Sfântul Proroc Amos (Secolul al VIII-lea î.Hr)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Proroc Amos
Sfântul prooroc Amos este unul din cei 12 profeți numiți „mici” și a trăit în secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 iunie.
Sf. prooroc Amos nu trebuie confundat cu Amos, tatăl Sfântului Prooroc Isaia.
Sfântul Proroc Amos (Secolul al VIII-lea î.Hr) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul prooroc Amos era un simplu crescător de boi și cultivator de sicomori din satul Tecoa, situat la câțiva kilometri de Betleem, în regatul lui Iuda.
A trăit în timpul lui Osias (781-740), rege al lui Iuda, și Ieroboam al II-lea (784-744), rege al lui Israel.
Odată, pe când păștea turma sa de boi, Domnul la chemat și l-a trimis să proorocească poporului lui Israel. S-a dus mai întâi în regatul de Nord, care se afla pe atunci la apogeul lui material, dar unde bogații îi exploatau fără rușine pe cei mai săraci, trăiau în desfrânare și au abandonat cultul adevăratului Dumnezeu, închinându-se la vițeii de aur. De aceea Dumnezeu i-a poruncit să le profețească că pedeapsa lor era iminentă.
Amos a proorocit mai întâi ruina națiunilor păgâne venice – Damascul, Filistia, Fenicia, Edom, Ammob și Moab – și apoi a adăugat că mânia Domnului se va abate peste regatul lui Iuda și, înainte de el, peste regatul Samariei care au profanat numele Lui cu un cult idolatru.
Iar Amasia, mincinosul preot ideolatru din Bethel, îl pizmuia și-l defăima în fața regelui, acuzându-l de conspirații. Și într-un sfârșit a fost omorât chiar de fiul lui Amasia, care l-a lovit cu un toiag gros la tâmplele capului, căci nu mai suportau să-l audă mustrându-i pentru vicleșugul vițeilor de aur. A dus la pământul său încă cu suflet, și peste câteva zile a răposat, către anul 787, și a fost îngropat cu părinții lui.
Amos a proorocit 50 de ani, iar numele lui se tâlcuiește: tare credincios, popor aspru, vârtos.
Imnografie
Stihirile de la Doamne strigat-am:
Lumina Duhului a aflat curățirea sufletului tău, strălucindu-se ca o oglindă limpede, și a luminat lumea, strălucindu-ți lumina cunoştinţei de Dumnezeu, și însemnând mai înainte chipurile dumnezeieștilor taine, și darul care era să se dea tuturor omenilor, dumnezeiescule profete.
Făcându-te tu ca o gură a lui Dumnezeu, arătat-ai înfruntat pre lucrătorii necredinței, și fiind împodobit cu dumnezeieștile dogme, le-ai săvârșit osânda cea fără de fugă și nescăpată, prea fericite. Pentru aceasta văzând noi săvârșirea graiurilor tale celor înțelepte, cu cântări vrednice te lăudăm pre tine fericite.
Făcutu-te-ai, de Dumnezeu fericite profete, descoperitor tăinuitor judecăților lui Dumnezeu celor negrăite, căci ai strălucit, și ai luminat limbile, și ai predicat Treimea, Amos, grăitorule de cele dumnezeiești. Pentru aceasta cinstind mărită amintirea ta, mântuește de toată nevoia pre toți, cei ce te laudă pre tine cu credință, și te serbează mărite.
Troparul Sfântului Proroc Amos
Glasul 2
A profetului tău Amos amintire Doamne serbând, printr’însul te rugăm, mântueşte sufletele noastre.
Condacul Sfântului Proroc Amos
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Curăţindu-ţi prin Duhul inima cea strălucitoare de lumină, Mărite Prorocule Amos, ai primit de sus harul prorociei şi la margini cu mare glas ai strigat: Acesta este Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul către Dânsul.
Iconografie
Chipul trupului sfântului prooroc Amos este păros, bătrân, având barba ascuțită și asemenea la chip cu Ioan cuvântătorul de Dumnezeu.
Sf. Proroc Amos (†745/787 î.Hr) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult depre Sf. Proroc Amos si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org
Viața Sfântului Proroc Amos
Sf. Proroc Amos (†745/787 î.Hr) – Icoană rusă din secolul al XVIII-lea a profetului Amos (Biserica Iconostază Schimbarea la Față, mănăstirea Kizhi, Karelia, Rusia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe doxologia.ro
În acea vreme, deși Dumnezeu trimitea pe sfinții Săi proroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor și să-i povățuiască la calea cea dreaptă, puțini dintre ei se îndreptau și se întorceau la Adevăratul Dumnezeu. Iar Sfântul Amos spune: „Eu n-am fost proroc, nici nu sunt fiu de proroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; și fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie, până m-a luat Domnul de la oi și mi-a zis: «Mergi și prorocește la poporul meu, Israel»”.
Sfântul Proroc Amos s-a născut în cetatea Tecui, care era așezată în pământul Iudeei, nu departe de Bethleem. El era de neam simplu și sărac, petrecându-și zilele la păstoria turmelor de dobitoace. Iar Domnul, Care nu privește spre cei bogați și slăviți, ci spre cei smeriți și săraci, l-a chemat pe el de la turmele oilor la prorocie, ca și pe Moise și pe David, și i-a poruncit să meargă din pământul Iudeei în pământul lui Israel, ca acolo, cu cuvintele cele prorocești, să îndemne popoarele la pocăință, de vreme ce se abătuseră la închinarea de idoli; pentru că din zilele lui Ieroboam, împăratul lui Israel – care după moartea lui Solomon s-a rupt de sub stăpânirea împăratului Iudeei, fiul lui Solomon, care împărățea în Ierusalim, și și-a făcut o altă împărăție peste zece seminții ale lui Israel –, dintr-acele zile, popoarele israelite au căzut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu și se închinau idolilor.
Deci, acel împărat, vrând ca să întărească pe israeliteni sub stăpânirea sa, se temea ca nu cumva, mergând supușii săi în Ierusalim la praznice spre închinăciune, să se lipească iarăși de biserica Ierusalimului, să se rupă de el și să-l ucidă. De aceea, a făcut două juninci cioplite în aur, pentru că știa obiceiul poporului său, că era lesne de plecat la închinarea de idoli, ca și strămoșii lui, când au trecut Marea Roșie din pustia Egiptului și au turnat un vițel de aur din salbele lor cele de aur. Deci, pe acele două juninci turnându-le Ieroboam, una a pus-o în Dan, iar cealaltă în Betel, cetăți ale stăpânirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, neducându-se la Ierusalim, să se închine cu jertfe junincilor de aur și să le prăznuiască pe acelea cu dănțuire; pentru că acel ticălos împărat zicea către popor: „Iată zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din Egipt”. Și așa a îndărătnicit Ieroboam pe Israel.
Deci, din acea vreme, deși Dumnezeu trimitea pe sfinții Săi proroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor și să-i povățuiască la calea cea dreaptă, însă puțini dintre ei se îndreptau și se întorceau la Adevăratul Dumnezeu, iar alții se închinau și Dumnezeului Celui adevărat, și idolilor, adică junincilor de aur. Deci, între alți proroci, Dumnezeu a trimis la ei și pe acest rob al Său, pe Sfântul Proroc Amos, cu înfricoșate îngroziri. Acest proroc al lui Dumnezeu era simplu și neiscusit la vorbă, dar nu și la înțelegere; pentru că același Duh Sfânt Care lucra în toți prorocii lucra și într-însul și grăia prin gura lui. Iar începutul prorocirii lui a fost pe vremea împăratului Iudeei Ozia, cel din Ierusalim, și în vremea împăratului lui Israel Ieroboam, cel din Samaria (nu acel împărat care rupându-se de la sceptrul Iudeei a făcut junincile de aur, ci alt Ieroboam, mai în urmă cu anii, care asemenea celui dintâi Ieroboam a fost închinător de idoli și slujitor al junincilor de aur).
Deci Prorocul Amos a început a proroci în vremea acelor împărați, cu doi ani mai înainte de cutremurul cel înfricoșat ce avea să fie în Palestina. Iar cutremurul cel mare, după adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, împăratul Iudeei, care s-a numit și Azarie, mândrindu-se, a îndrăznit a tămâia cu cădelnița în altar, în Sfânta Sfintelor, după rânduiala preoțească. Iar preoții oprindu-l, îl îngrozeau cu moarte și îndată, chiar în ceasul acela, s-a cutremurat pământul cu cutremur mare în Ierusalim și în toată Palestina și au căzut nu numai ziduri multe, ci și unii munți s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din vârf și prin acea deschizătură a venit raza soarelui pe fața împăratului și s-a umplut fruntea lui de lepră, după care s-a făcut lepros cu totul. Astfel, Domnul n-a suferit întinăciunea făcută altarului Său și necinstea adusă preoților Lui.
Și a prorocit Sfântul Amos, îngrozindu-i cu înfricoșatele pedepse ale lui Dumnezeu, ce aveau să vină nu numai asupra lui Israel, ci și asupra părților celor dimprejur: asupra Siriei, a Filistinei, asupra Tirului și a Idumeii, asupra amonitenilor și asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg în cartea lui. Dar mai ales a prorocit asupra israelitenilor, căci, după ce au cunoscut pe Dumnezeu, s-au depărtat de la El; pentru că Dumnezeu nu atât Se mânie și Se răzbună pentru păcatele păgânilor, care nu-L știu pe El, pe cât pentru păcatele poporului care L-a cunoscut pe El și s-a îndulcit de facerile Lui de bine. Căci ce fel de faceri de bine n-a făcut Dumnezeu neamului celui nemulțumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-a hrănit cu mană în pustie când flămânzea, i-a izvorât apă din piatră când înseta, a izgonit neamurile dinaintea lui și l-a dus în pământul făgăduinței, unde curge lapte și miere. Însă ei, făcând prăznuiri idolilor de aur turnați în chip de juninci, strigau cu dănțuire: „Iată zeii tăi, Israele!”.
Niște praznice ca acestea, urâte de Dumnezeu, se săvârșeau mai ales în cetatea Betel, la un munte înalt, unde era o junincă de aur. Deci, acolo mai ales mergând Sfântul Amos, striga poporului cu glas mare rugându-l, îndemnându-l și înfricoșându-l cu pedepsele cele cumplite, care din mânia lui Dumnezeu vin asupra lui, să înceteze de la o prăznuire ca aceea; dar foarte puțini îl ascultau. Atunci era în Betel un slujitor al acelei juninci, cu numele Amasia. Acel slujitor, văzând pe prorocul lui Dumnezeu că hulește pe idolul lor – juninca cea de aur –, că scuipă jertfele lor și depărtează poporul de la spurcata lor prăznuire, spunându-le încă și îngrozirile și pedepsele cele viitoare asupra celor care nu se pocăiau, clevetea pe Amos lui Ieroboam, împăratul lui Israel, zicând: „Amos face întărâtări împotriva ta în mijlocul casei lui Israel. Pământul nu poate să sufere toate cuvintele lui; pentru că tulbură și ridică poporul împotriva ta și încă prorocește și rele pentru tine, zicând: «Ieroboam de sabie se va sfârși, iar poporul lui Israel va fi robit și dus din pământul său»”.
Astfel pâra slujitorul Amasie pe prorocul Amos, vrând să pornească pe împărat spre mânie împotriva lui; dar împăratul nu lua în seamă cuvintele aceluia, nici nu voia să facă rău prorocului lui Dumnezeu, pe care îl cinstea, deși el era închinător de idoli. Și văzând slujitorul că nu poate să pornească pe împărat împotriva prorocului lui Dumnezeu, a început a-l prigoni pe el, muncindu-l; pentru că de multe ori, prinzându-l, îl bătea cumplit și-l gonea din Betel, îngrozindu-l să nu vină la praznicul lor, nici să întoarcă pe popor de la jertfele și de la ospățurile lor. Însă Sfântul Proroc nu lua în seamă îngrozirile și bătăile ce-i veneau de la dânsul, ci iarăși venea și prorocea cuvintele cele învățătoare și îndemnătoare către popor. Și iarăși era prins de acel slujitor și muncit cu bătăi.
Iar o dată, vicleanul slujitor a zis cu rugăminte către Amos: „Prorocule, du-te de aici și mergi în patria ta, în pământul Iudeei. Acolo să viețuiești și să prorocești, iar în Betel să nu te mai întorci, deoarece este sfințire a împăratului și casa împărăției lui”. Prorocul Amos a răspuns, zicând: „Eu n-am fost proroc, nici nu sunt fiu de proroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; și fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie, până m-a luat Domnul de la oi și mi-a zis: «Mergi și prorocește la poporul meu, Israel». Iar tu îmi zici să nu prorocesc în Israel, nici să supăr casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: «Când vor veni asirienii în pământul lui Israel și-l vor robi, atunci vor pustii cetățile lui și le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci ostașii asirienilor cei fără de rușine vor spurca cu desfrânare pe femeia ta înaintea ochilor tăi, deoarece și tu ai făcut pe Israel să rătăcească înaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvăzători și ai învățat popoarele acestea să facă lucruri necurate, în întinata capiște a junincei celei de aur. Iar fiii și fiicele tale de sabie vor cădea și tu în pământ necurat te vei sfârși, iar poporul lui Israel va fi dus în robie din pământul său»”.
Cu niște cuvinte prorocești ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre mânie, a fost bătut Sfântul Amos fără cruțare; iar la sfârșit, un fiu al slujitorului, anume Ozia, fiind plin de mânie și iuțime, l-a lovit pe el foarte tare peste sprâncene, rănindu-l de moarte. Însă n-a murit îndată, ci a fost dus abia viu la pământul său și la patria sa, în cetatea Tecui, unde, din rănile cele dureroase, și-a dat sufletul său după câteva zile și a fost îngropat cu părinții săi. Iar ce fel au fost prorociile lui, cel care va voi (să afle), să citească cartea prorociei lui. Iar noi pe Dumnezeul Cel Care l-a înțelepțit pe el Îl slăvim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă. Să se știe că altul a fost Amos, tatăl lui Isaia, și altul prorocul acesta. Amos, tatăl lui Isaia, a fost din seminția împăraților Iudeei; el s-a născut și a petrecut în Ierusalim. Iar acest proroc a fost de neam de jos și nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuința păstorilor. Pentru că acolo pășunile erau bune, și mulți ierusalimeni bogați își țineau dobitoacele lor la Tecui. Amos, tatăl lui Isaia, nu era din numărul prorocilor, nici nu a fost trimis undeva de Dumnezeu și nu a murit de moarte mucenicească.
Iar acest Sfânt Amos, pentru darul lui cel prorocesc, a fost numărat cu prorocii, a fost trimis în Israel și a murit mucenicește. Deci măcar că alții scriu altfel despre aceasta, însă nu este fără de greșeală istoria lor.
Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953)
Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949), oamenii urcă în „trenul morții” (numit astfel pentru condițiile inumane pe care le-au îndurat deportații
foto preluat de pe timpul.md
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei
Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.
Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.
Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.
Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)
Premise
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.
Generalul NKVD Sergo Goglidze (1901 – 1953) unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941 – foto: ro.wikipedia.org
În mai 1941, Culai igor a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze.
După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România.
Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică.
Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine.
În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.
Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.
Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.
Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.
Operațiunea de deportare
Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.
Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii.
Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce.
Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.
Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte.
Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte.
A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană.
Pe vagoane scria:
Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic.
Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.
În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Destinația deportaților
Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare.
În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat.
La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.
Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală.
Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză.
La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat.
Cineva era trimis după apă potabilă.
În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG.
Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești.
Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470).
În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.
Estimarea numărului de victime
Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.
Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)
Premisele
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept “cea mai mare deportare a populației basarabene”.
Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema.
La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.
La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”
Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia.
Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB).
Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane – conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov.
Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.
Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț – ministrul Securității RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin – împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre.
Tot aici era specificată echipa grupelor informativă, operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM.
Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor.
Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.
După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text:
Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”.
Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă.
Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.
Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii.
Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”.
La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”.
Se ordona începutul deportării și raportarea peste fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe parcurs.
Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportați – al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare).
Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941
Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică.
Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.
Operațiunea de deportare
Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.
General-maior Iosif Mordoveţ (1899 – 1976) unul dintre organizatorii deportărilor din 5-6 iulie 1949 – foto: ro.wikipedia.org
Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați.
Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.
Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.
Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 – au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 – își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.
Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați.
Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși.
Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective.
Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc.
Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.
În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările.
Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare.
Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 195167.
Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea.
Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel.
Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.
Estimarea numărului de victime
Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni .
Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor.
Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.
Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.
Al treilea val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951)
Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.
În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii organizatiei religioase, mai cu seamă cei care se numeau Martorii lui Iehova
Operațiunea SEVER a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.
Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la organizatia religioasă Martorii lui Iehova.
La această operațiune au participat 546 de lucrători operativi ai Securității, 1.127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova.
Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951.
Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.
Deportările staliniste în memoria contemporanilor
Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.
Ulterior, atât Executivul, cât și Legislativul Republicii Moldova au emis, în contextul luării măsurilor reparatorii față de cei deportați și familiile acestora, peste 20 de modificări și acte normative contradictorii.
Din această cauză, până în prezent, o mare parte dintre persoanele reabilitate încă nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscată sau naționalizată în 1940-1941 și după 1944.
Totodată, persoanele care au reușit să obțină o despagubire derizorie sunt, de asemenea, în așteptarea emiterii unor acte ce ar stabili un mecanism viabil și eficace de despagubire.
Pe de alta parte, nu există până acum vreun monument dedicat celor ce au suferit de pe urma deportărilor staliniste, cu toate ca atât autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova, cât și autoritățile municipale din Chișinău au pomenit deseori despre înălțarea unui asemenea monument.
Tot tergiversată este și construirea bisericii in memoria deportaților, care urmează să fie edificată în regiunea gării feroviare din Chișinău.
Deportații și descendenții lor, locuind în prezent în Siberia și Kazahstan
La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român; în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români și 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori.
Prima asociație românească din Kazahstan s-a înființat juridic pe 27 mai 2003, fiind intitulată Asociația româno-moldoveana din Kazahstan.
Bazele acesteia au fost puse de învățătorul Mihai Groza.
Tot cu ajutorul acestuia a fost înființat și ansamblul Românaș.
Pe 29 aprilie 2005 a fost creată o a doua asociație românească, Societatea Culturală DACIA, la Karaganda unde trăiește o importantă comunitate românească (peste 3.500 de persoane).
Vasile Soare, ambasadorul României în Kazahstan și Kârgâzstan, a descoperit, în vara anului 2005, în Kârgâzstan, existența unei comunități de circa o mie de persoane de origine moldovenească și 46 de români.
Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportați în 1949 și 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkutsk ș.a.), până în 1965, deși fuseseră eliberați în perioada 1956-1958.
La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații ca nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării.
Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pământul roditor, condiții asemănătoare cu cele din Moldova.
După destrămarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kârgâzstan, pentru că în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strămuta.
Așa se explică faptul că în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka – fosta Moldovanovka – și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români.
„De n’ar fi-n această lume / Floarea noastră românească, / N’ar putea în al meu suflet / Floarea Dorului să crească. ”
—Simion Plămădeală, “De n’ar fi în lume doine”, 5 mai 1986, Karaganda, Kazahstan
Basarabeni și bucovineni deportați sau născuți în exil
Mihai Dolgan
Anița Nandriș-Cudla
Eufrosinia Kersnovskaia
Dumitru Diacov
Zinaida Greceanîi
Vasile Ghiaur
Valentina Butnaru
Mărturii
„Din toate vagoanele de auzeau plânsete și tânguieli: așa de obicei se bocesc morții. Nu e de mirare: își luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?”
—Eufrosinia Kersnovskaia, Cât valorează viața unui om?, caietul 2, capitolul 6
Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO
Calendar Ortodox 12 iunie 2024
foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 12 iunie 2024
† Odovania praznicului Învierii Domnului;
† Sf. Cuv. Onufrie cel Mare şi Petru Athonitul
(Dezlegare la pește)
Sinaxar 12 Iunie
În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie egipteanul.
Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest cuvios Onufrie era din Egipt, petrecând viaţa de obşte, în pustia numită Ermupol a Tiveilor. Şi auzind de viaţa pustnicească a lui Ilie şi a lui Ioan înaintemergătorul, a ieşit din obşte şi a locuit în pustiu, nevăzând om nicidecum timp de 60 de ani.
Pe acesta l-a aflat marele Pafnutie, când a mers în pustiul cel mai dinăuntru, ca să ia binecuvântare de la sfinţii bărbaţi.
Căci umblând Pafnutie 17 zile, şi sosind la locul acela unde era sfântul Onufrie şi mergând la dânsul l-a rugat să-i spună numele şi toată petrecerea vieţii sale.
Pentru aceasta, Pafnutie, cunoscând toate acestea din însăşi gura aceluia, a povestit mai pe urma monahilor celor ce se pustniceau, nu numai despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci şi de alţi cuvioşi pe care i-a aflat umblând în pustie.
Fiindcă s-a mutat Preacuviosul Onufrie către Domnul, atunci când se afla acolo Pafnutie, care şi-a rupt rasa în două: cu o jumătate a acoperit sfintele moaşte ale Preacuviosului Onufrie (că era gol, fiind acoperit numai cu părul său cel alb) iar cealaltă jumătate de rasă a oprit-o ca să se acopere pe sine.
Deci a îngropat Pafnutie sfintele lui moaşte în locul acela, şi îndată a căzut coliba sfântului şi s-a uscat finicul ce era acolo sădit, şi a secat şi apa. Se face soborul lui în sfânta sa casă de rugăciune, ce este în Mănăstirea Sfântului Alipie.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Petru, cel ce în Sfântul Munte al Athosului s-a pustnicit.
Sfântul Cuvios Petru Athonitul – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest fericit se afla cinstit cu lumească vrednicie, şi luptându-se în război cu agarenii a fost biruit şi fiind prins viu, a fost băgat în temniţa din Samara, ferecat fiind cu grele lanţuri şi cu cătuşe.
Iar de acolo peste nădejde scăpând prin mijlocirea Sf. Nicolae făcătorul de minuni, tot prin povăţuirea acestuia s-a dus la Roma, unde îmbrăcat fiind cu schima îngerească, de către papa cel de atunci, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă, ca să fie povăţuit spre oarecare loc liniştit, ca să petreacă acolo restul vieţii sale în linişte desăvârşită precum se şi făgăduise Domnului.
Aşadar într-una din nopţi, a văzut fericitul pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe dumnezeiescul Nicolae, în urma ei, şi rugând-o zicea: “Unde porunceşti, Stăpână, ca să-şi petreacă robul tău Petru restul vieţii, precum s-a făgăduit?”
Iar apărătoarea lumii a răspuns: “În muntele Athosului am plăcerea să rămână el, căci pe el l-am ales spre moştenirea mea şi pe cei ce scapă la el îi voi ocroti”.
Deşteptându-se cuviosul, a mărturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu şi ale adevăratului ei rob Nicolae.
Pentru care s-a şi dus la Sfântul Munte al Athosului, şi cercetând toate cele de acolo, şi aflând o peşteră întunecoasă plină de târâtoare otrăvite, cu rugăciunea pe toate le-a izgonit de acolo, şi a petrecut după aceea în acea peşteră, ca un fără de trup, neavând nimic cu sine, în afară de trupul său şi hainele cu care era îmbrăcat, dar cu vremea şi acestea tocindu-se, petrecea gol.
Hrana sa din început erau ierburile care odrăsleau în preajma peşterii şi ghinda.
Mai pe urmă însă, prin ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, ce i se aducea de înger la 40 de zile.
Deci în această netrupească petrecere vieţuind fericitul pe pământ 53 de ani, şi multe ispite suferind de la urâtorul binelui, satana, şi deci toate mai presus arătându-se cu puterea lui Dumnezeu, s-a mutat către El.
Pe care l-a aflat un oarecare vânător, viu încă şi aproape de sfârşit fiind.
Şi fiind povăţuit de Dumnezeu, a luat cinstitele sale moaşte şi le-a adus la Mănăstirea numită a lui Climent, şi acolo a aşezat această comoară.
Iar de acolo le-au luat nişte monahi în vremea nopţii, şi urcându-se într-o corabie, plutind s-au pogorât la un oarecare sat în preajma Traclei, numit Ficomon, şi acolo a rămas această mare şi necheltuită comoară, fiind bine primită şi cinstită şi de episcop şi de popor, şi izvoare de minuni pururea izvorând celor ce cu credinţă se apropie de ea.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Antonina.
Aceasta a trăit în cetatea Niceii din Bitinia, pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian şi a lui Priscilian guvernatorul.
Către acest din urmă a fost adusă pentru mărturisirea în Hristos şi bătută cu toiege peste sâni şi pusă în temniţă.
Apoi iarăşi fiind scoasă, a fost chinuită în felurite chipuri: au ars-o cu foc, au pus-o pe o platformă înroşită, i-au găurit palmele şi tălpile cu cuie înroşite în foc.
Şi băgată iarăşi la închisoare, a zăcut acolo două zile, rău chinuindu-se.
Cu toate acestea chinuri pe care le-a îndurat, sfânta nu s-a lăsat zdrobită duhovniceşte, mărturisindu-L pe Hristos până în clipa morţii sale.
Şi apoi a fost scoasă, şi iarăşi chinuită în multe feluri, iar la urmă i s-a tăiat capul şi aşa prin mucenicie şi-a primit cununa.
După moarte trupul ei a fost aruncat în mare.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ioan ostaşul.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Zinon.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Iulian, cel prăznuit în biserica Dagat (Daguta) din Constantinopol, care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.