test

Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari după 1926
foto – ro.wikipedia.org
articol – Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alexandru Cristian Surcel – foot – facebook.com

4 iulie 2015

Trăim, pare-se, o vară densă în evenimente istorice. Dintre toate, pentru mine cea mai mare rezonanţă o are cea de-a patra Mare Adunare Naţională care începe mâine, 5 iulie 2015, de la orele 14, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din centrul celui de-al doilea mare oraş românesc, Municipiul Chişinău. Nu neg importanţa referendumului din Grecia, nici pe cea a legalizării generale a căsătoriei gay în Statele Unite. Însă pentru noi, pentru români, ambele sunt de importanţă secundară, respectiv terţiară, faţă de ceea ce se va întâmpla mâine dincolo de Prut, când se va cere cu subiect şi predicat Unirea Republicii Moldova cu România.

Rapid, o trecere în revistă, pentru a se înţelege importanţa momentului: la 27 august 1989, urmând un model consacrat în alte părţi ale spaţiului românesc în anii 1821, 1848 şi 1918, avea loc la Chişinău prima Mare Adunare Naţională, care forţa autorităţile încă sovietice să adopte ca limbă oficială a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti limba română (şi nu vreo iluzorie „limbă moldovenească”) scrisă cu grafie latină. Cu ocazia împlinirii a exact un  an de la declanşarea revoluţiei în România, la 16 decembrie 1990, era convocată cea de-a doua Mare Adunare Naţională, la care se cerea obţinerea independenţei Republicii Moldova, ca prim pas către reunificarea românească. Iar la 27 august 1991, cea de-a treia Mare Adunare Naţională declara efectiv independenţa celui de-al doilea stat românesc şi desprinderea sa de URSS.

Independenţa obţinută prin cele trei Mari Adunări Naţionale, care au dat şi numele spaţiului în care s-au desfăşurat, Piaţa Marii Adunări Naţionale, nu era însă gândită pentru perpetuitate, ci doar ca o etapă intermediară şi necesară înainte de reunificarea cu România, după modelul recentei reunificări germane. Contextul geopolitic nu a fost însă cel potrivit, Federaţia Rusă s-a opus din răsputeri, declanşând în anul 1992 războiul de pe Nistru, iar puterile occidentale au preferat să menajeze relaţia cu Moscova decât să dea curs reparaţiei istorice faţă de români. Ulterior, pe fondul deziluziei, a existat un reviriment al forţelor politice de sorginte sovietică, care au dus la un anumit regres de pe calea pe care această România de Est care este Republica Moldova pornise atât de impetuos din martie 1989 şi până-n august 1991.

Cursul firesc al istoriei poate fi însă cel mult întârziat, ceea ce este natural să se întâmple se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. În aprilie 2009, la două decenii după debutul mişcării de emancipare naţională, o nouă revoluţie a unei noi generaţii declanşa procesul prin care forţele post-sovietice aveau să piardă puterea. Mai important decât atât, evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău redeschideau lupta pentru refacerea unităţii naţionale româneşti. Născută în aprilie 2011, Platforma Civică, apoi Unionistă Acţiunea 2012 devenea catalizatorul şi unificatorul mişcării unioniste de pe ambele maluri ale Prutului şi reuşea, prin acţiunile sale, să repună Unirea pe agenda publică din ambele state. Constituit la 16 mai 2015, în cadrul marelui marş unionist cu 25.000 de participanţi de la Chişinău, Blocul Unităţii Naţionale (BUN), o largă coaliţie a societăţii civile din Republica Moldova, organizează acum cea de-a patra Mare Adunare Naţională, care va completa ceea ce au realizat primele trei Mari Adunări Naţionale.

Prin urmare, în acest context şi în ajunul unor evenimente istorice esenţiale, cred că este foarte potrivit să discutăm despre unionism, despre motivele pentru care eu unul, de exemplu, susţin cu tărie această idee. Sper că cele de mai jos îi vor pune pe gânduri şi pe cei care sunt mai neîncrezători.

Primul set de argumente este cel de ordin sentimental. Nu voi insista foarte mult asupra lui. Pur şi simplu, mă simt la fel de în ţara mea şi de o parte şi de cealaltă a Prutului, nu văd de ce ar trebui să existe două state româneşti, când nici cultura, nici limba, nici mentalităţile şi nici istoria nu le despart. Nu am de ce să accept ca pe un dat de neschimbat voinţa celor mai siniştri criminali de război, Hitler şi Stalin, sau concesia liderilor unor naţiuni extenuate de anii de război mondial, precum Churchill, Roosevelt şi Truman.

Sigur, mi s-ar putea răspunde că nu este acesta singurul caz, că uite în ciuda comunităţii de limbă şi cultură ţări ca Germania şi Austria duc o existenţă separată. Se uită însă că Austria are o tradiţie statală foarte veche, că de fapt a fost hegemonul lumii germane timp de secole, până când, pe la 1859, a fost înlăturată de la aspiraţia de unificator al Germaniei de către Prusia lui Bismarck, ceea ce nu se poate spune despre Moldova de Est. Şi se mai uită că şi după aceea austriecii au continuat să se considere germani şi că după primul război mondial şi-au dorit unificarea cu Germania, fiind împiedicaţi numai de voinţa puterilor învingătoare în primul război mondial. În 1938 Anschluss-ul a fost primit cu entuziasm de majoritatea austriecilor, iar dacă Hitler nu ar fi declanşat şi pierdut un nou război mondial Austria ar fi fost şi astăzi o parte a Germaniei. De fapt, cazul Germaniei şi al Austriei trebuie să fie un avertisment pentru toţi naţionaliştii extremişti, pentru toţi şovinii care vor să-i dea afară din ţară ba pe unguri, ba pe ruşi, sau care ar vrea să dispară cumva romii, este exemplul perfect despre cum poate să distrugă naţionalismul prost înţeles o construcţie naţională.

De fapt, dacă ne uităm înapoi în istorie, nu putem decât constata că românii au evoluat treptat către reunirea într-un singur stat. Desigur, nu trebuie să privim această tendinţă in termenii pompieristici ai paşoptiştilor sau ai istoriografiei naţional-comuniste din perioada Ceauşescu, dar negarea ei de către anumiţi „demitizatori” constituie în sine o mistificare a istoriei la fel de gravă.

Chiar dacă ne cunoaştem istoria timpurie destul de fragmentar, este clar că românii, singuri sau împreună cu alte grupuri etnice- slavi, bulgari turcomani- s-au organizat în diferite formaţiuni statale prin secolele VIII-IX. Prefer să le spun statale si nu formaţiuni prestatale sau, şi mai vag, politice, aşa cum fac de multe ori istoricii români, pentru că, indiferent de controversele asupra definirii noţiunii de stat, ele prezentau cele trei caracteristici fundamentale ale oricărui stat, de la oraşele-state sumeriene la republicile şi monarhiile din zilele noastre: teritoriu, populaţie şi o structură organizaţională distinctă in raport cu societatea. Sunt de acord, din acest punct de vedere, cu şcoala de istorie anglo-saxonă.

Multe dintre aceste entităţi statale au fost înglobate ulterior în regatele sau imperiile multietnice ce au dominat regiunea, unele s-au constituit chiar în cadrul unor astfel de structuri (Imperiul Bizantin, Imperiul Mongol), dar prin secolul al XIV-lea cele care nu au fost cucerite sau care s-au eliberat s-au unificat, dând naştere unor structuri mai ample şi mai durabile: Ţara Românească (Valahia), Ţara Moldovei şi Podunavia (Dobrogea). Dacă ultima a avut o existenţă scurtă, fiind ocupată temporar de otomani în 1389, alipită imediat după aceea Ţării Româneşti, pentru a fi cucerită de Imperiul Otoman în 1420 pentru următorii patru sute cincizeci şi opt de ani, Valahia şi Moldova au reuşit să reziste, chiar dacă la un moment dat şi-au pierdut independenţa.

Mai mult, oricât încearcă unii să nege acest lucru, conştiinţa comunităţii a existat şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului. O regăsim în instituţiile identice ale celor două voievodate, în dreptul cutumiar comun, în corespondenţa externă a unor lideri de talia lui Ştefan cel Mare, în scrierile umaniştilor, cronicarilor şi iluminiştilor din secolele XVI-XVIII. Desigur că domnitorii cu veleităţi de unificatori precum Petru Rareş, Mihai Viteazul, Vasile Lupu sau până şi unii principi de etnie maghiară ai Transilvaniei, ori cei care au încercat să-şi asigure dinastia în ambele state, ca Movileştii, au acţionat în primul rând în baza unor ambiţii personale, dar făcând asta ei au configurat un proiect pe termen lung, acela al refacerii regatului antic al Daciei, proiect care nu a lăsat indiferente nici marile cancelarii otomane, austriece sau ruseşti.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, aşa cum remarca şi Florin Constantiniu în „Istoria sinceră a poporului român”, lucrare de referinţă a demitizării rezonabile, nu a fost doar un accident, un proces istoric de scurtă durată motivat de un naţionalism ficţional. Mica şi Marea Unire trebuiau să se întâmple şi au avut loc când contextul internaţional a permis-o. De altfel, pentru Basarabia apartenenţa la statul român a durat doar douăzeci şi doi de ani, o perioadă fantastic de scurtă la scara istoriei- în fond, douăzeci şi cinci de ani au trecut deja de la căderea comunismului şi mulţi care am apucat acel regim suntem încă tineri- şi, cu toate astea, putem constata, din pasiunile pe care raportarea la acea perioadă le stârnesc deopotrivă adepţilor şi adversarilor Unirii, ce piatră de hotar istorică au reprezentat cele două decenii şi un pic.

Nu voi comenta pretenţiile „moldoveniste” la o limbă şi o etnie distinctă. Ele sunt pur şi simplu caraghioase. Nu există nici măcar un dialect de care „moldoveniştii” să se poată prevala, aşa cum o fac „macedoniştii” din Skopje când afirmă că ei nu sunt bulgari. Graiul vorbit în Maramureş este mai excentric decât orice se vorbeşte în oricare parte a Moldovei istorice sau de către etnicii români de dincolo de Nistru. Mai sunt cei care afirmă că moldovenii de peste Prut sunt un soi de hibrizi ruso-români, care nu sunt nici una, nici alta, dar, dincolo de caraghioslâcul respectivei afirmaţii într-un stat unde etnicii ruşi reprezintă consistent sub 10% din totalul populaţiei, haideţi să fim serioşi: toţi românii sunt nişte corcituri la câte neamuri s-au perindat prin părţile noastre de-a lungul istoriei şi preistoriei; limba şi cultura sunt cele care contează, nu rasa. Iar faptul că basarabenii introduc în cultura română o anumită influenţă rusă nu trebuie să ne deranjeze, dimpotrivă. Rusia poate să nu ne placă din punct de vedere politic, dar cultura rusă e una dintre marile culturi ale lumii, iar civilizaţia noastra nu are decât de câştigat printr-o astfel de influenţă, aşa cum a câştigat când transilvănenii şi bănăţenii au adus influenţa germană.

Într-o încercare de a-i imita pe austrieci, al căror stat este o ultimă rămăşiţă a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, nu o dată stataliştii de la Chişinău afirmă că Republica Moldova ar continua tradiţia statală moldovenească. Nimic mai greşit. Ţara Moldovei s-a unificat cu Ţara Românească constituind România. Aşadar România continuă statalitatea Moldovei medievale şi toate fostele capitale ale acesteia- Baia, Suceava, Iaşi- sunt în România. Mai mult, din punct de vedere juridic tot România este succesoarea acelei Republici Democratice Moldoveneşti constituită pe teritoriul Basarabiei în zilele revoluţiei din 1917-1918. De fapt, Republica Moldova îşi află rădăcinile într-o creaţie stalinistă menită să pregătească expansiunea sovietică peste Nistru- Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească constituită în 1924 în Transnistria-, pe care românii basarabeni au reuşit să şi-o aproprieze, de bine de rău, în 1989-1991, la destrămarea URSS.

Nu pot încheia partea istorică fără să mă refer la o altă afirmaţie care mai apare prin mediile europene, când discutăm de identităţi şi construcţii naţionale: ideea că o nouă conştiinţă identitară, distinctă, ar putea fi consolidată în câteva decenii, pe un criteriu finalmente strict geografic şi sub presiunea unui ocupant. Am întâlnit această supoziţie în cazul macedonenilor bulgarofoni, dar şi cu referire la moldovenii de peste Prut. Este o idee care are directă legătură cu opinia potrivit căreia naţiunile sunt oricum nişte ficţiuni de secol XIX, fără bază reală. Însă, dacă pornim de la prima doctrină naţională certă din istorie, de care putem lua act deschizând o carte care se află aproape în orice casă, Biblia, şi ajungând până la mişcările separatiste ale catalanilor şi bascilor din Spania sau ale italienilor din Corsica, putem vedea că lucrurile nu stau deloc aşa. Naţiunile moderne, indiferent dacă se definesc pe criteriu etnic, religios, civic sau mixt, au rădăcini adânci şi sunt rezultatul unor procese culturale, politice şi sociale care se întind pe sute de ani. Statul naţional este un progres, nu o fundătură a istoriei, iar cei retrograzi sunt acei europenişti care ar dori să dea timpul înapoi către imperiile multinaţionale, transformând Uniunea Europeană dintr-o Europă a naţiunilor într-o Europă a regiunilor. Cât de falsă este această idee în cazul moldovenilor transpruteni se vede de altfel din permanenta dezbatere identitară de la Chişinău, în care unii, nu neapărat unionişti, îşi asumă identitatea românească, iar alţii nu fac altceva decât să manifeste un sindrom Stockholm vizavi de fostul ocupant.

Nu putem discuta însă tema Unirii numai în termenii sentimentelor şi ai istoriei. Trăim o epocă pragmatică şi materialistă, în care întrebarea „ce ne iese?” reprezintă un leitmotiv general. Unii, egoişti şi înguşti la minte fie vorba între noi, se gândesc că Moldova de Est este săracă, că nu are resurse, că prin Unire doar s-ar importa nişte probleme sociale şi economice într-o Românie deja săracă. Respectivii nu văd în precedentul german un exemplu pozitiv, ci unul negativ, căci „uite cât i-a costat pe vest-germani unificarea”. Ei nu-şi pun întrebarea dacă Germania ar mai fi fost cea mai mare putere economică şi politică a Uniunii Europene fără reunificare. Eu sunt gata să pariez că nu.

În primul rând, România nu este o ţară săracă, ci este o ţară furată. Dacă de mâine clasa politică ar înceta furtul generalizat, ţara noastră nu ar mai avea nevoie nici de FMI şi nici de atâtea politici de austeritate. Iar dacă Republica Moldova este şi mai săracă, este pentru că nu are acces la resursele României. Altfel, decalajul dintre România şi Republica Moldova este departe de a fi atât de mare cât a fost în 1990 cel dintre Germania de Vest, o economie capitalistă de top, şi Germania de Est, o economie socialistă falimentară. La ora actuală avem acelaşi sistem social şi economic, costurile integrării ar fi mult mai mici iar diferenţele ar dispărea mult mai repede.

Cum spuneam, România nu este o ţară săracă, are poate chiar prea multe resurse care fac viaţa relativ uşoară, şi asta explică de ce românii nu şi-au dezvoltat niciodată disciplina specifică germanilor, scandinavilor sau japonezilor. Moldova de Est la rândul său are un potenţial agricol deosebit, era alături de Georgia furnizorul de fructe şi produse viticole al imensei Uniuni Sovietice. De asemenea, există acolo cariere pentru o foarte bună piatră de construcţii. Dacă aceste resurse s-ar adăuga celor ale actualei Românii, puterea economică cumulată a ţării reunificate ar creşte considerabil şi toţi locuitorii, indiferent de pe care parte a Prutului, ar putea beneficia de rezultat.

Mai mult, reunificarea ar permite refacerea legăturilor economice tradiţionale dintre cele două maluri ale Prutului, ceea ce ar conduce deopotrivă la progresul teritoriului actual al Republicii Moldova, dar şi al celor mai sărace judeţe din România. Dinamismul urban al alăturării Chişinăului, Bălţilor şi Cahulului la oraşe ca Iaşi, Bacău şi Galaţi ar permite ca în Moldova istorică să se duplice ceea ce se întâmplă în Transilvania şi Banat, cu salba lor de oraşe dezvoltate, sau în sudul dominat de Bucureşti, Ploieşti, Constanţa şi Craiova.

Dar mai important de mii de ori decât resursele este factorul uman. România nu duce lipsă de talente şi de creiere, chiar dacă, deocamdată, pe acelaşi fond al incapacităţii clasei politice şi al indolenţei birocraţilor, de foarte multe ori le exportă, în loc să le folosească aici. Niciodată însă nu este destul când vine vorba de oameni şi haideţi să ne uităm puţin câte valori se afirmă sau ne vin de peste Prut, în cultură, dar şi în economie. Ce-ar fi dacă şi această bogăţie umană s-ar cumula? Am văzut ce s-a întâmplat şi după Mica Unire, când valorile Moldovei de Vest şi ale Valahiei s-au regăsit în acelaşi cadru, şi mai ales după Marea Unire, care a condus direct la formarea generaţiei de aur a culturii române cu oameni din toate provinciile istorice, precum şi la anii economici de vârf 1934-1939. Să nu ne imaginăm cumva că România de atunci era mai bogată sau mai dezvoltată decât cea de acum, era o Românie mult mai rurală, cu un procent de analfabetism ridicat. Nu prosperitatea economică şi înflorirea culturală au condus la unificare, ci unificarea la prosperitate economică şi înflorire culturală.

Sunt desigur şi cei care susţin că e mai uşor să atingi prosperitatea economică când ai de administrat un  teritoriu mai mic. Cel mai des e citat exemplul Sloveniei, o poveste de succes, fără îndoială, dar în contextul şi în condiţiile Uniunii Europene. Ar fi însă greşit să luăm Uniunea Europeană ca pe o realitate garantată. Sunt departe de a fi eurosceptic, dimpotrivă, dar hai să o recunoaştem: coeziunea Uniunii Europene nu este încă perfectă şi nu se poate şti în ce măsură va rezista diferitelor crize (cum este, de exemplu, chiar zilele acestea, criza grecească). Acestea tind mai degrabă să scoată la suprafaţă discrepanţele dintre membri şi diversele egoisme naţionale. Sunt convins că dacă mâine Uniunea Europeană s-ar dizolva, mai devreme sau mai târziu fostele republici iugoslave ar începe să se gândească la refacerea federaţiei, oricât de mult sânge a curs între ele.

Prin urmare, noi trebuie să fim pregătiţi pentru orice ipoteză, or în condiţiile specifice zonei noastre unitatea este de preferat egoismului regional. Efectele negative ale centralismului pot fi uşor înlăturate printr-o autonomie locală reală; este drept că până acum în România aceasta a beneficiat baronilor locali şi nu populaţiei, dar până în final aceasta este o etapă care începe deja să fie depăşită, pe măsură ce baronii locali înfundă puşcăriile.

De altfel, cel mai bun contraexemplu la cazul Sloveniei este chiar Republica Moldova, unde teritoriul mai mic nu a adus prosperitate, ba chiar a întârziat dezvoltarea economică. În schimb, reunirea cu România ar accelera aceste procese în regiunea dintre Prut şi Nistru.

Trecând de argumentele de ordin economic şi social, ajungem la capitolul securitate. Providenţa sau hazardul au făcut ca românii să locuiască un teritoriu variat, frumos şi destul de bogat, dar în acelaşi timp situat într-o zonă periculoasă a continentului. Cea mai mare parte a istoriei noastre am fost prinşi între vecini puternici şi expansionişti, venind din trei direcţii, care nu o dată şi-au purtat războaiele pe pământul nostru. Cât timp am fost divizaţi, am fost victime sigure.

Părea că această stare de lucruri a încetat odată cu prăbuşirea comunismului. Prin România cel puţin, ne-am imaginat că putem ignora liniştiţi ştirile externe în favoarea cancanurilor şi că singurele războaie pe care soldaţii noştri mai trebuie să le poarte sunt cele din locuri foarte îndepărtate, unde pur şi simplu sprijinim nişte mari puteri de la care sperăm să obţinem diverse lucruri. Numai că evenimentele ultimului an, evenimente ce sunt încă în curs, ne-au dovedit că lucrurile nu stau nici pe departe aşa, că un imperiu care se destramă, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, mai poate trăi revirimente şi mai poate deveni periculos.

Criza ucraineană confirmă ceea ce eu am presupus tot timpul: că cei care cred că Rusia şi-a schimbat nu doar părul, ci şi năravul, că nu mai doreşte decât afirmare economică şi a renunţat la obiectivul geopolitic vechi de trei secole de a ieşi la Marea Adriatică şi de a „elibera” Constantinopolul, pur şi simplu se îmbată cu apă rece. Tare aş fi vrut să mă înşel, ca Moscova să aibă înţelepciunea Berlinului sau a Londrei şi să renunţe la imperialismul de şcoală veche în favoarea unui loc economic fruntaş, pentru care are tot potenţialul necesar, dar anexarea Crimeei şi rebeliunea în curs a coloanei a V-a ruse în regiunile estice ale Ucrainei, după cele întâmplate în 1999-2000 în Cecenia şi în 2008 în Georgia, demonstrează că am avut dreptate.

Apoi, trebuie să fim atenţi şi la Ucraina însăşi, o ţară cu patruzeci şi cinci de milioane de locuitori şi multe frustrări istorice, în care prezenţa ameninţătoare a ultranaţionaliştilor şi neonaziştilor nu poate fi ignorată. Desigur că vreau Ucraina în Uniunea Europeană şi îmi doresc o bună vecinătate cu Kievul, dar starea de fapt de acolo recomandă prudenţă.

Poetul moldovean Vasile Alecsandri a scris în celebra sa „Hora Unirii” că „Unde-i unul nu-i putere, / Unde-s doi puterea creşte”. Separat, şi România, şi Republica Moldova se pot apăra mai greu decât o pot face împreună. Şi nu ar trebui să repetăm greşeala României interbelice şi să contăm prea mult pe sistemul de alianţe şi pe garanţiile de securitate externe. La momentul 1940, şi Mica Antantă, şi Antanta Balcanică, şi garanţiile anglo-franceze nu au mai valorat nimic. Aşa cum acum garanţiile de securitate anglo-americane oferite Ucrainei în 1994 nu au valorat nimic când al treilea garant, Rusia, a fost cel care a agresat respectiva ţară. Teoretic, NATO ne oferă o protecţie mult mai solidă decât sistemul de alianţe din perioada interbelică. Practic, vom vedea când se va pune în mod concret problema, ceea ce sper sincer să nu fie vreodată cazul.

Şi mai este o problemă cu umbrela NATO. Ea nu protejează Republica Moldova, stat care sub presiunea Rusiei s-a declarat neutru prin propria sa Constituţie. Sunt astfel trei milioane de români care nu beneficiază de această protecţie, iar eu unul nu mă simt bine cu asta.

Mai este un aspect asupra căruia nu este bine să fim naivi. Coloana a V-a finanţată şi coordonată de la Kremlin şi care face atât de mult rău Ucrainei există şi în Republica Moldova. I-am văzut în acţiune, ştiu cât de violenţi şi de plini de ură viscerală sunt, am constatat cum un enunţ de genul „ouă aveţi, minte nu” îi poate opri din escaladarea agresiunii doar preţ de câteva minute. Nu este nicio diferenţă între aceşti indivizi şi derbedeii din trupele SA ale lui Hitler. Ei bine, este în dezinteresul total al românilor de pe ambele maluri ale Prutului ca dezordinea din Harkov, Lugansk, Doneţk să se extindă până pe teritoriul Basarabiei. Pentru unii pentru că ar însemna haos la ei acasă, pentru ceilalţi pentru că ar fi iar văzuţi ca ataşaţi unei zone de instabilitate şi sancţionaţi economic, aşa cum s-a mai întâmplat în timpul războaielor iugoslave. Or, într-o Românie reunificată, aceste grupuri de fapt puţin numeroase, dar organizate paramilitar şi finanţate cu generozitate din banii plătiţi de Europa pe gazul rusesc, ar putea fi mult mai uşor ţinute sub control.

De altfel, noi, românii, ar fi trebuit să fim lămuriţi cu privire la „noua” Rusie încă demult, din zilele războiului de pe Nistru, în care aşa-zişii „voluntari” ruşi şi Armata a 14-a rusă au jucat rolul primordial. Aşa cum am fost printre primele popoare confruntate cu „deliciile” revoluţiei bolşevice în 1918, tot la noi Rusia a menţinut prin acea aşa-zisă Republică Moldovenească Nistreană ultimul colţ viu al Uniunii Sovietice. Mă rog, viu în felul în care erau zombie-i din filmul „Noaptea morţilor vii”.

În timp Transnistria s-a transformat într-un focar de infecţie, un regim de dictatură ce nu-şi mai are locul în Europa mileniului III şi care a devenit placa turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane. Prima afectată este, evident, Republica Moldova, dar şi România se află foarte aproape. Însă, în anii ’90, când România era foarte slabă, ea a fost exclusă de Rusia din formulele de negociere dintre Chişinău şi Tiraspol. Iar Chişinăul a fost întotdeauna chiar mai slab decât Bucureştiul. Hai să facem aşadar un exerciţiu de imaginaţie: ce ar fi dacă locul Republicii Moldova în formatul de negociere ar fi luat de o Românie reunificată?

Să nu fiu înţeles greşit, cred că nimeni în toate minţile lui, şi din păcare nu pot să-l includ în categoria asta pe Putin, îşi mai doreşte un nou război la Nistru. Dar alta ar fi capacitatea României reunite de a securiza linia de demarcaţie şi de a supraveghea cine şi ce trece pe acolo, de a negocia cu separatiştii şi de a determina respectarea drepturilor celor circa o sută şaptezeci de mii de etnici români trăitori în localităţile controlate de separatişti (34% din totalul populaţiei zonei, adică cel mai numeros grup etnic luat individual). Iar apoi, în timp, probabil împreună cu Ucraina, o Românie unită ar putea găsi soluţia ideală pentru regiunile de dincolo de Nistru şi pentru diferitele segmente de populaţie ale acestora.

Aşa cum am spus de fiecare dată când am fost întrebat de ce susţin ideea Unirii dintre România şi Republica Moldova, motivele sunt multe, multe sunt pragmatice, iar discuţia ar fi foarte lungă. Am încercat să le sintetizez aici şi sper că am şi reuşit. Însă dacă aş începe să rescriu acest text de la zero, probabil că aş mai găsi vreo câteva.

articol preluat de pe http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/