Sfântul Sfințit Mucenic Artemon preotul, din Laodiceea († 303)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe; basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Artemon preotul, din Laodiceea († 303)
A trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305), fiind preot în orașul Laodiceea (Asia Mică – Turcia de astăzi).
Artemon a slujit Biserica lui Hristos ca citeț timp de 16 ani, ca diacon timp de 28 de ani, iar ca preot 33 de ani.
Când s-a declanșat persecuția împotriva creștinilor, Artemon era înaintat în vârstă.
Acesta fiind prins a fost dus la templul zeului Esculap, pentru a jertfi acestei zeități.
Păgânii ce se aflau în templu au eliberat mulți șerpi veninoși pentru a-l ucide pe Artemon.
Însă acesta s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a suflat asupra șerpilor, omorându-i pe toți.
Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe basilica.ro
Văzând această minune, Vitalis, mai marele preot al zeității păgâne Esculap, a îngenuncheat și s-a botezat împreună cu toți slujitorii din templul idolului Esculap, majoritatea dintre ei ajungând preoți creștini, iar Vitalis episcop în Palestina.
Guvernatorul Patrichie l-a întemnițat pe Sfântul Artemon și a poruncit să fie aruncat într-un vas cu smoală fierbinte.
Dar când dregătorul a inspectat vasul, a căzut în smoală și a murit.
Cei care au asistat s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul s-a rugat și din locul acela a izvorât apă.
Văzând această minune, mulți s-au botezat.
După mai mulți ani, Sfântul Artemon a fost ucis de păgâni în anul 303.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Artemon, preotul din Laodiceea
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Artemon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Mucenic Artemon
Sf. Sfințit Mc. Artemon (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
În timpul împărăției lui Dioclețian a fost mare prigoană împotriva creștinilor; de vreme ce au fost trimiși muncitori prin toate cetățile și țările stăpânirii romanilor, ca să aducă jertfe zeilor și să silească pe creștini la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor pleca, să-i schingiuiască și să-i ucidă. Deci, a mers în părțile Capadochiei un comit cu numele Patrichie, care săvârșea porunca împăratului.
Dar mai înainte de venirea lui, fericitul Sisinie, episcopul Laodichiei, aflând că se apropia comitul, a luat pe Sfântul Artemon presbiterul și pe oarecare din creștini și s-a dus noaptea în capiștea Artemidei și au sfărmat pe toți idolii ce au fost acolo și i-au ars cu foc. Apoi întorcându-se la biserica creștină, care era la cinci stadii de cetate, își săvârșeau obișnuitele rugăciuni și-i întărea pe credincioși, zicându-le: „Fiii mei, auzim de Antihrist cel ce vine în cetate, vrând să ucidă pe creștini. Deci, nimic să nu vă despartă pe voi de dragostea lui Hristos, nici focul, nici sabia, nici fiarele și nici un fel de moarte oricât de cumplită”.
Iar după ce a intrat în cetate comitul Patrichie, a adus mai întâi o jertfă în capiștea lui Apolon și a făcut în acea zi cercetare. Apoi îngrozirile împărătești le-a pus înainte și s-au îndeletnicit cinci zile în cercetări și în vânătoare. După aceea a intrat în capiștea Artemidei, vrând să săvârșească necurata jertfă și negăsind pe idoli, întreba unde sunt. Iar oarecare din elini i-au spus că episcopul Sisinie cu preotul său Artemon și cu alți creștini au sfărâmat pe Artemida și pe ceilalți idoli ce au fost acolo.
Deci, întrebând comitul unde este episcopul și creștinii, i-a răspuns că s-au adunat în biserica lor. Atunci comitul îndată încălecând pe cal, s-a dus cu ostași înarmați spre biserica creștină, ca să verse sângele celor credincioși, iar pe Sisinie și pe Artemon să-i taie bucăți. După ce s-a apropiat el de biserică, când era ca de o stadie, deodată l-a cuprins niște friguri mari, încât a căzut și foc peste măsură l-a cuprins, încât pe năsălie l-au dus la o casă ce se afla acolo.
După ce a înnoptat, ostașii au stat cu lumânări pe lângă comi-tul cel bolnav, așteptându-i moartea, iar comitul a zis către casnicii săi: „Creștinii m-au blestemat și Dumnezeul lor mă muncește”. Zis-au lui casnicii: „Puternicii zei și luminata zeiță Artemida, te vor face pe tine sănătos”. Bolind el greu și simțind că moare, a zis către ostași: „Duceți-vă în biserica creștină și spuneți episcopului Sisinie, că așa zice comitul Patrichie: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Deci, roagă-te către dânsul pentru mine, ca să mă scol din această boală grea și-ți voi face chipul tău din aur și în mijlocul cetății îl voi pune”.
Ducându-se ostașii, au spus episcopului cuvintele comitului, iar episcopul i-a răspuns: „Aurul tău cu tine să fie! Dar de crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, te vei izbăvi de boala ta”. Și iarăși a trimis comitul, zicând: „Cred în Dumnezeul tău, numai să mă tămăduiesc!”. Deci, episcopul a făcut pentru dânsul rugăciune și îndată comitul s-a sculat sănătos, neavând nicidecum boală trupească. După câteva zile comitul Patrichie s-a dus în cetatea Cezareei din Palestina, fiind departe de Laodiceia cam la trei stadii și a întâmpinat pe Sfântul Artemon venind de la vânat. Pentru că, cu cuvântul lui Hristos, vâna fiare sălbatice și îl urmau doi cerbi și șase asine sălbatice pe care le ducea preotul la episcop, fiindcă avea episcopul o grădină frumoasă de pomi și într-însa voia să aibă și fiare sălbatice.
Deci, poruncind comitul să stea, a întrebat pe robul lui Dumnezeu Artemon, cum a vânat fiarele acelea. Iar el a răspuns: „Cu cuvântul Hristosului meu am vânat acestea!”. Și i-a zis comitul: „Bătrânule, mi se pare că ești creștin”. Sfântul a răspuns: „Din tinerețe sunt creștin”. Atunci legându-l cu două lanțuri, l-a dat pe el la doi ostași, poruncind să-l ducă pe Artemon după dânsul, în cetatea Cezareei. Iar sfântul, fiind legat și întorcându-se către fiarele ce-i urmau lui, le-a zis: „Mergeți la Sisinie episcopul”. Iar ele s-au dus și au stat lângă ușile ogrăzii bisericii și episcopul a întrebat pe portar: „De unde au venit aceste animale?”. Atunci cu porunca lui Dumnezeu, un cerb luând glas omenesc, a zis: „Robul lui Dumnezeu, Artemon este prins de către răucredinciosul comit și l-au dus legat în Cezareea, iar pe noi ne-a trimis la tine”.
Episcopul s-a spăimântat de grăirea cerbului și suspinând greu de prinderea lui Artemon, a chemat pe diaconul Filie și i-a zis: „O minune nouă s-a făcut, că iată din aceste fiare pe care le vezi, un cerb a grăit cu glas omenesc, spunând, că robul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necuratul comit și l-a dus în Cezareea legat. Și m-a cuprins spaimă de vorbirea omenească a cerbului și jale grea pentru prinderea lui Artemon. Deci, ia câteva prescuri și du-te în Cezareea cu o slugă, ca să afli dacă sunt adevărate cele grăite de cerb”. Diaconul, luând prescurile și o slugă, rugându-se, s-a dus.
Sosind în Cezareea, a aflat pe Sfântul Artemon șezând în temniță și închinându-se lui, a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel de sus și păstor al oilor cuvântătoare, cum ne-ai lăsat și ai căzut în mâinile tiranului, căci noi n-am știut? Ci una din fiarele sălbatice a vestit episcopului despre tine, vorbind omenește; de aceea m-a trimis episcopul aici, să văd dacă sunt adevărate cele grăite, pentru că greu se mâhnește pentru tine”. Sfântul Artemon a răspuns: „Filie, slujitor al Domnului, dacă te duci, vestește stăpânului meu, sfântului episcop, că sunt prins la cazne pentru Hristos și șed în temniță. Deci, să se roage pentru mine ca să pot birui izvodirile cele viclene ale călăului urât de Hristos și să mă învrednicesc a fi părtaș cu Domnul meu, Iisus Hristos”. Apoi și-au dat sărutare unul altuia și s-au despărțit; diaconul s-a întors la locul său, iar Artemon a rămas în lanțuri.
Venind diaconul la episcop și spunându-i cuvintele lui Artemon, episcopul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei și pe cei trei tineri i-ai scos din cuptorul cel înfocat a lui Nabucodonosor, izbăvește și pe robul tău Artemon de vrăjmașul Patrichie și fă ca să biruiască toate scornirile de muncă ale acestuia și îl numără în ceata sfinților mucenici”.
Într-una din zile comitul Patrichie, făcând cercetare în cetatea Cezareei, a poruncit să aducă înaintea sa pe Sfântul Artemon, presbiterul Laodichiei și a zis către dânsul: „Bătrânule, spune-ne cum te numești!”. El a răspuns: „Mă numesc Artemon, rob al lui Hristos Dumnezeul meu”. Comitul zise: „Tu ești cel care ai sfărâmat chipul cel cioplit al marii zeițe?”. Sfântul răspunse: „Eu sunt”. Comitul zise: „Spune-mi, bătrânule, cum ai asuprit puterea ei, cum n-ai cruțat chipul acela și cum nu te-ai temut de răsplătirea ei? Iată ea fiind blândă te-a lăsat să trăiești încă”. Sfântul Artemon răspunse: „Și pe tine te voi asupri, rugându-mă Dumnezeului meu, și-ți voi birui tirania ta! Iar pe idolul cel mort și mut cum n-aș fi putut să-l asupresc?”. Comitul zise: „Eu, auzind de numele tău, că te numești Artemon, socoteam că ești rob al zeiței Artemida și mi se pare că, chiar aceea te-a lăsat să trăiești, pentru că ești de un nume cu dânsa”. Sfântul răspunse: „Preanecuratule păgân, fiu al diavolului, întunecatule cu mintea, dacă voiești să auzi de numele meu, înțelege că eu, fiind încă în pântecele maicii mele, mi s-a dăruit acest nume de la Dumnezeu”. Comitul a zis: „Cinstește-ți bătrânețile, cruță-ți căruntețile și jertfește marelui Asclipios, zeul acestei cetăți”. Sfântul răspunse: „Șaisprezece ani am fost citeț, citind cărțile în biserica Dumnezeului meu; douăzeci și opt de ani am fost diacon, citind Sfânta Evanghelie și treizeci și trei de ani am împlinit în preoție, învățând pe oameni și povățuindu-i la calea mântuirii cu ajutorul lui Hristos. Iar acum îmi poruncești să fiu asemenea ție și să jertfesc diavolului ce este în idolul cel nesimțitor? Iată, vreau să văd pe zeul tău și să-i cunosc puterea”. Comitul zise: „Mare slavă și putere are marele zeu Asclipios! Iar dacă cineva nu aduce tămâie cu rugăminte înaintea capiștei lui, nu poate să intre înăuntru; căci erau niște balauri petrecători în capiștea lui Asclipios și slujitorii le aduceau mâncăruri dulci odată pe an”. Sfântul zise: „Să mergem în capiștea lui Asclipios și dacă nu mă va lăsa să intru înăuntru, atunci îi voi aduce tămâie!”.
Mergând comitul și poporul cu sfântul, apropiindu-se de capiștea aceea, balaurii și mai ales necuratele duhuri dintr-înșii, nesuferind venirea mucenicului și puterea lui Hristos ce era într-însul, scoteau șuierături înfricoșate în capiște și tulburare, încât se clătina ca un copac de vânt, și văzând aceea popoarele și comitul, fugeau de frică. După aceea comitul a zis către sfânt: „Vezi cât de mare este puterea lui Asclipios, căci pe nimeni nu lasă să intre la dânsul fără tămâie?”. Sfântul zise: „Poruncește jertfitorului tău să-mi deschidă capiștea, căci eu voi intra”. Și a poruncit comitul să deschidă capiștea. Iar slujitorul care se numea Vitalie a zis către comit: „Mă rog prealuminatei stăpânirii tale, nu pot deschide fără tămâie și fără rugăminte; pentru că este mare îngrozirea zeului Asclipios”. Deci, luând slujitorul tămâia, a adus-o după obiceiul său și a deschis ușa cea încuiată, apoi a fugit îndată.
Atunci comitul, stând departe, a zis către sfânt: „Bătrânule, dacă poți să intri, intră”. Iar sfântul, apropiindu-se de ușă și făcând semnul Crucii, a intrat cu îndrăzneală și balaurii stăteau nemișcați. Sfântul s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce prin robul Tău Daniil ai sfărmat pe idolul Baal din Babilon și ai ucis balaurul, tu și acum, Doamne, prin mine păcătosul, cu puterea Ta dumnezeiască ucide balaurii aceștia, ca să se preamărească numele Tău cel Sfânt”. Apoi îngrozind pe balauri ca să nu vatăme pe nimeni, le-a poruncit să-i urmeze și a ieșit cu dânșii afară. Iar poporul și comitul, văzând cum ieșiseră balaurii din capiștea lui Asclipios, s-au spăimântat și au început să fugă.
Sfântul a strigat în urma lor: „De ce fugiți? Nu vă temeți! Stați și vedeți cum, cu puterea Dumnezeului meu Cel adevărat, balaurii aceștia vor muri înaintea ochilor voștri!”. Și suflând asupra lor, îndată i-a lăsat morți, pentru că s-au risipit înaintea picioarelor lui, fiind loviți ca de un tunet. Atunci Sfântul Artemon a grăit către comit: „Vezi, Patrichie, pe zeii cei cinstiți de voi, cum au murit prin puterea lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?”. Iar comitul și tot poporul s-au înspăimântat, văzând pe balauri uciși fără fier, între care era unul foarte mare, având cinci coți grosime, iar în lungime douăzeci și cinci de coți.
Văzând aceasta Vitalie slujitorul, și-a ridicat glasul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor și mare este puterea acestui bărbat! Căci prin suflarea gurii a ucis pe acești balauri”. Și, căzând la picioarele sfântului, grăia: „Robule al Dumnezeului Celui de sus, nu mă depărta de tine, ci mă rog ție, însemnează-mă cu puterea Dumnezeului tău, ca să fiu desăvârșit, oaie a turmei tale. Pentru că până acum am fost în înșelăciune, uitându-mă la idoli și la acești balauri, iar acum cunosc pe Dumnezeul cel adevărat!”. Iar păgânul comit, având ochii sufletești orbiți, deși vedea o minune ca aceea, însă n-a voit să cunoască adevărul prin puterea dumnezeiască, ci socotea că Artemon prin vrăji a ucis balaurii.
Nesuferind rușinea și umplându-se de mânie pentru a sa rușinare și pentru pierderea balaurilor, a poruncit ca iarăși să piardă pe sfântul mucenic și să-l supună la întrebare înaintea nedreptei sale judecăți. Și a zis cu mânie către sfântul: „Așa mă jur pe zeița cea mare Artemida și pe luminatul Apolon, că de nu vei spune cu ce putere ai ucis balaurii cei mari, în bucăți te voi sfărâma”. Răspuns-a mucenicul: „Cu puterea lui Hristos și cu ajutorul Sfântului Arhanghel Rafail, trimis de Dumnezeu, am ucis pe balaurii voștri”. Zis-a comitul: „Oare poate Cel răstignit de neamul jidovesc, să aibă o putere ca aceasta?”. Zis-a sfântul: „O, întunecatule cu răutatea, învechitule în răutăți și moștenitorule al iadului, ai auzit și încă auzi, că prin puterea Dumnezeului meu, au murit fiarele voastre”. Atunci comitul, umplându-se de mânie, a ars o tigaie unde a pus pe sfântul mucenic, încă și țepi de fier a ars și a poruncit ca să-l împungă și cu alte fiare ascuțite să-i taie mădularele trupului. Și zicea către dânsul: „Vezi, nesupusule bătrân, cum piere trupul tău în munci?”. Iar pătimitorul, căutând la cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa pe necuratul comit să râdă de mine robul Tău; căci știi, că pentru Tine pătimesc astfel. Ci dă-mi răbdare până în sfârșit, să se rușineze vrăjmașul meu. Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea robului Tău și ia în urechi ruga mea, Doamne Savaot. Pentru că Tu ai făcut cerul și pământul și toate cele ce sunt minunate sub cer. Tu ești Domn al tuturor și nu este cel ce poate să se împotrivească Ție. Deci cu mila Ta mântuiește-mă, Doamne. Tu ai sfințit pe pruncul Tău, Abel, cel fără de răutate și junghiat fără vină. Tu ai îndreptat și la înălțime ai rânduit pe plăcutul Tău Enoh. Tu ai păzit în corabie pe Noe și ai înălțat pentru binecuvântare pe arhiereul Melchisedec. Pentru jertfă ai preamărit pe Avraam, ai înmulțit neamul lui Iacov prin nașterea de fii, ai scos din focul Sodomei pe Lot și ai fericit prin răbdare pe Iov. Cu al Tău ajutor Iosif a biruit patimile trupești, s-a preamărit Moise, robul Tău, asupra vrăjmașilor și toți cei îndreptați prin Tine, Te laudă pe Tine Dumnezeul Cel preamărit. Acum și eu, robul Tău, mă rog Ție, Doamne, miluiește-mă pe mine cu mila Ta și ajută-mă cu puterea Ta”.
Astfel rugându-se sfântul, iată cerbul care grăise în Laodiceia cu glas omenesc către episcop, a intrat în Cezareea și trecând prin mijlocul poporului în acea priveliște, a căzut înaintea sfântului mucenic Artemon și-i lingea picioarele cele sfințite. Apoi, stând înaintea comitului, prin dumnezeiasca poruncă pentru mustrarea și înfruntarea păgânilor, iarăși luând glas omenesc, a început a zice: „O, comitule, răucredinciosule, cunoaște că nimic nu este care să fie cu neputință la Dumnezeu și puternic este și celor necuvântătoare să le dea grai omenesc spre arătarea dumnezeieștii Sale puteri. Deci să știi că robul lui Dumnezeu, Artemon, degrab se va libera, iar tu de două păsări cerești vei fi răpit și vei fi aruncat într-o căldare clocotită, pentru că pe Dumnezeu, pe care L-ai mărturisit și ai crezut într-Însul, de Acela te-ai lepădat și pe omul cel drept, fără omenie îl muncești”.
Iar necuratul comit, fiind dat în vileag și mustrat de dobitocul cel sălbatic, dar socotind aceea vrajă, s-a mâniat foarte și a poruncit ostașilor să ucidă cerbul acela. Și unul din ostași, luând o suliță, s-a pornit să ucidă pe cerb; dar cerbul a sărit, iar sulița a lovit pe stolnicul comitului și l-a străpuns, iar cel însulițat, îndată în acel loc și-a dat sufletul. Acest lucru văzândul comitul, i-a fost jale de stolnicul său și, sculându-se de pe divan, s-a dus la casa sa, iar pe mucenic a poruncit să-l arunce iar în temniță.
A doua zi, a poruncit comitul să gătească o căldare mare, s-o umple cu smoală și s-o fiarbă, vrând ca să arunce într-însa pe mucenic cu capul în jos. Și făcându-se aceasta, slujitorii au mers să-i spună de fierberea căldării cu smoală; iar comitul, vrând cu ochii săi să vadă căldarea aceea, a încălecat pe cal și s-a dus spre căldare. Iar după ce s-a apropiat, s-au pogorât din cer doi îngeri ca doi vulturi și, apucând de pe cal pe comit, l-au aruncat în smoala care fierbea în căldare și s-a topit, încât nici oasele nu i-au mai rămas.
Atunci ostașii și tot poporul, văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit, iar sfântul, fiind scos din căldare, a rămas singur la un loc, și stând, slăvea pe Dumnezeu. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat și a izvorât din locul acela izvor de apă. Apoi, venind Vitalie, slujitorul idolesc și alți mulți, au fost învățați și s-au botezat de sfântul. Iar în noaptea aceea, a venit un glas de sus, zicând către mucenic: „Ieși din cetatea aceasta și vino în Asia, în locul ce se numește Vuli, care este lângă mare. Acolo vei afla pe Alexandru și pe Pironia, maica aceluia, și vei curăți împreună cu dânșii pe mulți de diavoli și de felurite boli și mulți luminându-se prin tine, vor preamări pe Dumnezeu”.
A doua zi, s-au adunat la Sfântul Artemon toți cei nou-luminați prin botez. Iar el, luând pâinea dumnezeieștilor Taine, a frânt-o în bucăți și amestecând-o în paharul sfânt, le-a dat, zicând:
„Această pâine este Trupul lui Hristos și acest vin este Sângele lui Hristos, cel vărsat pentru sufletele voastre! Deci, păziți-vă, fiilor, ca nici unul din voi să nu vă despărțiți de dragostea lui Hristos, ci stați neclintiți în credință; căci mie mi s-a poruncit să mă duc în Asia”.
Auzind episcopul Cezareei toate cele despre Sfântul Mucenic Artemon, că mulți au fost botezați de el și că învață pe popor cuvântul adevărului, a mers la dânsul cu credincioșii care erau cu el și sărutând pe sfânt și făcând rugăciune, au însemnat locul acela cu un semn, pe care a pătimit Sfântul Mucenic Artemon și după aceea a zidit pe el o biserică. Iar din mucenicii cei botezați, pe unii i-a sfințit preoți, pe alții diaconi, iar pe Vitalie l-a pus episcop; căruia i-a și încredințat părțile Palestinei. Iar Sfântul Mucenic Artemon, sărutând pe episcop și pe popor, a ieșit spre partea Asiei hotărâtă lui. Dar pe cale fiind răpit de înger, a fost dus la locul unde a fost trimis; acolo a făcut minuni mari cu puterea lui Dumnezeu, căci pe mulți i-a luminat și i-a adus la Dumnezeu.
După aceea prinzându-l cei necredincioși, i-au tăiat capul și astfel s-a dus la veșnicele locașuri, ca să ia cununa cinstitei slave de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă și închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)
foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluat de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; bibliaortodoxa.ro
Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)
Intrarea Domnului în Ierusalim, cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care este celebrat în Duminica dinaintea Paștilor.
Cu câteva zile înainte de răstignirea Sa, Domnul Iisus Hristos a fost primit de mulțimile care Îl slăveau și Îl cinsteau, la intrarea Sa în Ierusalim, călare pe un mânz de asină (măgăruș), ca pe Mesia și Împăratul lui Israel.
Mulțimile, în semn de bucurie, aruncau înaintea Lui frunze de finic (curmal), simbolul biruinței, și chiar și copiii Îi strigau cuvinte de laudă.
Intrarea Domnului în Ierusalim – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Intrarea Domnului în Ierusalim: aspecte liturgice
Intrarea Domnului în Ierusalim, împreună cu Sâmbăta lui Lazăr, de care este indisolubil legată, inclusiv liturgic, fac trecerea de la perioada Postului mare – care ia sfârșit în seara de vineri care precedă Sâmbăta lui Lazăr – la Săptămâna Mare, a Patimilor și a Învierii Mântuitorului.
Citirile din scriptură la Duminica Floriilor (Evanghelia și Apostolul) sunt următoarele:
- la Utrenie: Matei 21,1-11;
- la Liturghie: Filipeni 4,4-9, Ioan 12, 1-18.
Ele cuprind intrarea Domnului în Ierusalim, călare pe mânzul asinei, precum și ungerea Lui în Betania de către Maria, sora lui Lazăr cel înviat din morți.
Tradiții
Ortodocșii sărbătoresc această zi ca pe una de bucurie, dar cu înțelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeții.
Ortodocșii din țările care locuiesc în zone unde nu cresc palmieri sau curmali, precum românii sau rușii folosesc, în locul acestora, ramuri de salcie la această sărbătoare.
Creștinii aduc la biserică aceste ramuri (numite, cu un nume mai vechi, și stâlpări, de unde denumirea de Duminica Stâlpărilor) de salcie, de finic sau de palmier care amintesc de cele cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim.
La sfârșitul Sfintei Liturghii, preotul rostește asupra lor o rugăciune de binecuvântare, apoi le stropește cu agheasmă, sfințindu-le, apoi le distribuie credincioșilor, care împodobesc cu ele icoanele, păstrându-le cu grijă.
În unele Biserici este obiceiul ca, după Liturghie, să se distribuie cruci mici făcute din frunze de palmier, care sunt mai apoi puse la icoană.
În seara din ajunul praznicului, în unele locuri se organizează un pelerinaj sau o procesiune, care pornește întotdeauna de la o biserică și se sfârșește la o (altă) biserică.
Se face astfel amintirea ieșirii oamenilor în întâmpinarea Domnului, pe drumul Său spre Ierusalim, iar pelerinajul în sine are și rolul binecuvântării locului (orașului) respectiv.
Datorită faptului că Intrarea Domnului în Ierusalim este o sărbătoare a bucuriei, Biserica a modificat rânduiala postului, astfel că în această zi este dezlegare la pește și icre.
Floriile
Numele popular de Florii păstrat pentru praznicul Intrării Domnului în Ierusalim provine de la numele sărbătorii antice romane (păgâne) a primăverii, Floralia, care se desfășura în antichitate cam în perioada în care astăzi se sărbătorește Intrarea Domnului în Ierusalim.
Calendarul liturgic creștin l-a înlocuit pe cel păgân, inclusiv în memoria oamenilor.
Dar, întrucât la începuturile instituirii creștinismului în Imperiul Roman acestea erau încă o realitate sau cel puțin o amintire recentă, suprapunerea calendaristică a fost astfel gândită încât sărbătorile păgâne să fie cu totul înlocuite cu cele creștine, uneori acestora suprapunându-li-se temporal celebrările creștine.
În limba română, memoria populară a păstrat însă pentru praznicul creștin numele sărbătorii antice.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Isus intră în Ierusalim și mulțimile îl primesc, de Pietro Lorenzetti, 1320 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Troparul Intrării Domnului în Ierusalim (glasul 1):
Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o,
pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule.
Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând,
Ție, Biruitorului morții, strigăm:
Osana Celui dintru înălțime!
Bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.
Tropar (glasul al 4-lea)
Îngropându-ne împreună cu Tine prin Botez, Hristoase, Dumnezeul nostru,
vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit cu învierea Ta și, cântând, strigăm:
Osana Celui dintru înălțime,
binecuvântat ești, Cel ce vii întru numele Domnului!
Ipacoi (glasul al 6-lea)
Cu stâlpări lăudându-L mai înainte,
cu lemne mai pe urmă au prins pe Hristos Dumnezeu nemulțumitorii iudei;
iar noi, cu credință neschimbată pururea lăudându-L, ca pe un făcător de bine,
totdeauna strigăm către dânsul:
Binecuvântat ești, Cel ce ai venit să chemi pe Adam!
Condac (glasul al 6-lea)
Pe scaun, în cer, și pe mânz, pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule,
laudă de la îngeri ai primit
și cântare de la pruncii cei ce strigau Ție:
Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!
Acatistul Intrării Domnului în Ierusalim
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 112) arată că Intrarea Domnului în Ierusalim trebuie zugrăvită astfel:
Se pictează zidurile unei cetăți (Ierusalimul), iar în afara lor un deal. Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictați Sfinții Apostoli.
În fața Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic (i.e. curmal) cu topoarele și le aruncă pe jos. Tot în acel copac e pictat un copil care încearcă să se urce ca să-L vadă pe Hristos.
Mai jos de Domnul, care vine călare de mânz, mai mulți copii Îl întâmpină: unii țin în mâini ramuri de finic, alții își aștern pe jos veșmintele în calea mânzului, alții se trântesc ei înșiși pe jos. Mai sunt pictați câțiva copii care își scot ghimpii și mărăcinii din tălpi.
Chiar în afara porții cetății Ierusalimului, sunt pictați mai mulți bărbați și femei, tot cu ramuri în mâini, și unii și cu copii în brațe sau purtați pe umeri; iar de pe ziduri și de pe la ferestrele cetății se văd alți oameni care Îl privesc pe Hristos.
Intrarea în Ierusalim, de Giotto, secolul al XIV-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Intrarea Domnului în Ierusalim – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 12, 1-18
Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți.
Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă.
Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului.
Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?
Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea.
A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.
Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.
Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți.
Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare,
Căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus.
A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,
A luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris:
«Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei».
Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui.
Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți.
De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
“Intrarea finală a lui Isus în Ierusalim”, de Jean-Léon Gérôme, 1897 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 21, 1-13
Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici,
Zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine.
Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată.
Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice:
“Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”.
Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus,
Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele.
Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale,
Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!
Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?
Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii.
Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei.
Şi a zis lor: Scris este: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!”
Alungarea schimbătorilor de bani din templu (Carl Heinrich Bloch) – foto preluat de pe en.m.wikipedia.org
cititi mai mult despre Intrarea Domnului în Ierusalim si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.agerpres.ro;; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
Floriile; Duminica Floriilor; Duminica Stâlpărilor
Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Duminica Floriilor), datare secolul al XIX-lea, zona Nicula, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur
foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranuluiș www.mediafax.ro
Floriile
Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim” (Duminica Floriilor), datare secolul al XIX-lea, zona Nicula, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Sarbatoarea Floriilor este cunoscuta in Bucovina sub denumirea de Duminica Stâlpărilor
Duminica Floriilor mai era numită și “Duminica aspiranților” sau a “candidaților la botez“, deoarece în această zi, catehumenii mergeau la episcop și îi cereau permisiunea de a fi admiși la botez, iar cei acceptați primeau de la acesta “Simbolul credinței” spre învățătură.
Duminica Floriilor a fost numită și “Duminica grațierilor“, pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri.
De Florii sunt aduse în biserici ramuri de salcie pentru a fi binecuvântate de preot.
Acestea simbolizează biruința lui Hristos asupra morții.
Ele sunt puse la icoanele din casele credincioșilor.
Floriile sau Duminica Stâlpărilor, sărbătoarea ce vesteşte Paştele
Intrarea Domnului în Ierusalim – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
articol de Elvira Gheorghiţă (04 apr. 2015,) – preluat de pe www.mediafax.ro
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (după denumirea ramurilor de palmier sau finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc.
Menţionată, pentru prima dată în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină.
Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.
Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare.
Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl „petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.
De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.
Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr.
În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte.
După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.
Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.
În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi.
Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. „Osana!”, Îi strigau copiii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic.
Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei.
Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa.
Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile Sale şi de Învierea Sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele
„Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.
La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim.
Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în Constituţiile Apostolice – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea.
Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.
Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică.
În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim.
Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac.
Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul.
Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.
În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636).
Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu.
Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.
După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi.
Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.
Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.
Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o.
Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.
cititi mai mult pe www.mediafax.ro
Duminica Floriilor
Miniatură cu „Intrarea în Ierusalim sau Duminica Floriilor” din manuscrisul „Stihos adecă viers” realizat de celebrul Picu Pătruț, între anii 1842-1850, în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019)
articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Floriile sunt personificări ale florilor celebrate în duminica ce le poartă numele, Duminica Floriilor, peste care Biserica creştină a suprapus sărbătoarea Intrării triumfale a Domnului Iisus în Ierusalim.
Ca reprezentări mitice, Floriile sunt identificate în mitologia romană cu Zeița Flora, frecvent atestată de arheologi în Dacia romană.
La reînvierea naturii, când înfloresc plantele, salcia şi pomii fructiferi, s-au adăugat semnificații noi, în special cele legate de cultul moşilor şi strămoşilor.
În această zi se fac pomeni, se curăță mormintele şi cimitirele, se înfig în morminte ramuri de salcie, se invocă spiritele morților.
Ramura de salcie sfinţită la biserică este un simbol al castităţii și renașterii anuale a vegetației.
Cu crenguţe de finic, identificate de creştini cu cele de salcie, evreii l-au întâmpinat pe lisus la intrarea Sa triumfătoare în Ierusalim.
Ramurile înflorite de salcie sfinţite în Duminica Floriilor au diverse întrebuinţări:
- împodobesc icoanele, crucile, mormintele, troițele, ferestrele, uşile şi porţile caselor;
- asigură protecție magică și alungă spiritele malefice;
- sunt date vitelor pentru a fi mâncate ca să se înmulțească;
- sunt înfipte în pământul holdelor sau atârnate în pomii fructiferi și butucii de viță-de-vie pentru a le da rod bogat;
- previn durerile de şale în timpul secerișului dacă femeile și bărbaţii se încing cu ele;
- opresc vijeliile şi ploile cu grindină pe timpul verii;
- ajută să se prindă vrăjile şi descântecele etc.
- La Florii, în unele sate din Oltenia, copiii colindau cu ramuri verzi de salcie, iar femeile, la Circovii Marinei (16-18 iulie), făceau din crenguţe de salcie un cerc prin care treceau bolnavii pentru vindecare.
Coroniţele din salcie erau obiecte sacre prin care se sărutau fetele la însurăţit şi, uneori, erau purtate pe cap de Paparudă.
Local, în ziua de Florii se scotea mărţișorul făcut cadou la 1 martie pentru a fi agăţat într-un măceş sau într-un pom.
Etimologie
Text: Sorana-Cristina Man, redactor MNȚR – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Cu o săptămână înaintea Paștelui, creștinii celebrează o altă mare sărbătoare: Intrarea Domnului în Ierusalim, denumită popular .
Călare pe un măgăruș, întâmpinat cu ramuri de măslin și finic de către cei care peste numai câteva zile aveau să-l răstignească, Mântuitorul se îndreaptă, odată cu intrarea în Cetatea Sfântă, spre ultimele Sale momente înainte de pătimiri și de moarte, urmate de cel mai mare eveniment al Istoriei: Învierea.
Numele sărbătorii provine din cuvântul latin , , care desemna floarea în general, dar și partea cea mai frumoasă a unei plante, diferită de restul acesteia prin locul și prin aspectul ei.
Se spunea (în greacă ἁλὸς ἄνθος) sau (floarea sării), (floarea cuprului), (bronzului) sau (plumbului), dar și (floarea făinii). S-a spus, apoi, (floarea poeților) și („floarea tinereții”, în greacă ἥβης ἄνθος). Și cum înflorirea este cea mai frumoasă perioadă a vieții unei plante, a apărut apoi (floarea vârstei). Un alt sens, care ține de miros, îl avea (buchetul vinului). Același cuvânt desemna și prima barbă apărută pe obrajii unui tânăr.
În ce privește familia de cuvinte a cuvântului , aceasta este foarte bogată și îi cuprinde pe („de flori, făcut din flori”, dar și „strălucitor, frumos”), (numele zeiței florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini), („înfloritor, floral”, de unde Florar în română), (a înflori), (a-și scutura floarea, a se veșteji), (a înflori înainte de vreme), („înflorit” sau, despre culori, „vii, aprinse, strălucitoare”), (grădină de flori), (cu ocurențe târzii și rare, însemnând „grădină de flori destinată plimbărilor”), (a începe să înflorească, să crească sau să prospere; a abunda în), (a-și pierde floarea, a se veșteji, a decădea), (a înflori, a țâșni din, a abunda în), (a începe să înflorească, a da în floare), (a înflori din nou), (plin de flori, înflorit, tineresc), (plin de flori), (floricică, bumbul florii, ornament, motto, sentință), (floricică), (a lipsi de floare, a deflora), (cules de flori; deflorare), (cel care deflorează), (a diminua; a pângări, a deflora), (zi de sărbătoare în care se aduceau flori la un sanctuar), (purtător de flori, înflorat), (care are strălucirea florilor), (încununat cu flori), (purtător de flori, înflorit), (care produce flori, care înflorește), (care adună flori), (care produce flori).
Radicalul este cunoscut numai sub forma *ℎ̄-, din care celtica și germanica au diverși derivați: irl. ́ℎ și gal. (înflorire), got. (floare), v. isl. ̄ (floare), v. engl. (înflorire), v. sax. ̄ (a înflori).
De la numele zeiței Flora derivă acela al serbărilor de primăvară , închinate ei și desfășurate în luna aprilie, din care, prin intermediul unei forme vulgare, , se presupune că a rezultat în română . Odată cu creștinarea poporului păgân de limbă latină, peste vechea sărbătoare se suprapune cea a Intrării Domnului în Ierusalim.
Există, însă, și o altă teorie, care susține că vine de la , ca formă de plural, și că „Duminica Floriilor” s-a numit la început „Duminica Florilor”, așa cum apare în și în ℎ ̦, ambele din sec. al XVII-lea. La Constantinopol, în sec. al X-lea, ar fi existat un obicei, cu prilejul acestei sărbători, ca senatorii să primească din mâinile împăratului, la intrarea în biserică, ramuri de palmieri sau flori.
Și în ziua de astăzi, în ziua de , credincioșii primesc la biserică ramuri de salcie sfințite, bine-cunoscuții mâțișori. De altfel, o denumire veche a sărbătorii Floriilor este „Dumineca florilor pe sălcii”. Se spune că poporul român a ales salcia pentru că aceasta imită cel mai bine gestul de plecare smerită în fața Mântuitorului lumii. În satul tradițional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobimd cu ea icoanele, ușile sau ferestrele caselor.
Oricare dintre cele două ar fi originea … La mulți ani Floarea, Florica, Florina, Florin, Florian! La mulți ani tuturor florilor!
Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri
Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc.
Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului.
În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot.
Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori.
Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii.
Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri.
În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști.
Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică.
Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți.
Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească.
Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească.
De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod.
În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.
În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.
Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli.
Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie.
Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează.
Există în unele zone ale țării și obiceiul ca fetele singure să-și pună busuioc sub pernă, în acest fel vor deveni mai frumoase și mai dorite de flăcăi, pentru a se putea mărita în acel an.
Sărbătoarea de Florii aduce cu ea și “dezlegarea la pește”, cei care țin post având voie să mănânce preparate din pește în această zi.
În jurul sărbătorii de Florii s-au creat și o serie de superstiții, unele mai vechi, altele mai noi și depinzând de fiecare regiune a țării.
- Cel care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune când se apropie de preot.
- Acum se aerisesc hainele și zestrea.
- Legendele spun că oamenii care nu serbează ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui ca jidanii.
- În același timp, dacă cineva îndrăznește să se spele pe cap chiar în ziua de Florii, fără apa descântată și sfințită, riscă să albească.
- Se dau câteva ramuri de salcie la vite ca să mănânce, iar livezile și viile sunt împodobite ca să dea roade bogate.
- Tradiția mai spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști. Și de cele mai multe ori, așa a fost.
Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.
Praznicul Întâmpinării Domnului
Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român
articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim”, meșter Savu Moga, datare 1872, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Praznicul Întâmpinării Domnului apare oglindit în condacul care se cântă în această zi: „Pe scaun, în cer, și pe mânz pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau Ție: Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!”
În tradiția poporului român, sărbătoarea Floriilor este precedată de „Moșii de Florii”. În această zi, româncele fac plăcinte pe care le dau de pomană oamenilor sărmani, în amintirea celor trecuți la Domnul.
În trecut se dădeau de pomană nu doar plăcinte, ci și o ulcică de miere, însoțite de un colac și o lumânare, de „o lumină”.
Gospodinele împletesc o pâinișoară specială numită „florii”.
Și ele, „floriile”, sunt sortite să fie date de pomană pentru sufletele celor adormiți.
De o sărbătoare sfântă trebuie să se bucure orice suflet, atât cel ce viețuiește în trup, cât și cel care a pășit în lumea de apoi.
Prin Banat, pâinea coaptă și împletită în această sfântă zi este făcută din aluat de grâu.
Ea are, de obicei, forma unei cununi sau a unei cruci.
Țăranul român credea că grâul este sfânt fiindcă poartă, zugrăvit pe el, chipul Domnlui nostru Iisus Hristos.
Prin unele ținuturi românești această duminică mai este denumită și „a Floriilor” sau „a Vlăstărilor” fiindcă norodul îl întâmpină pe Domnul la intrarea în Ierusalim, purtând în mâini ramuri de finic, dar și dintr-un alt motiv: în majoritatea bisericilor preoții sfințesc sălcii.
Și ar mai fi o explicație: din bătrâni se zice că din această zi încep florile și pomii să înmugurească și să-și deschidă florile.
Echivalentul românesc al ramurilor de finic sunt mâțișorii de salcie.
O legendă ne spune că, aflând că Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, Maica Sa, adânc îndurerată, porni în căutarea Lui.
În drumul său, ajunse la malul unei ape învolburate, străjuite de o salcie.
Maica Domnului îi porunci să se facă punte peste ape, iar salcia se supuse.
Trecând cu bine peste ea, Preasfânta Născătoare de Dumnzeu o binecuvântă ca niciodată să nu se poată face cărbuni din ea și să fie dusă în dar, an de an, de Florii la biserică.
Când se întorc acasă, țăranii ating cu rămurelele de salcie vitele din ogradă, dar și pruncii din familie ca „să înflorească precum mâțișoarele”.
Apoi le așază la icoană sau deasupra ușii de la intrare.
Odată sfințite de preot, mâțișoarele capătă puterea de a tămădui feluritele boli: frigurile, gâlcile, durerile de grumaz.
Nu doar omul este păzit de rele: sfințenia rămurelelor de salcie ocrotește casa și roadele pământului de tunet, grindină sau fulger.
De Florii mulți români duc, în dar, flori la biserică, proaspăt culese.
Etnologul Ion Ghinoiu consideră Floriile o personificare a florilor și vede în ramura de salcie, care este sfințită astăzi, „un simbol al castității și renașterii anuale a vegetației”.
Creștinii se desfată, mâncând, de Florii, pește.
Mai de demult prin satele din Muntenia se făcea „scrânciob” sau „dulap”, un fel de leagăn, spre bucuria copiilor de orice vârstă.
El dura, în fiecare duminică, de la Florii până la Înălțarea Domnului.
Prin Oltenia copiii colindă satele purtând în mânuțe ramuri verzi de salcie.
Țăranul român credea că ziua Floriilor va arăta ca într-o oglindă chipul, însorit sau posomorât, al primei zile de Paști.
Vălăritul
foto (Junii Brașovului): Cristina Hurdubaia – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
text: Vlad Manoliu – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În unele zone, o ceată de tineri umblă prin sat, pe la fete mari mai ales.
Îl salută pe gospodar cu „Christos a înviat“, cântă un cântec, două, joacă o horă.
Primesc diverse daruri. Modul de organizare este asemănător cu cel al cetelor de colindători de la Crăciun.
Tinerii se numesc „vălari“, iar obiceiul „vălărit“.
În zona Braşovului, ceata poartă numele de #JuniiBraşovului, iar conducătorul cetei se numeşte vătaf.
Programul lor se întinde pe durata a zece zile: la Blagoveştenie, în Duminica Floriilor şi o săptămână între Duminica Paştilor şi Duminica Tomii.
„Junii“ sunt dotaţi cu o surlă cu care fac un zgomot foarte puternic.
A doua zi de Paşti se împart în cete şi merg prin sat însoţiţi de lăutari, unde sunt aşteptaţi cu mesele pline de colaci, băutură şi ouă roşii.
Se joacă hora.
Punctul culminant al obiceiului îl constituie moartea, îngroparea şi învierea vătafului. Joi seara are loc „aruncarea în ţol“.
Tot atunci moare şi vătaful care, legat de o scară, este însoţit pe uliţele satului de un cortegiu funerar parodiat.
Spre dimineaţă, vătaful este răsturnat de pe scara cu care a fost cărat şi este dezlegat în schimbul unei cantităţi apreciabile de băutură.
În dimineaţa zilei de vineri, după ce s-a terminat băutura, „junii“ încep un dans numit „căţeaua“, jucat numai de bărbaţi şi pe la nunţi.
Se stinge lampa şi flăcăii încep să se bată cu căciulile.
Vineri şi sâmbăta ceata se odihneşte.
Duminica se joacă „Hora Buzduganului“.
Aceasta se joacă de Blagoveştenie, de Florii, în lunea Paştilor, în Duminica Tomii şi în zilele din „săptămâna Junilor“, cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă.
Junii se prind în horă şi aruncă în sus un buzdugan, în mijlocul cercului descris de aceasta.
Câştigători sunt cei care-l aruncă mai sus şi-l şi prind.
Hora Buzduganului
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Clișoteca MAP | Juni la joc, Schei, Brașov, 1880-1940 (MAP-194) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Buzduganul este, în întreg folclorul european, simbolul cetei; și cuvântul englez „club”, intrat și în limba română, derivă din mai vechiul termen nordic kylfingar, kolbiangen=buzdugan, deci vestitele cluburi englezești de astăzi au fost probabil cândva niște cete cu rosturi ceremoniale.
În cadrul cetei cunoscută sub numele de Junii Brașovului, în mijlocul desfășurării horei, unul din feciori aruncă buzduganul, îl prinde în mână, dacă poate, dacă nu îl lasă să cadă; cel dintâi care o face este vătaful, care își lasă pălăria celui de lângă el în cadrul horei, iese în mijloc și aruncă în aer buzduganul de trei ori, încercând să-l și prindă; după vătaf, care trece apoi la celălalt capăt al horei, aruncă buzduganul, în același fel și tot de trei ori, armașii, apoi sutașul și ceilalți Juni, pe rând; după ce buzduganul a fost aruncat de toți, Junii sărută mâna protopopului, prezent și el la ceremonie, care îi îndeamnă să asculte de vătaf și de armași, iar vătaful este sfătuit să ție cea mai bună disciplină între Juni.
Astăzi, buzduganul este în întregime turnat din aramă; cele vechi au o lungime de cca. 30 cm și cântăresc ceva mai mult de 1 kg; sunt făcute dintr-o bucată de lemn înfășurată cu sârmă; într-un capăt se fixează, cu un cui, o măciulie de aramă modelată în formă de pară, în celălalt capăt are un fel de toc de plumb, de forma unui cilindru, care cumpănește greutatea măciuliei de aramă; partea care rămâne între capete și de care se apucă buzduganul este înfășurată cu piele; la cele două capete, cam pe unde se îmbucă arama și plumbul cu lemnul, sunt două sfârleze de piele, care joacă în vânt atunci când buzduganul este aruncat; aruncarea buzduganului ar putea fi probă de bărbăție; în favoarea acestei ipoteze pledează și manifestările din Șcheii Brașovului, la Bunavestire și Duminica Floriilor, pe care unii cercetători înclină să le califice drept „procesiuni de pregătire”.
cititi si:
- Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)