Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966
- Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966
- Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.
- Căprioara din vis
Dramaturgie
- Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)
- Demiurgul, 1943
- Gimnastică sentimentală, 1972
- Pribeaga
„Ce luminoasă este această comuniune a sfinților și ce plină de nădejdi pentru noi!”
Vasile Voiculescu în ultimii ani ai vieții – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Un articol de: Marius Vasileanu – 28 Feb 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro
Corespondența dintre personalitățile Rugului Aprins ne dezvăluie și grija frățească cu care se îmbrățișau unul pe celălalt, chiar dacă nevăzut ochiului lumesc. Precum într-o comunitate monahală, protagoniștii Rugului Aprins continuau și pe cale epistolară dialogurile lor patericale, prin care se străduiau să aducă unul celuilalt ziditoare pilde.
Elocventă în acest sens este scrisoarea pe care doctorul Vasile Voiculescu i-o trimite monahului Andrei Scrima, ajuns deja în India pentru studii doctorale. Trebuie subliniat că din mai multe mărturii ale celor care l-au cunoscut reiese că poetul și medicul Vasile Voiculescu (1884- 1963) a fost unul dintre mirenii Rugului Aprins cel mai adânc dedicați căutării isihaste. Iată ce îi scrie acesta prietenului său mult mai tânăr, părintele Andrei Scrima (1925- 2000), într-o epistolă publicată prima oară în revista „România literară” (nr. 4, 31 ianuarie – 6 februarie 1996, p. 10), scrisoare concepută, probabil, la 30 noiembrie 1957:
Cuvioase și scumpe Părinte Andrei,
A trebuit să vie Sfântul Andrei care să puie gândurilor mele condeiul în mână și să le hotărască să vă trimeată, cu prilejul sărbătoririi numelui Cuvioșiei voastre, cele mai bune urări de sănătate, putere, liniște și spor în umilul urcuș în Duh. Domnul să vă apere de toate ispitirile și căderile spiritului, mai amare ca ale trupului, îndeosebi de orgoliul minții, setea de putere și stăpânire intelectuală asupra semenilor, deșertăciunea înnoirilor și curvia cu ideile. Le înșir gândindu-mă la mine și la mica mea experiență de viață, care a fost doar o potecuță, față de calea largă și… circulată… ce vi s-a deschis înainte. Dar am văzut cu bucurie că ați ales pe cea îngustă, deocamdată India anahoretă.
Să îmi cer iertare că nu v-am scris până acum? Ce pot să scot bun și edificator pentru a împărtăși Cuvioșiei voastre din apatia = ἀπάθεια nu duhovnicească, ci marasmul, însgârcirea fără leac a unei bătrâneți nerespectabile? Gândiți-vă: am împlinit 73 de ani la 27 noiembrie, acum, … și, cum zice psalmistul, tot ce trece peste, ca și tot ce a fost, e numai durere și chin: și asta chiar pentru el, care umblase cât de cât în căile Domnului…
Nu vă speriați de tonul acesta elegiac: sunt profund nemulțumit de neputințele mele duhovnicești, cu care vin din adâncurile formației mele: ab ovo, și mă voi duce cu ele să le înfățișez Cui de Drept se cuvine, Carele să hotărască după dreapta Lui Judecată.
Încă o dată, vă urez sănătate și spor în calea spre Dumnezeu, pe care nădăjduiesc să nu o folosiți pentru o carieră – adică pentru a ajunge la punctul mort -, ci pentru o depășire în care ne vom regăsi și bucura, poate, și noi care vă urmărim cu bucurie și emoție, fără să vă putem urma.
Al Cuvioșiei voastre umil amic,
V. Voiculescu
Exemplară și tonică ilustrare a frământărilor spirituale proprii, care oglindește însă și grija părintească pe care Vasile Voiculescu i-o poartă tânărului său prieten întru Hristos, plecat departe. Răspunsul părintelui Andrei Scrima survine dinspre aceeași înaltă tensiune duhovnicească.
Publicăm mai jos, în premieră, din câte cunoaștem, câteva fragmente ale scrisorii de răspuns (nedatată, în dactilograma pe care am găsit-o într-o arhivă privată) trimisă, deducem, în preajma Crăciunului (1957):
Scumpe Domnule Doctor,
(…) Vă mulțumesc de felul în care legați rândurile dvs. de sărbătoarea Sf. Andrei prin urările ce mi le faceți: e acolo, aproape cuvânt cu cuvânt, conținutul rugăciunii mele zilnice în care cer apărare mai ales de ispitele spiritului, de vertijiile cunoașterii, de superbia și încremenirea contemplației (nu pot exprima mai clar această nouă încercare).
Dar îmi place să observ cum coincidența aceasta dă o altă savoare aluziei dvs. la cei 73 de ani proaspăt împliniți (la care mila Domnului să mai adauge cei pe care bucuria și dragostea prietenilor îi așteaptă): iată că, dincolo de măsura deosebită și nesemnificativă a anilor noștri, ne găsim pururea în aceeași vârstă a prunciei duhovnicești; înțelepciunea ne vine din simțirea nimicniciei noastre prin care se rostește prezența însăși a lui Dumnezeu în noi – în această prezență întinerim nu îmbătrânim, pe măsură ce vremea de afară trece: ceea ce voiam să vă comunic, Domnule Doctor, e bucuria de a vă simți atât de tânăr.
Și, într-adevăr, singurul fapt real e ceea ce se întâmplă între noi și Dumnezeu. Dacă nu suntem în stare să o recunoaștem și dacă pe scara valorilor punem mereu înainte alte date, e numai pentru că nu am fost încă în stare să vedem unicul lucru de trebuință. Dar, iarăși, e adevărat, că această cunoaștere ne așteaptă numai în adâncimea ultimă a vieții, ca problemă însăși a vieții, ca „viața” ea însăși, nesubstituibilă cu nici o altă problemă și neprimindu-și soluția de la nici o altă soluție prealabilă. Celelalte pot să aștepte; aceasta însă nu, căci ea ne dăruiește aproape nemijlocit certitudinea vie a prezenței Lui.
E acesta un răspuns suficient la aprehensiunile Dvs. care sunt și ale mele? Mă găsesc în India ca într-un stagiu anahoretic, cu nostalgia, desigur, perspectivelor abandonate în locurile [pe] unde am trecut, dar bucurându-mă, mai ales, de noua tensiune în care m-am așezat, de nebănuitele așteptări și nădejdi dăruite, de noua ignoranță ce reconstituie, pe o altă treaptă, smerenia cunoașterii. Lumea întâlnită înainte de a veni în India mă îmbia, fără îndoială, la angajarea în efortul [de] azi atât de prețios și necesar al faptei, al acțiunii în lumea văzută, a unei „publicități” învăluitoare poate, dar de care am ajuns să mă feresc instinctiv, mai ales după ce am efleurat-o, am reales atunci India, ca locul pustiului unde faptele noastre se întorc întâi asupra noastră înșine, împlinindu-se astfel lucrarea esențială și directă dintre noi și Domnul vieților noastre. Ceea ce revine și la a insinua că India propriu-zisă nu e importantă în această situație.
Monahul Andrei Scrima reia apoi câteva idei, precum face și în scrisoarea către pr. Dumitru Stăniloae (publicată în Ziarul Lumina, din 13 februarie 2024), în care își exprimă reținerile și se distanțează de exotismul religiilor și credințelor subcontinentului indian. În încheiere, subliniază:
Am lăsat înadins pentru la urmă urările mele pentru sărbătoarea Sf. Vasile, marele dvs. patron. M-am gândit la el și la dvs. când eram în mănăstirea Sf. Benedict, cel ce vorbește despre „Părintele nostru Vasile” în Regula sa: ce emoționantă și luminoasă este această comuniune a Sfinților și ce plină de nădejdi pentru noi!
Vă doresc, din inimă adâncă, multă sănătate, pace, bucurie, și împlinire duhovnicească; și mai adaug o urare specială de liniștire și folos duhovnicesc pentru săptămâna mare ce e aproape. De asemenea, vă rog să știți, că am mereu nevoie de rugăciunile fraților și prietenilor.
Cu toată dragostea în Domnul veșniciei noastre dăruite,
Andrei monahul
Această comuniune a sfinților le-a fost model și rugătorilor Rugului Aprins. Au ajuns astfel ca o parte dintre ei, mireni și clerici, să se învrednicească de o altfel de viață întru Hristos. Curând, în 1958, Vasile Voiculescu avea să fie arestat în lotul Rugului Aprins și să moară precum martirii, la puțină vreme după ce a fost eliberat din închisorile comuniste (1963).
Directoratul (1795 – 1799)
Paul Barras, Louis Marie de La Révellière-Lépeaux, Jean-François Rewbell, Étienne-François Le Tourneur, Lazare Carnot
Directoratul (1795 – 1799)
Directoratul este regimul politic din Prima Republică Franceză, însărcinat cu puterea executivă, între 26 octombrie 1795 (4 brumar, an IV) și 9 noiembrie 1799 (18 brumar, an VIII). Este urmașul Convenției Naționale.
Organizat pe baza Constituției din 1795 (adoptată de Convenția thermidoriană), Directoratul (un organ executiv alcătuit din cinci persoane) s-a confruntat cu multe dificultăți: inflație, situație financiară catastrofală, tensiuni sociale, acțiunile regaliștilor pentru reinstaurarea monarhiei și ale iacobinilor pentru a reveni la putere.
Pe plan extern, folosind geniul militar al lui Napoleon Bonaparte, Franța obține importante victorii împotriva Austriei, în urma cărora a primit malul stâng al Rinului și Italia de Nord) și a purtat războaie cu Anglia (1798-1799).
În perioada Directoratului, cei de la conducere au fost preocupați, în primul rând, de menținerea ordinii și au vizat mai puțin schimbările revoluționare, din acest considerent confruntându-se cu o serie de revolte care au fost înăbușite.
Situația internă era dificilă deoarece principiile democratice erau greu de transpus în practică, sistemul nefiind consolidat încă.
Deși era instituit principiul separării puterilor în stat și erau garantate o serie de drepturi și libertăți și alegerile libere, aceste practici democratice erau de multe ori încălcate.
Tot în această perioadă au izbucnit mișcări monarhiste, determinate și de excluderea susținătorilor monarhiei din viața politică, dar ele au fost înfrânte de un grup de tineri ofițeri (printre care și Napoleon Bonaparte).
cititi mai mult despre Directoratul si pe en.wikipedia.org
Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)
Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – parte din Războaiele Moldoveano-Polone
foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)
Bătălia de la Codrii Cosminului (1497) a avut drept combatanți pe Ștefan cel Mare, domnitor moldovean și regele Ioan I Albert al Uniunii Polono-Lituaniene.
Bătălia a avut loc în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de atunci Suceava (în poloneză Suczawa), între actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, având ca rezultat o victorie importantă a moldovenilor.
Motivele războiului
Începând cu anii 1470, amenințarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a pierdut Chilia și Cetatea Albă în 1484, Ștefan cel Mare a fost nevoit să uite divergențele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon.
În 1485, în schimbul unei alianțe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei și Cetății Albe, Ștefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoștea drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuția.
Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuția, deși controlată de domnitorii moldoveni între 1387 și 1532, făcea parte de drept din regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu.
Această practică era obișnuită în Europa medievală și nu însemna decât că o parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege.
Suzeranitatea regelui Poloniei nu se transmitea și asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir și Ștefan, nu între țări independente.
Totuși, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin înscăunarea unui alt nobil.
Casimir s-a stins în curând din viața, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a ales o viață clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei și Ungariei, Ioan Albert, Alexandru și Sigismund I cel Bătrân.
Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron.
Având loc o tranziție de la un rege foarte stimat și temut la un fiu nepregătit, poziția ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de șubredă. Ștefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înțelegerii cu tatăl acestuia.
În 1494, Ioan Albert și Ștefan s-au întâlnit la conferința de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero al Brandenburgului, și au făcut planuri pentru o expediție împotriva Porții.
Obiectivul era recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Totuși, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei și detronarea lui Ștefan. Aceste planuri au fost aflate de Ștefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ștefan s-a grăbit atunci să ia măsuri și a intrat cu oastea sa în Pocuția, alungând pe reprezentanții regelui.
Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial – cititi mai mult pe unitischimbam.ro - foto preluat de pe historia.ro
Conflictul polono-moldovean
Astfel, la intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit dușmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 și 10 mii de nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată.
Totuși, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după 4 luni bătute pe loc, infecțiile din tabără și ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ștefan de a se fi aliat cu otomanii.
Ștefan s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marș în forță.
Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului.
Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită.
Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan.
Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan.
Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi.
Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în bucăți mici și pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora.
În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani, mulți dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești țărani între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada, loviți cu bâtele țăranilor și/sau cu spadele vitejilor.
Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă odată cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând prizonieri.
Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau și Liov.
Ioan I Albert (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) şi duce de Głogów (1491–1498) – portret de Bacciarelli - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Urmările bătăliei
Așteptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ștefan a rămas și el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime.
Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb (Bogdan al III-lea), care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez.
Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere.
Deși au recunoscut că Bogdan “le nimerea mai mult alăturea“, ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau.
Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov și Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare.
Aceasta însemna că a fost practic un măcel. Ioan Albert, care a avut inspirația de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Liov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuția sau Stanislau ar fi fost foarte periculos.
Deși a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca “regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți“.
Locul bătăliei, din ordinul lui Ștefan a fost curățat și în loc a fost sădită o dumbravă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roșie.
Se spune că din stejarii semănați de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare.
În anul următor, 1498, Ștefan a întreprins o campanie în Pocuția, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligații vasale față de Polonia). Pocuția va fi pierdută de Moldova în 1532 in urma Bătăliei de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareș și hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) care a avut loc pe 22 august 1531, fiind iarăși cucerită și anexată de Polonia.
În urma bătăliei, Ștefan a dorit de asemenea să dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduși printre alții si primii țărani ruteni (strămoșii ucrainenilor) în Moldova.
În 1775, numărul polonezilor și rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populație de 1.5-2 milioane, în ținutul Cernăuți ei reprezentând 10%.
Există o supoziție modernă, care spune că Ștefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368 (cronicarul polonez Jan Długosz menționează anul 1359, dar astăzi este acceptat că acesta a greșit și bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o ambuscadă similară, însă mult mai mică, oastea poloneză având atunci doar 2.000 de oameni.
De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusă de tinerii frați Petru și Roman Mușat, viitorii domnitori ai Moldovei.
Codrii Cosminului. Stejarul lui Ştefan cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi si:
- Ştefan cel Mare (1433 – 1504)
- Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)
- Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)
- Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)
- Bătălia de la Soci (7 martie 1471)