Gheorghe Iancu
foto preluat de pe bastan.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro
Gheorghe Iancu
S-a nascut la 18 noiembrie 1933, în comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu.
La vârsta de 16 ani, o întâlnire cu ofiţerul de aviaţie civilă, Partenie Popescu, avea să-i dea un drum în viaţă, căci, la îndemnul acestuia, a urmat cursurile şcolii de paraşutism. Atât de mult i-a plăcut zborul încât, la vârsta de 17 ani, a ajuns instructor. De-a lungul timpului, a bătut 39 de recorduri naţionale şi 3 internaţionale, iar cel din anul 1961 s-a dovedit a fi absolut şi definitiv.
La mitingurile aviatice, a zburat pe aripa avionului sau pe capotă, a coborât între cele două jambe (picioare ale trenului de aterizare, de care sunt prinse roţile avionului), unde, pe o scară de gimnastică din frânghie, făcea acrobaţie, stârnind admiraţia publicului.
Este maestru al sporturilor în paraşutism, a fost şi este un model în viaţă pentru mulţi, fiind considerat părintele paraşutismului românesc. La cei aproape 80 de ani, poartă cu sine 37 de ani de activitate de zbor, 4200 de lansări cu paraşuta, ultima a făcut-o în anul 2007.
A instruit generaţii de paraşutişti, a participat la un campionat mondial şi la mai multe concursuri sportive internaţionale, a fost, vreme îndelungată, pe prima pagină a ziarelor.
La 31 mai 1961, a obtinut pe aerodromul Strejnic din Ploiesti,“recordul mondial definitiv” acordat de Federatia Aeronautica Internationala, sarind de doua ori de la inaltimea de 1.000 m., cu deschidere intarziata a parasutei, si aterizand de fiecare data la zero metri de punctul fix.
Paraşutistul recordmen mondial
Gheorghe Iancu: După o lansare demonstrativă la Arad, august 1982 – foto: adevarul.ro
articol preluat de pe adevarul.ro
29 ianuarie 2011
Gheorghe Iancu, 78 de ani, a atins la 31 mai 1961 perfecţiunea: prima aterizare din lume la punctul fix zero. Are la activ peste 4.000 de lansări cu paraşuta şi este deţinătorul a 36 de recorduri naţionale şi două mondiale.
31 mai 1961 a fost o zi magică. Şi paraşutistul a simţit asta de dimineaţă, de la orele când aerodromul începea să se însufleţească. Era ceva în aer, şi se anunţa ceva deosebit. Era o dimineaţă de mai pe Aerodromul Strejnic din Ploieşti, cerul era senin şi paraşutiştii lotului republican îşi cărau paraşutele spre locul de îmbarcare. Visurile tuturor erau concentrate în acelaşi punct, toţi îşi doreau acelaşi lucru: să fie cel mai bun în ziua aceea.
Prima lansare cu paraşuta, la proba de 1.000 de metri, cu aterizare la punct fix, a fost record naţional, următoarea la fel, şi astfel toate cele ce au urmat, surclasându-le pe cele anterioare. 1.25 metri, 0,91 metri, 0,80 metri, totul înainta ca după un plan scris, înspre punctul fix al perfecţiunii: zero.
Dar oare avea să-l atingă cineva? Sorţii hotărâseră ca Gheorghe Iancu să sară ultimul. Era deja ora prânzului şi condiţiile meteorologice nu mai erau la fel de favorabile ca dimineaţă: vântul se înteţise un pic, azuriul cerului se mai estompase. Toate aceste semne erau traduse în cifre şi calcule în capul lui. Apoi, când zarva din minte înceta, apărea strategia.
Când avionul în care se îmbarcase a făcut ultimul viraj înainte de a intra pe linia de lansare, când altimetrul a arătat 1.000 de metri, Iancu şi-a lipit obrazul de metalul rece al cadrului uşii. Jos, aerodromul atât de familiar devenise o aglomerare de linii şi puncte.
Între ele însă, paraşutistul distinge clar groapa cu nisip încadrată de participanţii la concurs, care probabil acum privesc în sus şi aşteaptă. Acolo trebuie să aterizeze el cu paraşuta. În punctul zero, acolo unde nimeni, de nicăieri de pe planetă, nu mai aterizase, până în ziua aceea de 31 mai 1961. Şi cei de jos ştiau asta, şi el era ultimul concurent, aşa că aşteptau.
Un băiat a încremenit sub cer
Ca să ajungă la ziua asta, pentru Gheorghe Iancu a trebuit să fie încă o zi. Tot primăvara, la 4 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Americanii asediau Bucureştiul, şi în ziua aceea, când cerul era împânzit de avioane de bombardament, şi când toţi alergau în adăposturi sau erau deja acolo, un copil de 11 ani încremenise în curtea unei case. Obuzele se spărgeau ca la sfârşitul lumii, bombele cădeau nu departe de casa cu numărul 9, unde era un băieţel înlemnit, în jur se înălţau nori groşi de praf, fum, pâclă neagră.
Iancu se holba cu nesaţ, nu mai văzuse atâtea avioane la un loc, şi apoi click! O paraşută! Şi apoi încă una şi încă una! Soldaţii americani se salvau din bombardiere prin catapultare şi pentru Iancu încetase infernul auditiv, din care decelase doar un sunet imperceptibil, de fapt inexistent, ceva ca atunci când ninge şi doar copiii pot auzi cum ninge: plutirea paraşutelor înspre pământ.
Imaginea, senzaţia asta l-a urmărit până când destinul i-a trimis un covor pe care să păşească, însufleţit de toată forţa pasiunii lui. Şi asta s-a întâmplat când la liceul tehnic unde studia în ultimul an a venit pe neaşteptate un aviator. „Mă numesc Popescu Artenie şi sunt de la Comisia de aviaţie a oraşului Bucureşti. Vrem să organizăm o defilare cu un grup de paraşutişti pentru 1 Mai. Avem nevoie de vreo 50 de tineri arătoşi. Care dintre ei doresc să urmeze cursurile de paraşutism pot s-o facă”, asta a spus aviatorul.
După ce el a plecat, minţile băieţilor erau deja pierdute. Visau numai aerodromuri, avioane, paraşute. Gheorghe Iancu a fost printre cei care au participat la defilare, şi în cele două săptămâni de repetiţii pentru eveniment, când trebuia să-şi pună paraşuta de mai multe ori, s-o dea jos, şi apoi să meargă cu ea în spate, şi-a dat seama de ceva care avea să-i schimbe cursul vieţii: tocmai se îndrăgostise.
Instructor la 17 ani
Primul salt cu paraşuta l-a făcut pe aerodromul-şcoală Clinceni, avându-l ca instructor pe reputatul paraşutist Nicolae Pangică. A trecut cu bine şi de-al doilea, pentru că, explică Gheorghe Iancu, acesta este cel mai greu moment din viaţa unui paraşutist.
Este lansarea conştientă, când ai deja prima experienţă la activ, şi este saltul care îţi va spune dacă să continui sau nu. Apoi, pentru Iancu a început ascensiunea: a terminat şcoala de paraşutism ca şef de promoţie şi a făcut parte dintre primele serii de paraşutişti sportivi din România, în anul de pionierat 1950. A urmat apoi cursurile şcolii de instructor în paraşutism, absolvită tot ca şef de promoţie. La 17 ani a devenit instructor.
La 28 mai avea să atragă privirile lumii asupra României, la 31 mai 1961. Până în acea zi avea deja la activ zeci de recorduri naţionale obţinute în concursuri. Dar nu la asta se gândea acum, cu obrazul lipit de cadrul uşii avionului din care se pregătea să sară. Ci la punctul acela infim, pe care trebuia să-l nimerească, prin gestionarea paraşutei, a tensiunii, prin lupta cu vântul, cu curenţii de aer, cu emoţiile.
„Cad! O secundă, două, trei, punctual de jos creşte, devine enorm sub privirile mele fixe. Trag energic mânerul de comandă. Încă o secundă, două… Un şoc, şi încep să plutesc sub cupola de mătase a paraşutei. O senzaţie de stranie acuitate a pus stăpânire pe trupul şi gândurile mele, comandându-mi fiecare mişcare. De îndată ce m-am convins că paraşuta e bine deschisă, am apucat mânerele fantei, pironindu-mi privirile pe groapa de nisip. Căutam să determin locul de intersecţie a celor patru panouri albe care marcau punctul fix.”
“Trag energic mânerul de comandă. Un şoc, şi încep să plutesc sub cupola de mătase a paraşutei. ” „Eu îi spun record mondial veşnic”
„Eu îi spun record mondial veşnic”
La acea vreme, paraşutismul românesc nu era aliniat cu ce se întâmpla în lume: lotul naţional de paraşutism făcea maxim trei lansări pe zi, în vreme ce dincolo de graniţe se făceau 10 iar paraşutele noastre erau rudimentare. Totuşi, schema era aceeaşi: o singură secundă de neatenţie, o eroare imperceptibilă a paraşutistului şi paraşuta te poate arunca într-o parte sau în alta, nu are precizia unui automobil, nici la viraje şi nici la frâne.
„Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează corect. Sunt la 400 de metri înălţime şi încep să văd discul minuscule de 10 centimetri care marchează centrul cercului. E curios: discul acesta creşte, se umflă, ca o pâine bine dospită. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor din lumea întreagă.”
În ziua aceea, Gheorghe Iancu a atins punctul zero. Perfecţiunea. Când a atins pământul, au fost câteva secunde de linişte. El era inundat de ceva ce nu poate fi transpus în cuvinte, colegii şi ceilalţi concurenţi încremeniseră. Apoi l-au aplaudat. Gândul cu care Gheorghe Iancu s-a îndreptat înspre performanţa vieţii lui poate părea desuet astăzi, chiar ridicol pentru unii.
„Asta va fi o zi măreaţă pentru România!”, şi-a spus în avion, cu obrazul lipit de geam, înainte de lansare. Acum, în vremurile noastre, orice paraşutist de performanţă poate atinge punctul 0, de fapt, există în Cartea Recordurilor un om care a realizat 30 de lansări consecutive pe punctual 0, în 24 de ore. Dar primul din lume care a făcut-o, şi care a primit de la Paris diploma de record mondial definitiv, este Gheorghe Iancu, din România.
„Eu îi spun record mondial veşnic, că asta e până la urmă”, spune Iancu, la 78 de ani, cu gândul fixat acum pe următoarea zi importantă din viaţa lui: 31 mai 2011, când se împlinesc 50 de ani de la record, şi când va marca momentul, cum altfel?, printr-o lansare.
„Sunt la 100 de metri înălţime. M-am contopit total cu paraşuta. Respir parcă numai prin voalura ei. Mâinile mele fac un singur instrument cu mâneraşele fantei. Acum, discul s-a mărit enorm. În clipa următoare tălpile mi s-au fixat chiar pe discul roşu. Miracolul, deci, s-a săvârşit. Gândul care ardea în creierul meu şi-a văzut împlinită marea obsesie. Am aterizat pe punctul zero!”
“Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează corect. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor din lumea întreagă.”
Carte de vizită
-1951 – Şcoala de paraşutişti sportivi.
-1962 – Şcoala de instructori paraşutişti. -Devine căpitan-comandor, după satisfacerea stagiului militar.
-1956 – Campion naţional absolut.
-1960 – Record mondial de lansare cu paraşuta pe timp de noapte, de la 1.000 de metri.
-1961 – Record mondial absolut, prin realizarea a două aterizări consecutive la 0 metri faţă de distanţa de punctul fix.
-1961 – Maestru emerit al sportului.
-1966 – Insigna de aur cu 3 diamante a Federaţiei Aeronautice Internaţionale -1970 – Instructor paraşutist în cadrul flotilei 50 Aviaţie Transport.
-Peste 4.000 de lansări cu paraşuta.
-După Revoluţie, a fost avansat la gradul de Comandor paraşutist. Diploma eliberată de Federaţia Aeronautică Internaţională
Gheorghe Iancu – Diploma eliberată de Federaţia Aeronautică Internaţională – foto: adevarul.ro
cititi mai mult despre si pe: presamil.ro
Calendar Ortodox 18 noiembrie 2023
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Calendar Ortodox 18 noiembrie 2023
† Sf. Mc. Platon, Roman și Zaheu
S-a născut în orașul Ancira (azi Ankara) din Galatia, Asia Mică, din părinți creștini.
Atât el, cât și fratele lui Antioh au învățat de mici Sfânta Scriptură și au fost obișnuiți cum împlinirea poruncilor dumnezeiești.
Sfântul Mare Mucenic Platon a fost prins propovăduind pe Mântuitorul Iisus Hristos și dus înaintea judecătorului Agripin.
A fost îndemnat să jertfească idolilor, dar Marele Mucenic Platon a refuzat și supus fiind supliciilor a primit moarte mucenicească pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos rugându-se:
„Mulțumescu-Ți Domne Iisus Hristoase, că m-ai apărat de vicleșugurile vrăjmașului și m-ai învrednicit să-mi săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine și acum Te rog primește cu pace sufletul meu”.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Sf. Mc. Platon, Roman și Zaheu – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Mucenic Roman diaconul (†303)
Era originar din Palestina și a slujit ca diacon la biserica din Cezareea. În timpul persecuției împăratului Dioclețian se afla în Antiohia Siriei propovăduind pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Cum Asclipiad ,conducătorul orașului, vroia să dărâme biserica creștinilor de acolo, Romano a îndemnat lumea să se împotrivească.
La o sărbătoare a păgânilor, Sfântul Mucenic Romano a ieșit înaintea lui Asclipiad strigându-i înșelarea de care este orbit, mergând la idoli și nevăzându-l pe adevăratul Dumnezeu Iisus Hristos.
Pentru acest fapt a fost supus chinurilor și în cele din urmă Sfântul Mucenic și-a dat sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Sfântul Mucenic Zaheu
Acest fericit Zaheu a fost dus înaintea judecătoriei închinătorilor de idoli, având pe grumajii săi un lanț greu de fier. Și întrebat fiind de judecător, a mărturisit în priveliște pe Hristos.
Deci a fost muncit cu grele și crude chinuri. După aceea legându-l, l-au aruncat în închisoare și i-au băgat picioarele în butuc și, așa fiind întins, a suferit cu bărbăție patru zile și patru nopți.
După aceasta a fost adus la judecătorie și Sfântul Alfeu, care era plin de Duhul Sfânt.
Și după ce i-au strujit tot trupul cu bătăile și i-au ars coastele, l-au băgat în închisoare ca să pătimească acolo cele asemenea, cu împreună-nevoitorul lui, Sfântul Zaheu.
Iar în ziua următoare, li s-au tăiat amândurora capetele prin sabie și așa au luat, fericiții, cununa nevoinței.
Platon din Ancira (†306)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Platon din Ancira
Sfântul Mare Mucenic Platon a trăit la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV, în cetatea Ancira Galatiei (actuala Ankara, capitala Turciei moderne) din provincia romană Asia Minor (Asia Mică).
Era fratele Sf. Antioh (pomenit pe 16 iulie).
A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții împotriva creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 18 noiembrie.
Sf. Mc. Platon (†306) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sf. Platon s-a născut în Galatia antică (o regiune din Asia Mică situată pe platoul Anatoliei, al cărei nume provine de la triburile celtice ale „galatilor”, înrudite cu cele din Galia, sosite în jurul anului 300 î.Hr.), în cetatea Ancira.
Era fratele Sf. Mucenic Antioh, născut din părinți creștini și crescut în credința cea adevărată.
Chiar înainte de a ajunge la o vârstă desăvârșită, s-a arătat desăvârșit în faptele cele bune, căci era bărbat înțelept, deși era tânăr cu anii, dar cu înțelepciunea era bătrân.
El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveșnicul Dumnezeu și îi învăța pe oameni să cunoască adevărul și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu.
Din această cauză a fost prins de necredincioși și dus la judecată înaintea „ighemonului” Agripin.
La începutul judecării, proconsulul (guvernatorul) Agripin, remarcând frumusețea tânărului adus la el și cunoscând faptul că avea o avere substanțială, a încercat să îl atragă prin lingușiri și momeli. El l-a întrebat pe tânărul Platon: „Toată lumea se veselește de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dânșii?” Sfântul i-a răspuns însă: „Voi ați rătăcit, lăsând pe Dumnezeul Care a făcut cerul și pămîntul și toată podoaba lor și vă închinați pietrei și lemnului celui putred, lucrului făcut de mâini omenești”, iar la întrebările despre nume și locul nașterii a răspuns scurt și răspicat: „Sunt creștin!”
Mucenicia
În cursul judecării sale de către guvernatorul Agripin, Sf. Platon a refuzat să abjure apartenența sa la creștinism și a continuat să propovăduiască credința în singurul, adevăratul Dumnezeu. Dacă a văzut ighemonul că nu a reușit să îi schimbe credința, prin ademeniri, l-a amenințat că îl va supune la cazne. Cu toate acestea, Sfântul Platon a rămas neclintit în credința sa.
Ighemonul Agripin i-a spus: „Nu ți se cuvine ție, Platoane, a învăța pentru Cel răstignit și nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpînirea împărătească poruncește ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorâți, iar cei ce se leapădă de Dînsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărătești și vei afla folosul, scăpând de moarte”.
Dar Sf. Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi și ostășesc și aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moștenitor al Împărăției celei veșnice”. Ighemonul a mai zis: „Socotește, Platoane, ce-ți este mai de folos: a fi viu sau a muri?” Platon a răspuns însă: „Domnul poartă grijă de cele ce-mi sunt de folos”.
și a mai zis: „Eu știu așezămintele Dumnezeului meu și fac precum poruncesc sfintele și de viață făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idolești și a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc și de idolii voștri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuiește-mă precum voiești; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creștini, pentru credința în Hristos”.
Atunci proconsulul Agripin, auzindu-l pe Sf. Platon că nu se supune poruncii lui cea fără de Dumnezeu și că grăiește împotrivă, s-a mâniat fără măsură și îndată a poruncit să-l întindă gol pe pământ și a pus doisprezece ostași să îl bată pe rând. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încât foarte s-au ostenit ostașii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdând și mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos.
Apoi chinuitorul a poruncit să fie pus sfântul pe un pat de aramă, iar dedesubtul patului să se pună mulțime de cărbuni și să-i aprindă, turnându-se peste foc ulei, ceară și smoală și așa să se ardă trupul sfântului mucenic, iar pe deasupra să fie bătut cu toiege subțiri pentru ca din bătaie și din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.
Petrecând Platon trei ceasuri într-acel chin, a fost luat de pe patul de aramă încinsă și au aflat trupul lui întreg și sănătos, neavând nicio urmă de răni din arderea focului, ba chiar o bună mireasmă ieșea din trupul lui, încât toți cei ce stăteau acolo se minunau și ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor”.
După multe alte chinuri, prigonitorul său i-a zis: „O, Platoane, de n-ai fi fost tu așa de împietrit și neînduplecat, ai fi fost ca și Platon cel preaînțelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeiești”.
Sfântul a răspuns: „Măcar că sunt de un nume cu Platon, însă nu și la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăț filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învățător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: «Voi pierde înțelepciunea înțelepților și înțelegerea înțelegătorilor o voi lepăda». Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numești dumnezeiești, sunt basme mincinoase și cuvinte cu meșteșug, care răzvrătesc mințile celor fără de răutate“.
Văzând ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să-l întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a condamnat la tăierea capului cu sabia. Deci scoțându-l afară din cetate, sfântul a cerut un mic răgaz pentru rugăciune, și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: „Mulțumescu-Ți Ție Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleșugul vrăjmașului și mi-ai dat darul ca să săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine; și acum Te rog primește în pace sufletul meu, că binecuvîntat ești în veci”.
Apoi, plecându-și sfântul său cap, a zis către ostașul care urma s- îl execute: „Fă, prietene, ceea ce îți este poruncit!” Astfel s-a nevoit Sf. Mare Mucenic Platon și a murit pentru Hristos. El a fost cinstit cu coroana veșnică a muceniciei sale în data de 18 noiembrie, anul 306.
Imnografie
Tropar, glasul I, Podobie: Ceată îngerească…
Doimea cea strălucită a vestiților purtători de biruințe a slăvit luminat Sfânta Treime, Platon cel cu nume mare și Roman cel de Dumnezeu însuflat, carii s-au nevoit și pe vrăjmaș neputincios l-au făcut, pentru aceasta totdeauna se roagă pentru noi Singurului Iubitor de oameni.
Tropar Glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Platon, glasul al 3-lea, Podobie: Fecioara astăzi…
Sfântă pomenirea ta lumea veselește, chemând pre toți întru prea cinstită Biserica ta. Unde acum cu bucurie adunându-ne, cântăm cu cântări și cu luminări. Pentru aceasta, Platone, strigăm: mântuiește de vrăjmași pre poporul tău, Sfinte.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Mucenic Platon se zugrăvește sub chipul unui „tânăr de vârstă, fără de barbă, care prin sabie se săvârșește”.
cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Platon si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro
Viața Sfântului Mucenic Platon
Sf. Mc. Platon (†306) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mucenic Platon era din părțile Galatiei, din cetatea Ancira, frate cu Sfântul Mucenic Antioh, născut din părinți creștini și crescut în bună credință. Încă neajungând la vârsta desăvârșită, s-a arătat desăvârșit în faptele cele bune, căci era bărbat înțelept, deși era tânăr cu anii, dar cu înțelepciunea era bătrân. El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveșnicul Dumnezeu și îi învăța pe oameni să cunoască adevărul și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu. Pentru aceea a fost prins de necredincioși și dus la judecată înaintea ighemonului Agripin.
Agripin era atunci în capiștea lui Die și acolo a șezut să judece pe mărturisitorul lui Hristos, spre care căutând a zis: „Toată lumea se veselește de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dânșii?”. Sfântul a zis: „Voi ați rătăcit, lăsând pe Dumnezeul Care a făcut cerul și pământul și toată podoaba lor și vă închinați pietrei și lemnului celui putred, lucrului făcut de mâini omenești”.
Agripin a zis: „Tinerețile tale te fac îndrăzneț și fără de rânduială. Spune-mi dar numele tău, cum te cheamă și din ce cetate ești!”. Sfântul a răspuns: „Sunt creștin!”. Iar ighemonul a zis: „Spune-mi numele tău, care ți-e dat de la părinți și nu-mi spune că ești creștin; căci împăratul a poruncit ca nimeni din oameni să nu îndrăznească a se numi creștin!”. Sfântul a zis: „Părinții m-au numit Platon și sunt rob al lui Hristos din pântecele mamei mele și cetățean al acestei cetăți. Iar acum, pentru bună credință, stau la judecata cea nedreaptă, așteptând nevinovata moarte pe care o dobândesc cu osârdie pentru Domnul meu. Deci, fă ceea ce voiești”.
Ighemonul a zis: „Nu ți se cuvine ție, Platone, a învăța pentru Cel răstignit și nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpânirea împărătească poruncește ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorâți; iar cei ce se leapădă de Dânsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărătești și vei afla folosul, scăpând de moarte”. Iar Sfântul Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi și ostășesc și aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moștenitor al Împărăției celei veșnice”. Ighemonul a zis: „Socotește, Platone, ce-ți este mai de folos: a fi viu sau a muri?”. Platon a răspuns: „Poartă grijă Domnul de cele ce-mi sunt de folos”.
Ighemonul a zis iarăși: „Nu știi așezămintele împărătești cele neschimbate, care poruncesc creștinilor ca, ori să aducă jertfă idolilor, ori să fie omorâți? Deci cum îndrăznești a nesocoti acele așezăminte împărătești și a răzvrăti pe cei ce te ascultă pe tine?”. Sfântul a răspuns: „Eu știu așezămintele Dumnezeului meu și fac precum poruncesc sfintele și de viață făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idolești și a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc și de idolii voștri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuiește-mă precum voiești; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creștini, pentru credința în Hristos”.
Iar ighemonul Agripin, având fire de fiară și auzind pe sfântul că nu se supune poruncii lor celei fără de Dumnezeu și cum că grăiește împotrivă, s-a aprins asupra lui cu mânie fără de măsură și îndată a poruncit să-l întindă gol pe pământ și a pus doisprezece ostași ca să se schimbe și să bată pe rând pe sfântul. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încât foarte s-au ostenit ostașii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdând și mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos.
Apoi, încetând ostașii de a-l mai bate, ighemonul a început a grăi către dânsul, zicând: „Eu, Platone, te sfătuiesc prietenește să te abați de la moarte spre viață”. Mucenicul a răspuns: „Bine mă înveți, Agripine, ca să mă abat de la moarte spre viață, căci fug de moartea cea veșnică și caut viața cea fără de moarte”. Iar Agripin a zis către sfântul cu mânie: „Spune-mi, ticălosule, câte morți sunt?”. Sfântul a răspuns: „Două morți sunt: una vremelnică și alta veșnică. Asemenea și vieți sunt două: una de puțină vreme, iar altă fără de sfârșit”. Agripin a zis: „Lasă basmele tale și te închină idolilor, ca să te izbăvească de chinul cel cumplit”. Sfântul a răspuns: „Nici focul, nici rănile, nici mânia fiarelor, nici tăierea mădularelor nu mă vor despărți pe mine de Dumnezeul cel viu; pentru că nu iubesc veacul acesta de acum, ci pe Hristosul meu, Care pentru mine a murit și a înviat”.
După aceasta ighemonul a poruncit să ducă pe Sfântul Platon în temniță; iar în urmă mergea poporul, care privise la pătimirea sfântului ca la oarecare priveliște, căci era în popor mulțime de creștini. Mucenicul lui Hristos, Platon cel tare și cu sufletul viteaz, apropiindu-se de temniță, s-a întors către popor și, rugându-l să facă tăcere, a început a grăi cu mare glas, zicând: „Bărbați, care iubiți adevărul, cunoașteți că nu pentru altă vină am intrat eu în nevoința acestei pătimiri, ci pentru Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele. Rogu-vă pe voi, care sunteți ai lui Hristos, să nu vă tulburați de cele ce se fac, pentru că multe sunt necazurile drepților și din toate acestea Domnul îi va izbăvi pe dânșii. Veniți dar să alergăm împreună toți către limanul cel neînviforat și către Piatra de care grăiește marele apostol, zicând: Iar Piatră era Hristos. Apoi să nu slăbim întru nevoile pe care le răbdăm pentru bună credință, știind că nu sunt vrednice pătimirile veacului de acum pe lângă slava ce are să se arate întru noi”.
Acestea zicând mucenicul, a intrat în temniță și plecându-și genunchii la pământ se ruga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Ziditorule și mai înainte purtătorule de grijă al tuturor, Cel ce dai robilor Tăi răbdare și biruință, dă-mi și mie smeritului și nevrednicului robului Tău ca, până la sfârșit, să rabd bine pentru numele Tău cel sfânt; și trimite pe îngerul Tău ca să mă izbăvească de înșelătorul Agripin, șarpele cu totul înrăutățit, ca să cunoască toți că nu sunt dumnezei aceia pe care îi zidesc mâinile omenești; ci, Tu singur ești Dumnezeu, îndelung răbdător, mult milostiv și preamărit în veci. Amin”.
Trecând șapte zile, iarăși a șezut chinuitorul la judecată în capiștea lui Die și a poruncit să aducă înaintea sa pe mucenic, punând înaintea lui diferite unelte de chinuri: căldări de aramă, papuci cu piroane, paturi de fier, țepi ascuțite, unghii de fier, roți și multe altele, nădăjduind că prin acelea va înfricoșa pe ostașul lui Hristos.
Apoi a început a grăi către dânsul, zicând: „O, iubitule Platon, eu văzând tinerețile tale, știind neamul cel bun al părinților și cruțând frumusețea trupului, te sfătuiesc, mai înainte de a începe iarăși a te chinui, să primești a jertfi zeilor noștri și să fii una cu noi. Apoi, știind bine această că nimeni din cei ce se împotrivesc mie, nu rămân vii; precum și dimpotrivă, nimeni din cei ce se pleacă mie nu sunt lipsiți de cinstea și darurile cele făgăduite de mine. O, frumosule Platon, ascultă-mă că pe un părinte care te sfătuiește bine; am o fiică a fratelui meu pe care o voi da ție de soție cu multă bogăție și te voi numi fiu al meu”.
Fericitul Platon, zâmbind, a zis: „Mișelule și urâtule de oameni, fiu al diavolului și sluga satanei! Dacă aș fi voit să mă împărtășesc de dulceți lumești și să-mi iau femeie, apoi n-aș fi aflat alta mai bună decât fiica fratelui tău? Cu adevărat aș fi avut slujnice mai bune decât dânsa. Oare cum s-o iau pe dânsa, când lăsând lumea mă unesc cu Hristos?”. Atunci chinuitorul, umplându-se de mânie, a poruncit să pună pe sfântul gol pe patul cel de aramă, iar dedesubtul patului să pună mulțime de cărbuni și să-i aprindă, turnând peste foc untdelemn, ceară și smoală și așa să ardă trupul sfântului mucenic; iar deasupra să-l bată cu toiege subțiri pentru că din bătaie și din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.
Astfel fiind chinuit, după multă vreme Agripin a zis: „Ticălosule, miluiește-te pe tine însuți și dacă nu vrei să te închini zeilor, apoi zi măcar cuvintele acestea: Mare este zeul Apolon și îndată voi înceta a te chinui și te vei duce cu pace la casa ta”. Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie această a-mi milui trupul și a pregăti sufletul pentru focul gheenei”.
Petrecând Platon trei ceasuri într-acel chin, au pogorât patul și au aflat trupul lui întreg și sănătos, neavând nici urmă de răni din arderea focului, ci ca și cum ar fi ieșit din baie; ba încă și o bună mireasmă ieșea din trupul lui, încât toți cei ce stăteau acolo se minunau și ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor”.
Iar ighemonul a zis către sfântul: „Dacă nu vrei să aduci jertfă zeilor noștri, apoi măcar leapădă-te de Hristosul tău și te voi elibera îndată”. Sfântul a răspuns: „O, nebunule și fără de minte, ce vorbești? Să mă lepăd de Mântuitorul meu? Oare vrei să fiu asemenea ție, păgânule? Dar nu ți-e de-ajuns pierzarea ta? Către această vrei să aduci și pe alții care sunt numărați în rândul ostașilor lui Hristos? Depărtează-te de mine, lucrătorule al fărădelegii, căci cred în Dumnezeul meu că nu mă va lăsa să cad în cursa ta”.
Agripin s-a sculat de pe scaunul său și a început să-l chinuie singur pe sfântul. Căci, arzând un fier rotund, l-a pus sub subțiorul lui, apoi a pus pe pieptul mucenicului două bucăți de fier arse foarte mult și a ieșit fum din nările lui, încât ajungea puterea focului până la cele dinlăuntrul lui; și mulți socoteau că sfântul acum a murit.
După puțin sfântul a zis chinuitorului: „Puține sunt muncile tale, o, băutorule de sânge și cumplitule câine!”. Apoi, ridicându-și ochii în sus, a zis: „Spatele meu l-am dat spre răni și fălcile mele spre pălmuire, iar fața mea n-am întors-o de la rușinea scuipărilor. Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că necazul este aproape, ca să nu zică paginii: unde este Dumnezeul lui? Dă-mi mie, robului Tău, o, Iisuse Hristoase ca, scăpând desăvârșit de chinurile potrivnicului, să stau cu îndrăzneală înaintea înfricoșatei Tale judecăți, săvârșind această nevoință frumoasă, că Ție se cuvine slava în tot locul stăpânirii Tale, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Zicând „amin”, s-a cutremurat capiștea și toți s-au temut; însă cei vârtoși la cerbice n-au vrut să cunoască puterea lui Dumnezeu. Prigonitorul a poruncit apoi să jupoaie pe sfânt și să facă din pielea lui curele. Sfântul rupând o curea care atârna din trupul său a aruncat-o în fața lui Agripin, zicând: „Om fără de omenie și mai cumplit decât toate fiarele, de ce nu vrei să cunoști pe Dumnezeu Care ne-a zidit pe noi după chipul Său? Cum nu miluiești trupul acesta cu care ești și tu îmbrăcat; ci te bucuri, văzând zdrobirea mădularelor mele? Chinuiește-mă mai cumplit ca să se arate tuturor neomenia ta și răbdarea mea, căci eu toate acestea le rabd cu mulțumire pentru Hristosul meu. Astfel, cu darul Lui să aflu odihna în veacul ce va să fie”. Agripin a zis către dânsul: „Pentru ce ești fără de minte și nu-ți miluiești trupul tău și nu bagi de seamă că cele dinăuntru ale tale ies printre coaste și încă nu încetezi a huli pe zei și pe mine a mă întărâta spre mânie?”.
După aceasta, a poruncit să-l spânzure pe sfântul de lemn, apoi să bată trupul lui cel despuiat până când va cădea carnea care mai rămăsese pe oase și se va vărsa tot sângele lui; iar fața lui cea sfântă a jupuit-o cu unghii de fier, încât nu era nici urmă de chip omenesc, ci numai oase goale. Însă limbă o avea slobodă și blestema cu dânsa cruzimea chinuitorului, pe idoli și pe închinătorii la idoli. Prigonitorul a zis: „O, Platone, de n-ai fi fost tu așa de împietrit și neînduplecat, ai fi fost ca și Platon cel preaînțelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeiești”.
Sfântul a răspuns: „Măcar că sunt de un nume cu Platon, însă nu și la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăț filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învățător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: Voi pierde înțelepciunea înțelepților și înțelegerea înțelegătorilor o voi lepăda. Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numești dumnezeiești, sunt basme mincinoase și cuvinte cu meșteșug, care răzvrătesc mințile celor fără de răutate”.
Apoi, încetând sfântul a mai vorbi, a tăcut și Agripin, că nu știa ce să mai zică împotriva lui și ce să mai facă cu dânsul și se miră de răbdarea lui cea mare și de răspunsul cel cu îndrăzneală. Deci a poruncit să-l ducă în temniță și să nu lase pe nimeni din cunoscuții lui să meargă la dânsul. Însă, ca să nu moară, a poruncit să-i dea pe toată ziua puțină pâine și apă, neștiind ticălosul că nu numai cu pâine va fi omul viu, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Însă, mucenicul lui Hristos nu primea nimic din mâinile păgânului. Deci a petrecut fără mâncare și fără apă optsprezece zile, ca să se împlinească întru dânsul Sfânta Scriptură, care zice: Dreptul prin credință va fi viu. Căci el nădăjduind spre Acela Care a hrănit pe Daniil în groapă în mijlocul leilor, Acela, zicea el, îl va hrăni în temniță cu hrană nepieritoare.
Văzând străjerii că nu primește nici pâine nici apă, i-au zis: „Mănâncă, omule, și bea ca să nu mori, căci vom intra noi în nevoință pentru tine”. Iar fericitul a răspuns: „Să nu vi se pară, fraților, că dacă nu voi primi mâncarea voastră, voi muri; pentru că voi vă hrăniți cu pâine, iar eu mă hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veci. Pe voi vă satură cărnurile, iar pe mine mă satură sfintele rugăciuni. Pe voi vă veselește vinul, iar pe mine mă veselește Hristos, viața cea adevărată”.
După zilele acelea, văzând ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a judecat spre tăiere cu sabia. Deci scoțându-l afară din cetate, sfântul cerând vreme de rugăciune, și-a ridicat mâinile la cer și a zis: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleșugul vrăjmașului și mi-ai dat darul ca să săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine; și acum Te rog primește în pace sufletul meu, că binecuvântat ești în veci”. Apoi, plecându-și sfântul său cap, a zis către ostașul care voia să-l taie: „Fă, prietene, ceea ce-ți este poruncit!”.
Astfel s-a nevoit Sfântul Mucenic Platon și a murit pentru Hristos pentru ca să viețuiască și să împărățească cu El în veci. Amin.