Calendar Ortodox 8 iunie 2024
articol preluat de pe calendar-ortodox.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 8 iunie 2024
† Sf. Mc. Nicandru şi Marcian;
† Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat
Sinaxar 8 Iunie
În această lună, în ziua a opta, pomenirea aducerii moaştelor Sfântului Marelui Mucenic Teodor Stratilat.
Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat (281 – 319) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Acesta a trăit în zilele lui Liciniu, născut fiind în Evhaita, de acolo trăgându-se cu neamul, şi petrecând în Heracleea ce se afla lângă Marea Neagră, fiind om frumos la trup, dar şi mai frumos la suflet, împodobit cu cuvântul şi cu cunoştinţa, şi cu cealaltă înţelepciune.
Acesta trecând prin toate felurile de chinuri, lăsând la pământ fericitul său trup, izvor de tămăduiri izvorăşte pentru cei ce merg către dânsul cu credinţă.
Iar sfântul său suflet petrece, şi locuieşte în ceruri.
Aducere a cinstitului său trup prăznuim astăzi. Căci mutarea acestuia de la Heracleea la Evhaita, şi aşezarea lui în casa părintească a sfântului, după cum însuşi mucenicul a poruncit pentru aceasta lui Uar slugii sale, mai înainte de a i se tăia capul.
cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea Praznicului Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, ce s-a săvârşit întru Sostenio.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Nicandru şi Marchian.
Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Aceştia pentru mărturisirea în Hristos, pe vremea mai-marelui Maxim, fiind cercetaţi au fost puşi în închisoare.
După aceasta iarăşi fiind chemaţi a se lepăda de Hristos, şi neplecându-se, au fost striviţi cu unghii de fier; după aceea au fost chinuiţi în multe chipuri, iar la sfârşit au primit moartea cea de sabie.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Caliopia.
Sfânta Muceniţă Caliopia – foto preluat de pe doxologia.ro
Aceasta a trăit pe vremea împăratului Deciu, strălucită cu tinereţea trupului şi cu frumuseţea sufletului.
Fiind prinsă a fost silită să se lepede de dragostea şi de credinţa în Hristos.
Dar întrucât cu tărie se ţinea de aceasta, a fost chinuită în felurite chipuri; apoi în urmă i s-a tăiat capul spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Melania, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Atre, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Nicandru, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marcu, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Naucratie, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Teofan, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1559, care prin cătuşe s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Moșii de Ispas; Ispasul; Paștile cailor
foto preluat de pe calendarulortodox.ro
Datini, tradiții și obiceiuri românești de Înălțarea Domnului: Moșii de Ispas; Ispasul; Paștile cailor
Moșii de Ispas
În Dobrogea este datină ca mai multe femei și babe să ia, cu o zi înainte de Înălțarea Domnului sau Ispas, „cu ele azime calde, ceapă verde și rachiu și, mergând prin sat, să le dea de pomană pentru sufletul morților, zicând ca să aibă de drum, căci în această zi cred ele că zboară morții în cer.”
Româncele din unele părți ale Munteniei, care au morți în familie, împart de asemenea azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletele morților, însă nu în ajun, ca cele din Dobrogea, și în ziua de Înălțarea Domnului, crezând că în această zi sufletele morților se înalță la cer și ceea ce dăruiesc ele le va servi ca merinde pe drum.
În Banat, tot în ziua de Înalțare se dau flori, lumânări și brânză, iar păcurarilor, adică ciobanilor sau păstorilor de oi, atât în Banat cât și în Transilvania, li se dăruiește câte un caș, fiindcă în această zi în cele mai multe părți se pun oile pe brânză.
În Bucovina este datină de a se da câte una alta, atât în ajun cât și în ziua de Înălțarea Domunului de sufletul celor răposați.
Toate darurile acestea se numesc în cele mai multe părți, mai ales însă în Banat, Moși de Ispas.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Ispasul sau Înălțarea Domnului
În tradiţia populară, spun specialiştii în Etnografie şi Folclor din cadrul Centrului Tradiţie şi Modernism din Ialomiţa, această zi mai este numită, în popor, şi Ispas şi este dedicată personajului mitic cu acelaşi nume.
“Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei şi i se respectă ziua cu interdicţii severe de muncă în Muntenia, Moldova şi Oltenia”, spun specialiştii.
sursa adevarul.ro
Ispasul sau Înălțarea Domnului cade în fiecare an la patruzeci de zile după Înviere sau în joia din săptămâna a șasea după Paști.
Când cade Ispasul, codrul e încărcat de frunză și iarba de pe fânețe e acum hăt mare.
Drept aceea, flăcăii și fetele mari de prin unele părți ale Moldovei și Munteniei îndatinează de a se duce în noaptea spre Înălțarea Domnului prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun, care înfloresc și se scutură în această noapte și care, după credința și spusa lor, sunt bune de leac și de dragoste.
În ziua de Ispas, românii din Transilvania și din Banat îndatinează de a împăna și a înfrumuseța mormintele, bisericile și casele cu diferite verdețuri și flori, cu deosebire însă pun prin case crengi și frunze de paltin, care, dacă se păstrează peste an, sunt bune de aprins și de afumat cu dânsele împotriva trăsnetului.
Din ziua de Paști și până în ziua de Ispas, partea cea mai mare a românilor, când se vizitează sau se întâlnesc unul cu altul, se salută numai cu cuvintele: „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!”
În ziua de Ispas însă se salută cu „Hristos s-a înălțat!” și „Adevărat că s-a înălțat!” Iar după Ispas încep iarăși a se saluta și a-și da binețe după cum li-i datina în decursul anului.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Spiritele se pot rătăci
Tradiţia populară păstrează şi la Ispas, asemănător marilor sărbători de peste an, o întreagă suită de obiceiuri. De exemplu, acum abundă practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni, ospătarea sufletelor morţilor care plutesc în aer, în drum spre cer, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin, pomenirea morţilor.
Se spune că în drumul lor din mormintele părăsite spre cer la Joimari, unele spirite ale morţilor se pot însă rătăci. Rămânând pe Pământ, acestea devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor.
Practici magice pentru apărarea de rele
De aceea, oamenii obişnuiesc în noaptea şi ziua de Ispas să facă numeroase practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume să nu se prindă farmecele şi să alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece”, spune Ani Topârceanu, şef Birou Etnografie şi Folclor din cadrul Muzeului Dunării de Jos Călăraşi.
Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane şi se însemnează mieii prin crestarea urechilor România.
sursa adevarul.ro
Miniatură cu tema „Înălțarea Domnului”din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Paștile cailor
O legendă din Banat ne spune următoarele:
„Preacurata Fecioară Maria, după ce a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfășat și l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legați boii și caii acestuia.
Boii mâncară cât mâncară și apoi, săturându-se se culcară și prinseră a rumega. Caii însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul cât era în iesle, ci ei mâncară până chiar și cel de pe pruncul Iisus Hristos, pe care-l pusese Maica sa acolo anume ca să nu-l afle Irod și să-l taie.
Văzând Maica Domnului aceasta s-a supărat pe dânșii și i-a blestemat, ca să nu se mai sature, numai o dată pe an, și anume în ziua de Ispas, iar pe boi i-a binecuvântat.
De atunci calul nu se mai știe sătul peste tot anul, ci numai în ziua de Ispas. În această zi însă se satură de iarbă, și după ce se satură prinde a scutura din cap, în semn că e sătul.”
Și fiindcă numai în această zi scapă caii la iarbă verde și pasc atâta până ce se satură și apoi se culcă sau dau din cap, un semn că sunt sătui, de aceea în această zi e și Paștile lor, Paștile cailor.
Și tot de aceea se vede că se numește ziua aceasta și Joia iepelor.
Însă deoarece un ceas e mai nimica toată și mai ales pentru cai, care după cum e prea bine fiecăruia cunoscut, de ar paște sau ar mânca orișicât de mult tot nu se mai satură cumsecade, de aceea și poporul consideră Paștile lor ca ceva ce nici n-ar exista.
De aici apoi și zicala românilor din Bucovina, când nu au de gând sau nu vreau să dea cuiva vreun lucru propriu sau unul ce l-au luat ori l-au împrumutat: „Lasă că ți l-oi da la Paștile cailor”; sau „Așteaptă până la Paștile cailor!”, sau după cum se mai zice: „Până la Sfântul Așteaptă” ceea ce înseamnă: niciodată, nicicând.
E foarte probabil însă ca zicala aceasta să fi avut dintru început cu totul alt înțeles, și anume acela de prelungire a unei plăți sau împrumut de la Sân-Giorgiu, când se întorc împrumuturile și se plătesc cametele, câștiul moșiilor și chiria caselor, până la Ispas, când pică și Paștile cailor.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Legendă cu origini în Evul Mediu
O altă legendă care circulă referitor la această sărbătoare îşi are originile în Evul Mediu, iar Ispasul este un obicei care a circulat în Transilvania.
În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor.
Potrivit calculelor calendarului, se întâmpla ca o dată la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toti serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind anul în care caii se odihneau.
Sărbatoarea este prilej pentru organizarea de târguri şi pentru încheierea unor afaceri. De Paştele lor, caii nu sunt puşi la căruţă, iar în trecut, în unele zone, se faceau slujbe religioase pentru sănătatea animalelor.
sursa adevarul.ro
Mai are și sensul de “La calendele grecesti” (“Ad calendas graecas” în limba latină). Expresia fusese atribuită de Suetoniu împaratului roman Augustus. Acesta ar fi afirmat despre cei răi-platnici ca își achita datoriile “ad calendas graecas” (la calendele grecesti); referire ironică la faptul ca grecii – spre deosebire de romani – nu aveau prima zi a lunii din calendar (numita calendae), zi obișnuită de restituire a datoriilor.
Calendele reprezintă o sarbătoare a romanilor și nu apare la greci. Din acest motiv “calendele grecesti” reprezintă o sărbătoare care nu a avut loc și nu va avea loc vreodată.
preluat de pe ro.wikipedia.org
Gheorghe Lazăr (1779 – 1823)
portret de Mișu Popp
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Gheorghe Lazăr (1779 – 1823)
Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig – d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător şi inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească (în 1818 a înfiinţat în Bucureşti prima şcoală cu predare în limba română, Şcoala de la Sfântul Sava).
Gheorghe Lazăr- portret de Mișu Popp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Viaţa
Transilvania
Data naşterii acestui părinte al învăţământului bucureştean este controversată. Istoricul Ştefan Lupşa conchide că Gheorghe Lazăr s-ar fi născut la 9 ianuarie 1782, bazându-se pe un protocol care menţionează naşterea sa la acea dată. După alţi autori, data naşterii sale ar fi 5 iunie 1779.
Fiu de ţăran liber, Gheorghe Lazăr a urmat scoala primară la Avrig avându-l ca dascăl pe Ioan Barac apoi a studiat la Liceul Piarist din Cluj, ale cărui cursuri le-a urmat între 1798-1805.
Excepţie a făcut anul 1802, în care a urmat cursurile Liceului Catolic din Sibiu. După obţinerea bacalaureatului la Cluj obţine o bursă plătită de Biserica Ortodoxă, din fondul sidoxial pentru a studia la Viena în vederea urmării unei cariere ecleziastice.
La Viena a urmat studii superioare de filozofie, istorie şi de ştiinţe fizico-matematice, Ulterior a studiat şi teologia.
Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonit arhidiacon şi a obţinut un post la Şcoala teologică ortodoxă.
A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic şi chiar un manual de pedagogie.
În anul 1815 Gheorghe Lazăr a candidat la funcţia de episcop al Episcopiei Aradului, dar mitropolitul Ştefan Stratimirovici s-a opus numirii sale, astfel încât scaunul episcopal al Aradului a rămas vacant până în 1828.
Gheorghe Lazăr s-a aflat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învăţământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română.
În urma unui proces disciplinar, la sfârşitul anului 1815 guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcţie, punându-l sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti.
Aceasta l-a determinat ca în 1816 să treacă munţii şi să se stabilească la Bucureşti, unde şi-a câştigat existenţa mai întâi ca profesor particular.
Ţara Românească
În Ţara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înfiinţare a unei şcoli româneşti la cel mai înalt nivel ştiinţific posibil pe atunci, într-o vreme în care învăţământul se desfăşura în limba greacă.
Sprijinit de Iordache Golescu şi Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susţineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei.
Şcoala de la Sfântul Sava
La 24 martie 1818, obţinând aprobarea pentru înfiinţarea şcolii româneşti, şi-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava.
La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că odraslele boiereşti frecventau în continuare şcoala grecească.
Noua instituţie a devenit curând principalul focar de consolidare şi difuzare a culturii româneşti. Din prima generaţie de elevi au făcut parte, printre alţii, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici şi alţii.
Şcoala de la Sfântul Sava este cel mai vechi institut educaţional din Bucureşti cu predare în limba română.
În trecutul acestei instituţii apare figura marcantă a lui Gheorghe Lazăr, răspânditor de cultură într-o epocă în care aceasta era considerată un apanaj al păturilor sociale înstărite.
Cursurile pe care le-a ţinut în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie evitată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie. După cum susţine Dora d’Istria istoriseşte că
“Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-şi întoarcă privirile ci spre această antică Ausonia, de unde au provenit glorioşii veterani ai generosului Traian“.
Atunci când cartea era o raritate şi, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus şi a scris cărţi în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români.
La şcoala lui Lazăr au venit şi copii de prăvăliaşi, şi copiii oamenilor de la marginea oraşului, iar el i-a învăţat cu dragoste tainele ştiinţelor matematice şi ale filozofiei, în limba lor maternă.
Revoluţia din 1821
În timpul Revoluţiei din 1821, Gheorghe Lazăr şi elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni şi învăţându-i pe panduri să mânuiască armele şi să se apere.
Se pare că Gheorghe Lazăr era pentru Tudor Vladimirescu un om de încredere şi de mare necesitate, fapt pentru care inginerului Gheorghe Lazăr trebuiau să i se pună la dispoziţie o mie de oameni pentru metereze.
De altfel, documentele vorbesc despre activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în Bucureşti: ridicarea topografică a Moşiei Obislavu (Dâmboviţa) sau a Moşiei Fântânele (Prahova).
Documentaţiile acestora s-au păstrat la Arhivele Statului din Bucureşti.
Ultimii ani; întoarcerea in Ardeal
Colaborarea sa cu revoluţionarii i-a atras mai târziu persecuţia din partea autorităţilor.
Gheorghe Lazăr se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde se stinge din viaţă în ziua de 17 septembrie 1823.
A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.
La mai bine de un secol mai târziu, în anul 1934, Şcoala militară de ofiţeri de infanterie din Sibiu a reamenajat mormântul său.
Elogiul posterităţii
Biografii
Primii biografi i-au fost elevii săi, Ion Heliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, care au oferit istoriei primele date biografice precum şi primele analize ale ideilor pedagogului Gheorghe Lazăr.
Astfel, în articolul Gheorghe Lazăr, publicat în Curierul românesc (1839), Heliade scrie:
„Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lîngă Sibii, pe moşia lui Brucăntal (sic). Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. …s-a dat pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărît unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa grecească neunită. La numirea episcopului, fiind ales preasfiinţia-sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei şi s-a orînduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoţiei.”
Iar mai departe zice Heliade:
„Lazăr a fost profesor la Sfîntul Sava patru ani cu mare rîvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi; dar cînd făcea leţie de filosofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru [Tell], tatăl ofiţerilor Tel [Tell].”
Cu toate acestea Heliade nu cunostea viaţa privată a lui Lazăr, aşa că o legendă atât de romantică ce îl imagina ca fiind protejat al baronului Brukenthal părea potrivită a fi înglobată în biografia cărturarului avrigean.
Câteva decenii mai târziu povestea aceasta este demontată de cei care s-au aplecat serios asupra vieţii sale prin studiul documentelor demonstrând că Lazăr nu a studiat cu banii baronului Brukenthal ci cu bani româneşti: ai familiei sale la început şi apoi cei din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe.
Cei care au făcut lumină în biografia lui Lazăr au fost : Avram Sădean în 1914, Ioan Lupaş în 1915, Onisifor Ghibu în 1916, Traian Lalescu în 1919, I. Matei în 1923, Gh. Bogdan-Duică în 1924, Gr. Popa Liseanu, Ghe. Macovescu.
În 1928 şi Nicolaie Iorga revine asupra biografiei lui Lazăr eliminând legendele şi elementele fără temei.
Monumente
Ca o recunoaştere a activităţii sale, în multe localităţi din România au fost amplasate statui ale lui Gheorghe Lazăr.
Astfel în anul 1886, în Piaţa Universităţii din capitala României a fost amplasată o impunătoare statuie care readuce în memoria tuturor întreaga sa operă dedicată identităţii româneşti.
În anul 1864, elevul său, contele Scarlat H. Rosetti, mare proprietar de terenuri în România, a ridicat primul monument dedicat personalităţii lui Gheorghe Lazăr.
Monumentul, care a costat 550 de florini, a fost amplasat în curtea bisericii gr. răsăritene ortodoxe în aşa fel încât să fie vizibil din drum.
Tot în Avrig, în centrul localităţii, a fost instalat, ulterior, un bust dedicat marelui înaintaş, conceput cu mare putere de expresie de sculptorul Cornel Medrea.
Şi la Sibiu, în faţa palatului ASTRA, se află un bust al lui Gheorghe Lazăr.
Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti, Sculptor: Ion Georgescu, 1896. Este amplasată în Piaţa Universităţii, vizavi de clădirea Palatului Universităţii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Denumiri de instituţii
În semn de preţuire pentru fondatorul învăţământului în limba naţională, mai multe instituţii de învăţământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu (fostul liceu al iezuiţilor), Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Naţional Pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj-Napoca, Grupul Şcolar Gheorghe Lazăr din Baia Mare, Liceul Teoretic Gheorghe Lazăr din Pecica etc.
Comemorări
La 100 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, autorităţile de atunci, membrii guvernului şi instituţiile de învăţământ de toate gradele au organizat o comemorare festivă.
În anul 1973 UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig, aducându-se în prim plan activitatea, viaţa şi opera unuia dintre cei mai prestigioşi îndrumători ai culturii române.
În data de 17 septembrie 2023, Primăria şi Consiliul Local Avrig, judeţul Sibiu, au comemorat 200 de ani de la moartea cărturarului avrigean Gheorghe Lazăr, ocazie cu care oficialităţile locale şi centrale au dezvelit şi sfinţit statuia lui Gheorghe Lazăr în noua locaţie „La Castani”.
Monumentul este adus la Avrig, după ce a tronat câteva timp de decenii, în Piaţa Mare din Sibiu.
Cu această ocazie au fost susţinute alocuţiuni ce au evocat personalitatea remarcabilă a lui Gheorghe Lazăr.