test

„Atacul de la Smârdan”, tablou de Nicolae Grigorescu

foto: ro.wikipedia.org
articol: Avram Andrei

 

Războiul de independenţă – Cum au luptat românii şi erau să nu primească nimic!

Năzuinţa românilor de a-şi dobândi autonomia sau independeţa s-a manifestat încă din veacul al XVIII-lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Odată cu aducerea principelui străin la conducerea principatelor (1866), o serie de măsuri, care anticipa obţinerea în viitor a independenţei, a fost luată.

Treptat, Carol I lărgeşte posibilităţile de mişcare ale ţării. Deja aducerea sa, adică a unui principe străin, în fruntea ţării, ca şi adoptarea Constituţiei de la 1866 fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea suzeranităţii otomane erau dovezi de independenţă. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar la 1867 şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea biroului paşapoartelor, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului (914 000 de lei la un buget, în anii 70 ai secolului XIX, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli), Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenţia cu Rusia din 1876. În plus, după 1873 România deschide agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sank Petersburg, Roma (la Paris există anterior), stabilind convenţii poştale cu vecinii. Suzeranitatea faţă de Poartă nu mai îmbraca decât un aspect juridic formal.[1]

Împrejurările fac ca acest deziderat – care era nu numai al liderilor politici şi al lui Carol I, ci al întregului popor român – să se realizeze în noul context internaţional apărut odată cu declanşarea luptei antiotomane a popoarelor de la sud de Dunăre. În vara anului 1875 izbucneşte răscoală antiotomană din Bosnia şi Herţegovina, urmată în anul următor de declansarea războiului Serbiei şi Muntenegrului împotriva Imperiului otoman, precum şi – în intervalul imediat următor – de încrâncenata răscoală a bulgarilor împotriva aceleiaşi mari puteri.

Poziţia oficială a guvernului roman nu putea fi alta decât a unei prudente politici de neutralitate. În acest sens, o notă circulară a Ministerului Afacerilor Străine, din 4/16 ianuarie 1876, adresată agenţilor diplomatici romani din străinătate (notă semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, L.Catargiu, la această dată şi ad-interim la Externe), sublinia această decizie a guvernului roman de a opune rezistenţă în cazul unei intervenţii străine: „Guvernul princiar – se spunea în nota – s-a văzut silit, din prudenţă şi din prevedere să facă şi el pregătiri militare, căci dacă neutralitatea pe care a păstrat-o până acum ar fi ameninţată, fie prin agresiune din partea Truciei, fie prin intervenţia vreunei alte puteri care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe România, datoria sa faţă de ţară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător”. În cazul unei conflagraţii, adauga nota, guvernul român era pregătit să colaboreze cu acele mari puteri, care i-ar solicita sprijinul, „cu condiţia bine precizată că aceste Puteri să garanteze României integritatea teritoriului său şi toate dreturile seculare”.

Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, cere recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de România”, document întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităţilor turceşti, cu rezerva sau ostilitate din partea altori mari puteri.

cititi continuarea pe: historia.ro