Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia
Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Filimon, episcop de Gaza în Palestina, se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli.
Biserica a inclus în canonul Sfintei Scripturi o epistolă către el a Sfântului Apostol Pavel.
În plus, și soția sa, Apfia, se numără printre Cei Șaptezeci. Biserica Ortodoxă îi pomenește în 22 noiembrie și în 19 februarie.
Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Sfântul Filimon provenea dintr-o familie bogată și nobilă din Colose, în Frigia.
Filimon, soția sa, Apfia, și fiul lor Arhip s-au botezat și au devenit creștini în urma propovăduirii sfântului apostol Pavel în Colose.
Înflăcărați de dragostea lui Hristos, familia lui Filimon au pus la dispoziția comunității creștine din Colose casa lor, ca loc de adunare a creștinilor, de propovăduire a cuvântului Evangheliei și slujire a sfintei liturghii și a celorlalte taine creștine.
Socotiți vrednici de către apostolul Pavel, Filimon și Arhip ar fi fost hirotoniți clerici de apostolul neamurilor, fiind responsabili de comunitatea creștină din Colose împreună cu episcopul Epafras (care a lipsit mulți ani din Colose, însoțindu-l pe apostolul Pavel la Roma).
Sfântul apostol Filimon a fost hirotonit episcop de Gaza în Palestina de către sfântul apostol Pavel.
În timpul sărbătorii păgâne a zeiței Artemis, credincioșii Bisericii din Colose s-au adunat în casa lui Filimon pentru rugăciune.
Când au aflat păgânii, ei au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți și i-au dus în fața guvernatorului Andronecle.
Iar după ce sfinții au refuzat să aducă jertfă idolilor, păgânii i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și i-au omorât cu pietre. Sfinții Filimon și Apfia și-au dat sufletele Domnului.
Onisim, fost sclav al casei lui Filimon în tinerețe, și devenit și el unul din Cei Șaptezeci de Apostoli (prăznuit la 15 februarie), a scăpat atunci de moarte și va continua să-i slujească pe apostoli și pe Hristos până la moarte.
Imnografie
Tropar, glasul al 3-lea:
Sfinților Apostoli Arhip, Filimon și Apfia, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.
Condac, glasul al 4-lea :
Vițe v-ați arătat viei lui Hristos, înțelepților Arhip, Filimon și Apfia, dătătoare de struguri întru fapte bune, care izvorăsc nouă vinul mântuirii, pe care primindu-l, ne umplem de veselie și prăznuim cinstită pomenirea voastră, întru care rugați-vă ca să se dăruiască nouă mare milă și iertare greșelilor.
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Filimon trebuie zugrăvit în chipul unui bătrân, “cu barba împrejur afumată”, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.
Sfânta Muceniță Cecilia (†232)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; ziarullumina.ro; doxologia.ro
Sfânta Muceniță Cecilia
Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinţi cinstiţi şi bogaţi. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; şi rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-şi păzească fecioria, închinându-o Mirelui Hristos Dumnezeu.
Însă fără voia sa, părinţii au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preţ purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos şi neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; că El, cu judecăţile pe care le ştie, să o păzească curată şi liberă de legătura nunţii.
Tropar, glas 4:
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Cecilia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Sfânta Cecilia, fecioara mărturisitoare şi milostivă
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache – 22 Noiembrie 2021 – preluat de pe ziarullumina.ro
Sf. Mc. Cecilia (†232) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfânta Muceniţă Cecilia s-a născut şi a vieţuit în Roma primelor veacuri creştine, fiind vlăstar al unei familii nobiliare. Deşi căsătorită de tânără, sfânta s-a păstrat castă, mărturisindu-L pe Mântuitorul Hristos prin viaţă curată şi prin virtute.
Există o veche tradiţie, desprinsă din martirologiile romane din primele veacuri creştine, după care casa în care Sfânta Cecilia a vieţuit până la vârsta majoratului fusese zidită pe Campus Martius (Câmpia lui Marte). Pe locul acela, după multe şi multe nevoinţe muceniceşti, creştinii au ridicat o bazilică în cinstea sfintei, consemnând în cuvinte latineşti legătura casnică cu aceasta: „Haec est Domus in qua orabat Sanct Caecilia” („Aici este locul în care s-a rugat Sfânta Cecilia”). Acest lucru demonstrează trei realităţi confirmate istoric: faptul că familia sfintei era din pătura nobliară a Romei, că sfânta L-a slujit pe Hristos din pruncie şi că tot aici şi-a dat muceniceşte obştescul sfârşit.
Iubitoare de săraci
Din mai multe surse hagiografice rezultă că părinţii Sfintei Cecilia erau păgâni. Cu toate acestea nu s-au împotrivit niciodată credinţei pe care o mărturisea propria lor fiică, lăsându-i liberă calea spre întâlnirile şi rugăciunile creştine care se făceau în cetate. Aşa se face că, „în răgazul dintre persecuţii, o perioadă care a fost doar liniştea de dinaintea furtunii, Cecilia a participat în mod public la săvârşirea Sfintelor Taine în bisericile în care se adunau creştinii. Frecventa deseori şi criptele martirilor, unde credincioşii din Cetatea Romei se adunau să-i cinstească şi să-i prăznuiască; şi cei săraci, care îi erau încredinţaţi în secret de Sfântul Urban, Papă al Romei, o cunoşteau foarte bine, împărtăşind cu promptitudine poruncile ei şi fiind mângâiaţi cu daruri” (Rev. Prof. Gueranger, Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, Philadelphia, 1866, p. 54).
Feciorie până la moarte
Căsătorită de părinţi imediat după vârsta majoratului, Sfânta Cecilia l-a înştiinţat pe soţul ei, tânărul Valerian, de dorinţa de a-şi păstra fecioria. Tradiţia hagiografică spune iarăşi că un înger stătea de pază lângă dânsa, ca nici o mână profană să nu se atingă de trupul neprihănit al Ceciliei. Văzând în chip tainic această minunată lucrare, Velerian s-a convertit deîndată la creştinism, trăgându-l după sine şi pe fratele său, Tiburtie. Cei trei au devenit ucenicii şi sprijinitorii lucrării misionare pe care o împlinea venerabilul Episcop al Romei, Sfântul Urban. Nu a trecut mult timp şi persecuţiile împotriva creştinilor au început din nou. Fără prea multe motive, cei trei, Cecilia, Valerian şi Tiburtie, cărora s-a adăugat şi Maxim, au fost aduşi înaintea scaunului de judecată şi învinuiţi ca necinstitori ai idolilor păgâni. În cele din urmă, cu toţii au fost decapitaţi. Tradiţia spune, de asemenea, că Sfânta Cecilia nu a putut fi decapitată până ce nu l-a mai văzut o dată pe venerabilul episcop Urban. Sfintele sale moaşte au fost ascunse mai apoi în catacombele Sfântului Calist, de unde, în 821, au fost mutate în Bazilica „Santa Cecilia in Trastevere” din Roma.
Martiriul Sfintei Cecilia
În ceea ce priveşte martiriul sfintei, ighemonul Almah, guvernator al Romei în vremea aceea, a decis ca execuţia ei să nu fie săvârşită public, dat fiind faptul că sfânta făcea parte din aristocraţia romană. A hotărât astfel ca fecioara să fie dusă în propria casă şi închisă în sauna (caldarium) băii până la sufocare. Trei zile şi trei nopţi a fost chinuită sfânta cu fum şi cu foc, astfel încât ighemonii credeau că este deja moartă. După aceste trei zile, asemenea celor trei tineri care au ieşit nevătămaţi din cuptorul babilonian, Sfânta Cecilia a ieşit afară fără nici o rană. Ultima luptă mucenicească a fost ascuţişul sabiei. Ighemonul a lovit-o de trei ori peste grumaz cu putere, însă capul ei nu a vrut să cadă. A fost lăsată aşa şi, plină de răni adânci, a trimis solie la episcopul Urban spre a-şi mărturisi ultimele dorinţe. Episcopul a intrat în baia unde era întinsă şi plină de chinuri, cutremurat fiind să-şi vadă fiica duhovnicească ca un miel aşezat pe altar. Cecilia l-a privit cu nespusă bucurie şi i-a spus: „Părinte, cer de la Domnul ca în această zi a săvârşirii mele să-mi dau sufletul în braţele tale, lăsând toate averile mele pământeşti săracilor pe care i-am hrănit şi i-am iubit din toată inima. Las de asemenea spre moştenire această casă în care am trăit ca Sfinţia Ta să o faci biserică, ca astfel să devină templu al Domnului milostivirii”. Această ultimă mărturisire a sfintei nu se găseşte în Actele martirice, fiind adunată din mai multe surse adiacente.
Îngropată în catacombele lui Calist
Sfântul Urban a luat trupul sfintei muceniţe şi l-a îngropat cu mâinile sale. În aceeaşi noapte, sfânta a fost purtată în taină pe Via Apia pentru a fi aşezată în catacombele Sfântului Calist. A fost aşezată de episcop la mică distanţă de mormintele fraţilor ei de mucenicie, Valerian, Tiburtie şi Maxim. „Pentru a cinsti apostolatul pe care Sfânta Cecilia l-a împlinit, Sfântul Urban a decis ca ea să fie îngropată în cripta pregătită de Sfântul Calist pentru pontifii cetăţii, acolo unde fusese depus şi înaintaşul său, Sfântul Zefirin. Această meritată, însă neobişnuită excepţie a răsărit din dorinţa de a o îngropa pe fecioară pe locul în care cimitirul Sfântului Calist se întorcea spre cel al lui Pretextatus, tocmai pentru a o aşeza pe dânsa aproape de soţul ei. Cu timpul, mormântul ei s-a pierdut, fiind în cele din urmă regăsit prin descoperire dumnezeiască. Astfel, prin milostivirea Sa, Dumnezeu a redăruit Bisericii Romane comoara nepreţuită a fecioriei muceniceşti” (Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, p. 130).
Muză a muzicilor frumoase
Chipul Sfintei Cecilia a devenit în Biserica Apuseană „simbol” al acelor secole în care s-a încercat o revigorare a muzicii bisericeşti şi slujirii liturgice. Ca simbol al muzicii, foarte mulţi compozitori de marcă i-au ales viaţa, pe care au transpus-o cu măiestrie în compoziţiile lor. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Catolică, sfânta este pomenită la aceeaşi dată, 22 noiembrie.
Viața Sfintei Mucenițe Cecilia
Sf. Mc. Cecilia (†232) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinți cinstiți și bogați. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; și rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-și păzească fecioria, închinând-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preț și cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preț purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos și neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; ca El, cu judecățile pe care le știe, să o păzească curată și slobodă de legătura nunții.
Deci, sosind ziua nunții și cântând organele muzicale, ea, oftând din inimă, în taină se ruga lui Dumnezeu, zicând: Fie inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, Doamne, ca să nu mă rușinez. Și îl rugă pe El cu sârguință și cu multe lacrimi să-i trimită pe îngerul Său pentru păzirea fecioriei sale. Sosind noaptea și fiind tinerii în casă, fecioară a zis către Valerian, mirele său: „Iubite, tinere, voiesc să-ți descopăr o taină. Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul lui Dumnezeu care îmi păzește fecioria și pe care tu nu-l vezi. De te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere, pe mine roaba Sa”.
Auzind acestea Valerian s-a temut căci, cu adevărat stă acolo îngerul nevăzut trimis din cer, ca să păzească pe mireasă lui Hristos de necurăția necredinciosului tânăr. Atunci a început Valerian a ruga pe fecioară să-i arate și lui îngerul că să-l vadă. Fecioară a răspuns: „Tu ești om care nu cunoști pe Dumnezeul cel adevărat. Pentru aceasta dar, nu poți să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, până când nu te vei lepăda de necurăția necredinței tale”.
Atunci Valerian a întrebat-o: „Cum mă voi curăți?”. Fecioară a răspuns: „Este un bătrân cu numele Urban episcopul, acela știe a curăți cu Sfântul Botez pe cei necredincioși și mai înainte a-i pregăti pentru vederea îngerească. De voiești să te cureți și să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, apoi mergi la dânsul și-i spune toate cele ce ai auzit de la mine. Apoi, după ce te va curăți, să te întorci aici și vei vedea îngerul și tot ce vrei vei obține de la dânsul”.
Valerian a zis: „Unde voi găsi pe bătrânul acela?”. Fecioară a răspuns: „Mergi pe calea lui Apie. Acolo vei afla niște săraci lingă cale și zi către dânșii: „Cecilia m-a trimis la voi, ca să mă duceți la bătrânul Urban, pentru că voiește să-i spună lui o taină prin mine”. Deci, mergând Valerian, a aflat lângă calea lui Apie, după cuvântul logodnicei sale, niște săraci care știau bine pe Sfânta Cecilia, pentru milostenia ce primeau de la dânsa. Aceia l-au dus la fericitul Urban episcopul, care se ascundea dinaintea chinuitorilor prin morminte, prin peșteri și prin casele săracilor.
Atunci Urban, când i-a spus Valerian toate cuvintele sfintei fecioare, s-a umplut de mare bucurie și, plecându-și genunchii la pământ și mâinile ridicându-le către cer, a zis cu lacrimi: „Au doar astfel este roaba ta Cecilia, Doamne Iisuse, care, ca o albină iubitoare de osteneală, aduce miere Bisericii Tale? Căci iată pe tânărul acesta l-a primit ca pe un leu în cămara sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel și de n-ar fi crezut el învățătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui, până la sfârșit ca să Te cunoască pe Tine adevăratul Dumnezeu, iar de satană și de toate lucrurile lui să se lepede”.
Așa rugându-se el, îndată s-a arătat un bătrân cinstit, îmbrăcat în veșminte albe ca zăpada și avea în mâna să o carte. Acela, stând înaintea lui Valerian, i-a deschis cartea ca să citească, iar Valerian înfricoșându-se de o vedenie ca aceasta, a căzut la pământ. Dar cinstitul bătrân care se arătase l-a ridicat și i-a zis: „Citește, fiule, cele ce sunt scrise în această carte, ca să te învrednicești a fi curățat și să-l vezi pe îngerul pe care a făgăduit logodnica ta a-l arăta ție”. Privind Valerian pe carte, a văzut și a citit aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Un Domn, o credință, un Botez; un Dumnezeu și Părintele tuturor, Care este peste toți și prin toți, și întru noi toți. Amin”.
Acestea citindu-le Valerian, i-a zis bătrânul care se arătase: „Oare crezi, fiule, că acestea sunt adevărate, sau încă te îndoiești?”. Iar Valerian a răspuns cu mare glas: „Cu adevărat nu este nimic sub cer mai vrednic de crezut decât aceasta”. Și îndată, cel ce se arătase, s-a făcut nevăzut. Apoi fericitul episcop Urban a început cu cuvintele a învăța din destul pe Valerian și, botezându-l, l-a trimis la sfânta lui logodnică.
Întorcându-se Valerian, a aflat pe fecioară în casă, rugându-se, și a văzut îngerul stând lângă dânsa cu mare strălucire și frumusețe nepovestită, ținând în mâinile sale două cununi împletite din trandafiri roșii și din crini albi, care împrăștiau bună mireasmă. O cunună a pus-o pe capul fecioarei, iar cealaltă pe capul lui Valerian, zicând: „Păziți-vă cununile acestea cu inimă curată și cu trup neîntinat, căci din raiul lui Dumnezeu vi le-am adus și au puterea aceasta, că niciodată nu se veștejesc, nici își pierd bună mireasmă; și nimeni nu poate să le vadă, fără numai cel ce iubește curăția ca și voi. Iar tu Valerian, de vreme ce te-ai învoit la sfatul curăției, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu ca să mă arăt ție, ca să primești orice vei cere de la El”.
Valerian, căzând în genunchi și închinându-se, a zis: „Nimic nu-mi este mai iubit, în lumea aceasta, decât fratele meu Tivurtie; deci mă rog Domnului ca, precum pe mine, așa și pe fratele meu, izbăvindu-l de pierderea drăcească, să-l întoarcă spre Sine și să ne dea nouă, amândurora, numele Său cel sfânt”. Iar îngerul a zis către dânsul, cu fața veselă: „Bineplăcută este Domnului cererea ta, și-ți va împlini dorința inimii tale; precum te-a mântuit pe tine prin această fecioară, așa va mântui și pe fratele tău Tivurtie, prin tine și împreună cu dânsul vei intra la nevoința mucenicească”.
Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut. Iar fericitul Valerian, dimpreună cu sfânta fecioară, veselindu-se întru Hristos, se îndeletniceau cu vorbe folositoare de suflet. În acea vreme a intrat la dânșii Tivurtie, fratele lui Valerian și a zis: „Mă minunez foarte că am mirosit aici o bună mireasmă de trandafiri și de crini. De unde vine această mireasmă atât de plăcută prin care atât m-am îndulcit, încât mi se pare a fi cu totul înnoit?”. Iar Valerian a zis către dânsul: „Da, ai mirosit bună mireasmă, iubite frate, căci eu am rugat pe Dumnezeu pentru tine, ca și tu să te învrednicești cununii celei neveștejite și să iubești pe Acela al Cărui sânge este roșu ca trandafirul, iar trupul alb cum e crinul”. Tivurtie a zis: „Oare în vis aud eu aceste cuvinte său adevărat grăiești, frate?”.
Valerian a răspuns: „Până acum că în somn am viețuit, închinându-ne zeilor celor mincinoși și necuraților draci. Iar acum umblăm întru adevăr și în darul lui Dumnezeu”. Tivurtie a zis: „Cine te-a învățat pe tine acestea?”. Iar Valerian a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu m-a învățat, pe care și tu vei putea să-l vezi, dacă te vei lepăda de închinăciunile idolești”. Tivurtie voia să vadă îngerul, dar Valerian îl sfătuia să creadă mai întâi într-Unul adevăratul Dumnezeu și să primească Sfântul Botez și după aceea să aștepte arătarea îngerească. Iar Sfânta fecioară Cecilia, deschizându-și gura sa cea plină de dar, a început a-l învăța sfânta credință, arătându-i înșelăciunea zeilor păgâni, celor mincinoși, și neputința idolilor celor fără de suflet, descoperindu-i puterea adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
Atât de puternică a fost învățătura sfintei fecioare de Dumnezeu înțelepțită, încât îndată s-a schimbat Tivurtie. Din necredincios, a devenit credincios și a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu afară de Cel creștinesc, și de acum înainte Acestuia voiesc a-I sluji”. Acestea auzindu-le fecioară, s-a umplut de multă bucurie, învățându-l cu mai multă sârguință și spunându-i despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre minunile Lui, despre patimă și moartea cea de bunăvoie, pe care le-a luat pentru dragostea către neamul omenesc. Iar Tivurtie, ascultând niște cuvinte ca acestea, se umilea cu inima și se aprindea cu dragostea Domnului.
Văzând fecioara întru dânsul atâta credință arzătoare, a zis către el: „Dacă crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, apoi mergi împreună cu fratele tău la episcopul nostru creștinesc și primește de la dânsul Sfântul Botez, prin care, curățindu-te de păcate, te vei învrednici vederii îngerești”. Iar Tivurtie, adresându-se către fratele său, a zis: „Către cine vrei să mă duci?”. Valerian i-a răspuns: „Către Urban, omul lui Dumnezeu, vom merge. Acela este episcop creștinesc, om bătrân, înțelept și drept, a cărui față este că de înger, și graiurile lui adevărate”. Iar Tivurtie a zis: „Dar despre acel Urban spui, de care am auzit că a fost osândit la moarte de două ori? De vom merge la dânsul, apoi cei ce-l caută pe el să-l ucidă, și pe noi ne vor ucide, aflându-ne la dânsul”.
La aceste cuvinte ale lui Tivurtie, răspunzând fecioară, a început a grăi despre viața cea veșnică și neschimbată în veci, care este în cer, și despre răsplătirea sfinților mucenici, pentru moartea pe care o au răbdat pentru Hristos. Atunci Tivurtie aprinzându-se cu dorire dumnezeiască, a zis: „Această viață de puțină vreme s-o iubească oamenii cei fără de minte, iar eu viața cea veșnică o iubesc. Deci, du-mă, frate, degrabă la episcopul Urban, ca să mă curățească și să mă facă părtaș al vieții veșnice”.
Ducându-l fratele său la fericitul Urban, i-a vestit toate cele ce se făcuseră. Iar Urban s-a bucurat foarte mult de întoarcerea lui Tivurtie și, primindu-l cu dragoste, l-a botezat și l-a ținut la sine șapte zile, până când l-a învățat desăvârșit tainele sfintei credințe. După botez s-a învrednicit Sfântul Tivurtie de atâta dar încât adesea vedea pe Sfinții Îngeri și vorbea cu dânșii, și toate cele ce le cerea de la Dumnezeu le primea. Și multe minuni făcea, împreună cu fratele său, tămăduind pe cei bolnavi, și își împărțea averile sale creștinilor săraci, orfanilor și văduvelor. Pe cei de prin închisori îi răscumpăra și îngropa trupurile sfinților mucenici cu cinste, care, pe vremea aceea erau omorâți pentru Hristos.
Eparhul cetății, cu numele de Almah, auzind de toate acestea de la un om clevetitor, care cu porunca împăratului vărsa fără cruțare sângele robilor lui Dumnezeu, chinuind și omorând pe cei credincioși, îndată a poruncit să prindă pe Tivurtie și pe Valerian. Aducându-i înaintea sa, a zis: „Pentru ce ocăriți neamul vostru cel bun și îngropați pe aceia pe care împărații au poruncit a-i omorî pentru multe fărădelegi? Și pentru ce împărțiți averile voastre oamenilor celor lepădați? Sau doar și voi în aceeași rătăcire cu dânșii sunteți și vreți să fiți ceea ce sunt ei?”. Tivurtie a răspuns, ca cel ce era frate mai mare: „O! de ne-ar învrednici Dumnezeu și pe noi să fim socotiți în numărul robilor Lui, care au lepădat ceea ce se pare a fi și nu este, și au aflat ceea ce se pare a nu fi și este”.
Eparhul l-a întrebat: „Ce este ceea ce zici tu că se pare a fi și nu este? Nu pricep ce zici”. Iar Tivurtie i-a tâlcuit lui că toate cele de puțină vreme pe care le are lumea aceasta, apoi le arată și le făgăduiește a le da, acelea se par a fi, dar nu sunt, pentru că degrabă pier; iar viața ce va să fie se pare oamenilor, celor iubitori de lume, a nu fi, căci nu o văd; dar aceea este cu adevărat și în veac neîncetat vă fi, unde celor buni și credincioși multă răsplătire li se va da; iar cei răi și necredincioși vor avea parte de focul și de chinul cel fără de sfârșit. Apoi eparhul, vorbind mai mult cu ei, îi auzea grăind despre sfânta credință și despre lepădarea de lume și alte înțelepte învățături pe care el nevrând a le primi, poruncea să aducă jertfă zeilor.
Sfinții neplecându-se la porunca eparhului, acesta a poruncit să bată cu toiage pe Valerian. Dar sfântul fiind bătut, bucurându-se zicea: „Iată vremea pe care foarte mult am dorit-o, iată praznicul și ziua veseliei mele”. Iar eparhul striga: „Nu defăima pe zei și pe zeițe”. Apoi strigă și Sfântul Mucenic Valerian către popor, zicând: „Bărbați, cetățeni ai Romei, vă rog să nu vă scoată pe voi de la adevăr aceste chinuri ale mele, ci fiți tari, și pe zeii cei de piatră și de lemn sfărâmați-i, pentru că toți cei ce se închină lor vor fi arși în focul cel veșnic”.
După aceea s-a apropiat de eparhul lor un sfetnic cu numele Tarvinie, și i-a zis în taină: „De nu vei pierde degrabă pe aceștia, apoi toată avuția lor va fi împărțită la săraci, și ție nu-ți mai rămâne nimic”. Iar eparhul, ascultând sfatul lui, a poruncit să-i ducă pe amândoi la locul ce se cheamă Pag, pe lângă capiștea lui Zeus Jupiter, și de nu vor vrea să aducă jertfă, să li se taie capetele. Apoi a trimis împreună cu spectatorii și cu ostașii, pe postelnicul său Maxim, ca sub a lui purtare de grijă să se săvârșească tăierea mucenicilor.
Mergând Maxim împreună cu dânșii și uitându-se la sfinții răbdători de chinuri, plângea zicând: „O, flori scumpe ale tinereților! O, legătură a dragostei frățești! O, frumoasă pereche de tineri de neam bun și cinstit! Pentru ce de bună voie vă grăbiți a merge spre moarte, ca spre un ospăț mare?”. Iar Sfântul Tivurtie a zis către dânsul: „Dacă n-am fi știut despre viața cea veșnică, ce are să fie după moartea aceasta, apoi nu ne-am fi bucurat lipsindu-ne de această viață vremelnică”. Iar Maxim a întrebat: „Care viață este după viața aceasta?”. Tivurtie a răspuns: „Precum trupul este îmbrăcat cu haină, așa și sufletul este acoperit cu trupul. Deci trupul după moarte se preface în țarină, dar, ca pasărea ce se cheamă „phoenix”, va învia când va veni vremea; iar sufletul, de va fi sfânt și drept, îndată se va duce în bunătățile Raiului și acolo, petrecând întru bucurie, așteaptă învierea”.
Deci Maxim, uimindu-se de acele cuvinte, a zis: „Și eu aș fi lepădat această viață vremelnică dacă aș fi știut cu siguranță că mă voi învrednici de viața aceea de care îmi spui tu”. Iar Valerian a zis către dânsul: „De voiești să te încredințezi de viața cea veșnică, apoi făgăduiește nouă cu adevărat că te vei pocăi, și, depărtându-te de la rătăcire, te vei întoarce către Dumnezeul cel propovăduit de noi. Iar noi făgăduim ție că atunci când se vor tăia capetele noastre, va deschide Dumnezeu ochii tăi și vei vedea slava vieții celei veșnice, ce se va da nouă”.
Maxim a făgăduit cu jurământ zicând: „Să ard cu foc de nu voi crede în acel ceas întru-Unul Dumnezeu, Care dă viață veșnică după aceasta vremelnică, numai voi să împliniți ceea ce mi-ați făgăduit mie”. Iar sfinții au zis: „Poruncește dar slugilor să nu ne oprească a intra în casa ta, iar noi ne vom sârgui a chema la tine un om care va lumina sufletul tău, ca să poți vedea luminat cele făgăduite de noi”. Iar Maxim i-a luat cu bucurie în casa sa, neîndrăznind nici unul din ostași să-i zică ceva împotrivă.
Deci, mergând sfinții în casa lui Maxim, au ținut cuvânt pentru mântuire și-l învățau pe el să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Și toți din casă i-au ascultat cu luare aminte până noaptea. Apoi Maxim a crezut cu toată casa sa, cum și mulți din ostași. Iar după ce s-a făcut noapte, a venit la dânșii Sfânta fecioară Cecilia cu niște preoți și s-au botezat cei ce au crezut, petrecând toată noaptea în rugăciune și în vorbire despre viața cea veșnică.
Începând a răsări luceafărul, Sfânta Cecilia a zis către răbdătorii de chinuri ai lui Hristos: „Fiți tari și cu sufletele răbdători, ostașii Domnului! Iată că trece întunericul nopții și luna răsare; deci și voi îmbrăcați-vă în arma luminii și ieșiți de vă săvârșiți alergarea voastră; căci cu bună nevoință v-ați nevoit și credința ați păzit. Mergeți dar de luați cununile dreptății, pe care vi le va da vouă Domnul”. Și-au pornit sfinții cu sârguință la locul cel zis; iar când treceau pe lângă capiștea lui Zeus, au fost siliți de slujitorii idolești să aducă tămâie pe altarul lui, pentru că era cu neputință cuiva a trece de capiștea aceea, dacă nu ar fi adus jertfă. Și toți cei ce intrau și ieșeau din cetate erau opriți la locul acela și siliți să aducă jertfă.
Oprindu-i și pe sfinții mucenici, îi sileau să pună tămâie pe altar, iar ei nu numai că nu au ascultat, ci au batjocorit nebunia lor și pentru aceea îndată le-au tăiat capetele lor cele sfinte. Fiind tăiați, Maxim a adeverit cu jurământ tuturor celor ce stăteau de față, zicând: „Iată, văd pe îngerii lui Dumnezeu strălucind ca soarele, care, scoțând din trupuri sufletele mucenicilor celor tăiați, ca pe niște fecioare preafrumoase din cămară, le ridică cu mare slavă către ceruri”. Acestea zicând, unii din necredincioși au crezut în Hristos.
Înștiințându-se eparhul că Maxim a primit credința creștinească, a poruncit să-l bată tare cu vergi, până într-atât încât și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Iar trupul lui, luându-l Sfânta fecioară Cecilia, l-a îngropat împreună cu trupurile mucenicilor Tivurtie și Valerian. Apoi a poruncit să se închipuiască la mormântul Sfântului Maxim o pasăre ce se chema fenix, arătând credința sfântului, căci din pildă acestei păsări, a crezut în învierea morților ce are să fie. După acestea, eparhul a poruncit să caute averea lui Tivurtie și a lui Valerian, dar n-au aflat-o, pentru că Sfânta Cecilia o împărțise toată săracilor. De aceea a trimis slugile sale să o prindă.
Venind slugile la dânsa, sfânta le-a zis: „Ascultați-mă pe mine, vecinii și frații mei, că deși sunteți slugi ale eparhului, însă mie mi se pare că nu aveți credința lui. Eu doresc să pătimesc și să mor pentru Hristos Domnul meu, pentru că nu voiesc să am tovărășie cu viața aceasta vremelnică, ci caut viața cea veșnică. De aceea ca să trec mai degrabă la ea, luați-mă și nu cruțați neputința tinereților mele, chinuiți-mă și mă dați morții”.
Iar slugile, auzind cuvintele ei, le era jale pentru dânsa, văzând o fecioară ca aceea frumoasă, de bun neam, înțeleaptă, care dorește moartea. Deci o rugau ca să nu piardă cu moartea o așa frumusețe. Iar ea a zis către dânșii: „Nu pierd frumusețea tinereților mele, ci spre mai bine o schimb; căci dau tină pentru aur și hârb pentru piatră scumpă, iar casa pământească a trupului o dau pentru locașurile cerești cele prealuminate. Au doară nu este bună o neguțătorie ca aceasta, pe care și vouă v-o doresc?”.
Deci ea a grăit multe despre răsplătirea drepților, încât s-au uimit toți cei ce o ascultau. Și era popor mult atunci în casa ei, bărbați și femei, care ascultau învățătura ei cea folositoare. Atunci a întrebat sfântă pe toți, zicându-le cu glas tare: „Oare credeți că sunt adevărate toate cele grăite de mine?”. Iar ei cu o gură au răspuns: „Credem cu adevărat și mărturisim pe Hristos cel propovăduit de tine, a fi Dumnezeul nostru adevărat, care te are pe tine ca roabă a Sa”.
Atunci sfânta fecioară s-a umplut de nespusă bucurie și îndată a plecat să cheme pe episcopul Urban, care venind în casa ei, a botezat pe cei ce au crezut, până la patru sute de suflete, parte bărbătească și femeiască; și s-a făcut casa ei biserică a lui Hristos. După acestea, eparhul a dus la nedreaptă să judecată pe roaba cea dreaptă a lui Hristos și, întrebând-o despre credință, a auzit de la dânsa propovăduindu-se cu îndrăzneală numele lui Hristos. Iar el a zis către dânsa cu asprime: „De unde ai îndrăzneala aceasta?”. Sfântă a răspuns: „Din bună știință și neîndoita credință”. Judecătorul a zis: „Dar nu știi, ticăloaso, că am stăpânire de la împărați să omor și să fac viu?”. Sfântă a răspuns: „Spui minciuni, zicând că ai voie a face viu; căci se cădea ție să zici că a omorî ai putere, iar nu și a învia; că a omorî poți, iar a face viu nu poți”. Iar judecătorul a zis: „Jertfește și leapădă-te de Hristos, ca să fii liberă”. Iar sfânta îndată s-a arătat gata a muri pentru Hristos.
Deci a poruncit judecătorul să o ducă în casa ei și acolo să o omoare, într-un cuptor aprins. Și a fost chinuită cu fum și cu foc trei zile și trei nopți, dar cu darul lui Dumnezeu a fost răcorită și ținută vie. Înștiințându-se despre aceasta Almah, că de atâta vreme se află încă vie mucenița în cuptorul acela, a poruncit să o taie acolo cu sabia. Venind chinuitorul, a lovit-o peste grumaz cu sabia de trei ori și nu i-a tăiat capul; și așa lăsând-o, s-a dus. Iar credincioșii au adunat sângele ei cu burete și cu pânza. Sfânta Cecilia a mai trăit trei zile, grăind cu bună pricepere și întărind pe credincioși în credință. Apoi, rugându-se, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și a fost îngropată cu cinste. Amin.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului
Intrarea în biserică a Maicii Domnului
Intrarea în biserică a Maicii Domnului, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie.
În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi Ioachim și Ana la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif.
Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.
Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul.
A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea.
Biserica vede în această sărbătoare ziua în care templul material din Ierusalim încetează a mai fi locuința lui Dumnezeu.
Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istoric
Încă din cele mai vechi timpuri Biserica a sărbătorit praznicul Aducerii Maicii Domnului la Templu, după cum arată tradiția creștină din Palestina, care spune că împărăteasa Elena (prăznuită la 21 mai) a zidit o biserică închinată acestei sărbători a Maicii Domnului chiar în templul din Ierusalim.
Sfântul Grigorie al Nissei, în secolul al IV-lea, menționează această sărbătoare.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului este cea mai nouă sărbătoare închinată Maicii Domnului, înscrisă în calendarul universal al Bisericii în secolul al VI-lea, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia împăratului Iustinian I (527-565), o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă”.
Sărbătoarea, cu dată fixă (21 noiembrie), s-a extins apoi în tot Orientul creștin și în Occident.
Este marcată cu cruce roșie în calendar și este zi de dezlegare la pește.
Odovania praznicului se face pe 25 noiembrie.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului – foto preluat de pe basilica.ro
Sărbătorirea zilei
În seara de dinaintea sărbătorii, la Vecernie se citesc trei texte profetice din Vechiul Testament care sunt considerate a trimite la Maica Domnului, pentru că ea va deveni templul viu al lui Dumnezeu.
La fiecare citire se spune „pentru că slava lui Dumnezeu a umplut templul Domnului Dumnezeu Atotputernic.” (Ieșirea 40,1-5, 9-10, 16, 34-35; III Regi 7,51; 8,1, 3-4, 6-7, 9-11; și Iezechiel 43,27-44).
În dimineața sărbătorii se slujește utrenia, la care se citește de la Luca 1,39-49, 56 – pericopa vizitei pe care Maica Domnului o face lui Elisabeta după Bunavestire.
Această evanghelia este citită la toate sărbătorile Maicii Domnului și include Cântarea Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.
Începând cu această zi se cântă, la canoanele de la utrenie, catavasiile Nașterii Domnului, semnificând pentru cei credincioși încă o etapă în apropierea și înainte-prăznuirea Crăciunului.
În ziua sărbătorii se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Citirea Apostolului este din Evrei 9,1-7, și vorbește despre tabernacolul Vechiului Legământ.
Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite una după alta; această citire este aceeași pentru toate sărbătorile Maicii Domnului.
În ea, Domnul spune: „Binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl urmează!”
Imnografie
Tropar (Glasul 4)
Astăzi înainte însemnarea buneivoințe a lui Dumnezeu,
și propovăduirea mântuirii oamenilor.
în biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată,
și pe Hristos, tuturor mai’nainte îl vestește.
Acesteia și noi cu glas mare să-i strigăm: Bucură-Te,
Plinirea rânduielii Ziditorului.
Condac (Glasul 4)
Preacurata Biserică a Mântuitorului;
cămara cea de mult preț și Fecioara;
sfințită vistierie a slavei lui Dumnezeu,
astăzi se aduce în casa Domnului.
împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu,
pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu:
„aceasta este cortul cel ceresc.”
Imne înainte de prăznuire
Tropar (Glasul 4)
Bucurie mai înainte ne încredințează nouă Ana astăzi
rod potrivnic întristării odrăslind
pe singura pururea Fecioară,
pe care o și aduce acum la Templul Domnului bucurându-se, rugăciunile plinindu-și,
ca pe ceea ce este cu adevărat Biserica Cuvântului lui Dumnezeu și Maică curată.
Condac (Glasul 4)
De bucurie astăzi lumea toată s-a umplut
întru strălucitul praznic al Născătoarei de Dumnezeu, strigând:
„Acesta este cortul cel ceresc.”
cititi mai mult despre Intrarea în biserică a Maicii Domnului si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
cititi si
Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (Pr. Ilie Cleopa)
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Intrarea în biserică a Maicii Domnului
Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, zonă Nicula, Transilvania, datare secolul al XIX-lea – Colecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În tradiția populară, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este cunoscută și sub denumirea de Sărbătoarea Luminii, Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia.
Deși nu a fost instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de sec. al VI-lea.
Exista astfel o mențiune a ei din sec. al IV-lea, făcută de Sf. Grigorie de Nyssa.
Se pare că data de 21 noiembrie reprezenta data sfințirii unei biserici cu acest hram în anul 543 (biserica ridicată de Iustinian cel Mare lângă zidul ruinat al Templului).
Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie sa fie dezlegare la pește.
Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile și animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morți, iar celor care au murit fără lumânare li se aprinde una acum.
În această noapte se fac farmece și descântece, se află ursita și se pot efectua observații și previziuni meteorologice.
Întrucât se credea că în noaptea de Ovidenie strigoii circulau fără opreliște, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile ușilor, vatra și cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul.
Pentru protecția vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii și pieilor de animale. De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai spele rufele la râu.
Miniatură cu „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele” al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În această zi s-a vădit lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveștenie. Într-o zi de Ovidenii s-a născut Domnul Hristos.
Ca și la Crăciun, se deschide cerul și vitele vorbesc. Uneori se spune că frumusețile cerului sunt văzute numai de cei prea buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie.
Această sărbătoare se ține pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfințesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia la nevoie se șterg pe ochi, cu apă.
În această zi se dă de pomană lumina de veci, lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă.
De asemenea, se aprind lumânări și se dă de pomană de sufletul celor înecați, morți fără lumânare la căpătâi, morți în întuneric, ca să aibă și ei pe lumea cealaltă calea luminată.
Lumânările aprinse pentru acești morți sunt în formă de toiaguri, cât un stat de om, și apoi se învârtesc ca melcul.
Ziua în care începe iarna, Ovidenia, este o sărbătoare a luminii, care sparge întunericul iernii, al morții.
Tema centrală a legendelor mitologice consacrate acestei zile fiind văzul, vederea, prima apariție, prima vedere – viziune – a lumii, a lui Iisus, a cerului care se deschide ș.a., atrage după sine numeroase practici magice apotropaice (pentru a avea o bună vedere, pentru ochi) sau de propițiere (luminile pentru cei care au murit fără lumânare – lumina de veci).
Tot acum încep să vadă și vrăjitoarele, care încep să-și acumuleze putere demonică.
Din această zi încep să se ungă cu usturoi ferestrele, ușile și locurile de culcare, ca să nu se lipească de casă farmecele, căci de la Ovidenii încep și fermecătoresele să vrăjească.
Și fetele pot să-și vadă acum ursitul, prin intermediul unui mare număr de practici magice specifice.
Sărbătoarea paralelă e consacrată, evident, tot lupului. După unii, acum este celebrat cel mai mare dintre Filipi. Filip Șchiopul se ține să nu vină lupul ăl șchiop să le fure oile.
Se vor lipi cu lut cuptoarele și pereții, pentru a se unge ochii lupului.
Uneori se unge și ușa cuptorului, zicându-se: „Eu nu ung ușa (gura) cuptorului,/Da ung ochii dușmanului” cu credința că cel ce va face acest lucru, nu va fi vorbit de lume de rău, după cum nici jigăniile nu-l vor primejdui.
Cum va fi vremea în ziua de Ovidenie, așa va fi toată iarna.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)
Intrarea în biserică a Maicii Domnului
Intrarea în biserică a Maicii Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro
Împlinindu-se trei ani de la nașterea Preacuratei Fecioare Maria, drepții ei părinți, Ioachim și Ana, și-au adus aminte de făgăduința lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvântul. Chemând toate rudeniile din Nazaret unde viețuiau, rudenii care erau de neam împărătesc și arhieresc, căci însuși dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soția lui, Sfânta Ana, era de neam arhieresc; și aducând și cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe și au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.
Despre aceasta mărturisesc Sfinții Părinți cei de demult. Astfel, Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: „Chemați fiice evreice curate, să ia făclii aprinse”. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: „Făgăduințele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, și am chemat preoți, și pe rudeniile mele, zicând tuturor: Bucurați-vă împreună cu mine toți, că m-am arătat astăzi și maică și înainte povățuitoare, dând pe fiica mea, nu împăratului celui pământesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc”.
Iar pentru podoabă cea împărătească a dumnezeieștii prunce, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăiește așa: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeiești să fie după vrednicia ei, și astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat și de mult preț să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuință să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava și frumusețea cea mai mare”. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstită și slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.
Ajungând în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducând într-însa pe „Biserica” lui Dumnezeu cea însuflețită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumânări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfântului Tarasie, Arhiepiscopul cetății lui Constantin, care povestește că Sfânta Ana ar fi grăit așa: „Purtați, fecioare, făclii și călătoriți înaintea mea și înaintea dumnezeieștii copile”. Iar sfinții ei născători, luând de mâini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blândețe și cu cinste o duceau între dânșii.
Toată mulțimea rudeniilor, vecinilor și cunoscuților urma cu veselie, ținând făclii în mâini și înconjurând-o pe Preasfânta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfântul Teofilact scrie așa: „A uitat fiica casa părinților săi și se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumusețea ei, și se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă”. Apoi toți lăudau ieșirea ei, toate rudeniile, vecinii și câți erau în legătura dragostei, urmau părinților ei. Părinții se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maică, iar copilele și fecioarele mergeau înaintea dumnezeieștii copile, purtând făclii, și erau ca un șir de stele care strălucesc împreună cu luna.
Deci, s-a adunat tot Ierusalimul, văzând acea nouă petrecere, cum pe o copilă de trei ani o duc împodobită cu atâta slavă și cu multe lumini; și nu numai cetățenii de jos ai Ierusalimului, ci și cei de sus, adică sfinții îngeri, s-au adunat să vadă preaslăvita ducere a Preacuratei Fecioare Maria. Și văzând, se mirau cum cântă Biserica: „Îngerii văzând intrarea Preacuratei s-au mirat, cum Fecioara intră în sfânta sfintelor…”. Deci împreună cu ceata pământească cea văzută a fecioarelor celor curate era și ceata cea nevăzută a celor fără de trup, ducând înăuntru, întru cele sfinte, pe Preacurata Fecioară Maria, înconjurând-o ca pe un vas ales al lui Dumnezeu, după porunca Domnului.
Sfântul Gheorghe, Arhiepiscopul Nicomidiei, așa grăiește despre aceasta: „Duceau acum părinții pe Fecioara către ușile bisericii, înconjurând-o pe ea îngerii și cu toate puterile cele mai presus de lume împreună veselindu-se; că îngerii, deși nu știau puterea tainei, însă ca niște slugi, din porunca Domnului, slujeau la intrarea ei în biserică. Și mai întâi se mirau văzând-o pe dânsa că va fi vas preacinstit al faptelor bune, care purta semnul curățeniei celei veșnice, și avea trup de care nici un fel de păcat nu se va apropia niciodată”. Deci, făcând voia Domnului, au săvârșit părinții slujba cea poruncită.
Astfel, cu cinste și cu slavă era petrecută în biserica Domnului, preanevinovata copilă, nu numai de oameni, ci și de îngeri. Căci de vreme ce chivotul Legii vechi, ce purta în sine mâna, care era numai închipuirea Preacuratei Fecioare, s-a dus cu cinste în biserica Domnului, adunându-se tot Israelul, cu cât mai vârtos se cuvenea cinste însuși Chivotului însuflețit, pe binecuvântata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care avea să poarte în sine pe Hristos. Când se ducea chivotul Legii în biserica Domnului, mergea înainte împăratul cel pământesc, fiind împărat peste Israel dumnezeiescul proroc David.
Iar înaintea chivotului însuflețit, adică înaintea Preacuratei Fecioare, care se ducea în Biserica lui Dumnezeu, mergea înainte, nu împăratul cel pământesc, ci Cel ceresc către Care în toate zilele ne rugăm, zicând: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”. Pentru că acel Împărat era mergător înaintea acestei fiice împărătești, după cum mărturisește despre acestea Sfânta Biserică în cântările ei, astfel: „În Sfânta Sfintelor, cea sfântă și fără de prihană cu Duhul Sfânt se aduce…”.
La ducerea chivotului erau cântări, căci a poruncit împăratul David Leviților să pună cântăreți, să dea glas de veselie în organe, în psaltiri, în alăute și în chimvale. Iar la ducerea Preasfintei Fecioare nu se făceau cântări ale muzicii pământești, ci cântări ale îngerilor celor ce nevăzut slujeau. Pentru că, intrând Fecioară în cele sfinte spre slujba Domnului, îngerii cântau cu glasuri cerești, despre care pomenește acum Biserica în condac: „Împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu pe care o laudă îngerii; aceasta este cortul cel ceresc”.
Însă și de cântări omenești era însoțită ducerea Preacuratei, pentru că Ana cea dreaptă – cum spune în cuvântul Sfântului Terasie –, grăiește către fecioarele care mergeau înainte: „Cântați-i acesteia întru laude, cântați-i întru alăute, glăsuiți cântare duhovnicească; măriți-o pe dânsa în psaltire cu zece strune”. Biserica a pomenit despre aceasta, zicând: „Bucură-se cu duhul Ioachim și Ana. Și cetele fecioarelor cânta Domnului, cu psalmi cântând și cinstind pe maica Lui”. De aici se arată că cetele de fecioare, care mergeau atunci înaintea Preacuratei Fecioare, cântau oarecare cântări din psalmii lui David. Cu ele se unește și făcătorul canonului acestuia, zicând: „Începeți, fecioare, și cântați cântări, ținând în mâini făclii”. Apoi Sfinții și drepții ei Părinți, Ioachim și Ana, după mărturia Sfântului Tarasie, aveau în gurile lor această cântare a lui David, strămoșul lor: Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a dorit Împăratul frumusețea ta.
Atunci, după povestirea Sfântului Teofilact, au ieșit preoții care slujeau în biserică întru întâmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu și cu cântări au întâmpinat pe Preasfânta Fecioară, pe aceea care avea să fie Maica Arhiereului celui Mare, Care a străbătut cerurile. Pe aceasta aducând-o Sfânta Ana la ușile bisericii, precum scrie Sfântul Tarasie, zicea așa: „Vino, fiică, către Cel ce mi te-a dăruit! Vino chivot al sfințeniei către mult înduratul Stăpân! Vino, ușa vieții, către Milostivul dătător! Vino, sicriul Cuvântului, către lăcașul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria și veselia lumii”. Iar către Zaharia a zis Ioachim, ca și către un proroc, arhiereu și rudenie a lor: „Primește, Zaharia, pe cortul cel curat; primește, preotule, sicriul cel fără de prihană; primește, proorocule, cădelnița și cărbunele cel nematerialnic, primește dreptule tămâia cea duhovnicească”.
Apoi dreapta Ana a zis către arhiereu, precum povestește Sfântul Ghermano: „Primește, o! prorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primește-o și o sădește pe ea în muntele cel sfânt, în locașul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, până când Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvârșire cele ce bine a voit pentru dânsa”.
Erau acolo, după cum scrie Sfântul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, și la fiecare din acele trepte se cântă câte un psalm de către preoții și leviții care intrau în slujbă. Deci drepții părinți au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintâi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutând-o nimeni, nici sprijinind-o. Și alergând la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dânsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înțeleagă cât de mare va fi în dar, când va veni în vârstă cea desăvârșită.
Atunci se mirau toți când au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca și cum ar fi fost desăvârșită cu vârsta. Mai vârtos Zaharia se miră de aceasta și, ca un proroc, din descoperirea lui Dumnezeu înțelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dânsul Sfântul Teofilact, că era luminat de Duhul. La fel și Sfântul Tarasie grăiește despre dânsul că, umplându-se de Duhul Sfânt, a strigat: „O, pruncă curată! O, fecioară neîntinată! O, doamnă preafrumoasă. O, înfrumusețarea femeilor! O, podoaba fiicelor! Tu ești binecuvântată între femei; tu ești preamărită cu curățenia; tu ești pecetluită cu fecioria; tu ești dezlegarea blestemului lui Adam”.
Iar către Sfânta Ana, după mărturia Sfântului Ghermano, Zaharia a zis: „Bine este cuvântat rodul pântecelui tău, o, femeie mai cinstită decât oricare altele! Preaslăvită este aducerea ta, o, iubitoare de Dumnezeu!”. Apoi ținând prunca de mână – zice același Sfânt Ghermano –, cu bucurie a adus-o Zaharia întru cele sfinte, zicând către dânsa unele ca acestea: „Vino, împlinirea prorociei mele; vino, săvârșirea făgăduințelor Domnului; vino, pecetea așezământului Lui; vino, împlinirea tainelor Lui; vino, oglinda tuturor prorocilor; vino, înnoirea celor învechite; vino, lumina celor ce zac în întuneric; vino, dar nou și preadumnezeiesc, intră cu bucurie în biserica Domnului tău; acum în aceasta de jos, pământească, iar puțin mai pe urmă în cea de sus și neapropiată”.
Iar prunca săltând și bucurându-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deși era mică cu vârsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvârșită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.
Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maria. Atunci arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin și tuturor de mirare, căci a dus pe pruncă în sfânta sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, și heruvimii slavei care umbreau altarul, unde, nu numai femeilor, ci nici preoților nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată într-un an.
Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune. Căci celorlalte fecioare, care, de asemeni, erau aduse pentru slujbă în biserica Domnului până la vremea vârstei lor, le era dat loc de rugăciune, după mărturia Sfântului Chiril Alexandrinul și a lui Grigore de Nissa, între biserică și altar, unde mai pe urmă a fost ucis Zaharia. Și nicidecum nu era cu putință vreuneia din fecioarele acelea a îndrăzni să se apropie de altar, pentru că le oprise arhiereul.
Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, despre care grăiește Sfântul Teofilact astfel: „Iar arhiereul, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este locaș al dumnezeiescului dar, și că este mai vrednică decât el spre a sta totdeauna înaintea feței lui Dumnezeu. Și, aducându-și aminte de cele zise în Lege despre chivot – căci s-a poruncit ca acela să fie pus în sfânta sfintelor –, îndată a priceput cum că acela a fost mai înainte numai închipuirea copilei acesteia. Deci, neîndoindu-se, a îndrăznit mai presus de Lege a o aduce în Sfânta Sfintelor. Și a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alți bărbați, nici chiar de preoți, decât numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasta pentru ea, ceea ce s-a sfințit mai înainte de zămislire prin curăție; și din pântece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omenești care zace asupra oamenilor celor ce greșesc, ci celei cerești, fiind mai presus decât îngerii și în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvârșit a lucrat”.
Apoi drepții părinți au adus – precum zice Sfântul Ieronim –, cu Preabinecuvântata lor fiică, și daruri lui Dumnezeu, jertfe și arderi de tot. Și fiind binecuvântați de arhiereu și de tot soborul preoțesc, s-au întors la casa lor cu toate rudeniile și au făcut ospăț mare, veselindu-se și mulțumind lui Dumnezeu. Iar Preabinecuvântata Fecioară, la începutul vieții sale, a fost dată în casa Domnului, în locașul de fecioare, pentru că biserica Ierusalimului – cea zidită de Solomon, iar după pustiire, înnoită de Zorobabel –, avea multe locașuri de locuință precum zice Iosif (Flaviu), istoricul cel vechi al evreilor: „Că erau pe lângă peretele bisericii, treizeci de camere de piatră despărțite una de alta, largi și foarte frumoase. Iar peste acelea erau alte camere și peste acelea al treilea rând, și de toate era numărul lor nouăzeci de camere, având toată îndemânarea. Iar înălțimea casei era ca și peretele bisericii, ca niște stâlpi întărind biserica pe dinafară”.
Deci în acele case erau diferite locașuri: deosebi viețuiau fecioarele, care erau date spre slujba lui Dumnezeu, până la o vreme; în altă parte locuiau și văduvele, cele care se făgăduiau să-și păzească curățenia până la sfârșitul vieții lor, precum era Ana prorocița, fata lui Fanuil; și iarăși deosebi petreceau bărbații care se chemau nazorei, viețuind în chipul monahilor necăsătoriți. Aceia toți slujeau Domnului în biserică și își aveau hrana din averea lor. Iar celelalte case erau pentru odihna săracilor străini care veneau de departe pentru închinăciune.
Deci în locașul fecioarelor, precum s-a zis, a fost dată prunca cea de trei ani, Preacurata Fecioară Maria, fiind orânduite pe lângă dânsa fecioare mai bătrâne cu anii, iscusite în Sfânta Scriptură și în lucrul mâinilor, pentru că din copilărie să se deprindă dumnezeiasca pruncă și cu Scriptură și cu lucrul mâinilor. Apoi o cercetau pe ea Sfinții ei Părinți Ioachim și Ana, iar mai vârtos Sfânta Ana, ca o maică mergea adeseori să vadă pe fiica sa și o învăța pe dânsa. Astfel, a învățat degrabă Scriptura Legii vechi desăvârșit, după mărturia Sfântului Ambrozie și a lui Gheorghe istoricul, și nu numai Scriptura, ci și lucrul mâinilor l-a deprins bine, precum zice despre dânsa Sfântul Epifanie: „Fecioara era ascuțită la minte și iubitoare de învățătură și nu numai Sfânta Scriptură învăța, ci și toarcerea linii și a inului și la cusături cu mătase se îndeletnicea”.
Pentru priceperea sa cea bună, era tuturor mirare și lucra mai vârtos acele lucruri ce puteau să fie de trebuință preoților la slujba Bisericii; încât mai pe urmă, pe vremea Fiului ei, putea să se hrănească cu cinste. Pentru că chiar hitonul cel necusut, adică cămașa pentru care s-a tras sorț când Domnul era răstignit pe cruce, a fost țesut de Fecioara Maria, cu mâinile ei.
Sfântul Epifanie spune că se dădea Preacuratei Fecioare, ca și celorlalte fecioare, hrana cea obișnuită de la biserică, dar ea o dădea săracilor străini, pentru că era hrănită cu pâine cerească, precum cânta Biserica. Sfântul Ghermano spune despre dânsa: „Petrecea Fecioară în Sfânta Sfintelor, primind hrană dulce de la îngeri”. Și Sfântul Andrei Criteanul grăiește: „În Sfânta Sfintelor petrecând Fecioara ca într-o cămară, primea hrană străină și nestricăcioasă”.
Și se spune că Preacurata Feicoară intra în cortul cel mai dinăuntru, care se zice Sfânta Sfintelor, ce era după a doua catapeteasmă, iar nu în locașul cel fecioresc. Pentru că, deși avea loc deosebit în locașul fecioarelor, la rugăciune ea intră în Sfânta Sfintelor, căci numai ei îi era îngăduit. Dar ajungând în vârstă mai mare și deprinzându-se cu scriptură și cu lucrul mâinilor, mai mult zăbovea la rugăciune, decât la lucru. Ea avea obicei de petrecea toată noaptea și cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfânta Sfintelor, iar la lucrul mâinilor se întorcea în locașul său; pentru că nu era slobod a lucra ceva în Sfânta Sfintelor, nici a aduce ceva acolo.
Cea mai multă vreme a vieții sale și-a petrecut în biserică la rugăciune, după a doua catapeteasmă, în cortul cel dinăuntru, decât în casă ce îi era dată pentru lucrul mâinilor. Pentru aceasta, de către toți învățătorii, cu un glas se mărturisește, că Preacurata Fecioară până la doisprezece ani și-a avut viața în Sfânta Sfintelor, de vreme ce numai câte puțin ieșea de acolo. Iar cum a fost viața ei în vârstă tinereților, scrie Ieronim astfel: „Fericită Fecioară, încă din pruncia sa, când era în biserică cu celelalte fecioare de o vârstă cu sine, își petrecea viața foarte cu rânduială. Pentru că de dimineață până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărților sfinte. De la al nouălea ceas, iarăși își începea rugăciunea, de la care nu înceta, până când nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mâini se obișnuise a-și primi hrană. Și așa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu”.
Astfel a fost viața ei în feciorie, când locuia împreună cu fecioarele cele de o vârstă. Din zi în zi crescând și întărindu-se cu duhul, creștea într-însa și viața cea cu nevoință, cu iubire de osteneală și rugăciune. Pentru că mergea din putere în putere, până când a umbrit-o puterea Celui de sus. Iar când i se arăta îngerul aducându-i hrană, a văzut cu ochii săi chiar arhiereul Zaharia, despre care mărturisește Sfântul Gheorghe Nicomidianul, zicând: „Din zi în zi, înaintând cu vârsta, se înmulțeau și darurile Duhului Sfânt întru dânsa”.
Apoi petrecea împreună cu îngerii, lucru pe care și Zaharia îl știa. Căci intrând el în altar, după obiceiul său, ca arhiereu, a văzut pe cineva că vorbea cu fecioară, dându-i hrană, și având chipul străin – pentru că era înger cel ce se arăta. Și înspăimîntîndu-se Zaharia, cugeta în sine: „Ce este această nouă și neobișnuită asemănare îngerească ce s-a arătat și vorbea către fecioară, cu chip fără de trup, aducând hrană care hrănește trupul, cel cu firea nematerialnică, dând fecioarei mâncare materialnică? Acea vedere îngerească se făcea numai preoților, și aceea nu totdeauna; iar către partea femeiască și încă către o fecioară așa tânără, nicidecum nu este obișnuit a se vedea. Căci de ar fi fost dintre cele însoțite cu bărbat, dar fără copii, s-ar fi rugat ca să i se dea rod – precum s-a rugat Ana odinioară –, atunci nu m-aș fi minunat de arătarea îngerească.
Dar fecioara astfel de lucru nu cere și, precum văd, totdeauna i se arată îngerul. Pentru aceasta sunt în mai mare mirare, în spaimă și în îndoială. Căci, ce poate să fie aceasta? Și ce vine, să-i vestească îngerul? Ce este hrana aceea ce i se aduce? Și de unde se ia? Cine pregătește acea hrană? Și ce mână face acea pâine? Pentru că îngerii nu se îngrijesc pentru trebuințele trupești, deși mulți oameni au fost hrăniți printr-înșii, dar hrana aceea o pregătea mână omenească.
Căci îngerul, slujind lui Daniil, deși putea, cu puterea Celui Preaînalt, nu prin altcineva, ci prin sine să împlinească cele poruncite, a luat pe Avacum cu scafa (vas), că nu cumva vedenia cea îngerească și hrana cea neobișnuită, să înfricoșeze pe cel ce îl hrănea. Iar aici singur îngerul vine către fecioară, care lucru este plin de o taină, pe care eu nu o pricep. Ce este aceasta? Căci chiar din copilăria ei s-a învrednicit de daruri ca acestea, ca să-i slujească cei fără de trupuri.
Ce este aceasta? Au doar întru dânsa se vor împlini graiurile prorocești? Au doar întru dânsa va fi sfârșitul așteptării noastre? Au doar dintr-însa va lua fire Cel Care are să vină să mântuiască neamul nostru? Căci această taină a fost mai dinainte prorocită, și Cuvântul caută pe aceea care să slujească tainei. Au doar nu este alta mai dinainte aleasă ca să slujească tainei, fără numai fecioara aceasta, pe care o văd?
Cât ești de fericită casa lui Israel, din care a odrăslit o vlăstară ca aceasta! Cât ești de fericită rădăcina lui Iesei, din care a ieșit vița, care are să odrăslească lumii floarea mântuirii! Cât de slăvită este pomenirea părinților acesteia! Cât sunt de fericit și eu cel ce mă satur de o vedere că aceasta și înfrumusețez o Fecioară ca aceasta, spre a fi mireasa Cuvântului!”.
Până aici este povestirea Sfântului Gheorghe Nicomidianul.
Încă și Fericitul Ieronim asemenea grăiește: „Cum că în toate zilele o cercetau pe dânsa îngerii și de m-ar fi întrebat cineva pe mine cum a petrecut acolo, Preacurata Fecioară în vremea copilăriei sale, aș fi răspuns că acel lucru numai lui Dumnezeu singur i-a fost știut și lui Gavriil Arhanghelul, păzitorul ei cel nedepărtat, care împreună cu alți îngeri venea adeseori la dânsa și cu dragoste vorbeau împreună cu dânsa”.
Astfel petrecea Preacurata Fecioară în sfânta sfintelor împreună cu îngerii, dorind ca în veci să viețuiască întru curățenie îngerească și în feciorie, după mărturia sfinților învățători, Grigore de Nissa, Ieronim și a celorlalți, care zic că această Fecioară singură și-a logodit fecioria lui Dumnezeu. Pentru că în Legea veche era neobișnuit fecioarelor a nu se mărita, căci mai cinstită era însoțirea decât fecioria. Iar Preacurata Fecioară a cinstit fecioria, mai vârtos decât însoțirea și, făcându-se mireasa lui Dumnezeu, ziua și noaptea Îi slujea Lui în curățenia fecioriei sale. Iar Duhul cel Preasfânt, cu bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl, pregătea întru dânsa sălășluirea lui Dumnezeu Cuvântul.
Să fie dar Preasfintei și Celei de o ființă și nedespărțitei Treimi, slavă și mulțumire. Iar Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, cinste și laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.