test

Marian Munteanu, la tribună

foto preluat de pe mirceaordean.blogspot.ro

 

Alianţa Civică

Alianța Civică este o organizație neguvernamentală din România, cu sediul la București, creată în anul 1990, în scopul dezvoltării societății civile din România.

Între anii 1990 – 1996 Alianța Civică a jucat un rol important în democratizarea societății românești organizând numeroase acțiuni civice ca de pildă seminarii, demonstrații, etc.

Deși nu a fost un partid politic și nu a candidat vreodată ca entitate separată în alegeri, numeroși membri ai Alianței Civice au fost propulsați în diferite funcții în stat și în administrațiile locale ca parte din decizia organizației de a se implica activ în viața politică din România.

Printre ei se numără și Emil Constantinescu ales președinte al României în anul 1996.

A fost înființată la data de 7 noiembrie 1990 prin sentința civilă nr. 2274 a judecătoriei sectorului 1. Începând cu aceea dată specialiștii Alianței Civice lucrează la Carta Alianței Civice care va fi lansată cu ocazia Convenției Naționale a Alianței Civice din 14 – 15 decembrie 1990, de la București.

Tot atunci se lansează deviza “Nu putem reuși decât împreună”. Prin statut Mandatul de președinte se exercită prin rotație.

Primul președinte ales fiind Marian Munteanu președintele Ligii Studenților din Universitatea București, aflat în greva foamei după eliberarea din detenția la Jilava.

Printre președinții Alianței Civice s-au numărat scriitoarea Ana Blandiana și Prof. Dr. Șerban Rădulescu-Zoner.

La scurt timp Marian Munteanu fiind în dezacord cu majoritatea membrilor consiliului de conducere (dominat de GDS), a demisionat din funcția de președinte și, după alte câteva luni, s-a retras din Alianța Civică

În 1991 o parte din membrii Alianței Civice au constituit Partidul Alianța Civică, condus de criticul literar Nicolae Manolescu, partid care în anul 1998 s-a unit cu Partidul Național Liberal.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Declaratia de Principii

Societatea românească se zbate într-o criză gravă din care nu poate ieşi decât printr-un efort al nostru, al tuturor. Alianţa Civică se adresează tuturor celor ce se consideră la fel de răspunzători de viitorul României ca şi cei ce se află la putere.

România se găseşte prinsă într-un angrenaj putând duce la catastrofă dacă grupurile, personalităţile, persoanele care au dovedit ataşament pentru democraţie şi valorile civilizaţiei europene nu întreprind o largă acţiune în cadrul societăţii civile. Viitorul nu depinde decât de hotărârea noastră de a ne dedica în întregime redresării naţionale.

Alianţa Civică îşi propune să acţioneze energic pentru sprijinirea procesului de dezvoltare a unei societăţi civile, singura în măsură să asigure exercitarea libertăţilor cetăţeneşti.

Alianţa Civică consideră ca factori agravanţi multiplele forme de intoleranţă, mistificare, ură, corupţie, egoism, rea-voinţă.

Alianţa Civică militează pentru eradicarea tuturor acestora şi susţine că avem nevoie de adevăr ca de pâine.

Fără o reînviere grabnică a valorilor morale afirmate în revoluţie, poporul nostru este în pericolul de a se scufunda în haos şi barbarie.

Suntem conştienţi că protecţia cetăţeanului nu se poate realiza decât într-o Românie liberă. Suntem săraci într-o ţară bogată. Singura ieşire o reprezintă inserarea economiei româneşti în circuitul mondial, prin trecerea la o economie de piaţă.

Alianţa Civică sprijină o reformă radicală şi realistă, ca singura ieşire din situaţia în care ne aflăm, dar şi luarea concomitent a tuturor măsurilor de protecţie socială, mai ales a păturilor sărace şi dezavantajate.

Susţinem că reforma economiei româneşti nu se poate face decât în strânsă legătură cu democratizarea deplină a vieţii politice şi sociale.

Ne pronunţăm pentru o constituţie care să garanteze toate libertăţile din democraţiile tradiţionale. Respectul pluralismului, al dreptului de asociere, asigurarea drepturilor omului, libertatea presei sunt valori în afara cărora societatea civilă şi statul de drept nu pot exista.

Alianţa Civică respinge orice formă de cenzură şi de limitare a libertăţii de expresie a cetăţenilor.

Alianţa Civică afirmă că numai o informare corectă, completă şi la timp poate feri societatea de abuzuri şi de încălcări ale regulilor democraţiei şi duce la formarea unui cetăţean implicat conştient în viaţa politică şi socială.

Alianţa Civică susţine dreptul fiecărui cetăţean de a avea acces la sursele de informare, precum şi la documentele administraţiei locale şi centrale, ca în toate societăţile civilizate.

Astfel, alegătorul îşi va putea exercita controlul permanent asupra Puterii pe care el însuşi a delegat-o să-i apere interesele.

Alianţa Civică apără fără rezerve valorile europene, cărora prin origine, mentalitate şi tradiţie le aparţinem.

Românii trăiesc astăzi pe toate continentele.

Fie ca unirea tuturor eforturilor noastre să asigure patriei un viitor!

Alianţa Civică susţine că este nevoie mai mult ca oricând de acţiuni energice şi largi de protecţie a cetăţeanului.

În acest cadru, Alianţa Civică apără revendicările muncitorilor pentru bunăstare, pentru o viaţă mai demnă şi în deplină libertate, pentru drepturile izvorâte din munca lor.

Alianţa Civică militează pentru împroprietărirea cu pământ a ţăranilor.

Alianţa Civică se manifestă împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv ameninţarea cu folosirea ei.

Alianţa Civică cheamă Biserica să sprijine eforturile de reînviere a societăţii civile şi să-şi asume răspunderile ce-i revin.

Alianţa Civică îi invită pe cetăţeni să adere la declaraţia noastră şi să-i aducă îmbunătăţiri.

NU PUTEM REUŞI DECÂT ÎMPREUNĂ !

Bucureşti, 6 noiembrie 1990.

articol preluat de pe: aliantadreptei.wordpress.com

 

 

20 de ani de când a luat fiinţă Alianţa Civică

articol preluat de pe revista22.ro (22 PLUS, nr. 311)
07 dcembrie 2010

 

GABRIEL ANDREESCU

Alianţa Civică.

(…) Alianţa Civică s-a născut, într-adevăr, dintr-o ameninţare.

Şi atunci nu este deloc ciudat că ideea ei s-a înfiripat la sfârşitul lui iunie, luna în care cohortele de falşi sau adevăraţi mineri au invadat Bucureştiul într-o izbucnire de ură şi violenţă pe care Europa nu le-a mai cunoscut, într-o astfel de formă, de pe vremea nazismului.

În luna iunie au avut loc întâlnirile cu cei ameninţaţi: asociaţiile şi grupările independente; ziarele incomode; liderii partidelor de opoziţie.

De la Pro Europa din Târgu Mureş până la Agora din Iaşi. De la PNŢCD până la ecologişti. S-a testat ceea ce era sau putea fi credibil în lumea noastră invadată de suspiciune.

În august devenise evident că miza de fond era societatea civilă.

Pluripartidismul nu are autenticitatea decât pe terenul ei. Strategiile politice artificial legate de jocul de putere pot chiar să impieteze.

În septembrie, organizaţiile hotărâte să participe la constituirea Alianţei se puseseră de acord.

Octombrie a fost luna statutelor, a organizării, a precizărilor de fond.

Între 26 şi 28 octombrie s-a ţinut, la Timişoara, Conferinţa internaţională asupra Democraţiei şi Drepturilor Omului.

După o zi întreagă de dezbateri, seara, se punea la punct, împreună cu iniţiatorii din Bucureşti, Iaşi şi Braşov, experimentul unei conlucrări timişorene.

Aşa s-a născut, prin implicarea puternicelor structuri civice din oraş, „macheta“ unei filiale. Timişoara era, încă o dată, oraşul pilot.

Ştiam cu toţii că timpul nu mai aştepta.

Pe 7 noiembrie s-a anunţat, cu o publicitate ce ar fi putut părea vanitoasă, constituirea.

Pe 9, conferinţa de presă nu eliminase, probabil, unele neclarităţi.

Dar pe 15 noiembrie, Alianţa Civică arătase deja că reprezintă ultima şansă a societăţii româneşti.
*
În decembrie am ieşit, de sub comunism, extenuaţi. A trecut aproape un an.

Extenuării i se adaugă sentimentul că am ratat. La lipsa de speranţă se răspunde cu hemoragia continuă de valori.

În faţă, o catastrofă economică şi ruşinea pentru ceea ce am făcut cu noi înşine.

Este un moment în care ar trebui să ne întrebăm: de unde venim, unde ne ducem?

Va mai fi în stare o mişcare de genul Alianţei Civice să ne salveze?

Solidaritatea în bine poate fi, în astfel de condiţii, cheia filozofică şi metafizică a existenţei unui popor.

(fragment din editorialul Alianţa Civică, revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)

 

LUCIA HOSSU-LONGIN

De veghe

În 16 decembrie 1991, la comemorarea martirilor revoluţiei de la Timişoara, Ana Blandiana vorbea despre continuarea revoluţiei, paşnic, dar ferm, până la victoria deplină. Ce înseamnă această victorie?

Iată câteva precepte: epurarea guvernului, justiţiei şi procuraturii de cadrele nomenclaturii comuniste.

Urmărirea în justiţie a celor vinovaţi din Ministerul de Interne şi MApN pentru represiunea din decembrie 1989.

După doleanţa timişorenilor, „Vrem dreptate pentru morţi, nu fotolii pentru hoţi“, democraţia nu se putea instala în România fără respectarea drepturilor omului şi fără libertatea mediilor de informare, fără adevărul despre revoluţie; pledoaria ca la funcţia de preşedinte al ţării să nu mai aspire foştii activişti comunişti, pentru c㠄preşedintele României trebuie să fie simbolul despărţirii noastre de comunism“.

Era o idee politică extraordinară continuarea spiritului Timişoarei, din decembrie 1989, idee care se va regăsi în toate documentele Alianţei.

La primul miting al AC din 21 decembrie 1990, din Piaţa Universităţii, noi, participanţii, am fost rugaţi să purtăm îmbrăcăminte cernită, brasarde negre, flori şi lumânări aprinse.

Ce deplângeam noi? Idealurile revoluţiei trădate. „Tineretul a murit, javrele s-au pricopsit“, „Păcat, păcat de sângele vărsat“.
Atunci s-a dat publicităţii Carta Alianţei Civice, programul în 24 de puncte al acestui organism reprezentativ al societăţii româneşti.

Atunci s-a născut deviza Alianţei – „Nu putem reuşi decât împreună“. Valabilă ieri, azi şi mâine.

Un an mai târziu, în 12 aprilie, în Piaţa Revoluţiei, Alianţa demonstrează pentru libertate şi adevăr la Televiziunea publică, învinovăţită pentru daune incalculabile aduse moralei şi conştiinţei publice.

Să ne amintim că, în urmă cu câteva zile, postul naţional de televiziune îi făcea elogiu lui Constantin Pârvulescu, părintele comunismului românesc, nu pentru atitudinea sa rebelă de la Congresul al XIII-lea, ci pentru consecvenţa cu care şi-a slujit idealurile.

Aş vrea să mai evoc o altă comemorare, aceea din 21 decembrie 1993 din Piaţa Universităţii, la care au luat parte nu numai Alianţa Civică, ci şi Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti, asociaţiile de revoluţionari din Bucureşti, foştii deţinuţi politici.

A fost o manifestare de neuitat, cu acelaşi deziderat obsesiv: adevărul despre represiunea din decembrie 1989.
Cât timp Ana Blandiana a condus Alianţa Civică, această organizaţie n-a putut fi manevrată, ea a sancţionat orice atentat la democraţie, s-a aflat în stradă ori de câte ori viaţa politică o vira spre totalitarism, îndemnând la unire, solidaritate şi veghe.

Deşi în 30 ianuarie 1990, când s-a retras din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, Blandiana socotea că locul unui scriitor nu poate fi decât la „masa lui de scris, o masă care seamănă de mult şi va fi nevoită să semene mult timp cu o baricadă“, totuşi nu a părăsit meterezele luptei active.

Trecutul rămâne încă actual în România, spunea Le Figaro în anii postdecembrişti. Aserţiune încă viabilă şi astăzi. România nu are încă în spate suportul solid al adevăratelor reforme în economie, în legislaţie, în justiţie, în drepturile omului.

Deşi defilăm în fiecare decembrie sub Arcul de Triumf, după 20 de ani nu prea avem biruinţe, triumfuri.

E nevoie mai mult ca oricând de continuarea revoluţiei.

Poate, de o luptă cu armele spiritului, o necapitulare în faţa puterii.

Orice fel de putere ar fi.

Avem nevoie să rămânem de veghe, aşa cum Alianţa Civică a stat la temelia democraţiei două decenii.

 

MIHAI ŞORA

Ne va salva doar adevărul

(…) Câtă vreme cei ce se află la cârma ţării vor măslui adevărul – în primul rând adevărul ultimului an, începând cu sfârşitul lui decembrie şi trecând prin ianuarie, prin februarie, prin martie, prin aprilie şi mai, şi mai ales prin mijlocul lui iunie –, tot răul care s-a înâmplat până acum se va putea întâmpla şi de aici înainte.

Oricând, dorinţa societăţii de a dialoga cu puterea şi, în ultimă instanţă, de a o controla, aşa cum e legitim, va putea fi etichetată drept tentativă de destabilizare şi reprimată ca atare. Iată de ce avem atâta nevoie de adevăr şi de transparenţă. Şi iată de ce avem nevoie şi de o societate civilă bine articulată, coerentă şi unită, care să-şi poată impune punctul de vedere fără a recurge la violenţă, pur şi simplu pentru că punctul ei de vedere coincide cu interesul general.

Primul obiectiv al Alianţei noastre Civice este să trezim şi să stimulăm capacitatea de dăruire pentru binele public a tot ce este competenţă în ţara românească. Facem aşadar apel la milioanele de compatrioţi, atât de înzestraţi de la bunul Dumnezeu, să-şi pună toată priceperea în serviciul binelui tuturora, cu convingerea că numai în felul acesta va putea fi realizat binele fiecăruia în parte.

De această alianţă a tuturor competenţelor la nivelul societăţii civile este absolută nevoie la acest viraj, plin de greutăţi neprevăzute, pe care ţara întreagă trebuie să-l ia cu minimum posibil de pierderi, în drumul ei spre economia de piaţă, în vederea asigurării unui trai omenesc pentru toţi împreună şi pentru fiecare în parte – şi asta într-un viitor destul de apropiat ca să ne putem bucura şi noi, cei de faţă, nu numai urmaşii noştri, măcar de unele din roadele lui.
(fragment din articolul apărut în revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)

 

PETRE MIHAI BĂCANU

Consolidarea societăţii civile

Alianţa Civică a apărut într-o perioadă în care societatea românească traversa o criză gravă (poate nu atât de primejdioasă ca cea de acum). Îmi amintesc de acele cozi lungi formate la înscriere, în holul casei lui Remus Mistreanu, din Eremia Grigorescu 10. În sfârşit, speranţele puteau fi coagulate întru consolidarea societăţii civile şi a statului de drept. Era o implicare curăţitoare într-un moment în care rinocerizarea era în toi. A fost o însufleţire spre limpezirea confuziei organizate.

În 1990 recunoşteam că în tot ceea ce făceam era şi politică, dar Alianţa trebuia să rămână de natură civică. „Numai în condiţiile în care nu există o alternativă ne vom asuma răspunderi politice“ – declaram în 1990. Marea greşeală a fost crearea Partidului Alianţei Civice în 1991.

Organizaţia-mamă a intrat în divergenţă cu copilul său. PAC nu avea să devin㠄un moment istoric“ – cum apărea în unele declaraţii. Apoi am trăit cu convingerea că partidele democratice pot avea strategii comune. Nu făceam opoziţie deghizată, nu eram apolitici, ne luptam cu determinare. Arma Alianţei Civice era denunţarea încetinelii reformelor, denunţarea corupţiei şi abuzurilor. Ne împotriveam celor care împiedicau lustraţia.

Cu toate decepţiile, n-am să regret niciodată că m-am implicat în AC. Marea sa realizare a fost alternanţa la guvernare, cu toate că CDR urma să devină campioana ocaziilor pierdute. Nu era nici o solidaritate exaltată. Am încercat să echilibrăm spectrul politic, am derulat o sumedenie de programe de educaţie civică.

La un moment dat, ne-am confruntat cu un discurs în pustiu. Aveam impresia că eram pe post de cârje. Când bolnavul s-a mai înzdrăvenit – le-a aruncat. Se spune că AC a pierdut. Poate. Important a fost că n-a abandonat niciodată atitudinea combativă. Când îmi amintesc de miile de acţiuni ale AC, din aceşti 20 de ani, pot spune că AC n-a pierdut.

La 20 de ani de la înfiinţarea AC, societatea civilă este tot neconsolidată. Aud aceleaşi acuzaţii, cu „lovitura de stat“, ca la recentul miting sindical. Mă întreb cum poate fi acum consolidată societatea civilă. Ce mai poate deveni nădejdea românilor atinşi de sărăcie endemică?

Acum s-a intrat într-o altă fază: acceptarea la rezistenţă. Poate mai mult ca în 1990, forţele guvernamentale trebuie supuse supravegherii critice din partea societăţii civile. Acum, când România se află nu numai în criză economică, ci stagnează, regresează. Poate apare o altă Alianţă Civică.

 

NICOLAE CONSTANTINESCU

Alianţa Civică – între vis şi realitate

Alianţa Civică a apărut din nevoia pe care am simţit-o în mod acut de a fi împreună pentru încercarea Don Quijote, adică de a ne lupta şi a birui un sistem care ne alterase şi ne strivise demnitatea, pe care-l consideram de nezdruncinat, care-şi crease nenumărate pârghii de autoalimentare. La scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, a fost clară pentru toată lumea confiscarea momentului de graţie care ne unise în mod miraculos şi înlocuirea acestei stări cu răzbunare, cu umilire, cu denigrare.

Dac㠄întinarea idealurilor socialiste“ a făcut-o Ceauşescu, zbuciumul social din primăvara şi vara lui 1990 „întinase“ idealurile „democraţiei originale“ oferită ţării de acelaşi Ion Iliescu. Or, această atitudine nepartizană cu politica „luminat㓠a CPUN-FSN o arătase Piaţa Universităţii, prima manifestare publică de proporţii care satirizase comunismul şi pe slujitorii lui într-un fel nemaiîntâlnit până atunci: prin cântece, cu zâmbetul pe buze, cu faţa destinsă, cu oameni necunoscuţi care se îmbrăţişau cerând cu toţii revenirea la normalitate: stat de drept, televiziune liberă, respectul individului.

Era prea mult! Paharul răbdării se umpluse! Şi atunci, de la tovarăşul miliţian devenit domn poliţist până la tovarăşul prim-secretar devenit domnul preşedinte, s-a pornit cu o ură sălbatică mineriada din 13-15 iunie 1990. „Democraţia original㓠fusese o mascaradă!

Desfăşurarea alegerilor din mai şi mineriadele ne-au demonstrat că forţa şi mecanismele de represiune erau intacte, doar decidentul se schimbase. Şi atunci, când, în locul unei mâini întinse, puterea trimisese un pumn, câţiva oameni s-au gândit că nu este totul pierdut şi au hotărât să se întâlnească în casa lui Remus Mistreanu, lângă Grădina Icoanei, unde, după puţin timp, s-a constituit nucleul viitoarei Alianţe Civice.

Adeziunea şi entuziasmul primelor săptămâni şi luni la cumpăna anilor 1990-1991 au fost peste aşteptări. Elementul esenţial al logisticii pe care s-a bazat AC a fost dăruirea acelor români care înregistraseră şi înainte, şi după 1989 preţul real pe care au trebuit să-l plătească orânduirii comuniste.

Nici o formaţiune politică nu reuşise să adune atâţia oameni veniţi de bunăvoie şi cu speranţa schimbării ca Alianţa Civică. În aceste condiţii, ţinând cont şi de slăbiciunile opoziţiei parlamentare, un grup de membri ai AC a hotărât, în iulie 1991, să înfiinţeze un partid al Alianţei Civice, care să preia programul de acţiuni al AC şi să-l susţină prin acţiuni ferme în parlament. Din păcate, conducerea PAC a abandonat destul de repede programul propus de AC, a urmat o politică neoliberală şi s-a dizolvat în PNL.

Privind retrospectiv aceşti ultimi 20 de ani, consider că principala greşeală pe care am făcut-o a fost uşurinţa cu care am abandonat principiile, scontând pe nişte victorii pasagere, lipsite de soliditate.

Oricum, faptul că astăzi putem judeca, aprecia şi învăţa din evenimente petrecute acum 20 de ani se datorează şi Alianţei Civice şi neobosiţilor ei voluntari, care au încercat să se lupte cu un sistem represiv pe care, chiar dacă nu l-au biruit, cel puţin l-au zdruncinat.

 

NICOLAE PRELIPCEANU

Credeam

Credeam că lumea se va transforma în bine. Că n-o să mai auzim niciodată de regimul comunist ca de o fericire pierdută.
Credeam că toţi cetăţenii României sunt, dacă nu fericiţi, măcar mulţumiţi să fie liberi şi să poată alege singuri pe cine cred ei că trebuie să ne guverneze.

Credeam că n-o să mai trebuiască să-i explici cuiva, şi acesta să nu creadă, că e mai bine să nu ai un dictator-tătuc deasupra capului. Nu, pardon, deasupra capului e sabia lui, cu care capul plecat nu-l taie. El şi ai lui sunt pe gâtul tău, cocoţaţi şi ţinându-te bine cu capul în jos. Într-o poziţie din care nu poţi să vezi nici ce zăreau înlănţuiţii ăia ai lui Platon, în peştera celebră. Că, dacă eşti cu capul aproape lipit de pământ, ochii tăi nu mai disting nici umbrele.

Credeam că n-o să mai auzim „noi muncim, nu gândim“ şi când „gândeau“, să fie cu gura altora, care le „implementaser㓠„ideea“ „moarte intelectualilor“ sau „ideea“ c㠄ei s-au demascat singuri“ şi câte şi mai câte asemenea „idei“ înălţătoare – nu-i aşa? – cam ca discursurile dictatorului de care credeam că scăpasem.

Credeam că societatea românească o să nască o adevărată societate civilă, care să reacţioneze la toate încercările politicienilor de a mai ciupi din drepturile cetăţenilor.

Credeam că n-o să mai vedem majorităţi zdrobitoare la vot pentru foşti aparatcici comunişti.
Credeam că oamenii vor fi în stare să dialogheze calmi şi interesaţi de adevăr, că n-or să-şi mai dea în cap unii altora pentru că nu ţin toţi cu Iliescu şi ai lui.

Credeam în posibilitatea unei clase politice eliberate de „învăţăturile“ securistice şi activistice, credeam în partide curate, care să urmărească interesul naţional înainte de toate.

Credeam că nenorocirea „anilor-lumin㓠ne-a învăţat pe toţi ce să nu mai facem, ce să ocolim, pentru ca anii care urmau să nu mai semene cu cei care trecuseră, credeam noi, pentru totdeauna.

Credeam că a fost o revoluţie autentică şi că societatea românească va fi reformată din temelii, adică din mentalităţi.
Credeam multe atunci, la 15 noiembrie 1990, când peste o sută de mii de oameni au ieşit în stradă, manifestând împotriva resurecţiei securiştilor şi a activiştilor, împotriva direcţiei în care partidul lui Ion Iliescu împingea ţara, cu largul concurs al – nu-i aşa? – maselor.

Credeam că toate astea vor intra în mentalitatea oamenilor, politici sau simpli alegători, în fond tot politici şi aceştia, chiar fără voie, sau măcar în mintea celor cu care ne întâlneam la dialogurile Alianţei Civice.

 

ION MĂNUCU

Romantism şi pragmatism

În iunie 90, când trenurile cu mineri se pregăteau să vină spre Bucureşti, eu am decis să fie oprite în staţia Petroşani. Eu eram un fel de IR al CFR. Mi-au desfăcut contractul de muncă, pentru aşa-numite abateri de la siguranţa circulaţiei, dar au fost obligaţi să mă reprimească după 6 luni.

În noiembrie am participat la mitingul din Bucureşti, am luat legătura cu organizatorii, am făcut cererea de intrare în AC şi apoi am făcut o filială locală pentru Dolj. După Marian Munteanu, Consiliul de Coordonare provizoriu de atunci al AC m-a ales preşedinte, pentru o perioadă de un an-doi, până la Congres. Conducerea AC se întâlnea săptămânal la Bucureşti, puneam la punct toată activitatea pentru perioada următoare şi făceam analiza a ce s-a făcut. În felul acesta s-a organizat şi adunarea de la Sibiu.

La Craiova am avut activităţi de dezvoltare a Alianţei: aveam întâlniri în localităţile din împrejurimi – Băileşti, Calafat şi, bineînţeles, la Craiova. Problemele discutate în general erau civice, ale societăţii româneşti aşa cum ieşise după revoluţie. Era o emulaţie civică, în sensul că se căutau oameni, soluţii, formule… AC a fost puternic implicată în chestiunile politice ale ţării, mai ales că ea a făcut parte şi din Forumul Democratic Antitotalitar şi ulterior din Convenţia Democratică.
În 92 şi 96 am fost efectiv elementul de legătură dintre cele două formaţii, PNŢCD şi PNL, şi prin poziţia noastră faţă de cele două partide am reuşit să facem liste comune şi echilibrate, în Craiova mai ales, unde eram puternic implicaţi. La Craiova, din 5 senatori 2 erau ai CDR şi din 11 deputaţi cam 5 erau din Convenţie. De asemenea, am supravegheat alegerile în secţiile de votare. Am organizat câteva mitinguri ale AC în Craiova şi, mai târziu, i-am primit tot aici pe Regele Mihai şi Regina Ana.

Parţial, AC şi-a atins scopurile. Dar cred că au tras-o înapoi câteva lucruri: participarea AC în Convenţia Democratică a fost un element pozitiv, dar, odată cu intrarea la guvernare a Convenţiei, Alianţa ar fi trebuit să-şi păstreze menirea iniţială, adică cea de supraveghere a guvernării, şi, de aceea, AC ar fi trebuit să iasă imediat după ce Convenţia a câştigat alegerile.

Un alt minus al AC a fost modul de funcţionare. Alianţa trebuia să fie organizată oarecum ca un partid politic şi, din păcate, Partidul Alianţei Civice, format din AC, din întâmplare sau intenţionat, s-a rupt totalmente de AC, nemaipăstrând nici un element comun. Ar fi fost de dorit ca cele două entităţi să comunice, conducerile trebuiau să fie întrepătrunse.

Partidul era necesar, pentru că cele două partide istorice, PNŢCD şi PNL, nu umpleau necesitatea de schimbare; era nevoie ca PAC să participe la alegeri, dar numai acolo unde partidele istorice nu aveau candidaţi. Au mai fost şi minusuri individuale. De exemplu, romantismul revoluţionar durează un timp, după care eşti obligat să te ocupi de problemele tale egoiste, personale, prozaice – familie, avere, administraţie

ş.a.m.d. Pe de altă parte, aţi văzut că orice om are un preţ, care poate să fie material, de poziţie socială etc. şi atunci se produc alunecările de rigoare. Fără a da nume. Societatea noastră românească este diversă şi, spre deosebire de nemţi, mai avem zicala c㠄se poate şi aşa“.

 

MIHAI ZAMFIRESCU

Înscrieri pe calculator

Mergeam în Piaţa Universităţii şi cu copilul meu înainte să se nască şi după ce s-a născut, în mai. În Piaţa Universităţii, la început se făcea o proiecţie cu un proiector de la Ambasada Franţei sau a Germaniei. Se povestea despre Ceauşescu, despre oamenii din jurul lui. Apăreau Iliescu, Petre Roman. Iliescu, nu ştiu dacă personal, a trimis vorbă la ambasadă că nu se poate ca un stat străin să se amestece „în treburile interne“ etc. Şi au trebuit să şi-l ia. Şi atunci m-am întâlnit cu d-l Mihai Oroveanu în Piaţa Universităţii. Şi i-am zis: „Noi avem la Şcoala Germană un proiector, încă nu l-am desfăcut, puteţi să-l folosiţi o vreme“. Aşa au continuat proiecţiile.
D-l Oroveanu a avut grijă să-l ascundă în fiecare zi.

Auzisem că se ţin întâlniri la d-l Remus Mistreanu acasă şi am mers şi eu. În hol, era o masă imensă la care stăteau zeci de persoane care îşi spuneau părerea. Unii erau foarte porniţi împotriva lucrurilor care se petreceau, alţii ziceau că e bine totuşi că putem să stăm de vorbă. Alţii veneau foarte speriaţi acolo, numai băgau nasul şi fugeau.

M-am dus la Remus şi l-am întrebat cu ce să-l ajut. Şi mi-a zis: vine lume aici, are nevoie de hârtii. Am zis: bun. Şcoala Germană, la care eram director, primise din donaţii lucruri pentru bunul mers al activităţii. M-am gândit că bunul mers al şcolii înseamnă şi bunul mers al ţării, şi atunci am dus hârtie, am tras la xerox, parcă le-am dat şi un xerox.

Când mai primeam cafea, le duceam cafea, că acolo s-au băut tone de cafea. Când au început să se facă înscrieri în AC (era şi în România liberă un cupon), Remus mi-a dat jumătate din cupoane, aproape un sac întreg, mii de cupoane sosite. Eu am luat cupoanele, m-am dus la un prieten şi le-am trecut pe calculator. Am făcut un program,

le-am înregistrat şi rezultatele le-am transmis d-lui Romulus Rusan. Am lucrat la înregistrare două-trei săptămâni şi tot veneau oameni. Lumea era foarte entuziasmată că e o mişcare apolitică, asta le-a plăcut mai ales.

Eu cred că AC şi-a împlinit menirea, pentru că fără ea nu se făcea schimbarea în 96. Eu am lucrat şi pentru alegerile din 92, tot la calculator. Cei de la putere au acceptat să se numere în paralel voturile, în 92, şi atunci puterea fesenistă a pierdut toate primăriile în Bucureşti. Fiecare sector avea câte un calculator alături de cineva de la Alianţă, asigurându-se numărătoarea paralelă.

La primul tur au dat voie să numere în paralel, dar la al doilea tur n-au mai acceptat. A fost primul semn că lucrurile se pot schimba. În 96 mişcarea a fost şi mai puternică. Între timp veniseră calculatoare destule din străinătate şi pentru Alianţă şi s-a putut face numărătoarea paralelă.

Eu am destui prieteni în a căror părere am încredere, dar nu ştiu dacă lumea s-ar mai arunca în politică ca înainte, pentru că dezamăgirea e foarte mare. Sigur, o să pornească la un moment dat încă o mişcare civică, nu se poate fără. Cei care sunt în politică, în afară de câteva foarte mici excepţii, majoritatea se gândesc la ei, şi nu la binele celorlalţi. Şi nu există sancţiune.

 

REMUS MISTREANU

Str. Eremia Grigorescu, 10

Horia Bernea mi-a spus că urma să se facă Alianţa Civică, dar nu există loc de sediu. Eu, ca şi Horia, aveam în familii 45 de ani de condamnări de puşcărie comunistă. Ne-am gândit să facem ceva pentru cei care au stat în puşcăriile comuniste. Şi am zis: pun eu casa la dispoziţie. Şi aşa, cu Petre Mihai Băcanu, cu Ticu Dumitrescu, am „stabilit“ sediul AC la mine acasă.

Sufrageria a devenit sala de consiliu şi şedinţele se petreceau acolo, unde i-am cunoscut pe toţi. Camerele celelalte au rămas de locuit. Mai aveam un hol mare de 36 m.p., de care prima dată când au venit oamenii s-au speriat, pentru că era o barcă în hol.

Am scos barca afară, am pus o masă şi acolo se făceau înscrierile. În primele luni cred că treceau prin casă sute de persoane. Iar gestul cel mai frumos mi s-a părut când am strâns bani pentru greva de la Timişoara. S-a dat un comunicat verbal la sediu şi am anunţat că strângem bani pentru cei de acolo.

S-a strâns un milion şi ceva, imens pentru atunci, şi s-a pus problema cum trimitem banii, că fiecare avea reţineri. S-a oferit Florin Iaru, căruia i-am dat o valiză, am umplut-o cu bani şi am trimis-o la Timişoara.

Familia se restrânsese de când casa devenise sediul AC. Copiii erau la şcoală. Unul a fost exmatriculat, au fost bătuţi pe stradă pentru c㠄taică-tu umblă cu tâmpenii“. Mie mi-au desfăcut contractul de muncă imediat, că lipsesc, motivele alea vechi, conform articolului nu ştiu care, nici nu mă interesa.

AC a stat în casa mea până când s-a hotărât Nicolae Manolescu să facă Partidul Alianţa Civică. Eu le-am spus de la început să nu facem ca FSN şi să ne transformăm în partid. Ei, şi surpriza am avut-o când s-au hotărât să se transforme în partid şi atunci eu am spus că nu mai pot să dau faţă cu oamenii pentru că le-am promis că nu ne transformăm în partid.

În perioada în care a fost Marian Munteanu preşedinte al AC, el nu-şi prea dădea interesul. Dar când a fost d-l Mihai Şora, el venea ca la serviciu dimineaţa la 8 şi pleca seara târziu. Veneau persoanele şi se înscriau, cereau detalii, a venit şi ambasadorul Angliei. Primeam telefoane pentru donaţii, cu aparatură, din partea ambasadelor, a persoanelor fizice.

Era imposibil, nu puteai singur face faţă problemelor care erau. Securiştii se tot schimbau, observau tot. După ce a plecat AC de la mine, mi-au şi spus. Bineînţeles că veneau şi mulţi provocatori. A venit unul cu propunerea să facă un serviciu secret al Alianţei. I-am spus: „vezi-ţi domne de treabă“. Şi m-a întrebat: „Dar cu cât te plătesc ăştia de nu vrei?“. „Nu mă plătesc.“ „Păi, dacă ai fi la noi – zice – în Elveţia ai sta şi tu, şi familia ta în vacanţă.“
La mitingul AC din 15 noiembrie, l-am întrebat pe Băcanu: „Şi staţie…?“

„N-avem staţie.“ Au venit două microbuze din partea lui Petre Roman, care s-au oferit să ne facă sonorizarea la miting. Eu am luat legătura cu nişte băieţi care erau ingineri de sunet la formaţii de muzică uşoară. Nu ştiu ce voia Roman să facă. Să saboteze, bineînţeles.

Eram complet descoperiţi, nu aveam nimic. Cumpărasem eu pe timpuri un val de pânză pentru cearceafuri şi l-am dus ca să avem pe ce să scriem lozincile. Au tăiat-o şi au făcut lozinci băieţii care erau de la Piaţa Universităţii, enorm de mulţi.
Când au venit minerii, în iunie, Miron Mitrea a trimis şoferii, ca să vezi ce înseamnă viaţa… Mitrea era la vremea aia cu sindicatele şi era de bine.

A trimis şoferii cu basculantele ca să înconjoare casa, pentru că minerii voiau să-mi dea foc. Au fost promisiuni ca pe casa mea din Eremia Grigorescu să fie o plăcuţă pe care să scrie că acolo a fost primul sediu al AC. Dar când a ajuns d-l Constantinescu preşedinte s-a uitat tot.

articol preluat de pe: revista22.ro

 

 

 

NU PUTEM REUŞI DECÂT ÎMPREUNÓ

articol:  Romulus Rusan

7 decembrie 2010

Mă întreb cum aş scrie acest articol dacă n-aş fi eu în cauză, dacă n-aş fi trăit perioada despre care va fi vorba ca un actor al ei. Ca un actor care şi-a petrecut clipele, orele, săptămânile şi anii luându-şi rolul atât de în serios încât, pe nesimţite, acesta i-a confiscat zilele, nopţile, duminicile şi concediile, cu viaţă cu tot. O viaţă pentru alţii, care, treptat, i-a anulat viaţa profesională, l-a despărţit de rude şi prieteni, l-a claustrat în acţiune.

Când am pornit, o mână de oameni, Alianţa Civică nu aveam nicio idee despre ce va urma şi despre cât va dura. Ştiam că suntem în faţa unui mamut inform şi nedefinit, ale cărui limite nu le intuiam şi a cărui forţă ne tăia respiraţia. Ştiam doar că a furat o revoluţie, că s-a întins peste ţară cu gândul de a nu ceda nicio poziţie, că a mimat formele democratice de ochii străinătăţii, dar că sub mănuşa diplomatică poartă un „box“ de fier cu care poate lovi oricând pe neaşteptate.

Avea de partea sa poliţia, armata, serviciile secrete, justiţia, radioul şi televiziunea de stat (altele nu existau), averea uriaşă a ţării şi a partidului, pe care se jura că nu o va vinde străinilor, dar care era dată încet, dar sigur pe mâna propriilor aderenţi. Avea majoritatea ziarelor.

Avea peste o sută de partide satelite inventate peste noapte în apartamente de bloc. Avea un mecanism parlamentar care sufoca opoziţia. Avea, deocamdată, masele, pe care gustul libertăţii şi promisiunile electorale făţarnice le zăpăciseră până într-acolo încât, în mai 1990, dăduseră lui Ion Iliescu 85% din voturi, iar FSN-ului 66%.

Deşi avea de partea sa masele, FSN nu dispunea de o societate civilă structurată. Cuvântul „împreun㓠desemna mai degrabă o populaţie dezorientată decât un liant social consistent. Cele trei mineriade rostogolite peste Capitală au semănat spaimă şi incertitudine.

După zdrobirea opoziţiei, reale şi închipuite, din 14-15 iunie, „Marşul în alb“ din 13 iulie 1990, care relansa energiile Pieţei Universităţii, a însemnat şi o retrezire a speranţei. Din Piaţa Operei, trecând prin Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană pentru a se întoarce pe Calea Victoriei, 250.000 de oameni îmbrăcaţi în alb şi purtând în mână câte o floare au defilat în tăcere, aplaudaţi pentru prima dată deschis din balcoanele blocurilor bucureştene.

Pentru moment, Bucureştiul era o redută unită, o societate deschisă spre democraţie. Solidaritatea era „superlativul libertăţii“, cum fusese definită din balconul Universităţii. A dispărut şi frica, iar fiecare vedea în cel de lângă el un aliat.

 

În chinurile luptei de clasă

Aşa a apărut după mai puţin de patru luni Alianţa Civică. Discuţiile s-au purtat întâi în redacţia României libere, iar mai la urmă, într-o casă particulară de lângă Grădina Icoanei. În acelaşi timp, s-a luat legătura cu Grupul pentru Dialog Social, Grupul Independent pentru Democraţie, cu revoluţionarii timişoreni, cu asociaţii din Iaşi şi Tg. Mureş, cu muncitorii din Braşov şi chiar cu minerii din Valea Jiului.

Din sutele, dacă nu miile, de ziare apărute imediat după revoluţie, doar 22, Româ­nia liberă, Baricada, Expres, Tinerama şi alte câteva susţineau noua formaţiune „civică şi politică“, pe care justiţia aservită se încăpăţâna să nu o înscrie, cerându-i să se declare apolitică. Controversa a durat câteva săptămâni, în statut a apărut sintagma: „civică şi apartidic㓠(pentru că, într-adevăr, nu era vorba de un partid), iar la 8 noiembrie, într-un hol al Hotelului Bucureşti, a avut loc conferinţa de presă care anunţa constituirea.

Concomitent, pe pagina întâi a României libere a apărut Declaraţia de principii care anunţa naşterea noii formaţiuni, însoţită de 216 semnături de intelectuali, artişti, ingineri şi muncitori care se constituiau în membri fondatori. Oricine se putea alătura, decupând din ziar un cupon de înscriere pentru a-l trimite pe adresa din strada Eremia Grigorescu.

Într-o săptămână s-au primit peste 100.000 de înscrieri. Pentru tinerii de azi, trebuie spus că în acel timp nu exista e-mail-ul, sms-ul, telefonul mobil, iar faxul abia fusese inventat. Comunicarea se făcea printr-un singur telefon sau prin telefoanele, ascultate, de acasă. Dar asta este o altă poveste…

Deviza noii formaţiuni, „Nu putem reuşi decât împreună“, sugera prin această dublă negaţie o afirmaţie: imperativul solidarităţii.

Lovitura a fost primită de FSN şi de ziarele lui cu o ostilitate care amintea vremurile cele mai rele ale luptei de clasă. Pentru intimidare, Alianţa era etichetată drept fascistă, iar purtătorul de cuvânt al Guvernului Roman, pe nume Bogdan Baltazar (înţeleptul consultant financiar de azi), nu scăpa un prilej să nu-i veştejească la TVR „Liber㓠pe „arhanghelii străzii“ (aluzie la „legionarismul“ lor), fără ca Alianţei să i se permită vreun drept la replică.

Ziua de 15 noiembrie a marcat totuşi un triumf absolut, un miting care aniversa trei ani de la mişcările de la Braşov reuşind să mobilizeze în Bucureşti o jumătate de milion de participanţi, precum şi alte zeci şi sute de mii în marile oraşe din provincie. De astă dată, Televiziunea „Liber㓠a trebuit să fie într-adevăr echidistantă, transmiţând marea tălăzuitoare de manifestanţi, din simplul motiv că Bucureştiul era monitorizat în acele zile de o delegaţie a Consiliului Europei.

În schimb, atacurile s-au reluat cu aceeaşi virulenţă stalinistă după sărbătorirea, la Ateneul Român, a 72 de ani de la Marea Unire (la Alba Iulia, acelaşi eveniment a fost pângărit de huiduielile la comandă adresate, în timp ce vorbeau, lui Corneliu Coposu şi altor membri ai opoziţiei).

Hărţuirea Alianţei Civice atingea cote inimaginabile. Primul ministru i-a refuzat un sediu, indicând secretariatului său „să nu li se dea nici măcar un chioşc de îngheţată!“. Unii membri ai Alianţei erau ameninţaţi cu darea afară din serviciu. Cancelariile occidentale erau intoxicate cu ştiri potrivit cărora Alianţa Civică ar fi extremistă.

Convenţia de constituire publică a Alianţei a avut loc în zilele de 14 şi 15 decembrie. Încă înainte de a se şti ce va fi, presa fesenistă a explodat de indignare. O colegă cercetătoare a găsit zilele trecute, în colecţiile Bibliotecii Universitare, câteva mostre de stalinism tip 1990, care ar trebui, măcar azi, să facă să le crape obrazul de ruşine autorilor.

Pe pagina I a Adevărului a apărut o scrisoare primită de la „un grup de patrioţi“ în care se vorbea, pe puncte, despre o lovitură de stat plănuită de Alianţă! În numărul următor, relatarea primei zile a lucrărilor abunda în incriminări şi imprecaţii penibile. În ce îl priveşte pe Silviu Brucan, se străduia cel puţin să pară mai teoretizant, vorbind de „opoziţia celor ce protestează cu orice preţ“.

Dar influenţa acestuia, de strateg al FSN-ului, poate fi dedusă din următoarea întâmplare: în a doua zi a Convenţiei AC, în subsolul Ateneului Român a apărut ambasadorul Statelor Unite, Alan Green jr., care ne-a înmânat un mesaj al Departamentului de Stat recomandând Alianţei să îşi rezolve diferendele politice la masa tratativelor cu guvernul, şi nu în stradă.

 

„Bucureşti, ajută-ne / Să scăpăm de FSN!“

Totuşi, în ciuda faptului că unii membri ai noului Comitet AC au încercat un dialog (al surzilor) cu Iliescu, şicanele au continuat. În 16 decembrie avea loc la Timişoara un miting aniversând un an de la revoluţie. Pe o ploaie mocănească, zece mii de manifestanţi disperaţi scandau: „Bucureşti, ajută-ne / Să scăpăm de FSN!“.

Ana Blandiana i-a încurajat vorbindu-le despre sensurile perene ale adevăratei revoluţii şi, în timp ce vorbea, Lucia Hossu-Longin, care venise, de fapt, să filmeze un spectacol de poezie din sală, a întors aparatul şi a transmis în direct imaginea din balconul Operei, la TVR.

Scandalul a fost imens şi viitoarea realizatoare a Memorialului Durerii a fost a doua zi injuriată şi sancţionată în plenul parlamentului fesenist. Câteva zile mai târziu, la 21 decembrie, după un miting aniversar organizat tot de Alianţă, în Piaţa Universităţii, coroanele depuse de Ion Iliescu au fost vandalizate. Nu se ştie cine a făcut-o, dar televiziunea a acuzat în termeni violenţi tot Alianţa!

După ce recapitulezi asemenea episoade, de neconceput într-o democraţie, stai şi te întrebi ce urmărea prin ele o putere atât de sigură pe avantajele ei materiale nelimitate. Evident că ura iraţională pe care o revărsa asupra bieţilor oponenţi (pe care nu-i considera nici măcar adversari politici, ci bandiţi, trădători, spioni şi fascişti) trăda o teamă ocultă faţă de legitimitatea, ameninţătoare pentru ea, a ideilor fondatoare ale Alianţei.

În noiembrie 1991, când s-a constituit Convenţia Democratică, la formarea căreia Alianţa pusese umărul, la ale cărei programe lucrase cu specialiştii ei şi în ale cărei campanii electorale urma să se implice prin uriaşele sale mitinguri, furia FSN s-a reluat în forme noi: Alianţa era invitată acum imperativ (dacă vrea să facă politică) să devină partid.

De ce face politică dacă s-a declarat (!) apolitică? Era o ipocrizie, însă, căci acuzaţia nu era motivată de dorinţa de a concura la urne cu personalităţi ale Alianţei, ci de teama faţă de ideile insuflate Convenţiei. Ceea ce astăzi apare ca o banalitate oarecare (integrarea în structurile euroatlantice, reforma economică, lupta contra corupţiei, reforma clasei politice, garantarea proprietăţii, libertatea reală a presei) apărea atunci ca factor disturbator, ca împotrivire la dictatura de tip asiatic ce se pregătea României.

Şi, într-adevăr, peste şase ani, o nouă putere, bazată pe Convenţia Democratică, realiza alternanţa, împiedicând procesul de bielorusificare a ţării. Cu principii declarate de mult de Alianţă, cu un Contract pentru România, cu proiecte de justiţie socială şi morală, de reorganizare administrativă.

 

Alternanţa la putere. Vinovaţi de altruism

Drumul până aici a fost greu. Greu a fost şi pe urmă. Mai ales pentru Alianţa Civică, care gândise totul pentru ajungerea la putere a altora şi nu-şi reţinuse nimic pentru ea. Neavând un sediu al ei, cu un singur telefon instalat, în două camere improvizate, asigurându-şi chiria din cotizaţii şi din copii trase contra cost pe un xerox rablagit, având o conducere neremunerată, care mergea pe jos şi cu tramvaiul, Alianţa Civică a realizat o performanţă ce îi deranja nu numai pe adversari, dar şi pe partenerii de luptă.

Puţini dintre aceştia – şi în primul, şi în primul rând Corneliu Coposu – erau conştienţi de altruismul ei. Pe cei mai mulţi îi agasa tocmai faptul că nu puteau concepe un altruism atât de dezinteresat încât părea suspect. Cine îşi mai părăseşte de bună voie profesiunea, fără să aştepte vreun beneficiu politic?

Cine este nebun să lucreze numai şi numai pentru principii morale, fără să aspire la un loc în vreun consiliu de administraţie, la o sinecură în AGA, ba refuzând chiar posturile de ministru sau de ambasador? Fiecare miting în care Alianţa invita partidele din CDR era considerat de acestea o încercare de transformare în „suprapartid“.

Fiecare îndemn ca grupurile parlamentare CDR să aibă şedinţe comune sau ca parlamentarii să se întâlnească periodic cu alegătorii era considerat o încercare ocultă de a „conduce din umbră“. Odată uitate obligaţiile luate în campania electorală, politicienii nu permiteau nici măcar celor ce giraseră pentru ei să le reamintească promisiunile.

Cu Partidul Alianţei Civice, pe care l-a creat pentru a stimula o reprezentare în parlament şi o întărire a Convenţiei, relaţiile au fost până la urmă deosebit de rele, pentru că, folosind aura Alianţei, partidul a luat-o în cu totul altă direcţie decât promisese la început, bătându-şi de la un timp joc tocmai de cea care îi dăduse viaţă.

În conferinţele săptămânale de presă, preşedintele, secretarii şi purtătorii de cuvânt îşi exersau ironiile asupra Alianţei, repetând – iarăşi şi iarăşi – teoriile FSN c㠖 dacă vrea să facă politic㠖 trebuie să se transforme ea însăşi în partid (făcându-se că uită că partidul acela era tocmai PAC).

Nu altfel s-a purtat cu Alianţa Civică preşedintele pe care l-a sprijinit să ajungă la Cotroceni. Emil Constantinescu s-a afişat cu Alianţa doar când avea nevoie de un sprijin explicit şi urgent, cerut de ochii lumii. În rest, a respins orice sfat, orice sesizare critică, a minimalizat orice observaţie binevoitoare care i se aducea.

Când insistenţele Alianţei şi AFDPR în a-l determina să-şi respecte promisiunile electorale l-au plictisit, nu s-a sfiit să inspire pe un ziarist să scrie un editorial, rămas de pomină, în care se insinua că preşedinta Alianţei vrea să conducă ţara din umbră! După Constantinescu şi cei din staff-ul său, CDR nu fusese decât o coaliţie electorală şi care şi-a pierdut raţiunea de existenţă.

A ajuns până la urmă să numească, în 1997, Alianţa Civic㠄un club al frustraţilor“. Ruptura părea definitivă, dar asta nu l-a făcut pe preşedinte să evite asemenea situaţii, iar în congresul următor (unde era doar unul dintre invitaţi) a ţinut un discurs de două ori mai lung decât raportul preşedintei, plângându-se că intelectualii l-au trădat nesusţinându-i proiectele.

Nu mai vorbesc de faptul că, în memoriile publicate la puţin timp după defecţiunea sa din iulie 2000, fostul preşedinte o acuza pe fosta sa susţinătoare că a procedat moralist, ca o stareţă de mănăstire (uitând probabil c㠖 patru ani mai devreme – tocmai enigmaticul „călugăr Vasile“ îi purtase noroc după disputa televizată cu liber-cugetătorul Ion Iliescu)!

Ultima deziluzie a Alianţei în raport cu partenerii din Convenţie a avut loc în acel trist sfârşit de guvernare din anii 1999-2000. A încercat să-i convingă să înceteze şirul neîntrerupt de ofense şi de agresiuni verbale cu care se tratau unii pe alţii.

Au avut loc numeroase runde de convorbiri la sediul Alianţei, dar încăpăţânarea reciprocă n-a cedat, iar, la alegerile următoare, centrul-dreapta a părăsit aproape total parlamentul, din cauza dezbinării. Ion Iliescu n-a scăpat, din nou, prilejul să vitupereze contra Alianţei, care se străduia să salveze ce se mai putea, asemănând-o cu „acele organizaţii de extremă dreaptă din anii 30“. Finala sa la alegerile prezidenţiale din anul 2000 a arătat că extremismul era altundeva…

 

A fost nevoie de Alianţa Civică?

După atâtea victorii, acceptate ca tot atâ­tea înfrângeri, întrebarea este: în peisajul politic românesc a fost oare nevoie de Alianţa Civică? Au folosit la ceva sacrificiile ei, care s-au ales mai degrabă cu reproşuri şi incriminări decât cu mulţumiri şi recunoştinţă? La ce au folosit ideile ei „înaintemergătoare“ (cum le-a numit un editorialist în România liberă)?

Ce rost au avut şedinţele ei săptămânale de consiliu? Conferinţele trimestriale? Congresele anuale? Zecile de mitinguri pentru „Reformă şi adevăr“, călătoriile în ţară, sprijinirea celor 39 de filiale judeţene, „Dialogurile Alianţei Civice“, ţinute peste tot, atât în aule universitare, cât şi în cămine culturale săteşti?

Ce s-a ales de miile de declaraţii, petiţii, proteste, propuneri, iniţiative? Dar de campaniile electorale din pieţe şi târguri? De sondajele de opinie făcute din om în om? Cine mai ştie de contribuţia ei la întocmirea programelor CDR şi a „Contractului cu România“?

De cărţile editate, de organizarea simpozioanelor despre tehnica electorală, de participarea membrilor ei la comisiile de supraveghere a alegerilor, de campaniile de curăţire a oraşelor, de împărţire a ajutoarelor către copii, bătrâni şi nevoiaşi? De viaţa tumultuoasă a filialelor, în care mii de membri şi voluntari îşi riscaseră situaţia profesională în lupta cu mafiile locale?…

Alianţa Civică a fost totuşi unică în epopeea acestei perioade, pentru că a dovedit că se poate. Edmund Hillary, exploratorul Himalayei, întrebat la vremea sa de ce s-a aventurat spre acest superlativ primejdios care era vârful Everest, a răspuns simplu: „Pentru că el există“.

Alianţa Civică a dovedit că se poate urca oricât de riscant în lumea ideilor, principiilor şi speranţelor, chiar dacă ştii că la un moment dat vei coborî doar în istorie.

* * *

Documente definitorii (selecţie)

- 8 noiembrie 1990 – 3 noiembrie 1996

- Declaraţia de principii

- Carta Alianţei Civice

- Declaraţia de reconciliere naţională

- Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale

- Declaraţia Alianţei Civice cu privire la drepturile şi libertăţile minorităţilor naţionale, lingvistice şi religioase

- Apelul Alianţei Civice către Biserica Ortodoxă

- Apelul Adevărul despre revoluţie

- Codul de deontologie politică

- Propunerile Alianţei Civice pentru perfecţionarea activităţii Convenţiei Democratice

- Propunerile Alianţei Civice referitoare la evaluarea de către CDR a rezervelor de specialişti

- Declaraţia Alianţei Civice împotriva manipulării politice a sentimentului naţional

- Reforma clasei politice şi a administraţiei

 

După 3 noiembrie 1996

- Declaraţie despre starea coaliţiei

- Comunicatul Alianţei Civice cu privire la autosuspendarea din Convenţia Democrată

- Responsabilitatea oamenilor politici, o formă a moralităţii

- Declaraţia de susţinere a Legii accesului la dosarele fostei Securităţi

- Apel către clasa politică

- La aniversarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului

- Poziţia Alianţei Civice cu privire la implicarea armatei în evenimentele din decembrie 1989

- Declaraţia referitoare la integrarea euro-atlantică a României

- Scrisoare deschisă a Alianţei Civice către Convenţia Democrată

- Declaraţie-apel pentru aflarea adevărului despre mineriade

articol preluat de pe revista22.ro