Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat (775 – 845)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat (775 – 845)
Sfântul Ilarion cel Nou (775-845) a fost un cuvios Părinte și mărturisitor al credinței în perioada iconoclastă din secolul al IX-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 6 iunie.
Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Dalmaților (775 – 845) – foto preluat de pe doxologia.ro
Fericitul acesta Ilarion a trăit pe vremea împăratului Nichifor Patriciul și a lui Stavrache și a lui Mihail Rangave și a lui Leon Armeanul iconomahul (813-820) și a lui Mihail Travlos și a lui Teofil iconomahul, trăgându-se cu neamul din Capadocia, care se numea și Caramania, având tată pe Petru, iar maică pe Teodosia. Tatăl său era cunoscut împăratului, fiindcă el da pâine la masa împărătească. Deci după ce s-a născut Cuviosul și a fost înțărcat de către dânșii, a fost dat la școală ca să învețe cu osârdie Sfintele Scripturi.
Iar când s-a făcut de 20 de ani, evanghelicește a lăsat pe tată, pe maică, casa, bogăția și pe toată lumea, și s-a făcut monah în mănăstirea ce se numea a Xirochipiului (gr. Xerokopion), ce se afla în Constantinopol, apoi s-a dus de acolo, și a mers în mănăstirea ce se numea a lui Dalmat (prăznuit la 3 august), și acolo a luat marea și îngereasca schimă, adică s-a făcut schimnic. Deci, având pururea pomenitul ascultare, smerenie și liniște (adică trăind în isihie), a slujit în gradina mănăstirii zece ani, apoi, după ce și-a curățit sufletul de toată patima și l-a strălucit cu virtuțile ca soarele, atunci prin harul cel dumnezeiesc s-a făcut făcător de minuni, căci a izgonit dintr-un tânăr un duh necurat ce îl bântuia; pentru aceasta și egumenul mănăstirii l-a făcut pe el preot și fără a voi el. Iar după ce s-a săvârșit egumenul acela după trecerea a câțiva ani, s-a dus sfântul din mănăstire și a trecut la locul cel numit Opsichiu, și de acolo s-a dus în mănăstirea Cataronilor (mănăstirea catarilor, în Bitinia). Monahii mănăstirii sale, fiind înștiințați de aceasta, au vestit pe Sfântul Patriarh Nichifor, ce era atunci patriarh; iar patriarhul iarăși a vestit împăratului Nichifor Patrichie, îndemnându-l ca să trimită și să aducă înapoi pe cuvios. Pentru aceasta, ascultând cuviosul de îndemnurile împăratului și ale patriarhului, s-a întors înapoi și s-a făcut egumen și arhimandrit al mănăstirilor capitalei (807), după cum era acolo așa obiceiul a se face, hotărându-se de sinod. Și a petrecut cuviosul opt ani, păstorind turma lui Hristos.
Iar când a ajuns împăratul Leon Armeanul la anii 813, și a lepădat închinăciunea sfintelor icoane, atunci și cuviosul acesta Ilarion s-a dus la împăratul, și fiind ispitit de către acela cu oarecare momeli și îngroziri, ca să nu se închine sfintelor icoane, sfântul a mustrat pe împărat, și fără de Dumnezeu și nou Iulian paravat l-a numit pe el.
Pentru aceasta din cuvintele acestea s-a mâniat împăratul, și după ce l-a îngrozit că are să-l supună la multe nesuferite chinuri l-a băgat în temniță. Deci după oarecare vreme iarăși a adus pe sfântul înaintea sa, și i-a spus aceleași cuvinte, pe care i le zisese și întâi. Apoi l-a dat pe el patriarhului celui de un cuget cu el, adică lui Teodot Melsino, care se numea și Casiter, ca să-l înduplece pe el. Și fiindcă nu a ascultat cuviosul, l-a închis într-o temniță întunecoasă, și multe zile acolo a trăit în mizerie. Căci se poruncise ca să nu i se dea nici pâine, nici apă, nici altceva spre hrană. Despre aceasta fiind înștiințați monahii și ucenicii lui, s-au dus la împăratul, zicând: „Dă-ne pe pastorul nostru, o împărate, și după puțin îl vom pleca să săvârșească voia ta”. Iar împăratul, înșelându-se de îndemnarea aceasta, le-a dat lor degrabă pe sfântul. Deci sfântul petrecea în mănăstirea sa, luând putina întărire din slăbirea și mizeria de mai dinainte, scăpându-se de foametea ce pătimise în temniță. Pentru aceasta împăratul văzând că monahii nu au gând să-și plinească făgăduința lor, ci numai l-au înșelat, pe monahi i-a pedepsit, iar pe sfântul l-a băgat iarăși în temniță. După aceea l-a trimis la mănăstirea ce se numește a lui Foneu (gr. Phoneos, lângă strântoarea Bosfor), și acolo l-a închis în temniță șase luni spre a fi chinuit mai mult, pentru că egumenul mănăstirii aceleia era om aspru, sălbatic și nemilos.
După aceea împăratul iarăși a adus în palat pe sfântul, și cu îmbunări încerca ca să-l înșele și fiindcă nu a ascultat, a poruncit să-l închidă pe cuviosul în mănăstirea ce se numea a lui Cuclovie (gr. Kyklobion). Apoi după ce au trecut doi ani și șase luni, a scos pe sfântul de acolo, și l-a închis în temnița ce se numea a Numerilor. După aceea l-a bătut cumplit, și de acolo l-a izgonit la cetatea ce se numește Protilion. Iar după ce Leon Armeanul a fost omorât cu sabia, în chiar biserica în care întâiași dată ocărâse și aruncase la pământ icoana lui Hristos, după ce Leon rău și-a lepădat sufletul său, și a împărățit Mihail al II-lea Travlos la anii 820, atunci și sfântul acesta a fost slobozit din temniță și a fost găzduit de către o oarecare femeie creștină în casa ei, și ea i-a slujit șapte ani.
Deci împărățind fiul lui Travlos, adică Teofil luptătorul de icoane, la anii 829, a adunat înrăutățitul pe toți cei ce se făcuseră mai înainte mărturisitori pentru sfintele icoane, și i-a aruncat din nou în temniță. Atunci dar și fericitul acesta Ilarion a fost cercetat, dacă voiește să se supună împărăteștii porunci. Dar fiindcă sfântul a mustrat pe Teofil, că este fără Dumnezeu și înșelător, a primit 117 toiege pe spate, și după aceea a fost izgonit în insula Afusia, care este aproape de insula Alona, ce se afla sub arhiepiscopul Priconisului. Acolo sfântul săpând într-o piatră și-a făcut o chiliuță mică și îngustă, și prin rugăciunea sa a scos și apă, și a petrecut acolo 8 ani. Iar după ce s-a săvârșit Teofil (842), Teodora, soția lui, a adunat în Constantinopol pe toți mărturisitorii și cuvioșii părinți, ce se aflau în izgonire, și după ce a întărit și a așezat Ortodoxia, prin înălțarea și închinarea sfintelor icoane, atunci și Cuviosul Ilarion, și-a luat iarăși mănăstirea sa, strălucind-o cu minunile. Deci 3 ani mai trăind după aceasta, și cu plăcere de Dumnezeu îndreptând pe ucenicii săi, s-a mutat către Domnul în anul 845, fiind de 70 de ani.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmaţilor
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare ; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarioane, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Dalmaţilor (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmaţilor
Glasul 1:
Mormântul Tău…
Cu focul împărtășindu-te nicicum nu te-ai ars, Ilarioane înțelepte, nevoitorule cel cu minte vitează, că rouă de la Dumnezeu ai câştigat, carea te-a răcorit. Pentru aceasta ai suferit lupte mai pre sus de fire, bucurându-te cu cuvioșii, de Dumnezeu înțelepțite, cu carii pomenește-ne pre noi.
Viața Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou
Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat (775 – 845) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, cel care da pâine la masa împărătească, iar maica lui era Teodosia; și amândoi părinții lui erau evlavioși. Și fiind ei iubitori de Dumnezeu, l-au învățat bine Sfânta Scriptură din tinerețe. Apoi, când era de douăzeci de ani, a lăsat – după cum zice Evanghelia – pe tată și pe mamă, și casă, și bogăție, și s-a făcut monah în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Vizantia. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului și acolo a luat îngerescul și sfântul chip cel mare, și s-a făcut ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme viețuia acolo.
Și petrecea în ascultare, în tăcere și în smerenie, având slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit într-acea ascultare zece ani și se sârguia, ca, prin viața sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viață îmbunătățită și plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, se asemăna aceluia, pe cât putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, și în toate ne voințele monahicești, pentru care s-a și numit Ilarion cel Nou.
Deci luminându-și sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească Iar egumenul mănăstirii aceleia l-a făcut preot, chiar și nevrând, după ce Sfântul Grigorie Decapolitul s-a dus de acolo în alte locuri. Apoi, după câțiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că frații voiesc să-l facă egumenul lor și a ieșit noaptea din mănăstire, neștiut de nimeni, și s-a dus în Vizantia, unde a căutat pe Sfântul Grigorie, învățătorul său, nădăjduind că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma și de acolo s-a întors și s-a sălășluit în muntele Olimpului.
Deci Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflând de dânsul, au trimis la prea sfințitul Patriarh Nichifor, rugându-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci patriarhul a vestit aceasta împăratului și, trimițând, au adus la dânșii pe Ilarion, și l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. Iar el neputând să se împotrivească voinței împărătești și patriarhicești, s-a supus poruncii lor și a luat stăpânirea egumeniei, păstorind bine, vreme de opt ani, oile cele cuvântătoare încredințate lui.
După aceasta, a luat scaunul împărăției grecești Leon Armeanul – tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulți îi silea să se unească cu el la eresul lui; iar pe cei ce nu se supuneau voinței lui, pe unii îi muncea, iar pe alții îi izgonea în țări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus și Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărătești și silit la acel eres. Dar ostașul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a și certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu și nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mare mânie. Deci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi și felurite munci, și l-a închis în temniță.
Iar după o vreme oarecare, punându-l iar de față la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului celui de un gând cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credință a prea sfințitului Nichifor. Acel Teodot, patriarhul mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion același lucru ca și împăratul, căci închizându-l într-o temniță întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea și cu setea, poruncind să nu-i dea nici pâine, nici apă. Atunci monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicând cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îți făgăduim că ne vom supune voinței tale”. Iar împăratul s-a bucurat de făgăduința lor și îndată le-a dat pe părintele lor.
Deci sfântul, ducându-se la mănăstire, a petrecut câtăva vreme și, primind puțină odihnă, după acele pătimiri și acea foame, s-a întors iarăși spre pătimiri. Căci împăratul, așteptând făgăduința călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei și a trimis ostașii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion aducându-l, l-au închis în temniță. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Faneon, poruncind să-l închidă într-o temniță strâmtă. Sfântul Ilarion a pătimit în temnița aceea șase luni, primind multe necazuri și ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăși a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească, și a fost adus la Constantinopol, unde a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.
Însă pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultând de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Și a petrecut într-însa doi ani și șase luni, fiind ținut și chinuit într-o temniță urât mirositoare. De acolo, fiind adus iarăși la împărat, și fiind bătut foarte tare, a fost surghiunit în cetatea Protilia. După aceea, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulți, a pierit și el cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostașii săi chiar în acel loc unde mai întâi a batjocorit și surpat sfânta icoană a lui Hristos, și și-a lepădat sufletul lui cel ticălos.
Și luând scaunul împărăției Mihail Travlul, a poruncit ca pe toți cei dreptcredincioși să-i libereze din legături și de prin temnițe. Atunci fiind eliberat și Cuviosul Ilarion, nu s-a întors la mănăstirea sa – deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau ținute de păstori și arhierei învățători mincinoși -, ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniștit la moșia sa, făcându-i chilie și grădină și slujindu-i lui pentru Dumnezeu cu toate cele de trebuință.
Într-acea vreme, Sfântul Teodor Studitul, care asemenea pătimise multe răutăți de la eretici pentru dreapta credință, întorcându-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfântul său suflet, înălțându-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viața lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: în acea zi în care Sfântul Teodor Studitul s-a mutat la Domnul, fericitul Ilarion umblând prin grădina sa, lucrând și cântând psalmii lui David, a auzit deodată niște glasuri preaminunate și a simțit și un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunându-se, se gândea de unde să fie acestea. Și căutând spre înălțimea cerului, a văzut o mulțime de cete cerești în haine albe, strălucind cu luminoase fețe și venind din cer cu cântări spre întâmpinarea oarecărei fețe cinstite.
Acestea văzându-le fericitul Ilarion, a căzut cu spaimă mare la pământ și a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane până la sânge și a răbdat până în sfârșit în necazuri; iar acum a adormit și, dănțuind, se suie sus, întâmpinându-l pe el cereștile puteri!”. Învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, Cuviosul Ilarion s-a umplut de multă mângâiere și a primit în inima sa o mare dulceață duhovnicească. Și a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar fața lui strălucea de bucurie ca a unui înger.
Și a petrecut Cuviosul Ilarion la acea femeie șapte ani și mai mult. Iar după Mihail Travlul a venit la împărăție fiul său, Teofil, care, pe toți mărturisitorii adunându-i, a început iarăși, ca și împărații răucredincioși de mai înainte, a-i sili pe dânșii la luptarea împotriva sfintelor icoane și a-i munci pe cei ce nu i se supuneau lui. Atunci și Cuviosul Ilarion a fost luat și dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărătești, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgân și călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinței. Pentru aceea a primit o sută și șaptezeci de lovituri și a fost surghiunit la insula Afusiei, dar acolo avea această înlesnire, că nu era ținut nici în temniță, nici în legături. Deci, zidindu-și o chilie foarte mică, a petrecut într-însa până la sfârșitul lui Teofil.
Iar după moartea aceluia a venit împărăteasa Teodora, care adunând în împărăteasca cetate pe toți mărturisitorii, a întărit credința cea dreaptă și a pus sfintele icoane în bisericile lui Dumnezeu. Atunci și Cuviosul Ilarion, eliberându-se, a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Și viețuind trei ani, și îndreptând pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul și sfântul lui suflet, asemenea ca și al lui Teodor, cel văzut de dânsul, a fost dus de îngeri la cele cerești și a stat în ceata sfinților mărturisitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Calendar Ortodox 4 iunie 2025
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; basilica.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 4 iunie 2025
†) Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel;
Sf. Ier. Mitrofan, patriarhul Constantinopolului;
Sf. Mironosițe Maria și Marta, surorile Dreptului Lazăr
(Dezlegare la pește)
Sinaxar 4 Iunie
În această lună, în ziua a patra, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Mitrofan, primul patriarh de Constantinopol.
Sfântul Ierarh Mitrofan, Patriarhul Constantinopolului și Sfintele Mironosiţe Maria şi Marta – foto preluat de pe doxologia.ro
Acesta a trăit în zilele marelui Constantin, întâiul împărat al creştinilor, fiind fiu a lui Dometie, care era frate al împăratului Prov, şi a născut doi feciori: pe Prov şi pe Mitrofan.
Acest Mitrofan cugetând cu socotire deplină credinţa idolilor ca rătăcită şi mincinoasă, a venit la credinţa lui Hristos şi s-a botezat.
Şi mergând la Bizanţ, locuia cu Tit, episcopul aceleiaşi cetăţi, care era om sfânt şi purtător de Dumnezeu, care văzând pe Mitrofan că era împodobit cu fapte bune, l-a introdus în clerul bisericii.
Deci, după moartea episcopului Tit, a luat scaunul Dometie, tatăl Sfântului Mitrofan; şi după moartea lui Dometie s-a făcut episcop Prov, fiul lui, şi ţinând Biserica zece ani, s-a mutat către Domnul; şi îndată s-a suit în scaunul Bizanţului Mitrofan, fratele lui Prov şi fiul lui Dometie; pe care aflându-l marele Constantin, episcop la Bizanţ, şi luând aminte şi la buna faptă a lui, şi la tocmirea firii sale şi la sfinţenia ce avea, spun că numai puţin pentru dânsul, dar mai ales pentru plăcerea locului cetăţii ce era cu aer sănătos, şi roditor şi lângă mare, aşezat fiind între doua părţi ale lumii (a Europei şi a Asiei) a îndrăgit locul şi a arătat asupra lui atâta dorire şi nevoinţă, şi nu s-a scumpit de cheltuială şi a zidit marea cetate a Constantinopolului, care întrecea pe toate cele făcute de oameni, şi era mai presus de acelea.
Întru care a aşezat puterea şi împărăţia, mutând-o de la Roma cea veche.
Deci, strângându-se Sinodul cel dintâi, ce s-a făcut la Niceea, fericitul acesta Mitrofan n-a luat parte din pricina slăbiciunii şi a bătrâneţii, căci zăcea în pat, veştejindu-i-se fireasca putere de îndelungarea vremii, ci a trimis pe cel mai întâi dintre preoţi, pe Alexandru, bărbat cinstit, pe care şi moştenitor al scaunului l-a făcut.
Căci întorcându-se împăratul cu purtătorii de Dumnezeu părinţi, şi săvârşindu-se Sinodul, atunci a zis dumnezeiescului Mitrofan, că i s-a arătat de la Dumnezeu, cum că Alexandru şi cel ce era să fie după dânsul, Pavel, erau iscusiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu la o slujbă ca aceasta.
Deci adormind sfântul, s-a mutat către Dumnezeu.
Şi se face pomenirea lui în sfânta biserică cea mare, şi cinstitul său locaş, ce este aproape de Sfântul Marele Mucenic Acachie, în cea cu şapte scări, unde se afla cinstitele şi sfintele lui moaşte.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Sofia cea din Tracia, care a vieţuit sihăstreşte şi cu cuvioşie.
Sfânta Sofia s-a născut în Aenus, Rhodope, şi era mama a şase copii.
Deşi ocupată cu grijile şi datoriile acestei lumi, a ţinut poruncile Domnului şi a trăit o viaţă plină de virtute.
După ce i-au murit copiii, a devenit mamă pentru orfani şi a ajutat pe văduve.
Şi-a vândut avuţiile şi a dat banii săracilor.
A dus o viaţă de austeritate, mâncând pâine şi apă.
Avea neîncetat pe buze Psalmii regelui-profet David şi lacrimi curgeau fără încetare din ochii ei.
Prefera să se lipsească ea de cele necesare decât să lase pe un sărac să plece din casa ei cu mâinile goale.
Prin smerenia ei şi dragostea faţă de săraci, Dumnezeu a binecuvântat-o în felul următor.
În casa ei era un butoi cu vin pe care îl păstra pentru săraci.
Ea a remarcat că oricât ar fi luat din bidon acesta rămânea plin.
Dar imediat ce a povestit cuiva despre această minune şi a slăvit pe Dumnezeu, bidonul s-a golit.
Sfânta Sofia s-a întristat, crezând că vinul s-a sfârşit din cauza caracterului său nedemn.
De aceea, a sporit nevoinţele sale ascetice până la a-şi pune în pericol sănătatea.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, ea a primit tunderea în monahism.
Sfânta Sofia a adormit întru Domnul la vârsta de 53 de ani.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuviosului Mucenic Ioan, egumenul Mănăstirii Monagriei, care, fiind în sac băgat şi în mare aruncat, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Alonie, care cu pace s-a săvârşit.
Zicerile / apoftegmele lui avva Alonie din Patericul Egiptean:
1. Zis-a avva Alonie: “De nu va zice omul întru inima să că eu singur şi Dumnezeu suntem în lume, nu va avea odihnă”.
2. Zis-a iarăşi: “De nu as fi stricat tot, n-as fi putut să mă zidesc; adică, de n-as fi lăsat tot ce mi se pare bun din voinţa mea, n-as fi putut să dobândesc faptele bune”.
3. Zis-a iarăşi: “De va voi omul, de dimineaţa până seara ajunge în măsura dumnezeiască”.
4. Întrebat-a odată avva Agaton pe avva Alonie, zicând: “Cum voi putea tine limba mea să nu grăiască minciuni?” Şi i-a răspuns lui avva Alonie: “De nu vei minţi, multe păcate ai să faci”. Iar el a zis: “Cum vine aceasta?” Şi i-a răspuns bătrânul: “Iată doi oameni au făcut înaintea ta ucidere şi unul a fugit în chilia ta. Şi iată dregătorul îl caută pe el şi te întreabă zicând: “Înaintea ta s-a făcut uciderea?”. De nu vei minţi, dai pe om la moarte. Mai bine lăsă-l pe el înaintea lui Dumnezeu fără legaturi, căci El ştie toate”.
Tot în această zi, pomenirea Sfintelor Maria şi Marta, surorile lui Lazăr, care cu pace s-au săvârşit (Secolul I d.Hr.).
Sf. Mironosițe Maria și Marta, surorile Dreptului Lazăr (Secolul I d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Aceste două sfinte femei, surori ale lui Lazăr, prietenul lui Hristos, locuiau în Betania, un sat aflat la mică distanţă de Ierusalim. Într-o zi Hristos a fost primit în casa lor. Marta, cea mai mare, se silea slujind Învăţătorului şi, văzând că sora sa, Maria, rămânea tăcută la picioarele lui Iisus ascultând vorbele sale dumnezeieşti, spuse pe un ton mâniat :
“Doamne, au nu socoteşti ca sora mea m-a lăsat singură să slujesc ? Spune-i deci să-mi ajute”. Dar Domnul îi răspunse : “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti dar un lucru trebuie” (Luca 10 : 38-42)
(De aceea Părinţii au considerat pe Maria drept chip al contemplaţiei, de preferat faţă de fapta virtuţii reprezentată de Marta.).
Mai târziu, cu puţin timp înaintea Patimilor, Lazăr se îmbolnăvi şi muri.
Cele două surori trimiseră la Iisus să fie înştiinţat dar El nu ajunse în Betania decât patru zile mai târziu.
Marta se grăbi de îndată în întâmpinarea lui, în timp ce Maria rămase acasă, unde numeroşi prieteni şi rude veniseră să le mângâie.
Domnul o asigură că fratele său avea să învieze iar Marta îşi arată credinţa faţă de El ca Fiu al lui Dumnezeu, apoi o chemă pe sora sa şi se duseră împreună până la mormânt. La chemarea lui Iisus, cel înmormântat ieşi, cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză iar faţa acoperită de un giulgiu (Ioan 11).
Cu şase zile înainte de Paşte, o masă mare i-au pus lui Iisus în Betania, în prezenţa lui Lazăr.
Marta se silea ca de obicei slujind la masă, în timp ce Maria, luând o litră de mir de mare preţ, unse picioarele Domnului şi le şterse cu părul ei.
Cum Iuda, cel zgârcit, se arăta nemulţumit de o asemenea risipă, Domnul îi spuse că pentru îngroparea Lui îi păstrase ea mirul acesta (Ioan 12).
După Înălţare, Marta şi Maria însoţiră pe Lazăr pentru a răspândi Vestea cea Buna a Învierii.
Deşi anumite manuscrise ale Sinaxarului le prăznuiesc ca Mironosiţe, Sfânta Scriptură nu menţionează printre acestea din urmă decât pe Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi / sau Maria lui Cleopa (cf. 23 mai), Salomea şi “cealaltă Marie” pe care unii Părinţi o identifică cu Maica Domnului.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (Secolul al IV-lea)
Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel se face încă din vechime în ziua de 4 iunie a fiecărui an bisericesc.
Ei sunt cuprinşi în numărul celor 36 de Mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul românesc, în străvechea cetate Noviodunum (Isaccea), din Dobrogea, pe la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de al IV-lea.
După moartea lor de mucenici pentru Hristos, trupurile lor au fost aşezate cu multă evlavie de către creştini într-o criptă, numită „martirion”, din actuala localitate Niculiţel – Tulcea. Acolo se aflau şi alte moaşte de martiri, din timpul unor persecuţii mai vechi.
Deasupra criptei, bunii creştini ai primelor secole au zidit apoi o biserică din piatră, încăpătoare, în care preoţii săvârşeau sfintele slujbe şi învăţau poporul. Dar, cu timpul, peste acel pământ s-au abătut vremuri grele, cu războaie, înrobiri şi pustiiri din partea multor popoare năvălitoare care au dus, între altele, şi la decăderea cetăţii Noviodunum, precum şi a celorlalte multe aşezări întărite şi biserici din Dobrogea.
Biserica din Noviodunum a fost şi ea pustiită de năvălitorii barbari, iar lăcaşul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, a rămas învăluit în uitare, sub pardoseala altarului acoperită de ruine, multe veacuri.
Cu voia lui Dumnezeu, moaştele lor sfinte au fost descoperite în vara anului 1971, aceasta făcându-se în urma unor ploi abundente, apa abătută pe o uliţă lăturalnică din satul Niculiţel scoţând la iveală cupola de piatră a criptei, tăinuită până atunci, aflată sub ruinele vechii biserici creştine.
În interiorul criptei se aflau moaştele celor patru Mucenici, sub înscrisurile: „Aici şi acolo sângele Martirilor”, şi a doua: „Martirii lui Hristos: Zotticos, Atalos, Camasis, Filippos”.
Tot acolo, în partea de jos a criptei, s-au descoperit, în două vase de ceramică, rămăşiţe de oseminte, amestecate cu ţărână, ale altor doi Mucenici, fără a li se cunoaşte numele.
Obştea creştinilor s-a bucurat, aşadar, cunoscând că, dintru început, şi din sânul neamului românesc Dumnezeu a fost preaslăvit de Sfinţi şi Mucenici. Sfintele moaşte se găsesc acum la Mănăstirea Cocoş, din judeţul Tulcea.
Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Paparuda
Paparude în comuna Breasta, Dolj (1908)
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.facebook.com/MuzeulTaranului
Paparuda
Paparuda este o veche divinitate locală din mitologia românească a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă și redusă cu timpul la o schemă de ritual.
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecía Aurel Bauch | Ritual de aducere a ploii, 1937-1946 (BA-556)
—-> https://bit.ly/3eYafm0 – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Paparuda, numită și Păpărudă, Papalugă, Păpălugă, Paparugă, Păpărugă, Babarugă, Băbăruge, Dadaloaie, Dodole, Dodoloaie, Dodoloi, Mămăruță și Gogul, e o datină care se practică în unele părți în marțea întîia sau în marțea a treia de după Paști, iar în altele în joia a treia de după Paști sau în Joia verde, adică în joia a doua de după Rusalii.
În timp de mare secetă însă se practică nu numai în aceste patru zile, ci în orișicare altă zi de vară și cu deosebire din lunile aprilie, mai, iunie și iulie.
Paparuda e uzitată, după cît îmi e mie pînă acum cunoscut, în toate țările locuite de români, afară de Bucovina și Maramureș.
Mai înainte poate că va fi fost și în aceste două țări uzitată, și mai ales în Bucovina, care s-a ținut de Moldova, cu încetul însă a dispărut, după cum a început în timpul din urmă a dispărea și din Moldova.
Scopul Paparudei este de a invoca protecția cerului asupra recoltelor, să-i ceară a le da ploi fertile și a le feri de mălură, sau cu alte cuvinte de a atrage ploaia, ca avînd pămîntul destulă umezeală să poată produce pâine și iarbă de ajuns.
„Vara, scrie Principele Dimitrie Cantemir, cînd pentru seceta mare e pericol că nu se vor face bucatele, țăranii moldoveni iau o fetiță, care n-a ajuns încă etatea de zece ani și o îmbracă cu cămașă de frunze de arbori și de alte plante, și așa urmîndu-i celelalte copile și băieți de etatea ei umblă cîntînd și săltînd pe la vecini, și, ori încotro ar merge, bătrînele le ies în cale și le udă turnîndu-le apă rece pe cap. Cîntecul lor cu această ocaziune este cam următorul:
Papalugo, suie-te în cer,
Și-ți deschide porțile,
Și-i trimite ploile,
Ca să crească grînele,
Grînele,
Secările,
Și meiul
Și mălaiul!…”
În județul Olt, unde Paparuda se joacă de obicei joia și duminica între Paști și Rusalii, se duc mai mulți copii la o fîntînă mai apropiată și acolo se acoperă cu foi de boz de sus pînă jos, fiind bine legate.
Foile de la umăr se pun de obicei cu vîrful în sus, pentru ca picăturile de apă să se oprească pe foi și să strălucească la soare, așa cum picăturile de ploaie strălucesc pe plante.
După Paparudă, se mai duce și un altul, care să-i apere de cîni și să primească darurile de la oameni.
După ce s-au pregătit bine, pleacă prin sat și ajungînd la casa fiecărui om încep a juca, cântând în gura mare:
Paparudă, rudă,
Ieși afară de udă;
Cu găleata lată,
Peste toată gloata,
Cu găleata nouă,
Dumnezeu să plouă
De joi pînă joi,
Să dea nouă ploi.
Unde-i da cu plugu,
Să curgă ca untu,
Unde-i da cu sapa,
Să curgă ca apa!
Aceste cuvinte se repetă de mai multe ori, pe cînd oamenii aruncă apă pe ei.
Astfel se duc din casă în casă, pînă termină tot satul.
Simion Florea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.II (Editura Fundației Culturale Române, 1994)
Ritualul conservat de folclor
Într-o variantă caracteristică a folclorului, în care este conservat mitul Paparudei, invocația magică e adresată direct Paparudei ca unei zeițe:
“Paparudă, rudă/ vino de te udă/ ca să cadă ploile/ cu gălețile,/ paparudele/ să dea porumburile/ cât gardurile”
Ritualul, având o dată tradițională fixă (joi, în a treia săptămână post-pascală, dar și ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie și iulie), este magic, aparținând tipologiei cultelor agrare și cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari și solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Uneori e o singură Paparudă – o figurantă sub zece ani:
„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o camașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, graul, meiul și altele!”
Paparuda este denumirea cea mai răspândită a ritului magic de provocare a ploii, practicat pe timp de secetă.
Jocul este practicat în a treia joi după Paști; poate însă avea loc și în orice zi de vară, după o secetă prelungită.
Este jucat de fete tinere, mai rar și de băieți, sub 14 ani.
Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care cel puțin una-două trebuie să fie mascate.
Acestea sunt dezbrăcate și apoi înfășurate în frunze si ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun).
Gluga de boz era legată deasupra capului cu cotoarele în sus și acoperea tot corpul ca un con de verdeață.
Rămurelele erau împestrițate cu panglici roșii, cu salbe de firfirici.
Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar paparuda joacă un dans săltăreț.
Paparuda invocă onomatopeic ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin ritmul si conținutul textului magic:
„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata; / cu ciubărul –bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă șiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai!”
În timpul jocului sau după terminarea lui este obligatorie udarea cu apă a paparudei, ori a întregului alai.
Pentru dansul lor sunt răsplătiți prin daruri rituale ce semnifică abundența și belșugul: ouă, mălai, grâu, caș, lapte, colaci, fructe, bani, etc., uneori și haine vechi ceea ce leagă obiceiul de cultul morților.
După ce au terminat cu mersul prin sat, paparudele merg la o apă curgătoare, aprind paie pe apă, apoi își aruncă pe apă și veșmintele din frunze.
O ilustrație din 1905 a Paparudei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Etimologie
Pe lângă forma românească, Paparudă, și cea aromână, Pirpiruna, este înregistrată forma bulgară Perperuda (obicei bulgar în timp de secetă)[4] și, totodată, se găsesc consemnate, dialectal, formele sârbo-croate Perperuna, Perepuna, Peperuna și slavonul prporuše.
Cu privire la etimologia formelor bulgare și sârbo-croate, Gieysztor înclină să explice cuvântul ca derivat din teonimul (nomen dei) Perun, în opinia sa, peperudele fiind “cu siguranță” (zapewne) “tovarășele lui Perun”.
Ovsec, pe de altă parte, avanseaza ipoteza că ar putea fi explicate prin latinul papilio, italianul parpaglione, “fluture cap-de-mort”.
Georgieva, deși nu respinge ferm explicația prin teonimul Perun, admite că forma bulgară ar putea fi un relict preslav, tracic, dintr-o rădăcină per-.
În limbile slave Sorin Paliga întărește ipoteza relictului tracic, considerând că “acesta pare a fi drumul unei explicații plauzibile” și comparând formele menționate anterior cu numele personal trac Paparion, considerat înrudit (prin reduplicare) cu teonimul trac Papas, teonim amintit și de Decev drept “epitet al lui Zeus și al lui Attis (divinitate tracă)” .
Astfel, sensul străvechi al cuvântului nu poate fi reconstituit.
Cu toate acestea, Paliga este de părere că atestarea unui antroponim tracic înrudit cu un epitet din sfera mitologicului arată că formele Peperuda, Paparuda (cu unele variante dialectale) trebuie explicate, mai degraba, ca relict tracic, nu ca derivat din nomen dei Perun.
Pe lânga atestarea formei trace Paparion, un alt argument în favoarea ipotezei originii tracice este și raspândirea formelor doar la slavii de sud și în română, respectiv în areale cu o importantă influență tracă ori traco-dacă.
Cultul zeiței Dodola în mitologia sud-slavă arată multe aspecte similare cu păpăruda.
În riturile se participau fete tinere de 12-16 de ani (“dodolitsy”) înpodobite cu flori. Are legături nordice (vezi și pe Iarilo (rus: Ярило) sau pe Kostrubonko (rus: Кострубоньки) sau Maslenița din mitologia est-slavă).
Ipoteza originii tracice este bazată numai de o etimologie ipotetică și nu de răspândirea riturilor asemănătoare.
De luat în considerare este și înrudirea termenului cu cuvântul “rudar” (slava “ruda”) postpus termenului “papa” (tata)(tatăl aducător de ploaie).
Sensul mistic al ritualului
Nuditatea Paparudei e menită sa evoce puritatea genuină a naturii însuflețite, gata de a fi fecundată (Glia de către Cer, prin mijlocirea spermei cerești – ploaia).[13] Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare bine-cunoscută în istoria religiilor:
„Semințele sunt îngropate în pământ – pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni. Pămîntul devine, așadar, el însuși femeie. Gestul semănătorului capătă semnificații oculte; este un gest generator, și plugul (la început, un simplu par ascuțit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia -amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri- este în strânsă legătură cu Luna și ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările și ploile, creșterea vegetalelor, femeia. Luna “unifică”, “totalizează” niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viața vegetală, femeia etc. Este de la sine înțeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieții și ale morții. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuțile acvatice numai ea le înțelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În fața secetei care amenință, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paparudele goale atrag pe marele bărbat sideral.”